Curs Dinamica Obligațiilor

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE DREPT
SUPORT CURS
AN III
DINAMICA OBLIGATIILOR
2019
2 Modurile de transmitere a obligaţiilor
MODULUL I
DINAMICA OBLIGATIILOR
Unitate de invatare:
Introducere in dinamica obligatiilor

Modurile de transmitere a obligatiilor
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
1.Ion Dogaru, Pompil Draghici, Drept civil Teoria generala a obligatiilor, Editia a,
Editura C.H.Beck, Bucuresti 2019.
Constantin Statescu, Corneliu Barsan, Drept civil, Teoria generala a

obligatiilor, Editia a IX-a revizuita si adaugita, Editura Hamangiu, 2008.
Ion Filipescu, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Editura
Actami, Bucuresti, 1994.
Liviu, Pop, I.F. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligatiilllle
(Conform Noului Cod civil),Editura Universul Juridic, Bucuresti 2012.
I . Introducere in dinamica obligatiilor
Secţiunea 1. Noţiune. Scurt istoric

Noţiune. Dinamica obligaţiilor constă în transmisiunea şi transformarea acestora, adică în
circulaţia juridică a creanţelor şi datoriilor.
Dinamica obligaţiilor a fost admisă într-un anumit stadiu de dezvoltare a dreptului antic şi
s-a perfecţionat de-a lungul evoluţiei societăţii şi a dreptului, de la dinamica restrânsă şi rigidă
din dreptul roman incipient până la dinamica amplificată şi flexibilă din dreptul contemporan.
În dreptul roman. În vechiul drept roman, în care a existat o prevalenţă a caracterului

subiectiv faţă de caracterul patrimonial al obligaţiilor, acestea erau strict subiectivizate, în
sensul că legătura dintre creditor şi debitor, vinculum iuris, lega numai pe creditorul iniţial
cu debitorul iniţial, fără posibilitatea ca ulterior vreunul din ei să poată fi schimbat;
introducerea unui alt creditor sau a unui alt debitor în locul celor iniţiali avea ca efect
stingerea obligaţiilor originare.
Mai târziu, în dreptul roman clasic, s-a admis schimbarea creditorului şi a debitorului, mai
întâi prin acte mortis causa, pe calea succesiunii sau a legatului, iar ulterior şi prin acte inter
vivos, pe calea cesiunii de creanţă, a novaţiei şi a mandatului judiciar.
În dreptul medieval. Au fost îmbunătăţite mijloacele romane de transmisiune a obligaţiilor

şi au apărut titlurile de credit, a fost recunoscută transmiterea obligaţiilor cu titlu particular,
Modurile de transmitere a obligaţiilor 3
concepţia caracterului strict personal al obligaţiei fiind treptat înlocuită cu concepţia

caracterului patrimonial al acesteia.
În dreptul contemporan. În dreptul civil modern şi mai ales în dreptul comercial, se

consideră că între caracterul personal şi caracterul patrimonial al obligaţiilor există un
echilibru, în sensul că obligaţiile exprimă atât raporturi subiective, între părţile
contractante, cât şi valori patrimoniale care de regulă se află în circuitul juridic întocmai ca
şi lucrurile materiale; şi aceasta mai ales în cazul obligaţiilor încorporate în titluri de credit
la purtător, care circulă prin simpla tra-diţie a înscrisurilor; de aceea, în doctrina modernă
se vorbeşte despre colectivizarea obligaţiilor1.
Definiţie. Prin dinamica obligaţiilor înţelegem modificările care intervin în fiinţa obligaţiilor
fără a avea ca efect stingerea lor în mod definitiv şi ireversibil.
Astfel, dinamica obligaţiilor se realizează prin mijloacele de transformare şi transmisiune a

obligaţiilor de drept comun, precum şi prin mijloacele specifice de circulaţie a titlurilor de credit
civile şi comerciale despre care vom trasa câteva consideraţii generale.
Patrimoniul unei persoane fizice poate forma obiectul unei transmisiuni universale sau cu
titlu universal la decesul acesteia, aceasta însemnând că elementele sale – creanţe şi datorii,
alături de drepturile reale – pot forma obiectul unei transmisiuni mortis causa, universală sau
cu titlu universal.
Ceea ce interesează însă problematica în discuţie este dacă poate fi posibilă transmiterea
ut singuli a laturilor raportului juridic obligaţional – latura pasivă şi cea activă – prin acte între
vii. Este posibil, ca, tot astfel, un raport juridic obligaţional, odată născut, să-şi poată vedea
transfor-mate efectele sale?
Necesităţi de ordin practic au răspuns afirmativ la ambele întrebări. Drept urmare, dreptul
modern cunoaşte transmisiunea cu titlu particular a elementelor raportului juridic obligaţional –
creanţa şi datoria.
Recunoaşterea unor asemenea posibilităţi s-a produs destul de târziu, în secolul al XVII-
lea, datorită dezvoltării comerţului şi a creditului, concepţia caracterului strict personal al
obligaţiei fiind treptat înlocuit cu concepţia caracterului patrimonial al acesteia.
În ceea ce priveşte transmiterea obligaţiilor, o putem defini ca fiind acea operaţie juridică
în temeiul căreia, prin voinţa părţilor sau în puterea legii, latura activă sau latura pasivă a
raportului juridic obligaţional trece de la părţi la o altă persoană. Deci, principala caracteristică
a acestor operaţii este cea a intervenţiei în raporturile dintre debitor şi creditor a unei a treia
persoane care va fi substituită fie uneia, fie celeilalte din părţi, trăsătură ce permite delimitarea
instituţiei de alte operaţii de care se apropie, dar care nu au drept urmare transmiterea
propriu-zisă a unei obligaţii.
Referitor la legiferare, este de menţionat că, pe când cesiunea de creanţă a fost
consacrată prin codurile civile continentale, în secolul al XIX-lea, cesiunea datoriilor nu a
fost reglementată, folosindu-se în acest scop alte instituţii, ca de pildă delegaţia perfectă,
stipulaţia pentru altul, novaţia prin schimbarea debitorului şi poprirea. Abia în secolul al
XX-lea apare în legislaţie şi cesiunea datoriilor începând cu Codul civil german din 1900
(denumită Schuldubernahme).
În diferite sisteme de drept se vorbeşte tot mai mult de cesiunea contractului, analizându-
se măsura în care aceasta ar fi o operaţie juridică autonomă în raport cu cesiunea de creanţă
şi preluarea de datorie.
I. Albu, Drept civil. Contractul şi răspunderea contractuală, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1994, p. 203.
În analiza instituţiei transmiterii obligaţiilor interesează nu numai individualizarea unor

trăsături specifice, dar şi multe aspecte, între care modul de rezolvare a unor probleme
deosebit de importante în practică. Este vorba, printre altele, de măsura în care debitorul
va putea opune noului său creditor mijloacele de apărare pe care era în drept să le
invoce, faţă de creditorul iniţial şi, de asemenea, de problema dacă noul creditor va putea
să ceară cuantumul integral al creanţei iniţiale şi să beneficieze de garanţiile acesteia sau
de noi garanţii.
Cât priveşte situaţia terţilor, se pune problema măsurii în care le este opozabilă
transmiterea obligaţiilor între părţile care participă la această operaţiune juridică.
Pe lângă transmisiune, dinamica obligaţiilor se realizează şi prin transformarea raportului

juridic obligaţional iniţial într-un nou raport juridic. De regulă, transformarea are ca efect
stingerea raportului obligaţional existent şi înlocuirea lui simultană cu un alt raport obligaţional
care prezintă un element nou.
Un asemenea efect se produce prin schimbarea unuia din elementele structurale ale
obliga-ţiei iniţiale, şi anume: obiectul, cauza, subiectele, sancţiunea sau modalităţile.
De exemplu, o obligaţie naturală se poate transforma într-o obligaţie civilă perfectă,

însoţită de dreptul la acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului de creanţă al subiectului
activ; sau un alt debitor vrea să înlocuiască obiectul prestaţiei sale cu un alt obiect pe care îl
are la dispoziţie, înainte ca datoria să ajungă la scadenţă.
Părţile, prin voia lor, transformă raportul juridic obligaţional, aducând un element nou.
Tran-smisiunea obligaţiei constă, aşadar, în operaţiunea juridică în temeiul căreia se
schimbă, prin acordul părţilor, unul din elementele raportului juridic obligaţional: subiecte,
obiect sau cauza sa.
La art. 1091 C.civ. din 1864 se arăta că: „Obligaţiile se sting prin plată, prin novaţiune, prin
remitere voluntară, prin compensaţie, prin confuziune, prin pierderea lucrului, prin anulare sau
resciziune, prin efectul condiţiei rezolutorii şi prin prescripţie”. De asemenea, prin art. 1615
C.civ. se arată că „Obligațiile se sting prin plată, compensaţie, confuziune, remitere de datorie,
imposi-bilitate fortuită de executare, precum şi prin alte moduri expres prevăzute de lege”.
Această enunţare a Codului civil a fost criticată în doctrină, deoarece grupează cauze care
nu reprezintă, în realitate, moduri propriu-zise de stingere a obligaţiilor.
Fără a ne referi la discuţiile privind stingerea obligaţiilor, arătăm că în literatura de

specialitate părerile sunt împărţite. Astfel, în concepţia autorilor I. Rosetti-Bălănescu şi Al.
Băicoianu, cesiu-nea creanţelor şi cesiunea datoriilor figurează în cadrul transmiterii
obligaţiilor, iar în domeniul stingerii obligaţiilor sunt analizate plata şi plata prin subrogaţie,
cesiunea bunurilor, novaţia, dele-gaţia, darea în plată, confuziunea, remiterea datoriei,
imposibilitatea executării şi prescripţia extinctivă.
În doctrina franceză clasică, novaţia şi delegaţia sunt studiate în cadrul stingerii obligaţiilor,
iar cesiunea de creanţă este analizată în materia vânzării, aşa cum, de altfel, era reglementată
şi de Codul nostru civil din 1864, doctrina fiind însă unanimă în a considera cesiunea de
creanţă ca modalitate de transmitere a obligaţiilor.
Deoarece, ca efect al novaţiei, vechea obligaţie se stinge, în literatura juridică unii autori o
tratează la materia stingerii obligaţiilor (Tudor R. Popescu, Petre Anca, Renée Sanilevici).
Însă, chiar dacă raportul juridic obligaţional se stinge, aceasta nu înseamnă încetarea
efectelor sale, ci numai transformarea lui într-un alt raport juridic obligaţional, deoarece,
concomitent, obligaţia veche este înlocuită cu una nouă. Acestea sunt argumentele în sprijinul
studierii novaţiei în cadrul transformării obligaţiilor, iar nu stingerii lor.
Secţiunea a 2 -a. Importanţa modurilor de transmisiune

şi transformare a obligaţiilor
Importanţă. Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor, văzute atât în latura lor activă,

cât şi în latura lor pasivă, constituie instrumente importante în realizarea circuitului juridic civil,
şi prin aceasta, în asigurarea formei juridice a mutaţiilor de ordin economic.
Considerată ca valoare economică, obligaţia – atât sub aspectul dreptului de creanţă, cât
şi a celui de datorie – se transmite mortis causa, în cadrul transmisiunii universale sau cu titlu
universal a bunurilor succesorale. Însă, necesităţi de ordin practic au pus problema
transmiterii obligaţiilor şi prin acte între vii. De exemplu, un creditor a cărui creanţă este
afectată de un termen, având nevoie de a dispune de valoarea acesteia înainte de scadenţă,
trebuie să aibă posibilitatea de a o valorifica, cedând-o unei alte persoane, dispusă să aştepte
împlinirea termenului. Asemenea necesităţi au apărut mai ales în relaţiile comerciale care, în
timp, aproape că au monopolizat elementele patrimoniale, utilizând mijloacele tehnice în
virtutea cărora creanţa, valoare incorporală, ajunge să se încorporeze în titlul care o constată,
devenind un adevărat bun corporal şi, asemenea oricărui lucru, ajunge să constituie obiectul
unei posesiuni sau al unei transmisiuni pe cale contractuală1.
Considerente de ordin practic au determinat, aşadar, reglementarea transmiterii creanţelor

prin crearea de mijloace tehnice proprii realizării acestui scop.
Modurile de transmitere şi transformare a obligaţiilor – cesiunea de creanţă (art. 1566-

1592 C.civ.), subrogaţia în drepturile debitorului prin plata creanţei (art. 1593-1598 C.civ.),
preluarea datoriei (art. 1599-1608 C.civ.), novaţia (art. 1609-1614 C.civ.) – se constituie într-
un ansamblu de mijloace prin care se realizează circuitul civil.
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 385.
Modurile de transmitere a obligaţiilor

Secţiunea 1. Cesiunea de creanţă
§1. Reglementare. Definiţie. Clasificare
Reglementare. Codul civil reglementează instituţia cesiunii de creanţă în Titlul VI,

Capitolul I, Secţiunea 1 – Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor (art. 1566-1586 C.civ.),
iar în Secţiunea a 2-a este reglementată cesiunea unei creanţe constatate printr-un titlu
nominativ, la ordin sau la purtător.
Cu alte cuvinte, Codul civil consacră cesiunii de creanţă un capitol special în cadrul
Titlului VI
– Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor din Cartea a V-a – Despre obligaţii. Astfel, în

cadrul
Titlului VI, primul capitol cuprinde reglementarea unitară a acestui mijloc de transmitere a
obligaţiilor.
Trebuie să remarcăm superioritatea actualului Cod civil în ceea ce priveşte sistematizarea

materiei şi reglementarea cesiunii de creanţă într-un capitol distinct, spre deosebire de Codul
civil din 1864, care îi consacra numai câteva articole în titlul privitor la vânzări.
Astfel, Capitolul I – Cesiunea de creanţă (art. 1566-1592) este divizat în două secţiuni,
prima consacrată regimului general al acestei operaţiuni juridice, iar cea de-a doua privitoare
la regimul special şi derogatoriu al cesiunii unei creanţe constatate prin titlu nominativ, la ordin
sau la purtător.
Definiţie. Sub imperiul Codului civil din 1864, cesiunea de creanţă nu beneficia de o
definiţie legală. În acest context, a revenit doctrinei sarcina de a defini această instituţie
juridică atât de des uzitată în practică1.
Pornindu-se de la faptul că această operaţiune juridică implică trei persoane, dar dintre
acestea numai două au rol activ (cedent şi cesionar), debitorul cedat fiind terţ faţă de
convenţia părţilor, în literatura de specialitate, fără a exista opinii divergente2, au fost date mai
multe definiţii cesiunii de creanţă în care, în esenţă, se reţine că aceasta este convenţia prin
care o parte, numită cedent, transmite celeilalte părţi, numită cesionar, o creanţă deţinută
împotriva unui terţ, numit debitor cedat.
În practica relaţiilor comerciale internaţionale, cesiunea de creanţă se mai numeşte şi transport de
creanţă sau transport-cesiune.
2„Cesiunea de creanţă este o convenţie prin care un creditor transmite o creanţă a sa unei alte
persoane” C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All, Bucureşti, 1994, p. 316;
„Cesiunea de creanţă este actul juridic încheiat între cedent (cel care transmite creanţa) şi cesionar (cel
care dobândeşte creanţa), prin care primul substituie în locul său pe al doilea, acesta devenind noul
creditor al debitorului (numit debitor cedat)”. G. Beleiu, Drept civil. Privire generală asupra dreptului civil,
Reprografia Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1978, p. 137; „Părţile mai sunt numite şi «autor»
(cedentul) şi «succesor» (cesionarul)”. Fr. Deak, Curs de drept civil, Dreptul obligaţiilor, Partea I, Teoria
generală a obligaţiilor, Tipografia Învăţământului, Bucureşti, 1960, p. 366; „Cesiunea de creanţă este
actul juridic prin care, în schimbul unui preţ, creditorul care ia numele de «cedent», trece creanţa sa unui
terţ numit «cesionar», pe care îl substituie în toate drepturile sale împotriva debitorului care se numeşte
«debitor cedat»”. T. Demetrescu, Principii de Drept, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p. 339; „Cesiunea de
creanţă este o convenţie prin care se realizează transmiterea unei creanţe între cedent şi cesionar,
acesta din urmă devenind astfel titularul dreptului de creanţă, care rămâne neschimbat, cu toate
accesoriile sale”, P.M. Cosmovici, Drept civil. Obligaţii. Legislaţie, Ed. All, Bucureşti, 1999, p. 217.
În prezent, legiuitorul a înţeles ca în noua reglementare să ofere cesiunii de creanţă o

definiţie legală. Prin urmare, art. 1566 C.civ., definind această noţiune, dispune: „(1)
Cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o
creanţă împotriva unui terţ”.
Din definiţia dată şi din precizările făcute rezultă faptul că:
cesiunea de creanţă este o convenţie (un contract), fiind, deci, de natură contractuală;
prin cesiunea de creanţă creditorul (cedentul) transmite o creanţă care aparţine unei alte
persoane numită cedent;
debitorul creanţei se păstrează, dar, ca efect al cesiunii acesteia, el capătă denumirea de
debitor cedat;
debitorul cedat nu este parte în raportul juridic obligaţional de cesiune pentru că acesta
nu şi-a manifestat voinţa la formarea contractului de cesiune. El a fost nominalizat mai sus,
alături de părţile raportului juridic de cesiune, pentru a se preciza denumirea sub care este
cunoscut după ce convenţia privind cesiunea de creanţă s-a realizat;
ca urmare a cesiunii, noul creditor al debitorului cedat este cesionarul, creanţa păstrându-
şi natura şi caracteristicile, împreună cu toate accesoriile şi garanţiile ei, inclusiv garanţiile
contra terţilor care aparţineau primului creditor.
În ceea ce priveşte părţile raportului juridic obligaţional de cesiune a creanţei, aşa cum
rezultă din definiţie, acestea sunt următoarele:
a) cedentul este chiar creditorul, adică cel care transmite

creanţa; b) cesionarul este persoana care dobândeşte creanţa;
c) debitorul cedat este persoana ţinută să răspundă pentru creanţa transmisă, adică
debitorul acestei creanţe. El nu este parte în raportul de cesiune şi capătă această denumire
numai după realizarea cesiunii. El este, deci, un terţ faţă de acest raport.
Domeniu de aplicare. În intenţia sa de a oferi o reglementare exhaustivă instituţiei

cesiunii de creanţă, legiuitorul a stabilit în art. 1566 alin. (2) domeniul de aplicare al
dispoziţiilor cuprinse în Capitolul I – Cesiunea de creanţă: „Dispoziţiile prezentului capitol
nu se aplică:
transferului creanţelor în cadrul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal; b)

transfe-rului titlurilor de valoare şi altor instrumente financiare, cu excepţia dispoziţiilor
Secţiunii a 2-a din prezentul capitol”.
Prevederile acestui articol, pe lângă rolul evident pe care îl au în sistematizarea
materiei, sunt pe deplin justificate întrucât mecanismul cesiunii de creanţă nu se aplică
atunci când transferul creanţei urmează a se efectua în cadrul unei transmisiuni
universale sau cu titlu universal (de exemplu, la moartea persoanei fizice – transmisiune
mortis causa – când se aplică normele dreptului succesoral), nici atunci când ar avea ca
obiect instrumente financiare, un titlu de credit sau un titlu reprezentativ asupra mărfurilor 1
(caz în care fac excepţie dispoziţiile art. 1587-1592 C.civ., care se aplică completându-se
cu regimul juridic stabilit prin lege specială).
Clasificare. Cciv. a stabilit în art. 1567 felurile cesiunii astfel:
„(1) Cesiunea de creanţă poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
Dacă cesiunea este cu titlu gratuit, dispoziţiile prezentei secţiuni se completează în

mod corespunzător cu cele din materia contractului de donaţie.
Dacă cesiunea este cu titlu oneros, dispoziţiile prezentului capitol se completează
în mod corespunzător cu cele din materia contractului de vânzare-cumpărare sau, după
caz, cu cele
1 I. Turcu, Noul Cod civil. Cartea a V-a. Despre obligaţii. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2011, p. 666-667.
care reglementează orice altă operaţiune juridică în cadrul căreia părţile au convenit să se
execute prestaţia constând în transmiterea unei creanţe”.
Cesiunea de creanţă cu titlu oneros se poate realiza nu numai printr-un contract de

vânzare-cumpărare, ci şi prin alte contracte cu titlu oneros, de exemplu contractul de schimb1,
trebuind în fiecare caz în parte să fie respectate condiţiile speciale impuse pentru încheierea
valabilă a acestor acte juridice.
Caracter de noutate prezintă şi consacrarea în Codul civil a cesiunii parţiale în art. 1571. În
opinia noastră, dispoziţiile acestui articol ar fi putut fi incluse alături de cele ale art. 1567
actualul C.civ., care are denumirea marginală „felurile cesiunii”. În acest mod, s-ar fi realizat o
clasificare legală a cesiunii de creanţă.
Astfel, art. 1571 C.civ. stabileşte ce fel de creanţe pot fi cedate parţial, distingând între
cele ce au ca obiect o sumă de bani şi cele ce au ca obiect o altă prestaţie.
Prima categorie o constituie creanţele privitoare la o sumă de bani, care pot fi întotdeauna
cedate parţial.
Cea de-a doua categorie, aceea a creanţelor ce au ca obiect o altă prestaţie, comportă o
dublă limitare. Ele pot fi cesionate parţial numai când obligaţia este divizibilă şi cumulativ prin
cesiune, obligaţia nu devine mai oneroasă pentru debitorul cedat, adică nu se îngreunează
situaţia acestuia.
În concluzie, având în vedere dispoziţiile Codului civil, cesiunea de creanţă se poate

clasifica în funcţie de două criterii:
criteriul scopului urmărit la încheierea cesiunii – cesiune cu titlu oneros/cesiune cu titlu

gratuit;
criteriul întinderii cesiunii – cesiune totală (regula)/cesiune parţială.
§2. Condiţiile cesiunii de creanţă
Precizare. Cesiunea de creanţă este un contract şi, ca urmare, trebuie să îndeplinească

condiţiile generale de validitate ale oricărui contract. Dar, cum prin intermediul ei se pot realiza
şi alte operaţii juridice (vânzare-cumpărare, dare în plată, donaţie etc.), cesiunea trebuie să
îndeplinească şi condiţiile de fond şi de formă specifice acestor contracte.
2.1. Condiţii de fond privind cesiunea de creanţă

Poziţia doctrinei privind condiţiile de fond. În ceea ce priveşte capacitatea de a
contracta, consimţământul părţilor şi cauza, în doctrină s-a afirmat că sunt valabile regulile
generale ale încheierii actelor juridice, cesiunea de creanţă nedeosebindu-se, din acest punct
de vedere, de celelalte contracte. La încheierea valabilă a convenţiei este necesar doar
consimţă-mântul cedentului şi cel al cesionarului, debitorul cedat având, aşa cum am mai
arătat, calitatea de terţ faţă de acest contract, cu toate că el urmează a face o plată valabilă
numai cesionarului din momentul în care a fost notificat. Aşadar, putem spune că cesiunea de
creanţă este o excepţie de la principiul relativităţii efectelor actului juridic, ea producându-şi
efectele şi asupra debitorului cedat, care nu participă la încheierea convenţiei.
Referitor la obiectul acestei convenţii, sunt cunoscute condiţiile generale ce trebuie

îndeplinite de obiectul oricărui contract civil potrivit reglementării anterioare, şi anume, este
1 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 2008, p. 363.

necesar ca obiectul: să existe; să se afle în circuitul civil; să fie determinat sau determinabil;
să fie posibil; să fie licit; să reprezinte un fapt personal al celui ce se obligă.
În principiu, pe calea cesiunii de creanţă poate fi transmis orice drept (schimbându-se deci
subiectul activ), deoarece aproape toate creanţele sunt cesibile, deci nu numai cele care au ca
obiect o sumă de bani. Astfel, pot fi cesionate creanţele născute dintr-o promisiune de
vânzare, creanţele născute dintr-un pact de preferinţă, dintr-un contract de locaţiune,
creanţele afectate de modalităţi care există în patrimoniul creditorului cedat şi creanţele
viitoare1. De regulă, se cesio-nează creanţele cărora le corespunde datoria de a plăti o sumă
de bani, afectate de un termen suspensiv. Există însă şi creanţe incesibile, cum ar fi: salariul,
până la concurenţa unei anumite fracţii deoarece în limitele respective are un caracter de
asigurare a existenţei; pensia de întreţinere, creanţele declarate pe cale convenţională ca
incesibile (pactum de non cedendo), precum şi alte creanţe care au un caracter pur personal.
Însă, pensiile de întreţinere acordate prin donaţie sau tratament pot fi cesionate dacă prin
actul de constituire nu au fost declarate expres neurmăribile2.
În ce priveşte creanţele condiţionale şi cu termen, doctrina anterioară intrării în vigoare a
Noului Cod civil a stabilit că sunt cesibile, pe când asupra creanţelor eventuale şi viitoare au
existat controverse în sensul că unii autori3 au susţinut că sunt cesibile de vreme ce legea
permite vânzarea de bunuri viitoare (art. 965 C.civ. din 1864), opinie pe care am împărtăşit-o,
pe când alţii au arătat că jurisprudenţa a stabilit că sunt incesibile.
De asemenea, pot forma obiectul unei cesiuni fructele civile ale unui imobil, beneficiile
realizate din vânzarea unei opere literare, antreprenorul poate ceda creanţa pe care o are
pentru efectuarea unei lucrări numai dacă aceasta este determinată etc.
În literatura juridică din alte ţări au fost enunţate şi alte cazuri în care cesiunea este sau nu
este posibilă. S-a precizat astfel, în cadrul reglementării Codului civil francez, că în afară de
ipoteza în care cesiunea este interzisă în mod expres sau implicit prin dispoziţii legale, ea
poate avea ca obiect orice bun incorporal, orice drept sau acţiune purtând asupra unui lucru
care se află în circuitul civil. În această concepţie, pot fi cedate, de pildă, beneficiul unei
promisiuni de vânzare chiar unilaterală sau drepturile asupra unor bunuri viitoare. Va fi deci
considerată valabilă şi cesiunea dreptului de a culege fructele naturale ori civile ale unui imobil
sau veniturile obţinute în temeiul unei rente viagere. Lucrurile care sunt cesibile prin natura lor
nu pot fi declarate incesibile prin convenţia părţilor, decât în cazul excepţiilor admise de lege,
precizare care are în vedere mai ales rentele viagere constituite cu titlu oneros.
Nu pot forma obiectul unei cesiuni dreptul de folosinţă şi de abitaţie, speranţa unei
succe-siuni, unele pensii, rentele acordate în urma accidentelor de muncă etc. S-a arătat,
totodată, că problema dacă un anumit drept este sau nu cesibil nu se poate rezolva printr-
o formulă de princi-piu. De aceea, este necesar, în fiecare caz în parte, să se analizeze
natura şi trăsăturile proprii dreptului, scopul în care a fost acordat, condiţiile exerciţiului
acelui drept şi analogia cu alte drepturi a căror cesiune este în mod expres admisă sau
interzisă. Unii autori au considerat totuşi că tot ceea ce se poate transmite prin
succesiune poate fi transmis şi pe cale de cesiune. Alţii au socotit că drepturile care nu
pot fi exercitate de către creditori nu pot fi nici cedate. Aceste soluţii nu au fost în general
admise. În combaterea lor s-a arătat, de pildă, că sunt drepturi care, deşi se
P.M. Cosmovici, Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie, Ed. All, Bucureţti, 1996, p. 218.
A se vedea C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. IV, Ed. Librăriei „Universala”
Alcalay, Bucureşti, 1931, p. 3.
A se vedea L. Pop, op. cit., 2009, p. 291 şi urm.
sting prin moartea lui de cuius – şi deci nu se transmit la moştenitori – pot forma totuşi obiectul
unei cesiuni, menţionându-se, în acest sens, dreptul de uzufruct. De asemenea, sunt drepturi
care nu pot fi exercitate de către creditori fără acordul debitorului, dar pot fi exercitate dacă
acesta îşi dă consimţământul şi, în consecinţă, pot forma obiectul unei cesiuni.
Obiectul contractului şi obiectul obligaţiei. Referitor la condiţiile de fond ale cesiunii de

creanţă, ceea ce aduce nou reglementarea actuală, şi se impune a fi precizat, vizează obiectul
contractului de cesiune de creanţă, întrucât acesta, ca element esenţial al oricărui act juridic
civil, a suferit anumite modificări prin intrarea în vigoare a Codului civil.
Astfel, mergând pe ideea distincţiei operate de legiuitor între obiectul contractului şi

obiectul obligaţiei, avem ca obiect al contractului cesiunea creanţei, ca operaţiune juridică
propriu-zisă, care, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să fie determinată şi licită, iar ca
obiect al obliga-ţiei, prestaţia debitorului, această noţiune de obiect al obligaţiei impunându-se
a fi înţeleasă lato sensu, ceea ce înseamnă că acesta trebuie interpretat atât ca prestaţie, cât
şi ca bun. În ceea ce priveşte condiţiile menţionate de doctrina anterioară referitoare la
obiectul contractului, pe care le-am analizat şi noi mai sus, acestea se aplică în prezent
conceptului de obiect al obligaţiei, cu particularităţile impuse de modificările aduse de Codul
civil referitor la posibilitatea vânzării bunului altuia şi a valabilităţii contractului în cazul
imposibilităţii iniţiale şi temporare a executării contractului.
Pe de altă parte, trebuie menţionat faptul că actualul Cod civil cuprinde prevederi exprese
şi cu privire la creanţele care nu pot face obiectul cesiunii (art. 1569-1570). În lipsa unei astfel
de dispoziţii în Codul civil din 1864, doctrina a trebuit să răspundă la întrebarea ce creanţe pot
fi transmise din patrimoniul cedentului în patrimoniul cesionarului, respectiv ce creanţe nu pot
face obiectul acestei operaţiuni juridice.
Pornind de la principiul consensualismului coroborat cu teza conform căreia ceea ce nu

este prohibit de lege este permis, literatura de specialitate a afirmat că în materie de cesiune
de creanţă principiul este acela al cesibilităţii, excepţia fiind incesibilitatea (prevăzută expres).
Astfel, unele creanţe erau declarate netransmisibile prin lege: pensia de întreţinere, dreptul de
uz şi abitaţiune etc.
În actuala reglementare, principiul proclamat de literatura de specialitate anterior adoptării

Codului civil a fost consacrat implicit prin art. 1569. Acest articol statuează ce creanţe nu pot
face obiectul unei cesiuni. Este de observat tehnica legislativă utilizată de actualul Cod civil
care a preferat să reglementeze situaţiile de excepţie, adică acele tipuri de creanţe ce nu pot fi
transmise prin intermediul unei cesiuni. Astfel, potrivit textului de lege menţionat: „(1) Nu pot
face obiectul unei cesiuni creanţele care sunt declarate netransmisibile de lege. (2) Creanţa ce
are ca obiect o altă prestaţie decât plata unei sume de bani poate fi cedată numai dacă
cesiunea nu face ca obligaţia să fie, în mod substanţial, mai oneroasă”.
Dispoziţiile art. 1570 C.civ. reglementează „clauza de inalienabilitate” care se referă la o
nouă categorie de creanţe incesibile, după cum urmează:
„(1) Cesiunea care este interzisă sau limitată prin convenţia cedentului cu debitorul nu
produce efecte în privinţa debitorului decât dacă:
debitorul a consimţit la cesiune;

interdicţia nu este expres menţionată în înscrisul constatator al creanţei, iar cesionarul
nu a cunoscut şi nu trebuia să cunoască existenţa interdicţiei la momentul cesiunii;
cesiunea priveşte o creanţă ce are ca obiect o sumă de bani.
Dispoziţiile alin. (1) nu limitează răspunderea cedentului faţă de debitor pentru

încălcarea interdicţiei de a ceda creanţa”.
Din coroborarea celor două articole tragem următoarele concluzii:
a) prin reglementarea expresă a creanţelor ce nu pot face obiectul unei cesiuni, Codul civil
consacră implicit principiul cesibilităţii creanţelor. Prin urmare, excepţia o constituie
incesibilitatea unei creanţe;
b) incesibilitatea are două surse, respectiv legea sau convenţia părţilor, putându-se vorbi,
deci, despre două tipuri de incesibilitate: legală sau convenţională.
Cazurile de incesibilitate legală sunt acele cazuri când legea declară expres un anumit
tip de creanţe ca fiind incesibile (pensia de întreţinere etc.). Un caz de incesibilitate legală
îl constituie însuşi alin. (2) al art. 1569 C.civ., care dispune că o creanţă ce are ca obiect o
altă prestaţie decât plata unei sume de bani poate fi cedată numai dacă cesiunea nu face
ca obligaţia să fie, în mod substanţial, mai oneroasă, adică cesiunea să ducă la
îngreunarea obligaţiei debitorului.
Incesibilitatea convenţională presupune simplul acord de voinţă al creditorului cu debitorul,
convenindu-se să nu poată fi cedată creanţa de creditor unei alte persoane. Ea poartă
denumirea de „clauză de inalienabilitate”;
c) cu toate acestea, conform art. 1560 alin. (1) C.civ., clauza de inalienabilitate intervenită
între creditor şi debitor nu îşi produce efectele dacă debitorul este de acord cu cesiunea,
practic el renunţând la această clauză care fusese stipulată în favoarea sa.
De asemenea, debitorul nu se poate opune unei cesiuni care a avut loc, atunci când
clauza de inalienabilitate nu fusese stipulată expres în înscrisul constatator al creanţei şi
(cumulativ) cesionarul nu a cunoscut şi nu trebuia să cunoască această clauză. Acest caz
presupune ca cesionarul să fie de bună-credinţă, adică, dacă lui îi revenea obligaţia de a
cunoaşte o eventuală clauză de inalienabilitate, el să fi depus diligenţa necesară în acest
sens. În situaţia în care cesionarul nu avea o astfel de obligaţie, chiar dacă, pe orice cale,
a aflat despre clauza de inalienabilitate, el poate să o ignore, încheind o cesiune valabilă
cu cedentul.
A treia situaţie în care clauza de inalienabilitate intervenită între creditor şi debitor nu

îşi produce efectele priveşte cesiunea unei creanţe ce are ca obiect o sumă de bani.
Totuşi, chiar şi în aceste situaţii (mai puţin în cazul acordului debitorului), clauza de
inalienabilitate are anumite consecinţe în raporturile dintre creditor şi debitor, dacă primul
înţelege să cesioneze creanţa, aşa cum rezultă din alin. (2) al art. 1570 C.civ. Conform
acestui text de lege, cesiunea rămâne valabilă, dar cesionarul este ţinut a răspunde faţă
de debitorul cedat pentru ignorarea clauzei;
d) creanţele ce au ca obiect o sumă de bani pot fi cesionate întotdeauna.

O altă regulă instituită de C.civ., prin art. 1571, se referă la posibilitatea cesiunii
parţiale a unei creanţe privitoare la o sumă de bani. Apoi, prevederile alin. (2) al dispoziţiei
legale menţio-nate reglementează posibilitatea încheierii unei cesiuni parţiale a unei
creanţe ce are ca obiect o altă prestaţie decât plata unei sume de bani, caz în care se cer
a fi îndeplinite două condiţii:
- obligaţia să fie divizibilă;
- transferul creanţei să nu conducă la agravarea substanţială a obligaţiei debitorului. În

cazul în care transferul atrage costuri suplimentare pentru debitorul cedat, care nu fac, însă,
obligaţia substanţial mai oneroasă, cesiunea este valabilă, dar debitorul este îndreptăţit la
acoperirea acestor costuri.
De asemenea, tot ca noutate poate fi menţionată şi prevederea expresă a cesiunii unei

creanţe viitoare, Codul civil soluţionând astfel problemele apărute în doctrină, încă de la
mijlocul secolului trecut, în legătură cu posibilitatea cesionării unei astfel de creanţe.
În concret, literatura de specialitate şi jurisprudenţa şi-au pus întrebarea dacă se poate

ceda o creanţă viitoare, eventuală. De exemplu: poate proprietarul unui imobil să cedeze
chiriile viitoare chiar înainte de a fi încheiat un contract de închiriere? De asemenea, poate un
autor să cedeze drepturile sale asupra unei opere literare sau muzicale, care nu este încă
scrisă1? Juris-prudenţa nu a autorizat astfel de cesiuni decât dacă se puteau distinge în mod
desluşit elemen-tele necesare naşterii creanţei, adică ivirea unei perspective serioase, care să
învedereze posibilitatea naşterii creanţei2.
Or, după cum am menţionat, legiuitorul a oferit soluţia unor astfel de probleme,
reglementând expres în art. 1572 C.civ. cesiunea creanţelor viitoare. Astfel: „(1) În caz de
cesiune a unei creanţe viitoare, actul trebuie să cuprindă elementele care permit
identificarea creanţei cedate.
(2) Creanţa se consideră transferată din momentul încheierii contractului de cesiune”.
Cu toate acestea, Codul civil nu a definit şi noţiunea de elemente care permit identificarea
creanţei. Aceste elemente sunt, în opinia noastră, descrierea prestaţiei care formează obiectul
obligaţiei, datele de identificare ale subiecţilor raportului de obligaţie, scadenţa etc. După cum
reiese din alineatul al doilea al acestui articol, creanţa se consideră transferată din momentul
încheierii contractului de cesiune, deci anterior naşterii sale.
2.2. Condiţii de formă
Forma cerută pentru încheierea valabilă. Consensualismul. Potrivit doctrinei

anterioare adoptării noului Cod civil, deşi contractul de cesiune se încheia prin simplul
consimţământ al părţilor, era necesar ca înţelegerea acestora să fie făcută în formă scrisă.
Prin urmare, cu toate că în reglementarea legală nu era cerută existenţa unui înscris, se
considera că într-o viitoare legislaţie s-ar putea introduce o asemenea dispoziţie. Desigur,
dacă pentru naşterea creanţei se pretinde un act autentic, cesiunea va trebui făcută în aceeaşi
formă (dacă, de pildă, cesiunea reprezintă o donaţie).
Astfel, se consideră că, întrucât înscrisul nu constituie o condiţie pentru validitatea cesiunii,
s-ar putea considera că este suficient ca acesta să fie semnat de către cedent, semnătura
cesionarului nefiind obligatorie. În unele legislaţii au fost adoptate soluţii diferite. Astfel, Codul
civil francez, aşa cum făcea şi Codul civil român din 1864, nu prevede obligaţia redactării unui
înscris constatator al cesiunii. Însă Codul civil olandez în vigoare în anul 1980 prevede la art.
668 alin. (1) că pentru realizarea cesiunii este necesar un act scris care să fie semnat cel puţin
de către cedent. Acest înscris transferă creanţa, dar cesionarul nu devine creditorul debitorului
decât după îndeplinirea anumitor formalităţi. Redactarea unui înscris este cerută şi la art. 165
din Codul obligaţiunilor elveţian, art. 1570 C.civ. din Quebec, Canada etc.
O problemă deosebit de importantă în legătură cu această formă de transmitere a
obligaţiilor este cea a situaţiei debitorului cedat.
Formalităţi pentru opozabilitate. În reglementarea anterioară, pentru a se realiza

opozabilitatea cesiunii de creanţă faţă de terţi, era necesară îndeplinirea unor formalităţi
expres prevăzute la art. 1939 C.civ. din 1864. La alin. (1) al art. 1939 C.civ. din 1864, se arăta
că cesionarul nu putea opune dreptul său la o a treia persoană decât după ce a notificat
debitorului cesiunea, iar la alin. (2) se preciza că acelaşi efect se producea în cazul acceptării
cesiunii de către debitor printr-un act autentic.
I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 192.
Idem, p. 192.
În privinţa unor cesiuni de creanţă pentru opozabilitate erau prevăzute reguli speciale.
Astfel:
cesiunea contractului de locaţiune mai mare de 3 ani trebuia trecută în registrul de

transcrieri de la locul imobilului (art. 1394 C.civ. din 1864, art. 711 pct. 9 C.proc.civ. din 1865);
în acelaşi sens stabilea şi Legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară1;
transmiterea cambiilor, cecurilor şi warantelor era supusă unor reguli speciale – se făcea
prin gir şi tradiţiunea titlului;
cesiunea acţiunilor la purtător se făcea prin simpla tradiţiune a acestora – art. 97 din
Legea societatilor nr. 31/1990 republicată2;
cesiunea acţiunilor nominative se făcea prin declaraţia făcută în registrul de acţiuni al
emitentului, subscrisă de cedent şi cesionar sau de mandatarii lor şi prin menţiunea făcută pe
acţiune;
în legătură cu prevederile sus-arătate – cuprinse şi în art. 1690 C.civ. francez – au
avut loc unele discuţii în literatura juridică mai ales cu privire la formalismul excesiv pe
care îl implică.
În doctrină s-a arătat că opozabilitatea cesiunii faţă de terţi, deci şi faţă de debitorul cedat,
nu se poate realiza decât fie prin notificarea făcută de cedent sau de cesionar către acesta din
urmă care, la rândul său, va informa pe toţi cei interesaţi, fie prin recunoaşterea (acceptarea)
debitorului cedat. Cu privire la acceptarea cesiunii de către debitorul cedat, s-a decis însă că
aceasta se poate face şi printr-un act sub semnătură privată care emană chiar de la debitor
sau chiar verbal, ori tacit (printr-o plată parţială către cesionar). Dar, în timp ce recunoaşterea
printr-un act autentic este opozabilă tuturor categoriilor de terţi, în cazul acceptării în altă
formă, cesiunea este opozabilă numai debitorului cedat. M.B. Cantacuzino arată, în acelaşi
sens3 că, întrucât priveşte raporturile debitorului cedat cu cedentul şi cesionarul, acceptarea
lui sub orice formă îl face părtaş la convenţiunea dintre cedent şi cesionar şi, prin urmare, îl
constituie debitor al cesionarului în locul cedentului.
În materie de cesiune de creanţă sunt mai multe categorii de terţi, ceea ce are importanţă,
ţinând seama că se aplică principiul qui prior tempore potir jure. În afară de debitorul cedat,
sunt terţi toţi cei cărora cedentul le-a cesionat aceleaşi creanţe.
În soluţionarea problemelor privind interpretarea art. 1393 C.civ. din 1864, s-a recurs
la unele principii generale din materia contractelor civile. S-a invocat, astfel, faptul că
principiul relativităţii efectelor contractului nu se opune opozabilităţii contractului faţă de
terţi. Cel dintâi se caracterizează prin aceea că drepturile şi obligaţiile se nasc, în
principiu, în beneficiul respectiv, în sarcina părţilor contractante. Dar contractul este
opozabil tuturor, deci şi celor care nu au luat parte la încheierea acestuia, în sensul că
situaţiile juridice create se impun şi trebuie să fie respectate şi de către alte persoane
decât părţile. Dacă în raporturile dintre părţi contractul este un act juridic, în privinţa terţilor
acesta apare ca un fapt juridic. În consecinţă, în ipoteza în care un terţ încalcă drepturile
unei părţi la un contract sau o împiedică să-şi execute obligaţiile, îşi va putea vedea
angajată răspunderea extracontractuală conform prevederilor art. 998 şi urm. C.civ din
1864. Totodată, terţul va putea administra orice probă pentru a dovedi sau a combate
existenţa contractului, ţinând seama că, în ceea ce îl priveşte, contractul este un fapt
juridic.
1 Legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, republicată (M.Of. nr. 720 din 24
septembrie 2015).
Legea nr. 31/1990 privind societățile, republicată (M.Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004).
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, ed. revizuită, Ed. All Educaţional, Timişoara, 1998, p.
494.
Astfel fiind, formalităţile de publicitate nu ar putea fi considerate – chiar atunci când sunt
expres prevăzute – de natură să facă contractele opozabile terţilor, ci numai de a îndeplini
rolul – în cazul în care sunt realizate – unor prezumţii legale de cunoaştere a contractului,
prezumţii împotriva cărora nu se poate admite dovada contrară.
În acest context, a apărut şi posibilitatea folosirii şi a altor forme de publicitate decât cele
prevăzute în mod expres de lege şi, totodată, posibilitatea de a considera că cesiunea este
opozabilă terţilor dacă se dovedeşte că ei au avut cunoştinţă – într-un fel sau altul – de
existenţa convenţiei de cesiune.
În alte sisteme de drept problema este mult simplificată, deoarece nu este cerută o
anumită publicitate sau o comunicare către debitor. Cu toate acestea, în dreptul german, de
pildă, atât timp cât nu a luat cunoştinţă despre cesiune, debitorul poate plăti în mod valabil
cedentului sau poate conveni cu cel din urmă diferite operaţii, ca de exemplu o compensaţie.
Interesul de a informa pe debitor din timp despre cesiune apare însă şi în acest sistem. De
aceea, Codul civil german prevede că informarea debitorului se poate face fie printr-o avizare
din partea cedentului, fie prin remiterea de către cesionar către debitor a titlului prin care se
contestă cesiunea. Dacă o asemenea informare s-a făcut, debitorul este liberat prin plata
creanţei către cesionar, chiar în ipoteza în care cesiunea nu s-a realizat sau nu a produs
efecte juridice. Dacă informarea nu s-a făcut şi debitorul a plătit cedentului, cesionarul are
totuşi posibilitatea de a acţiona pe cedent fie pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, fie pentru
comportament culpabil după încheierea contractului.
Dacă acceptăm ideea că înştiinţarea debitorului trebuie să fie făcută de către cedent sau
cesionar, ori de către amândoi, trebuie analizat în ce formă urmează a fi realizată întrucât,
astfel cum rezultă din cele arătate mai sus, au fost adoptate, în diferite legislaţii sau în practica
din diferite ţări, soluţii deosebite.
Ceea ce pare de necontestat este faptul că cerinţele art. 1393 C.civ. din 1864, şi anume
fie notificarea către debitor, fie acceptarea acestuia sub formă autentică au reprezentat
formalităţi dificile şi costisitoare care nu-şi mai găsesc justificare în cadrul unei economii
moderne care implică o reducere a formalismului, rapiditatea şi eficienţa operaţiilor şi totodată
suficiente garanţii pentru părţile contractante şi pentru terţii interesaţi.
În concluzie, am opinat în doctrina anterioară Noului Cod civil, că soluţia trebuie să se

coreleze într-un anumit mod şi cu soluţia privind momentul transferului creanţei în patrimoniul
cesionarului şi că, dacă formalităţile prevăzute la art. 1393 C.civ. din 1864 nu şi-ar mai fi găsit
justificare, am fi optat pentru o comunicare scrisă, fie pentru o înştiinţare în orice formă.
În cazul cesiunii de creanţă, Codul civil a prevăzut expres inclusiv forma acestei
operaţiuni, consacrând principiul consensualismului, ceea ce presupune că pentru încheierea
valabilă a unei cesiuni de creanţă este necesar şi suficient simplul acord de voinţă intervenit
între cedent şi cesionar, fără consimţământul debitorului.
Art. 1573 alin. (2) C.civ. prevede însă o situaţie în care este obligatoriu pentru încheierea
valabilă a cesiunii de creanţă şi consimţământul acestuia. Este vorba de cazul în care
debitorul s-a obligat având în vedere persoana creditorului, adică raportul de obligaţie s-a
stabilit în consideraţia persoanei creditorului – intuitu personae. Aşadar, într-un asemenea
caz, pentru valabilitatea cesiunii de creanţă este necesar şi consimţământul debitorului cedat,
însă actul juridic rămâne unul consensual.
Condiţii referitoare la forma cesiunii de creanţă sunt cuprinse şi în dispoziţiile art. 1567
alin. (2) şi (3) C.civ., care prevăd că, în cazul cesiunii de creanţă cu titlu gratuit, aceasta
devine
un act juridic solemn trebuind să respecte forma prevăzută pentru donaţii de art. 1011 C.civ.,
respectiv forma autentică. În situaţia alineatului al doilea al acestui articol, pot fi prevăzute
anumite condiţii de formă în funcţie de actul juridic prin care se realizează cesiunea (vânzare-
cumpărare, schimb etc.), însă principiul consensualismului îşi păstrează aplicabilitatea.
Dispoziţiile art. 1574 C.civ., care reglementează predarea înscrisului constatator al

creanţei, nu privesc forma actului juridic. Cesiunea de creanţă rămâne un act juridic
guvernat de principiul consensualismului. Ea este valabil încheiată prin consimţământul
mutual al părţilor sale, cedent şi cesionar, chiar dacă între acestea nu s-a făcut predarea
înscrisului constatator al creanţei. Ulterior realizării consimţământului, cedentul este
obligat [art. 1574 alin. (1) C.civ.] să predea cesionarului înscrisurile doveditoare ale
creanţei şi ale celorlalte drepturi transmise odată cu aceasta, dacă asemenea înscrisuri
există, însă prin remiterea lor cesiunea de creanţă nu devine un act juridic real care să
presupună tradiţiunea înscrisului pentru încheierea sa valabilă.
Aceleaşi menţiuni urmează a fi făcute şi pentru alineatul al doilea al acestui articol: dreptul
cesionarului la o copie legalizată a înscrisului constatator al creanţei, precum şi la
menţionarea cesiunii, cu semnătura părţilor, pe înscrisul original sunt dispoziţii legale care
privesc executarea cesiunii de creanţă şi nicidecum încheierea sa.
Forma cerută pentru opozabilitate – notificarea (comunicare, acceptarea). Actualul

Cod civil a adus importante modificări şi în ceea ce priveşte formalităţile necesare pentru a
face opozabilă cesiunea de creanţă terţelor persoane. În această materie pot fi consideraţi
terţi debitorul cedat, creditorii cedentului, cesionarii ulteriori şi succesivi ai aceleiaşi creanţe1,
fideiusorul.
Comunicarea. O primă modificare adusă de Noul Cod civil este înlocuirea noţiunii de
„notificare”, folosită de Codul civil din 1864, cu noţiunea de „comunicare”. Scopul său este
acelaşi: încunoștințarea debitorului despre perfectarea cesiunii, pentru a-i fi opozabilă.
Dacă sub imperiul Codului civil din 1864 notificarea debitorului se putea face numai prin
intermediul executorilor judecătoreşti, în actuala reglementare comunicarea nu se mai face în
mod obligatoriu prin intermediul acestora. Aşadar, comunicarea poate fi făcută prin serviciile
poştale sau de curierat, personal de cedent sau cesionar şi, de asemenea, prin intermediul
executorilor judecătoreşti. Problema care se pune este cum putem dovedi faptul primirii
comunicării de către debitor. De acea este preferabil ca înştiinţarea să fie făcută prin
intermediul executorilor judecătoreşti sau, dacă se folosesc serviciile poştale, să se solicite
confirmare de primire.
Noutatea absolută o reprezintă notificarea electronică. Astfel, comunicarea poate fi

trimisă şi în format electronic, dematerializat, prin intermediul serviciilor de poştă
electronică deoarece acestea ataşează conţinutului datele expeditorului, destinatarului şi
data notificării. Indiferent că se face pe suport de hârtie sau în format electronic,
comunicarea are un conţinut obligatoriu stabilit prin lege. Aceasta trebuie să cuprindă:
datele de identificare ale cesionarului, date suficiente pentru o identificare rezonabilă a
creanţei cedate, solicitarea adresată debitorului să plătească cesionarului, iar în cazul
unei cesiuni parţiale trebuie indicată şi întinderea cesiunii.
Atât cedentul, cât şi cesionarul pot comunica debitorului cesiunea, însă în situaţia în care
cesionarul este cel care îl înştiinţează pe debitorul cedat despre perfectarea cesiunii, acesta
din urmă îi poate solicita, pe lângă comunicare (cu conţinutul său specific), o dovadă scrisă a
cesiunii şi poate condiţiona şi suspenda plata până la prezentarea acestei dovezi.
1 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 2002, p. 365.

Or, după cum am văzut la punctul anterior, cesiunea de creanţă este un act consensual,
adică se poate încheia valabil şi verbal, nefiind necesar un înscris, dar, având în vedere
dispoziţiile citate anterior, noua reglementare îl sileşte practic pe cesionar să prefere
consemnarea într-un înscris a cesiunii de creanţă. În mod normal, aşa ar trebui să procedeze
un cesionar diligent pentru a se pune la adăpost de un eventual refuz al cedentului de a
comunica el însuşi cesiunea debitorului cedat. De asemenea, încheierea în formă scrisă a
cesiunii de creanţă este preferabilă din punctul de vedere al cesionarului, pentru a evita o
eventuală tergiversare a realizării creanţei sale. Astfel, încheind cesiunea în forma scrisă,
cesionarul o poate ataşa de la început comunicării, evitând astfel o eventuală opoziţie a
debitorului cedat; totodată, se face o importantă economie de timp, anume: timpul aferent
obţinerii ulterioare a dovezii scrise de la cedent şi timpul necesar expedierii acestei dovezi.
Practic, pentru a se pune la adăpost de o eventuală rea-credinţă a cedentului sau a debitorului
cedat, cesionarul trebuie să solicite încheierea în scris a cesiunii.
Nu putem să nu criticăm lipsa de celeritate a procedurii adoptate de Codul civil, mai ales în
domeniul civil unde instanţele judecătoreşti se confruntă deja cu grave probleme de
tergiversare a raporturilor juridice.
Din acest punct de vedere, reglementarea anterioară este superioară actualului Cod civil.
Legiuitorul ar fi putut prevede ca fiind obligatorie dovada scrisă în toate cazurile, dispunând ca
aceasta să fie parte componentă în conţinutul comunicării sau să fie întotdeauna ataşată
acesteia. De altfel, dacă analizăm cu atenţie dispoziţiile alin. (5) al art. 1578 C.civ. care nu
disting între comunicarea făcută de cedent şi cea făcută de cesionar, am putea spune că
tocmai aceasta a fost intenţia legiuitorului, din moment ce „comunicarea cesiunii nu produce
efecte dacă dovada scrisă a cesiunii nu este comunicată debitorului”.
Un alt mod de înştiinţare a debitorului cedat este prevăzut de art. 1580 C.civ. Este vorba
de situaţia în care comunicarea este făcută simultan cu cererea de chemare în judecată.
Totuşi, dacă cesiunea se comunică odată cu acţiunea intentată împotriva debitorului, acesta
nu poate fi obligat la cheltuieli de judecată dacă plăteşte până la primul termen, afară de cazul
în care, la momentul comunicării cesiunii, debitorul se afla deja în întârziere.
Acceptarea. Actualul Cod civil a adus modificări şi instituţiei acceptării cesiunii de creanţă.
Dacă în vechea reglementare aceasta trebuia făcută în mod obligatoriu printr-un act autentic,
în prezent acceptarea trebuie făcută printr-un înscris cu dată certă.
Astfel, noile dispoziţii legale sunt un real progres, înscrisul cu dată certă fiind mai simplu
de întocmit, putându-se încheia nu numai în faţa notarului public, ci şi de către avocat. De
asemenea, data certă poate fi dobândită prin înregistrarea înscrisului într-un registru special
sau prin prezentarea sa unei instituţii publice.
Dintre cele două modalităţi de notificare arătate de art. 1578 C.civ., comunicarea are
marele avantaj de a nu necesita concursul sau consimţământul debitorului. Acceptarea
produce însă efecte mai ample, cel puţin când este exprimată fără nicio rezervă, căci, în acest
caz, debitorul pierde dreptul de a invoca contra cesionarului compensaţia care ar fi operat
anterior (acceptării) în privinţa cedentului. Din contră, comunicarea nu împiedică decât
compensaţia posterioară momentului primirii de către debitor a înştiinţării.
Opozabilitatea cesiunii unei universalităţi de creanţe. Dispoziţiile art. 1579 C.civ.

regle-mentează situaţia cesionării unei universalităţi de creanţe, actuale sau viitoare, în
cazul căreia se prevede o dublă publicitate a cesiunii, respectiv înscrierea în Arhiva
Electronică de Garanţii Reale Mobiliare şi notificarea debitorilor cedaţi, obligaţii care
trebuie îndeplinite cumulativ întrucât
cesiunea produce efecte faţă de debitorii cedaţi din momentul comunicării ei. Înscrierea în Arhiva Electronică de Garanţii
Reale Mobiliare are ca efect crearea unei ordini de prioritate între cesionari. Sub acest aspect trebuie observat art. 1583
alin. (2) C.civ. conform căruia în raporturile dintre cesionarii succesivi ai aceleaşi creanţe este preferat cel care şi-a înscris
mai întâi cesiunea la Arhivă, indiferent de data cesiunii sau a notificării acesteia către debitor.
Opozabilitatea cesiunii faţă de fideiusor. Art. 1581 C.civ. prevede expres obligativitatea n-otificării fideiusorului
pentru a-i face opozabilă cesiunea de creanţă, prevedere ce nu se regăsea în vechea reglementare. Astfel, cesiunea nu
este opozabilă fideiusorului decât dacă formalităţile prevăzute pentru opozabilitatea cesiunii faţă de debitor au fost
îndeplinite şi în privinţa fideiusorului însuşi.
§3. Efectele cesiunii de creanţă
Efecte specifice. Efectele produse în raporturile dintre părţi fac parte din categoria
efectelor specifice ale cesiunii de creanţă. Cesiunea de creanţă este un contract. Ea face
parte din cea mai importantă specie a actelor juridice civile. Pe cale de consecinţă, va trebui
să admitem că cesiunea de creanţă produce toate efectele juridice pe care le produc actele ce
se înfăptuiesc prin mijlocirea ei, precum: vânzarea-cumpărarea, donaţia, schimbul. Acestea
sunt considerate a fi efectele generale ale cesiunii de creanţă.
Pe lângă efectele generale ale actelor juridice, în sens de negotium iuris, pe care le
mijloceşte, cesiunea de creanţă produce şi efecte specifice. În privinţa efectelor specifice se
distinge între:
efectele produse în raporturile dintre părţi;

efectele apărute în raporturile dintre părţi, pe de o parte şi terţi, pe de altă parte.
3.1. Efecte între părţi
Între părţi cesiunea de creanţă nu este supusă vreunei formalităţi speciale. Ea este un
contract consensual, care devine perfect prin întrunirea acordului de voinţă dintre cedent şi
cesionar asupra obiectului şi preţului.
Actualul Cod civil oferă o reglementare complexă efectelor cesiunii de creanţă fiind, din
acest punct de vedere, superior vechii reglementări. Astfel, în raporturile dintre cedent şi
cesionar sunt incidente prevederile art. 1568, 1575, 1576, 1584 C.civ. În ceea ce priveşte
transferul drepturilor, cesiunea de creanţă transferă cesionarului:
toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedată;

drepturile de garanţie şi toate celelalte accesorii ale creanţei cedate.
Odată cu creanţa, se transferă cesionarului drepturile legate de aceasta, inclusiv garanţiile
şi accesoriile. Printre garanţii poate fi şi gajul cu deposedare. Aceste bunuri nu pot fi predate
cesionarului fără acordul persoanei care a constituit gajul şi, în acest caz, bunul rămâne la
cedent1.
Referitor la dobânzile scadente la data cesiunii, dar neîncasate de cedent, dacă nu s-a
convenit altfel, acestea şi orice alte venituri aferente creanţei se cuvin cesionarului cu
începere de la data cesiunii.
I. Turcu, op. cit., p. 667.

Chiar înainte de notificare, cesiunea de creanţă produce efecte între cedent şi cesionar, iar
acesta din urmă poate pretinde tot ceea ce primeşte cedentul de la debitor, deşi cesiunea nu a
fost făcută opozabilă debitorului. De asemenea, cesionarul poate, chiar şi în aceste condiţii, să
facă acte de conservare cu privire la dreptul cedat. Astfel, el poate să ia măsurile conservatorii
prevăzute de art. 1558 şi art. 1559 C.civ. şi să exercite, cu privire la dreptul cedat, acţiunea
oblică şi cea revocatorie conform art. 1575 alin. (2) C.civ.
Creanţa se transmite către cesionar în momentul perfectării contractului, moment în care,

practic, cesionarul devine creditor în locul cedentului. În ceea ce priveşte creanţa, aceasta
rămâne neschimbată, păstrându-şi natura sa – civilă sau comercială – ca şi garanţiile care o
însoţeau şi, în cazul în care constă într-o sumă de bani, va continua să producă dobândă.
Totodată, cesionarul devine creditor, chiar în ipoteza cesiunii cu titlu gratuit, pentru
valoarea nominală a creanţei, dar el nu poate avea mai multe drepturi decât cele ale
creditorului cedent, conform principiului: nemo plus juris as alium transferre potest quam ipse
habet, ceea ce înseamnă că debitorul cedat îi va putea opune toate excepţiile pe care le putea
ridica împotriva cedentului ca de pildă nulitatea, plata, prescripţia sau rezoluţiunea.
Dreptul la prestaţia debitorului cedat trece către cesionar cu caracterul propriu al acestei
prestaţii – civil ori comercial – cu toate accesoriile sale, cu toate garanţiile personale şi reale
ce o asigurau în persoana cedentului şi cu toate acţiunile care aparţineau acesteia – cum ar fi,
de pildă, acţiunea în rezoluţiunea contractului din care se naşte obligaţia debitorului în caz de
neexecutare din partea lui. Cu alte cuvinte, în puterea contractului dintre cedent şi cesionar,
acesta din urmă devine titular al dreptului cu toate accesoriile, garanţiile şi acţiunile aferente
acestui drept, astfel cum el figura în patrimoniul cedentului: şi ca o consecinţă a acestui
transfer de drept, cedentul este obligat a remite cesionarului titlul instrumentar constatator al
dreptului transmis.
Trebuie reţinut că, prin contractul de cesiune, creanţa este transferată prin consimţământul
ambelor părţi cu toate atributele sale pozitive şi negative.
Atributele pozitive sunt garanţiile creanţei şi acţiunile în justiţie care aparţineau cedentului.
Dar sunt şi unele atribute care aparţineau cedentului fără a putea fi transferate cesionarului.
Astfel, dacă prescripţia extinctivă a creanţei este suspendată datorită minorităţii cedentului, ea
nu va mai fi suspendată în beneficiul cesionarului.
Atributele negative sunt viciile creanţei. Dacă acestea erau legate de persoana cedentului
– ca de pildă, incapacitatea sa – ele vor continua să afecteze creanţa şi după transferul
acesteia către cesionar.
Cesionarul nu obţine, deci, în întregime situaţia juridică a cedentului. În afară de

exemplele date din materia prescripţiei extinctive s-a mai arătat că, în lipsa unei cauze
exprese, cesionarul nu va fi îndreptăţit să introducă toate acţiunile pe care le putea
introduce cedentul. Astfel, dacă cesionarul preţului unei vânzări poate să provoace
rezoluţiunea vânzării în caz de neplată a preţului, independent de orice înţelegere în acest
sens, soluţia se datorează faptului că această acţiune constituie un accesoriu al creanţei
şi este, deci, cuprinsă în cesiune. Dar un asemenea motiv nu există în cazul altor acţiuni
în rezoluţiune, în nulitate sau resciziune. În acest sens, trebuie să se distingă cazul în
care cesiunea are ca obiect o creanţă sau un drept determinat de situaţia unei cesiuni cu
caracter general, care cuprinde toate drepturile şi acţiunile care aparţineau cedentului. În
al doilea caz, urmează ca instanţa de judecată să aprecieze dacă în intenţia părţilor a fost
să cuprindă în cesiune şi acţiunile în nulitate sau resciziune.
Trebuie subliniat, de asemenea, faptul că cesionarului nu-i pot fi transferate decât

atributele creanţei care existau în momentul transferului.
În cazul unei cesiuni parţiale, cedentul şi cesionarul sunt plătiţi proporţional cu valoarea
creanţei fiecăruia dintre ei. Această regulă se aplică în mod corespunzător cesionarilor care
dobândesc împreună aceeaşi creanţă. Deci, aceleaşi efecte se produc şi între cesionarii
succesivi ai aceleiaşi creanţe, care sunt terţi faţă de cesiunea precedentă cesiunii proprii,
astfel cum prevede art. 1584 C.civ.
Referitor la obligaţia de remitere a înscrisului constatator, trebuie precizat că cedentul

poate să-i remită cesionarului doar o copie legalizată de pe înscrisul care constată creanţa şi
menţionarea pe înscrisul respectiv al faptului că aceasta a fost cesionată parţial cu semnătura
părţilor (art. 1584 C.civ.).
Obligaţia de garanţie. Din dispoziţiile Codului civil referitoare la obligaţia de garanţie, a

cedentului faţă de cesionar, se desprind mai multe reguli pe care le vom analiza în continuare:
obligaţia de garanţie este impusă cedentului numai pentru situaţia în care cesiunea de
creanţă are caracter oneros;
obligaţia de garanţie astfel concepută este de două feluri: legală şi convenţională;
obligaţia de garanţie legală sau de drept încorporează obligaţia cedentului de a răspunde
de existenţa creanţei şi a accesoriilor sale la momentul facerii cesiunii şi de faptul că acea
creanţă şi accesoriile ei aparţin creditorului;
cedentul trebuie să mai garanteze că, între timp, nu a intervenit vreo cauză de stingere a
creanţei;
cedentul nu răspunde de drept de solvabilitatea debitorului cedat; numai printr-o
stipulaţie expresă cedentul poate garanta şi solvabilitatea viitoare a debitorului cedat;
cedentul va răspunde numai în limitele preţului cesiunii;
cum regulile privind garanţia de drept sunt supletive, părţile pot, în anumite limite, să le
modifice, constituind o garanţie convenţională.
Dacă este vorba de cesiunea de creanţă cu titlu oneros, în sarcina cedentului se naşte
obligaţia de garanţie care poate fi de drept şi convenţională. Garanţia legală se referă la
obligaţia cedentului de a răspunde de existenţa actuală a creanţei şi a accesoriilor acesteia,
adică de a garanta că în momentul cesiunii, creanţa cedată există în mod valabil, că titularul
acestei creanţe este el însuşi şi că, între timp, nu a intervenit vreo cauză de stingere (plată,
prescripţie, compensaţie). Dar, conform prevederilor art. 1585 alin. (2) C.civ., cedentul nu
răspunde de drept de solvabilitatea debitorului cedat.
Este de remarcat faptul că regulile instituite de Codul civil privind garanţia pentru
solvabilitate sunt supletive şi părţile sunt deci îndreptăţite, când consideră că este cazul,
să convină asupra unor cauze de garanţie convenţională care să constituie eventual o
agravare a obligaţiei de garanţie. Este, deci, posibil ca cedentul să garanteze şi
solvabilitatea debitorului cedat.
Dacă în cuprinsul clauzelor contractului nu se arată la care moment se referă garanţia de

solvabilitate, se prezumă că cedentul garantează numai solvabilitatea debitorului cedat la data
efectuării cesiunii. Nimic nu opreşte însă părţile să convină în mod expres că cedentul
garantează şi solvabilitatea viitoare a debitorului cedat.
Clauzele restrictive sau exclusive de garanţie. Potrivit legislaţiei anterioare, era posibil
ca părţile să limiteze obligaţia de garanţie sau să convină că cedentul nu datorează garanţia.
În ultima situaţie el nu răspunde nici de existenţa creanţei care constituie obiectul cesiunii. În
literatura juridică s-a precizat însă că şi în ipoteza limitării în acest fel a obligaţiei de garanţie,
cedentul va fi ţinut răspunzător faţă de cesionar, în măsura în care existenţa creanţei este
afectată de „faptul personal al cedentului”. În acest sens, se arată că în cazul primirii de către
cedent a plăţii de la debitorul cedat, înainte de notificarea cesiunii, creanţa încetează a exista
ca urmare a faptului personal al cedentului şi el va răspunde faţă de cesionar. Obligaţia de
garanţie nu va exista însă şi în cazul cesiunii unui drept aleatoriu care s-a stins prin realizarea
elementului aleatoriu.
Clauze agravante. Părţile pot conveni şi clauze extensive, cum ar fi o clauză prin care
garanţia cedentului să cuprindă şi solvabilitatea debitorului. O asemenea clauză ar cuprinde
numai garanţia pentru solvabilitatea actuală a debitorului, adică din momentul contractului de
cesiune a creanţei.
Pentru garantarea solvabilităţii viitoare, adică cea din momentul scadenţei, este necesară
o clauză expresă, care, de fapt, îl transformă pe cedent într-un fidejusor a cărui garanţie
operează până la valoarea preţului primit. Orice clauză prin care cedentul ar garanta peste
limita preţului pe care l-a primit este nulă.
În temeiul obligaţiei de garanţie, cedentul va trebui să restituie preţul cesiunii şi să

despăgubească pe cesionar pentru pagubele pe care i le-a cauzat, de pildă, dacă el nu este
adevăratul titular al creanţei sau dacă aceasta a fost lovită de nulitate.
Contractul de cesiune de creanţă poate cuprinde, uneori, următoarele clauze de garanţie:
clauză de garanţie pură şi simplă, care nu are consecinţe deosebite de garanţia legală şi
nu obligă pe cedent să răspundă de solvabilitatea debitorului cedat, decât în ipoteza în care s-
ar stabili, din conţinutul contractului, că părţile au înţeles totuşi să restituie şi garanţia de
solvabilitate;
clauza garanţiei, de fapt, instituie răspunderea cedentului pentru solvabilitatea debitorului
cedent, dar numai pentru solvabilitatea acestuia în momentul încheierii contractului;
clauza de garanţie privind toate tulburările sau împiedicările în executarea contractului;
clauza privind solvabilitatea actuală şi viitoare a debitorului cedent.
O problemă care se punea în doctrina anterioară era aceea a situaţiei în care au avut
loc cesiuni succesive şi ultimul cesionar acţionează împotriva cedentului iniţial omisso
medio. Care este preţul care îl va putea cere acestuia? În literatura juridică s-a arătat că el
nu va putea pretinde decât preţul pe care el însuşi l-a plătit, chiar dacă acesta ar fi inferior
celui plătit la prima cesiune, conform principiului potrivit căruia, cu excepţia cazului în care
s-a inclus în contract o clauză specială, garantul nu poate primi decât pierderea efectiv
suferită de el însuşi. În acest domeniu s-au aplicat regulile de vânzare, întrucât
cumpărătorul subsecvent care ar introduce acţiune omisso medio împotriva vânzătorului
iniţial nu va putea pretinde un preţ superior celui pe care l-a plătit, chiar dacă ar acţiona în
temeiul unor subrogări exprese în drepturile autorului său care a cumpărat la un preţ mai
ridicat. Aceeaşi soluţie rezultă şi din art. 1583 C.civ.
S-a observat, de asemenea, că cesionarul pierde dreptul la garanţia solvabilităţii actuale

sau viitoare a debitorului cedat, dacă nu a luat măsurile necesare şi a lăsat să se piardă fie
însăşi creanţa, fie garanţiile acesteia.
În cazul în care cesionarul acordă debitorului o prorogare de termen, el va pretinde, de

asemenea, dreptul de a acţiona pe cedent, cu excepţia în care debitorul este deja
insolvabil în momentul exigibilităţii creanţei. Dacă există concurs între mai mulţi cesionari
succesivi pentru o parte din aceeaşi creanţă, cei cu titluri anterioare nu se bucură de
vreun drept de preferinţă. Desigur, dacă cedentul a prevăzut în actul de cesiune că
acordă prioritatea unuia sau mai multor cesionari succesivi, aceştia din urmă – îndeplinind
condiţiile de publicitate cerute – vor avea prioritatea asupra cesionarilor care le urmează.
În ceea ce priveşte modul în care se decide
dreptul de preferinţă – între cei cărora li s-a acordat prioritate – se recunoaşte în general că
trebuie să se ţină seama de ordinea în care s-a făcut notificarea sau s-a obţinut acceptarea
cesiunii de către debitor.
Obligaţia de garanţie nu există în cazul cesiunii cu titlu gratuit, în acest sens trebuie
precizat şi faptul că, potrivit art. 1585 alin. (5) C.civ., în lipsă de stipulaţie contrară, cedentul cu
titlul gratuit nu garantează nici măcar existenţa creanţei la data cesiunii.
În plus, cedentul mai este obligat să răspundă şi pentru evicţiune dacă prin fapta sa
proprie, singură sau concurentă cu fapta altei persoane, cesionarul nu dobândeşte creanţa în
patrimoniul său ori nu poate să o facă opozabilă terţilor [art. 1586 alin. (1) C.civ.].
În concluzie, în raporturile dintre părţi (cedent şi cesionar), din momentul realizării

acordului de voinţă, creanţa se transferă de la cedent la cesionar. Din acest moment cesiunea
de creanţă produce următoarele efecte:
cesionarul devine creditor în locul cedentului, preluând toate drepturile acestuia;
creanţa nu se schimbă, ea îşi păstrează natura juridică (civilă sau comercială, după caz);
creanţa îşi păstrează garanţiile care o însoţeau;
dacă ea constă într-o sumă de bani, va produce aceleaşi dobânzi1;
din acelaşi moment cesionarul devine creditor pentru valoarea nominală a creanţei,
indiferent de preţul plătit şi chiar dacă cesiunea s-a făcut cu titlu gratuit.
3.2. Efecte faţă de terţi
În materia cesiunii de creanţă, potrivit Codului civil din 1864, sunt consideraţi terţi debitorul
cedat, cesionarii ulteriori şi succesivi ai aceloraşi creanţe şi creditorii cedentului. În general,
din această categorie fac parte toţi cei care nu au luat parte la contractul de cesiune şi nici nu
sunt succesori universali sau cu titlu universal ai părţilor contractante. În concluzie, sunt terţi:
debitorul cedat; cesionarii ulteriori şi succesivi ai aceleiaşi creanţe; creditorii cedentului, care
pot să poprească creanţa în mâinile debitorului cedat; creditorul cedentului popritor (care a
poprit creanţa în mâinile debitorului cedat).
A. Faţă de debitorul cedat
Terţii în materie. Fiind străin de încheierea contractului de cesiune, debitorul cedat este
integrat în categoria terţilor. Situaţia sa juridică va fi însă diferită în funcţie de îndeplinirea
formalităţilor cerute de art. 1578 C.civ. Astfel, până în momentul îndeplinirii acestor formalităţi,
el poate să ignore contractul de cesiune, chiar dacă se afirmă că ar fi aflat indirect despre
acest contract.
Într-o asemenea situaţie, debitorul cedat poate plăti în mod valabil cedentului potrivit
art. 1578 alin. (2) C.civ. care prevede expres că „Înainte de acceptare sau de primirea
comuni-cării debitorul nu se poate libera decât plătind cedentului”. Chiar în situaţia
îndeplinirii formalită-ţilor de cesionare, dacă acestea sunt făcute de cesionar, debitorul
cedat poate suspenda plata, până în momentul prezentării dovezii scrise a cesiunii [art.
1578 alin. (3), (4) şi (5)].
De asemenea, debitorul se va putea apăra împotriva cesionarului invocând dovezile de

plată obţinute de la cedent.
Ceea ce trebuie subliniat este însă faptul că aceste dovezi nu pot fi luate în considerare
decât în cazul în care ele au dată anterioară notificării sau acceptării. Valabilitatea acestor
dovezi nu depinde deci de data la care s-a făcut cesiunea.
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., 1968 p. 389.

În aceeaşi perioadă, înainte de notificare sau acceptare, debitorul cedat va putea opune
cesionarului prescripţia ori compensaţia pe care o putea opune cedentului. De asemenea,
dacă cedentul l-a iertat de datorie înainte de îndeplinirea formalităţilor prevăzute la art. 1578
C.civ., acest act va fi valabil chiar în cazul în care s-a făcut cu titlu gratuit.
După îndeplinirea acestor formalităţi, debitorul cedat, devenind debitorul cesionarului, nu

mai are posibilitatea de a plăti în mod valabil cedentului. Totodată, el nu va mai putea invoca
nici compensaţia pentru o creanţă care a luat naştere împotriva cedentului, dar ulterior
notificării ori acceptării cesiunii.
În această materie îşi găseşte aplicarea art. 1582 alin. (2) şi (3) C.civ. care prevede că
debitorul care a acceptat cesiunea nu mai poate invoca împotriva cesionarului compensaţia
care ar fi avut loc în privinţa cedentului, înainte de acceptare.
Există, deci, prezumţia că, prin acceptarea cesiunii, debitorul a renunţat implicit să invoce
compensaţia şi înţelege să facă plata către cesionar. În acest caz, o creanţă, deşi stinsă prin
compensaţia legală, poate să-şi recapete fiinţa.
Conflictul între debitorul cedat şi cesionar are o soluţie sau alta, după cum s-a făcut
publicitate şi când s-a făcut. Când publicitatea s-a făcut printr-o notificare posterioară unei
compensaţii, cesiunea nu este opozabilă.
În dreptul elveţian, dacă creanţa debitorului împotriva cedentului exista înainte ca debitorul
să fi avut cunoştinţă de cesiune, dar nu era exigibilă în acel moment, el nu va putea opune
compensaţia decât în situaţia în care creanţa sa a devenit exigibilă anterior creanţei cedate
(art. 1169 Codul elveţian al obligaţiilor).
Desigur, renunţarea la excepţia privind compensaţia nu poate fi extinsă la alte excepţii pe

care debitorul cedat le-ar putea invoca.
După această dată, debitorul cedat va putea invoca excepţiile născute privind nulitatea
actului juridic din care rezultă creanţa, efectele leziunii etc.
În legătură cu aceste excepţii sunt şi situaţii discutabile, în care s-ar impune să prevaleze
principiul sus enunţat potrivit căruia situaţia debitorului cedat nu poate fi agravată în urma
cesiunii de creanţă intervenite între cedent şi cesionar. Astfel, în ipoteza în care un executant
de lucrări cedează unui terţ creanţa sa viitoare împotriva beneficiarului lucrărilor, se pune
problema dacă debitorul cedat poate invoca excepţia de neexecutare. Soluţia echitabilă este
aceea că, în cadrul unui contract sinalagmatic, excepţia de neexecutare se naşte chiar din
momentul încheierii contractului şi nu în momentul neexecutării obligaţiei, existând deci înainte
de a interveni cesiunea şi înainte de a interveni neexecutarea, caz în care ea poate fi opusă
de către debitorul cedat cesionarului creanţei.
În principiu, ţinând seama că cesiunea de creanţă intervine fără a se cere consimţământul
debitorului cedat, nu ar fi echitabil ca acesta să-şi agraveze situaţia prin realizarea cesiunii.
Se poate afirma, deci, că cesiunea de creanţă nu poate dăuna debitorului cedat şi acest
principiu explică de ce debitorul cedat îşi păstrează dreptul de a opune cesionarului toate
excepţiile pe care le putea opune şi cedentului.
Potrivit art. 1582 alin. (2) C.civ.: „Debitorul poate, de asemenea, să opună cesionarului
plata pe care el însuşi ori fidejusorul său a făcut-o cu bună-credinţă unui creditor aparent,
chiar dacă au fost îndeplinite formalităţile cerute pentru a face opozabilă cesiunea
debitorului şi terţilor”.
În concluzie, între cesionar şi debitorul cedat cesiunea produce următoarele efecte
(art. 1582
C.civ.):
Debitorul poate să opună cesionarului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut
invoca împotriva cedentului. Astfel, el poate să opună plata făcută cedentului înainte ca
cesiunea să îi fi devenit opozabilă, indiferent dacă are sau nu cunoştinţă de existenţa altor
cesiuni, precum şi orice altă cauză de stingere a obligaţiilor survenită înainte de acel moment
(de exemplu, compensaţia).
Debitorul poate, de asemenea, să opună cesionarului plata pe care el însuşi ori
fideiusorul său a făcut-o cu bună-credinţă unui creditor aparent, chiar dacă au fost îndeplinite
formalităţile cerute pentru a face opozabilă cesiunea debitorului şi terţilor.
În cazul în care cesiunea i-a devenit opozabilă prin acceptare, debitorul cedat nu mai
poate opune cesionarului compensaţia pe care o putea invoca în raporturile cu cedentul.
În cazul unor cesiuni succesive, adică atunci când cedentul a transmis aceeaşi creanţă
mai multor cesionari succesivi, debitorul se liberează plătind în temeiul cesiunii care i-a fost
comunicată mai întâi sau pe care a acceptat-o mai întâi printr-un înscris cu dată certă.
De asemenea, în acest caz, în raporturile dintre cesionarii succesivi ai aceleiaşi creanţe

este preferat cel care şi-a înscris mai întâi cesiunea la arhivă, indiferent de data cesiunii sau a
comunicării acesteia către debitor.
În concluzie, în raporturile dintre părţi (cedent şi cesionar), din momentul realizării

acordului de voinţă creanţa se transferă de la cedent la cesionar. Din acest moment cesiunea
de creanţă produce următoarele efecte:
- cesionarul devine creditor în locul cedentului, preluând toate drepturile acestuia;
- creanţa nu se schimbă, ea îşi păstrează natura juridică (civilă sau comercială, după
caz); - creanţa îşi păstrează garanţiile care o însoţeau;
- dacă ea constă într-o sumă de bani, va produce aceleaşi dobânzi;
- din acelaşi moment cesionarul devine creditor pentru valoarea nominală a creanţei,
indiferent de preţul plătit şi chiar dacă cesiunea s-a făcut cu titlu gratuit.
B. Faţă de creditorii cedentului
Mod de soluţionare. În cazul în care cedentul a înstrăinat creanţa, succesiv, la mai mulţi
cesionari, între aceştia se află un conflict care se soluţionează potrivit regulii qui prior tempore
potior jure. Ca urmare, cesionarul care notifică primul sau obţine acceptarea debitorului cedat,
va deveni terţ faţă de celelalte acte de cesiune făcute de cedent, astfel că lui i se transmite
creanţa contra debitorului cedat, acesta din urmă devenind debitor al acestui cesionar.
Aşadar, conflictul între cesionarii la care ne referim se va soluţiona ţinându-se seama de

îndeplinirea măsurilor de publicitate, iar nu de data încheierii contractului de cesiune (aşa cum
se procedează la înstrăinările imobilului); se aplică regula amintită, în sensul că prioritatea
datei de publicare va soluţiona conflictul în afară de cazul fraudei (fraus omnia corrumpit).
Soluţia este dată de art. 1582 alin. (2) C.civ., la care am făcut referire mai sus.
Creditorii chirografari ai cedentului, fiind terţi, pot urmări creanţa transmisă prin cesiune
atâta timp cât nu s-a făcut notificarea sau acceptarea, dar după efectuarea publicităţii nu mai
pot face urmărirea, cesiunea fiindu-le opozabilă. Ca urmare, ei pierd prin cesiune, mai ales în
cazul în care această operaţiune este făcută gratuit, un element al gajului general pe care îl au
asupra patrimoniului cedentului.
Dreptul de gaj general reprezintă dreptul creditorului de a executa oricare dintre

bunurile debitorului, dar întinderea acestui drept este în funcţie de voinţa acestuia,
întrucât el are dreptul de a mări sau de a micşora propriul său patrimoniu, care este obiect
al gajului general al
creditorilor, adică, are şi dreptul de a înstrăina bunuri din patrimoniul său, iar actele pe
care le încheie, fără fraudă, sunt opozabile creditorilor chirografari. De asemenea, dreptul
de gaj general nu acordă creditorilor chirografari vreun drept de urmărire sau de
preferinţă. Având însă calitatea de terţi faţă de cesiune, până la îndeplinirea formalităţilor
cerute de cesiune ei vor putea să nu ia în considerare cesiunea şi să urmărească creanţa
cedentului împotriva debitorului cedat.
C. Concursul cesionarului cu terţii popritori
Modul de soluţionare. Concursul cesionarului cu terţii popritori se soluţionează după

următoarele reguli:
de la înfiinţarea popririi până la validarea ei, creanţa este indisponibilă;

după validare, popritorul este substituit creditorului.
comunicarea sau acceptarea au loc după validare, caz în care cesiunea de creanţă nu
este opozabilă popritorului;
comunicarea sau acceptarea au loc între înfiinţarea şi validarea popririi; în acest caz,
cesionarul vine în concurs cu popritorul, fiecare în proporţie cu suma pe care o pretinde;
dacă sunt mai multe popriri, unele anterioare notificării sau acceptării, iar altele
posterioare, cesionarul va veni în concurs cu cei dintâi popritori şi nu cu cei care au înfiinţat
poprirea după notificare sau acceptare; aceste din urmă popriri nu sunt opozabile cesionarului.
Însă toţi popritorii vin în concurs între ei, fără distincţie.
Efecte faţă de terţi. Faţă de alte categorii de terţi (creditorii unei părţi din creanţă sau un
cesionar succesiv), data certă dobândită, înscrisă pe borderou, le face opozabilă cesiunea de
creanţă, indiferent dacă au fost de bună sau rea credinţă.
Rezultă că, dacă creditorul a cedat de două sau de mai multe ori aceleaşi creanţe, data
certă este aceea care va soluţiona conflictul între cesionari. Practic se aplică aceeaşi regulă
ca şi în cazul cesiunii de creanţă de drept comun şi anume qui prior tempore potior iure.
Astfel, dacă cel de-al doilea cesionar a fost plătit de către debitorul cedat, el trebuie să
transmită ceea ce a primit către primul cesionar.
În concluzie, în privinţa obligaţiei de garanţie, se impun următoarele precizări:

obligaţia de garanţie este impusă cedentului numai pentru situaţia în care cesiunea de
creanţă are caracter oneros;
obligaţia de garanţie astfel concepută este de două feluri: legală şi convenţională;
obligaţia de garanţie legală sau de drept încorporează obligaţia cedentului de a răspunde
de existenţa creanţei şi a accesoriilor sale la momentul facerii cesiunii şi de faptul că acea
creanţă şi accesoriile ei aparţin creditorului;
cedentul trebuie să mai garanteze că, între timp, nu a intervenit vreo cauză de stingere a
creanţei;
cedentul nu răspunde de drept de solvabilitatea debitorului cedat;
numai printr-o stipulaţie expresă cedentul poate garanta şi solvabilitatea viitoare a
debitorului cedat;
cedentul va răspunde numai în limitele preţului cesiunii;
cum regulile privind garanţia de drept sunt supletive, părţile pot, în anumite limite, să le
modifice, săvârşind o garanţie convenţională
§4. Cesiunea unei creanţe constatate printr-un titlu nominativ, la ordin sau la
purtător
Noţiune şi feluri. Aşa cum am arătat în subtitlul rezervat domeniului de aplicare, actualul
Cod civil a divizat capitolul consacrat cesiunii de creanţă în două secţiuni. Acestea corespund
regimului juridic aplicabil în funcţie de tipul de creanţă ce urmează a fi cesionat.
Prima secţiune reglementează regimul juridic general aplicabil transmisiunii creanţelor

civile. Cea de-a doua secţiune stabileşte regimul juridic special, aplicabil cesiunii
creanţelor
constatate printr-un titlu nominativ, la ordin sau la purtător, adică regimul juridic aplicabil
titlurilor de credit comerciale.
În dreptul civil, „titlul de credit” este definit ca un document constatator al unei creanţe
reali-zabile la împlinirea unui termen. Transmisiunea acestuia se face în conformitate cu
prevederile art. 1566-1586 C.civ. (prima secţiune), cesionarului putându-i-se opune de către
debitorul cedat toate excepţiile pe care acesta din urmă le putea opune cedentului.
Or, această posibilitate a debitorului cedat, reprezintă un real dezavantaj pentru cesionar,
având în vedere specificul relaţiilor comerciale, anume celeritatea. Pentru a elimina astfel de
inconveniente, în cazul titlurilor de credit comerciale se realizează încorporarea drepturilor în
titluri, transmiterea simplificată şi inopozabilitatea faţă de posesorul actual al titlului a
excepţiilor personale pe care debitorul le-ar fi putut opune primului titular.
În actuala reglementare inopozabilitatea a fost prevăzută expres, art. 1589 C.civ.

enumerând limitativ excepţiile ce pot fi ridicate de debitor. Astfel, debitorul nu poate opune
deţinătorului titlului alte excepţii în afară de următoarele:
cele care privesc nulitatea titlului;

cele care reies neîndoielnic din cuprinsul acestuia;
cele care pot fi invocate personal împotriva deţinătorului.
Cu toate acestea, deţinătorul care a dobândit titlul în frauda debitorului nu poate invoca
aceste mijloace de apărare.
În dreptul comercial, „titlul de credit” este definit ca un înscris (denumit şi titlu) în temeiul
căruia posesorul său legitim este îndrituit să exercite, la o dată determinată, dreptul arătat în
înscris.
Titlul de credit comercial se particularizează prin faptul că dreptul este încorporat în
document, care dobândeşte astfel caracterul de hârtie-valoare. Dreptul şi documentul se
află într-o indisolubilă legătură, sunt conexe, se întrepătrund atât de puternic încât dreptul
de proprietate asupra titlului şi dreptul de creanţă pe care acesta îl constată se confundă,
dreptul de creanţă neexistând fără titlu şi neputând fi realizat de altcineva decât posesorul
legal al titlului.
Titlurile de credit comercial se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii (conţinut, mod de
transmitere, cauză). Util analizei noastre este criteriul modului de transmitere. Astfel, după
modalitatea în care circulă, titlurile de credit comercial se împart în trei mari categorii:
Titluri nominative. Sunt acele înscrisuri care individualizează pe titularul dreptului prin
arătarea numelui acestuia.
Titluri la ordin. Sunt acele înscrisuri care cuprind drepturi care pot fi exercitate numai de
o persoană determinată (primul beneficiar) sau de o altă persoană căreia i-au fost transmise
aceste drepturi printr-o formalitate numită gir1.
Idem, p. 560.
Titluri la purtător. Sunt acele înscrisuri care se caracterizează prin aceea că în cuprinsul
documentului se indică numai persoana debitorului şi întinderea obligaţiei acestuia, fără a se
face vreo menţiune referitoare la creditor, titular al dreptului de creanţă fiind persoana în
posesia căreia se găseşte documentul.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 1590 C.civ. care dispun că: „debitorul care a emis titlul
la purtător este ţinut să plătească creanţa constatată prin acel titlu oricărui deţinător care îi
remite titlul, cu excepţia cazului în care i s-a comunicat o hotărâre judecătorească prin care
este obligat să refuze plata”.
Reglementări speciale. Titlul la purtător beneficiază în Codul civil de reglementări

speciale privitoare la plată, anume situaţiile în care titlul a fost pus în circulaţie fără voia
emitentului sau situaţiile în care deţinătorul titlului a fost deposedat în mod nelegitim.
În prima ipoteză, debitorul care a emis titlul la purtător rămâne ţinut faţă de orice deţinător
de bună-credinţă, chiar dacă demonstrează că titlul a fost pus în circulaţie împotriva voinţei
sale (art. 1591 C.civ.).
În cea de-a doua ipoteză, cel care a fost deposedat în mod nelegitim de un titlu la purtător
nu îl poate împiedica pe debitor să plătească creanţa celui care îi prezintă titlul decât prin
comunicarea unei hotărâri judecătoreşti (art. 1592 C.civ.). În acest caz, instanţa se va
pronunţa pe cale de ordonanţă preşedinţială.
Aceste titluri de credit au întrebuinţări diferite. Astfel, ele se pot folosi la stingerea unei
obligaţii băneşti sau pot fi cedate fie în gaj, fie în deplină proprietate, fie cu titlu de mandat
pentru încasare. Instituţionalizarea circulaţiei titlurilor reprezintă una dintre cele mai importante
contribuţii la progresul activităţii comerciale moderne.
Dar, aşa cum am arătat anterior, titlu nominativ, la ordin sau la purtător, nu circulă în
conformitate cu prevederile art. 1566-1586 C.civ. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 1587
care prevede expres: „Creanţele încorporate în titluri nominative, la ordin ori la purtător nu se
pot transmite prin simplul acord de voinţă al părţilor”, ceea ce înseamnă că cesiunea de
creanţă de drept comun nu se aplică în cazul acestor titluri de credit. Regimul acestor titluri,
precum şi al altor titluri de valoare, se stabileşte prin lege specială.
Modalităţi de transmitere. Totuşi, Codul prevede în art. 1588 modalităţile de transmitere

pentru fiecare din cele trei categorii de titluri menţionate anterior. Astfel:
În cazul titlurilor nominative, transmisiunea se menţionează atât pe înscrisul

respectiv, cât
şi în registrul ţinut pentru evidenţa acestora.
Aşadar, potrivit Codului civil, titlul nominativ este transmisibil prin cesiune. Aceasta se
efec-tuează prin înscrierea unei menţiuni pe titlu şi predarea titlului către cesionar. Deci,
pentru această cesiune nu sunt necesare formalităţile impuse pentru cesiunea reglementată
de art. 1566-1586 C.civ. (comunicare, acceptare).
Pentru transmiterea titlurilor la ordin este necesar girul, efectuat potrivit dispoziţiilor
aplicabile în materia cambiilor.
Literatura de specialitate a definit girul ca fiind un act juridic prin care posesorul cambiei
(titlului la ordin), numit girant, transmite altei persoane, numită giratar, printr-o declaraţie scrisă
şi semnată pe titlu şi prin predarea titlului, toate drepturile izvorând din titlul respectiv1.
Deşi susceptibilă de transmitere prin cesiunea de creanţă de drept comun (fiind vorba
de drepturi de creanţă), legiuitorul a reglementat instituţia girului pentru transmisiunea
cambiei. Girul
Idem, p. 578.
este superior cesiunii de creanţă deoarece el nu generează nesiguranţă pentru dobânditor,

aşa cum se întâmplă în cazul cesiunii de creanţă.
Girul se deosebeşte de cesiune prin faptul că girantul răspunde solidar faţă de

posesor, atât pentru acceptare, cât şi pentru plată, pe când cedentul nu garantează decât
existenţa creanţei1.
De asemenea, prin gir, giratarul dobândeşte un drept propriu şi autonom, fără să i se
poată opune excepţiile ce puteau fi opuse girantului, spre deosebire de cesiunea de creanţă,
în cazul căreia cesionarul dobândeşte drepturile pe care le-a avut cedentul, putându-i-se
opune excepţiile pe care debitorul le putea invoca faţă de cedent.
În timp ce girul este menţionat pe titlu, în cazul cesiunii este necesară comunicarea sau
acceptarea, deci girul răspunde mult mai bine cerinţelor de celeritate.
Ā Ā Ā Ā Ā Ā Ā Ā Ā
reanţa încorporată într-un titlu la purtător se transmite prin remiterea materială a titlului, simpla
predare fiind nu numai necesară, ci şi suficientă pentru perfectarea transmisiunii. Orice
stipulaţie contrară se consideră nescrisă. În concluzie, dispoziţiile privitoare la predarea titlului
la purtător sunt de ordine publică, părţile neputând să le modifice.
Secţiunea a 2-a. Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei
§1. Noţiune. Principalele trăsături ale instituţiei
Reglementare şi definiţie. Reglementată în Capitolul II („Subrogaţia”), Titlul VI

(„Transmi-siunea şi transformarea obligaţiilor”), art. 1593-1598 C.civ., subrogaţia
personală sau subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei a fost definită în
literatura de specialitate anterioară actualului Cod civil ca fiind „un mijloc de transmitere
legală sau convenţională a dreptului de creanţă, cu toate garanţiile şi accesoriile sale
către un terţ care a plătit pe creditorul iniţial în locul debitorului”. Observăm, în acest sens,
că, în esenţă, definirea subrogaţiei nu s-a schimbat nici în doctrina actuală, aceasta fiind
considerată un mijloc de transmitere a obligaţiilor constând în „(…) înlocuirea creditorului
dintr-un raport juridic obligaţional (creditor iniţial) cu o altă persoană care, plătind datoria
debitorului, devine creditor al acestuia din urmă (subrogat, solvens sau creditor prin
subrogaţie), dobândind toate drepturile creditorului plătit”2.
De multe ori, în literatura veche de specialitate3, subrogaţia a fost tratată la plată, deci la
modalităţile de stingere a obligaţiilor, vorbindu-se despre „plata prin subrogare”, deşi se spune
că „subrogaţia (…) are drept efect nu stingerea creanţei, ci transmiterea ei”.
Dezvoltări. Subrogaţia reprezintă, în general, substituţia unui lucru în locul altuia sau a
unei persoane în locul altei persoane. În primul caz este vorba de o subrogaţie reală, iar
efectele sale sunt cârmuite de principiul subrogatum capit naturam subrogati; o întâlnim,
de exemplu, în materie de schimb (art. 1763 C.civ.). Însă, în materia obligaţiilor, primeşte
aplicare subrogaţia personală, reglementată, precum aminteam anterior, de art. 1593-
1598 C.civ., care constă în
L. Săuleanu, L. Smarandache, A. Dodocioiu, Drept bancar. Curs universitar, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti 2009, p. 270.
L. Pop, op. cit., p. 652.
A se vedea, în acest sens, T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 299; D. Alexandresco, Principiile dreptului
civil român, vol. II, Bucureşti, Tipografia Curţii Regale F. Göbl FüSA, 1926, p. 314; G. Plastara, op. cit., p. 526;
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 510; C. Nacu, Dreptul civil rumân, vol. II,
Bucureşti, 1902, Ed. I.V. Socecu, p. 654; M.A. Dumitrescu, Notiţe de drept civil. Despre obligaţiuni în general, Ed.
, p. 134, ş.a.
Ramuri, Craiova, 1900
înlocuirea creditorului – dintr-un raport juridic de obligaţie dat – cu o terţă persoană care
plăteşte datoria debitorului şi care, astfel, devine noul creditor al debitorului.
Creditorul înlocuit se numeşte accipiens, deoarece a acceptat plata, sau creditor plătit ori
iniţial, terţul ce-l înlocuieşte se numeşte solvens, fiindcă a efectuat plata, terţ subrogat sau
creditor prin subrogaţia, iar debitorul se numeşte debitor cedat.
În literatura juridică mai veche au fost date şi definiţii mai concise. S-a arătat, de pildă,
că: „plata prin subrogare este plata făcută nu de către debitor, ci de către un terţ şi în
urma căreia creanţa plătită, deşi stinsă faţă de creditorul plătit, continuă să existe în
folosul terţului plătitor, împreună cu toate accesoriile ei”1. Aşadar, subrogaţia constă în
înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligaţional cu o altă persoană, care, plătind
datoria debitorului, devine creditor al acestuia din urmă, dobândind toate drepturile
creditorului plătit. Ca urmare, prin plata cu subrogaţie, creditorul iniţial, acceptând plata
este satisfăcut şi, faţă de el, creanţa se stinge. Dacă, în loc ca obligaţia să fie stinsă s-ar
lega o nouă obligaţie, atunci operaţia juridică nu ar mai fi o plată, ci o novaţie prin
schimbare de creditor. Dar, debitorul rămâne în continuare obligat faţă de solvens, adică
are acum un alt creditor, singurul element nou în raportul de obligaţie – creanţa rămânând
neschimbată2. Plata poate fi făcută de orice persoană interesată sau nu în efectuarea ei.
Aşadar, cel care a plătit o datorie care nu îi revine poate cere fie restituirea plăţii
nedatorate, fie să-l acţioneze pe debitorul pentru care a plătit printr-o acţiune derivând din
mandat (dacă a plătit în calitate de mandatar al debitorului), din îmbogăţirea fără justă
cauză, dacă sunt îndeplinite condiţiile acesteia, din gestiunea de afaceri, dacă a acţionat
ca negotiorum gestor (gerant), prin contractul de împrumut, dacă a plătit în calitate de
împrumutător al debito-rului. În toate aceste cazuri, plătitorul (solvensul) nu beneficiază de
garanţiile şi accesoriile care asigurau realizarea creanţei creditorului, în cazul subrogării,
creanţa se transmite solvensului, care era terţ faţă de raportul iniţial dintre creditor şi
debitor, cu toate garanţiile şi accesoriile sale.
Sensuri. Subrogaţia personală poate fi înţeleasă în sens larg sau în sens restrâns.
Lato sensu – reprezintă substituirea unei persoane în locul alteia pentru a exercita
drepturile acesteia, în interesul său propriu. Această definiţie nu permite o deosebire clară a
subrogaţiei personale de cesiunea de creanţă, de novaţia prin schimbare de creditor sau de
acţiunea oblică. De exemplu, moştenitorul se subrogă în drepturile autorului său, cesionarul
unei creanţe se subrogă în drepturile cedentului etc.
Stricto sensu – subrogaţia este acea operaţiune juridică prin care o datorie plătită de un
terţ sau de debitor cu banii primiţi de la un terţ, deşi se stinge faţă de creditor, se transmite
terţului plătitor cu toate accesoriile şi acţiunile ei.
Caracteristica esenţială a subrogaţiei constă în faptul că niciodată ea nu va opera
automat, fiind condiţionată de plata creanţei. Astfel, numai cel care plăteşte creditorului în
locul debitorului se poate subroga în drepturile primului, însă în limitele plăţii făcute. În
consecinţă, spre deosebire de cesiunea de creanţă, subrogaţia nu se poate efectua cu titlu
gratuit şi nici pentru o sumă mai mică decât creanţa transmisă.
De remarcat, totodată, că efectul subrogator nu se declanşează automat ca urmare a

plăţii executate de către terţ pentru debitor. În acest sens, facem trimitere la art. 1474 alin.
(3) C.civ., conform căruia: „Plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe
seama debitorului. În acest caz, terţul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât
în cazurile şi condiţiile
M.G. Rarincescu, op.cit., p. 631.

L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Cluj Napoca, 1998, p. 462.
prevăzute de lege”. Pentru a evidenţia această realitate, doctrina ulterioară adoptării Noului
Cod civil1 a oferit exemplul unei plăţi efectuate de către terţ, fără intenţia gratificării debitorului,
care nu respectă însă condiţiile din art. 1595 C.civ. cu privire la subrogaţia consimţită de
debitor, în sensul că înscrisul constatator al împrumutului nu include menţiunea conform
căreia operaţiunea a fost realizată în scopul efectuării plăţii de către debitor.
Funcţii. Subrogaţia în drepturile creditorului, pe lângă funcţia de modalitate de plată, deja

amintită, poate avea şi următoarele funcţii:
funcţia de garanţie – asigură creditorului plata printr-un organism în care acesta are
încredere. În acest fel s-au dezvoltat, de fapt, societăţile de asigurare. După ce aceste
societăţi plătesc creditorului prima de asigurare, se întorc împotriva debitorului real al
acestuia, posibilitate realizabilă tocmai prin intermediul subrogaţiei;
funcţia de credit – transmiterea creanţei permite creditorului obţinerea unui credit, aşa
cum am văzut şi în cazul cesiunii de creanţă; în acelaşi timp, solvensul îl creditează pe
moment şi pe debitorul cedat. Cum subrogaţia, în principiu2, nu presupune formalitatea
notificării, ea este de multe ori preferată cesiunii de creanţă, în prezent dezvoltându-se tot mai
mult subrogaţia convenţională în avantajul băncilor sau altor instituţii de credit.
§2. Avantajele subrogaţiei
Garanţie şi mijloc de creditare. Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei

conferă terţului plătitor, spre deosebire de celelalte acţiuni pe care le-ar avea la dispoziţie, o
serioasă garanţie. Ea constituie, în acelaşi timp, un mijloc de creditare a debitorului, deoarece
terţul plătitor nu manifestă, de regulă, aceeaşi grabă în executarea debitorului, ceea ce favori-
zează situaţia economică a celui din urmă, iar cât priveşte terţii – creditorii debitorului, garanţii
etc. – aceştia nu suferă niciun prejudiciu, schimbarea persoanei creditorului neafectându-le
situaţia juridică. De asemenea, subrogaţia prezintă, deseori, avantaje pentru fostul creditor,
mai ales în cazul în care are nevoie de a primi mai repede ceea ce îi datora un debitor pe care
ar fi trebuit să-l aştepte mai mult timp sau, eventual, să-l acţioneze în justiţie.
Desigur, în cazul în care o persoană plăteşte datoria altuia, plata are drept efect liberarea
de datorie a acestuia din urmă, dar îl face, totodată, debitor pentru o creanţă deosebită de cea
dintâi. Or, această nouă creanţă nu se bucură de garanţii, ci este o creanţă chirografară, iar în
ipoteza în care debitorul este insolvabil, noul creditor va veni în concurs cu ceilalţi creditori
chirografari, ceea ce nu este de natură să încurajeze asemenea plăţi. Este adevărat că el va
putea acţiona, după caz, pentru restituirea plăţii făcute printr-o acţiune derivând din mandat,
îmbogăţire fără justa cauză sau gestiune de afaceri, dar nu va beneficia de garanţiile şi
accesoriile care asigurau realizarea creanţei creditorului iniţial.
Apare, astfel, în mod pregnant, interesul subrogaţiei, care asigură celui care a plătit
datoria altuia toate avantajele şi toate acţiunile creditorului plătit. Noul creditor se bucură,
practic, nu numai de acţiunile ce puteau fi introduse de creditorul iniţial, ci şi de acţiunile
sale personale. Or, în ipoteza în care cele dintâi nu-i asigură suficientă protecţie, el va
putea recurge la acţiunile

Precum statuează şi art. 1595 alin. (3) C.civ., în cazul subrogaţiei consimţite de debitor, părţile
raportului obligaţional iniţial pot insera, în acordul dintre ele, o clauză care să oblige debitorul a obţine
consimţământul creditorului cu privire la subrogaţie.
personale, obţinute pe cale subrogaţiei. Exercitarea unora împiedică, însă, exercitarea celorlalte, deoarece subrogaţia nu a
fost consacrată pentru a aduce noului creditor câştiguri nejustificate, dar dacă primele nu-i dau decât o satisfacţie parţială,
el îşi va păstra posibilitatea de a exercita acţiunile personale pentru diferenţă.
§3. Natura juridică a instituţiei
Puncte de vedere. În literatura juridică anterioară intrării în vigoare a actualului Cod civil
au fost propuse mai multe explicaţii. S-a susţinut, astfel că prin plata efectuată de un terţ
creanţa se stinge şi nu mai poate face obiectul unei cesiuni. Ceea ce se transmite nu este deci
creanţa, ci drepturile accesorii care sunt transferate noii creanţe prin voinţa legii.
Acest punct de vedere nu concordă însă cu reglementarea ce a fost dată instituţiei prin art.
1593 şi urm. C.civ. deoarece, în cuprinsul lor, se arată în mod expres că persoana care
plăteşte capătă drepturile, acţiunile, privilegiile sau ipotecile pe care le avea fostul creditor
împotriva debitorului, ceea ce înseamnă că nu este vorba numai de accesoriile creanţei, ci de
însăşi creanţa plătită (accesorium sequitur principale).
Într-un alt punct de vedere, se acordă efecte mai ample subrogaţiei convenţionale şi efecte
mai restrânse subrogaţiei legale, contrar reglementării, întrucât legea nu face nicio distincţie
între cele două categorii sub aspectul efectelor.
Astfel, în cazul subrogaţiei convenţionale se consideră că subrogaţia consimţită de creditor

este echivalentă cu cesiunea de creanţă, subrogatul fiind un cumpărător, iar subrogantul un
vânzător obişnuit, în timp ce în cazul subrogaţiei consimţite de debitor creanţa iniţială se
stinge împreună cu toate accesoriile sale, dar cel subrogat primeşte de la debitor un drept
asemănător, cu garanţii identice celor ale vechii creanţe.
În cazul subrogaţiei legale ceea ce ar trece asupra subrogatului nu ar fi creanţa, ci numai

privilegiile şi ipotecile, rolul acestei subrogaţii fiind astfel mult restrâns.
Într-o altă viziune, subrogaţia a fost privită ca o operaţie complexă, compusă dintr-o plată
şi o cesiune de creanţă. Creditorul iniţial primeşte plata şi, în acest fel, nu mai are niciun drept,
creanţa stingându-se în privinţa sa. Dar ea nu se stinge în privinţa debitorului, deoarece
acesta nu a plătit cu mijloacele sale şi este, astfel, ţinut să plătească subrogatului. De
asemenea, creanţa achitată trece asupra subrogatului cu toate drepturile respective.
Se observă că, în timp ce stingerea creanţei cu privire la creditorul iniţial se explică în mod
firesc – deoarece acesta a primit plata – existenţa creanţei între subrogat şi debitor este mai
greu de justificat, deoarece implică o derogare de la principiul că o creanţă se stinge prin
plată, cum şi o derogare de la regula potrivit căreia transmiterea creanţei implică un act de
dispoziţie al creditorului iniţial. S-ar putea explica o asemenea soluţie derogatorie printr-o
ficţiune, având în vedere că existenţa creanţei în raporturile dintre subrogat şi debitor (în timp
ce aceasta s-a stins cu privire la creditorul iniţial) nu reprezintă o situaţie juridică normală în
concordanţă cu principiile generale ale dreptului civil.
Teoria ficţiunii juridice, care îşi are izvorul în dreptul roman, şi care a fost admisă
printre alţii şi de Pothier1, este combătută de A. Colin şi H. Capitant care spun că
„întrebuinţarea ficţiunii era obişnuită la romani (…) dată fiind deosebirea procedeelor
noastre legislative, [însă] ea nu mai este folositoare la noi. Astăzi legiuitorul nu mai are
nevoie să simuleze2, el ordonă. Instituţia sub-
R.J. Pothier, Coutume d’Orléans, Introduction, titl. 20, nr. 60, vol. I, Ed. Bugnet, p. 661.
Fingo, finxi, finctum, fingere = a născoci, a presupune, a ascunde, a minţi.

rogaţiei oferă priveliştea unuia din desele conflicte ce se ivesc între logica juridică şi
necesităţile vieţii. Legiuitorul, atotputernic, a preferat pe aceasta din urmă: în zadar s-ar căuta
să se ascundă aceasta”.
Ficţiunea transmiterii creanţei către solvens, aceasta stingându-se în raportul dintre

creditor şi debitorul cedat, este, însă, dublată de ficţiunea „desprinderii” garanţiilor de o
creanţă care este considerată stinsă, în ciuda principiului potrivit căruia accesoriul (garanţiile)
urmează soarta principalului (creanţa). Astfel, nu ne rămâne decât să alegem între două
ficţiuni pe cea mai plauzibilă şi acceptabilă.
Însă ficţiunea se referă, în general, la situaţii care nu concordă cu realitatea – care

reprezintă o deformare a faptelor – iar nu la derogări de la principiile sau conţinutul unor
reglementări.
Prin urmare, instituţia subrogaţiei reprezintă o construcţie juridică prolixă, cu largă

aplicabilitate practică, un complex de instituţii juridice.
S-a apreciat1 că subrogaţia este, pe de o parte, faţă de creditor, o plată, iar pe de altă
parte, faţă de ceilalţi, are caracterele unei cesiuni de creanţă; însă nu toate caracterele,
deoarece există şi deosebiri esenţiale între subrogaţia personală şi cesiunea de creanţă.
Izvoarele subrogaţiei. Subrogaţia poate lua naştere prin voinţa părţilor, fiind consimţită
fie de către creditor, fie de către debitor, în care cazuri se numeşte subrogaţie convenţională
sau în puterea legii fără să fie cerut consimţământul părţilor, operaţia fiind denumită, în
această ipoteză, subrogaţie legală.
§4. Felurile subrogaţiei
Precizări. Conform art. 1593 alin. (2) C.civ., subrogaţia este de două feluri: convenţională
şi legală2. Prin urmare, nu există subrogare judecătorească. La romani exista o asemenea
subrogare; judecătorii puteau, în unele cazuri, să ordone unui creditor de a subroga pe un al
treilea în drepturile şi acţiunile sale (transferre, adscriberre, proestare actiones).
Subrogaţia convenţională este, la rândul ei, de două feluri: subrogaţia convenţională

consim-ţită de creditor (ex parte creditoris) şi subrogaţia convenţională consimţită de debitor
(ex parte debitoris).
Indiferent de izvor, efectele subrogaţiei sunt aceleaşi3.
4.1. Subrogaţia convenţională

Izvor. Subrogaţia convenţională îşi are izvorul într-o convenţie pe care terţul solvens o
încheie fie cu creditorul (subrogaţie consimţită de creditor), fie cu debitorul (subrogaţie
consimţită de debitor). Condiţia comună ambelor forme de subrogaţie convenţională, precum
prevede şi art. 1593 alin. (3) teza a II-a, este ca aceasta să fie expresă şi constată printr-un
înscris, pentru a putea fi opozabilă şi terţilor.
A. Subrogaţia convenţională consimţită de creditor (art. 1594 C.civ.)
Noţiune. Prin subrogaţie consimţită de creditor se înţelege acel mecanism juridic prin care
creditorul, primind plata, subrogă în drepturile şi acţiunile sale pe terţul solvens; creditorul este
G. Plastara, op. cit., p. 531.

Art. 1593 alin. (2) C.civ.: „Subrogaţia poate fi convenţională sau legală”. De remarcat că un
conţinut asemănător posedă şi art. 1249 C.civ. francez.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 319.
cel care subrogă (subrogantul) şi terţul solvens este subrogatul. Nu numai creditorul, care are
dreptul să primească plata, este capabil să consimtă o subrogare convenţională, ci şi orice
mandatar al lui care a fost autorizat să primească plata pe baza unui mandat general, putând
astfel să consimtă şi la o subrogaţie convenţională1. Însă, dacă este vorba de un mandatar
care are procură specială, numai pentru încasarea plăţii, doctrina şi practica judiciară au dat o
interpretare stricto sensu, în acest caz subrogarea fiind considerată nulă, dar putând fi
ratificată ulterior fie tacit, fie expres în baza principiului ratihabitio mandato aequi paratur.
Subrogaţia convenţională este lăsată, aşadar, în acest caz, la latitudinea creditorului. Dacă
acesta este dispus să o acorde, legea cere anumite condiţii de fond şi de formă.
Condiţii de fond. Subrogaţia trebuie să fie expresă, în sensul că trebuie să fie făcută
astfel încât intenţia părţilor de a se încheia o asemenea operaţie să rezulte cu certitudine2.
De regulă, plata creanţei stinge obligaţia ori, în cazul subrogaţiei, în mod excepţional,
creanţa se transmite solvensului, cu toate că a fost plătită. De aceea voinţa creditorului de
a subroga pe terţ în drepturile şi acţiunile sale trebuie să fie neîndoielnică. De obicei,
înlocuirea se face prin chitanţa pe care creditorul o eliberează terţului solvens. Nu este,
deci, nevoie de formule deosebite, fiind suficient să fie menţionat pe chitanţa amintită că
solvensul este „pus” în locul creditorului sau că este substituit drepturilor sale sau că va
putea exercita drepturile creditorului etc. Constituie însă o dovadă de prudenţă, pentru a
se înlătura orice dubiu, întrebuinţarea cuvântului „subrogat” deoarece, subrogaţia fiind o
excepţie de la principiul că plata stinge datoria cu toate accesoriile ei, plata făcută de terţ
va fi considerată, în caz de îndoială, ca pură şi simplă.
Nu este nevoie ca declaraţia de subrogaţie să specifice, concret, fiecare din drepturile

transmise subrogatului – precum privilegiile, ipotecile etc. Este suficient, aşa cum am mai
arătat, ca voinţa părţilor de a stabili subrogaţia să fie neîndoielnică, voinţă ce va fi apreciată de
judecătorii fondului, potrivit regulilor de drept comun privind interpretarea convenţiilor3.
Creditorul care consimte la subrogaţie poate, însă, printr-o clauză expresă, să limiteze
drep-turile pe care le transmite odată cu creanţa, de exemplu la privilegii şi ipoteci, dar cu
excluderea fideiusiunii sau invers.
Ce se întâmplă, însă, în situaţia în care creditorul primeşte de la solvens mai multe plăţi
făcute pentru porţiuni din aceeaşi creanţă, însă aceste plăţi sunt făcute în momente de timp
diferite? Răspunsul dat de literatura de specialitate4, dar şi de jurisprudenţă a fost acela că, în
acest caz, subrogaţia nu este valabilă decât pentru suma plătită în momentul în care s-a
consimţit la subrogare şi nu pentru celelalte plăţi pentru care nu a fost stipulată.
De asemenea, nu este necesar ca cel care consimte subrogaţia să fie un creditor

privilegiat, ci este suficient ca el să fie un simplu creditor chirografar. Dacă, însă, creditorul
a fost subrogat în drepturile unui creditor ipotecar, atunci el poate exercita drepturile de
care dispune în calitate de subrogat pentru acoperirea propriei sale creanţe. Practic, în
această situaţie, prin subrogaţie se transmite doar rangul creditorului subrogant, nu şi
însăşi creanţa. Astfel, dacă un creditor ipotecar a plătit un alt creditor ipotecar anterior
care apucase să ceară şi să obţină punerea sub sechestru a imobilului ipotecat, creditorul
subrogat în toate drepturile subrogantului va putea
M.A. Dumitrescu, op. cit., p. 135.

P.M. Cosmovici, op. cit., p. 236.
D. Alexandresco, Explicaţiune teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile
vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, tome IV, Tipografia Naţională, Iaşi, 1900, p. 601.
continua urmărirea silită a imobilului nu numai pentru plata creanţei pe care o are ca subrogat,
ci şi pentru plata propriei creanţe, iar ofertele reale de plată ce i se vor adresa nu vor fi
suficiente, decât dacă acoperă şi această a doua creanţă.
Subrogaţia trebuie să fie consimţită concomitent cu plata. Art. 1594 alin. (1) C.civ. stabi-
leşte, în mod expres, că transmiterea drepturilor creditorului către solvens se va face „la
momen-tul plăţii”. Dacă subrogaţia ar avea loc ulterior plăţii, creditorul nu ar mai putea
transmite drepturile sale care s-au stins prin plată. Acest lucru nu înseamnă că înscrisul
constatator, numit de obicei chitanţă subrogatorie, care este un simplu instrument de probă,
nu poate fi întocmit şi mai târziu1.
În ceea ce priveşte subrogaţia făcută anterior plăţii, există păreri diferite. Unii autori2
consideră că intenţia legiuitorului nu a fost ca subrogaţia să poată opera înainte de plată,
deoarece nu ar mai fi vorba de o plată cu subrogare, ci s-ar ajunge la un amanet. Alţi autori3
consideră că subrogaţia făcută înainte de plată trebuie analizată ca o promisiune de
subrogaţie al cărei efect s-ar raporta tot la momentul plăţii, fie ca o cesiune de creanţă4.
O problemă care se pune este aceea a modului în care se poate realiza această concomi-
tenţă, constatarea printr-un înscris fiind prevăzută de art. 1593 alin. (3) teza a II-a C.civ. doar
ca o condiţie de opozabilitate faţă de terţi.
De obicei se redactează o chitanţă în care sunt menţionate ambele operaţii cu toate că,
teoretic, părţile ar putea redacta două înscrisuri, purtând aceeaşi dată. Însă, şi în ipoteza în
care s-a încheiat un singur act care se referă la ambele operaţii, terţii ar putea contesta
concomitenţa plăţii şi a subrogaţiei. Dar sistemul probator ar putea fi diferit de la caz la caz.
Astfel, dacă terţii pretind că plata a avut loc înaintea subrogaţiei, ea fiind făcută de cel care
pretinde că a fost subrogat, va fi vorba de o fraudă şi ca urmare, terţii vor putea folosi orice
mijloc de probă. Dacă, însă, se susţine că datoria s-a stins printr-o altă plată făcută de
altcineva (de către debitor sau o altă persoană decât cel care pretinde că a fost subrogat),
această stingere a creanţei înainte de efectuarea subrogaţiei nu va putea fi dovedită decât
prin înscrisuri cu dată certă anterioară chitanţei sau actului care constată subrogaţia5. Soluţia
dată de instanţele judecătoreşti a fost aceea a anulării subrogaţiilor efectuate posterior plăţii.
Principiul concomitenţei celor două operaţii pretinde numai ca în actul constatator să se

consemneze că ele au avut loc în acelaşi timp şi nu ca înscrisul constatator al subrogaţiei să
fie încheiat chiar în momentul în care solvensul plăteşte efectiv creditorului. În ceea ce
priveşte subrogatul, se observă că acesta trebuie să fie un terţ în raport cu datoria, deoarece
cel care îşi plăteşte propria sa datorie nu poate obţine subrogaţia în drepturile creditorului său.
De asemenea, trebuie ca subrogatul să efectueze el însuşi plata creanţei. În legătură cu

această condiţie sunt şi unele situaţii discutabile. Astfel, dacă suma plătită provine în realitate
de la o altă persoană decât subrogatul şi aceasta rămâne străină practic de operaţia plăţii, ea
nu va putea obţine nicio subrogaţie în favoarea sa.
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 300; a se vedea şi L. 76, ab initio, Digeste, 46, 3, De
solutionibus: „Modestinus respondit, si post solutum sine ullo pacto omne quod debeatur, actiones post
aliquod intervallum cessae sint, nihil ea cessione actum, cum nulla actio superfuerit.”
C. Nacu, op. cit., p. 660.
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 301 şi C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 321.
A se vedea L. Pop, op. cit., p. 655.

În cazul în care cel ce pretinde subrogaţia a împrumutat suma plătită creditorului s-ar
putea considera că împrumutatul nu este îndreptăţit să obţină subrogaţia decât în situaţia în
care a plătit în calitate de mandatar al împrumutătorului. Într-o altă soluţie s-ar putea susţine
că subrogaţia nu poate fi înlăturată pentru motivul că actul constatator nu cuprinde menţiunea
că plata a fost făcută cu mijloacele proprii ale solvensului. În orice caz, nu se poate admite ca
plata să fie făcută cu mijloacele debitorului.
O altă problemă priveşte plăţile succesive ale creanţei, întrucât trebuie să se stabilească
dacă subrogaţia va avea loc odată cu fiecare plată, sau în momentul ultimei plăţi. Se observă
că răspunsul nu poate fi dat decât ţinând seama de principiul concomitenţei plăţii şi
subrogaţiei. Or, în lumina acestui principiu, nu s-ar putea admite altă soluţie decât aceea a
subrogaţiei în limitele fiecărei plăţi parţiale.
Subrogaţia se face cu consimţământul creditorului, fără a fi necesar consimţământul

debi-torului, dacă există o convenţie între creditor şi terţul plătitor în sensul subrogaţiei. De
altfel, art. 1594 alin. (2) teza a II-a C.civ. prevede, în mod expres, că orice stipulaţie, prin care
s-ar stabili obligativitatea consimţământului debitorului, va fi considerată nescrisă.
Debitorul nu este parte în contractul încheiat între creditor şi terţul solvens, iar pe de altă
parte, el nu poate fi prejudiciat prin schimbarea persoanei creditorului, ci, dimpotrivă, de multe
ori subrogaţia operează în beneficiul său.
Condiţii de formă. Legea nu cere, în mod expres, ca înscrisul care constată subrogarea
să fie autentic sau să aibă dată certă, deoarece, în cazul subrogaţiei consimţite de creditor,
fraudele sunt mai puţin probabile decât în cazul celei consimţite de debitor. Aici, subrogaţia
este o faptă a creditorului şi, chiar dacă debitorul ar dovedi că subrogaţia e nulă, situaţia lui
rămâne aceeaşi deoarece vechiul creditor va fi acela care recapătă toate drepturile şi acţiunile
pe care voise să le transmită prin subrogaţie terţului solvens.
Pentru validitatea convenţiei nu este nevoie nici măcar de înscris sub semnătură privată,
aplicându-se principiul consensualismului actelor juridice, cu respectarea, bineînţeles, a
regulilor de drept comun în ce priveşte proba subrogaţiei, neputând fi dovedită, în materie
civilă, prin martori sau prezumţii dacă este vorba de o sumă mai mare de 250 lei [art. 309 alin.
(2) C.proc.civ]. În literatura de specialitate1 s-a exprimat, însă, şi opinia contrară vizând
necesitatea purtării de dată certă de către înscrisul constatator al subrogaţiei, pentru a se
putea dovedi concomitenţa şi asigura opozabilitatea. S-a subliniat că, în realitate, rolul datei
certe este acela de a evita fraudarea celorlalţi creditori ai debitorului, subliniindu-se faptul că
un înscris fără dată certă ar putea fi întocmit oricând.
Având în vedere dinamica raporturilor juridice actuale, putem afirma că în toate cazurile
este necesar un înscris (chitanţa subrogatorie) pentru dovedirea subrogaţiei ca instrumentum
probationis şi nu ca negotium iuris, fiind aproape de neconceput aplicarea acestei instituţii
pentru o sumă mai mică de 250 lei.
Aşadar, interogatoriul părţilor şi mărturisirea, sunt admisibile ca mijloace de probă, nefiind
vorba de un act solemn.
Dacă actul constitutiv al subrogaţiunii, lipsit de dată certă, nu este opozabil terţilor,
totuşi, el poate fi uneori opus debitorului2. Astfel, debitorul care a consimţit la subrogarea
efectuată de cre-ditor, nu poate ataca subrogarea pe motiv că aceasta nu ar fi intervenit
odată cu plata. Ba mai

mult, jurisprudenţa a admis chiar că actul constitutiv al subrogării, deşi lipsit de dată certă,
poate fi opus debitorului în orice situaţie.
Subrogaţia poate avea loc între creditori cu acelaşi rang, chiar dacă debitorii sunt
diferiţi. Prin urmare, este perfect valabilă subrogaţia ce intervine între creditorii ale căror
creanţe sunt garan-tate printr-o ipotecă ce poartă asupra unui imobil care a aparţinut la
diferiţi proprietari (debitori).
Pentru a lămuri o ultimă problemă în privinţa datei subrogaţiei, mai menţionăm că plăţile
făcute unor creditori ipotecari imediat înainte de declararea debitorului în stare de faliment, nu
pot avea drept urmare o subrogare în favoarea masei chirografare, chiar dacă aceste plăţi au
fost efectuate de lichidatorul propus.
B. Subrogaţia consimţită de debitor (art. 1595 C.civ.)
Noţiune. Explicaţii. Această subrogaţie intervine în cazul în care debitorul se împrumută

cu o sumă de bani pentru a-şi plăti datoria şi subrogă pe împrumutător în drepturile
creditorului1. În acest caz, subrogarea este consimţită de debitor, convenţia intervenind între el
şi terţa persoană. Legea permite debitorului, în înţelegere cu terţul, străin de raportul de
obligaţie, să-l subroge în drepturile creditorului, pentru a-i crea posibilitatea debitorului de a se
împrumuta pentru a-şi plăti datoria care este mai oneroasă decât cea care rezultă din
împrumutul făcut (de exemplu, datorită ajungerii la scadenţă, încep să curgă şi daune
moratorii2). Astfel, subrogaţia este făcută prin convenţia de împrumut.
Pare straniu ca un debitor să dispună de drepturi care nu-i aparţin3 şi aceasta fără ca,
în principiu, titularul acestor drepturi să fie încunoștințat. Cu toate acestea, precum arătam
şi cu altă ocazie, art. 1595 alin. (3) C.civ. permite inserarea unei clauze care să oblige
debitorul la informa-rea creditorului iniţial cu privire la subrogaţie. Justificarea subrogaţiei
constă, însă, în avantajele practice pe care le oferă. Într-adevăr, debitorul, în scopul de a
se libera prin plată faţă de credito-rul iniţial, poate recurge la orice modalitate, atâta timp
cât aceasta nu contravine legii şi nu încalcă drepturile subiective ale altei persoane. Prin
efectuarea unei plăţi valabile, pentru creditor nu are importanţă, în principiu, de unde şi-a
procurat debitorul banii [dacă sursa este importantă, am văzut că orice creditor poate uza
de prevederile art. 1595 alin. (3) C.civ.]; drepturile credito-rului încetează, trecând asupra
debitorului care la rândul lui, le va conferi celui care i-a avansat banii pentru a face plata.
Ceilalţi creditori ai debitorului nu au, de asemenea, niciun interes de a se opune la
subrogaţie, deoarece situaţia lor rămâne aceeaşi indiferent dacă creanţa va aparţine
creditorului iniţial sau altei persoane. Cu alte cuvinte, subrogaţia consimţită de debitor în
folosul noului creditor la care el a apelat pentru a-şi stinge datoria faţă de creditorul iniţial,
neaducând atingere interesului nimănui, este perfect licită şi în concordanţă cu principiile
dreptului civil. Pentru debitor, această instituţie prezintă avantaje, fără a leza drepturile
creditorului iniţial sau ale terţilor (de exemplu, dacă debitorul are de achitat o datorie care
este producătoare de dobânzi mari, iar pentru achitarea cât mai rapidă a acestei datorii,
debitorul se împrumută de la un terţ care îi acordă împrumutul cu o dobândă mai mică).
Art. 1595 alin. (1) C.civ.: „Subrogaţia este consimţită de debitor atunci când acesta se împrumută
spre a-şi plăti datoria şi, pe această cale, transmite împrumutătorului drepturile creditorului faţă de care
avea datoria respectivă”.
I.P. Filipescu, op. cit., 1994, p. 224.

Condiţii. Datorită caracterului ei excepţional şi pentru a preveni eventualele fraude1,

subrogaţia consimţită de debitor este supusă unor condiţii mai riguroase.
Actul de împrumut şi chitanţa de plată a datoriei să fie constatate prin înscrisuri cu dată
certă.
Art. 1595 alin. (2) C.civ. prevede faptul că „subrogaţia este valabilă numai dacă actul de
împrumut şi chitanţa de plată a datoriei au dată certă (…)”, noua reglementare civilă atenuând
formalismul excesiv cerut de art. 1107 alin. (2) C.civ. din 1864: forma autentică.
În cazul în care creditorul, al cărui consimţământ nu era necesar, refuză plata, debitorul
poate „(…) recurge la procedura punerii în întârziere a creditorului care, după validarea ei, are
efect liberatoriu de datorie”2.
În actul de împrumut să se prevadă expres scopul operaţiunii.

Acelaşi art. 1595 alin. (2) C.civ. mai prevede, totodată, că „(…) în actul de împrumut se
declară că suma a fost împrumutată spre a se plăti datoria”. Cu alte cuvinte, este necesar ca
în actul ce intervine între debitor şi solvens să se prevadă, cu exactitate, destinaţia sumei
împrumu-tate, respectiv acoperirea datoriei dintre debitor şi creditorul iniţial.
Formalităţile prevăzute de art. 1595 alin. (2) C.civ. trebuie îndeplinite pentru validitatea
subrogaţiei şi nu ad probationem. Rezultă că neîndeplinirea acestor condiţii atrage nulitatea
convenţiei. Fiind o problemă de ordine publică, în sensul că interesul protejat este general şi
anume pentru a împiedica fraudele împotriva terţilor, o subrogaţie neregulată este supusă
regi-mului juridic al nulităţii absolute. Aşadar, ea nu ar putea fi confirmată printr-un act ulterior.
Subrogaţia consimţită de debitor împotriva voinţei creditorului nu este neapărat nulă pentru
motiv că suma împrumutată de la terţul solvens nu a fost remisă imediat creditorului. În
schimb, judecătorii pot hotărî, în funcţie de intervalul de timp ce desparte cele două operaţiuni
(împrumutul şi plata) şi de celelalte împrejurări de fapt, că plata creanţei nu a fost efectuată cu
banii împrumutaţi de la terţul solvens şi că, în consecinţă, subrogaţia este nulă.
În cazul în care se admite trecerea unui interval de timp între momentul efectuării
împrumu-tului şi acela al plăţii, este absolut necesar ca chitanţa, prin care creditorul
recunoaşte originea fondurilor ce au servit la efectuarea plăţii, să fie liberată chiar în momentul
plăţii. Dacă data chitanţei este ulterioară datei când s-a efectuat plata, subrogaţia este nulă.
Faptul plăţii nu poate fi interpretat ca o subrogaţie tacită. Astfel, creditorul care a primit
plata unei datorii efectuată (de debitor), cu banii împrumutaţi de către un terţ, nu va răspunde
pentru neefectuarea subrogaţiei faţă de acesta pe motiv că în momentul plăţii ar fi avut
cunoştinţă că terţul nu consimţise să împrumute banii care au servit la plată, decât cu condiţia
expresă că va fi subrogat.
În chitanţa de plată a datoriei să se arate că datoria se plăteşte cu suma împrumutată.
Chitanţa trebuie, de asemenea, să îmbrace forma unui înscris cu dată certă şi să conţină
menţiunea că „plata s-a făcut cu banii daţi pentru aceasta de noul creditor”3.
Împrumutul şi chitanţa pot fi constatate printr-un singur înscris cu dată certă, care să
cuprindă menţiunile cerute de art. 1595 alin. (2) C.civ.
O eventuală fraudă poate fi săvârşită astfel: „un debitor care şi-a plătit datoria, face un nou
împrumut şi consimte împrumutătorului o subrogaţie în drepturile creanţei stinse, declarând, în mod fals,
că se împrumută pentru plata acestei creanţe”, T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 301.
Art. 1595 alin. (2) C.civ.: „(…) în chitanţă se menţionează că plata a fost făcută cu banii
împrumutaţi de noul creditor”.
În cazul în care creditorul nu vrea să elibereze chitanţa de plată, debitorul îi poate face o
ofertă reală urmată de consemnare, şi cum recipisa instituţiei constatând consemnarea şi
originea banilor este făcută de un funcţionar, subrogaţia va opera valabil.
În ceea ce priveşte identitatea banilor primiţi drept împrumut cu cei cu care se efectuează
plata, fiind vorba de bunuri fungibile, nu este necesar să fie aceiaşi deoarece, pentru părţi,
interesează doar calitatea şi valoarea lor non ut corpora, sed ut quantitatum. În fapt, această
identitate specifică s-ar putea cu greu îndeplini şi dovedi, ceea ce de multe ori ar face ca
subrogaţia să fie aproape imposibil de realizat.
Un alt aspect care se poate ivi în practică este cel al împrumutului făcut de debitor la mai
mulţi împrumutători, în mod succesiv – sumele astfel obţinute urmând să servească, toate, la
stingerea datoriei sale – în chitanţele respective specificându-se că plata a fost făcută cu
sumele provenind din aceste împrumuturi. Cine va fi noul creditor ?
Referitor la această situaţie pot fi imaginate trei soluţii.
Prima soluţie este aceea că subrogaţia s-ar putea face către toţi aceşti împrumutători, în
proporţia sumelor împrumutate de fiecare.
Cea de-a doua soluţie este aceea că subrogaţia nu ar putea fi acordată decât primului
împrumutător şi, în fine, ultima soluţie, opusă celei de-a doua, că subrogaţia ar trebui acordată
numai ultimului împrumutător.
În legătură cu ultimele două soluţii pot fi ridicate însă anumite obiecţii. Astfel, dacă s-ar
acorda subrogaţia primului împrumutător – în ideea că după aceea nu ar mai putea fi acordată
altora – s-ar face abstracţie de faptul că în chitanţe trebuie să fie menţionată originea sumelor
cu care s-a plătit creanţa. Dacă subrogaţia s-ar acorda ultimului împrumutător, cu justificarea
că aceste sume au servit în orice caz la plata creanţei, s-ar recurge la o prezumţie care nu-şi
găseşte nicio bază legală şi care ar putea să fie contrară realităţii. Apare, astfel, ca fiind mai
justi-ficată prima soluţie.
În practică, se ţine seama de împrumutătorii care figurează în chitanţă. Dacă debitorul nu

menţionează niciun împrumutător, nu va avea loc nici subrogaţia. În cazul în care a menţionat
numai câţiva dintre ei, numai aceştia vor obţine subrogaţia.
4.2. Subrogaţia legală
A. Principii generale. Noţiune
Reglementare. Cazuri. Este aceea care operează de plin drept, ex lege, în beneficiul
terţului care plăteşte, fără a fi necesară vreo convenţie nici cu creditorul, nici cu debitorul.
În acest sens, art. 1596 C.civ. enumeră cinci cazuri în care „subrogaţia se produce de
drept”:
în folosul aceluia care, fiind el însuşi creditor, plăteşte altui creditor, ce are preferinţă1;
în folosul aceluia care, dobândind un bun, plăteşte creditorilor care au asupra acestui
bun o garanţie2 (privilegiu, ipotecă mobiliară, ipotecă imobiliară etc.);
în folosul aceluia care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei, are interes să
stingă datoria1;
Art. 1596 lit. a) C.civ.: „în folosul creditorului, chiar chirografar, care plăteşte unui creditor care are
un drept de preferinţă, potrivit legii”.
Art. 1596 lit. b) C.civ.: „în folosul dobânditorului unui bun care îl plăteşte pe titularul creanţei
însoţite de o garanţie asupra bunului respectiv”.
în folosul moştenitorului care a plătit din bunurile sale datoriile succesiunii2 (a se vedea
şi Cartea a IV-a C.civ. „Despre moştenire şi liberalităţi”);
în alte cazuri stabilite de lege.
Scurt istoric. Subrogaţia legală îşi are originea în ceea ce numeau romanii jus offerendae
pecuniae, adică persoanele care aveau dreptul să-l oblige pe creditor să primească o plată.
Unele persoane aveau chiar interesul să facă plata. Acestea, chiar dacă nu erau ţinute
personal la plata datoriei, se puteau substitui în drepturile creditorului plătit, apelând la dreptul
de a cere cesiunea acţiunilor cu aşa-numitul beneficium cedendarum actionem.
B. Deosebiri între subrogaţia legală şi cea consimţită de debitor
Situaţii. Cea mai importantă deosebire are în vedere condiţiile de formă cerute de lege
pentru a opera subrogaţia. În timp ce în cazul subrogaţiei consimţite de debitor se cer
condiţiile de formă deja enumerate în secţiunea precedentă, subrogaţia legală operează de
plin drept fără a fi necesară îndeplinirea unor condiţii de formă. În acest ultim caz, plata nu
trebuie să fie constatată printr-un act sub semnătură privată având dată certă, iar în momentul
în care plata ar fi contestată, dovada se va face potrivit regulilor dreptului comun. Rezultă că
împotriva subro-gaţiei legale legea nu a luat nicio măsură pentru a împiedica fraudele
deoarece ele sunt mai puţin probabile în asemenea cazuri. Bineînţeles că, dacă frauda ar fi
constatată conform drep-tului comun, subrogaţia legală va fi declarată nulă3.
În drept, nu există deosebiri între subrogaţia legală şi cea convenţională, pentru că ambele
forme emană de la lege indiferent dacă aceasta o acordă fără îndeplinirea vreunei formalităţi
sau că o acordă în baza voinţei exprese a părţilor, manifestată în anumite condiţii.
Avându-şi raţiunea în echitate, subrogaţia legală este conferită acelora care pot fi siliţi sau
care, cel puţin, au un interes legitim de a plăti datoria altuia, fiind just ca ei să fie subrogaţi în
drepturile creditorului dezinteresat, pentru a redobândi ceea ce au cheltuit cu efectuarea plăţii.
Beneficiul subrogaţiei, nefiind stabilit decât în interesul subrogatului (iar în mod indirect şi în
cel al debitorului), subrogaţia fiind de interes privat, este evident că subrogatul poate renunţa
la acest beneficiu4.
O altă deosebire între cele două forme de subrogaţie constă în aceea că subrogaţia
consim-ţită de debitor nu conferă ipoteca dacă ar fi înstrăinat anterior imobilul ipotecat şi ca
urmare terţul deţinător este la adăpost faţă de urmărirea subrogatului, în timp ce subrogaţia
legală conferă ipoteca, ea urmând a-şi produce efectele chiar faţă de terţul deţinător5. Este
evident că, în acest caz, fiind străin de actul juridic, răspunderea debitorului nu este antrenată.
C. Cazurile de subrogaţie legală-dezvoltări

Subrogaţia operează de drept în următoarele cazuri:
Art. 1596 lit. c) C.civ.: „în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alţii sau pentru alţii, are
interes să stingă datoria”.
Art. 1596 lit. d) C.civ.: „în folosul moştenitorului care plăteşte din bunurile sale datoriile succesiunii”.
F. Laurent, Caracteres juridiques de l'obligation alimentaire, Paris, 1928, tome XVIII, p. 64; C.
Demolombe, XXVII, p. 541-542.
Idem, p. 66
F. Mourlon, Traité théorique et pratique des subrogations personnelles suivi d’un appendice sur
les différents cas de subrogation, Joubert, Toussaint, Paris, 1848, p. 53.
I. În folosul aceluia care, fiind el însuşi creditor, plăteşte altui creditor, ce are
preferinţă [art. 1596 lit. a) C.civ.]
Este ipoteza în care un creditor plăteşte altui creditor de rang preferenţial. De

exemplu, un creditor chirografar plăteşte creanţa unui creditor ipotecar de rang superior,
subrogându-se în rangul acestuia. Primul creditor are interes să plătească atunci când
creditorul cu rang preferenţial ameninţă să scoată la vânzare bunul asupra căruia poartă
garanţia sa reală într-un moment la care, prin preţul obţinut pentru bun, n-ar fi îndestulat decât
creditorul cu rang prefe-renţial. Primul creditor, plătind pe cel cu rang preferenţial, se subrogă
în drepturile sale şi va putea aştepta până în momentul în care, prin vânzarea bunului, vor
putea fi acceptate ambele creanţe: şi cea pe care a plătit-o şi propria sa creanţă1.
Condițiile subrogaţiei prevăzute de art. 1596 lit. a) C.civ. Pentru a opera subrogaţia
prevăzută de acest articol sunt necesare îndeplinirea următoarelor condiţii:
Plata să fie făcută de creditor şi nu de terţ. Orice creditor poate beneficia de subrogaţia
legală, cu condiţia ca acela pe care-l plăteşte şi în locul căruia urmează să se subroge, să
aibă un rang superior datorită unei ipoteci sau privilegiu, iar nu altei situaţii asemănătoare,
cum ar fi un drept de retenţie, o acţiune în revocare sau în rezoluţiune etc. Cu alte cuvinte,
creanţa subro-gatului să fie satisfăcută cu precădere faţă de cea a subrogantului. Apare, deci,
clar că scopul legii ar fi ca un creditor de rang inferior să nu fie prejudiciat prin atitudinea unui
creditor de rang superior. De aceea, pentru a opera această subrogaţie, este necesar să fie
vorba de o plată făcută de către un creditor şi nu de către un terţ2.
Creditorul plătit să fie preferabil în rang celui care face plata. De asemenea, va obţine
subrogaţia legală creditorul ipotecar cu rang posterior (a cărui ipotecă a fost transcrisă
ulterior), dacă plăteşte un creditor cu rang anterior şi preferat. Singura condiţie impusă de art.
1596 lit. a) C.civ. este ca plata să fie făcută unui creditor care are un drept de preferinţă,
conform legii. De aceea, această subrogaţie nu va funcţiona dacă cei doi creditori au acelaşi
rang, întrucât nu este vorba de vreo preferinţă3.
Pothier restrângea aplicabilitatea acestui caz de subrogaţie legală numai la creditorul

ipotecar de rang inferior, singurul căruia îi acorda dreptul să plătească pe un creditor de
rang superior şi să fie astfel subrogat legal. Arătăm, însă, că doctrina şi jurisprudenţa mai
veche – ale căror concluzii sunt valabile şi în prezent – interpretând literal prevederile art.
1108 C.civ. din
1864 [corespondentul actualului art. 1596 lit. a) C.civ.], au stabilit că nu se cere ca cel
care face plata să fie creditor ipotecar. Poate fi, ca în exemplul dat, un simplu creditor
chirografar. Singurul lucru care se cere este să fie creditor şi să plătească unui alt creditor
care îi este preferabil. Dato-rită faptului că subrogaţia legală este de strictă interpretare,
nu putem extinde aplicarea textului de lege şi în favoarea acelui creditor care plăteşte un
creditor de rang inferior lui; de exemplu, un creditor de rangul I plăteşte un creditor
ipotecar de rangul al II-lea pentru a-l împiedica să scoată la vânzare imobilul ipotecat într-
un moment în care nici măcar creanţa sa nu ar fi acoperită pe deplin, acesta din urmă
cerând executarea tocmai cu scopul de a-l prejudicia pe primul4.
Comparând textul de lege care reglementează subrogaţia din Codul civil francez cu
art. 1596 C.civ. român, observăm o mare diferenţă de redactare. Art. 1259 C.civ. francez
prevede: „Au


profit de celui qui, étant lui même créancier, paye un autre créancier qui lui est préférable à
raison de ses privilèges ou hypothèques”. Făcând această menţiune, legiuitorul francez
înlătură orice dubiu cu privire la ipoteza aplicării subrogaţiei legale.
Datorită nespecificării cazurilor de preferinţă de către legiuitorul român, în literatura

noastră de specialitate, anterioară intrării în vigoare a Noului Cod civil, au existat controverse
care necesită să fie amintite. Astfel, unii autori1 au susţinut că poate beneficia de subrogaţia
legală printr-o interpretare extinctivă a legii şi cel care are la îndemână o acţiune în anulare
sau rezolu-ţiune, un drept de retenţie etc., considerând că este suficient ca subrogantul să
plătească un cre-ditor care are preferinţă, indiferent care ar fi cauza acesteia. Rămânem însă
la opinia contrară, deja expusă, opinie argumentată de majoritatea autorilor de specialitate2,
care, negând posibilita-tea aplicării subrogaţiei legale în aceste cazuri deoarece ubi lex non
distinguit nec nos distinguere debemus, admit însă posibilitatea unei subrogaţii convenţionale.
Diferenţa conferită de legiuitorul român faţă de cel francez şi cel italian constă în
formularea mult mai largă, Codul civil român referindu-se la creditorul „ce are preferinţă”
putând intra astfel în categoria subrogaţilor şi creditorii chirografari sau un creditor ipoteca
cu rang anterior3.
Revenind la actualul Cod civil, o problemă care se poate pune este aceea dacă subrogaţia
se poate realiza când debitorul posterior oferă creditorului anterior o plată parţială, având în
vedere că, în principiu, potrivit art. 1490 C.civ., debitorul nu poate sili pe creditor a primi o
parte din datorie. Desigur, nimic nu se opune ca, totuşi, creditorul să accepte o plată parţială.
Dar, în asemenea situaţie, subrogaţia va mai opera de drept sau va fi în realitate o subrogaţie
conven-ţională? Este adevărat că, faţă de redactarea art. 1596 lit. a) C.civ., care nu face nicio
distincţie, o asemenea plată parţială este posibilă. De asemenea, scopul urmărit prin această
subrogaţie, şi anume cel de a împiedica vânzarea bunurilor debitorului într-un moment
nepotrivit, poate fi stins şi printr-o plată parţială.
Pentru a opera subrogaţia legală, plata trebuie să fie integrală, adică să cuprindă atât
creanţa efectivă, cât şi dobânzile datorate de debitor creditorului anterior datorită gradului său
preferenţial, deoarece o plată parţială, neputându-se efectua decât cu consimţământul credito-
rului (art. 1490 C.civ.), nu poate duce decât la o subrogaţie convenţională consimţită de
creditor (art. 1594 C.civ.).
Ibidem.
A se vedea T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 302; C. Nacu, op. cit., p. 666.
Tot astfel, creditorul chirografar care ar plăti un creditor gajist, va fi subrogat în drepturile acestuia
din urmă, pentru că amanetul oferă un privilegiu ori de câte ori lucrul a fost pus şi a rămas în posesia
credito-rului (art. 1688 şi art. 1686 C.civ. din 1864) sau are dată certă.
În privinţa gajului, această soluţie este admisă şi în dreptul francez 3, doctrina aferentă interpretând,
la rândul ei, mai larg, formularea Codului civil francez. Astfel, conform art. 387, 405 şi 412 C.com.
„Comisio-narul care a făcut avansuri sau cheltuieli pentru mărfurile expediate pe cheltuiala comitentului,
fiind un man-datar, şi ca atare, având un privilegiu asupra acestor mărfuri, cât timp ele se găsesc în
posesiunea sa pentru plata avansurilor sau cheltuielilor făcute de el şi chiar pentru plata ce i s-ar datora,
trebuie să admi-tem că al doilea comisionar care ar plăti cheltuielile sau avansurile făcute de primul, va
putea invoca subrogaţia prevăzută de art. 1108 C.civ. din 1864. Existenţa unui act înregistrat care să
enunţe suma dato-rată, specia şi natura lucrurilor amanetate sau o descriere privind calitatea, greutatea
şi măsura lor – con-form art. 1686 alin. (2) C.civ din 1864 – nu este necesară decât dacă datoria
depăşeşte 250 lei [art. 1191 alin. (1) C.civ. din 1864]. Totodată, preferinţa de care am vorbit nu se poate
stabili la mobilele necorporale, cum sunt creanţele mobiliare, decât printr-un act înregistrat în regulă şi
notificat debitorului creanţei date în amanet.
Sunt cazuri în care creditorul preferat poate refuza chiar plata integrală oferită de un
creditor posterior, deşi în ipoteza subrogaţiei de plin drept nu este cerut consimţământul
creditorului şi în locul plăţii, în caz de refuz, se recurge la oferta reală şi la consemnarea
sumei. Aceste cazuri se justifică prin acea că nu se poate admite un lanţ de subrogaţii care ar
conduce la inaplicarea prevederilor art. 1596 lit. a) C.civ. şi chiar la prejudicierea celui care
acordă subrogaţia. Astfel, dacă un creditor are două creanţe garantate prin ipoteci de grade
diferite asupra aceluiaşi imobil, prima de rangul 1 şi a doua de rangul 3 şi un alt creditor are o
creanţă într-un rang intermediar faţă de cele două ipoteci ale primului creditor, deci de rangul
2, cel din urmă ar fi îndreptăţit să refuze să primească plata oferită de al doilea creditor dacă
aceasta s-ar referi numai la prima ipotecă, întrucât altfel ar trebui să ofere şi el plata celui de-
al doilea creditor pentru a obţine din nou prioritatea, şi acest proces ar putea continua.
Refuzul de plată ar fi, deci, justificat în cazurile în care oferta făcută de un creditor altui
creditor ipotecar, cu privire la acelaşi imobil, ar conduce la oferte reciproce succesive1.
O altă problemă este aceea a creditorului-titular al mai multor creanţe distincte, ce

urmează a fi plătit pentru a se dobândi subrogaţia legală. Considerăm că va opera subrogaţia
numai în privinţa creanţelor care au fost satisfăcute de creditorul subrogant, creditorul
subrogat păstrându-şi calitatea şi rangul în privinţa creanţelor neachitate şi pierzându-şi
această calitate în privinţa creanţelor stinse prin plată.
O altă chestiune, nu mai puţin complicată, este aceea de a şti cum trebuie exercitată
subro-gaţia în cazul în care mai multe imobile sunt afectate de o ipotecă generală şi de o
ipotecă spe-cială în folosul mai multor creditori. Astfel, dacă un imobil este afectat de o ipotecă
generală şi apoi de o ipotecă specială posterioară în dată, creditorul general va putea vinde
imobilul grevat de o ipotecă specială, lipsindu-l pe creditorul special de garanţia sa, ceea ce
face ca acesta din urmă să apeleze la subrogaţia legală, plătindu-l pe creditorul general pentru
a înlătura cauza de preferinţă. În ipoteza inversă, dacă un imobil a fost afectat mai întâi unei
ipoteci speciale şi apoi unei ipoteci generale în folosul altui creditor, creditorul de ipotecă
generală se va subroga în drepturile primului.
Originea acestei subrogaţii o regăsim în dreptul roman, potrivit căruia un creditor de

rangul I, având dreptul de a cere vânzarea imobilului ipotecat, această vânzare putând fi
cerută într-un moment inoportun, s-a conferit celorlalţi creditori cu un rang mai mic sau
posteriori primului, dreptul de a-l plăti pe acesta jus offerendi, astfel încât creditorul care îl
plătise pe primul era subrogat în privilegiile şi ipotecile acestuia: Prior quidem creditor
compelli non potest tibi, qui posteriore loco pignus accepisti, debitum offerre: sed si tu illi
id omne quod debetur, solveris, pignoris tui causa firmabitur (…) Si potiores creditores
pecunia tua dimissi sunt, quibus obligata fuit possessio, quam emisse te dicis, ita ut
pretuim perveniret ad easdem priores creditores; in jus eorum successisti, et contra eos
qui inferiores illis fuerunt, justa defensione te tucri potes2.
Considerăm că legislaţia actuală ar fi trebuit, în loc să limiteze subrogaţia la cazul în

care cre-ditorul urmăritor este preferat celui care plăteşte să permită subrogarea oricărui
creditor care plă-teşte unui alt creditor al debitorului comun, aşa cum prevedea art. 1788
din Codul Calimach. Acest lucru, însă, nu ar avea prea mare importanţă practică
deoarece creditorii, având de cele mai multe ori interesul de a fi plătiţi, vor consimţi
subrogaţia convenţională ori de câte ori a fi nevoie. Vom observa, însă, că, potrivit art.
1721 din Codul Calimach (art. 1361 C.civ. austriac),

Citat în D. Alexandresco, op. cit., p. 241.
debitorul poate opune fideiusorului astfel subrogat excepţiile pe care le-ar fi putut opune
creditorului1.
Pe lângă cele două condiţii discutate deja (plata să fie făcută de un creditor şi nu de
către un terţ şi creditorul plătit să fie preferabil în rang celui care face plata), a treia condiţie
referitoare la modalitatea de plată nu impune nicio formalitate pentru efectuarea ei şi, implicit,
pentru a opera subrogaţia. Dacă creditorul de rang superior sau anterior refuză plata oferită în
condiţiile determinate de art. 1596 C.civ., creditorul de rang inferior va putea să-l constrângă,
deoarece subrogaţia operează în puterea legii, fără consimţământul său. Ca urmare, oferta
reală urmată de consemnaţiune va ţine loc de plată în privinţa creditorului anterior, soluţie care
era admisă încă din dreptul roman: Qui pignus seundo loco accepit, ita jus suum confirmare
potest, si priori creditori debitam pecuniam solverit: aut cum obtulisset, isque accipere
noluisset eam obsignavit, et deposuit, nec in usus suos convertit.
După părerea unanimă a autorilor2, banii cu care se face plata trebuie să aparţină
creditorului, de sua pecunia, însă ei pot proveni şi din împrumut.
Astfel, în cazul în care judecătorul sindic reprezentându-l şi pe plătit şi pe creditorii săi, ar fi

plătit în numele masei cu banii falimentului o datorie privilegiată, această plată fiind, în
realitate, făcută cu banii falitului, masa creditorilor nu se poate pretinde subrogată legalmente
în drepturile creditorului dezinteresat3.
Pentru ca subrogaţia legală să aibă loc în folosul creditorului care plăteşte un alt
creditor ce îi este preferabil, nu este necesar ca ambii creditori să aibă acelaşi debitor fiind
suficient ca acelaşi lucru să reprezinte gajul lor comun. Astfel, dacă acelaşi imobil a fost
succesiv ipotecat de proprietarii lui, fiecare din aceşti proprietari are creditorii săi către
care este personal obligat. Chiar dacă aceşti creditori nu au un debitor comun, ei au un
gaj comun (eadem res), aceasta fiind suficient pentru ca cel care va plăti pe un alt creditor
ce îi este preferabil să beneficieze de subrogaţia legală, deoarece raţiunea pentru care a
fost instituită subzistă şi în acest caz.
În folosul dobânditorului unui bun care îl plăteşte pe titularul creanţei însoţite de

o garanţie asupra bunului respectiv [art. 1596 lit. b) C.civ.]
Este ipoteza în care dobânditorul unui imobil ipotecat plăteşte pe creditorii care
au un drept de ipotecă sau un privilegiu asupra acelui imobil. El poate avea interes
să-i plătească
– să le achite creanţele, pentru a împiedica urmărirea silită a imobilului, adică scoaterea lui la
vânzare de către creditorii ipotecari. Astfel, cumpărătorul va dobândi ipoteca asupra propriului
său imobil, cu rangul creditorilor plătiţi4.
Dobânditorul are interes să se subroge în drepturile creditorilor plătiţi, pe de o parte pentru
a păstra bunul în patrimoniul său, iar, pe de altă parte, pentru a-l vinde atunci când imobilul va
dobândi o valoare mai mare.
Dacă un alt creditor ipotecar cu rang inferior asupra imobilului, ale cărui creanţe nu au fost
plătite, ar dori să accepte imobilul în vânzare, dobânditorul subrogat în drepturile creditorului
E. Lehr, Tratat élémentaire de droit civil Germanique (allemagne et autriche), tome II, Paris,
Librairie Plon, 1892, p. 309.
D. Alexandresco, op. cit., p. 622.
Idem, p. 623.
ipotecar cu rang superior va fi îndestulat cu preferinţă faţă de ceilalţi creditori ipotecari cu rang
inferior1.
Dobânditorul bunului se va folosi de subrogaţia legală în cazul în care sarcinile imobilului

în favoarea mai multor creditori cu ranguri diferite exced valoarea imobilului, astfel că
dobânditorul plăteşte creanţa creditorului cu rang superior.
De menţionat că, anterior intrării în vigoare a actualului Cod civil, dacă sarcinile asupra
imobilului nu excedeau valoarea sa, dobânditorul putea folosi mijlocul numit purgă2.
Revenind la actuala reglementare, subrogaţia legală are rolul de a acorda dobânditorului

un mijloc mai puţin oneros pentru a elibera imobilul de ipoteci.
Dobânditorul unui imobil ipotecat nu este ţinut de datoriile autorului său, dar creditorii
ipote-cari ai vânzătorului pot urmări imobilul în orice mâini s-ar găsi. În această situaţie,
dobânditorul imobilului este obligat „pentru altul” şi se poate subroga în drepturile creditorilor
ipotecari pe care îi plăteşte cu preţul imobilului. El ar mai avea interesul să-i plătească pe
creditorii ipotecari în cazul în care s-ar teme de o evicţiune (fiindcă a dobândit de la un
neproprietar), sau pentru că s-ar teme de o acţiune în rezoluţiune ori în anulare a vânzării.
Plătind pe creditorii ipotecari şi subrogându-se în drepturile lor, el va avea siguranţa că îşi va
recupera, în această măsură, preţul plătit.
Dobânditorul imobilului, în loc să-i plătească preţul vânzătorului, îi va plăti pe creditorii

ipote-cari în ordinea legală de preferinţă. Astfel, printr-o singură operaţiune juridică,
cumpărătorul este liberat de datorie faţă de vânzător şi este subrogat în drepturile creditorilor
pe care i-a plătit şi aceasta fără ca în chitanţă să se mai facă vreo menţiune despre originea
banilor. Ca urmare, dobânditorul imobilului are astfel o ipotecă (sau mai multe) asupra
propriului său bun, prin excepţie de la regula nemini res sua piguori esse potest.
Originea subrogaţiei prevăzută de art. 1596 lit. a) C.civ. o găsim tot în dreptul roman,
dobân-ditorul imobilului, care plătea creditorii ipotecari, prelua ipotecile constituite în favoarea
acestora asupra imobilului dobândit, conform principiului: Eum qui a debitore suo proedium
obligatum comparavit, eatenus tuendum, quatenus ad priorem creditorem ex pretio pecunia
pervenit. Qui potiores in pignore, vel hypotheca habeantur.
Era controversată, însă, aplicarea de drept, ori convenţională, a acestei subrogaţii.
În prezent, dacă preţul vânzării ajunge pentru satisfacerea tuturor creditorilor,

subrogaţia cumpărătorului este lipsită de interes. Dacă, însă, preţul nu este suficient
pentru plata tuturor cre-ditorilor privilegiaţi sau ipotecari, cei neplătiţi pot cere vânzarea
silită a imobilului în temeiul drep-tului lor de urmărire. Doar cumpărătorul care s-a folosit
de subrogaţie, fiind subrogat creditorilor de rangul I, va fi preferat asupra preţului
creditorilor care ar fi cerut urmărirea. Aşadar, graţie subrogaţiei el nu va pierde preţul
plătit, chiar dacă va pierde imobilul. Cumpărătorul va fi subro-
I.P. Filipescu, op. cit., p. 223.

În fapt, purgarea ipotecilor reprezenta facultatea oferită de lege deţinătorului unui imobil ipotecat,
de a proceda la eliberarea imobilului de toate ipotecile şi privilegiile care-l grevează, oferind creditorului
ipotecar sau privilegiat preţul imobilului, dacă l-a cumpărat, sau valoarea lui, dacă l-a dobândit cu titlu
gratuit2. Purga era posibilă chiar dacă creanţele ipotecare sau privilegiate n-au ajuns încă la scadenţă.
Deţinătorul imobilului care a procedat la purgarea ipotecii avea acţiune în regres asupra adevăratului
debitor al creditorului ipotecar sau privilegiat, de la care a cumpărat imobilul, în temeiul garanţiei contra
evicţiunii, dacă vânzătorul nu a stipulat o clauză de exonerare de răspundere în acest sens. Modul de a
purga proprietăţile de privilegii şi ipoteci era reglementat de art. 1801-1814 C.civ.
gat în drepturile creditorului căruia i-a achitat creanţa nu numai în acelea care privesc imobilul
cumpărat, ci şi în acele drepturi pe care acest creditor le-ar putea avea asupra altor imobile.
Cu toate că, în drept, această subrogaţie nu-l pune pe cumpărătorul imobilului la adăpost
de urmărirea creditorilor neplătiţi, în fapt el nu va pierde nimic. Dacă aceşti creditori ar vinde
imobi-lul, cumpărătorul iniţial va fi primul care va primi din preţ ceea ce el a plătit creditorului
de rangul I. De aceea creditorii neplătiţi nu au niciun interes să scoată imobilul la vânzare
decât în momentul în care se vor aştepta la un preţ mai mare decât cel al primei vânzări.
Cumpărătorul imobilului grevat de ipoteci şi chiar donatorul lui, care poate invoca
subrogaţia legală prevăzută de art. 1596 lit. a) C.civ., o poate invoca şi pe aceea prevăzută de
lit. c) a acelu-iaşi text, stabilită în favoarea celui care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la
plata datoriei, are interes de a o desface, adică să plătească. Or, aceeaşi este şi situaţia
dobânditorului imobilului grevat de ipoteci şi a oricărui detentor al unui imobil ipotecat pentru
datoriile unor terţe persoane. Astfel, cumpărătorul este obligat pentru altul, adică pentru terţul
debitor, fiindcă el poate fi urmărit pentru a plăti datoriile pentru care imobilul este grevat, el
având interesul să plătească aceste datorii chiar din preţul vânzării pentru a evita vânzarea
silită a imobilului său şi, implicit, evicţiunea sa. În consecinţă, pe drept cuvânt, s-a spus că cel
care cumpără un imobil ipotecat şi plăteşte preţul creditorilor ipotecari în loc să-l plătească
vânzătorului, este subrogat în ipotecile acestor creditori în baza art. 1596 lit. c) C.civ.
Din cele expuse până acum rezultă că subrogaţia conferită de art. 1596 lit. b) operează în
folosul dobânditorului unui imobil ori a unui drept real susceptibil de ipotecă, şi nu în folosul
dobânditorului unei servituţi prediale, sau al unui drept de uz ori abitaţiune1.
Textul, conferind subrogaţia legală numai „dobânditorului” unui imobil (à l’acquéreur)

care plăteşte pe creditorii ipotecari rezultă că ea nu va aparţine aceluia care, în momentul
plăţii, nu ar fi dobândit încă imobilul, ci ar fi plătit preţul creditorilor cu anticipaţie şi nici
aceluia care ar fi făcut această plată în urma evicţiunii, rezoluţiunii sau anulării
contractului, deoarece – în primul caz nu poate exista preţul fără existenţa convenţiei, ci
numai o promisiune, iar – în cazul al doilea – cel care a încetat a fi dobânditor
(cumpărător), nu mai are niciun interes a face plata.
Însă, în ambele cazuri, cumpărătorul poate stipula subrogaţia convenţională prevăzută de

art. 1594-1595 C.civ.
Dobânditorul care îi plăteşte pe creditorii ipotecari după ce a vândut imobilul, va putea,

însă, invoca subrogaţia legală, pentru că vânzarea nu face să dispară calitatea sa de
cumpărător şi nici obligaţiile ce rezultă din această calitate.
Nu are importanţă dacă dobânditorul a obţinut drepturile sale de la adevăratul proprietar

sau de la un non dominus, deoarece art. 1596 lit. b) nu stabileşte subrogaţia în folosul
„proprieta-rului”, ci în favoarea „dobânditorului” unui bun. Dar, pentru ca subrogaţia legală să
poată avea loc, trebuie ca achiziţia bunului să fie serioasă, reală şi nu printr-un act simulat.
Achizitorul simu-lat care i-ar plăti pe creditori, nu va putea invoca subrogaţia legală, ci doar pe
cea convenţională prev. de art. 1594 C.civ. (consimţită de creditor), el fiind considerat ca un
terţ care plăteşte pe socoteala debitorului.
De asemenea, textul legal nefăcând nicio referire, nu are relevanţă dacă dobânditorul era
sau nu de bună-credinţă, pentru a putea opera subrogaţia (de exemplu, dacă acesta ştia că
dobândeşte imobilul de la un neproprietar).
1 F. Laurent, Principes de droit civil francais, tome XVIII, Paris, p. 85.

Subrogaţia legală va opera chiar şi dacă dreptul dobânditorului, care ar fi plătit creditorii ipo-tecari, nu ar mai
exista prin rezoluţiunea, resciziunea sau anularea contractului său, deoarece, subrogaţia fiind instituită în termeni
generali, îşi va produce efectele în toate cazurile în care dobânditorul imobilului este deposedat, fie că evicţiunea sa
provine din urmărirea creditorilor ipo-tecari neplătiţi, fie din altă cauză. Astfel dobânditorul deposedat având, într-
adevăr, în toate cazurile, o creanţă pentru a-şi recupera preţul plătit, este just ca această creanţă să fie garantată
prin subrogaţia în drepturile creditorilor ipotecari pe care i-a plătit din banii săi. Însă pentru ca subrogaţia legală să
opereze trebuie ca dobânditorul să fi plătit mai întâi pe creditori şi apoi dreptul său să fi fost desfiinţat prin
rezoluţiune, resciziune sau anulare a contractului. În caz contrar, când dobânditorul ar fi făcut plata după una din
cauzele enumerate, subrogaţia legală nu se aplică pentru că el nu a avut niciun moment calitatea de achizitor al
imobilului.
Pentru a ne afla în prezenţa acestui caz de subrogaţie, fiind necesară existenţa unui dobânditor care să fi achitat
creanţele creditorilor ipotecari sau privilegiaţi, condiţia nu va fi îndeplinită în ceea ce-l priveşte pe cel care, propunându-şi
cumpărarea unui imobil pentru un preţ stabilit cu vânzătorul, ar plăti pe creditorii ipotecari ai imobilului până la concurenţa
sumei stabilite, pe baza simplei promisiuni de vânzare.
Situaţia dobânditorului condiţional. Situaţii:
Dobânditorul sub condiţie suspensivă

Pendente conditione – dacă lucrul ar pieri înaintea îndeplinirii condiţiei suspensive,
totuşi, prin efectul retroactiv, îndeplinirea condiţiei ar face ca dobânditorul să fie proprietar
încă de la
încheierea contractului, ab initio (art. 1407 C.civ.).
De aceea, ori de câte ori un asemenea cumpărător ar folosi preţul la plata creditorilor ipo-
tecari sau privilegiaţi ai imobilului cumpărat, subrogaţia legală va opera de drept, fără îndepli-
nirea vreunei condiţii.
Eveniente conditione – dreptul de proprietate al cumpărătorului este consolidat

retroactiv şi bineînţeles că subrogaţia va opera de plin drept.
2) Dobânditorul sub condiţie rezolutorie
Dacă îndeplinirea condiţiei rezolutorii a avut loc după ce cumpărătorul a efectuat plata
către creditorii ipotecari, subrogaţia dobândită nu se va şterge odată cu desfiinţarea
dreptului său de proprietate pentru că efectul retroactiv al îndeplinirii condiţiei nu se
extinde şi asupra situaţiilor de fapt – dobânditorul fiind în momentul când a făcut plata, în
necesitatea legală de a o face, pentru a nu se vedea deposedat de imobilul cumpărat.
Deci, el va rămâne subrogat în drepturile credi-torilor pe care i-a plătit cu banii săi. În
această categorie se înscrie şi creditorul ipotecar care este în acelaşi timp şi dobânditorul
imobilului. Însă această dublă calitate asupra aceluiaşi imobil produce în persoana sa o
confuziune care-l împiedică să-şi mai exercite drepturile creanţei sale1.
În caz de evicţiune, el este, de fapt, subrogatul lui însuşi. De aceea creanţa şi ipoteca sa
vor renaşte după deposedarea, părăsirea sau adjudecarea imobilului.
Condiţiile subrogaţiei prevăzute de art. 1596 lit. b) C.civ. Condiţiile de aplicare ale
subro-gaţiei prevăzută de art. 1596 lit. b) privesc modul în care se face plata de către dobândi-
torul bunului creditorilor ipotecari sau privilegiaţi.
Plata trebuie să fi fost făcută creditorilor cărora acest bun era ipotecat sau deţineau un
privilegiu ori o altă garanţie asupra bunului.
Art. 1624 C.civ.

Plata trebuie să fie reală şi efectivă – simpla promisiune de a plăti nefiind suficientă
pentru a opera subrogaţia.
O altă problemă ar fi cea a situaţiei create în cazul în care dobânditorul bunului nu plăteşte
decât o parte din preţ, dar se admite, în general, că aceasta nu constituie un impediment la
acordarea subrogaţiei. Subrogaţia va fi obţinută chiar dacă suma totală a creanţelor garantate
cu acel bun este mai mică decât preţul de cumpărare al bunului şi cumpărătorul va fi satisfăcut
– prin plata făcută – în întregime toţi aceşti creditori.
Subrogaţia legală în folosul dobânditorului bunului nu necesită ca plata să fie făcută

personal de către acesta în mâinile creditorilor respectivi. Plata poate fi deci făcută printr-o
persoană intermediară ca de pildă printr-un mandatar – care poate fi chiar vânzătorul, dacă a
primit suma nu în calitate de vânzător, ci de mandatar, pentru a plătii creditorii. De asemenea,
nu se cere ca în chitanţele date de creditori să se arate că are loc o subrogare1.
Această subrogaţie îşi produce efectele nu numai în privinţa privilegiilor şi ipotecilor pe

care creditorii le aveau asupra bunurilor cumpărate, dar şi în privinţa tuturor drepturilor pe care
aceşti creditori le-ar fi avut asupra altor bunuri ale debitorului.
Deci, achizitorul unui bun care întrebuinţează preţul de cumpărare pentru a plăti
creditorii privilegiaţi sau ipotecari ai acestui bun, nu este subrogat numai în aceste
privilegii sau în această ipotecă, ci şi în toate celelalte garanţii ale creanţei, textul legal
neimpunând nicio restricţie.
Chiar dacă achizitorul nu este în drept să invoce subrogaţia prevăzută de art. 1596 lit. b),
el o va putea invoca negreşit pe cea prevăzută la lit. c), care, necontestat, va produce un efect
nelimitat, raţiunea aplicării ei subzistând în privinţa tuturor ipotecilor şi privilegiilor creditorilor
plătiţi, achizitorul beneficiind de toate drepturile şi acţiunile acestora.
În folosul aceluia care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei, are
interes să stingă datoria [art. 1596 lit. c) C.civ.]
Ipoteza în care, este subrogat de plin drept, în locul creditorului plătit, acela care era este
el însuşi debitor, alături de cel în locul căruia a plătit, sau care era ţinut pentru datoria
acestuia. Aceasta presupune o creanţă cu mai mulţi debitori principali sau subsidiari.
Formula folosită de art. 1596 lit. c) C.civ. stabileşte subrogaţia legală în folosul celui obligat
„împreună cu alţii sau pentru alţii” la plata datoriei, pare a conţine o repetiţie inutilă pentru că,
în general, cel care este obligat „împreună cu alţii” este obligat şi „pentru alţii” (de exemplu,
codebi-torul solidar în privinţa sumei care depăşeşte partea sa din datorie) şi, reciproc, cel
obligat „pentru alţii” este obligat şi „împreună cu alţii” (de exemplu, fideiusorul care este obligat
atât „pentru”, cât şi „cu” debitorul principal). Astfel, s-ar părea că particula conjunctivă „şi” ar
exprima mai bine intenţia legiuitorului decât disjunctiva „sau”.
Se poate, însă, întâmpla ca cineva să fie obligat „pentru alţii”, fără a fi obligat „cu alţii”.
De pildă, detentorul unui imobil ipotecat este obligat „pentru alţii”, adică pentru debitor, nu
însă şi „cu” debitorul, acesta din urmă fiind obligat personal, detentorul fiind faţă de el ca
un fideiusor2.
În concluzie, prin cuvintele „împreună cu alţii”, legiuitorul se referă la cazul în care unul din
codebitorii unei obligaţii solidare sau indivizibile, fie chiar numai solutione tantum, ar plăti
întreaga datorie; iar prin cuvintele „pentru alţii”, la fideiusorul, care nu este obligat pentru el
personal, ci pentru debitorul principal (art. 2280 C.civ.).

Cu alte cuvinte, sunt obligaţi „împreună cu

altul”: a) codebitorii unei obligaţii indivizibile;
b) codebitorii solidari1;
c) fideiusorii în raporturile dintre ei.
Sunt obligaţi „pentru altul”:

fideiusorul (obligat personal în cazul în care debitorul nu ar plăti);
terţul detentor al imobilului ipotecat pentru garantarea datoriei debitorului, care plăteşte
pe creditorii înscrişi asupra imobilului, acest terţ dobândind imobilul ipotecat pentru garantarea
datoriei, fie de la debitor, fie de la cauţiunea reală;
emitentul unei scrisori de garanţie, căruia i se recunoaşte un drept de regres împotriva
ordonatorului scrisorii2;
emitentul unei scrisori de confort3.
Oricare dintre aceştia, care sunt ţinuţi la plata aceleiaşi datorii, fără ca această obligaţie să
le incumbe definitiv, sunt subrogaţi, de plin drept, în locul creditorului plătit4.
Acest al treilea caz de subrogaţie legală are o mare aplicabilitate practică, mai ales în
materie comercială, de exemplu – în materie de plată făcută de unul din giranţi, cambie etc.
Acest caz poate, deci, interveni când o creanţă are mai mulţi debitori principali sau
subsidiari şi unul dintre ei are interes să plătească întreaga datorie.
Ceea ce se remarcă este faptul că această dispoziţie se întemeiază, în principal, pe

echitate, întrucât apare justificat să se acorde subrogaţia celui care a plătit mai mult decât
datoria.
Deşi are o largă aplicare, această subrogaţie nu intervine în anumite cazuri. Astfel,
debitorii conjuncţi ai unei obligaţii divizibile nu vor beneficia de o asemenea subrogaţie,
ţinând seama că, de vreme ce obligaţia este divizibilă, fiecare este obligat numai pentru o
anumită parte a acesteia.
Ei vor putea însă invoca subrogaţia convenţională pentru că, în acest caz, existând atâtea
datorii câte raporturi obligaţionale, niciunul dintre debitori nu este obligat împreună alţii sau
pentru alţii. De aceea, subrogaţia legală nu aparţine aceluia dintre moştenitorii universali sau
cu titlu universal, care a plătit o datorie chirografară a moştenirii, peste partea care i-ar fi
revenit, fie în urma partajului, fie în timpul indiviziunii, pentru că datoriile succesiunii se împart
între toţi moştenitorii, fiecare plătindu-le proporţional cu partea lor ereditară.
De asemenea, nu se va acorda subrogaţia în cazul în care solvensul plăteşte propria sa

datorie, întrucât subrogaţia presupune că solvensul are acţiune împotriva debitorului fie pentru
tot, fie pentru o parte din ceea ce a plătit.
Cu privire la dreptul de regres între codebitorii solidari, a se vedea şi art. 1456 alin. (1) C.civ., care
statuează că: „Debitorul solidar care a executat obligaţia nu poate cere codebitorilor săi decât partea din
datorie ce revine fiecăruia dintre ei, chiar dacă se subrogă în drepturile creditorului”.
Art. 2321 C.civ. care, în cadrul capitolului intitulat garanţii autonome, reglementează instituţia scrisorii de
garanţie, statuează, în alin. (1), că: „Scrisoarea de garanţie este angajamentul irevocabil şi necondiţionat prin
care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane denumite ordonator, în
considerarea unui raport obligaţional preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani
unei terţe persoane, denumită beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului asumat”.
Art. 2322 alin. (1) statuează că: „Scrisoarea de confort este acel angajament irevocabil şi autonom prin
care emitentul îşi asumă o obligaţie de a face sau de a nu face, în scopul susţinerii unei alte persoane,
denumită debitor, în vederea executării obligaţiilor acesteia faţă de un creditor al său (…)”. Totodată, la alin.
al aceluiaşi articol se prevede că: „În cazul în care debitorul nu îşi execută obligaţia, emitentul scrisorii de
confort poate fi obligat numai la plata de daune-interese faţă de creditor şi numai dacă acesta din urmă face
dovada că emitentul scrisorii de confort nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin scrisoarea de confort”.
Subrogaţia nu se va acorda nici în situaţia în care solvensul plăteşte o datorie care îi este
străină. Astfel, de pildă, ea nu va opera în cazul tutorelui sau, în general, al administratorului
general care a plătit cu propriile sale mijloace datoriile celui ale cărui bunuri se administrează,
deoarece este vorba de o persoană obligată împreună cu sau pentru alţii.
Pentru ca această subrogaţie să fie acordată, este necesar ca, pe de o parte, terţul să fie
ţinut la plata datoriei şi, pe de altă parte, ca el să nu plătească o datorie personală.
Sub acest aspect, în cadrul convenţiei de porte-fort, debitorul nu poate invoca subrogaţia,
deoarece, înainte de ratificarea convenţiei de către terţ, debitorul este singur obligat şi, dacă
plăteşte după ratificare, el nemaifiind obligat, plăteşte o datorie faţă de care este străin1.
În literatura juridică mai veche, s-a făcut o distincţie cu privire la întinderea subrogaţiei
acordată diferitelor persoane care beneficiază de aceasta.
S-a arătat, astfel, că cei care au plătit fiind ţinuţi pentru alţii sunt subrogaţi pentru întreaga
datorie pe care au plătit-o, pentru că în sarcina lor nu trebuie să rămână nimic. În cazul celor
care au plătit fiind ţinuţi împreună cu alţii, operează confuziunea între partea de datorie de
care sunt ţinuţi personal şi nu pot acţiona pe codebitori, decât pentru diferenţa dintre această
parte, şi totalul creanţei plătite, ceea ce înseamnă că şi subrogaţia este parţială2.
Observăm că art. 1596 lit. c) C.civ. se referă la două grupe distincte de subiecţi care pot
beneficia de subrogaţia legală:
Persoanele obligate „împreună cu alţii”. Precum arătam anterior, conform art. 1556 alin.
C.civ., debitorul solidar care a executat obligaţia nu poate cere codebitorilor săi decât
partea ce revine fiecăruia. Dacă unul din codebitori este insolvabil, atunci pierderea cauzată
de insolvabilitatea acestuia, se împarte între ceilalţi codebitori solvabili şi cel care a făcut
plata3. Codebitorul care a plătit datoria nu se va putea prevala de subrogaţia legală decât
pentru recursul său divizat contra fiecăruia dintre codebitori. De aceea spunem că, în această
ipoteză, subrogaţia este parţială. Câteva amănunte vor completa această regulă:
dacă există faţă de creditori, mai mulţi debitori dintre care unul a preluat întreaga
datorie, plata astfel efectuată nu dă naştere unei subrogaţii legale sau convenţionale,
deoarece solvensul şi-a achitat, de fapt, o datorie personală. Astfel, dacă un comoştenitor a
întrunit, în persoana sa, părţile celorlalţi comoştenitori şi a stins o creanţă a autorului său, el
nu va beneficia de subro-gaţie, deoarece şi-a achitat propria datorie;
cu toate că subrogaţia intervine de plin drept în folosul lui solvens, ce achită partea
coobligaţilor, indiferent de orice remitere de titlu sau notificare, totuşi subrogatul este dator să-i
înştiinţeze pe coobligaţi de plata efectuată. Dacă nu i-ar anunţa, prin orice mijloc, el nu s-ar
mai putea întoarce contra celor care ar plăti, la rândul lor, creditorului4.
O altă problemă discutabilă este aceea de a şti dacă codebitorul unei datorii solidare,
care ar fi plătit-o în întregime nu ar putea, în baza subrogaţiei convenţionale consimţite de
creditor să urmărească solidar pe ceilalţi codebitori, deducând numai partea sa din datorie
şi din insolvabi-lităţi. Deşi aceasta a fost o problemă controversată, s-a decis că, în
general, codebitorul solidar care a plătit toată datoria, nu poate să-şi exercite acţiunea în
regres contra codebitorilor săi,
M. Planiol, G. Ripert, Traité élementaire de droit civil, 8e edition, tome II, Paris, 1947, p. 177-178.
M. Planiol, G. Ripert, op. cit., II, p. 502.
Art. 1457 alin. (1) C.civ. statuează că: „Pierderea ocazionată de insolvabilitatea unuia dintre
codebitorii solidari se suportă de către ceilalţi codebitori în proporţie cu partea din datorie ce revine
fiecăruia dintre ei”.
decât până la concurenţa sumei ce o are fiecare din datorie, chiar dacă el a fost subrogat
prin convenţie în drepturile creditorului. Într-adevăr, între codebitorii solidari, existând un
fel de socie-tate din care rezultă, pentru fiecare, o obligaţie mutuală de garanţie care
împiedică pe oricare din ei la orice acţiune de natură a dăuna celorlalţi, aceasta face ca
subrogaţia convenţională, consimţită de creditor, să nu poată produce mai multe efecte
decât subrogaţia legală.
Persoanele obligate „pentru alţii”. Legea subrogă de plin drept pe debitorul accesoriu
care a plătit datoria debitorului principal, în drepturile creditorului achitat: în virtutea acestei
subrogări totale, el poate reclama, debitorului principal, întreaga datorie plătită. Aceasta este
diferenţa faţă de situaţia anterioară.
Fideiusorul care a plătit datoria este subrogat în toate drepturile pe care creditorul le avea
contra debitorului [art. 1596 lit. c) C.civ. şi art. 2305 C.civ.] fie că s-a obligat „cu ştiinţa sau fără
ştiinţa debitorului” (art. 2306 C.civ.). Cu toate acestea, întinderea concretă a dreptului de
regres va diferi în funcţie de prezenţa sau lipsa acordului debitorului. Astfel, precum stipulează
art. 2306 alin. (1) C.civ., fideiusorul care s-a obligat, cu acordul debitorului, va putea solicita
restituirea capitalului, a dobânzilor şi a cheltuielilor efectuate, precum şi acordarea de daune-
interese pentru repararea oricărui prejudiciu suferit. În situaţia în care nu a existat un acord al
debitorului, fideiusorul va putea recupera doar ceea ce debitorul ar fi fost ţinut să plătească în
lipsa fideiusiunii, precum şi daune-interese [art. 2306 alin. (2)].
Aceeaşi soluţie este admisibilă şi în privinţa fideiusorului fideiusorilor, cât şi în privinţa

cofideiusorilor (cei care au garantat pe acelaşi debitor pentru aceeaşi datorie, art. 2313 C.civ.).
Fideiusorul, nefiind considerat ca asociat al debitorilor solidari, poate beneficia de acţiunea

în regres împotriva fiecăruia dintre ei pentru toată suma plătită (art. 2308 C.civ.). Această
regulă, este deosebită de cea prevăzută de art. 1456 C.civ. Neexistând, în sarcina
fideiusorului, nicio obligaţie de garanţie, subrogaţia îi transmite toate drepturile pe care
creditorul le avea contra debitorilor. Pentru aceasta, trebuie, însă, ca fideiusorul să fi garantat
pe toţi debitorii principali solidari, căci dacă nu a garantat decât pe unul din ei, el este subrogat
pentru suma plătită contra acestuia din urmă, dar nu se poate îndrepta contra celorlalţi decât
în măsura recursului pe care l-ar avea codebitorul garantat.
Jurisprudenţa franceză refuză societăţilor de asigurare beneficiul subrogării de drept în

drepturile asiguratului împotriva terţului autor al faptului asigurat deoarece se consideră că nu
este nicio legătură între datoria terţului făptuitor şi datoria Societăţii faţă de asigurat. Pentru ca
societatea să poată cere subrogarea, ar trebui ca ea şi terţul provocator al pagubei să fie
ţinuţi, faţă de asigurat, de aceeaşi datorie. Însă dreptul român admite soluţia contrară,
reglementarea actuală regăsind-o în Legea nr.132/2017 privind asigurarea obligatoriede
raspundere civila auto pentru prejudicii produse tertilor prin accidente de vehicule si tramvaie
(fostul art. 462 C.com. – abrogat).
IV. În folosul moştenitorului care a plătit din bunurile sale datoriile succesiunii [art.
1596 lit. d) C.civ.]
Aplicare. Ca efect al acceptării succesiunii sub beneficiu de inventar1, moştenitorul

răspunde de datoriile succesiunii în limitele activului succesoral (intra vires hereditatis).
Dacă acest
Art. 1114 alin. (2) C.civ. prevede că: „Moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal
răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional
cu cota fiecăruia”.
moştenitor plăteşte din propriul său patrimoniu o datorie a succesiunii, de exemplu, pentru a
evita o urmărire inoportună, el se subrogă în drepturile creditorului succesoral plătit,
beneficiind de garanţiile pe care acesta le avea asupra bunurilor succesorale.
Moştenitorul care a acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar nu este ţinut,

personal, la plata datoriilor defunctului; tocmai de aceea i-a fost acordată posibilitatea
subrogării în drepturile creditorilor succesorali. În cazul în care eredele acceptă o succesiune
pur şi simplu, el devine personal debitor al creditorilor succesiunii şi ar putea invoca numai
subrogaţia prevăzută de art. 1596 lit. c) C.civ.
Deoarece textele referitoare la subrogaţie sunt, aşa cum am mai arătat, de strictă
interpre-tare, doctrina şi jurisprudenţa anterioară intrării în vigoare a actualului Cod civil nu
a făcut aplica-rea art. 1108 pct. 4 C.civ. din 1864 [art. 1596 lit. d) C.civ.] şi în cazul
curatorului unei succesiuni vacante sau creditorului unei succesiuni care ar plăti din banii
lui datorii ale succesiunii.
Originea acestei subrogaţii o regăsim în vechiul drept francez, ea nefiind cunoscută în

dreptul roman.
Cei trimişi în posesia provizorie sau definitivă a bunurilor unei persoane declarată
dispărută vor beneficia de acest caz de subrogaţie legală deoarece această posesie este o
adevărată moştenire provizorie1. Aceeaşi soluţie este admisă şi în privinţa moştenitorului
aparent care, faţă de terţi, îl reprezintă pe defunct, cât şi în privinţa acelora care au un drept
de moştenire supus rezoluţiunii, fie că au dobândit acest drept în virtutea vocaţiei lor
succesorale, fie în virtutea unei cesiuni de drepturi succesorale2.
Pentru a opera acest caz de subrogaţie legală trebuie ca moştenitorul beneficiar să
plăteas-că cu banii săi, sau chiar împrumutaţi, datoriile moştenirii. Ca urmare, nu poate fi
vorba de subrogaţie dacă plata a fost făcută cu bunurile succesorale pentru că, în acest caz,
moştenitorul plătind datoria, activul moştenirii aparţine creditorilor şi este gajul lor.
Subrogaţia legală prevăzută de art. 1596 lit. d) C.civ. transmite moştenitorului

beneficiar drepturile şi acţiunile creditorilor sau legatarilor plătiţi de el. Însă, această
subrogaţie nu va fi admisă decât în limitele conferite de lege. De aceea, moştenitorul care
a plătit o datorie chirogra-fară peste limita dreptului său de moştenire, nu va fi subrogat în
drepturile creditorului, în lipsa unei subrogaţii convenţionale, decât pentru partea pe care
ar fi fost obligat să o plătească, deoarece numai pentru acea parte putea fi constrâns la
plata acestor datorii. Or, acceptarea moştenirii sub beneficiu de inventar nu împiedică
diviziunea datoriilor între comoştenitori, iar moştenitorul beneficiar nu este obligat să
plătească decât partea lui din datorii, cu excepţia cazului în care, prin efectul acţiunii
ipotecare sau al indivizibilităţii obligaţiei, el ar fi constrâns la plata întregii datorii, caz în
care el va fi subrogat de drept pentru tot ce a plătit, chiar peste partea sa de moştenire.
Cu alte cuvinte, ori de câte ori moştenitorul acceptant sub beneficiu de inventar a plătit
datoriile moştenirii peste partea sa ereditară, el nu va fi subrogat de drept pentru tot ce a
plătit, decât dacă datoria era ipotecară sau indivizibilă [art. 1596 lit. b) şi c) C.civ.]. În
celelalte cazuri, el nu va fi subrogat, de drept, decât pentru partea pentru care era obligat
să o plătească, deoarece, în privinţa celeilalte părţi, care nu era în sarcina lui, el n-a plătit-
o în calitate de moştenitor beneficiar, ci ca un simplu terţ care plăteşte pentru altul 3.
L. Larombière, Théorie et pratique des obligations, ou Commentaire des titres III et IV livre III du
Code Napoléon, art. 1251 Pandectele Fr., nr. 80, I, 4339, Ed. Adamant Media Corporation, 2001.
Ibidem.
V. Alte cazuri stabilite de lege [art. 1596 lit. e) C.civ.]
În cazul asigurărilor legale de bunuri. În acest caz, după producerea riscului asigurat,
asi-gurătorul se subrogă în drepturile asiguratului despăgubit împotriva celui vinovat de
producerea pagubei.
Acest caz de subrogaţie legală a fost prevăzut, iniţial, de art. către 462 din Codul
comercial – potrivit căruia asigurătorul care a plătit despăgubirea pentru stricăciunea sau
pierderea bunurilor asigurate este subrogat, faţă de terţi, în drepturile care, din cauza daunei,
se nasc pentru asi-gurat. Asiguratul era responsabil de orice acţiune ce ar fi vătămat aceste
drepturi (art. 464 teza a II-a C.com.). Această subrogaţie, aplicabilă şi la asigurările contra
riscurilor navigaţiei (art. 616 C.com.), nefiind însă de ordine publică, putea fi modificată sau
suspendată printr-o convenţie contrară a părţilor.
Această dispoziţie era contrară doctrinei franceze din acea vreme care se pronunţă în
contra1 subrogaţiei legale în acest caz, considerând că nimic nu îl împiedică pe asigurător de
a stipula subrogaţia convenţională.
În prezent însă, acest caz de subrogaţie legală este reglementat în Franţa de art. L.121-12
Code des assurances, iar la noi este prevăzut în art. 25 din Legea nr. 132/2017 privind
asigurările şi reasigurările în România.
Actualmente, sediul materiei acestei forme de subrogaţie legală este reprezentat de art.
2210 alin. (1) C.civ., conform căruia: „În limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este
subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor
răspunzători de pro-ducerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane”. Ca şi în cazul
subrogaţiei legale prevă-zute de fostul art. 462 C.com., art. 2210 alin. (3) C.civ. prevede
posibilitatea asigurătorului de a renunţa, total sau parţial, la dreptul de a se subroga în
drepturile asiguratului ori ale beneficia-rului.
În cazul dobânditorului unui bun obiect al locaţiunii care se subrogă în drepturile

locatorului iniţial. Art. 1813 alin. (1) C.civ. statuează cu claritate că, „în cazurile prevăzute la
art. 1811 C.civ., dobânditorul se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile locatorului care
izvorăsc din locaţiune”, art. 1811 C.civ.2 prevăzând cazurile în care dreptul locatarului este
opozabil dobânditorului. În doctrină s-a subliniat3, însă, că în condiţiile în care subrogaţia
dobânditorului se realizează şi cu privire la obligaţiile vechiului locator ar fi, mai degrabă,
vorba despre o cesiune de contract (art. 1315-1320 C.civ.) decât de subrogaţie legală.
În cazul plătitorului către un accipiens de bună-credinţă. Referindu-se la situaţiile în

care restituirea unei plăţi, către un creditor de bună-credinţă, nu mai este posibilă [art. 1342
Cu excepţia lui C. Demolombe.
Art. 1811 C.civ. prevede că: „Dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptul locatarului este
opozabil dobânditorului, după cum urmează: a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă
locaţiunea a fost notată în cartea funciară; b) în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data
certă a locaţiunii este anterioară datei certe a înstrăinării; c) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de
publicitate, dacă locatarul a îndeplinit aceste formalităţi; d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data
înstrăinării bunul se afla în folosinţa locatarului”.
alin. (1) C.civ.1], art. 1342 alin. (2) C.civ. dispune că „(…) cel care a plătit are drept de regres
împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogaţiei legale în drepturile creditorului plătit”.
De asemenea, în dreptul francez mai sunt prevăzute şi următoarele cazuri de subrogaţie

legală, prevăzute în legi speciale:
în caz de declanşare a procedurii falimentului sau de lichidare a bunurilor angajatorului

falit terţii care au plătit fracţiunea din salarii garantate de privilegiu, se subrogă în drepturile
angajaţilor;
în materie fiscală, cei care au plătit înainte în contul altcuiva sunt subrogaţi în privilegiile
băncii împotriva datornicilor (Cond. Gen. Imp., art. 1928);
cei care au plătit prin mijlocire un efect de comerţ sunt subrogaţi în drepturile
purtătorului [art. 172 alin. (1), art. 185 C.com.];
în materia asigurărilor contra pagubelor asigurătorul care, după producerea cazului
asigurat, plăteşte îndemnizaţia de asigurare celui asigurat este subrogat în drepturile acestuia
din urmă împotriva terţului răspunzător de producerea cazului asigurat („sinistrului”) (art. L.
121-12 C. assur). Acest caz este prevăzut şi în dreptul nostru, prin art. 25 din Legea nr.
132/2017 privind asigurările şi reasigurările în România;
în cazul accidentelor de drept comun datorate faptei unui terţ, va răspunde Casa de
securitate socială care va fi subrogată ulterior în drepturile victimei contra terţului responsabil
(art. 397 C. sec. soc.);
în baza ordonanţei din 7 ianuarie 1959, statul, debitorul unei pensii civile sau militare, este
subrogat în drepturile victimei contra terţilor responsabili.
Aceasta este doar o enumerare neexhaustivă a cazurilor de subrogare prevăzute în
dreptul francez prin legi speciale, lista nefiind epuizată.
După cum observăm, legiuitorul francez a prevăzut aceste cazuri de subrogaţie legală din
motive de echitate, motive care cer ca cel care are interes să plătească datoria cuiva, să ia
locul creditorului plătit.
Subrogaţia fiind o derogare de la dreptul comun, iar, după unii autori, o ficţiune2, aceste
cazuri de subrogaţie legală sunt limitativ prevăzute de lege şi de strictă interpretare, neputând
fi extinse la situaţii similare prin analogie (Nou traseunt actiones nisi in casibus jure expressis).
Observăm că subrogaţia legală nu este supusă unor condiţii de formă pentru a putea
opera, ca în cazul subrogaţiei convenţionale, dar dacă creditorul contestă că i s-a făcut plata,
dovada se va face potrivit regulilor dreptului comun.
§5. Efectele subrogaţiei
Efecte. Privită ca operaţiune juridică prin care se realizează transmisiunea obligaţiilor,

subrogaţia are ca principal efect transmisiunea creanţei de la creditorul iniţial la creditorul
subrogat, transmisiune ce operează în limita sumei plătite; în aceeaşi limită, creditorul
subrogat succede la toate acţiunile şi garanţiile pe care le-a avut creditorul plătit, cu excepţia
solidarităţii sau indivizibilităţii care trebuie stipulate expres.
Art. 1342 alin. (1) C.civ. dispune că: „Restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plăţii, cel
care a primit-o cu bună-credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie ori s-a lipsit, în orice
mod, de titlul său de creanţă sau a renunţat la garanţiile creanţei”.
De exemplu, dacă creanţa este aceea a vânzătorului unui imobil, terţul subrogat va
dobândi acţiunea în rezoluţiune contra cumpărătorului pentru lipsa plăţii preţului şi va putea
invoca toate garanţiile de plată care există în profitul creanţei-privilegiu, ipotecă, fidejusiune.
5.1. Reguli privind efectele subrogaţiei
Reguli. Putem spune că subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei operează,
îşi produce efectele, după anumite reguli1 pe care le vom enumera în cele ce urmează:
subrogaţia îşi produce efectele din momentul plăţii efectuate de către terţ creditorului
iniţial
[art. 1597 alin. (1) C.civ.];
subrogaţia produce aceleaşi efecte indiferent dacă e vorba de subrogaţie legală sau
convenţională, art. 1597 C.civ. nefăcând nicio diferenţiere în acest sens;
prin subrogaţie, cel ce se subrogă (subrogatul) primeşte toate drepturile creditorului
plătit;
subrogatul, dobândind creanţa plătită, dobândeşte şi toate drepturile şi accesoriile ei
(accesorium sequitur principale);
subrogatul va dobândi nu numai acţiunea pe care creditorul ar fi avut-o în contra debito-

rului pentru neplata creanţei, ci şi garanţiile acesteia – ipoteca, privilegiile şi gajul;
subrogaţia va produce efecte şi faţă de cei care au garantat obligaţia, acestora din urmă
fiindu-le, însă, recunoscut dreptul de a opune noului creditor toate mijloacele de apărare pe
care le aveau şi împotriva creditorului iniţial [art. 1597 alin. (2) C.civ.];
subrogaţia operează în măsura plăţii efectuate, ceea ce înseamnă că subrogatul va lua
locul creditorului numai pentru suma plătită, nu pentru valoarea nominală a creanţei;
dacă subrogatul este un codebitor solidar care a plătit întreaga datorie, el va beneficia
de garanţiile creanţei, dar nu şi de solidaritatea de care a beneficiat creditorul plătit, deci
el va putea pretinde de la ceilalţi debitori numai partea fiecăruia, iar dacă un debitor este
insolvabil, subro-gatul va suporta, alături de ceilalţi codebitori, riscul acestei insolvabilităţi
(art. 1457 C.civ.);
în cazul pluralităţii de fidejusori, fidejusorul care a plătit toată datoria se va întoarce
împotriva celorlalţi fideiusori pentru partea fiecăruia (art. 2313 C.civ.). Dar faţă de debitorul
principal, fideiusorul care a plătit va putea pretinde toată suma plătită;
subrogatul are în contra debitorului, pe lângă acţiunile creditorului pe care îl înlocuieşte,
unele acţiuni proprii – întemeiate fie pe gestiunea de afaceri, fie pe îmbogăţirea fără just
temei, fie pe contractul de mandat – după caz, subrogatul putând utiliza acea acţiune care îi
va fi mai convenabilă;
prin convenţia părţilor, se pot aduce limitări efectului translativ al subrogaţiei prin plată.
5.2. Efectele subrogaţiei parţiale
Ipoteze. Art. 1598 C.civ. reglementează situaţia creditorului iniţial, raportată la cea a
solvens-ului, în cazul realizării unei subrogaţii parţiale. Precum s-a arătat şi în literatura de
spe-cialitate2, interpretând per a contrario conţinutul art. 1598 alin. (1) C.civ., reiese ideea
conform căreia, în lipsa unei garanţii a creditorului iniţial pentru plata creanţei sale,
subrogaţia se va realiza proporţional cu plata realizată, creditorul iniţial şi cel nou urmând
a pretinde proporţional
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 2002, p. 330; M.G. Rarincescu, op. cit., p. 636-638; I.P. Filipescu,
op. cit., 2000, p. 225; I. Dogaru, P. Drăghici, T. Sâmbrian ş.a., Drept civil român. Tratat, Ed. Europa,
Craiova, 1997, p. 448-449.
L. Pop, op. cit., p. 657-658.
plata creanţei (poziţia lor este una de egalitate, în lipsa garanţiilor). Situaţia se va modifica,
însă, în condiţiile în care creditorul iniţial este titular al unei garanţii, art. 1598 C.civ.
reglementând următoarele două ipoteze:
Ā Ā Ā Ā Ā Ā Ā Ā Ā Āⴀ
acă, în situaţia unei subrogaţii parţiale, creditorul este titularul unei garanţii, atunci acesta va
avea prioritate pentru partea neplătită din creanţă, în raport cu noul creditor, art. 1598 alin. (1)
C.civ. instituind un drept de preferinţă în beneficiul creditorului iniţial. Precum s-a subliniat şi în
doctrină1, ordinea de preferinţă stabilită între creditorul iniţial şi solvens nu are nicio înrâurire
asupra concursului cu alţi eventuali creditori care, prin ipoteză, sunt subsecvenţi nu doar
creditorului iniţial, ci şi subrogatului beneficiar al garanţiilor iniţiale ale datoriei;
Ā Ā Ā Ā Ā Ā Ā Ā Ā Āⴀ
acă există, însă, un angajament luat de creditorul iniţial, faţă de solvens, pentru a-i garanta,
acestuia din urmă, suma pentru care a operat subrogaţia, atunci ordinea stabilită de art. 1598
alin. (1) C.civ. va fi răsturnată, terţul solvens fiind preferat creditorului iniţial.
În final, remarcăm faptul că, în doctrina ulterioară intrării în vigoare a Noului Cod civil2, s-a
considerat că tot despre o formă de subrogaţie parţială s-ar putea vorbi atât în cazul
solidarităţii pasive, cât şi al indivizibilităţii. Mai exact, au fost date ca exemple art. 1456 C.civ.
care limitează dreptul de regres al debitorului solidar plătitor doar la partea din datorie ce
revine fiecăruia dintre ceilalţi debitori (deşi are loc o subrogaţie în drepturile creditorului), art.
1432 alin. (1) C.civ. care obligă codebitorii la plată, către codebitorul plătitor, doar proporţional
cu partea acestora, precum şi art. 2313 alin. (1) C.civ. conform căruia „(…) fideiusorul care a
plătit datoria are regres împotriva celorlalţi fideiusori pentru partea fiecăruia”.
6.3. Regulile de drept internaţional privat aplicabile subrogaţiei în

drepturile creditorului prin plata creanţei
Lege aplicabilă. În general, plata este supusă legii locului în care se efectuează (lex loci
solutionis sau lex loci executionis), nu numai în ceea ce priveşte modul în care ea trebuie
făcută, dar şi în privinţa persoanelor care trebuie să o facă. Aceeaşi lege determină, în lipsa
unei convenţii contrare a părţilor, moneda în care se va face plata. De aceea, creditorul, în
lipsa unei convenţii în care să se arate moneda în care urmează a fi făcută plata, nu poate
refuza plata efectuată în moneda locului în care se face3.
Subrogaţia legală este cârmuită tot de legea ţării unde se face plata, de terţul care
urmează a fi subrogat. Spre deosebire de subrogaţia convenţională unde, de regulă, se aplică
lex voluntatis sau, dacă părţile nu au determinat legea aplicabilă, lex loci contractus,
subrogaţia legală nu poate fi cârmuită decât de lex loci executionis deoarece, chiar dacă
subrogatul poate renunţa la beneficiul subrogaţiei legale, normele fiind dispozitive, legiuitorul a
reglementat aceste cazuri în mod limitativ, în interesul general, precum şi împrejurările în care
subrogaţia legală se poate produce.
Considerăm, însă, că subrogaţia legală într-un drept de creanţă garantat printr-o ipotecă
trebuie să fie cârmuită întotdeauna de legea situării imobilului ipotecat (lex rei sitae).
Idem, p. 658.
Ibidem.
A. Weiss, Traite élémentaire de droit international privé, 2e edition, Ed. Larose et Force, Paris,
1890, p. 641; P. Fiore, Diritto internazionale privato, Ed. Nabu Press. 2012, p. 300; F. Despagnet, Precis
de droit international prive, ed. 3, Ed. L. Larose et Forcel, Paris, p. 613 şi urm.
În ceea ce priveşte subrogaţia convenţională consimţită de creditor (art. 1594 C.civ.), ea

reprezentând de fapt un contract, supus regulilor dreptului comun, efectele sale vor fi cârmuite
de legea contractului (lex contractus) din care este născută creanţa.
Dacă, însă, subrogaţia rezultă dintr-un împrumut făcut de debitor trebuie, pentru ca ea să-
şi producă efectele sale în privinţa terţilor, să se observe legea ţării în care are loc acordul de
voinţă, pentru că formalităţile prescrise de legea teritorială interesează ordinea publică1. Astfel,
nu s-ar putea admite, în România, o subrogaţie consimţită de creditor în urma plăţii, pentru că
plata, odată efectuată, terţii au un drept câştigat de a considera creanţa stinsă şi a nu
recunoaşte drepturile accesorii, privilegiile, ipotecile ce li s-ar putea opune.
§6. Comparaţie între subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei

şi alte instituţii de drept civil
6.1. Subrogaţia – cesiunea de creanţă
Deosebiri. Efectul translativ al subrogaţiei apropie foarte mult această instituţie de

cesiunea de creanţă, astfel încât uneori este foarte greu de stabilit adevărata natură a
operaţiunii2. De aceea, de multe ori, în practică, nu s-a făcut deosebirea între subrogaţia
convenţională consimţită de creditor şi cesiunea de creanţă. Cu toate acestea, există mari
deosebiri între cele două modalităţi de schimbare a creditorului şi anume:
Cesiunea de creanţă este un act de speculă3. De regulă, ea se face pe un preţ mai

mic decât creanţa, dar cesionarul are dreptul să primească valoarea nominală a creanţei,
pe când subroga-tul are dreptul de a cere de la debitor numai suma pe care a plătit-o
creditorului. Astfel, cedentul încearcă să îşi vândă creanţa cât mai scump, iar cesionarul,
să o cumpere cât mai ieftin. Astfel, în timp ce la baza cesiunii stă ideea de câştig, la baza
subrogaţiei stă ideea de binefacere, de a-l scăpa pe debitor de povara prea grea a unei
datorii. De aceea, legiuitorul a cerut o serie de formalităţi în privinţa cesiunii de creanţă,
precum cele prevăzute de art. 1578 C.civ.
Din punct de vedere al capacităţii, cesiunea fiind o „vânzare”, cedentul trebuie să aibă
capa-citatea de a primi plata. De exemplu, administratorii unei persoane juridice nu pot
înstrăina bunurile din patrimoniul societăţii şi, ca urmare, nu pot cesiona creanţele asociaţilor
(acţiunile, părţile de interes, părţile sociale), însă pot să opereze subrogaţia deoarece au
capacitatea de a primi plata.
De asemenea, creditorul solidar, neputând efectua decât acte de conservare a creanţei

(art. 1436 C.civ.), nu ar putea să o vândă. El ar putea, însă, consimţi la subrogaţie, deoarece
un asemenea act nu ar prejudicia pe ceilalţi creditori4.
Cesiunea de creanţă nu poate avea loc fără consimţământul creditorului, pe când,
dimpotrivă, subrogaţia, cu excepţiile indicate, poate avea loc în contra voinţei sale.
În cazul subrogaţiei nu este necesară notificarea către debitor, care este cerută pentru
cesiunea de creanţă. Dar, pentru ca debitorul să nu se poată însă libera făcând plata
vechiului creditor, terţul solvens îl va putea notifica pe debitor de existenţa subrogaţiei,
indiferent de forma
D. Alexandresco, op. cit, p. 655.

C. Hamangiu ş.a., op. cit., vol. II, p. 616-617; Tr. Ionaşcu, op. cit., p. 632-636.
C. Nacu, op. cit., p. 679.
Fr. Laurent, op. cit., tome XVIII, p. 12; G. Giorgi, Teoria delte obligationi dei diritto moderno italiano,
Cap. VIII, , Casa aeiditrice Libraria „Fratelli Cammelli”, Firenze, 1911, p. 163.
pe care o îmbracă această înştiinţare: fie prin notificare, fie prin scrisoare, fie printr-o
înştiinţare verbală.
Cedentul garantează pe cesionar de existenţa actuală a creanţei, pe când creditorul nu

garantează pe subrogat; dacă nu există creanţa, acesta din urmă are o acţiune în repetiţie
pentru ceea ce a plătit, nu o acţiune în garanţie1. Aceasta înseamnă că terţul care a făcut
plata nedatorată nu va avea dreptul, ca la acţiunea în garanţie, la întreaga daună suferită
(damnum emergens şi lucrum cessans), ci numai la sumele cu care pretinsul creditor, care ar
fi primit plata cu bună-credinţă, şi-ar fi mărit activul patrimoniului său.
Nu ar avea sens ca subrogantul să se oblige la garanţie deoarece el nu vinde, nu
speculează – pentru a-i aplica regulile referitoare la garanţie din materia vânzării, aşa cum se
aplică la cesiune. El doar încasează o plată, chiar dacă o încasează fără drept, conditio
indebiti. Aşadar, cedentul garantează pentru că este, în fond, un vânzător; subrogantul,
considerat ca mandant, nu garantează, subrogatul fiind un mandatar in rem suam.
Cesionarul unei creanţe nu poate exercita decât acţiunea creditorului care i-a cedat
drepturile sale, acţiunea utilă din dreptul roman, pe care el o exercită nomine proprio; pe
când terţul subro-gat, pe lângă acţiunea creditorului care îi este transmisă prin subrogaţie,
acţiunea directă din dreptul roman, care îi este transmisă procuratio nomine, poate să mai
exercite o acţiune în nume propriu contra debitorului, acţiune ce derivă din mandat,
gestiune de afaceri sau împrumut.
În concluzie, cum vom şti dacă într-o speţă este vorba de subrogaţie sau de cesiune?
Pentru cazurile de subrogare legală şi pentru subrogaţia convenţională consimţită de
debitor,
nu există dificultăţi în a le deosebi de cesiunea de creanţă. Dificultatea apare însă atunci când
e vorba de subrogaţia consimţită de creditor. Pentru a o distinge de cesiune vom analiza
intenţia părţilor (voinţa lor reală) şi împrejurările în care s-a făcut operaţia. De exemplu, dacă
aceasta a avut loc înainte de scadenţă, vom presupune că a avut loc o cesiune sau, dacă
operaţiunea s-a făcut vădit mai mult în interesul creditorului decât în cel al debitorului, va fi
vorba de o cesiune de creanţă şi nu de o subrogaţie.
6.2. Subrogaţia – novaţia prin schimbare de creditor
Precizări. Din definiţia pe care am dat-o subrogaţiei rezultă că aceasta se aseamănă cu

novaţia prin schimbare de creditor [art. 1609 lit. c) C.civ.], deoarece, în ambele cazuri, un nou
creditor îl substituie pe cel vechi.
Există însă şi deosebiri între cele două instituţii:

în cazul subrogaţiei vechea creanţă subzistă în persoana subrogatului cu toate
accesoriile sale, ipoteci etc.; pe când, în materia novaţiei, vechea creanţă se stinge
născând simultan o nouă creanţă care nu va beneficia de ipotecile celei vechi, dacă
creditorul nu şi le-a rezervat expres;
novaţia stinge în mod absolut vechea creanţă, în timp ce subrogarea nu stinge obligaţia
decât din punctul de vedere activ al creditorului plătit, iar din punctul de vedere pasiv al debito-
rului şi al garanţiilor acesteia, precum şi din punctele de vedere al terţului subrogat – aceasta
continuă a exista;
novaţia nu poate opera fără consimţământul debitorului deoarece el se obligă
contractând o nouă datorie [art. 1609 alin. (1) C.civ.]; pe când consimţământul lui nu este
neapărat necesar în privinţa subrogaţiei. Mai mult, într-o subrogaţie legală nu poate fi vorba
nici de consimţământul creditorului plătit şi nici de cel al debitorului în contra căruia are loc
subrogarea pentru că ea operează numai prin efectul legii;
I.P. Filipescu, op. cit., p. 226.
novaţia este întotdeauna rezultatul unei convenţii, pe când subrogaţia poate fi şi legală.
Secţiunea a 3-a. Preluarea datoriei şi cesiunea de datorie
§1. Reglementare şi noţiuni introductive
Reglementare. Codul civil reglementează instituţia preluării de datorie în art. 1599-1608

din Cartea a V-a (Despre obligaţii), Titlul VI (Transmiterea şi transformarea obligaţiilor)
Capitolul III (Preluarea datoriei).
În Codul civil din 1864, preluarea de datorie nu era reglementată expres. Cu toate
acestea, doctrina1 considera că o asemenea operaţiune era totuşi posibilă, însă nu într-o
manieră directă, ci prin intermediul altor operaţiuni precum: delegaţia perfectă sau
stipulaţia pentru altul, ca acce-sorii în cazul datoriilor ataşate unui bun înstrăinat
(obligaţiile propter rem ori obligaţiile scriptae in rem), sau prin transmisiune universală
(succesiune). Însă, precum s-a arătat în literatura de spe-cialitate2 anterioară intrării în
vigoare actualului Cod civil, posibilitatea transmiterii laturii pasive a unui raport obligaţional
nu a fost ferită de existenţa unor polemici doctrinare şi jurisprudenţiale. Mai exact, au
existat atât voci care au admis posibilitatea unei cesiuni a datoriei debitorului, cât şi voci
care, raportându-se la caracterul intuitu personae al unui raport obligaţional, au respins
varianta existenţei unei forme de preluare a datoriei3.
Codul civil, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, după modelul legislaţiei germane şi elve-
ţiene, precum şi în acord cu proiectele de codificare realizate la nivel european, introduce în
legislaţia românească instituţia preluării datoriei prin care se realizează, în mod direct, pe cale
convenţională, transferul unei datorii dintr-un patrimoniu într-altul, transfer ce necesită însă,
acordul creditorului în acest sens.
Instituţia preluării de datorie, reglementată ca şi modalitate de transmisiune a obligaţiilor
(datoriei), este expresia principiului libertăţii contractuale, fiind posibilă dacă obligaţia nu a fost
contractată intuitu personae, pentru că numai astfel datoria va putea fi achitată în mod valabil
de către terţ.
Definiţie. Preluarea de datorie poate fi definită ca fiind acel acord de voinţă realizat între
debitor (debitor iniţial) şi un terţ (debitor nou), în sensul preluării de către terţa persoană a
obligaţiei de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestaţie de la debitor, împreună cu
acesta ori singur.
Preluarea datoriei debitorului se poate realiza fie printr-un contract încheiat de terţ cu
debito-rul iniţial, sub rezerva obţinerii acordului creditorului în acest sens [art. 1599 lit. a)
C.civ.], fie printr-un contract încheiat între creditor şi noul debitor, prin care acesta din urmă îşi
asumă obligaţia [art. 1599 lit. b) C.civ.].
Analizând prevederile art. 1599 lit. a) C.civ., reiese accentul pe care legiuitorul l-a pus
asupra caracterului personal al raportului obligaţional, supus operaţiunii de preluare a
datoriei, în condi-ţiile în care aceasta nu poate avea loc în lipsa acordului creditorului.
Pornind de la acest caracter personal, în literatura de specialitate 4 s-a exprimat chiar
părerea conform căreia preluarea de
L. Pop, op. cit., p. 658-660.

Idem, p. 659, cu notele de subsol aferente.
În dreptul românesc, chestiunea existenţei unei posibilităţi de preluare a datoriei s-a pus în cazul
cesiunii de contract.
datorie s-ar afla la graniţa între mijloacele de transmitere şi cele de transformare a obligaţiilor,
întrucât, precum prevede şi art. 1602 alin. (3) C.civ., „(…) obligaţia fideiusorului sau a terţului
care a constituit o garanţie pentru realizarea creanţei se va stinge dacă aceste persoane nu şi-
au dat acordul la preluare”.
§2. Modalităţi de realizare a preluării de datorie
Prezentare. Codul civil, în art. 1599, prevede două modalităţi directe de realizare a
preluării de datorie1:
prin convenţia dintre debitorul iniţial (debitor cedent) şi noul debitor (debitor cesionar),
fiind necesar acordul creditorului [art. 1599 lit. a) C.civ.].
prin convenţia încheiată între creditor şi noul debitor [art. 1599 lit. b) C.civ.]. De
menţionat, vis-a-vis de această formă de preluare a datoriei, că literatura de specialitate2 a
considerat că am fi, în realitate, în faţa unei novaţii prin schimbare de debitor, astfel cum este
aceasta definită de art. 1609 alin. (2) C.civ.3
a) Cu titlul de principiu, art. 1599 lit. a) C.civ. statuează că o obligaţie de a plăti o sumă de
bani ori de a executa o altă prestaţie poate fi transmisă unei alte persoane (debitor cesionar),
în primul rând, „(…) printr-un contract încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor, sub rezerva
dis-poziţiilor art. 1605 C.civ.” (respectiv, consimţământul creditorului cedat). Această
convenţie, inter-venită între debitor şi terţ, reprezintă o cesiune de datorie, fiind atât o
modalitate de transmitere, cât şi o modalitate de transformare a obligaţiei4. Expresie vie a
principiului libertăţii contractuale, convenţia produce, în temeiul principiului forţei obligatorii a
contractului (pacta sunt servanda), efecte depline între părţile contractante. Cu toate acestea,
raportat la principiul relativităţii efec-telor actului juridic (art. 1280 C.civ.), faţă de acest contract
creditorul este terţ. Întrucât rostul esenţial al instituţiei este de a-l libera pe debitorul iniţial, prin
înlocuirea acestuia cu debitorul cesionar, contractul încheiat în condiţiile art. 1599 lit. a) C.civ.
trebuie să devină opozabil şi credi-torului (art. 1281 C.civ.). În acest sens, precum indicam şi
anterior, art. 1605 din C.civ. prevede că preluarea de datorie „va produce efectele (n.n.
prevăzute de art. 1600 C.civ.) numai dacă creditorul îşi dă acordul”.
Actualul Cod civil, prin intermediul art. 1606, stabileşte mecanismul prin care actul dintre
debitorul cedent şi debitorul cesionar va putea fi făcut opozabil creditorului, acesta având
posibi-litatea să îşi exprime sau nu acordul cu privire la preluarea datoriei.
Astfel, pentru obţinerea acordului, oricare dintre părţi [art. 1606 alin. (1) şi (2) C.civ.] –
fie noul, fie vechiul debitor – poate comunica creditorului contractul încheiat, solicitându-i
acestuia un acord cu privire la operaţiunea juridică vizată 5. În realitate, această
comunicare este echiva-lentă notificării din materia cesiunii de creanţă, reglementată de
art. 1578 C.civ. Precum prevede şi art. 1606 alin. (2) C.civ., creditorului nu i se va putea
cere acordul atât timp cât acesta nu a
1Art. 1599 C.civ.: „Obligaţia de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestaţie poate fi tran-
smisă de debitor unei alte persoane: a) fie printr- un contract încheiat între debitorul iniţial şi noul
debitor, sub rezerva dispoziţiilor art. 1605; b) fie printr-un contract încheiat între creditor şi noul debitor,
prin care acesta din urmă îşi asumă obligaţia”.
Art. 1609 alin. (2) C.civ. dispune că: „De asemenea, novaţia se produce atunci când un debitor
nou îl înlocuieşte pe cel iniţial, care este liberat de creditor, stingându-se astfel obligaţia iniţială.”.
A se vedea, în acest sens, L. Pop, op. cit., p. 662.
Se poate stabili un termen rezonabil pentru răspuns, la expirarea căruia eventuala tăcere a
creditorului valorează un refuz, conform art. 1607 C.civ.
primit comunicarea. Reglementarea ni se pare una superfluă, atât timp cât este de domeniul
logicii că niciun creditor nu îşi va putea exprima acordul, cu privire la o preluare, în lipsa unei
comunicări, întrucât nu are datele necesare luării unei decizii temeinice cu privire la
operaţiunea intervenită între debitor şi terţ.
Întrucât, până la exprimarea acordului, contractul de preluare nu este opozabil creditorului,
art. 1606 alin. (3) C.civ. recunoaşte debitorului cedent şi debitorului cesionar dreptul de
modifica sau denunţa contractul, soluţia fiind una justă în condiţiile în care, până la exprimarea
acordului, astfel de modificări nu dăunează situaţiei creditorului.
Pentru a preîntâmpina o prelungire inutilă a perioadei în care creditorul îşi poate exprima
acordul cu privire la preluarea datoriei, art. 1607 alin. (1) C.civ. recunoaşte dreptul celui care
comunică preluarea către creditor, de a stabili un termen rezonabil pentru răspuns, fără să fie
definit, însă, conceptul de rezonabil. În situaţia în care comunicarea este emisă atât de către
debitorul cedent, cât şi de către debitorul cesionar, iar termenele stabilite diferă, creditorul
notificat poate oferi un răspuns în termenul „care se împlineşte cel din urmă” [art. 1607 alin.
(2) C.civ.]. Dacă în răstimpul acordat, creditorul nu formulează un răspuns, art. 1607 alin. (3)
C.civ. prezumă că preluarea datoriei a fost refuzată.
Art. 1599 lit. b) C.civ. stabileşte o altă modalitate de preluare a datoriei, în acest caz
acordul de voinţă realizându-se direct, între creditor şi noul debitor, prin intermediul unui
contract prin care acesta din urmă îşi asumă obligaţia achitării datoriei debitorului iniţial.
Prin comparaţie cu preluarea de datorie prin convenţie între debitor şi terţ, când are loc de
fapt o cesiune de datorie, în cazul preluării de datorie prin convenţie între creditor şi terţ nu are
loc o cesiune de datorie ci, mai de grabă, o novaţie prin schimbare de debitor [art. 1609 alin.
(2) C.civ.]. Tocmai datorită acestor asemănări între cele două instituţii, doctrina1 a subliniat că,
în practică, vor putea fi invocate atât efectele novaţiei prin schimbare de debitor2 (art. 1611-
1614 C.civ.), cât şi cele ale preluării de datorie în forma acordului între creditor şi noul debitor.
Dacă ar fi să apelăm la o interpretare a textelor preluării de datorie, raportat la
mijloacele de tehnică legislativă, ar reieşi, cu claritate, faptul că acestei convenţii îi sunt
aplicabile numai dispo-ziţiile generale din materia preluării de datorie (art. 1599-1604
C.civ.), dar nu şi cele speciale apli-cabile preluării prin convenţie încheiată de vechiul
debitor cu noul debitor. O atare interpretare este confirmată de faptul că normele speciale
aplicabile preluării de datorie prin contract încheiat cu debitorul (art. 1605-1608 C.civ.)
sunt inserate într-o secţiune specială din cadrul Capitolului III
– Preluarea datoriei.
§3. Condiţiile preluării de datorie
Prezentare. Din analiza textelor de lege care reglementează această instituţie (art. 1599-
1608), se poate concluziona, cu uşurinţă, că, pentru a fi valabilă şi, implicit, opozabilă
creditorului, o preluare de datorie trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
să existe o datorie care se transmite de la vechiul debitor, la terţ (noul debitor), cu
toate accesoriile, garanţiile şi cu toate mijloacele de apărare şi excepţiile care o însoţesc3.
În ceea ce

Deşi, în principiu, în cazul novaţiei prin schimbare de debitor, nu este necesar acordul debitorului
iniţial, trebuie luate în calcul şi prevederile art. 1474 alin. (1) C.civ., conform cărora: „Creditorul este
dator să refuze plata oferită de terţ dacă debitorul l-a încunoștințat în prealabil că se opune la aceasta,
cu excepţia cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor”.
Art. 1603 C.civ.: „(1) Dacă din contract nu rezultă altfel, noul debitor poate opune creditorului toate
mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune debitorul iniţial, în afară de compensaţie sau orice altă
priveşte transferul garanţiilor, art. 1602 alin. (3) C.civ. instituie o excepţie de la regulă, în
sensul că „(…) obligaţia fideiusorului sau a terţului care a constituit o garanţie pentru
realizarea creanţei se va stinge dacă aceste persoane nu şi-au dat acordul la preluare”;
transmiterea datoriei să se realizeze în baza unui acord de voinţă între vechiul debitor şi
terţ, acordul fiind, însă, lipsit de opozabilitate în lipsa consimţământului creditorului1; de
menţio-nat că respectivul acord de voinţă poate interveni şi între creditor şi terţ2;
să existe acordul expres din partea creditorului la această transmitere de datorie, astfel
încât aceasta să îi fie opozabilă3;
noul debitor să rămână, în principiu, singurul îndatorat faţă de creditor, debitorul vechi
fiind liberat de datorie. Art. 1600 C.civ. stabileşte că liberarea de datorie apare doar în
condiţiile exis-tenţei acordului expres al creditorului, în caz contrar vechiul debitor rămânând,
în continuare, obligat faţă de creditor. Totodată, precum prevede şi art. 1601 C.civ., debitorul
iniţial nu va fi libe-rat în condiţiile în care, fără a cunoaşte acest aspect, creditorul a consimţit
preluarea, deşi noul debitor era insolvabil la momentul preluării.
§4. Efectele preluării de datorie
4.1. Efectele preluării de datorie prin convenţia încheiată între debitor şi

terţ [art. 1599 lit. a) C.civ.]
Din punct de vedere al efectelor preluării, trebuie făcută distincţie între perioada anterioară
obţinerii acordului creditorului şi perioada de după obţinerea acordului acestuia.
Efectele cesiunii de datorie în perioada anterioară obţinerii acordului creditorului ori

în caz de refuz al preluării. Între părţile contractante, efectele sunt guvernate de principiul
forţei obligatorii (pacta sunt servanda); drept urmare, noul debitor este ţinut faţă de vechiul
debitor să execute obligaţia preluată, întocmai şi la timp, liberându-l astfel pe acesta de
datorie [art. 1608 alin. (1) C.civ.]. De asemenea, în această perioadă, părţile pot modifica
contractul sau pot chiar să-i pună capăt [art. 1606 alin. (3) C.civ.], întrucât, precum am mai
arătat, o astfel de atitudine nu afectează cu nimic interesele creditorului.
Faţă de creditor, contractul de preluare de datorie nu produce niciun efect în această peri-
oadă, drept pentru care acesta nu-i poate pretinde, direct, noului debitor să execute obligaţia
[art. 1608 alin. (2) C.civ.]. Se recunoaşte, totuşi, posibilitatea creditorului de a pretinde noului
debitor executarea obligaţiei, dacă prin contract i s-a conferit un asemenea drept [art. 1608
alin. (2) teza finală4], sau pe calea acţiunii oblice (pretinzând drepturi proprii – art. 1560-1561
C.civ.). Dintr-o altă perspectivă, până la exprimarea consimţământului creditorului, raportul
excepţie personală a acestuia din urmă. (2) Noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de
apărare întemeiate pe raportul juridic dintre noul debitor şi debitorul iniţial, chiar dacă acest raport a fost
motivul determinant al preluării”.
1 Transferul datoriei nu îi este opozabil creditorului în lipsa existenţei acordului expres al acestuia
(art. 1605-1608 C.civ.).
Art. 1599 lit. a) C.civ. prevede că obligaţia poate fi transmisă şi „(…) printr-un contract încheiat
între creditor şi noul debitor, prin care acesta din urmă îşi asumă obligaţia”.
Art. 1605 C.civ. statuează că: „Preluarea datoriei convenită cu debitorul îşi va produce efectele
numai dacă creditorul îşi dă acordul”.
Art. 1608 alin. (2) C.civ. statuează: „Creditorul nu dobândeşte un drept propriu împotriva celui obligat să
îl libereze pe debitor, cu excepţia cazului în care se face dovada că părţile contractante au voit altfel”.
obligaţional iniţial îşi menţine efectele, debitorul iniţial fiind ţinut, în continuare, de
angajamentele luate faţă de creditor.
Odată realizat acordul de voinţă prevăzut de art. 1599 lit. a) C.civ., se încheie un contract
de preluare a datoriei, în virtutea căruia noul debitor îl înlocuieşte pe cel vechi, care, în lipsă
de stipulaţie contrară, este liberat de datorie, excepţie fiind situaţia în care se face dovada că
noul debitor era insolvabil la data preluării datoriei1, iar creditorul a consimţit la preluare fără a
cunoaşte această împrejurare. Părţile pot să prevadă şi posibilitatea ca vechiul debitor să nu
fie liberat de datorie, ci să rămână obligat solidar alături de noul debitor, realizându-se, astfel,
o pre-luare de datorie cumulativă. Această variantă este mai avantajoasă pentru creditor, care
va avea doi debitori pentru plata aceleiaşi creanţe.
După obţinerea acordului creditorului. Odată cu obţinerea acordului creditorului,

prin-cipalul efect constă în faptul că debitorul iniţial este liberat de datorie, noul debitor
substituindu-se acestuia (art. 1600 C.civ.). Cu alte cuvinte, datoria părăseşte patrimoniul
debitorului vechi şi intră în patrimoniul noului debitor. Ea rămâne identică şi, precum
indică şi art. 1602 alin. (1) C.civ., se transmite cu toate drepturile de care creditorul se
putea prevala în legătură cu aceasta, cum ar fi de exemplu, dobânzi, clauza penală,
clauza compromisorie şi altele.
Cu toate acestea, precum prevede acelaşi art. 1600 C.civ., efectul liberator de datorie,
urmare a translaţiei obligaţiei dintr-un patrimoniu în altul, este condiţionat de solvabilitatea
noului debitor. În acest sens, art. 1601 C.civ. statuează că debitorul iniţial nu va fi liberat
de executarea obligaţiei, în situaţia în care s-ar dovedi că noul debitor era insolvabil încă
de la data preluării datoriei, creditorul dându-şi acordul în lipsa unei informări despre
această stare a debitorului nou.
Totodată, nimic nu împiedică părţile să convină ca debitorul vechi să nu fie liberat de
obligaţii, ajungându-se, astfel, la situaţia în care creditorul se va bucura de prezenţa a doi
debitori2, pentru două obligaţii, cu accesorii şi garanţii proprii.
În ceea ce priveşte garanţiile, trebuie făcută distincţie între garanţiile constituite de

vechiul debitor asupra bunurilor sale şi garanţiile reale sau personale constituite de terţi.
Astfel, prelu-area de datorie nu are efect asupra garanţiilor constituite de vechiul debitor şi
care pot fi despăr-ţite de persoana debitorului (de exemplu, ipoteca mobiliară, ipoteca
imobiliară, gajul etc.), excepţia reprezentând-o cele inseparabile de persoana acestuia
[art. 1602 alin. (2) C.civ.]. În schimb, „obligaţia fideiusorului sau a terţului care a constituit
o garanţie pentru realizarea creanţei se va stinge dacă aceste persoane nu şi-au dat
acordul la preluare” [art. 1602 alin. (3) C.civ.]. Precum a statut şi literatura de specialitate 3,
în cazul unei preluări de datorie fără libera-
Art. 1601 C.civ.: „Debitorul iniţial nu este liberat prin preluarea datoriei, dacă se dovedeşte că noul
debitor era insolvabil la data când a preluat datoria, iar creditorul a consimţit la preluare, fără a cunoaşte
această împrejurare”.
În fapt, este vorba despre figura juridică a delegaţiei imperfecte, reglementată, implicit, de art. 1132-
1133 C.civ. de la 1864. Precum amintea literatura de specialitate aferentă vechii reglementări, „delegaţia este
imperfectă atunci când nu produce efect novator, fie că delegantul era dinainte debitor al delegatarului, fie
pentru că era debitor, dar a rămas obligat şi după delegaţie deoarece delegatarul nu a consimţit să îl libereze,
ci l-a păstrat alături de noul debitor (delegat). Astfel, un nou raport de obligaţie este adăugat celui preexistent,
care continuă să existe ca o adevărată garanţie a noii obligaţii: dacă nu s-ar putea obţine executarea obligaţiei
de la delegat, delegatarul este îndreptăţit să se întoarcă împotriva delegantului”. A se vedea I. Dogaru, P.
Drăghici, Bazele dreptului civil. Vol. III. Teoria generală a obligaţiilor,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, p. 598, cu notele de subsol acolo prezente.

rea debitorului iniţial, toate garanţiile obligaţiei vechi se menţin, alături de alte garanţii asociate
obligaţiei noului debitor de a achita datoria debitorului iniţial.
Art. 1603 C.civ. reglementează şi drepturile recunoscute noului debitor, în relaţia cu

credito-rul. Astfel, pe de o parte, în lipsa unei stipulaţii contrare, ca urmare a preluării datoriei,
noul debitor va putea opune creditorului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut
opune debitorul iniţial, mai puţin compensaţia ori vreo excepţie personală a acestuia din urmă
[art. 1603 alin. (1) C.civ.]. Pe de altă parte, precum stabileşte alin. (2) al art. 1603 C.civ., noului
debitor nu îi este recunoscut dreptul de a „(…) opune creditorului mijloacele de apărare
întemeiate pe raportul juridic dintre noul debitor şi debitorul iniţial, chiar dacă acest raport a
fost motivul determinant al preluării”.
4.2. Efectele preluării de datorie prin convenţie încheiată între creditor şi terţ
Dacă preluarea de datorie se realizează prin convenţie încheiată direct între creditor şi
terţ, trebuie subliniat faptul că efectul translativ al datoriei în sarcina noului debitor operează
imediat, fără îndeplinirea vreunei formalităţi (acordul vechiului debitor).
Astfel, debitorul iniţial este liberat de datorie, noul debitor substituindu-se acestuia (art.
1600 C.civ.), datoria transmiţându-se cu toate drepturile de care creditorul se putea
prevala în legătură cu aceasta, cum ar fi de exemplu dobânzi, clauza penală, clauza
compromisorie şi altele. Fără a mai reintra în detalii, ne rezumăm la a reaminti că, prin
stipulaţie contrară, liberarea primului debitor va putea fi împiedicată, soluţie valabilă şi în
cazul insolvabilităţii debitorului.
În ceea ce priveşte garanţiile, situaţia nu diferă de cea analizată în secţiunea dedicată
efec-telor preluării de datorie prin convenţie încheiată între debitor şi terţ. Astfel, preluarea de
datorie nu va avea efect asupra garanţiilor constituite de vechiul debitor, excepţie cele
inseparabile de persoana acestuia [art. 1602 alin. (2) C.civ.], în schimb „obligaţia fideiusorului
sau a terţului care a constituit o garanţie pentru realizarea creanţei se va stinge dacă aceste
persoane nu şi-au dat acordul la preluare” [art. 1602 alin. (3) C.civ.].
Ca urmare a preluării datoriei, noul debitor, ca şi în cazul celeilalte forme de preluare,

poate opune creditorului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune debitorul
iniţial, mai puţin compensaţia şi excepţiile personale ale debitorului iniţial (art. 1603 C.civ.).
Dacă contractul de preluare a datoriei este desfiinţat, obligaţia debitorului iniţial renaşte, cu
toate accesoriile sale, sub rezerva drepturilor dobândite de terţii de bună-credinţă [art. 1604
alin. (1) C.civ.]. În acest din urmă caz, precum prevede alin. (2) al art. 1604, creditorul poate
cere daune-interese de la cel care a preluat datoria, care, la rândul său, are posibilitatea de a
se apăra făcând dovada faptului că nu este răspunzător pentru desfiinţarea contractului şi
pentru prejudiciile suferite de creditor.
§5. Ineficacitatea preluării datoriei
Indiferent de modalitatea în care este realizată preluarea de datorie, dacă contractul

de pre-luare este desfiinţat, obligaţia debitorului iniţial renaşte, cu toate accesoriile sale,
sub rezerva drepturilor dobândite de terţii de bună-credinţă [art. 1604 alin. (1) C.civ.].
Creditorul poate cere daune-interese celui ce a preluat datoria, excepţie fiind situaţia în
care, acesta din urmă, dove-deşte că nu este răspunzător de desfiinţarea contractului şi
de prejudiciile suferite de creditor.
§6. Procedee de realizare indirectă a cesiunii de datorie, în vechiul şi actualul

Cod civil
Literatura de specialitate1 a consemnat faptul că, în contextul Codului civil din 1864, în
categoria mijloacelor de realizare indirectă a unei cesiuni de datorie intrau: expromisiunea2,
dele-gaţia imperfectă (adpromisiunea), delegaţia perfectă, novaţia prin schimbare de debitor şi
stipu-laţia pentru altul. Fără a intra în detalii, amintim că3 prin delegaţie perfectă se înţelegea
acea convenţie prin care un debitor (delegant) aducea creditorului său (delegatar)
angajamentul unui alt debitor (delegat), delegantul fiind complet liberat de obligaţii ca urmare a
unei declaraţii exprese a delegatului. Cu alte cuvinte, precum stipula art. 1132 C.civ. din 1864,
schimbarea debitorului se realiza prin substituirea delegantului de către delegat, cel dintâi
fiind, astfel, des-cărcat de obligaţia sa faţă de creditorul iniţial.
În ceea ce priveşte delegaţia imperfectă, precum aminteam, succint, cu o altă ocazie,

aceasta reprezenta convenţia dintre un debitor iniţial şi un debitor nou, delegantul rămânând,
însă, obligat şi după delegaţie, deoarece delegatarul nu a consimţit să îl libereze, ci l-a păstrat
alături de noul debitor (delegat). Această instituţie, alături de cea a delegaţiei perfecte, nu se
mai bucură, astăzi, de o reglementare expresă în actualul Cod civil, întrucât ambele au fost
incluse în cadrul instituţiei preluării de datorie.
Nu în ultimul rând, amintim faptul că, în literatura de specialitate4, s-a susţinut că şi

stipulaţia pentru altul5 (art. 1284-1288 C.civ.) ar reprezenta o modalitate de realizare indirectă
a cesiunii de datorie, în condiţiile în care, ulterior acceptării stipulaţiei, în temeiul art. 1286
C.civ., terţul beneficiar va putea cere executarea direct de la promitent, fără a-şi pierde dreptul
său iniţial împotriva stipulantului6.
§7. Preluarea datoriei ca accesoriu al transmiterii unui bun sau a cesiunii

unui contract
Exemple. În literatura de specialitate7, ulterioară intrării în vigoare a actualului Cod

civil, s-a arătat că preluarea de datorie ar mai putea avea loc şi ca efect accesoriu al
transmiterii unui bun.
Astfel, în primul rând, a fost dat exemplul art. 1811 C.civ.8 care, reglementând instituţia
juridi-că a locaţiunii, a prevăzut că, în situaţia unei înstrăinări a bunului, dreptul locatarului
rămâne, în
Idem, p. 666.
Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, prin expromisiune (lat. expromissio) se înţelege
acea substituţie de debitori, care se caracteriza, în dreptul roman, prin faptul că nu exista o înţelegere
prealabilă între debitori.
Pentru detalii în legătura cu delegaţia perfectă, conform Codului civil din 1864, a se vedea I. Dogaru,
P. Drăghici, op. cit., p. 597-598.

Pentru detalii despre această instituţie juridică, a se vedea secţiunea specială dedicată Stipulaţiei
pentru altul.
Pentru alte detalii cu privire la aceste procedee de realizare indirectă a preluării de datorie, a se
vedea L. Pop, op. cit., p. 666-668.
L. Pop, op. cit., p. 668-670, alături de toţi autorii acolo citaţi.
Art. 1811 C.civ. prevede că: „Dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opo-
zabil dobânditorului, după cum urmează: a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locaţiunea a
fost notată în cartea funciară; b) în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locaţiu-
lipsă de stipulaţie contrară, opozabil dobânditorului. Cu alte cuvinte, dacă, deşi închiriase
bunul unui locatar, locatorul decide să îl înstrăineze, cumpărătorul este ţinut, în lipsă de
stipulaţie con-trară şi conform prevederilor art. 1811 C.civ., să respecte locaţiunea. Se
poate observa astfel că, în fapt, se produce o cesiune de datorie 1, obligaţiile locatorului
din contractul de locaţiune tran-sferându-se în patrimoniul cumpărătorului din contractul
de vânzare-cumpărare a bunului obiect al locaţiunii. De remarcat că, odată cu obligaţia de
respectare a locaţiunii, în patrimoniul cumpărătorului se mai transferă şi drepturile
decurgând din calitatea de creditor al locatarului, acesta din urmă fiind obligat, de pildă, să
plătească chiria noului proprietar.
Ni se pare important să mai amintim că, spre deosebire de prevederile aplicabile preluării
de datorie sau cesiunii de contract, liberarea locatorului iniţial se realizează chiar în lipsa
acordului creditorului cedat (art. 1813 C.civ.,), iar garanţiile constituite de către locatar sau
terţi, în favoarea locatorului, rămân valabile şi faţă de dobânditorul bunului (art. 1814 C.civ.),
producându-se, în realitate o subrogare a dobânditorului în drepturile locatorului2.
În cel de-al doilea rând, a fost dat exemplul dobânditorului unui bun asigurat, care este
obligat a respecta prevederile contractului de asigurare încheiat între asigurător şi cel de la
care a cumpărat bunul, având însă şi posibilitatea rezilierii acestui contract. Reglementând, în
fapt, un nou caz de cesiune legală a contractului3, art. 2220 C.civ. prevede că: „(1) Dacă nu s-
a convenit altfel, înstrăinarea bunului asigurat nu determină încetarea contractului de
asigurare, care va produce efecte între asigurător şi dobânditor. (2) Asiguratul care nu
comunică asigurătorului înstrăinarea survenită şi dobânditorului existenţa contractului de
asigurare rămâne obligat să plătească primele care devin scadente ulterior datei înstrăinării”.
Aşadar, asigurarea continuă de plin drept în beneficiul dobânditorului pentru viitor, el

nefiind ţinut de datoriile autorului său, iar vânzătorul, la rândul său, este liberat de datorie
pentru viitor, graţie voinţei tacite a asigurătorului.
În cel de-al treilea rând, s-a considerat că reprezintă tot o formă de cesiune a datoriei şi
cazul aşa-numitelor obligaţii propter rem, care se transmit odată cu bunul, ca urmare a
strânsei legături pe care o au cu acesta.
În cel de-al patrulea rând, s-a amintit că ar fi vorba despre o transmisiune cu titlu
accesoriu a unei datorii şi în situaţiile în care legea reglementează unele excepţii de la
principiul relativităţii efectelor contractului. În acest sens, oferim exemplul art. 1280 C.civ.,
care prevede că un con-tract va produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se
prevede altfel, sau al art. 1282 alin. (2) C.civ. care stabileşte transmiterea drepturilor şi a
obligaţiilor (în cazurile prevăzute de lege), ce se află în strânsă legătură cu un bun, către
succesorii cu titlu particular ai părţilor.
În cel de-al cincilea rând, s-a subliniat că cesiunea de datorie se mai poate realiza şi
prin intermediul cesiunii de contract (art. 1315-1320 C.civ.), odată cu transferul dreptului
de proprie-
nii este anterioară datei certe a înstrăinării; c) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate,
dacă locatarul a îndeplinit aceste formalităţi; d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării
bunul se afla în folosinţa locatarului”.
În doctrină, s-a exprimat şi opinia că am fi în prezenţa unei cesiuni de contract, realizată prin
derogare de la prevederile dreptului comun în materie [art. 1315 alin. (1) C.civ.].
Amintim că, tot în materie locativă, art. 33 din Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată (M.Of. nr.
393 din 31 decembrie 1997), care reglementează schimbul voluntar de locuinţe între doi sau mai mulţi
locatari principali, stabileşte că, prin efectul schimbului de locuinţe, locatarii îşi cedează reciproc
obligaţiile pe care le au faţă de locatorii respectivi.
Pentru detalii cu privire la cesiunea legală a contractului, a se vedea secţiunea specială dedicată
acestei instituţii juridice.
tate asupra unui bun. În acest sens, pentru detalii, facem trimitere la secţiunea specială din
această lucrare, dedicată cesiunii de contract.
MODULUL II
Transformarea obligaţiilor
Notiuni generale
Novatia
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:

Secţiunea 1. Noţiuni generale
Reglementare. Codul civil reglementează, într-un titlu comun, respectiv Titlul VI, atât
transmisiunea cât şi transformarea obligaţiilor. Cu toate acestea, precum s-a arătat şi în
literatura de specialitate1, cel mai evident mijloc de transformare este novaţia, inserată în
Capitolul IV (art. 1609-1416 C.civ.), Titlul VI („Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor”),
Cartea a V-a („Despre obligaţii”), efectul fiind, de regulă, de transformare a unor obligaţii vechi
într-o obligaţie nouă.
Definiţie. Transformarea obligaţiei constă în operaţia juridică în temeiul căreia se
schimbă, prin acordul părţilor, unul din elementele raportului juridic obligaţional – subiecte,
obiect şi cauză.
De exemplu, un debitor vrea să înlocuiască obiectul prestaţiei sale cu un alt obiect pe care
îl are la dispoziţie. În acest caz, el poate conveni cu creditorul, înainte ca datoria sa să ajungă
la scadenţă, o schimbare a obiectului obligaţiei. Deci, părţile, prin voinţa lor, transformă
raportul juridic obligaţional, aducând un element nou.
Facem precizarea că, în Codul civil din 1864, la art. 1091, se arăta că „Obligaţiile se
sting prin plată, prin novaţiune, prin remitere voluntară, prin compensaţie, prin confuziune,
prin pierde-rea lucrului, prin anulare sau resciziune, prin efectul condiţiei rezolutorii şi prin
prescripţie”.
Această enunţare a fost criticată în doctrină, deoarece grupează cauze care nu reprezintă,
în realitate, moduri propriu-zise de stingere a obligaţiilor.

Transformarea obligaţiilor 67
Astfel, plata este modul general de executare a obligaţiilor, adică stingerea obligaţiei
este rezultatul obţinerii de către creditor a prestaţiei pe care o datora debitorul acestuia. În
consecinţă, instituţia îşi găseşte locul în cadrul executării obligaţiilor. Se mai observă că
nulitatea şi rezolu-ţiunea au ca efect desfiinţarea retroactivă a raportului juridic, iar
prescripţia extinctivă nu conduce la stingerea dreptului subiectiv de creanţă, ci la
stingerea numai a dreptului de acţiune.
Într-o lucrare privind teoria generală a obligaţiilor, apărută anterior intrării în vigoare a
actua-lului Cod civil, găsim o critică a prevederilor art. 1091 C.civ. şi o anumită împărţire a
materiei. Astfel, plata este studiată în titlul consacrat efectelor obligaţiilor în capitolul privind
executarea directă (în natură) a obligaţiilor – deoarece se referă la executarea însăşi a
prestaţiei la care s-a obligat debitorul. Cesiunea de creanţă şi subrogaţia în drepturile
creditorului sunt studiate în cadrul transmiterii obligaţiilor (care cuprinde şi poprirea – instituţie
ce aparţine însă dreptului procesual civil) iar novaţia şi delegaţia sunt analizate separat, ca
fiind moduri de transformare a obligaţiilor. În rândul cauzelor de stingere a obligaţiilor nu sunt
astfel incluse decât compensaţia, confuziunea şi darea în plată (considerate a fi moduri de
stingere a obligaţiei, care conduc la realizarea creanţei creditorului) şi remiterea de datorie
împreună cu imposibilitatea fortuită de executare (privite ca moduri de stingere a obligaţiilor
care nu duc la realizarea creanţei creditorului)1.
În doctrina franceză clasică în cadrul stingerii obligaţiilor sunt studiate plata cu subrogaţie,
oferta de plată prin compensare, cesiunea bunurilor, novaţia, delegaţia, remiterea de datorie,
compensaţia, confuziunea, pierderea lucrului datorat, acţiunea în nulitate sau resciziunea
convenţiilor, prescripţia extinctivă. Cesiunea de creanţă este realizată în materia vânzării.
Într-o altă concepţie, cesiunea de creanţă, cesiunea de datorie şi cesiunea contractului s-

ar include în sfera transmiterii obligaţiei. În cadrul stingerii obligaţiei, ar putea fi analizate plata,
plata cu subrogaţie personală, plata prin compensaţie, novaţia, remiterea de datorie şi
prescripţia. În ceea ce priveşte nulitatea, resciziunea, condiţia rezolutorie, pierderea lucrului
datorat, acestea pot fi analizate separat, iar confuziunea nu ar prezenta importanţă practică.
Ţinând seama de diversitatea acestor concepţii şi de faptul că fiecare dintre ele îşi poate
găsi justificare, este dificil de a opta pentru o anumită opinie. În orice caz, prescripţia
extinctivă, nulită-ţile şi condiţia rezolutorie au fost analizate în cadrul introducerii în dreptul
civil. Plata a fost studi-ată în materia executării obligaţiilor, iar cesiunea de creanţă, cesiunea
de datorie şi subrogaţia au fost incluse în cazurile de transmitere a obligaţiilor.
Precum s-a arătat şi în doctrină2, texte care conduc la o transformare a raportului

obligaţional se găsesc şi în cazul preluării de datorie (art. 1599-1608 C.civ.), al cesiunii de
creanţă (art. 1566-art., 1592 C.civ.), al subrogaţiei (art. 1593-art. 1598 C.civ.), ori chiar al
cesiunii de contract (art. 1315- art. 1320 C.civ.). Explicaţia este una simplă: atât timp cât
aceste instituţii juridice produc o modificare, indiferent de natura acesteia, asupra formei
iniţiale a raportului obligaţional, ele vor putea fi considerate şi mijloace de transformare a
obligaţiei3.
1 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 322, 336, 338 şi urm.

Precum s-a arătat în literatura de specialitate, „(…) trebuie să subliniem că transformarea
raportului obligaţional (…) trebuie să se poată realiza prin toate mijloacele de transmisiune a obligaţiilor,
precum şi că, pe de altă parte, orice transmisiune a obligaţiilor reprezintă în acelaşi timp şi o
transformare a acestui raport obligaţional”. În acest sens, a se vedea L. Pop, op. cit., p. 688.
68 Transformarea obligaţiilor
Având în vedere că cesiunea contractului, cesiunea de creanţă, cesiunea de datorie şi

subrogaţia au fost tratate, pe larg, cu o altă ocazie, vom analiza, în cele ce urmează, novaţia
ca mijloc de transformare a obligaţiilor.
Secţiunea a 2-a. Novaţia
§1. Consideraţii generale. Noţiune
Reglementare. Novaţia este reglementată în Cartea a V-a, Titlul VI, Capitolul IV, în
cuprinsul art. 1609-1614 C.civ.
Terminologie. Termenul de novaţie provine din latinescul novare, ceea ce înseamnă a

reînnoi, înnoirea potrivit Codului Calimach (art. 1814). Cuvântul novaţie vine tocmai din
această substituire a unei obligaţii noi în locul celei vechi. Novatioenim a novo nomen accepit,
et a nova obligatione.
Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting o obligaţie
existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie.
În literatura de specialitate au fost date novaţiei mai multe definiţii ce conţin relativ aceleaşi
elemente, singura controversă asupra acestei instituţii privind încadrarea ei ca modalitate de
transformare sau de stingere a obligaţiilor.
Conform art. 1609 C.civ., novaţia are loc atunci când debitorul contractează faţă de
creditor o obligaţie nouă, care înlocuieşte şi stinge obligaţia iniţială.
Aşadar, specific novaţiei este faptul că, dacă raportul juridic obligaţional se stinge, aceasta
nu înseamnă „încetarea efectelor sale”, ci numai transformarea lui într-un alt raport juridic
obliga-ţional, deoarece obligaţia veche este înlocuită cu una nouă. Altfel spus, efectele
obligaţiei iniţiale se transformă, se convertesc în efectele obligaţiei care se naşte prin novaţie.
Datorită efectului său extinctiv cu privire la obligaţia veche în sensul că aceasta se stinge,
unii autori analizează novaţia în cadrul mijloacelor juridice de stingere a obligaţiilor. Novaţia
realizează, însă, într-o singură operaţiune juridică, două operaţiuni (stingerea unei obligaţii şi
naşterea concomitentă a alteia), adică se creează o obligaţie nouă prin stingerea unei obligaţii
anterioare.
Din analiza art. 1609 C.civ., rezultă că novaţia se poate realiza:

prin schimbarea obiectului vechii obligaţii;
prin schimbarea cauzei vechii obligaţii;
prin substituirea unui nou debitor celui vechi, care este liberat;
în cazul când un nou creditor este substituit celui vechi, faţă de care obligaţia debitorului
se stinge, acesta rămânând obligat numai faţă de noul său creditor.
Novaţia nu se prezumă, părţile trebuind să îşi manifeste clar voinţa lor de a înlocui vechea
obligaţie (art. 1610 C.civ.), constituind întotdeauna rezultatul convenţiei părţilor şi nu operează
niciodată de plin drept.
De asemenea, nu este reglementată nici posibilitatea novaţiei judiciare. Romanii, pe lângă

novaţia convenţională, admiteau şi o novaţie judiciară – faptul de a porni un proces constituind
o primă novaţie, iar pronunţarea hotărârii – a doua.
Efectul extinctiv al novaţiei, în sensul că obligaţia iniţială se stinge şi odată cu aceasta se

sting şi garanţiile ce o însoţeau, privilegii, ipoteci, cauţiuni (cu excepţia cazului în care, situaţia
contrară a fost prevăzută expres), astfel că noua obligaţie care se naşte are caracter chirografar (art. 1611 C.civ.) –
constituie şi deosebirea acestei operaţii faţă de cesiunea de creanţă unde, reamintim, atât vechea creanţă, cât şi
accesoriile ei, trec în patrimoniul cesionarului, astfel cum se găseau în acel al cedentului.
Însă, spre deosebire de plată care are un efect liberatoriu în urma executării obligaţiei, novaţia operează o stingere, nu
printr-o executare, ci printr-o convenţie liberatorie cu scopul de a înlocui executarea obligaţiei vechi cu o obligaţie nouă,
susceptibilă de o nouă executare. Asemă-narea instituţiei dării în plată cu novaţia a dus la confuzii, unii autori considerând
darea în plată ca fiind o specie a novaţiei.
Pentru a exista o novaţie, nu este suficient ca obligaţia iniţială să fie modificată, ci trebuie ca ea să fie transformată 1.
De aceea nu există novaţie în cazul în care creditorul va pretinde debi-torului său o ipotecă, un gaj etc. sau renunţă la o
garanţie a creanţei, în asemenea cazuri rămânând aceeaşi.
Novaţia este un act cu titlu oneros deoarece creditorul nu dobândeşte un drept nou decât în schimbul celui vechi, iar
debitorul nu contractează o obligaţie nouă, decât liberându-se de cea veche.
Rolul modern al novaţiei. Rolul novaţiei care era considerabil în dreptul roman, a fost mult diminuat în dreptul
modern. Mai mult sau mai puţin ea tinde să nu se mai prezinte ca instituţie juridică distinctă, rolul ei fiind preluat de alte
operaţiuni juridice care o înlocuiesc. Această tendinţă de dezmembrare a instituţiei novaţiei este cel mai bine oglindită de
C.civ. german care, în art. 364 alin. (2) reglementează, de fapt, novaţia prin schimbarea obiectului în cadrul „dării în plată”,
considerând debitorul ca liberat de obligaţia sa iniţială prin cedarea unei alte creanţe contra lui.
Novaţia nu se confundă nici cu darea în plată, dimpotrivă, instituţia dării în plată este cea care ar trebui înţeleasă ca o
novaţie însoţită de o realizare imediată a creanţei. Chiar dacă şi-ar pierde funcţia sa translativă, novaţia ar continua să fie,
prin rolul propriu, singurul procedeu juridic capabil să ducă la schimbarea obiectului datoriei, cauza sau condiţiile acesteia.
Cu toate acestea, novaţia are o însemnătate practică redusă deoarece creditorul ori nu acceptă substituirea unei noi
obligaţii, sau nu acceptă schimbarea debitorului, ori preferă novaţiei prin schimbare de creditor o cesiune pură şi simplă a
creanţei sale.
Trebuie precizat faptul că instituţia novaţiei, aşa cum este reglementată în actualul Cod civil, a integrat şi instituţia
delegaţiei perfecte (convenția prin care debitorul aduce în locul său un alt debitor, delegatul, primul fiind liberat – art. 1132
C.civ. din 1864). La rândul ei, delegaţia imper-fectă (convenţia prin care debitorul aduce alături de sine un alt codebitor –
reglementată tot de art. 1132 C.civ. din 1864) se regăseşte în cadrul instituţiei preluării de datorie (art. 1599-1608 C.civ.).
§2. Felurile novaţiei
Precizări. În doctrina şi literatura juridică anterioare Codului civil actual, novaţia era
denumită subiectivă dacă se schimba creditorul sau debitorul şi obiectivă când se modifica
însăşi obligaţia, cu privire la obiectul, la cauza ori modalităţile sale.
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţie cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, Ed.
Tipogr afia Naţională, Iaşi, 1900, tome VI, p. 663.
Art. 1128 C.civ. din 1864 preciza că „Novaţia se operează în trei feluri:1) Când
debitorul contractează în privinţa creditorului său o datorie nouă ce substituie celei vechi
care este stinsă.
Când un nou debitor este substituit celui vechi, care este substituit celui vechi. 3) Când, prin
efectul unui nou angajament, un nou creditor este substituit celui vechi, către care debitorul
este descărcat”.
Matei Cantacuzino1, referindu-se la prevederile acestui articol, considera că novaţia este
subiectivă dacă are în vedere schimbarea creditorului sau debitorului şi implică o transmitere
care poate fi expromisiune, când substituirea noului debitor este acceptată de creditor şi se
realizează fără consimţământul debitorului iniţial sau poate fi o delegaţie. Novaţia este
denumită obiectivă când se produce între părţile iniţiale (creditor şi debitor) şi operează
transformarea obligaţiei ceea ce constituie o varietate de dare în plată în care prestaţia plătită
constă într-o nouă creanţă – adică atunci când se schimbă obiectul prestaţiei – dar şi în
ipoteza în care se schimbă cauza prestaţiei.
Aceleaşi categorii s-au păstrat şi după apariţia Noului Cod civil, novaţia obiectivă
desprinzându-se din dispoziţiile art. 1609 alin. (1), iar novaţia subiectivă rezultând din
cuprinsul art. 1609 alin. (2) şi (3) C.civ.
2.1. Novaţia subiectivă
Consideraţii. Novaţia subiectivă intervine prin schimbarea creditorului sau a debitorului

raportului juridic de obligaţie, păstrându-se obiectul şi cauza actului juridic civil din care s-a
născut acesta.
Novaţia subiectivă nu se confundă cu cesiunea de creanţă şi subrogaţia în drepturile

creditorului prin plata creanţei. Dacă în cazul novaţiei obligaţia veche se transformă într-o
obligaţie nouă, în cazul cesiunii de creanţă şi al subrogaţiei personale, obligaţia existentă
rămâne aceeaşi şi se transmite cu toate garanţiile şi accesoriile sale la creditorul subsecvent2.
A. Novaţia prin schimbarea debitorului
Consideraţii de ordin noţional. Novaţia prin schimbarea debitorului este destul de

rară, ca şi cea prin schimbarea creditorului, deoarece creditorul acceptă rareori să-l
libereze pe debitorul iniţial, preferând să nu renunţe la drepturile sale asupra acestui
debitor, iar dacă îl acceptă pe cel propus ca înlocuitor – îl acceptă numai în calitate de co-
debitor, sau ca garanţie suplimentară.
Novaţia prin schimbarea de debitor se realizează atunci când o terţă persoană se
angajează faţă de creditor să plătească datoria, reprezentând, aşadar, un mijloc indirect de
realizare a cesiunii de datorie. Există două variante ale novaţiei prin schimbare de debitor:
noul debitor se obligă din proprie iniţiativă faţă de creditor, cu condiţia ca debitorul
adevărat să fie liberat. O asemenea novaţie operează pe cale de expromisiune;
noul debitor se obligă faţă de creditor la cererea sau la ordinul vechiului debitor, ceea ce
reprezintă, de fapt, o delegaţie perfectă, răspunderea faţă de debitor aparţinând în totalitate
delegatului.
În timp ce expromisiunea presupune concursul a două persoane – creditorul şi
expromiten-tul, delegaţia presupune concursul a trei persoane – delegantul, delegatul şi
delegatarul.
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All Educational S.A., 1998, p. 474.

Expromisiunea (expromissio) art. 1609 alin. (2) C.civ. În această ipoteză, novaţia
ope-rează fără consimţământul debitorului iniţial. De exemplu, convenţia prin care un
creditor ipotecar oferă creanţa sa adjudecatarului ca să o depună ca preţ, păstrându-şi
situaţia anterioară – constituie o novaţie prin substituirea unui alt debitor ce operează fără
concursul primului debitor.
Această varietate de novaţie poate fi confundată, la prima vedere, cu plata prin

subrogaţie. Dar, în timp ce plata prin subrogaţie operează chiar în contra voinţei
creditorului [în lipsa unei sti-pulaţii contrare, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1595 alin.
(3) C.civ.] expromisiunea nu poate avea loc dacă acesta se opune. Această deosebire
este logică deoarece creditorul care acceptă de la un nou debitor plata sumei ce i se
datorează nu poate pretinde că este prejudiciat, dimpo-trivă, în ipoteza expromisiunii – el
neprimind o plată, ci numai un simplu angajament din partea noului debitor, este just ca
acest debitor nou să fie acceptat şi recunoscut ca solvabil de către creditor. Aceasta este
cu atât mai necesar cu cât novaţia operează o stingere deplină a vechii obligaţii,
privilegiile şi ipotecile anterioare netrecând asupra bunurilor noului creditor (art. 1611
C.civ.). Acest lucru explică de ce expromisiunea 1 este atât de rar întâlnită în practică.
Dreptul pentru intervenient de a-l libera astfel de debitor, obligându-se în locul lui derivă
din dreptul ce are o persoană de a plăti datoria alteia2. Între intervenient şi debitorul liberat
prin expromisiune se formează un raport de gestiune de afaceri, ca şi atunci când un terţ
plăteşte datoria altuia.
Nu trebuie confundată expromisiunea cu fideiusiunea deoarece, pe când expromisiunea

liberează pe vechiul debitor, substituindu-i pe altul, fidejusiunea, dimpotrivă, lasă să subziste
obligaţia debitorului iniţial – astfel încât creditorul va avea doi debitori în loc de unul. Cu alte
cuvinte, prin expromisiune, creditorul renunţă la primul debitor şi nu-l mai poate urmări, pe
când, prin fidejusiune, el dobândeşte doi debitori în loc de unul. Ca urmare, creanţa sa este
conso-lidată în loc să fie restrânsă.
Când terţul ce se obligă să plătească datoria debitorului şi creditorul nu-l liberează pe

acesta din urmă, atunci terţa persoană se numeşte ad promissor şi nu este vorba de o
novaţie. Când însă creditorul îl substituie pe terţ, în locul vechiului debitor (care rămâne
descărcat de datorie), atunci se realizează o novaţie şi terţul se numeşte expromissor.
B. Novaţia prin schimbarea creditorului
Consideraţii noţionale. Novaţia prin schimbare de creditor are loc prin substituirea unui
nou creditor celui vechi. Debitorul va fi liberat faţă de creditorul iniţial şi, ca efect al novaţiei, se
obligă faţă de noul creditor.
La prima vedere s-ar crede că este vorba despre o cesiune de creanţă. În practică se
întrebuinţează chiar termenii de cesiune sau delegaţie, fie unul în locul celuilalt, fie împreună,
pentru a desemna aceeaşi operaţiune (Subsemnatul, cedez şi deleg…). Cu toate acestea
există diferenţe esenţiale între cele două instituţii3:
novaţia prin schimbarea creditorului presupune, obligatoriu, consimţământul debitorului,

pe când cesiunea de creanţă poate avea loc şi fără consimţământul acestuia;
în cazul novaţiei noul creditor are o creanţă nouă care nu este însoţită de garanţiile şi
accesoriile sale, în timp ce cesiunea unei creanţe cuprinde şi accesoriile acesteia. Cu toate
Expromisiunea era cunoscută încă din dreptul roman – expromissio, adică o făgăduinţă de plată din partea celui care se substituie altuia sau exclude pe vechiul
debitor.
D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, Vol. III. Despre contracte sau convenţiuni, Tipografia Curţii Regale F. Göbl FüSA Bucureşti,
1926, p. 333.
A se vedea L. Pop, op. cit., 2006, p. 304.

acestea, în cazul novaţiei, se poate deroga de la regula enunţată rezervându-se în mod

expres, printr-o convenţie contrară, ipotecile creanţei1.
debitorul poate opune cesionarului creanţei toate mijloacele de apărare de care dispunea
împotriva creditorului iniţial, datorită faptului că cesiunea nu modifică o creanţă, ea
efectuându-se fără intervenţia debitorului, prin acordul dintre vechiul creditor (cedentul) şi noul
creditor (cesiona-rul). Dimpotrivă, în cazul novaţiei se cere consimţământul debitorului care nu
va mai putea opune noului creditor excepţiile pe care le-ar fi putut ridica împotriva primului.
Cesiunea de creanţă trebuie notificată debitorului (art. 1578 C.civ.) pentru a-şi produce
efecte juridice, în timp ce această condiţie nu este cerută novaţiei. Aceasta este o consecinţă
a faptului că, în dreptul roman, delegaţia se efectua printr-o simplă stipulaţie, iar cesiunea de
creanţă se făcea mai ales sub forma mandatarului in rem suam, care cerea o denuntiatio.
2.2. Novaţia obiectivă sau novaţia prin schimbarea datoriei
Această novaţie are loc atunci când debitorul contractează faţă de creditorul său o
datorie nouă, ce se substituie celei vechi care este stinsă. Aşadar, subiectele obligaţiei
rămân aceleaşi.
Distingem patru modalităţi în care se poate realiza novaţia obiectivă – prin schimbarea
obiectului obligaţiei, schimbarea cauzei, a naturii sau a modalităţilor acesteia.
Novaţia prin substituirea acestei datorii se aseamănă cu darea în plată.
A. Novaţia prin schimbarea obiectului obligaţiei (este cazul cel mai frecvent întâlnit)
Situaţii. Interes. De exemplu, atunci când părţile convin ca în schimbul unei sume de
bani datoria să se execute în altă prestaţie ca, de pildă, în schimbul unui imobil. Noua datorie
se poate deosebi în mai multe moduri de cea veche.
În locul unei sume de bani – debitorul se obligă să plătească o rentă viageră sau se obligă
a plăti mărfuri în loc de numerar. Sau debitorul unei sume de bani capătă consimţământul
creditorului ca suma datorată să o folosească drept capital social într-o societate comercială,
ale cărei beneficii le va împărţi anual, în mod egal cu creditorul.
Acest fel de novaţie prezintă mare interes în materie comercială pentru că poate stinge
printr-o singură operaţiune juridică mai multe datorii, relaţiile comerciale fiind caracterizate de
celeritate şi simplificare a raporturilor juridice dintre părţi.
Dacă debitorul plăteşte imediat altceva decât ceea ce datora există instituţia dării în plată,
iar dacă se obligă numai a plăti altceva – este o novaţie, vechea datorie fiind transformată în
alta. Însă o simplă schimbare adusă datoriei iniţiale nu este suficientă pentru a transforma o
datorie şi a opera novaţia. Astfel, stipularea din partea creditorului a unei garanţii reale sau
personale, de exemplu – a unei ipoteci, a unui gaj, unui fideiusor etc. nu produce novaţie
pentru că datoria a rămas aceeaşi.
De asemenea, acordarea unui termen debitorului nu constituie novaţie, cu toate că în viitor

datoria nu mai este pură şi simplă, aşa cum era iniţial, pentru că ea a rămas aceeaşi, numai
executarea ei fiind amânată.
B. Novaţia prin schimbarea cauzei obligaţiei (mutata causa)
Origine. Noţiune. Originea acestei novaţii este aşa-numita stipulatio Aquiliana a lui
Aquilius Gallus.
Art. 1611 alin. (1) C.civ.: „Ipotecile care garantează creanţa iniţială nu vor însoţi noua creanţă decât
dacă aceasta s-a prevăzut în mod expres”.
Acelaşi debitor se angajează faţă de acelaşi creditor, pentru acelaşi obiect pe baza unui
titlu diferit. De exemplu, convenţia prin care cumpărătorul se obligă faţă de vânzător, să
conserve în depozit preţul vânzării. Obligaţia de restituire a sumei de bani păstrată la
cumpărător nu va mai avea ca temei contractul de vânzare-cumpărare, ci contractul de
depozit. Prin novaţie se sting garanţiile specifice vânzării.
Un alt exemplu – o sumă de bani pe care debitorul o are în depozit, fiind obligat să o
restituie ca depozitar, o transformă în împrumut şi se obligă să o restituie în calitate de
împrumutat – are consecinţe importante în cazul falimentului debitorului.
Novaţia prin schimbarea cauzei, în principiu nu operează în favoarea creditorului
deoarece creanţa lui nu va mai fi garantată de privilegiile pe care le-ar fi avut anterior
novaţiei. Împrumutul nu este singurul mijloc de a schimba cauza obligaţiei. Depozitul unui
bun putea fi schimbat într-un împrumut de consumaţie şi viceversa. Obligaţia întemeiată
pe o gestiune de afaceri ar putea fi transformată într-o obligaţie ce rezultă din mandat prin
ratificarea debitorului.
C. Novaţia prin schimbarea de modalitate
Prezentare. Raportul juridic obligaţional poate fi novat prin adăugarea unei condiţii. În
privinţa termenului, acesta nu are relevanţă asupra novaţiei, pentru că numai condiţia
afectează existenţa raportului juridic, în timp ce termenul afectează doar executarea
obligaţiei. În concluzie, o datorie condiţională, care este substituită unei datorii pur şi
simplu sau invers, este o novaţie, iar o datorie pur şi simplă care este substituită unei
datorii cu termen (sau invers) nu este novaţie decât dacă este expres declarată. De
asemenea, schimbarea modului de plată, ca de exemplu, datoria să fie cherabilă şi nu
portabilă (sau invers) nu atrage existenţa novaţiei.
Aceste moduri de novaţie prevăzute de lege nu se exclud unele pe altele şi pot fi
combinate două sau mai multe modalităţi de a nova o obligaţie după voinţa părţilor.
§3. Condiţiile novaţiei
Condiţii generale. Din prezentarea novaţiei ca instituţie juridică rezultă clar că novaţia
este o operaţie juridică în sens de negotium iuris, este deci, un act juridic civil, mai exact, se
subsumează celei mai importante specii a actelor juridice civile – contractul (convenţia).
Referitor la condiţiile cerute pentru realizarea novaţiei, putem spune că, aceasta fiind un
contract, este necesar a fi îndeplinite toate condiţiile generale de validitate a oricărui contract.
Vorbim în acest sens de cerinţele prevăzute de art. 1179 alin. (1) şi (2) C.civ., referitoare la
capacitate, consimţământ, obiect, cauză şi formă, dacă este cazul. Referitor la formă, trebuie
adus în discuţie faptul că este obligatoriu să se respecte condiţiile de formă cerute de lege
pentru modificarea contractului, cu alte cuvinte, condiţiile de formă care au fost impuse pentru
încheierea valabilă a contractului iniţial, aspect care rezultă din dispoziţiile art. 1243 C.civ. Ca
atare, dacă obligaţia supusă novaţiei a luat naştere dintr-un contract pentru care era
obligatorie forma autentică, novaţia subsecventă va trebui să îmbrace tot forma autentică.
Tot astfel, trebuie remarcat faptul că accentul este pus pe intenţia părţilor, având în vedere
că novaţia nu se prezumă, ci trebuie să rezulte în mod clar că manifestarea de voinţă a
acestora (art. 1610 C.civ. precizează în acest sens că: „Novaţia nu se prezumă. Intenţia de a
nova trebuie să fie neîndoielnică”).
Condiţii specifice. Pe lângă aceste condiţii generale, novaţia trebuie să îndeplinească şi

anumite condiţii specifice1:
existenţa unei obligaţii valabile ce urmează a se stinge prin novaţie;
naşterea unei obligaţii noi valabile;
noua obligaţie să conţină un element nou – aliquid novi – faţă de vechea obligaţie;
intenţia părţilor de a nova – animus;
capacitatea de a nova a părţilor.
3.1. Existenţa unei obligaţii valabile care prin novaţie se stinge şi se transformă
într-o obligaţie nouă
Contextul formării. Dacă obligaţia iniţială era lovită de nulitate absolută, ea nu putea
forma obiectul unei novaţii. Astfel, nulitatea absolută a obligaţiei preexistente împiedică
formarea novaţiei, fiind nulă, la rândul său, novaţia prin care se urmăreşte înlocuirea unei
obligaţii nule, fie pentru lipsă de cauză, cauză ilicită ori datorită altor împrejurări care atrag
nulitatea absolută. De pildă, o donaţie nulă în privinţa formelor nu va putea fi novată, adică
confirmată [art. 1011 alin. (1) C.civ.].
Novaţia va fi de asemenea nulă dacă lucrul care face obiectul primei obligaţii nu mai există
datorită unui caz fortuit – în momentul contractării celei de-a doua obligaţii. Ca urmare,
debitorul care ar fi plătit ceva în baza obligaţiei contractate prin novaţie, se va îndrepta în
contra credito-rului său pentru că, în acest caz, el a plătit un lucru nedatorat. Dacă însă pieirea
lucrului este imputabilă debitorului care va fi obligat la daune, novaţia va fi valabilă.
În schimb, obligaţia lovită de nulitate relativă poate fi novată. Pentru confirmarea unei
obligaţii anulabile prin novaţie trebuie însă îndeplinite toate condiţiile unei confirmări a nulităţii
relative – partea care putea invoca nulitatea relativă să aibă capacitate de exerciţiu şi să fi
cunoscut că obligaţia iniţială era anulabilă.
Novaţia are efectul de a confirma prima obligaţie şi în ipoteza în care viciul (incapacitatea,
dolul, eroarea, violenţa) a dispărut. Astfel, este valabilă şi are un efect confirmativ novaţia prin
care un minor substituie după ce devine major o datorie nouă celei contractate în perioada
când era minor, obligaţie care, în lipsa novaţiei, ar fi fost afectată de nulitate relativă.
O obligaţie condiţională poate fi novată printr-o obligaţie pură şi simplă, novaţia fiind la
rândul ei condiţională, adică – dacă condiţia se îndeplineşte, ea are efect retroactiv, dacă ea
nu se îndeplineşte, obligaţia nu a existat niciodată şi, prin urmare, nici novaţia.
În ceea ce priveşte obligaţiile cu termen, modalitatea afectând numai executarea

obligaţiilor, nu şi existenţa lor, acestea pot fi novate. În acest caz, novaţia va opera imediat şi
de câte ori a doua obligaţie va fi fără termen, creditorul îl va putea urmări pe debitor de îndată
pentru că termenul nu se transmite celei de-a doua obligaţii, prima fiind stinsă.
S-a admis că şi o obligaţie naturală (imperfectă), prin novaţie se poate transforma.

Aceasta se poate realiza doar prin acordul de voinţă sau convenţia părţilor raportului
juridic obligaţional originar, convenţie încheiată cu intenţia expresă de a nova, de a stinge
definitiv şi în totalitate vechea obligaţie, adică obligaţia naturală, şi de a da naştere unei
noi obligaţii, de această dată perfectă, care întotdeauna este de natură contractuală şi
deci, total diferită de obligaţia veche.
3.2. Naşterea unei obligaţii noi valabile
, .
1 C. Stătescu, C. Bîrsan op. cit., p. 324; T.R. Popescu, P Anca, op. cit., p. 401-402; Fr. Deak, op. cit., p. 378-379.
Contextul în care se naşte noua obligaţie. Astfel, dacă noua obligaţie nu este valabilă
fiind nulă absolut, raportul juridic obligaţional nu s-a transformat şi continuă a subzista vechea
obligaţie. Esenţa novaţiei fiind de a opera asupra a două obligaţii, o stingere în schimbul
creării unei obligaţii, nu putem considera a fi vorba de o novaţie dacă obligaţia nouă este nulă
(de exemplu, pentru o cauză ilicită). Ca urmare, obligaţia nouă care o înlocuieşte pe cea
anterioară trebuie să îndeplinească toate condiţiile de valabilitate prevăzute de lege pentru
acel raport juridic obligaţional. Inexistenţa novaţiei în acest caz se explică prin faptul că
creditorul nu doreşte să renunţe, gratuit la creanţa sa, stingerea fostei creanţe fiind
subordonată de crearea unei noi obligaţii. Tocmai această subordonare diferenţiază novaţia,
ca modalitate de transformare a obligaţiilor, de celelalte moduri de stingere a acestora.
Acelaşi lucru se întâmplă (subzistă vechea obligaţie, fără a opera novaţia) şi în cazul în
care este novată o obligaţie sub condiţie suspensivă – în momentul realizării condiţiei.
O obligaţie pură şi simplă poate fi novată cu o obligaţie condiţională, însă în cazul în care
condiţia nu se îndeplineşte, novaţia va fi nulă, ca fiind lipsită de cauză, subzistând vechea obli-
gaţie. Părţile sunt însă libere să încheie un contract aleatoriu prin care să declare că înţeleg să
stingă vechea obligaţie, chiar dacă nu s-ar îndeplini condiţia noii obligaţii. În concluzie, dacă a
doua obligaţie este condiţională, novaţia va fi şi ea condiţională, cu excepţia cazului în care
părţile au înţeles să înlocuiască o obligaţie certă cu o obligaţie incertă, de o valoare mai mare
printr-un contract aleatoriu.
Dacă obligaţia nouă este nulă relativ, acţiunea în anulare trebuie să se exercite în
termenul de prescripţie de trei ani, după îndeplinirea căruia novaţia se consolidează retroactiv.
Dacă noua obligaţie a fost anulată, se va reactiva vechea obligaţie. Aceeaşi situaţie o găsim şi
în cazul unei obligaţii rezolubile. În aceste situaţii, novaţia operează valabil, numai în cazul
admiterii acţiunii în anulare sau îndeplinirii condiţiei rezolutorii, noua obligaţie este anulată
retroactiv, de altfel ca şi novaţia, ea fiind lipsită de cauză. Aceasta este opinia majoritară
exprimată de literatura de specialitate.
Considerăm însă, că trebuie distins după cum creditorul cunoştea sau nu cauza de nulitate
relativă. Astfel, dacă acesta nu cunoştea „viciul” noii obligaţii, va fi adoptată soluţia menţionată
anterior.
Dacă însă creditorul cunoştea cauza de nulitate a noi obligaţii în momentul novaţiei şi, cu
toate acestea a consimţit să renunţe la vechea obligaţie valabilă în schimbul uneia anulabile,
atunci novaţia nu va putea fi anulată. Chiar dacă ulterior noua obligaţie va fi anulată, nu va mai
renaşte vechea obligaţie deoarece creditorul, în locul unei creanţe valabile, dar contractată de
o persoană insolvabilă preferă să schimbe debitorul, prin novaţie, cu un minor.
Iată de ce obligaţia preexistentă îşi are stingerea subordonată valabilităţii obligaţiei novate.
3.3. Noua obligaţie să conţină un element nou (alquid novi ) faţă de vechea
obligaţie (novatio a novo nomen accepit)
Condiţia elementului nou – alquid novi. Fără acest element novaţia nu poate exista,
fiind lipsită de cauză. Am arătat că acesta poate consta fie din schimbarea părţilor, a
obiectului, a cauzei sau a modalităţilor raportului juridic care este supus novaţiei. De exemplu,
elementul nou poate fi dat de înlăturarea sau adăugarea unei condiţii raportului juridic
obligaţional care să însemne transformarea unei obligaţii condiţionale într-o obligaţie pură şi
simplă sau a unei obligaţii pure şi simple într-o obligaţie condiţională.
Suprimarea termenului sau introducerea unui termen nu sunt suficiente pentru a constitui
un element nou. De asemenea, dobândirea unei noi garanţii a obligaţiei (o ipotecă, un gaj, o
condiţie) sau pierderea unor garanţii existente anterior nu constituie un element nou care să
ducă la transformarea obligaţiei, ci o simplă modificare a acesteia care nu-i afectează
existenţa, obligaţia în sine rămânând neschimbată.
3.4. Intenţia părţilor de a nova (animus novandi)
Condițiile intenţiei de a nova. Potrivit art. 1610 C.civ., novaţia nu se prezumă. Intenţia de
a nova trebuie să fie neîndoielnică. Voinţa de a o face trebuie să rezulte evident şi clar din
convenţia părţilor. În lipsa intenţiei de a nova existenţa celorlalte condiţii ale novaţiei nu poate
duce la concluzia că s-a realizat o novaţie.
Voinţa părţilor de a nova trebuie să fie clar exprimată. Nu este vorba de folosirea unor
anumiţi termeni, ci numai despre faptul că ea trebuie să fie neîndoielnic şi limpede
exprimată de părţi prin actul novaţiei. După cum nu se arată într-o decizie a fostului
Tribunal Suprem, pentru existenţa novaţiei este necesară intenţia de a nova, iar aceasta
trebuie să rezulte expres din convenţia părţilor. Ca urmare, faptul de a plăti mai mult timp
o sumă lunară în loc de a presta în natură obligaţia asumată prin contract, nu înseamnă,
prin el însuşi, intenţia de a nova.
Voinţa părţilor, exprimată prin intenţia de a nova, constituie aşadar elementul esenţial al
novaţiei. Există şi situaţii, după cum am văzut, când novaţia operează şi fără consimţământul
uneia din părţi – novaţia prin schimbarea de debitor.
Intenţia părţilor de a nova este indispensabilă, deoarece o nouă datorie poate fi creată
oricând, alături de una mai veche. Astfel, dacă nu există consimţământul creditorului că va
pierde creanţa iniţială, cele două obligaţii (cea veche şi cea nouă) vor exista în paralel. Va fi
vorba de crearea unei noi datorii, neprecedată de stingerea corelativă a celei vechi1.
Astfel, simpla indicare a unei persoane care va achita datoria în locul debitorului nu
echiva-lează cu existenţa novaţiei. Persoana astfel desemnată nu poate fi decât un mandatar,
care va achita datoria în contul debitorului. De asemenea, un nou debitor se poate angaja
alături de cel vechi fără a-l înlocui.
Voinţa de a nova poate fi şi tacită. Nu este obligatoriu ca aceasta să fie constatată printr-
un act scris pentru că novaţia nu este un act solemn.
Proba intenţiei de a nova urmează să se facă după regulile dreptului comun referitoare la
dovada actelor juridice (art. 309 C.proc.civ.). Astfel, proba cu martori şi prezumţiile nu vor fi
admise pentru o sumă mai mare de 250 lei decât dacă va exista un început de dovadă scrisă.
Debitorul va trebui să dovedească existenţa novaţiei pe care o invocă (art. 249
C.proc.civ.). Dacă intenţia părţilor este îndoielnică, ambele obligaţii vor fi cumulate, în loc să
fie înlocuite una cu alta.
Dovedirea intenţiei părţilor de a nova este o chestiune de fapt ce urmează a fi stabilită şi

apreciată de judecătorul cauzei (fondului), pretenţia că ar fi avut loc o novaţie, fiind o
chestiune nouă, neputând fi invocată de partea interesată direct – în una din căile de atac.
3.5. Capacitatea părţilor de a nova
M. Planiol, M. Ripert, Traité pratique de droit civil français, Librairie generale de droit et de
jurisprudence, Paris, 1952, p. 178.
Capacitatea de a nova. Art. 1129 C.civ. din 1864 prevedea expres că „Novaţia nu
operează decât între persoane capabile de a contracta”. Deci, creditorul trebuie să aibă
capacitatea de a dispune de drepturile sale, fiindcă vechea obligaţie se stinge, iar debitorul
trebuie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu.
Novaţia fiind un contract, în actuala reglementare această condiţie este dedusă din
interpre-tarea dispoziţiilor art. 1179 alin. (1) C.civ. potrivit cărora, una dintre condiţiile esenţiale
pentru validitatea unui contract este capacitatea de a contracta.
Novaţia fiind complet diferită de plată, capacitatea cerută pentru primirea unei plăţi nu
poate fi suficientă şi în cazul acesteia.
Formularea, atât din vechiul cât şi din Noul Cod civil, nu este suficient de precisă
deoarece, în realitate nu se cere ca părţile să aibă capacitatea de a înstrăina creanţa ce
urmează a fi stinsă prin novaţie, iar debitorul – capacitatea de a consimţi noua obligaţie
care îi va lua locul celei vechi.
De exemplu, dacă una dintre părţi ar fi incapabilă, vom aplica principiile de la incapacitate
în materie de validitate a contractelor, stabilind, de pildă, că novaţia va fi lovită de nulitate
relativă pe care nu ar putea-o invoca decât incapabilul.
În cazul novaţiei creanţelor solidare cocreditorul solidar care are capacitatea de a primi
plata nu poate să noveze creanţa în ceea ce priveşte plata celorlalţi cocreditori. Aceeaşi
soluţie se va aplica şi în privinţa unuia din debitorii unei obligaţii indivizibile.
Mandatarul general al creditorului poate face novaţia, nu însă şi mandatarul investit numai
cu dreptul de a primi plata de la debitor, pentru că mandatul său este limitat, non debet egredi
fines mandati.
Tutorele nu poate, de asemenea, să noveze creanţele minorului pentru că el nu poate

dispune de acestea. Chestiunea este însă controversată, la romani fiind admisă soluţia
contrară Tutor potest novare, si hoc pupillo expediat (Tutorele poate să noveze, dacă novaţia
foloseşte minorului).
În ce priveşte debitorul, acesta trebuie să fie capabil să se oblige, deoarece el

contractează o nouă obligaţie.
§4. Efectele novaţiei

Consideraţi generale. Novaţia are două efecte – unul extinctiv, reprezentat de stingerea
vechii obligaţii şi unul generator al noii obligaţii, aceste două efecte fiind simultane. Unul dintre
aceste efecte nu va putea fi obţinut, prin novaţie, fără celălalt efect existând între ele o strânsă
interdependenţă. Nu putem nova o datorie decât înlocuind-o cu alta şi nu putem crea o datorie
decât dacă o substituie pe cea anterioară. Astfel, novaţia este o operaţie juridică unică, cele
două efecte ale sale aflându-se într-o strânsă legătură, existenţa uneia fiind cauza celeilalte.
Între cele două obligaţii există însă o discontinuitate ce constă în:
netransmiterea garanţiilor. Garanţiile personale (solidaritatea, cauţiunea) sau cele reale

(ipoteca, privilegiile) se sting prin novaţie aşa cum se sting în cazul efectuării plăţii datoriei.
Totuşi, prin convenţie părţile pot stabili transmiterea garanţiilor de la vechea creanţă către cea
nouă ce rezultă din novaţie;
inopozabilitatea excepţiilor. Excepţiile, mijloace de apărare pe care debitorul le-ar fi
putut valorifica împotriva vechii creanţe nu sunt opozabile noii creanţe. Astfel, motivele de
nulitate sau
de anulare care puteau fi invocate faţă de vechea obligaţie nu mai au relevanţă în cazul noii
obligaţii, dacă aceasta este valabilă din punct de vedere juridic. Noul raport obligaţional este
independent.
Pentru a fi valabilă novaţia, nu are relevanţă dacă debitorul îşi va îndeplini sau nu noua
obligaţie. În caz de neîndeplinire a acesteia, creditorul nu va putea urmări executarea noii
obligaţii, pentru că această obligaţie este definitiv stinsă obligatio semel extincta nou reviscit.
Însă părţile sunt libere să încheie noua obligaţie sub condiţie rezolutorie, anume aceea că
novaţia să se rezilieze, în caz de neîndeplinire a noii obligaţii şi să se considere valabilă
vechea obligaţie, ca şi cum nu ar fi fost niciodată stinsă.
Efectul extinctiv. Efectul extinctiv al novaţiei este comparabil cu efectul extinctiv al

plăţii. Ast-fel, obligaţia novată dispare împreună cu toate accesoriile sale, ipotecile şi
privilegiile care o garan-tau codebitorii solidari nu mai răspund dacă novaţia a fost făcută
doar cu unul dintre ei.
Novaţia operată printr-o datio in solutum stinge privilegiile şi ipotecile care o garantau
vechea creanţă chiar şi în cazul în care, aşa cum am mai spus, creditorul ar fi evins de lucrul
primit drept plată.
Art. 2317 C.civ. prevede că dacă creditorul primeşte un imobil sau un alt lucru drept plată
a datoriei principale (datio in solutum), fideiusorul rămâne liberat chiar atunci când creditorul ar
fi fost evins, evicţiunea obiectului plăţii neducând la renaşterea vechii obligaţii, stinsă în mod
definitiv prin novaţie, ci putând numai să deschidă în favoarea creditorului o nouă acţiune,
lipsită însă de accesoriile creanţei iniţiale.
Efectul generator. Noua obligaţie creată prin efectul novaţiei este, în principiu, o creanţă
nouă, pur chirografară, novaţia ducând la pierderea privilegiilor şi garanţiilor vechii obligaţii.
Noua obligaţie ia naştere concomitent şi condiţionat de stingerea obligaţiei iniţiale. Ea va

avea întotdeauna un caracter contractual, deoarece rezultă din acordul de voinţă al părţilor,
indiferent care a fost izvorul obligaţiei vechi ce s-a stins1.
4.1. Efectele în privinţa ipotecilor (art. 1611 C.civ.)
Context. După cum am arătat prin efectul extinctiv al novaţiei se stinge nu numai obligaţia
iniţială, dar şi accesoriile sale, ipotecile, fidejusiunea etc. în baza principiului accesorium
sequitur principale.
Odată cu ipotecile creanţei dispar şi acţiunile care o însoţeau ca, de exemplu, acţiunea în
rezoluţiune a vânzătorului în cazul în care preţul vânzării nu îi este remis. Această consecinţă
a novaţiei este înlăturată adeseori de către părţi printr-o stipulaţie expresă [art. 1611 alin. (1)
C.civ.], cu excepţia cazului unei novaţii prin schimbare de debitor, când ipotecile asupra
bunurilor vechiului debitor nu subzistă şi nu pot trece asupra bunurilor noului debitor fără
acordul lor [art. 1611 alin. (2) C.civ.]. Dacă noul debitor a dobândit bunurile vechiului debitor,
cu sarcinile care le grevau, garanţiile respective trec asupra lui, dar nu în virtutea novaţiei2.
În ce priveşte această cauză expresă prin care părţile pot prevede menţinerea
ipotecilor care garantau vechea creanţă şi în urma novaţiei, menţionăm că nu se cere
folosirea unor termeni sacramentali, fiind suficient ca voinţa lor să rezulte neîndoielnic, în
sensul art. 1610 C.civ. Astfel, ori de câte ori novaţia se îndeplineşte prin substituirea unei
noi creanţe celei vechi, fie prin schimbarea obiectului obligaţiei, fie prin schimbarea titlului
ei, creditorul poate declara că actul
L. Pop, op. cit., 2009, p. 470 şi R. Sanilevici, op. cit., p. 289.

T.R. Popescu, op. cit., p. 403.
are loc „fără novaţie”. Această menţiune nu poate însemna altceva decât că debitorul va
continua să fie obligat cu aceleaşi garanţii, privilegii sau ipoteci, ca şi în trecut.
În baza unui raţionament deductiv, păstrarea garanţiilor prin convenţia părţilor şi asupra
noii obligaţii nu poate avea loc decât în privinţa ipotecilor, nu şi în ceea ce priveşte privilegiile
deoa-rece acestea sunt strâns legate de natura şi calitatea creanţei (art. 2333 şi urm. C.civ.)
şi, prin urmare nu pot fi transportate de la o creanţă la alta, cu excepţia prevăzută de art. 2481
C.civ. în privinţa creditorului gajist când privilegiul subzistă asupra bunului chiar dacă acesta
se află chiar în posesia creditorului sau a unui terţ ales de părţi. Sub imperiul vechii
reglementări, unii autori au considerat că legiuitorul s-a aflat în eroare asupra reglementării
art. 1134 C.civ. din 1864, motiv pentru care în actuala reglementare, conform art. 1611, s-a
prevăzut în mod expres, că doar ipotecile care garantează creanţa iniţială pot însoţi noua
creanţă, fiind astfel scoasă din discuţie instituţia privilegiilor.
În orice caz, rezerva ipotecii vechii creanţe nu trebuie consimţită prin act autentic, această
formalitate nefiind necesară decât dacă s-ar constitui o nouă ipotecă prin convenţia părţilor.
Rezerva neconstând, de fapt, decât în menţinerea vechii ipoteci, ea poate fi consimţită şi prin
actul care cuprinde novaţia, indiferent dacă acesta din urmă este un act autentic sau un act
sub semnătură privată.
Ipotecile în cazul novaţiei prin schimbare de debitor. În cazul novaţiei prin schimbare
de debitor, care se face fără consimţământul acestuia, acordul lui este totuşi necesar pentru
menţinerea ipotecilor asupra bunurilor sale, deoarece novaţia are, în ceea ce-l priveşte, un
efect liberator, care nu s-ar produce dacă ipotecile ar putea fi menţinute fără voia lui1. De
aceea, rezer-varea ipotecilor vechii creanţe, echivalând cu o cauţiune reală, trebuie consimţită
de debitorul liberat pentru ca bunurile sale să rămână garante ale obligaţiei noului debitor 2.
Drept urmare, ipoteca constituită de debitor pentru a garanta executarea obligaţiei iniţiale se
stinge, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1611 alin. (2) C.civ., în situaţia în care are loc o
novaţie prin schim-barea debitorului.
Ce se întâmplă însă dacă, în cazul novaţiei prin schimbare de debitor, se urmăreşte ca

ipo-tecile vechii creanţe care grevau bunurile vechiului debitor să treacă, cu acelaşi rang,
asupra bunurilor noului debitor? Răspunsul este negativ, deoarece art. 1611 alin. (2) C.civ.
dispune că: „În cazul (…) ipotecile legate de creanţa iniţială (…) şi nici nu se strămută asupra
bunurilor noului debitor fără acordul său”. Acesta este însă liber să acorde privilegii şi ipoteci,
conform legii, cu rangul din ziua înscrierii, fără nicio legătură cu vechile ipoteci care existau
asupra bunurilor vechiului debitor.
Prin urmare, dacă fosta obligaţie se stinge, odată cu ea, în baza principiului accesorium
sequitur principale se sting şi accesoriile ei3. Mai mult decât atât, ipoteca neputând fiind
constituită decât prin act autentic şi cu îndeplinirea formalităţilor publicităţii imobiliare, nu poate
fi „transportată” ipoteca ce grevează bunurile unui debitor asupra bunurilor altuia. Dacă
ipoteca nou creată de către noul debitor ar păstra rangul celei anterioare, ar fi lezate interesele
celorlalţi creditori ai noului debitor, care aveau drepturi dobândite asupra bunurilor acestuia,
încă dinainte de novaţie.
Ibidem.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1611 alin. (2) teza finală C.civ.
Novatione legitime facta, liberantur hypotecae et pignus, usurae non currunt .
Ipotecile în cazul novaţiei prin schimbare de creditor. În cazul novaţiei prin schimbare
de creditor, rezervarea ipotecilor primei creanţe are loc aproape întotdeauna, consimţământul
debitorului de a le menţine fiind necesar şi suficient. Cu toate că prin efectul legii [art. 1611
alin. (1) C.civ.] aceste ipoteci se sting, legiuitorul a permis rezervarea lor din considerente de
echitate şi utilitate, deoarece aceste ipoteci rezervate nu pot vătăma drepturile terţilor şi prin
urmare, faţă de ei nu-şi pot produce efectele decât în limita vechii creanţe. De exemplu, dacă
vechea creanţă era de 50 de milioane de lei şi garantată cu o ipotecă de rangul I, creditorul nu
ar putea, făcând o novaţie pentru o creanţă de 70 milioane de lei, să invoce faţă de creditorul
ipotecar de gradul al II-lea că ipoteca lui garantează o creanţă de 70 milioane lei.
Aşadar, dacă datoria cea nouă este mai mare decât cea veche ipotecile nu vor fi
conservate cu acelaşi rang decât până la concurenţa datoriei iniţiale. Prin novaţie, însă,
creditorul ar putea să instituie, cu consimţământul debitorului, o nouă ipotecă pentru excedent,
dar această ipotecă nu va avea rang decât din ziua înscrierii ei. De altfel, cât timp novaţia se
face cu acelaşi debitor nu este niciun inconvenient dacă se rezervă ipotecile sau privilegiile
pentru noua creanţă căci, prin aceasta nu se schimbă situaţia celorlalţi creditori ipotecari de
rang inferior, nefiind prejudiciaţi în niciun fel.
Ipotecile în cazul novaţiei cu unul din codebitorii solidari [art. 1611 alin. (3) C.civ.].
În această privinţă art. 1611 alin. (3) dispune: „Atunci când novaţia operează între creditor şi
unul din debitorii solidari, ipotecile legate de vechea creanţă nu pot fi transferate decât asupra
bunurilor codebitorului care contractează noua datorie”.
Dacă ceilalţi codebitori consimt, atunci ipotecile pot fi rezervate şi asupra lor.
Din punct de vedere practic acest articol este criticabil. Care ar fi inconvenientul dacă
credi-torul, cu ocazia novaţiei pe care ar face-o cu unul din codebitorii solidari ar putea să-şi
rezerve ca siguranţă a noii sale creanţe garanţiile vechii creanţe, adică ipotecile care grevau
bunurile code-bitorilor cu care acesta nu face novaţie? O asemenea rezervă nu le-ar cauza
niciun prejudiciu pentru că situaţia lor nu s-ar schimba.
Dispoziţiile art. 1611 alin. (3) C.civ. au ca rezultat o mai mică aplicabilitate a novaţiei în
cazul codebitorilor solidari, în detrimentul acestora, care ar fi profitat chiar dacă novaţia cu
unul dintre ei s-ar fi făcut cu rezerva menţinerii ipotecii căci, obligaţia lor personală fiind stinsă,
obligaţia lor ipotecară ar fi singura care ar subzista.
Există însă un mijloc prin care creditorul poate eluda dispoziţiile art. 1611 alin. (3) C.civ. şi
anume: să stipuleze că novaţia este făcută sub condiţia că noul debitor va plăti noua obligaţie,
iar în caz de neplată vechea obligaţie va renaşte. Astfel, debitorii solidari vor fi ţinuţi personal
şi ipotecar.
Art. 1611 alin. (3) C.civ. nu înseamnă că orice rezervă asupra bunurilor celorlalţi coobligaţi
ar fi interzisă, după cum ar părea să rezulte din text, ci numai că o asemenea rezervă nu se
poate face decât cu consimţământul celorlalţi coobligaţi.
4.2. Efectele novaţiei în privinţa codebitorilor solidari şi a fideiusorilor (art. 1613

C.civ.)
Reglementare. Principiu. În acest caz, dacă creditorul a consimţit la novaţie sub condiţia
suspensivă ca fideiusorii sau codebitorii solidari să consimtă noua datorie şi să se oblige per-
sonal şi dacă această condiţie nu se îndeplineşte, novaţia nu se produce şi ca urmare creanţa
iniţială subzistă cu toate efectele ei; dacă, din contră, codebitorii sau fideiusorii sunt de acord
să se oblige pentru noua datorie, condiţia se îndeplineşte şi operează novaţia.
Într-adevăr, creditorul nefiind obligat să-l libereze pe loc pe debitor, a fortiori el va putea să
nu-l libereze decât sub o condiţie suspensivă. Dacă se îndeplineşte condiţia, novaţia îşi va
pro-duce efectele, iar dacă nu se îndeplineşte, novaţia va fi desfiinţată. Creditorul poate însă
încheia novaţia şi sub o condiţie rezolutorie, stipulând că ea va fi nulă dacă noua datorie nu
este plătită. În acest caz codebitorii şi fidejusorii nu vor fi liberaţi decât sub condiţie.
Astfel, potrivit art. 1613 alin. (1) C.civ., codebitorii sunt liberaţi prin novaţia făcută între
credi-tori şi unul din debitorii solidari, iar novaţia făcută în privinţa debitorului principal îi
liberează pe fideiusori. Acest articol reprezintă doar o aplicare a principiului înscris în art.
1443 C.civ. – potrivit căruia executarea obligaţiei de către unul dintre codebitori îi
liberează pe ceilalţi faţă de creditor.
Novaţia făcută între debitor şi unul din cocreditorii solidari, nu îl liberează pe debitor decât
pentru partea acestui creditor. Potrivit art. 1436 C.civ. creditorii solidari sunt prezumaţi a-şi fi
încredinţat reciproc puterea de a acţiona pentru gestionarea şi satisfacerea interesului lor
comun, fără a avea posibilitatea de a lua decizii cu privire la reducerea ori înlăturarea unor
drep-turi, asemenea decizii fiind inopozabile celorlalţi creditori.
Novaţia făcută în privinţa debitorului principal îi liberează pe fideiusori [art. 1613 alin. (1)
teza a II-a]. Fiind un contract accesoriu, fideiusiunea se va stinge odată cu obligaţia principală
(acce-sorium sequitur principale), această soluţie adoptându-se chiar dacă fideiusorul ar fi
solidar. Însă obligaţia principală putând exista fără cea accesorie, novaţia făcută în privinţa
fideiusorului nu îl va libera, în principiu, pe debitorul principal, cu excepţia cazurilor foarte rare
când a fost făcută în mod absolut, in rem, cu scopul de a stinge însuşi datoria şi nu numai de
a-l descărca pe fideiusor1.
Dacă există mai mulţi fideiusori, obligaţia unuia putând să subziste fără obligaţia celorlalţi
– rezultă că novaţia făcută în privinţa unuia dintre fideiusori, cu scopul de a-l descărca pe el,
nu îi liberează pe ceilalţi. Această soluţie se va aplica chiar dacă fideiusorul cu care creditorul
a făcut novaţia era solidar.
Când creditorul face o novaţie cu unul din fideiusorii solidari în interesul acestuia din urmă,
efectul novaţiei va fi restrâns la fideiusorul faţă de care novaţia a avut scopul de a-l libera.
§5. Novaţia în raport cu alte instituţii de drept civil
Novaţia şi cesiunea de creanţă. Novaţia prin schimbare de creditor pare, la prima

vedere, că este, de fapt, o cesiune de creanţă. Totuşi, novaţia nu se confundă cu
cesiunea de creanţă întrucât noul creditor are o creanţă care nu este însoţită de garanţiile
şi accesoriile creanţei anterioare. Dimpotrivă, cesiunea de creanţă transportă asupra
cesionarului datoria aşa cum era ea, cu toate accesoriile sale, din acest punct de vedere
ea fiind mult superioară novaţiei.
În cazul novaţiei se cere consimţământul debitorului în timp ce în cazul cesiunii de creanţă

nu este nevoie de consimţământul debitorului cedat, care poate opune cesionarului toate
excepţiile opozabile cedentului. Din contră, novaţia, creând o datorie nouă, debitorul nu va
putea opune noului creditor excepţiile pe care le-ar fi putut ridica în contra creditorului iniţial.
Cu toate că, prin ambele operaţii se schimba creditorul unei obligaţii, între cele două
instituţii există deosebiri atât în privinţa condiţiilor de fond şi de formă cât şi în privinţa
efectelor.
Idem, p. 691.
În privinţa condiţiilor de fond deosebirile au fost deja evidenţiate, iar din punct de vedere al condiţiilor de formă
condiţiile de publicitate ce trebuie îndeplinite în cazul cesiunii de creanţă nu sunt cerute pentru novaţia prin schimbare de
creditor.
Efectele celor două operaţiuni diferă astfel: cesiunea de creanţă are efect translativ, în sensul că nu stinge creanţa, ci
numai o strămută cesionarului împreună cu toate accesoriile sale, în timp ce novaţia are atât efect extinctiv cât şi efect
constitutiv în sensul că vechea obligaţie se stinge cu toate accesoriile ei pentru a lua naştere o nouă obligaţie.
Novaţia şi preluarea de datorie. Novaţia prin schimbare de debitor se aseamănă cu preluarea de datorie deoarece
prin ambele se schimbă debitorul unei obligaţii, dar novaţia nu transmite datoria, ci dă naştere unei noi datorii în locul celei
vechi, care e stinsă. În ipoteza în care prin încheierea contractului de preluare de datorie creditorul consimte la liberarea
vechiului debitor, practic intervine instituţia preluării de datorie şi novaţia nu se poate distinge.
Novaţia şi darea în plată. Novaţia prin schimbarea de obiect se aseamănă cu darea în plată, de care se deosebeşte
însă prin aceea că în timp ce la novaţie există două obligaţii succesive, una înlocuind pe cealaltă, la darea în plată
obligaţia nu este înlocuită printr-o altă obligaţie, ci ea este stinsă printr-un alt mod decât cel prevăzut în contract.
În cazul dării în plată schimbarea obiectului contraprestaţiei, spre deosebire de novaţie, se face imediat, respectiv în
momentul efectuării plăţii şi, în niciun caz nu se creează un nou raport obligaţional.
Novaţia şi subrogaţia. Spre deosebire de subrogaţie care, de asemenea, operează o schimbare a creditorului, în
cazul novaţiei obligaţia inițială nu se transmite noului creditor, tran-sformându-se într-una nouă. Drept urmare, debitorul nu
va putea opune noului creditor excepţiile legate de veche obligaţie.
MODULUL III
Stingerea obligaţiilor
-Moduri de stingere a obligatiilor care duc la realizarea creantei

creditorului -Modurile de stingere a obligatiilor care nu duc la realizarea
creantei
creditorului
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:

Secţiunea 1. Moduri de stingere a obligaţiilor
§1. Preliminarii
Noţiune. Prin stingerea obligaţiilor se înţelege încetarea raportului juridic obligaţional

dintre creditor şi debitor prin unul din modurile reglementate de lege sau stabilite de părţi.
Raţiunea pentru care părţile se leagă printr-un raport obligaţional este aceea de a se
dezlega prin plată, adică prin executarea cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate. Etimologic,
plata provine din latinescul paco care însemna a pacifica, a atenua, a satisface.
În dreptul civil, plata are o natură duală deoarece ea reprezintă atât modul de satisfacere a
creditorului, adică executarea de bunăvoie în natură a obligaţiei, cât şi un mod de stingere a
acesteia, fiind şi motivul pentru care o găsim reglementată în Codul civil atât în Cartea a V-a,
Titlul V, Capitolul I, art. 1469-1515, cât şi în Titlul VII intitulat „Stingerea obligaţiilor” (art. 1615).
Pe lângă plată, privită în sensul de executare în natură a obligaţiei, legea prevede şi alte
mijloace juridice de stingere a obligaţiilor care operează fie în baza acordului de voinţă al
părţilor, fie în temeiul legii.
Reglementare. Modurile de stingere a obligaţilor sunt reglementate în Titlul VII denumit

„Stingerea obligaţiilor” din Cartea a V-a a Codului civil. Art. 1615 C.civ. cuprinde cinci moduri
de stingere a obligaţiilor: plata, compensaţia, confuziunea, remiterea de datorie,
imposibilitatea for-tuită de executare şi o dispoziţie cu caracter general care face trimitere la
alte moduri prevăzute de lege.
84 Preliminarii
La prima vedere, din examinarea dispoziţiilor legale menţionate mai sus se constată că,
spre deosebire de reglementarea anterioară (art. 1091 C.civ. din 1864), actualul Cod civil a
evitat enu-merarea printre modurile de stingere a obligaţiilor şi a novaţiei, nulităţii, rezoluţiunii
şi prescripţiei, fapt datorat criticilor făcute de doctrină care a precizat că acestea nu sunt
mijloace veritabile de stingere a obligaţiilor deoarece au ca efect fie transformarea obligaţiei,
fie încetarea raportului juridic obligaţional (nulitatea şi rezoluțiunea), fie încetarea dreptului la
acţiune în sens material, transformând obligaţia civilă în obligaţie naturală (cazul prescripţiei).
Din analiza acestui text de lege care, pe lângă enumerarea expresă a celor cinci
moduri de stingere a obligaţiilor, introduce o dispoziţie cu caracter general ce face
trimitere la alte moduri de stingere a obligaţilor rezultă, însă, că acestea nu pot fi decât:
executarea silită în natură (art. 1527-1529 C.civ.); executarea prin echivalent (art. 1530-
1548 C.civ.); novaţia (art. 1609-1614 C.civ. 1), nulitatea (art. 1246-1265 C.civ. 2),
rezoluţiunea sau rezilierea3 contractului (art. 1549-1554 C.civ.), prescripţia dreptului la
acţiune (art. 2500-25444), decăderea din drepturi (art. 2545 -2550 C.civ.).
În ceea ce priveşte plata, aşa cum am spus deja, este modul firesc de stingere a
obligaţiilor civile. Prin plată se ajunge la realizarea dreptului de creanţă aparţinând
creditorului, caz în care obligaţia se stinge, prin obţinerea prestaţiei la care creditorul are
dreptul şi debitorul este ţinut. Suntem, deci, în situaţia clasică a realizării efectului
raportului juridic obligaţional. Acesta este motivul pentru care plata, spre deosebire de
Codul civil din 1864 în care instituţia plăţii se găsea în Capitolul VIII „Despre stingerea
obligaţiilor”, actualul Cod civil o reglementează în Titlul V „Executarea obligaţiilor”, fiind şi
motivul pentru care noi am analizat-o acolo.
§2. Clasificare
O primă propunere. Într-o lucrare considerată a încorpora o reală creaţie în ştiinţa drep-
tului5, tratându-se problema stingerii obligaţiilor, în capitolul consacrat acestei abordări (IV)
inti-tulat „Stingerea obligaţiunei independentă de realizarea6, de transformarea şi de
transmisiunea ei”, se sugerează, chiar din modul în care a fost intitulat, că plata, novaţia şi alte
instituţii juridice care au o legătură cu stingerea obligaţiilor sunt exceptate abordării împreună
cu modurile de stingere a obligaţiilor care se înfăţişează a nu comporta discuţii.
Vorbind despre diferitele „cauze” care opresc realizarea raportului juridic de obligaţie,
autorul le clasifică în7:
cauze convenţionale, de exemplu, renunţarea gratuită (iertarea de datorie);
cauze de fapt care împiedică realizarea obligaţiei, de exemplu, pierderea lucrului şi

confuziunea;
cauze legale, de exemplu, prescripţia.
Care este un mod de transformare a obligaţiilor, nu de stingere a acestora.

Care este o sancţiune de drept civil aplicată actelor juridice făcute cu încălcarea dispoziţiilor
imperative ale legii privind condiţiile esenţiale.
Care se cere pentru neexecutarea obligaţiei contractuale valabil asumate, din culpă.
Care nu este un mod de stingere a obligaţiilor, ci priveşte numai stingerea dreptului.

M.B. Cantacuzino, op. cit., 1921, p. 502.
„Raportul de obligaţiuni privit ca atare se poate stinge în mod activ şi pasiv prin diferite cauze care
opresc realizarea lui” (M.B. Cantacuzino, op. cit., 1921, p. 502.)
„Aceste cauze sunt - sau convenţionale când intervine o renunţare gratuită (s.a.), adică o iertare de
datorie - sau cauze de fapt care împiedică obligaţiunea de a se realiza - pierderea lucrului şi
confuziunea (s.a.) - sau cauze legale, prescripţiunea (s.a.)”.
Preliminarii 85
Referindu-se la nulitate şi rezoluţiune, autorul face precizarea că acestea sunt cauze de

desfiinţare retroactivă a raportului juridic de obligaţie 1.
În literatura juridică mai recentă2 s-a propus clasificarea modurilor de stingere a obligaţiilor
după două criterii:
rolul voinţei părţilor la încetarea raportului juridic obligaţional. După acest criteriu,
modurile de stingere a obligaţiilor se clasifică în:
- moduri voluntare, adică acele moduri care implică o manifestare de voinţă a părţilor în
vederea încetării raportului juridic de obligaţie. Intră în această categorie remiterea de datorie,
compensaţia convenţională şi executare voluntară;
- moduri de stingere a obligaţiilor ce nu ţin de voinţa părţilor. Intră în această categorie

imposibilitatea fortuită de executare, confuziunea şi compensaţia legală;
cel de-al doilea criteriu constă în a distinge după cum stingerea obligaţiei a dus sau nu la
realizarea creanţei. Din acest punct de vedere se cunosc:
- moduri de stingere care duc la realizarea creanţei creditorului. Intră în această categorie
compensaţia, confuziunea, darea în plată şi executarea obligaţiei; şi,
- moduri de stingere care nu duc la realizarea creanţei creditorului. Intră în această

categorie remiterea de datorie şi imposibilitatea fortuită de executare.
Autorii citaţi (C. Stătescu și C. Bîrsan) sunt de părere că „Cel de-al doilea criteriu (...) pare
a fi cel mai important”.
Secţiunea a 2-a. Moduri de stingere a obligaţiilor care duc la realizarea creanţei

creditorului
§1. Compensaţia
1.1. Reglementare. Definiţie. Domeniul de aplicare
Reglementare juridică. Cadrul de reglementare al acestei instituţii este reprezentat de

Codul civil care, în Titlul VII, intitulat „Stingerea obligaţiilor”, în capitolul II, de la art. 1616-1623
dispune cu privire la compensaţie ca mod de stingere a obligaţiilor.
Definiţie. În doctrină3, compensaţia a fost definită a fi „(...) modul de stingere a obligaţiilor
care constă în stingerea a două obligaţii reciproce, până la concurenţa celei mai mici dintre
ele”4. Altfel spus, „Compensaţia este modul indirect de stingere a obligaţiilor (...) care intervine
în situaţia în care între două persoane există obligaţii reciproce, obligaţii ce se sting până la
concurenţa celei mai mici dintre ele”5.
1 „Cât despre cauzele de nulitate care lovesc contractul din care obligaţiunea izvorăşte, precum şi
cauzele de rezoluţiune ale contractului, ele dau loc, atunci când obligaţiunile născute din contract nu se
îndeplinesc încă, nu la stingerea, ci la desfiinţarea (s.n.) retroactivă sau rezoluţiunea lor, ele dau loc la o
obligaţiune nouă care este inversă, a celei dintâi şi care se exercită pe cale de repetiţie (condictio in
debiti sau condictio sine causa)”, M.B. Cantacuzino, op. cit., 1921, p. 502.
A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 360-361.

A se vedea în acest sens dispoziţiile art. 1616 C.civ.: „Datoriile reciproce se sting prin compensaţie
până la concurenţa celei mai mici dintre ele”.
I. Dogaru, Contractul, consideraţii teoretice şi practice, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1983, p. 357.
86 Preliminarii
Actualul Cod civil, deşi nu dă o definiţie a compensaţiei, din prezentarea noţiunii, în art.
1616 C.civ. rezultă implicit şi definiţia acesteia, legiuitorul precizând că „datoriile reciproce se
sting prin compensaţie până la concurenţa celei mai mici dintre ele”.
Altfel spus, compensaţia este modalitatea de stingere a datoriilor reciproce, până la concu-
renţa celei mai mici dintre ele.
Din definiţia compensaţiei rezultă:
în raport cu plata, care se înfăţişează a fi deopotrivă efectul obligaţiei şi modul direct

de stingere a acesteia, compensaţia este un mod indirect de stingere a raportului juridic
obligaţional;
compensaţia intervine numai dacă există două raporturi juridice de obligaţie şi dacă, în
cazul lor, părţile sunt aceleaşi persoane care au atât calitatea de creditor, cât şi calitatea de
debitor;
limita stingerii prin compensaţie:
dacă obligaţiile reciproce sunt egale, se vor stinge în întregime;
dacă obligaţiile sunt de întinderi diferite, ele se vor stinge până la concurenţa celei mai
mici dintre ele.
Compensaţia are o serie de avantaje de ordin practic, fiind un mod simplificat de
executare a obligaţiilor care evită facerea unor plăţi duble, însă poate fi privită şi ca un mijloc
de garantare a realizării creanţei, cel puţin în limita creanţei pe care creditorul debitor o are în
contra debitorului creditor1.
Domeniu de aplicare. Principiu. Cât priveşte domeniul de aplicaţie al acestei instituţii, se

impune mai întâi menţiunea că dispoziţiile Codului civil nu conţin o precizare expresă a
domeniului de aplicare, ceea ce înseamnă că, de principiu, prin compensaţie se sting orice fel
de obligaţii, fără a deosebi după izvorul lor, cu condiţia să aibă ca obiect prestaţia de a da
sume de bani sau alte bunuri fungibile de aceeaşi natură2.
Ca atare, regula în materie este aceea a operării compensaţiei între creanţe reciproce,
regulă de la care, prin art. 1618 C.civ. 3, se prevăd în mod expres excepţiile. Prin excepţie de la
regula compensaţiei se înţelege acea situaţie în care, deşi între aceleaşi părţi există obligaţii
reci-proce, urmare a naturii juridice sau a regimului juridic aparate a uneia dintre cele două
creanţe, compensaţia nu poate opera. Fiind excepţii, dispoziţiile art. 1618 C.civ. sunt de strictă
interpre-tare şi aplicare.
Situaţii în care compensația nu operează. Astfel, potrivit textului de lege menţionat,

compensaţia unor creanţe reciproce nu operează în următoarele situaţii:
creanţa rezultă dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi (de exemplu, victimei unui furt nu
i se poate opune compensaţia unei datorii pe care o are faţă de autorul acelui furt);
A se vedea T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., 1968, p. 406.
Art. 1617 alin. (1) C.civ.: „Compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii
certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită
cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură”.
„Compensaţia se operează oricare ar fi cauzele uneia sau celeilalte datorii, afară de cazurile:
unei cereri pentru restituirea unui lucru ce pe nedrept s-a luat de la proprietar.
unei cereri pentru restituirea unui depozit neregulat.

unei datorii declarate nesesizabile”.
Preliminarii 87
datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat 1 (de
exemplu, când creanţa constă în dreptul de a cere restituirea unor bunuri date în depozit nere-
gulat, depozitarul nu poate opune deponentului compensaţia obligaţiei de restituire a bunurilor
cu obligaţia deponentului de a-i plăti cheltuielile de conservare şi alte cheltuieli ocazionate de
depozit);
are ca obiect un bun insesizabil2 (de exemplu, nu poate face obiectul compensaţiei
creanţa privind pensia de întreţinere cu o altă creanţă a întreţinutului faţă de întreţinător);
în cazul popririi efectuate deja, când terţul poprit dobândeşte un drept de creanţă împo-
triva creditorului său iniţial3. Deşi nu este prevăzut ca şi caz în care compensaţia este exclusă,
printre cele enumerate de art. 1618 C.civ., această situaţie rezultă din interpretarea
dispoziţiilor art. 784 teza a II-a C.proc.civ., care prevăd că „din momentul indisponibilizării şi
până la achitarea integrală a obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu, inclusiv pe perioada
suspendării executării silite prin poprire, terţul poprit nu va face nicio plată sau altă operaţiune
care ar diminua suma indisponibilizată, dacă legea nu prevede altfel”. Acelaşi lucru rezultă şi
din art. 1622 alin. (2) C.civ., care statuează că „debitorul care, fiind terţ poprit, dobândeşte o
creanţă asupra creditorului poprit nu poate opune compensaţia împotriva acestuia din urmă”.
Doctrina4 a concluzionat că este asimilată excepţiilor sus-menţionate şi ipoteza în care

compensaţia ar opera în dauna drepturilor dobândite de alte persoane. Cu titlu de exemplu, a
fost amintită situaţia popririi, caz în care dacă, după efectuarea popriri, terţul poprit
dobândeşte un drept de creanţă împotriva creditorului său iniţial, el nu mai poate invoca faţă
de acesta compensaţia, căci ar însemna să-l prejudicieze pe creditorul popritor, căruia terţul
poprit ar trebi să-i plătească.
Natura juridică a compensaţiei. În doctrina juridică mai veche a existat opinia potrivit
căreia nu există o plată veritabilă decât acolo unde satisfacerea creditorului rezultă din
îndeplini-rea întocmai de către debitor a prestaţiei datorate. În concluzie, dacă din punct de
vedere econo-mic, creditorul îşi satisface creanţa, din punct de vedere juridic achitarea unei
obligaţii prin înlo-cuirea unei prestaţii cu o alta nu poate fi identificată cu o plată veritabilă.
Astfel că, deşi îndepli-neşte o funcţie similară, având acelaşi efect extinctiv al obligaţiei, acest
mod de stingere a obli-gaţiei este diferit ca natură juridică de plată, privită ca singurul mod
perfect de stingere a obligaţiilor.
Apariţia instituţiei juridice a compensaţiei a fost impusă de raţiuni de ordin economic.

Astfel, dacă la început a fost luată în calcul numai ipoteza în care raporturile dintre
creditor şi debitor duceau la naşterea unui raport obligaţional unic (în care plata constituia
unicul mod de stingere a obligaţiei), intensificarea schimburilor a dus la apariţia unor
raporturi juridice obligaţionale reci-proce, fapt care a condus la acceptarea compensaţiei
ca instituţie menită să simplifice relaţiile dintre debitorii reciproci evitând un dublu transfer
de fonduri. Determinarea naturii juridice a acestei instituţii este un demers dificil, întrucât
asimilarea sa unei forme de realizare a plăţii ar conduce la caracterizarea sa drept o plată
dublă şi forţată. Caracterul automat al compensaţiei o
Dacă se pretinde restituirea unor lucruri fungibile consumate deja de depozitar, compensaţia nu va
opera, chiar dacă depozitarul va restitui bunuri de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate.
De exemplu, pensia de întreţinere este nesesizabilă şi, pe cale de consecinţă ea nu poate fi

compen-sată cu o datorie pe care creditorul întreţinerii o are către cel obligat la întreţinere.
Dacă s-ar admite compensaţia, s-ar ajunge la prejudicierea creditorului popritor căruia, pe baza şi
în urma popririi, terţul poprit trebuie să-i plătească.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1994, p. 360.

88 Preliminarii
îndepărtează pe aceasta de natura juridică a unei plăţi, dat fiind faptul că de esenţa plăţii, ca
mod de stingere a unei obligaţii, este realizarea sa numai cu ştirea creditorului. Plata este
mijlo-cul ideal de extincţie a obligaţiilor, realizând satisfacerea creditorului printr-o executare
întocmai a obligaţiei asumate, fiind aplicabilă tuturor obligaţiilor, oricare ar fi obiectul acestora.
Compen-saţia apare ca un procedeu diferit de stingere a obligaţiilor care, prin natura sa, nu se
poate aplica decât pentru anumite obligaţii de a da, privind bunuri fungibile, cu condiţia ca
obligaţiile să aibă caracter reciproc.
Compensaţia mai poate fi privită şi ca un mijloc de garantare a obligaţiilor, însă

invocarea acestui drept faţă de alţi creditori generează alte discuţii în plan juridic. De
altfel, formele com-pensaţiei acceptate de către diversele sisteme de drept de-lungul
istoriei, compensare judiciară în dreptul roman, compensarea prin declaraţia unilaterală
de voinţă a uneia dintre părţi, consa-crată de dreptul german, compensarea de plin drept
consacrată de sistemul francez şi preluată şi de C.civ. român, reflectă dificultatea stabilirii
naturii juridice pentru această instituţie juridică.
1.2. Felurile compensaţiei
Precizare. Compensaţia este de trei feluri:
legală, când operează în puterea legii;

convenţională, când operează ca urmare a convenţiei părţilor;
compensaţia judiciara, când este dispusă printr-o hotărâre judecătorească.
A. Compensaţia legală
Noţiune. Cadrul de reglementare a acestei forme a compensaţiei este reprezentat de

dispoziţiile art. 1617 C.civ., potrivit cu care „compensaţia operează de plin drept (…)”. În
concluzie, compensaţia legală constituie acea formă a compensaţiei în care stingerea
obligaţiilor operează de plin drept, în temeiul legii, fără a fi nevoie de acordul de voinţă al
părţilor sau de o hotărâre judecătorească1. În caz de litigiu însă, trebuie invocată pentru a se
putea face apre-cierea dispoziţiilor legale aplicabile.
Condiţii. Compensaţia legală operează dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
să existe două obligaţii reciproce, adică cele două creanţe să existe între aceleaşi
persoa-ne având atât calitatea de debitor, cât şi de creditor, în acelaşi timp, una în raport
cu cealaltă2;
obligaţiile reciproce să aibă drept obiect sume de bani sau lucruri fungibile 3, condiţie
impusă prin dispoziţiile art. 1617 alin. (1) C.civ.4 Bunurile fungibile sunt acele bunuri care
prin natura lor pot fi înlocuite cu ocazia executării. Fungibilitatea apare ca o condiţie
esenţială pentru a putea opera compensaţia, întrucât, în caz contrar s-ar schimba obiectul
obligaţiei, fără voinţa părţilor5. Ca sferă de aplicare, fără îndoială compensaţia operează
cu precădere între obligaţiile

C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 635/1995, în B.J.C.D. 1995, p. 317. Potrivit prevederilor art. 1143
din C.civ., „când două persoane sunt datoare una alteia, se operează între ele o compensaţie care stinge
amândouă datoriile în felul şi cazurile expuse mai jos”. Ca atare, compensarea poate opera numai între două
persoane care sunt datoare una faţă de alta, cu respectarea dispoziţiilor art. 1141 şi urm. C.civ.
Bunurile care, aflându-se într-un raport de echivalenţă, pot fi înlocuite unele cu altele.
„Compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi exigibile,
oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile
de aceeaşi natură”.
Preliminarii 89
ce au ca obiect sume de bani. Din această perspectivă nu prezintă relevanţă care este izvorul
dreptului de creanţă al fiecăreia dintre părţi, chiar faptul exprimării în valute diferite a sumelor
datorate reciproc nu constituie un impediment în calea compensării;
creanţele compensabile trebuie să fie certe, să aibă deci o existenţă nediscutabilă din
punct de vedere juridic. Practica judecătorească anterioara apariţiei actualului Cod civil a fost
constantă în a pretinde existenţa acestei condiţii 1;
cele două creanţe reciproce trebuie să fie lichide, adică să aibă o valoare bine stabilită.
Pentru a opera automat şi independent de voinţa părţilor, este necesar ca debitorul să nu
poată contesta nici existenţa şi nici temeiul datoriei sale, iar creditorul să fie în măsură să
ceară o exe-cutare imediată. În literatura franceză2 s-a exprimat opinia potrivit căreia această
cerinţă nu corespunde întocmai modului de operare automată al compensaţiei legale. S-a
susţinut în acest sens că, din moment ce compensaţia se realizează de plin drept, nu ar trebui
să se ţină cont de contestaţiile părţilor, şi nici de lipsa lor de cunoştinţă cu privire la cuantum.
O astfel de obiecţie ar fi exactă dacă acest caracter lichid sau nu al datoriilor de compensat ar
depinde mai mult sau mai puţin de dorinţa acelora ale căror datorii sunt reţinute. Ar fi suficient
ca unul dintre debitori să conteste existenţa sau totalul datoriei sale pentru ca anularea prin
compensaţie să nu se poată realiza, această instituţie juridică devenind un mecanism
ineficient. Lichiditatea ia însă cu totul altă semnificaţie, reprezentând o calitate obiectivă a
obligaţiei, independent de obiecţiile pe care le-ar avea debitorul, constituind astfel o condiţie
de funcţionare a întreg mecanismului specific compensaţiei;
în sfârşit, cele două creanţe reciproce trebuie să fie exigibile, adică să fi ajuns la scadenţă
(la termenul sorocit pentru executare). Compensaţia legală nu poate opera dacă una dintre
obli-gaţiile reciproce este afectată de un termen 3, întrucât, în măsura în care termenul este
stipulat în favoarea debitorului, înlăuntrul termenului nu se poate cere executarea silită a
obligaţiei. Doctrina4 a subliniat distincţia care trebuie făcută în această ipoteză de situaţia
acordării unui termen de graţie în vederea executării obligaţiei. Acordarea termenului de graţie
nu afectează însăşi exigibilitatea obligaţiei, ci constituie numai un beneficiu recunoscut în
favoarea debitorului care urmează să-şi procure mijloacele necesare pentru a-şi achita
datoria, fără a împiedica în vreun fel posibilitatea de a opune compensaţia legală. Dimpotrivă,
dacă înlăuntrul termenului de graţie acordat, debitorul devine creditorul propriului său creditor,
datoria sa se va stinge prin invocarea compensaţiei. Ca şi lichiditatea, şi exigibilitatea trebuie
privită ca o calitate obiectivă a creanţei, calitate pe care instanţa de judecată, în ipoteza în
care ar fi sesizată, se va limita doar să o constate.
Mod de operare. Specific compensaţiei legale este faptul că ea operează automat,

de plin drept. În acest sens, art. 1617 C.civ. dispune în mod expres că în măsura în care
sunt îndeplinite cerinţele legale, compensaţia operează de plin drept, adică în puterea
legii, şi independent de voinţa părţilor. Caracterul automat şi legal al compensaţiei a fost
consacrat de sistemul francez, fiind preluat aproape în aceeaşi formulare şi de Codul civil.
Folosirea expresiei „de plin drept”
A se vedea practica citată în Repertoriu I, p. 153; Trib. Suprem, Colegiu civil, decizia nr.
1703/1962, în C.D. 1962, p. 108; Trib. Suprem, Colegiu civil, decizia nr. 328/1958, citată de C. Stătescu,
C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 363.
Planiol, Ripert, Traité pratique de droit civil français, Librairie generale de droit et de jurisprudence,
Paris, 1952, p. 367 şi urm.
Înţelegând prin termen – modalitatea care afectează obligaţia şi nu termenul de graţie dat de
instanţă, căci în acest din urmă caz, compensaţia legală operează.
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 361; L. Pop, op. cit., p. 489.

90 Preliminarii
califică modul în care se vor produce efectele compensaţiei, indicând faptul că părţile nu au
posibilitatea de a determina, potrivit voinţei lor, modul de funcţionare sau efectele compensării.
Menţiunea expresă a legii „de plin drept” confirmă ideea că această funcţionare scapă total
voinţei părţilor, deoarece condiţiile sale, mai ales lichiditatea şi exigibilitatea, sunt calităţi
obiec-tive care există şi pot să permită compensarea independent de voinţa pe care o au
creditorii debitori în această privinţă. Compensaţia este legală deoarece modalităţile şi
efectele sale sunt determinate de lege. Este automată deoarece prin reunirea anumitor cerinţe
se produc anumite efecte legal determinate.
Caracterul automat şi legal al compensaţiei nu este incompatibil cu posibilitatea părţilor de

a renunţa la compensaţie. Renunţarea poate fi expresă sau tacită, cum ar fi, spre exemplu, în
ipoteza în care un debitor plăteşte datoria fără a opune compensaţia, gestul său putând fi
califi-cat drept o renunţare tacită la compensaţie. De asemenea, tot o renunţare la
compensaţie, de data acesta prezumată de lege, este prevăzută expres în conţinutul
dispoziţiilor art. 1623 C.civ., potrivit cu care în ipoteza în care se face o cesiune de creanţă,
debitorul cedat care acceptat pur şi simplu cesiunea nu mai poate opune cesionarului
compensaţia pe care ar fi putut să o opună cedentului, anterior notificării.
În concluzie, chiar dacă se recunoaşte acest mod specific de operare, chiar în ipoteza
înde-plinirii tuturor cerinţelor legale, compensaţia legală va putea fi desfiinţată, dacă părţile au
săvârşit acte incompatibile cu esenţa acestei instituţii. Potrivit legii, sunt considerate acte
incompatibile cu esenţa compensaţiei:
când debitorul acceptă cesiunea de creanţă pe care creditorul său o face unui cesionar.
În situaţia în care cesiunea a devenit opozabilă debitorului prin notificare, compensarea este
oprită numai pentru creanţele dobândite după notificare 1. Pentru cele anterioare notificării
debitorul cedat poate opune compensaţia chiar şi cesionarului, deoarece până la notificare el
este terţ faţă de cesiune.
când unul din cei doi creditori în raport cu care a operat compensaţia legală acceptă plata
făcută de celălalt creditor, caz în care renaşte şi creanţa plătitorului. Astfel, privilegiile şi
ipotecile care garantau creanţa renăscută prin rezolvirea compensaţiei rămân stinse, afară de
cazul în care cel care a plătit nu a cunoscut împrejurarea care i-a conferit calitatea de creditor
al pro-priului său creditor.
în situaţia în care un creditor (reciproc) urmăreşte pe celălalt creditor (reciproc) şi acesta
din urmă nu-i opune compensaţia.
părţile să nu fi renunţat expres sau tacit la beneficiul compensaţiei 2.
Efecte. Compensaţia legală produce următoarele efecte:

stinge obligaţia întocmai ca şi plata. Efectul extinctiv al compensaţiei este prevăzut
expres în dispoziţiile art. 1616 C.civ., potrivit cu care datoriile se sting reciproc şi până la
concurenţa celei mai mici dinte ele. Momentul în care se produce compensarea este
întotdeauna acelaşi cu momentul în care creanţele, îndeplinind condiţiile legale, devin
compensabile, stingându-se împreună cu toate accesoriile care le garantează. Prescripţia
care curgea împotriva uneia dintre părţi va fi întreruptă de la data la care creanţele devin
compensabile. Pentru a fi întreruptă pres-cripţia extinctivă este necesar ca cel împotriva
căruia curge să invoce compensaţia, fapt ce pune
A se vedea dispoziţiile art. 1582 alin. (3) C.civ.: „În cazul în care cesiunea i-a devenit opozabilă prin
acceptare, debitorul cedat nu mai poate opune cesionarului compensaţia pe care o putea invoca în
raporturile cu cedentul”.
A se vedea art. 1617 alin. (3) C.civ.: „Oricare dintre părţi poate renunţa, în mod expres sau tacit, la
compensaţie”.
Preliminarii 91
în evidenţă necesitatea intervenţiei uneia dintre părţi pentru a se produce efectele specifice
com-pensaţiei. Se poate observa prin urmare că pe calea compensaţiei se oferă părţilor
mulţumirea că se vor realiza două plăţi reciproce. Exceptând însă situaţia în care cele două
creanţe sunt egale ca valoare, doar titularul creanţei mai mici obţine o satisfacere totală de
creanţei. Această consecinţă inevitabilă compensaţiei a fost considerată de doctrină drept o
excepţie de la princi-piul indivizibilităţii plăţii, fiind una dintre situaţiile în care un creditor trebuie
să se mulţumească cu o plată parţială;
în cazul în care sunt mai multe datorii, compensaţia operează după regulile care guver-
nează imputaţia plăţii1;
compensaţia este o plată forţată care operează de plin drept, cu precizarea că părţile pot
renunţa la efectul său; 2
stingând creanţele, compensaţia legală stinge şi accesoriile şi garanţiile lor (privilegiile,
gajul şi ipoteca)3.
fideiusorul poate opune creditorului compensaţia creanţei pe care debitorul principal, a

cărui datorie o garantează, o dobândeşte faţă de creditorul obligaţiei garantate [art. 1621 alin.
(1) C.civ.]; în schimb, debitorul nu poate opune compensaţia creanţei fideiusorului împotriva
creditorului său [art. 1621 alin. (2) C.civ.];
în cazul solidarităţii pasive, compensaţia care se produce între creditor şi un codebitor
solidar produce efectul extinctiv de obligaţie doar în limita părţii de datorie a codebitorului
solidar cu care se realizează compensaţia, ceilalţi codebitori solidari rămânând obligaţi pentru
partea de datorie rămasă după ce a operat compensaţia [art. 1450 C.civ.].
în cazul indivizibilităţii, compensaţia intervenită între unul dintre debitorii obligaţi indivizibil
şi creditor „stinge obligaţia indivizibilă şi îi liberează pe ceilalţi debitori, aceştia rămânând însă
ţinuţi să plătească celui dintâi echivalentul părţilor lor” [art. 1432 alin. (1) C.civ.]
B. Compensaţia convenţională
Noţiune. Este acea formă a compensaţiei care rezultă din convenţia părţilor şi, de regulă,
intervine în situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile pentru a opera compensaţia legală.
Dezvoltare. Spre deosebire de compensaţia legală, compensaţia convenţională are un

domeniu de aplicaţie mult mai mare, ea operând indiferent de natura obiectului obligaţiilor.
Această deosebire se datorează caracterului supletiv al normelor juridice care reglementează
materia compensaţiei.
Compensaţia convenţională produce aceleaşi efecte ca şi compensaţia legală, deosebit

fiind doar momentul din care efectele încep să curgă. În cazul compensaţiei convenţionale
efectele curg din momentul în care părţile au încheiat convenţia.
C. Compensaţia judecătorească 4
Art. 1620 C.civ. :„Atunci când mai multe obigaţii susceptibile de compensaţie sunt datorate de
acelaşi debitor, regulile stabilite pentru imputaţia plăţii se aplică în mod corespunzător”.
A se vedea în acest sens dispoziţiile art. 1617, alin. (3) C.civ.: „Oricare dintre părţi poate renunţa,
în mod expres ori tacit, la compensaţie”.
Stingerea accesoriilor şi garanţiilor operează în măsura în care, prin compensaţie, se stinge creanţa.
Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 127/1972, în Repertoriu II, p. 116. În cazul în care creanţele
reciproce dintre două persoane nu îndeplinesc condiţiile cerute de lege pentru a opera automat compen-saţia,
părţile pot să considere totuşi ca ele să fie stinse prin compensare. În această situaţie compensarea
92 Preliminarii
Noţiune. Este acea formă a compensaţiei care se face (dispune) de către instanţa
judecătorească, de regulă, cu ocazia judecării cererilor reconvenţionale.
Se poate, însă, ca datoriile reciproce compensabile să nu fie lichide ori să nu aibă drept
obiect sume de bani sau bunuri fungibile. În această situaţie, oricare dintre cei doi creditori se
poate adresa instanţei de judecată [art. 1617 alin. (2) C.civ.] care poate dispune compens aţia
până la concurenţa celei mai mici dintre sume 1.
Compensaţia judecătorească produce aceleaşi efecte ca şi compensaţia legală, cu

deosebirea că aceste efecte curg din momentul când hotărârea judecătorească prin care s-a
dispus compensaţia a rămas definitivă.
1.3. Concluzii
Precizări. Compensaţia se caracterizează, pe de o parte, prin faptul că reprezintă un mod

autonom de stingere a obligaţiilor, iar pe de altă parte prin faptul că voinţa părţilor nu poate
interveni în funcţionarea sa. Compensaţia nu poate fi însă asimilată plăţii întrucât domeniul
obligaţiilor cu privire la care poate opera compensaţia este limitat, în timp ce plata constituie
pro-cedeul normal de stingere a tuturor obligaţiilor indiferent de natura acestora. Pe de altă
parte, compensaţia constituie doar un procedeu care permite satisfacerea creanţei în afara
oricărei execuţii debitoare.
Compensaţia operează şi produce efecte fără ca părţile implicate să fie nevoite să

intervină, condiţiile prevăzute de Codul civil constituind calităţi obiective ale creanţelor,
independent de conştiinţa sau de voinţa creditorilor reciproci şi, mai mult, prin întrunirea
cerinţelor legale, com-pensaţia produce efecte ce impun modelarea voinţei părţilor implicate.
Însă, cu toate acestea, această voinţă, singură sau cu sprijinul instanţelor judecătoreşti, este
indispensabilă pentru a asigura declanşarea întregului mecanism.
§2. Confuziunea
2.1. Definiţie. Domeniu de aplicare
Definiţie. Confuziunea este modul de stingere a obligaţiilor civile care operează în situaţia
în care asupra aceleiaşi persoane se întruneşte atât calitatea de debitor, cât şi calitatea de
creditor2. Altfel spus, „Confuziunea constă în întrunirea în aceeaşi persoană atât a calităţii de
debitor, cât şi a aceleia de creditor, în cadrul aceluiaşi raport juridic obligaţional” 3.
Domeniu. Regula în materie este că nu există restricţii în privinţa acţiunii confuziunii, ca

mod de stingere a obligaţiilor civile.
De la această regulă sunt posibile două abateri:
când moştenirea este acceptată sub beneficiu de inventar;
are loc pe data intervenirii convenţiei. Compensaţia poate fi invocată şi prin cerere reconvenţională,
pârâtul arătând ce creanţe sunt în discuţie, caz în care instanţa poate decide compensarea lor. Efectele
acestei compensaţii se produc însă pe data la care hotărârea prin care s-a dispus a rămas definitivă
În acest sens s-a pronunţat Trib. Suprem, Colegiu civil, decizia nr. 1703/1962, în C.D. 1962, p. 108.
A se vedea dispoziţiile art. 1624 alin. (1) C.civ.: „Atunci când, în cadrul aceluiaşi raport obligaţional,
calităţile de creditor şi debitor se întrunesc în aceeaşi persoană, obligaţia se stinge de drept prin confu -
ziune”.
De exemplu: creditorul moşteneşte pe debitor, sau invers: debitorul moşteneşte pe creditor.

Preliminarii 93
când creditorii succesorali au cerut separaţia de patrimonii 1.
2.2. Efectele confuziunii
Efecte. Ca mod de stingere a obligaţiilor civile, confuziunea produce următoarele efecte:

stinge obligaţia în sens larg (stinge însuşi raportul juridic obligaţional);
odată cu stingerea obligaţiei stinge şi obligaţia de garanţie a fideiusorilor, dacă obligaţia a
fost garantată de aceştia2;
în cazul confuziunii prin întrunirea asupra aceleiaşi persoane a calităţilor de debitor şi
fidejusor sau de creditor şi fidejusor, se stinge numai obligaţia secundară de garanţie nu şi
obligaţia principală (cea garantată) 3;
confuziunea nu profită debitorilor solidari; deşi acest efect al confuziunii era prevăzut
expres
în art. 1155 alin. (3) din vechea reglementare, în actualul cod nu au mai fost preluate aceste
dispoziţii;
desfiinţarea confuziunii ca urmare a dispariţiei cauzei care a determinat confuziunea

atrage după sine renaşterea obligaţiei iniţiale cu efect retroactiv (art. 162 C.civ.);
confuziunea nu aduce atingere drepturilor dobândite de terţi asupra creanţei anterior
stingerii acesteia4;
o noutate o constituie prevederile art. 1625 C.civ. potrivit cărora: „ipoteca se stinge prin
con-fuziunea calităţilor de creditor ipotecar şi de proprietar al bunului ipotecat ”.
§3. Darea în plată. Cesiunea de creanţă în locul executării
Noţiune. Darea în plată este modul indirect de stingere a obligaţiilor care constă în alter-
nativa admisă debitorului de a presta un alt obiect decât obiectul obligaţiei, dar numai cu con-
simţământul creditorului5. Altfel spus, darea în plată este „(...) operaţia juridică prin care
debitorul execută către creditorul său o altă prestaţie decât aceea la care s-a obligat la
încheierea raportului juridic obligaţional” 6.
Darea în plată este reglementată cu titlu indirect în cadrul plăţii, prin intermediul art. 1492
C.civ.
Spre deosebire de novaţia prin schimbare de obiect (cu care se aseamănă foarte mult),
darea în plată are loc odată cu plata şi nu mai înainte și liberează pe debitor de executarea
obligaţiei, pe când novaţia prin schimbare de obiect înlocuieşte o obligaţie cu alta. Aşadar,
darea în plată este un mod de stingere a obligaţiilor, pe când novaţia, în general şi cea prin
schimbare de obiect, în special, este un mod de transformare a acestora.
A se vedea art. 1624 alin. (2) C.civ.: „Confuziunea nu operează dacă datoria şi creanţa se găsesc
în acelaşi patrimoniu, dar în mase de bunuri diferite”.
A se vedea dispoziţiile art. 1626 teza I C.civ.: „Confuziunea ce operează prin reunirea calităţilor de
creditor şi debitor profită fideiusorilor”.
A se vedea dispoziţiile art. 1626 teza a II-a C.civ.: „Cea care operează prin reunirea calităţilor de
fideiusor şi creditor ori de fideiusor şi debitor principal nu stinge obligaţia principală”.
A se vedea în acest sens prevederile art. 1627 C.civ. – Efectele confuziunii faţă de terţi.
A se vedea dispoziţiile art. 1492 alin. (1) C.civ.: „Debitorul nu se poate libera executând o altă pres -
taţie decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă
credi-torul consimte la aceasta”.

94 Preliminarii
Fiind vorba de un contract intervenit în faza plăţii, darea în plata trebuie să îndeplinească
condiţiile de fond pentru validitatea contractului prevăzute de art. 1179 C.civ.
Efecte. Principalul efect al dării în plată constă în stingerea obligaţiei ca şi plata. Condiţia
care se cere este ca cel ce dă în plată să fie proprietarul lucrului prestat în locul celui ce
trebuia prestat, altfel efectul excesiv al obligaţiei nu se va putea produce.
Darea în plată se poate realiza prin transferul în contul datoriei a unui drept de proprietate
sau a unui alt drept real, situaţie în care se aplică dispoziţiile de la vânzare privind garanţia de
evicţiune şi vicii ascunse. Creditorul are un drept de opţiune, în sensul că poate să aleagă
invo-carea garanţiei specifice vânzării sau poate să solicite prestaţia iniţială, situaţie în care
renunţă, cu efect retroactiv, la darea în plată [art. 1492 alin. (2) C.civ.].
Cesiunea de creanţă în locul executării. Instituţia cesiunii de creanţă în locul executării

este reglementată prin intermediul dispoziţiilor art. 1493 C.civ.
Potrivit art. 1493 alin. (1), plata poate fi făcută şi prin intermediul unei cesiuni de creanţă în
contul unei datorii. Spre deosebire de darea în plată, în cadrul acestei instituţii, „obligaţia se
stinge în momentul satisfacerii creanţei cedate” şi nicidecum în momentul efectuării cesiunii de
creanţă [art. 1493 alin. (1) C.civ.].
Prin excepţie, raportat la dispoziţiile art. 1493 alin. (1), părţile pot conveni ca obligaţia în
locul căreia debitorul îşi cedează propria creanţă să se stingă încă de la data realizării
cesiunii, situaţie în care devin aplicabile dispoziţiile art. 1586 C.civ.
Tot astfel, creditorul poate opta între a invoca dispoziţiile specifice cesiunii de creanţă în
ce priveşte garanţia, prevăzute de art. 1586, şi a solicita prestaţia iniţială.
Secţiunea a 3-a. Modurile de stingere a obligaţiilor care nu duc la

realizarea creanţei creditorului
§1. Remiterea de datorie
1.1. Reglementare. Definiţie
Reglementare. Remiterea de datorie este reglementată de art. 1629-1633 din Titlul VII al
Cărţii a V-a din Codul civil.
Definiţie. Remiterea de datorie constă în „renunţarea gratuită din partea creditorului
de a valorifica în contra debitorului său, drepturile izvorând dintr-o creanţă”1. Altfel spus,
ea este „(...) renunţarea cu titlu gratuit a creditorului de a-şi valorifica creanţa pe care o
are împotriva debitorului său”2. Există însă posibilitatea ca remiterea de datorie să
opereze şi cu titlu oneros aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1630 alin. (2) C.civ. În
această ipoteză, remiterea de datorie este, în realitate, o novaţie prin schimbarea
obiectului obligaţiei sau, după caz, o tranzacţie3.
Remiterea de datorie este întâlnită, uneori, în literatura de specialitate şi sub denumirea de
„iertare de datorie”.
Dezvoltare. Felurile remiterii de datorie. Pentru o mai bună conturare a conceptului

remiterii de datorie, sunt necesare o serie de sublinieri:
I. Dogaru, op. cit., 1983, p. 363.

A se vedea L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul
Juridic, 2012, op. cit., p. 745.
Preliminarii 95
remiterea de datorie este o renunţare a creditorului la valorificarea unui drept în contra

debitorului său;
remiterea de datorie este de natură contractuală, este un contract şi nu un act unilateral
de voinţă, pentru că presupune şi consimţământul debitorului. Fiind un contract, remiterea de
datorie se produce la data realizării acordului de voinţă. Caracterul contractual rezultă şi din
împrejurarea că, într-adevăr, creditorul poate să nu ceară plata de la debitor, dar nu-l poate
opri să plătească.
dacă s-a făcut ofertă de remitere de datorie, creditorul poate s-o retragă până în
momentul acceptării ei de către debitor;
remiterea de datorie poate însă rezulta şi dintr-un testament care conţine un legat de
liberaţiune pe care debitorul îl poate accepta sau nu;
În ceea ce priveşte felurile remiterii de datorie, din interpretarea dispoziţiilor art. 1630
C.civ., rezultă că:
- remiterea de datorie poate fi totală sau parţială. Dacă nu există stipulaţii contrare, vorbim
de o remitere totală [art. 1629 alin. (2) C.civ.];
- conform art. 1630 alin. (1) C.civ., remiterea de datorie poate fi expresă sau tacită, iar
conform alin. (2) poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, în funcţie de natura actului prin
care aceasta se realizează.
1.2. Condiţiile remiterii de datorie
Condiţii. În privinţa condiţiilor remiterii de datorie, trebuie deosebit după cum aceasta se
face prin acte juridice civile între vii (inter vivos) sau prin acte din cauză de moarte (mortis
causa):
în prima situaţie, trebuie observat că remiterea de datorie este un contract şi anume, o

donaţie indirectă şi este supusă tuturor regulilor referitoare la revocare 1, raport2 şi reducţiune3.
Cu toate acestea, remiterea de datorie nu va trebui făcută în formă autentică.
în cea de-a doua situaţie, remiterea de datorie trebuie să respecte condiţiile de
solemnitate cerute pentru testamentul care o încorporează.
1.3. Dovada remiterii de datorie
Regulă. Dacă în reglementarea anterioară se considera că remiterea de datorie este un

act juridic civil în sens de negotium iuris, dovada făcându-se potrivit regulilor din materia
actelor juridice civile4, actualul Cod civil a prevăzut expres în dispoziţiile art. 1631 că proba
acestei convenţii se face întocmai ca şi proba plăţii, trimiţând la prevederile art. 1499.
Astfel, dovada remiterii de datorie se poate face cu orice mijloc de probă.
1 A se vedea dispoziţiile art. 1020 C.civ.: „Donaţia poate fi revocată pentru ingratitudine şi pentru
neexecutarea fără justificare a sarcinilor la care s-a obligat donatarul”.
A se vedea dispoziţiile art. 1146-1154 C.civ.

A se vedea dispoziţiile art. 1091 şi urm. C.civ.
C.S.J., Secţia civilă, decizia nr. 1741/1990 Deciziile C.S.J., 1990-1992, p. 41. Renunţarea
voluntară sau iertarea de datorie este un contract cu titlu gratuit prin care creditorul liberează pe debitor.
Iertarea de datorie, în afară de cazul când este făcută prin testament, poate fi făcută în orice formă, deci
atât tacit, cât şi prin înscris autentic sau sub semnătură privată, putând fi dovedită ca orice act juridic
potrivit normelor de drept comun cu privire la proba actelor juridice.
96 Preliminarii
Regula potrivit căreia dovada remiterii de datorie se face cu orice mijloc de probă impune
a se face o serie de precizări după cum urmează:
proba remiterii de datorie se poate face prin întocmirea unor înscrisuri;

eliberarea unei chitanţe fictive de către creditor debitorului prin care creditorul recunoaşte
că s-a făcut plata, chiar dacă, în realitate, aceasta nu s-a făcut;
înscrisul întocmit anume de părţi care constată convenţia lor de remitere de datorie.
Astfel, trebuie menţionat că în actualul Cod civil nu mai sunt prevăzute prezumţiile legale
de eliberare a debitorului consacrate în dispoziţiile art. 1138 ale vechiului cod 1:
prezumţia legală absolută (iuris et iure) de iertare de datorie care rezultă din predarea
înscrisului original constatator al creanţei, dacă este un înscris sub semnătură privată, de
către creditor, debitorului;
hotărârile judecătoreşti nu se mai învestesc cu formulă executorie.
1.4. Efectele remiterii de datorie
Efecte. Efectul principal al remiterii de datorie constă în stingerea obligaţiei debitorului,

deci, în liberarea debitorului de plata acesteia şi, odată cu acestea, stingerea garanţiilor care
au instituit-o.
În privinţa efectelor remiterii de datorie se impun, însă, unele observaţii cu privire la

situaţia în care este vorba de debitorii obligaţiei, despre fidejusori ori despre garanţiile
acesteia:
cu privire la garanţii, art. 1632 C.civ. prevede că renunţarea expresă la un privilegiu sau
la o ipotecă făcută de creditor nu prezumă remiterea de datorie în privinţa creanţei garantate;
referitor la fideiusori şi debitori, din dispoziţiile art. 1633 C.civ. se disting următoarele
ipoteze:
(i) remiterea de datorie făcută debitorului principal liberează pe fideiusor, ca şi pe oricare
alte persoane ţinute pentru el;
(ii) remiterea de datorie consimţită în favoarea fideiusorului nu liberează pe debitorul
principal;
(iii) dacă remiterea de datorie este convenită cu unul dintre fideiusori, ceilalţi rămân
obligaţi să garanteze pentru tot, cu includerea părţii garantate de acesta, numai dacă au
consimţit expres la exonerarea lui;
(iv) prestaţia pe care a primit-o creditorul de la un fideiusor pentru a-l exonera de obligaţia
de garanţie se impută asupra datoriei, profitând, în proporţia valorii acelei prestaţii, atât
debitorului principal, cât şi celorlalţi fideiusori;
când iertarea de datorie a fost făcută în favoarea unui codebitor solidar, acesta nu îi
liberează pe ceilalţi codebitori, cu excepţia cazului în care creditorul declară aceasta în mod
expres sau remite voluntar debitorului înscrisul constatator al creanţei sale, care este un
înscris sub semnătură privată [art. 1451 alin. (1) C.civ.];
în cazul obligaţiei indivizibile pasiv, remiterea de datorie „care operează în privinţa unui
debitor, stinge obligaţia indivizibilă şi îi liberează pe ceilalţi debitori, aceştia rămânând însă
ţinuţi să plătească celui dintâi echivalentul părţilor lor (art. 1432 C.civ.);
remiterea de datorie cu titlu gratuit produce efecte ca orice liberalitate, ea putând fi
supusă regulilor reducţiunii liberalităţilor excesive şi tuturor celorlalte reguli aplicabile
liberalităţilor.
„Remiterea voluntară a titlului original, făcută de creditor debitorului dă proba liberaţiunii. Remiterea voluntară a copiei legislative a
titlului lasă a se presupune remiterea datoriei sau plata, până la proba contrarie”.
§2. Imposibilitatea fortuită de executare
Definiţie. Este modul de stingere a obligaţiilor care constă în aceea că executarea

acestora a devenit imposibilă ca urmare a unui caz fortuit sau de forţă majoră, sau alte
evenimente asimilate acestora, fără deci, să se poată vorbi de culpa debitorului1.
Imposibilitatea fortuită de executare este reglementată expres în art. 1634 C.civ.
Domeniu. Sunt supuse stingerii în acest fel numai obligaţiile care au drept obiect a da un
bun determinat individual, a face sau a nu face.
Rezultă că obligaţiile care au drept obiect bunuri de gen nu pot fi stinse datorită unui caz
fortuit sau de forţa majoră pentru că, de regulă, acestea pot fi procurate [art. 1634 alin. (6)
C.civ.]. Este o aplicaţie a principiului potrivit căruia se consideră că bunurile de gen nu pier
niciodată (genera non pereunt) şi a regulii potrivit căreia riscul îl suportă proprietarul (res perit
domino), pentru că proprietarul lucrurilor de gen nepredate este întotdeauna înstrăinătorul.
Condiţii. Pentru ca acest mod de stingere a obligaţiilor să opereze se cer următoarele

condiţii:
intervenţia unei cauze de forţă majoră sau a unui caz fortuit sau a unei alte cauze
asimilate acestora, cum ar fi fapta victimei sau fapta unui terţ [art. 1634 alin. (1) C.civ.]; altfel
spus, pieirea obiectului obligaţiei să se fi produs fără culpa (vina) debitorului;
imposibilitatea să fie absolută (să privească întreaga întindere a obligaţiei, în caz contrar
ea având doar efect parţial) şi perpetuă (dacă este temporară, efectul nu constă în stingerea
obligaţiei, ci doar în suspendarea executării acesteia) [art. 1634 alin. (3) C.civ.];
debitorul să fi fost pus în întârziere, în sensul somării sale la executare [art. 1634 alin. (1)
C.civ.]; debitorul va fi liberat chiar dacă pieirea a avut loc fără culpa acestuia, chiar după
punerea lui în întârziere, dacă se va face dovada că lucrul ar fi pierit şi în situaţia în care s-ar fi
aflat la creditor, cu excepţia cazului în care debitorul a luat asupra sa riscul producerii acestor
evenimente [art. 1634 alin. (2) C.civ.];
debitorul să notifice creditorului imposibilitatea de executare. Astfel, potrivit art. 1634,
alin. (5) C.civ., debitorul trebuie să notifice creditorului existenţa evenimentului care
provoacă imposibilitatea de executare a obligaţiilor. În cazul în care notificarea nu ajunge
la creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia
să cunoască imposibili-tatea de executare, debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat,
prin aceasta, creditorului.
debitorul să nu-şi fi asumat răspunderea pentru neexecutările survenite din cauze fortuite
[art. 1634 alin. (2) C.civ.], situaţie în care va trebui să repare prin echivalent pierderea suferită
prin neexecutare de către creditor;
obiectul obligaţiei trebuie să îl constituie orice prestaţie, cu excepţia aceleia care are ca
obiect bunuri de gen [art. 1634 alin. (6) C.civ.], situaţie în care debitorul nu va putea invoca
impo-sibilitatea fortuită de executare, deoarece genera non pereunt.
Efecte. Principalul efect al imposibilităţii fortuite de executare constă în stingerea
obligaţiei împreună cu garanţiile şi accesoriile sale, cu excepţia acelor ipoteze când debitorul
şi-a asumat expres răspunderea şi pentru unele cazuri de forță majoră.
În cazul imposibilităţii fortuite de executare a unei obligaţiuni dintr-un raport juridic sinalag-
matic, riscul îl suportă debitorul obligaţiei imposibil de executat (res perit debitori).
În sfârşit, în situaţia în care imposibilitatea fortuită de executare este temporară, debitorul

va fi ţinut să execute obligaţia atunci când dispare cauza de suspendare1.
A se vedea, pentru definiţia legală, prevederile art. 1634 alin. (1) C.civ.
98 Preliminarii
În ipoteza obligaţiilor contractuale, imposibilitatea fortuită de executare, absolută şi

perpetuă, atrage desfiinţarea automată a contractului2, cu aplicarea subsecventă a teoriei
riscurilor, astfel cum aceasta este instituită de art. 1274 C.civ.
A se vedea în acest sens prevederile art. 1634 alin. (3) C.civ.: „Atunci când imposibilitatea este
tem-porară, executarea obligaţiei se suspendă pentru un termen rezonabil, apreciat în funcţie de durata
şi urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare”.
Art. 1557 C.civ. „Atunci când imposibilitatea de executare este totală şi definitivă şi priveşte o obligaţie
contractuală importantă, contractul este desfiinţat de plin drept şi fără vreo notificare, chiar din momentul
producerii evenimentului fortuit. Dispoziţiile art. 1274 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător”.
Preliminarii 99
MODULUL IV
GARANTAREAOBLIGATIILOR
Unitate de invatare: Garantiile personale
Garantiile autonome
Timp alocat: 1 h
Bibliografie:

I. Preliminarii
Secţiunea 1. Concept
§1. Definiţie. Precizări
Definiţie. În literatura de specialitate garanţiile au fost definite ca fiind „(…) acele mijloace
juridice care, dincolo de limitele dreptului de gaj general şi în plus faţă de acest drept, conferă
creditorului garantat anumite prerogative suplimentare, constând, de regulă, fie într-o prioritate
faţă de ceilalţi creditori, fie în posibilitatea ca, în caz de neexecutare din partea debitorului, să
urmărească pe o altă persoană, care s-a angajat să execute obligaţia ce revine debitorului”1.
Din dispoziţiile art. 2324 alin. (1) C.civ. se arată că: „cel care este obligat personal
răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare, acestea servind drept
garanţie comună a creditorilor săi”.
În legătură cu această definiţie, în literatura de specialitate2 s-au făcut următoarele discuţii:
este o definiţie care cuprinde sensul larg al garanţiilor;

fiind surprins sensul larg al garanţiilor, definiţia priveşte nu numai garanţiile propriu-zise,
ci şi o serie de procedee şi mijloace juridice care, deşi se păstrează în sfera noţiunii dreptului
de gaj general, întăresc şansele executării obligaţiilor; şi
caracterul general al definiţiei este de natură să extindă fără limite bine precizate sfera
caracterului de garanţie, inclusiv posibilitatea de a apela la forţa coercitivă a statului în
vederea realizării executării silite.
Ibidem.
100 Preliminarii
Precizări. Din observarea împreună a dispoziţiilor legale în materie şi a definirilor date, se

impun o serie de precizări al căror scop îl constituie completa subliniere a conceptului de
garanţie:
orice obligaţia asumată tinde spre o anume finalitate: executarea ei;

asigurarea executării unei obligaţii se înfăptuieşte şi pe calea garantării ei privită ca
măsură constituită în acest scop1;
primul interesat cu privire la măsura garantării obligaţiei în contra insolvabilităţii
debitorului este creditorul;
insolvabilitatea debitorului este evidentă atunci când pasivul2 depăşeşte activul, privite
drept componente ale patrimoniului acestuia;
dreptul de gaj general al creditorilor chirografari constituie cea mai generală garanţie
pentru executarea obligaţiilor, dar şi cea mai puţin eficace, pentru că înlătură riscul
insolvabilităţii debito-rului3 şi nu conferă posibilitatea îndestulării creditorului cu preferinţă şi
urmăririi bunurilor din activul debitorului oriunde s-ar afla ele;
slaba capacitate a dreptului de gaj general al creditorilor chirografari constă în aceea că
este un gaj comun tuturor creditorilor din această categorie, consideraţi egali în posibilitatea
recunoscută de lege de a urmări bunurile supuse executării silite;
poziţia de egalitate a creditorilor chirografari face ca, în cazul în care sumele obţinute nu
sunt suficiente pentru acoperirea tuturor datoriilor, aceste sume să se impute proporţional
asupra valorii creanţelor;
dreptul de gaj general conferă creditorilor o serie de prerogative precum:
dreptul de a lua măsuri de conservare în legătură cu un bun sau mai multe bunuri,
precum asigurarea dovezilor, îndeplinirea unor formalităţi de publicitate şi informare pe contul
debitorului ori luarea unor măsuri asiguratorii precum sechestrul sau poprirea asiguratorie;
posibilitatea recunoscută de lege creditorului de a introduce acţiunea oblică
(subrogatorie) pentru a înlătura neglijenţa debitorului în exercitarea propriilor sale drepturi;
posibilitatea recunoscută de lege creditorului de a intenta acţiunea pauliană sau revoca-
torie pentru înlăturarea unor acte frauduloase încheiate de debitor pentru a crea sau mări
propria insolvabilitate;
posibilitatea recunoscută creditorului de a trece la executarea silită asupra bunurilor ce se
află în patrimoniul debitorului în momentul în care începe urmărirea;
- egale pentru toţi creditorii, aceste prerogative constituie, în acelaşi timp, limitele maxime
ale posibilităţilor de asigurare a executării obligaţiilor oferite de dreptul de gaj general;
- asemenea prerogative nu ajută pe creditor în situaţia în care insolvabilitatea este

urmarea unor acte nefrauduloase încheiate de debitor în legătură cu bunurile sale4;
- situaţia este aceeaşi în cazul în care solvabilitatea este consecinţa contractării unor
datorii noi de către debitor5;
1 A se vedea în acest scop, Gh. Nedelski, op. cit., 1956, p. 130; Fr. Deak, op. cit., p. 197; P.
Demetrescu, op. cit., p. 306; V.D. Zlătescu, Garanţiile creditorului, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970, p.
49; R. Sanilevici, op. cit., p. 115.
Adică totalul datoriilor ce debitorul le are.

A se vedea dispoziţiile art. 2324 alin. (1) C.civ.: „Cel care este obligat personal răspunde cu toate
bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”.
Pe cale de consecinţă, actele nefrauduloase nu pot fi revocate prin acţiunea pauliană.
Contractarea unor noi datorii de către debitori nu poate fi împiedicată de creditorii existenţi.
Preliminarii 101
garanţiile, altele decât dreptul de gaj general al creditorilor chirografari, au fost create
pentru a evita ori reduce riscul insolvabilităţii debitorului, întărind, astfel, poziţia creditorilor;
pe cale de consecinţă, prin garanţii se poate ajunge la una din următoarele soluţii:
înlăturarea egalităţii dintre creditori, unul dintre aceştia fiind pus, prin chiar garanţia
respectivă, într-o situaţie privilegiată; fie,
adăugarea la gajul general existent a unui alt gaj general alcătuit din patrimoniul unei alte
persoane decât debitorul, care se obligă să execute obligaţia debitorului dacă acesta din urmă
n-o face.
§2. Arvuna şi clauza penală pot fi considerate garanţii numai în sensul larg al
conceptului
Motivaţie. Din punctul de vedere al materiei garantării obligaţiilor numai garanţiile propriu-
zise – adică numai acelea care, dincolo de limitele dreptului de gaj general şi în plus faţă de
acest drept, conferă creditorului garantat anumite garanţii suplimentare – dau conţinutul
conceptului de garanţie1.
În această situaţie, nici arvuna, şi nici clauza penală nu pot fi considerate garanţii:
arvuna, pentru că dacă executarea obligaţiei nu a avut loc din vina celui ce a plătit-o,
acesta nu mai poate pretinde restituirea ei, în timp ce, dacă executarea devine imposibilă
pentru primitorul arvunei, acesta va restitui arvuna îndoit (art. 1544-1545 C.civ.);
clauza penală (art. 1538 C.civ.), pentru că în cazul acesteia cel ce nu-şi execută obligaţia
este ţinut la plata sumei prestabilite, adică echivalentul global al prejudiciului, fără a fi nevoie
de dovada prejudiciului din partea creditorului.
Pe de altă parte, se constată că niciuna din cele două instituţii (arvuna şi clauza penală)
nu adaugă ceva la dreptul de gaj general al creditorului chirografar asupra patrimoniului
debitorului său.
§3. Sensuri
Accepţiuni. Din întreaga abordare în plan conceptual a noţiunii de garanţie, credem că

se poate conchide că aceasta trebuie privită ca având două sensuri (două accepţiuni):
garanţie în sens larg (lato sensu) care, pe lângă garanţiile propriu-zise, înglobează şi alte
instituţii juridice precum: arvuna, clauza penală, solidaritatea, indivizibilitatea etc., toate
acestea constituind, în cel mai larg sens al cuvântului, garanţii în privinţa executării obligaţiei;
garanţie în sens restrâns (stricto sensu), accepţiune care încorporează numai garanţiile
propriu-zise, adică acele mijloace specifice care depăşesc limitele dreptului de gaj general şi,
în plus faţă de acest drept, conferă creditorului garantat anumite prerogative suplimentare
care se concretizează, de regulă, fie într-o prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie în posibilitatea
ca atunci când debitorul nu-şi execută obligaţia, să urmărească o altă persoană, şi anume, pe
aceea care s-a angajat să execute ceea ce debitorul însuşi era ţinut.
Secţiunea a 2-a. Reglementarea şi clasificarea garanţiilor
A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 398-399.

102 Preliminarii
Reglementare. Codul civil constituie izvorul de bază în materia garanţiilor, conţinând

prevederi adecvate:
în Cartea a V-a, Titlul al X-lea intitulat „Garanţiile personale”;

în Cartea a V-a, Titlul al XI-lea intitulat „Privilegiile şi garanţiile reale”.
Acestui izvor de sinteză i se adaugă altele – legi speciale sau alte categorii de acte
norma-tive – cum ar fi cele edictate în perioada 1947-1989, unele dintre acestea din urmă
fiind abrogate ori căzute în desuetudine, altele fiind abrogate odată cu intrarea în vigoare
a actualului Cod civil.
Credem că, în condiţiile procesului de trecere la economia de piaţă, multe dintre

dispoziţiile privind garanţiile reale cuprinse în Codul civil vor căpăta o importanţă crescândă,
mai ales dato-rită frecvenţei şi valorii lor (obiect al obligaţiei pe care îl garantează), iar altele îşi
vor regăsi finali-tatea avută în vedere de legiuitor.
Un exemplu în acest sens îl reprezintă introducerea unor noi mijloace de garantare a

creanţelor, respectiv art. 2321-2322 C.civ., care reglementează garanţiile personale
autonome, respectiv scrisoarea de garanţie şi scrisoarea de confort.
În acelaşi sens, legiuitorul a înţeles să introducă un nou mijloc de garantare a unor

obligaţii, prin instituirea unor ipoteci asupra bunurilor mobile ale debitorului, sediul materiei
fiind art. 2387-2428 C.civ.
Odată cu intrarea în vigoare a acestor noi garanţii reale şi personale, Titlul VI „Regimul
juridic al garanţiilor reale mobiliare” al Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru
accelerarea refor-mei economice1 a fost abrogat prin art. 230 lit. u) din Legea nr. 71/2011
pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil2.
Aceeaşi situaţie vizează şi prevederile legale care privesc creanţele statului, raportat
la prefe-rinţele acordate acestora, urmând să fie reglementate prin legi speciale (art. 2328
C.civ.).
Potrivit art. 154 alin. (1) din Constituţie, legile şi toate celelalte acte normative rămân în
vigoare în măsura în care ele nu contravin Constituţiei. În mod deosebit sunt apărate doar
bunu-rile ce aparţin domeniului public. Aşadar, cu excepţia bunurilor prevăzute de legile care
le declară expres ca aparţinând domeniului public, restul bunurilor indiferent de titularul lor
sunt bunuri ce ţin de proprietatea privată care, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, este
ocrotită în mod egal, fără a distinge între titularii dreptului de proprietate.
Apreciem că dispoziţiile O.G. nr. 11/19973 şi ale Legii nr. 22/19694 cu modificările
ulterioare, nu se aplică tuturor agenţilor economici, ci doar raporturilor juridice care implică
proprietatea publică, restul raporturilor juridice fiind lăsate sub incidenţa principiului
libertăţii contractuale.
Clasificare. Garanţiile se clasifică în două mari grupe: garanţiile personale şi garanţiile

reale.
Garanţiile personale. Garanţiile personale rezidă într-un angajament asumat de o altă

persoană decât debitorul principal faţă de creditor. Acest angajament are drept obiect obligaţia
Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice (M.Of. nr. 236 din
27 mai 1999).
M.Of. nr. 409 din 10 iunie 2011.
O.G. 11/1997 privind acordarea unor facilităţi agenţilor economici din domeniul transporturilor, la
scoaterea din funcţiunea mijloacelor fixe uzate fizic sau moral, neamortizate integral (M.Of. nr. 185 din 5
august 1997).
Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în
legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor sau instituţiilor publice (B.Of. nr. 132
din 18 noiembrie 1969).
Preliminarii 103
acestei alte persoane de a executa obligaţia pentru ipoteza în care debitorul nu o va face.
Fideiusiunea (cauţiunea) este o garanţie personală care se înfăţişează ca un accesoriu al
obligaţiei principale asumată de debitorul principal.
Odată cu apariţia actualului Cod civil, au fost introduse noi garanţii personale autonome,
precum scrisoarea de garanţie şi scrisoarea de confort, instrumente utilizate mai mult în
domeniul bancar, având acelaşi scop general, al unei garanţii personale.
Astfel, scrisoarea de garanţie (art. 2321 C.civ.) „este angajamentul irevocabil şi necondiţio-
nat, prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane denumită
ordonator, în considerarea unui raport obligaţional preexistent, dar independent de acesta, să
plătească o sumă de bani unei terţe persoane, denumită beneficiar, în conformitate cu
termenii angajamentului asumat”.
Cu titlu de exemplu, se dă situaţia unui comerciant care este în situaţia în care nu are nici
resurse financiare şi nici garanţii suficiente, dar are o afacere sau doreşte să încheie o afacere
cu un alt comerciant, ce prezintă şanse reale de câştig, împrejurare în care solicită unei
companii sau instituţii financiare să garanteze executarea obligaţiei asumate, întrucât în lipsa
scrisorii de garanţie contractantul nu se va angaja.
Scrisoarea de confort (art. 2322 C.civ.) este un „angajament irevocabil şi autonom,

prin care emitentul îşi asumă o obligaţie de a face sau a nu face în scopul susţinerii unei
alte persoane, denumită debitor, în vederea executării obligaţiilor acesteia faţă de un
creditor al său”.
Şi acest instrument este utilizat mai mult în domeniul bancar, prin reintroducerea acestuia
urmărindu-se, îndeosebi, accelerarea absorbţiei fondurilor post-aderare.
În fapt, această scrisoare de confort reprezintă parte integrantă din documentaţia

necesară obţinerii finanţării nerambursabile.
Garanţiile reale. Numele de garanţii reale vine de la corespondentul din limba latină
al cuvântului bun (res). Garanţiile reale rezidă în a afecta un bun în vederea garantării
unei obligaţii.
Spre deosebire de garanţiile personale, garanţiile reale considerate a fi un drept real cu
privire la un bun sunt însoţite de dreptul de preferinţă şi de dreptul de urmărire aparţinând
creditorului.
Dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă, la care ne-am referit deja cu prilejul prezentării
noţiunii de garanţie, decurg, pentru creditor, din chiar dreptul real accesoriu de garanţie.
Dreptul real accesoriu de garanţie se caracterizează în instituţii juridice de cea mai mare
importanţă pentru interesele debitorului: privilegiile, ipoteca, gajul şi dreptul de retenţie (numit
şi debitum cum re iunctum, care conţine o garanţie reală imperfectă).
Garanţiile personale – fideiusiunea (cauţiunea)
Secţiunea 1. Concept
§1. Reglementare. Noţiune
Reglementare. Noţiune. Fideiusiunea este o garanţie personală reglementată de

prevederile art. 2280-2320 C.civ. Termenul de fideiusiune este utilizat alternativ cu termenul
de cauţiune, termen cu origine romană, deoarece în dreptul roman cuvântul cautio avea un
sens larg şi însemna prudenţă (cavere) sau cauţiune (contum). În sistemul nostru de drept,
încă de la începuturile sale, fideiusiunea a fost cunoscută sub denumirea de chezăşie1.
Din dispoziţiile art. 2280 C.civ. înţelegem că fideiusiunea este contractul prin care o parte,
fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de
creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului, dacă
acesta din urmă nu o execută.
Fideiusorul se poate angaja juridiceşte garantând obligaţia debitorului, chiar dacă nu a

primit consimţământul acestuia şi chiar fără ca acesta din urmă să ştie2. Mai mult, se poate
garanta nu numai debitorul principal, ci şi fideiusorul acestuia3.
Elemente. Definiţia fideiusiunii şi textele citate atrag atenţia asupra următoarelor

elemente:
a) fideiusiunea este de natură contractuală, este un contract (nu un act juridic unilateral);
Ea este un contract unilateral pentru că numai fideiusorul îşi asumă obligaţii (nu şi
creditorul), precum şi un contract accesoriu pentru că fideiusorul va executa obligaţia numai
dacă debitorul principal sau garantul, după caz, nu a executat-o;
Fideiusiunea poate fi un contract bilateral numai în situaţia în care, potrivit convenţiei

dintre debitorul garantat şi fideiusor, este stabilită plata unei remuneraţii din partea celui dintâi.
fideiusiunea este acordul de voinţă intervenit între fideiusor şi creditorul unei alte
persoane;
fideiusorul garantează fie pe debitorul principal, fie pe un fideiusor al acestuia;
există fideiusiune, denumită fideiusiune asimilată, şi în cazul în care o parte se angajează
faţă de o altă parte să acorde un împrumut unui terţ, situaţie în care creditorul (persoana faţă
de care s-a realizat angajamentul), este garant (fideiusor) al obligaţiei de restituire a
împrumutului primit de către terţ (art. 2292 C.civ.). Un alt caz de fideiusiune asimilată este
prevăzut de art. 1459 C.civ., potrivit căruia codebitorul în interesul căruia a fost contractată
solidaritatea este ţinut singur de întreaga datorie faţă de ceilalţi codebitori, care vor fi
consideraţi, în raport cu acesta, fideiusori;
În literatura juridică de specialitate, unii autori1 consideră că în cazul fideiusiunii
asimilate vorbim de o asimilare a mandatului fără reprezentare cu fideiusiunea, semănând
foarte mult cu
V. Neagu, P. Demetrescu, Curs de Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor şi contracte speciale, Iaşi,
1958, p. 279.
În baza dispoziţiile art. 2283 C.civ.: „Fideiusiunea poate fi contractată fără ştiinţa şi chiar împotriva
voinţei debitorului principal”.
A se vedea dispoziţiile art. 2284 C.civ.: „Fideiusiunea se poate constitui pentru a garanta obligaţia
unui alt fideiusor”.
Garanţii personale - fideiusiunea (cauţiunea) 105
tehnica romană a mandatului de credit, în sensul că mandantul va fi considerat fideiusor al

terţului împrumutat cu banii mandatarului.
Domeniul de aplicare al fideiusiunii asimilate, fiind o excepţie de la regula potrivit căreia

fideiusiunea nu se prezumă, este de strictă interpretare şi aplicare şi îşi va produce efectele
doar în situaţia angajamentului de a acorda un împrumut, indiferent de natura acestui
împrumut, de folosinţă sau de consumaţie, întrucât legea nu distinge2.
Pentru a fi în prezenţa unei fideiusiuni asimilate, trebuie îndeplinite două condiţii:
să existe un angajament prin care o parte se angajează faţă de altă parte să acorde un
împrumut unui terţ;
să existe un contract de împrumut încheiat între partea care se angajează să acorde un
împrumut şi terţul beneficiar. Îndeplinirea acestor condiţii duce la naşterea fideiusiunii odată cu
naşterea obligaţiei de restituire a împrumutului.
e) contractul de fideiusiune se încheie valabil fără a fi nevoia de un ordin din partea
debitorului principal sau, după caz, a fideiusorului acestui, ba mai mult, chiar şi împotriva
voinţei debitorului principal. (art. 2283 C.civ.).
§2. Felurile şi formele fideiusiunii
Felurile fideiusiunii. Aşa cum rezultă din definiţie, fideiusiunea este de natură
contractuală, ea nu poate avea izvor extracontractual, dar, cu toate acestea, textele Codului
civil, art. 2281-2286, vorbesc despre fideiusiunea legală şi judecătorească, motiv pentru care
se consideră că fideiusiunea sau cauţiunea poate fi de trei feluri:
fideiusiunea convenţională. Este acea formă a fideiusiunii în care chiar părţile –

creditorul
şi debitorul principal – cad de acord asupra numirii unui garant (unui nou obligat pentru
debitorul principal);
fideiusiunea legală. În cazul fideiusiunii legale debitorul este obligat printr-un text de lege
să aducă un nou garant (un garant, un fideiusor) pentru a garanta obligaţiile ce-i revin printr-o
dispoziţie a legii; în situaţia în care debitorul nu poate sau nu doreşte să aducă un fideiusor,
legiuitorul a reglementat posibilitatea debitorului de a oferi o altă garanţie, care să fie
suficientă pentru a satisface creanţa (art. 2286 C.civ.).
fideiusiunea judecătorească. Este fideiusiunea dispusă de instanţa judecătorească.
Astfel, în caz de litigiu, instanţa va putea dispune aducerea unui fideiusor care să
garanteze executarea obligaţiei asumate fie de debitorul principal, fie de către un alt
garant. Această dispoziţie poate fi înlocuită în cazul fideiusiunii judecătoreşti, conform
prevederilor art. 2286 C.civ., prin aceea că debitorul poate aduce o altă garanţie suficientă
în locul aducerii unui fideiusor.
Formele fideiusiunii. Din dispoziţiile art. 2282 C.civ. rezultă că fideiusiunea nu se

prezumă, ea trebuie asumată în mod expres printr-un înscris autentic sau sub semnătură
privată, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Prin această dispoziţie, legiuitorul a instituit forma scrisă ad validitatem, atât pentru
atenţio-narea părţilor asupra importanţei deosebite pe care o are fideiusiunea asupra
patrimoniului celui care se obligă să garanteze un debitor, cât şi pentru exercitarea unui
control al societăţii prin
P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, op. cit., p. 122.
A se vedea, în acest sens, G. Boroi, A. Ilie, Comentariile Codului civil. Garanţiile personale. Privilegiile
şi garanţiile reale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 20.

106 Garanţii personale - fideiusiunea (cauţiunea)
organele statului cu privire la aceste acte juridice care prezintă importanţă ce depăşeşte
cadrul strict al intereselor părţilor.
De altfel, importanţa formei scrise a contractului de fideiusiune rezultă în mod expres din
sancţiunea pe care a înţeles legiuitorul să o aplice acelor contracte de fideiusiune cu
încălcarea formei scrise, respectiv sancţiunea nulităţii absolute.
Este fără discuţie că, prin instituirea acestei sancţiuni, legiuitorul a înţeles să ocrotească
un interes general al societăţii1, situaţie din care rezultă împrejurarea existenţei contractului de
fideiusiune ca un contract solemn.
Astfel, se poate observa din dispoziţia legală că părţile au posibilitatea să încheie
contractul prin înscris autentic, cât şi prin înscris sub semnătură privată, fiind la latitudinea
părţilor pentru care din cele două forme vor înţelege să opteze.
Se pune întrebarea logică dacă în cazul încheierii unui contract de fideiusiune printr-un
înscris sub semnătură privată trebuie respectată cerinţa formalităţii multiplului exemplar şi
menţiunea bun şi aprobat.
Întrucât contractul de fideiusiune este un contract unilateral, considerăm că este suficientă

încheierea contractului într-un singur exemplar care să fie predat creditorului.
Totuşi, această situaţie comportă şi o excepţie în cazul în care contractul de fideiusiune se

încheie cu debitorul principal, iar părţile s-au înţeles ca fideiusorul să primească o
remuneraţie, situaţie în care convenţia este sinalagmatică.
În această situaţie trebuie distins, raportat la Noul Cod de procedură civilă adoptat prin
Legea nr. 134/20102, dacă se mai impune formalitatea multiplului exemplar şi menţiunea bun
şi aprobat.
Din dispoziţiile art. 274 C.civ., rezultă că formalitatea multiplului exemplar este cerută
pentru valabilitatea actului ori de câte ori există convenţii sinalagmatice în care sunt mai multe
părţi care au interese contrare.
În ceea ce priveşte menţiunea bun şi aprobat, deoarece suntem în prezenţa unei obligaţii
unilaterale din partea fideiusorului, considerăm că din contractul încheiat trebuie să rezulte
expres obligarea sa, constatată prin semnătură şi prin orice altă formulă din care să rezulte că
fideiusorul înţelege să se oblige în locul debitorului principal, pentru sumele consemnate în
contract.
Prevederile actualului Cod de procedură civilă3 adoptat prin Legea nr. 134/2010, menţin
aceste dispoziţii, stabilind că înscrisurile sub semnătură privată, care constată convenţii
A se vedea dispoziţiile art. 1247 C.civ. referitor la regimul juridic al nulităţilor absolute.
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată (M.Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015.
A se vedea dispoziţiile art. 274-275 C.proc.civ.: „(1) Înscrisul sub semnătură privată, care constată
un contract sinalagmatic, are putere doveditoare numai dacă a fost făcut în atâtea exemplare originale
câte părţi cu interese contrare sunt”.
(2) Un singur exemplar original este suficient pentru toate persoanele având acelaşi interes.
(3) Fiecare exemplar original trebuie să facă menţiune despre numărul originalelor ce au fost făcute.
Lipsa acestei menţiuni nu poate fi opusă însă de cel care a executat, în ceea ce îl priveşte, obligaţia
constatată în acel înscris.
(4) Pluralitatea exemplarelor originale nu este cerută când părţile, de comun acord, au depus
singurul original la un terţ ales de ele”.
Art. 275 Formalitatea bun şi aprobat;
(1) Înscrisul sub semnătură privată, prin care o singură parte se obligă către o alta să îi plătească o
sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile, trebuie să fie în întregime scris cu mâna celui care îl
sinalagmatice, au putere doveditoare dacă sunt întocmite în atâtea exemplare originale câte
părţi cu interese contrare există.
Drept urmare, considerăm că legiuitorul a înţeles să condiţioneze puterea doveditoare a

fideiusiunii în cadrul căreia a fost stabilită o remuneraţie, de existenţa formalităţii pluralităţii
exemplarelor.
În concluzie, considerăm că această dispoziţie privitoare la forma contractului este impera-

tivă, părţile neputând opta, în ceea ce priveşte forma contractului, decât între înscrisul autentic
şi cel sub semnătură privată.
Compatibilitate. Cele trei feluri ale fideiusiunii (convenţională, legală şi judecătorească)

nu sunt incompatibile dacă sunt analizate prin prisma naturii contractuale a fideiusiunii. Totuşi,
s-ar părea că fideiusiunea legală şi cea judecătorească ar încălca acest caracter, numai că,
aşa cum rezultă din prezentarea lor, se poate observa că legea sau instanţa judecătorească
impun numai aducerea unui fideiusor. Fideiusiunea rămâne, independent de obligaţia impusă
de lege ori de instanţa judecătorească, un contract; ea va lua naştere prin convenţia
intervenită între fideiusor şi creditor, chiar dacă a fost dispusă de lege sau instanţă, căci nici
legea şi nici instanţa nu-l poate obliga pe fideiusor să garanteze executarea obligaţiei
debitorului principal, dacă acesta nu-şi manifestă voinţa în acest sens.
Altfel spus, legea sau instanţa, după caz, dispun să se aducă un fideiusor adică să se
încheie o convenţie de garanţie, dar nici una, nici alta, nu ţin loc de convenţie.
Dezvoltare. Garanţia însăşi adusă de fideiusor constă în creditul personal al acestuia, în

obligaţia asumată de el prin contractul unilateral şi accesoriu de fideiusiune, în toate cazurile,
de a plăti în locul debitorului.
Fideiusiunea se aseamănă, dar nu se identifică, cu solidaritatea pentru că, pe când în

cazul solidarităţii1 creditorul poate considera pe oricare dintre debitorii solidari ca debitor
principal, putând cere totul de la fiecare dintre ei, în cazul fideiusiunii, fideiusorul este numai
un debitor accesoriu, obligat numai în subsidiar2.
Şi în cazul fideiusiunii suntem în prezenţa unei unităţi de obiect şi unei pluralităţi de

legături: unitate de obiect, pentru că prestaţia la care se obligă fideiusorul trebuie să fie una şi
aceeaşi cu cea la care este obligat debitorul principal3, şi pluralitate de legături, pentru că
fideiusorul încheie contractul unilateral şi accesoriu de fideiusiune pentru a garanta o obligaţie
născută dintr-un raport juridic şi la care este ţinută o altă persoană.
Din unitatea de obiect decurg următoarele consecinţe:
prestaţia pe care o garantează fideiusorul trebuie să fie una şi aceeaşi cu cea la care s-a
obligat debitorul principal;
dacă fideiusorul s-ar obliga la altceva, am fi în prezenţa unui contract nenumit căruia i
s-ar putea aplica, prin analogie, unele reguli dintre cele care guvernează fideiusiunea,
numai că, în
subscrie sau cel puţin ca, în afară de semnătură, să fie scris cu mâna sa „bun şi aprobat pentru...”, cu
arătarea în litere a sumei sau a cantităţii datorate.
Când suma arătată în cuprinsul înscrisului este diferită de cea arătată în formula bun şi aprobat, se
prezumă că obligaţia nu există decât pentru suma cea mai mică, chiar dacă înscrisul şi formula bun şi
aprobat sunt scrise în întregime cu mâna sa de cel obligat, afară numai dacă se dovedeşte în care parte
este greşeală sau dacă prin lege se prevede altfel”.
1 Garanţia mult mai energică decât fideiusiunea.
2 Numai dacă debitorul principal nu şi-a executat obligaţia.

3 Altfel, dacă debitorul s-ar obliga la altceva, am fi în prezenţa unui contact nenumit.
acest caz, n-am fi în prezenţa unei fideiusiuni propriu-zise, motiv pentru care părţile dintr-un
asemenea contract trebuie să detalieze conţinutul acestuia;
dacă nu s-a stipulat altfel prin convenţia de fideiusiune, obligaţia fideiusorului va cuprinde
şi accesoriile creanţei, cum sunt şi cheltuielile de judecată;
conţinutul şi întinderea obligaţiei fideiusorului nu pot fi mai mari decât ale debitorului,
pentru că ar contraveni caracterul accesoriu al convenţiei de fideiusiune, însă fideiusorul se
poate obliga să garanteze numai pentru o parte a obligaţiei principale.
Aşadar, contractul de fideiusiune se înscrie printre garanţiile personale ale creditorului şi
îmbracă forma fideiusiunii determinate (art. 2289 C.civ.) şi nedeterminate (art. 2290 C.civ.). În
cazul fideiusiunii determinate, art. 2289 C.civ. prevede că obligaţia asumată se interpretează
restrictiv şi garantul nu poate fi obligat peste limitele în care s-a contractat.
Mai mult decât atât, art. 2289 alin. (2) C.civ. prevede că, în cazul în care fideiusiunea
depăşeşte ceea ce este datorat de debitorul principal sau care este contractată în condiţii mai
oneroase, aceasta nu este valabilă decât în limita obligaţiei principale.
Dimpotrivă, în cazul fideiusiunii nedeterminate, concepută, de regulă, în termeni generali,
pentru garantarea obligaţiei principale, art. 2290 C.civ. prevede că „în lipsa unei stipulaţii con-
trare, fideiusiunea unei obligaţii principale se întinde la toate accesoriile acesteia, chiar şi la
cheltuielile ulterioare notificării făcute fideiusorului şi la cheltuielile aferente cererii de chemare
în judecată a acestuia”;
naşterea obligaţiei de garantare a executării obligaţiei principale în sarcina fideiusorului

implică existenţa şi valabilitatea1 juridică a obligaţiei principale.
Pe cale de consecinţă, dacă se garantează o obligaţiune viitoare, obligaţia fideiusorului
este supusă condiţiei suspensive ca obligaţiunea principală să se nască.
Dacă se garantează o obligaţie lovită de nulitate absolută, tot o asemenea sancţiune va
lovi şi obligaţia fideiusorului. Sancţiunea nulităţii relative aplicată obligaţiunii principale atrage
sancţiu-nea nulităţii relative a obligaţiei fideiusorului, numai că, în aceste caz, obligaţia
fideiusorului subzistă până la pronunţarea hotărârii de anulare sau, dacă obligaţia principală
rămâne valabilă prin efectul confirmării, obligaţia fideiusorului rămâne valabilă în mod definitiv.
Dacă obligaţia principală se anulează pentru lipsa de capacitate a debitorului principal,

obligaţia fideiusorului rămâne valabilă, numai dacă acesta cunoştea această împrejurare, în
caz contrar, dacă fideiusorul dovedeşte că el nu a avut cunoştinţă despre starea de
incapacitate a debitorului principal2, obligaţia sa nu este valabilă.
Anularea obligaţiei principale pentru viciu de consimţământ duce la stingerea obligaţiei
fideiusorului. Prin fideiusiune poate fi garantată şi o obligaţie naturală, cu condiţia ca cel ce
garantează să fi ştiut că este vorba de o asemenea obligaţie [art. 2288 alin. (2) C.civ.];
Din pluralitatea de legături în materie de fideiusiune decurg următoarele consecinţe:
legătura principală a creditorului este cu debitorul său din raportul juridic înlăuntrul căruia
şi prin care s-a născut obligaţia principală;
legătura dintre creditor şi fideiusor s-a născut din convenţia de fideiusiune şi este o
legătură accesorie;
A se vedea dispoziţiile art. 2288 C.civ.: „fideiusiunea nu poate exista decât pentru o obligaţie valabilă”.
A se vedea dispoziţiile art. 2288 alin. (1) C.civ.: „se pot însă garanta prin fideiusiune obligaţii
naturale, precum şi cele de care debitorul principal se poate libera invocând incapacitatea sa, dacă
fideiusorul cunoştea aceste împrejurări”.
Celor două legături li se aplică regula accesorium sequitur principale, regulă potrivit căreia
legătura succesorie dintre creditor şi fideiusor urmează soarta juridică a legăturii principale
dintre creditor şi debitorul principal, atât în privinţa validităţii, cât şi în privinţa întinderii.
Pe cale de consecinţă, dacă fideiusorul s-ar obliga sub alte modalităţi decât debitorul
principal, el nu se poate obliga la mai mult decât reprezintă obligaţia principală1.
contractul dintre creditor şi fideiusor este un contract consensual, dar nu este oneros
pentru că garanţia executării constă în a se executa de către fideiusor obligaţia la care
creditorul avea dreptul, fără ca acesta să primească ceva în plus.
Totuşi, raportat la prevederile art. 2280 C.civ. care prevăd2 că, după caz, contractul de
fideiusiune poate fi cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, credem că această
dispoziţie îşi găseşte aplicare în situaţia în care contractul de garanţie se încheie între
fideiusor şi debitorul principal, situaţie în care părţile pot conveni o remuneraţie care să îi fie
acordată fideiusorului, astfel încât contractul este cu titlu oneros.
§3. Caracterele fideiusiunii
Caractere juridice. Din prezentarea conceptului şi felurilor fideiusiunii se pot distinge

cu uşurinţă caracterele juridice ale acestei importante instituţii juridice şi anume: contract
accesoriu, contract solemn, contract unilateral sau bilateral şi contract cu titlu gratuit sau
cu titlu oneros.
Fideiusiunea este un contract accesoriu. Încheierea convenţiei de fideiusiune se face

în considerarea garantării executării obligaţiei rezultând din raportul juridic principal născut
între creditor şi debitorul principal.
Contractul de fideiusiune este un contract accesoriu în raport cu obligaţia principală în

vederea garantării căreia se încheie, fideiusorul nu îşi asumă o obligaţie proprie faţă de
creditor, ci îşi asumă executarea obligaţiei debitorului garantat, în cazul în care acesta din
urmă nu şi-o va executa.
Din caracterul accesoriu al fideiusiunii decurg următoarele consecinţe:
fideiusiunea va urma soarta juridică a obligaţiei principale potrivit regulii precizate deja:
accesorium sequitur principale, în ceea ce priveşte cauzele de validitate şi cele de stingere.
Deşi, în principiu, fideiusiunea se instituie pentru a garanta o obligaţie principală valabilă,
ea se poate institui şi pentru garantarea unei obligaţii naturale sau anulabile, datorită unei
excepţii personale a debitorului (de exemplu, cauza de vinovăţie), situaţie în care obligaţia de
garanţie rămâne în picioare chiar după anularea obligaţiei principale.
întinderea obligaţiei de garanţie nu poate fi mai mare decât întinderea obligaţiei principale
şi nu poate fi stabilită în condiţii mai oneroase decât aceasta din urmă.
A se vedea dispoziţiile art. 2289 alin. (1) C.civ.: „Fideiusiunea nu poate fi extinsă peste limitele în
care a fost contractată. (2) Fideiusiunea care depăşeşte ceea ce este datorat de debitorul principal sau
care este contractată în condiţii mai oneroase nu este valabilă decât în limita obligaţiei principale”, art.
2291 alin. (1) C.civ., „fideiusiunea poate fi contractată pentru o parte din obligaţia principală sau în
condiţii mai puţin oneroase.”
A se vedea dispoziţiile art. 2280 C.civ. „fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se
obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu
gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută”.
În cazul în care fideiusiunea excede obligaţia principală, în ceea ce priveşte cuantumul

sau condiţiile în care a fost contractată, ea este valabilă numai în limita obligaţiei principale
[art. 2289 alin. (2) C.civ.].
Fideiusorul, însă, se poate obliga să garanteze numai o parte a datoriei principale sau
să şi-o poată asuma în condiţii mai puţin oneroase în raport cu obligaţia principală (art.
2291 C.civ.);
obligaţia fideiusorului făcută fără a fi determinată se poate întinde şi asupra accesoriilor

obligaţiei principale1, cum şi asupra cheltuielilor ocazionate de urmărirea silită2.
din dispoziţiile art. 2288 alin. (1) C.civ. rezultă că fideiusiunea nu poate exista decât
pentru o obligaţie valabilă, situaţie în care nulitatea obligaţiei principale are drept
consecinţă, în virtutea caracterului accesoriu al acesteia, nulitatea fideiusiunii. De la
această regulă legiuitorul a prevă-zut o situaţie de excepţie, când, deşi obligaţia principală
este lovită de nulitate pentru incapaci-tatea debitorului, fideiusiunea rămâne valabilă dacă
fideiusorul cunoştea această împrejurare.
Fideiusiunea este un contract solemn. În dreptul nostru, în privinţa actelor juridice

civile, privite ca gen, dar şi în privinţa convenţiilor (contractelor), privite ca cea mai importantă
specie, funcţionează principiul consensualismului, principiu potrivit căruia pentru ca un act
juridic civil, în speţă un contract, să fie valabil format, este suficient acordul de voinţă 3 al
părţilor valabil exprimat.
De la acest principiu există situaţii reglementate în mod expres de către legiuitor, prin care
acesta impune, pentru valabilitatea unor acte juridice, forma autentică.
Din dispoziţiile art. 2282 C.civ. rezultă că fideiusiunea nu se prezumă; ea trebuie asumată
în mod expres printr-un înscris, autentic sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii
absolute.
Conform art. 1174 alin. (3) C.civ., contractul este solemn atunci când validitatea sa este
supusă îndeplinirii unei formalităţi prevăzute de lege.
Din interpretarea legală a textelor rezultă că legiuitorul a înţeles să condiţioneze

valabilitatea contractului de fideiusiune de forma scrisă a acestuia, părţile neputându-se
prevala de alte forme, sub sancţiunea nulităţi absolute, cu atât mai mult cu cât fideiusiunea nu
poate fi extinsă peste limitele în care a fost contractată (art. 2289 C.civ.)
Fideiusiunea este un contract unilateral. Din contractul de fideiusiune (din raportul de

fideiusiune) se naşte o singură obligaţie, a fideiusorului faţă de creditor, şi anume de a garanta
executarea obligaţiei debitorului principal. Creditorul nu-şi asumă nicio obligaţie. În măsura în
care contractul de fideiusiune prevede obligaţii în sarcina creditorului, el devine sinalagmatic,
caracterul unilateral nefiind de esenţa fideiusiunii.
Cum între raporturile dintre creditor şi fideiusor nu este vorba de obligaţii reciproce, nu se
poate pune nici problema conexităţii obligaţiilor4, întrucât nu suntem în prezenţa unui raport
juridic sinalagmatic, ci a unuia născut dintr-un contract unilateral.
De exemplu, dobânzile.
A se vedea dispoziţiile art. 2290 C.civ.: „(1) În lipsa unei stipulaţii contrare, fideiusiunea unei
obligaţii principale se întinde la toate accesoriile acesteia, chiar şi la cheltuielile ulterioare notificării
făcute fideiuso-rului şi la cheltuielile aferente cererii de chemare în judecată a acestuia.
(2) Fideiusorul datorează cheltuielile de judecată şi de executare silită avansate de creditor în cadrul
procedurilor îndreptate împotriva debitorului principal numai în cazul în care creditorul l-a înştiinţat din timp”.
A se vedea art. 1178 C.civ.: „Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor, dacă
legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă”.
Relaţie potrivit căreia, obligaţiei unei părţi îi corespunde o obligaţie a celeilalte părţi.
Evident, caracterul unilateral al contractului de fideiusiune nu înlătură relaţia de

corelativitate dintre dreptul creditorului de a pretinde ca obligaţia debitorului principal să fie
garantată, inclusiv în executarea ei, şi obligaţia fideiusorului de a garanta obligaţia principală.
Numai că această relaţie de corelativitate, în cazul caracterelor unilaterale, există într-un
singur sens: de la drepturile creditorului la obligaţiile debitorului, spre deosebire de contractele
sinalagmatice în care relaţia funcţionează în ambele sensuri pentru că ambele părţi au atât
calitatea de creditor (reus credendi), cât şi calitatea de debitor (reus debendi).
Caracterul unilateral al contractului de fideiusiune încheiat între creditor şi fideiusor nu este

afectat de dispoziţia înscrisă la art. 2302 C.civ., întrucât aceasta vizează informarea
fideiusorului cu privire la conţinutul şi modalităţile obligaţiei principale şi stadiul executării
acesteia, neconferind caracter sinalagmatic fideiusiunii.
Chiar în cazul în care debitorul principal încheie contractul de fideiusiune cu fideiusorul,

stabilind ca debitorul să plătească o remuneraţie, contractul îşi va păstra caracterul unilateral,
deoarece obligaţiile reciproce nu sunt interdependente cum prevede art. 1171 C.civ.,
fideiusorul neputând cere rezoluţiunea contractului în cazul în care debitorul nu-şi va executa
obligaţia de a plăti remuneraţia.
O problema care se va ridica în mod evident în practică este aceea dacă înscrisul sub
semnătură privată este un titlu executoriu în mâna fideiusorului pentru remuneraţia datorată
de debitorul principal.
Considerăm că răspunsul la aceasta problemă este negativ, înscrisul sub semnătură

privată nu este titlu executoriu, fideiusorul pentru a încasa creanţa sa are la dispoziţie numai o
acţiune în pretenţii prevăzută de dreptul comun.
Lucrurile sunt diferite în cazul în care contractul de fideiusiune este întocmit printr-un
înscris autentic; în această situaţie, dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă, fideiusorul
poate solicita direct executorului judecătoresc executarea silită a titlului în cazul refuzului de
executare voită, fiind astfel incidente prevederile art. 101 din Legea notarilor publici si a
activitatii notariale nr. 36/1995, republicata.
În măsura în care contractul de fideiusiune prevede obligaţii în sarcina creditorului,

respectiv plata unei remuneraţii către fideiusor, situaţie mai rară în practică, contractul va avea
caracter sinalagmatic, fiind în prezenţa unor obligaţii reciproce şi interdependente, fideiusorul
putând cere rezoluţiunea fideiusiunii în cazul în care creditorul nu îşi va respecta obligaţia de
plată a remuneraţiei.
Fideiusiunea este un contract cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Caracterul gratuit al
contractului de fideiusiune rezidă în aceea că fideiusorul se poate obliga, fără a primi nimic în
schimb de la debitorul garantat, însă contrariul poate să rezulte din voinţa părţilor; altfel spus,
gratuitatea este de natura şi nu de esenţa fideiusiunii1. Chiar gratuită, fideiusiunea nu este o
donaţie, pentru că fideiusorul are recurs contra debitorului principal.
În situaţia în care fideiusorul şi debitorul garantat înţeleg să stabilească în contractul
încheiat dintre aceştia, plata unei remuneraţii, contractul încheiat devine un contract cu
titlu oneros.
Fideiusiunea este un contract intuitu personae. Aceasta datorită faptului că obligaţia

fideiusorului, conform art. 2319 C.civ., se stinge la data decesului fideiusorului; obligaţia
asumată de acesta nu se poate transmite moştenitorilor.
§4. Condiţiile pe care fideiusorul trebuie să le îndeplinească
Condiţii. Se impune a se preciza, în primul rând, că, la fel ca orice contract, contractul de
fideiusiune trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate obligatorii: consimţământul
valabil al părţilor, un obiect determinat, capacitatea de a contracta, o cauză licită1, precum şi
forma cerută de lege.
O a doua precizare: fideiusorul trebuie să îndeplinească, obligatoriu, următoarele condiţii

speciale:
fideiusorul să aibă capacitatea de a contracta şi să fie solvabil;

fideiusorul să aibă domiciliul în România2.
Dacă, anterior, Codul civil3 determina bunurile în raport de care se considera solvabilă o
per-soană, şi anume bunurile imobile ce pot fi ipotecate, fără a se ţine seama de cele situate
prea departe sau care fac obiectul vreunui litigiu, în prezent legiuitorul a stabilit că fideiusorul
trebuie să posede bunuri suficiente pentru a satisface creanţa.
Cerinţa privitoare la solvabilitate şi domiciliu în România a fideiusorului nu mai este cerută

în situaţia în care creditorul cere ca fideiusor o anumită persoană [art. 2285 alin. (2) C.civ.].
O persoană poate fi considerată solvabilă chiar fără condiţia de a avea bunuri imobile,
dacă are alte venituri, iar acestea au caracter de continuitate şi stabilitate.
Legiuitorul a reglementat4 şi situaţia în care există dubii că bunurile fideiusorului sau

garanţia oferită de debitor în locul fideiusiunii nu este suficientă pentru a satisface creanţa,
creând astfel posibilitatea părţilor interesate de a se adresa instanţei competente pe calea
ordonanţei preşedinţiale, ca aceasta să stabilească dacă aceste bunuri, sau venituri, sunt
suficiente să satisfacă creanţa creditorului.
§5. Domeniul de aplicaţie
Domeniu. În principiu, orice obligaţie poate fi garantată prin fideiusiune. Pe cale de

consecinţă, chiar şi obligaţiile intuitu personae pot fi garantate prin fideiusiune. De asemenea,
obligaţia însăşi a fideiusorului poate fi garantată de un fideiusor (art. 2284 C.civ.).
Cele mai frecvent garantate prin fideiusiune sunt obligaţiile care au drept obiect sume de
bani.
Pe de altă parte, pot fi astfel garantate (prin fideiusiune) atât obligaţiile existente, cât şi
cele viitoare, cele eventuale, cât şi cele condiţionale (art. 2288 C.civ.).
1 A se vedea dispoziţiile art. 1179 C.civ.: „Condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt:
capacitatea de a contracta; 2. consimţământul părţilor; 3. un obiect determinat şi licit; 4. o cauză licită
şi morală”.
2 A se vedea dispoziţiile art. 2285 C.civ.: „Debitorul care este obligat să constituie fideiusiune trebuie
să prezinte o persoană capabilă a se obliga, care are şi menţine în România bunuri suficiente pentru a
satisface creanţa şi care domiciliază în România. Dacă vreuna din aceste condiţii nu este îndeplinită,
debitorul trebuie să prezinte un alt fideiusor”.
3 Art. 1659 şi art. 1675 C.civ. din 1864.

4 A se vedea dispoziţiile art. 2287 C.civ.: „Litigiile cu privire la caracterul suficient al bunurilor
fideiuso-rului sau al garanţiei oferite în locul fideiusiunii sunt soluţionate de instanţă, pe cale de
ordonanţă preşedin-ţială”.
Obligaţiile naturale precum şi cele de care debitorul principal se poate libera invocând
incapacitatea sa pot fi garantate prin fideiusiune, în situaţia în care fideiusorul cunoştea aceste
împrejurări.
Obligaţiile naturale sunt obligaţiile născute valabil în privinţa cărora nu se mai poate cere
executarea silită, dar nici restituirea, dacă obligaţia a fost executată de bunăvoie (art. 1471
C.civ.). Obligaţiile de care debitorul se poate libera invocând incapacitatea sa nu sunt obligaţii
valabile, fiind lovite de nulitate relativă sau absolută şi nici în cazul acestor obligaţii, debitorul
care a executat de bunăvoie prestaţia nu mai poate cere restituirea invocând în apărarea sa
incapacitatea sa de la data executării (art. 1473 C.civ.).
Garanţia suplimentară adusă de gestionar, potrivit art. 10 din Legea nr. 22/1969 privind
angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea
bunurilor agenţilor economici, autorităţilor sau instituţiilor publice1, cu modificările ulterioare,
constând în obligaţia asumată de o terţă persoană faţă de unitatea bugetară, se referă, de
fapt, la obligaţiile eventuale ce ar reveni gestionarului, cu privire la acoperirea pagubelor
cauzate de acesta în cursul gestiunii.
Secţiunea a 2-a. Efectele fideiusiunii
§1. Preliminarii
Distincţie. În privinţa efectelor fideiusiunii trebuie distins între categoriile de raporturi

juridice (principal şi cel accesoriu) la care dă naştere:
raporturile dintre creditor şi fideiusor;

raporturile dintre fideiusor şi debitorul principal;
raporturile dintre fideiusori (între ei), dacă obligaţia principală a fost garantată de mai
mulţi fideiusori.
§2. Categorii de legături juridice
2.1. Raporturilor dintre creditor şi fideiusor
Temei. Temeiul legăturilor juridice în care se află creditorul cu fideiusorul îl constituie

contractul de fideiusiune. Creditorul2 şi fideiusorul sunt părţi ale contractului de fideiusiune, iar
în cazul în care contractul este încheiat între fideiusor şi debitorul garantat, acesta din urmă
este parte în contractul încheiat, putând fi obligat şi la plata unei remuneraţii.
Principiu. Raporturile dintre creditor şi fideiusor născute din contractul accesoriu de
fideiusiune sunt cârmuite de principiul dominant în materie, principiu potrivit căruia, dacă
debitorul nu-şi execută obligaţia, creditorul va putea urmări direct pe fideiusor pentru
executarea creanţei, fără a mai fi nevoie de urmărirea în prealabil a debitorului principal.
Dar, obligaţia fideiusorului fiind una accesorie şi subsidiară, acesta poate invoca beneficiul
de discuţiune, beneficiul de diviziune, precum şi excepţiile personale ce decurg din contractul
de fideiusiune.
M.Of. nr. 132 din 18 noiembrie 1969.
Creditor atât în raportul juridic de obligaţie principal (creditorul debitorului principal), cât şi în
raportul juridic accesoriu, de fideiusiune (creditorul fideiusorului).
Beneficiul de discuţie. Din felul în care sunt redactate art. 2294-2295 C.civ. rezultă că
beneficiul de discuţie este o facultate conferită de lege fideiusorului de a pretinde creditorului
să urmărească mai întâi pe debitor în bunurile sale şi numai dacă nu va fi îndestulat, după
aceea să înceapă urmărirea în contra sa1.
În legătură cu beneficiul de discuţiune se impun următoarele precizări:

trebuie invocat înainte de a se trece la judecarea fondului procesului privind urmărirea
începută contra garantului2 (fideiusorului). În literatura de specialitate, unii autori3 consideră că
exprimarea „înainte de a se trece la judecarea fondului procesului” este eronată, deoarece
este posibil să nu existe un proces împotriva fideiusorului, iar creditorul, care este în posesia
unui contract de fideiusiune ce constituie titlu executoriu, poate trece direct la executare. Drept
urmare, aceeaşi autori consideră că beneficiul de discuţiune poate fi invocat, în primă instanţă,
înainte de judecarea în fond a procesului, dar şi în faza executării silite, prin intermediul
contestaţiei la executare.
fideiusorul are obligaţia să îi indice creditorului bunurile aparţinătoare debitorului principal
care pot face obiectul urmăririi şi să-i avanseze cheltuielile reclamate de urmărirea acestor
bunuri;
invocarea beneficiului nu poate fi făcută decât de către un fideiusor legal sau
convenţional
[art. 2294 alin. (1) C.civ.];
Beneficiul de discuţiune nu va putea fi invocat dacă:
a) fideiusorul a renunţat la el în mod expres, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 2294 alin.
(1) C.civ.;
b) fideiusorul s-a obligat solidar cu debitorul principal, caz în care se aplică regulile
solidarităţii4;
c) beneficiul de discuţiune nu va putea fi invocat din oficiu, de către judecători.
Dacă urmărirea împotriva debitorului principal are rezultat pozitiv, fideiusorul este eliberat.
În caz contrar, urmărirea împotriva acestuia va fi reluată.
Beneficiul de diviziune. Ca şi beneficiul de discuţie, beneficiul de diviziune este o

facultate conferită de lege fideiusorului ca, în cazul în care sunt mai mulţi fideiusori care
garantează acelaşi debitor pentru una şi aceeaşi datorie, faţă de acelaşi creditor5 să poată
cere ca urmărirea să se poată divide pe toţi fideiusorii6, cu toate că principiul este că fiecare
fideiusor poate fi urmărit pentru tot.
A se vedea dispoziţiile art. 2293 C.civ.: „Fideiusorul nu este ţinut să îndeplinească obligaţia
debitorului decât dacă acesta nu o execută”.
Dacă invocarea beneficiului nu se face in limine litis, adică înainte să se treacă la judecarea
fondului procesului, privind urmărirea fideiusorului, există prezumţia că s-a renunţat la acesta, dar
instanţa are posibilitatea să înlăture această prezumţie, pentru motivele care ar justifica întârzierea; spre
exemplu, în fond s-a contestat validitatea obligaţiei, ori în urma primelor apărări în fond, debitorul
principal a dobândit bunuri ce pot fi urmărite.
A se vedea, în acest sens, G. Boroi, A. Ilie, Comentariile Codului civil..., p. 22.
A se vedea dispoziţiile art. 2300 C.civ., „Atunci când se obligă împreună cu debitorul principal cu
titlu de fideiusor solidar sau de codebitor solidar, fideiusorul nu mai poate invoca beneficiile de
discuţiune şi de diviziune”.
A se vedea dispoziţiile art. 2297 C.civ.; „Atunci când mai multe persoane s-au constituit fideiusori ai
aceluiași debitor pentru aceeaşi datorie, fiecare dintre ele este obligată la întreaga datorie şi va putea fi
urmărită ca atare (…)”.
A se vedea dispoziţiile art. 2298 C.civ.: „Prin efectul beneficiului de diviziune, fiecare fideiusor
poate cere creditorului să îşi dividă mai întâi acţiunea şi să o reducă la partea fiecăruia”.
Beneficiul de diviziune nu înlătură în totalitate aplicarea regulii răspunderii fiecărui fideiusor

pentru întreaga datorie. Astfel, în cazul în care unul dintre fideiusori era insolvabil la data
invocării beneficiului de diviziune, legiuitorul a statuat în dispoziţiile art. 2298 alin. (2) C.civ. că
fideiusorul care a invocat beneficiul de diviziune va rămâne obligat proporţional pentru această
insolvabilitate, dar nu va răspunde pentru insolvabilitatea apărută după diviziune. Vorbim
astfel, de o excepţie de la regula potrivit căreia debitorii obligaţiei divizibile sunt ţinuţi faţă de
creditor în părţi egale.
În cazul în care creditorul, după invocarea beneficiului de diviziune întârzie, din culpa sa,
să urmărească ceilalţi cofideiusori, riscul survenirii insolvabilităţii unuia dintre cofideiusori
trebuie să fie suportat de creditor, pentru lipsa de diligenţă.
Aceeaşi situaţie va fi şi în cazul în care creditorul însuşi a divizat urmărirea, astfel încât
insolvabilitatea oricăruia dintre cofideiusori, survenită chiar anterior diviziunii, este suportată1
de acesta (art. 2299 C.civ.).
Beneficiul de diviziune nu mai poate fi invocat când fideiusorul a renunţat în mod expres la
el şi când în convenţie s-a stipulat clauza solidarităţii între fideiusori2.
Excepţiile personale decurgând din contractul de fideiusiune. Excepţiile personale ce

decurg din contractul de fideiusiune sunt excepţii de ordin general pe care fideiusorul le poate
invoca şi anume:
excepţiile privind validitatea contractului;

cele privind întinderea garanţiei;
cele referitoare la termen, condiţie etc.
Totodată, pot fi invocate şi excepţiile inerente obligaţiei debitorului principal care se
restrâng şi asupra obligaţiei accesorii de garanţie a fideiusorului, în această categorie
putând intra excepţii cum ar fi: excepţia prescripţiei extinctive; nulitatea absolută a
obligaţiei principale; excepţii bazate pe clauzele contractuale privind condiţiile executării
obligaţiei principale.
Aşa cum s-a arătat mai sus, excepţia privind incapacitatea debitorului principal, precum şi
garantarea unei obligaţii naturale nu poate fi invocată dacă fideiusorul cunoştea aceste
împrejurări (art. 2288 C.civ.).
Fideiusorul nu poate invoca, însă, excepţiile pur personale ale debitorului principal, cum ar
fi: nulitatea relativă a obligaţiei principale, pentru vicii de consimţământ sau pentru incapacitate
de exerciţiu şi nici pe acelea care au fost excluse prin angajamentul asumat de fideiusor (art.
2296 C.civ.).
Aspecte teoretice. Problema care se va ridica în practică, raportat la textele legale,
vizează situaţiile în care fideiusorul devine insolvabil după încheierea contractului sau în
timpul derulării acestuia întrucât, dacă insolvabilitatea sa există în momentul încheierii
convenţiei sunt aplicabile prevederile art. 2285 C.civ., care stabilesc că neîndeplinirea
condiţiilor pentru a deveni fideiusor, atrage obligaţia debitorului de a prezenta un alt
fideiusor. Astfel:
în situaţia în care există mai mulţi fideiusori, iar unul dintre ei este insolvabil, partea
ce revine acestuia se divide proporţional între ceilalţi fideiusori şi fideiusorul care a plătit
suma garantată [art. 2313 alin. (3) C.civ.]. În cazul în care unul dintre fideiusori a solicitat
şi obţinut beneficiul de diviziune, acesta rămâne obligat proporţional cu ceilalţi fideiusori
pentru fideiusorul insolvabil [art. 2298 alin. (2) C.civ.]. Dacă insolvabilitatea unui fideiusor
a survenit după obţinerea
A se vedea L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op.cit., p. 786-787.
Ceea ce echivalează tot cu renunţarea la acest beneficiu.

beneficiului de diviziune, celălalt fideiusor nu răspunde faţă de creditor. În situaţia în care

creditorul a divizat acţiunea, acesta nu mai poate reveni asupra diviziunii, chiar dacă anterior
diviziunii au existat fideiusori insolvabili (art. 2299 C.civ.);
în cazul în care atât fideiusorul, cât şi debitorul garantat sunt insolvabili, dar există un terţ
ce a dat fideiusiune, fideiusorului principal, terţul va fi obligat către creditor;
dacă există un singur fideiusor, iar acesta este declarat insolvabil, creditorul poate obliga
debitorul să prezinte un alt fideiusor;
în ultimul rând, dacă atât debitorul garantat, cât şi fideiusorul au fost declaraţi insolvenţi,
consecinţele vor fi suportate de creditor.
Trebuie menţionat faptul că, potrivit art. 2303 C.civ., fideiusorul nu poate renunţa
anticipat la dreptul său de informare şi la beneficiul excepţiei subrogaţiei. În literatura de
specialitate1 s-a considerat că prin renunţarea la beneficiul excepţiei subrogaţiei, legea
are în vedere renunţarea anticipată a fideiusorului la dreptul de regres, atât împotriva
debitorului principal, cât şi a celorlalţi fideiusori. S-a concluzionat astfel că prin renunţarea
anticipată în cazul dreptului la informare, trebuie avută în vedere o renunţare făcută
înainte sau odată cu naşterea calităţii de fideiusor, iar în cazul renunţării la beneficiul
subrogaţiei, vorbim de o renunţare făcută înainte de a interveni subrogaţia, mai concret,
înainte ca fideiusorul să plătească.
2.2. Raporturile dintre fideiusor şi debitorul principal
Principiu. Fideiusorul care a plătit datoria este de drept subrogat în toate drepturile pe
care creditorul le avea împotriva debitorului (art. 2305 C.civ.). Prin urmare, principalul efect pe
care îl produce fideiusiunea între debitor şi fideiusor îl constituie dreptul de regres al
fideiusorului împotriva debitorului principal, inclusiv în situaţia în care fideiusorul s-a obligat
fără consimţă-mântul debitorului.
Fideiusorul se poate întoarce împotriva debitorului după ce a plătit datoria, chiar dacă a
încheiat contractul de fideiusiune fără ştiinţa acestuia2. Dacă contractul de fideiusiune s-a
încheiat între creditor şi fideiusor împotriva voinţei debitorului garantat (art. 2309 C.civ.) sau
fără consimţământul acestuia [art. 2306 alin. (2)], fideiusorul care a plătit poate solicita daune-
interese şi toate acele cheltuieli efectuate, după notificarea de a plăti din partea creditorului.
În cazul în care fideiusorul s-a obligat cu acordul debitorului, poate cere acestuia ceea ce
a plătit, dobânzile, cheltuielile, precum şi daunele interese pentru repararea oricărui prejudiciu
pe care acesta l-a suferit din cauza fideiusiunii, putând totodată să ceară dobânzi pentru orice
sumă plătită creditorului, chiar dacă datoria principală nu producea dobânzi.
Acţiunea în regres aparţinând fideiusorului în contra debitorului principal se
întemeiază, de regulă, pe subrogaţia legală în drepturile creditorului plătit3. În afara
acţiunii subrogatorii, art. 1596 lit. c) şi 2305 C.civ., fideiusorul are la îndemână şi o acţiune
personală, întemeiată pe mandat sau pe gestiunea intereselor altei persoane, după cum
fideiusorul a garantat executarea obligaţiei la cererea debitorului sau a făcut-o din proprie
iniţiativă, fără ştirea acestuia.
G. Boroi, A. Ilie, Comentariile Codului civil…, op. cit., p. 26.

A se vedea dispozițiile art. 2306 alin. (2) C.civ.: „Fideiusorul care s-a obligat fără consimţământul
debitorului nu poate recupera de la acesta decât ceea ce debitorul ar fi fost ţinut să plătească, inclusiv
daune-interese, dacă fideiusiunea nu ar fi avut loc, afară de cheltuielile subsecvente notificării plăţii, care
sunt în sarcina debitorului”.
A se vedea dispoziţiile art. 2305 C.civ.: „Fideiusorul care a plătit datoria este de drept subrogat în
toate drepturile pe care creditorul le avea împotriva debitorului”.
Acţiunea subrogatorie prezintă avantajul că fideiusorul beneficiază de toate garanţiile pe

care le avea creditorul plătit de el. La rândul său, acţiunea personală prezintă avantajul că
termenul de prescripţie curge din momentul în care fideiusorul a făcut plata către creditor.
Pe calea acestei acţiuni fideiusorul poate pretinde de la debitorul principal şi plata

dobânzilor legale la suma plătită de el creditorului.
În situaţia în care debitorul principal se liberează de obligaţie invocând incapacitatea sa,

fideiusorul are drept de regres doar în limita îmbogăţirii debitorului principal (art. 2307 C.civ.).
În acest caz, temeiul juridic al dreptului de regres nu va mai fi subrogaţia legală, acţiunea
pornită în justiţie întemeindu-se pe dispoziţiile art. 1345-1348 C.civ. şi anume, îmbogăţirea
fără justă cauză.
Garantarea unei datorii făcute de codebitori solidari. Fideiusorul care a garantat o

datorie pentru care erau ţinuţi mai mulţi debitori solidari şi a plătit-o în întregime, va beneficia
şi el de solidaritatea debitorilor, în sensul că poate urmări pe fiecare pentru întreaga sumă1.
Atunci când un fideiusor a garantat mai mulţi debitori care nu sunt ţinuţi solidar, el va putea
cere de la fiecare dintre ei decât partea sa de datorie.
Pierderea dreptului de regres. Conform art. 2310 alin. (1) C.civ., fideiusorul pierde
dreptul la regres în situaţia în care debitorul principal a plătit ulterior aceeaşi datorie, fără ca
fideiusorul să îl fi înştiinţat cu privire la plata făcută. Aceeaşi situaţie este şi în cazul în care
fideiusorul, fără a-l înştiinţa de debitorul principal, plăteşte creditorului, deşi debitorul avea
mijloace să declare datoria stinsă sau putea opune creditorului mijloace de apărare pentru a
obţine reducerea datoriei2.
În ambele cazuri, fideiusorul are dreptul să pretindă creditorului ceea ce el a plătit, pe

temeiul plăţii nedatorate.
Există împrejurări în care fideiusorul, deşi nu a plătit obligaţia garantată, este îndreptăţit să
regreseze anticipat împotriva debitorului principal, cu condiţia ca fideiusiunea să fie încheiată
cu acordul debitorului şi să fie îndeplinite următoarele condiţii prevăzute de lege3:
când este urmărit în judecată pentru a plăti;

când debitorul a devenit falit sau se află în stare de insolvabilitate;
când debitorul s-a obligat a-l libera de garanţie într-un termen determinat care a expirat;
A se vedea dispoziţiile art. 2308 C.civ.: „Când pentru aceeaşi datorie sunt mai mulţi debitori
principali care s-au obligat solidar, fideiusorul care a garantat pentru toţi are împotriva oricăruia dintre ei
acţiune în restituire pentru tot ceea ce a plătit”.
Art. 2310 C.civ.: „(1) Fideiusorul care a plătit o datorie nu are acţiune împotriva debitorului principal
care a plătit ulterior aceeaşi datorie fără ca fideiusorul să îl fi înştiinţat cu privire la plata făcută.
(2) Fideiusorul care a plătit fără a-l înştiinţa pe debitorul principal nu are acţiune împotriva acestuia dacă,
la momentul plăţii, debitorul avea mijloacele pentru a declara stinsă datoria. În aceleaşi împrejurări, fideiusorul
nu are acţiune împotriva debitorului decât pentru sumele pe care acesta ar fi fost chemat să le plătească, în
măsura în care putea opune creditorului mijloace de apărare pentru a obţine reducerea datoriei”.
Art. 2312 C.civ.: „(1) Fideiusorul care s-a obligat cu acordul debitorului se poate îndrepta împotriva
acestuia, chiar înainte de a plăti, atunci când este urmărit în justiţie pentru plată, când debitorul este
insol-vabil ori când s-a obligat a-l libera de garanţie într-un anumit termen care a expirat.
(2) Această regulă se aplică şi atunci când datoria a ajuns la termen, chiar dacă creditorul, fără
consimţământul fideiusorului, i-a acordat debitorului un nou termen de plată sau când, din cauza
pierderilor suferite de debitor ori a unei culpe a acestuia, fideiusorul suportă riscuri semnificativ mai mari
decât în momentul în care s-a obligat”.
când datoria a ajuns la scadenţă, devenind astfel exigibilă, chiar dacă creditorul i-a
acordat debitorului un nou termen de plată, fără consimţământul fideiusorului;
când din cauza pierderilor suferite de debitor ori a unei culpe a acestuia, fideiusorul
suportă riscuri semnificativ mai mari decât în momentul în care s-a obligat.
2.3. Raporturile dintre fideiusori
Principiu. În situaţia în care mai mulţi cofideiusori garantează pentru unul şi acelaşi
debitor, iar numai un cofideiusor a plătit în întregime, acesta are în contra celorlalţi fideiusori o
acţiune în regres divizibilă1.
Această acţiune în regres are caracter subsidiar şi poate fi introdusă numai dacă, înainte
de a plăti, putea să se îndrepte împotriva debitorului principal2.
Sub aspect procedural, cofideiusorul care a plătit o creanţă garantată are la îndemână
două acţiuni: o acţiune personală şi o acţiune subrogatorie.
Acţiunea personală este întemeiată pe gestiunea de afaceri şi îşi are temeiul legal în
prevederile art. 2313 alin. (1) C.civ. potrivit cărora „Când mai multe persoane au dat
fideiusiune aceluiaşi debitor şi pentru aceeaşi datorie, fideiusorul care a plătit datoria are
regres împotriva celorlalţi fideiusori pentru partea fiecăruia”.
Aşa cum s-a arătat mai sus, în situaţia în care unul dintre fideiusori devine insolvabil,
partea ce trebuia achitată de acesta se va împărţi proporţional între ceilalţi fideiusori şi
fideiusorul care a plătit.
În situaţia în care fideiusorul înţelege să recurgă la acţiunea subrogatorie, temeiul de drept

pentru o astfel de acţiune este dat de dispoziţiile art. 1596 lit. c) C.civ. conform cărora „cel ce
este obligat împreună cu alţii sau pentru alţii, are interes să stingă datoria”, cât şi de
prevederile art. 2305 C.civ. care statuează că fideiusorul care a plătit este de drept subrogat în
drepturile creditorului.
Interesul practic pentru acţiunea subrogatorie3 decurge din faptul că fideiusorul
subrogat beneficiază de eventualele garanţii pe care creditorul le deţinea în raport cu
ceilalţi cofideiusori.
Secţiunea a 3-a. Stingerea fideiusiunii
§1. Stingerea fideiusiunii pe cale indirectă

Reguli. Potrivit regulii accesorium sequitur principale, dacă s-a stins obligaţia principală,
se stinge şi obligaţia de garanţie, datorită caracterului ei accesoriu.
Dacă obligaţiunea principală se stinge prin darea în plată, când creditorul primeşte o altă
prestaţie decât cea datorată, potrivit aceleiaşi reguli (accesorium sequitur principale), fideiusiu-
nea se stinge chiar dacă, după aceea, creditorul este evins (art. 2317 C.civ.), cu condiţia ca
evicţiunea să nu îi fie imputabilă fideiusorului.
În situaţia în care plata a fost făcută de către un terţ şi nu de către debitor, fideiusiunea nu
se stinge pentru că terţul plătitor se subrogă în drepturile creditorului plătit.
Art. 2313 alin. (1) C.civ.: „Când mai multe persoane au dat fideiusiune aceluiaşi debitor şi pentru aceeaşi
datorie, fideiusorul care a plătit datoria are regres împotriva celorlalţi fideiusori pentru partea fiecăruia”.
Art. 2313 alin. (2) C.civ.: „Această acţiune nu poate fi introdusă decât în cazurile în care fideiusorul
putea, înainte de a plăti, să se îndrepte împotriva debitorului”.
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., 2012, p. 790-791.
Fideiusiunea se poate stinge1 şi în cazul în care, în urma încheierii contractului dintre

fideiusor şi debitorul principal, acesta din urmă transmite datoria sa unui alt debitor, iar
fideiusorul nu şi-a dat acordul la preluarea datoriei de noul debitor.
Fideiusiunea se mai stinge şi prin novaţia care operează între creditor şi debitorul principal
(art. 1613-1614 C.civ.), prin remiterea de datorie făcută debitorului principal (art. 1633 C.civ.).
Fideiusiunea se poate stinge şi prin compensaţie, dacă ulterior debitorul principal
dobândeşte împotriva creditorului o creanţă [art. 1621 alin. (1) C.civ.]. Cu toate acestea, fideiu-
sorul nu va putea invoca compensaţia creanţei pe care debitorul principal o dobândeşte împo-
triva creditorului obligaţiei garantate, în cazul în care părţile (debitorul sau creditorul principal),
conform art. 1617 alin. (3) C.civ., renunţă expres sau tacit la compensaţie. Conform art. 1621
alin. (2) C.civ., debitorul nu va putea opune creditorului compensaţia pentru ce acesta din
urmă datorează fideiusorului.
Aceeaşi situaţie intervine şi în cazul în care operează confuziunea sau remiterea de

datorie [art. 1626 teza I şi art. 1633 alin. (1) C.civ.]. Confuziunea operează prin reunirea
calităţilor de creditor şi debitor.
Confuziunea calităţii de fideiusor şi creditor ori de fideiusor şi debitor principal nu stinge

obligaţia principală, conform art. 1626 teza a II-a C.civ.
Desfiinţarea cauzei care a determinat confuziunea duce la renaşterea obligaţiei cu efect
retroactiv, în cazul fideiusiunii urmând a renaşte atât obligaţia principală, cât şi obligaţia de
fideiusiune2.
Remiterea de datorie a debitorului principal îl liberează şi pe fideiusor. Dacă remiterea de
datorie (iertarea) se acordă fideiusorului, aceasta îl va elibera numai pe acesta, iar nu şi pe
debitorul principal [art. 1633 alin. (2) C.civ.].
În cazul în care există mai mulţi fideiusori, în cazul remiterii de datorie a unuia dintre ei,
ceilalţi rămân să garanteze întreaga datorie, numai dacă au consimţit expres la exonerarea
fideiusorului liberat [art. 1633 alin. (3) C.civ.]. Dacă aceştia nu consimt, ei vor fi liberaţi numai
cu limita părţii ce revenea fideiusorului pentru care a operat remiterea de datorie.
Când remiterea de datorie este cu titlu oneros, prestaţia achitată în schimbul liberării sale
se impută asupra datoriei, profitând atât debitorului principal, cât şi celorlalţi fideiusori [art.
1633 alin. (4) C.civ.].
Fideiusiunea se poate stinge şi prin prescripţie, în temeiul art. 2514 C.civ.
Tot astfel, fideiusiunea se poate stinge şi prin imposibilitatea fortuită de executare a

obligaţiei principale, imposibilitate care trebuie să fie permanentă, fapt ce rezultă şi din
dispoziţiile art. 1557 C.civ.
§2. Stingerea fideiusiunii pe cale directă
Precizare. Fideiusiunea se poate stinge pe cale directă, independent de stingerea

obligaţiei principale, prin modurile generale de stingere a obligaţiilor civile.
Stingere. Astfel, fideiusiunea se poate stinge prin:
Art. 1602 alin. (3) C.civ.: „Cu toate acestea, obligaţia fideiusorului sau a terţului care a constituit o
garanţie pentru realizarea creanţei se va stinge dacă aceste persoane nu şi-au dat acordul la preluare”.
Art. 1628 C.civ.: „Dispariţia cauzei care a determinat confuziunea face să renască obligaţia cu
efect retroactiv”.
remiterea de fideiusiune, în situaţia când creditorul renunţă la garanţie;

compensaţia opusă de fideiusor creditorului;
confuziunea dintre patrimoniul fideiusorului şi patrimoniul creditorului;
pierderea beneficiului subrogaţiei. Din sinteza dispoziţiilor art. 2315 C.civ., se reţine
că, dacă creditorul, prin fapta sa culpabilă, a pierdut sau a limitat garanţiile reale sau
personale ce însoţeau creanţa sa, fideiusorul este liberat în limita sumei pe care nu ar mai
putea să o recupereze de la debitor pe calea acţiunii subrogatorie. Este de subliniat că
stingerea fideiusiunii ar putea fi totală numai dacă au fost pierdute toate garanţiile, în rest
va fi o stingere parţială. Potrivit art. 2303 C.civ., fideiusorul nu poate renunţa anticipat la
beneficiul subrogaţiei.
stingerea fideiusiunii pentru obligaţii viitoare sau nedeterminate. Pentru a opera această
modalitate de stingere, conform art. 2316 C.civ., se cer întrunite următoarele cerinţe:
- fideiusiunea să fie dată pentru garantarea unor obligaţii viitoare sau nedeterminate sau
pentru o perioadă nedeterminată;
- să fi trecut cel puţin 3 ani de la data încheierii contractului de

fideiusiune; - creanţa să nu fi devenit între timp exigibilă;
- să existe o notificare făcută de fideiusor debitorului, creditorului şi celorlalţi fideiusori;
- să fie vorba despre o fideiusiune legală sau convenţională, denunţarea unilaterală nu

poate privi fideiusiunea judiciară.
lipsa de diligenţă a creditorului în urmărirea debitorului principal: conform prevederilor

art.
2318 C.civ., fideiusiunea se stinge dacă, după ajungerea la scadenţă a obligaţiei principale,
creditorul nu a introdus acţiune într-o perioadă de 6 luni şi nici nu a continuat acţiunea cu
diligenţă în vederea realizării creanţei.
În cazul în care fideiusorul a limitat fideiusiunea până la scadenţa obligaţiei principale,

aceasta se stinge la împlinirea acestui termen, cu condiţia ca creditorul să nu fi introdus o
acţiune contra debitorului în termenul de 2 luni de la scadenţa creanţei garantate.
Raportat la dispoziţiile art. 2545 C.civ., opinăm că acest termen este un termen de
decădere;
decesul fideiusorului. Conform prevederilor art. 2319 C.civ., fideiusiunea încetează prin
decesul fideiusorului, chiar dacă există stipulaţie contrară.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale, raportat la scopul garanţiei personale –
acela de a preasigura creditorul că dacă debitorul principal nu va achita debitul, fideiusorul o
va face în locul său, se înţelege că obligaţia fideiusorului priveşte toate bunurile sale.
Prin urmare, moştenitorii fideiusorului continuă să garanteze obligaţiile născute până la

data decesului autorului lor, fără a garanta însă pe cele născute ulterior decesului.
încetarea funcţiei deţinute de către debitor. În cazul în care fideiusiunea a fost constituită
în considerarea unei anumite funcţii deţinute de debitorul principal, pierderea acestei funcţii
atrage şi stingerea fideiusiunii.
Totuşi, legiuitorul a statuat, în art. 2320 alin. (2) C.civ., că fideiusorul va continua să
răspundă pentru datoriile existente la încetarea fideiusiunii, chiar dacă acestea sunt supuse
unei condiţii sau unui termen.
prin împlinirea termenului obligaţiei principale. Din interpretarea per a contrario a

dispoziţiile art. 2318 alin. (1) C.civ. rezultă că fideiusorul nu mai este ţinut după îndeplinirea
termenului obligaţiei principale, dacă creditorul nu a introdus acţiune împotriva debitorului
principal în termen de 6 luni de la scadenţă.
Conform dispoziţiilor art. 2318 C.civ., pentru ca fideiusiunea să nu se stingă la împlinirea
termenului de scadenţă al obligaţiei principale, trebuie să fie îndeplinite două condiţii:
creditorul să introducă acţiunea împotriva debitorului principal în termenul de 2 sau 6 luni;

creditorul să continue acţiunea cu diligenţă.
Neîndeplinirea acestor condiţii atrage stingerea fideiusiunii.
§3. Aplicaţii ale fideiusiunii prevăzute de Legea nr. 22/1969
Potrivit art. 10 din Legea nr. 22/1969, în afara garanţiei în numerar, obligaţie pentru toate
felurile de gestiuni ce constituie o formă veritabilă de gaj, în funcţie de natura şi valoarea
bunu-rilor gestionate, ministerele şi celelalte organe centrale stabilesc plafoanele valorice şi
condiţiile în care este obligatorie şi constituirea unei garanţii suplimentare.
Una din formele de garanţie suplimentară poate să o reprezinte şi obligaţia asumată de un

terţ faţă de o unitate pentru a acoperi eventualele pagube cauzate de gestionar fie integral, fie
în parte, pentru o sumă determinată.
Acest caz este, de fapt, o aplicaţie a contractului de fideiusiune care are următoarele
trăsături:
obligativitatea formei scrise [art. 11 alin. (1)];
garanţiile reciproce între gestionari sunt interzise. Aceeaşi persoană nu poate constitui
garanţie pentru mai mulţi gestionari [art. 11 alin. (2)];
garanţia suplimentară se constituie înainte de încredinţarea gestiunii [art. 11 alin. (3)];
garanţia suplimentară are un dublu caracter accesoriu. Pe de o parte, faţă de contractul
de muncă al gestionarului cu unitatea respectivă (contract ce ar putea să sufere modificări,
spre exemplu: gestionarul este mutat într-un alt sector de activitate), iar pe de altă parte faţă
de obligaţia de despăgubiri a gestionarului, pentru eventualele pagube pe care le-ar cauza1.
Referitor la caracterul accesoriu al garanţiei suplimentare trebuie precizat că în cazul
schimbării naturii gestiunii, cauzele contractului de garanţie personală trebuie revăzute.
Dacă garantului nu i s-ar recunoaşte dreptul de a obţine revederea sau încetarea garanţiei
aferente iniţial ca o consecinţă a modificărilor intervenite în contractul de muncă al
gestionarului, ar însemna ca acesta să rămână obligat la plata garanţiei, deşi situaţiile în care
a înţeles să se angajeze ca garant sunt altele, ceea ce ar reprezenta un atentat asupra
libertăţii consimţămân-tului.
Tot astfel, în cazul încetării sau dispariţiei garanţiei speciale, unitatea angajatoare are
drept de a desface contractul de muncă al gestionarului, dacă acesta nu înlocuieşte garanţiile
suplimentare cu altele noi, dintre cele prevăzute de lege (art. 21).
Cu privire la caracterul accesoriu faţă de obligaţia de acoperire a pagubelor eventuale ce
s-ar putea produce în viitor, jurisprudenţa a decis că garantul nu poate fi obligat la acoperirea
unor pagube care existau deja, în gestiune, la data încheierii contractului de garanţie2;
garanţia suplimentară se constituie intuitu personae şi, în consecinţă, dacă paguba nu a

fost cauzată de gestionarul titular garantat, ci de o terţă persoană, împuternicită de aceasta,
care a îndeplinit calitatea de gestionar, de fapt, cu acordul unităţii păgubite, garantul nu poate
fi ţinut să răspundă pentru prejudiciul cauzat3;
V. Pătulea, Limitele răspunderii gestionarului în cazul modificărilor survenite în legătură cu

contractul de muncă al gestionarului, în R.R.D. nr. 7/1980, p. 23 şi urm.
Trib. Suprem, decizia penală nr. 2631/1975, în C.D. 1975, p. 445.
Trib. Suprem, decizia civilă nr. 25/1976, în C.D. 1976, p. 442.
garanţia suplimentară se urmăreşte silit pe baza contractului de garanţie şi a titlului

executoriu obţinut împotriva gestionarului [art. 22 alin. (1)];
cererea unităţii păgubite prin care solicită urmărirea terţului garant are caracterul unei
acţiuni civile deoarece temeiul acestei cereri este contractul de fideiusiunea şi nu contractul de
muncă1;
garantul este chemat în procesul penal ca parte responsabilă civilmente2.
În practica judiciară, prin derogare de la caracterul subsidiar al obligaţiei fideiusorului, se
admite că garantul răspunde solidar cu gestionarul pentru prejudiciile cauzate3.
Apreciem şi noi, alături de alţi autori4, că în lipsa unei prevederi exprese de solidaritate
trebuie să fie aplicate regulile fideiusiunii, inclusiv cele privind caracterul subsidiar, accesoriu,
al obligaţiei garantului, cu posibilitatea de invocare a beneficiului de discuţiune.
De altfel, configuraţia specială dată de Legea nr. 22/1969 contractului de garanţie cu

caracter de fideiusiune nu exclude aplicarea dispoziţiilor generale ale Codului civil, în măsura
în care aceste prevederi nu contravin reglementărilor speciale din Legea nr. 22/1969.
Trib. Jud. Galaţi, decizia civilă nr. 481/1972, în R.R.D. nr. 8/1973, p. 166.
Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 4/1973, în C.D. 1973, p. 72.

Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 396/1970, în C.D. 1970, p. 453.
R. Sanilevici, op. cit.; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 408.

Garanţiile autonome
Secţiunea 1. Noţiune. Definiţie. Reglementare. Clasificare
Noţiune. Garanţiile autonome sunt mijloace de garantare modernă care au apărut şi s-au
dezvoltat după cel de-al doilea război mondial, ca urmare a intensificării şi globalizării
schimburilor comerciale. Ele sunt creaţia practicii bancare internaţionale având la bază
principul libertăţii de a contracta, fiind uzitate în special în acest domeniu.
În România, aceste mijloace de garantare, anterior adoptării Codului civil prin Legea nr.
287/20091, nu au fost reglementate expres printr-un act normativ. Cu toate acestea, în prac-
tică şi în literatura juridico-economică au fost admise şi recunoscute multiple forme de garanţii
autonome.
Garanţiile autonome au o aplicabilitate mare în special în relaţiile comerciale

internaţionale. În scopul unificării uzanţelor în materia garanţiilor bancare autonome,
Camera Internaţională
de Comerţ din Paris a elaborat mai multe Reguli Uniforme2 în materie.
Regulile Camerei Internaţionale de Comerţ nu au caracter de acte normative pentru

dreptul românesc. În relaţiile comerciale, părţile pot face însă trimitere la acestea, situaţie în
care ele devin obligatorii pentru părţile contractante. Bineînţeles că Regulile Uniforme sunt
completate de orice alte prevederi legale incidente naţionale sau internaţionale.
Lipsa unei reglementări exprese a garanţiei autonome are drept consecinţă lipsa existenţei
unei definiţii legale a acesteia.
Definiţie. În contextul anterior intrării în vigoare a actualului Cod civil, sarcina definirii a
revenit literaturii3 de specialitate care a considerat garanţia bancară autonomă ca fiind acel
contract prin care o societate bancară garantează pentru conduita unei persoane faţă de
beneficiarul garanţiei care urmăreşte de la aceasta obţinerea unui anumit rezultat, iar dacă
rezultatul urmărit nu se obţine, se angajează să-i plătească acestuia din urmă o sumă de bani,
cu titlu de despăgubire.
Apreciem că definiţia enunţată mai sus priveşte doar garanţia bancară autonomă conform
legislaţiei anterioare, iar nu garanţiile autonome cum sunt arătate în Noul Cod civil, în care să
fie incluse atât scrisoarea de garanţie, cât şi scrisoarea de confort, acesta fiind incompletă,
motiv pentru care considerăm că se impune o definiţie cuprinzătoare a garanţiilor autonome.
În opinia noastră, garanţiile autonome sunt acele garanţii personale prin care, dincolo
şi inde-pendent de obligaţiile stabilite între creditor şi debitor, emitentul se angajează faţă
de creditor (ordonator), să plătească o sumă de bani la solicitarea unei terţe persoane sau
să îşi asume o obligaţie de a face sau de a nu face în scopul determinării debitorului a
executa obligaţia sa.
1 M.Of. nr. 505 din 15 iulie 2011.
A se vedea Regulile Uniforme privind Scrisorile de Garanţie Bancară, în Publicaţia U.R.D.G. nr.
758 – care a intrat în vigoare la data de 1 iulie 2010.
A se vedea, în acest sens, V. Pătulea, C. Turianu, Garanţiile de executare a obligaţiilor comerciale,
Ed. Scripta, Bucureşti, 1994, p. 72.
Garanţiile autonome
124
Reglementare. În dreptul intern, garanţiile autonome au fost introduse prin Legea

nr. 287/2009 privind Codul civil, cu completările şi modificările aduse prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, fiind tratate în Cartea a V-a, Capitolul III, art. 2321-2322 C.civ.
Clasificarea garanţiilor autonome. Garanţiile autonome sunt de două feluri: scrisoarea de garanţie şi scrisoarea de
confort.
Scrisoarea de garanţie. Scrisoarea de garanţie este angajamentul irevocabil şi necondiţionat prin care o persoană,
denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane denumite ordonator, în considerarea unui raport obligaţional
preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terţe persoane, denumită beneficiar, în
conformitate cu termenii angajamentului asumat.
Scrisoarea de confort. Scrisoarea de confort este acel angajament irevocabil şi autonom prin care emitentul îşi
asumă o obligaţie de a face sau de a nu face, în scopul susţinerii unei alte persoane, denumită debitor, în vederea
executării obligaţiilor acesteia faţă de un creditor al său. Emitentul nu va putea opune creditorului nicio apărare sau
excepţie derivând din raportul obligaţional dintre creditor şi debitor.
Secţiunea a 2-a. Scrisoarea de garanţie
§1. Reglementare. Definiţie. Caractere
Reglementare. Sediul materiei pentru scrisoarea de garanţie îl reprezintă Capitolul III, art.
2321 din Legea nr. 287/2009 privind Noul Cod civil, completat şi modificat prin Legea nr.
71/2011 de punere în aplicare a Codului civil.
Definiţie. Scrisoarea de garanţie este un angajament irevocabil şi necondiţionat prin care

emitentul (o banca sau o instituţie financiară etc.) se obligă să plătească o sumă de bani unei
terţe persoane, denumită beneficiarul garanţiei, la solicitarea unei alte persoane, denumită
ordonator.
Din observarea împreună a dispoziţiilor legale în materia scrisorii de garanţie şi a definiţiei

date, se impun următoarele precizări:
între ordonator şi beneficiar există un raport obligaţional preexistent în care ordonatorul

datorează bani beneficiarului;
între emitent şi ordonator există raporturi juridice preexistente, dar independent de
acestea, emitentul se obligă faţă de beneficiar;
emitentul are obligaţia ca la simpla cerere a beneficiarului să plătească suma de bani pe
care a solicitat ordonatorul să o plătească;
scrisoarea de garanţie se încheie între emitent şi ordonator;
emitentul nu poate opune beneficiarului excepţii întemeiate pe contractul acestuia cu
ordonatorul, dar poate refuza plata în caz de abuz sau fraudă vădită;
după ce emitentul a plătit, poate regresa împotriva ordonatorului pentru tot ce a plătit,
inclusiv cheltuielile efectuate;
cesionarea raporturilor dintre ordonator şi beneficiar nu transmite şi scrisoarea de
garanţie;
Garanţiile autonome 125
beneficiarul poate cesiona dreptul său numai dacă ordonatorul şi emitentul au prevăzut în
scrisoare acest drept;
scrisoarea de garanţie produce efecte de la data emiterii şi încetează de drept la data
expirării termenului stipulat, chiar dacă titlul nu a fost remis.
Caracterele juridice. Din dispoziţiile legale şi cele arătate mai sus rezultă că scrisoarea de
garanţie are următoarele caractere juridice: contract autonom, consensual, unilateral, cu titlu
gratuit, nenumit, caracter necondiţionat şi irevocabil.
Contract autonom (independent). Acest caracter juridic rezultă din împrejurarea că

emitentul garantează beneficiarului că va plăti suma de bani la solicitarea ordonatorului, inde-
pendent de raporturile juridice dintre beneficiar şi ordonator. În această situaţie, emitentul se
comportă ca un garant pentru beneficiar că acesta va primi suma de bani de la emitent. În
doc-trină1 s-a arătat că independenţa contractului trebuie privită numai din punct de vedere
juridic. Din punct de vedere economic, garanţia bancară îşi păstrează caracterul accesoriu
faţă de raportul fundamental, deoarece depinde de îndeplinirea sau nu a obligaţiilor
ordonatorului faţă de beneficiar.
Consecinţa caracterului autonom este următoarea:
emitentul nu poate opune beneficiarului excepţii întemeiate pe raportul obligaţional

preexistent angajamentului asumat prin scrisoarea de garanţie [art. 2321 alin. (3) teza I C.civ.].
Concret, emitentul nu va putea invoca nulitatea, rezoluţiunea sau executarea obligaţiei din
raportul de bază pentru a refuza plata;
transmiterea drepturilor sau obligaţiilor garantate nu atrage şi transmiterea garanţiei,
excepţie fiind cazul în care părţile scrisorii de garanţie convin contrariul [art. 2321 alin. (5)
C.civ.] Scrisoarea de garanţie nu poate fi transmisă nici separat de creanţa garantată, decât
dacă părţile convin astfel [art. 2321 alin. (6) C.civ.].
Contract consensual. Scrisoarea de garanţie este un contract consensual, deoarece

simpla manifestare a acordului de voinţă dintre părţile contractante este suficientă pentru
valabilitatea contractului. Totuşi, pentru dovedirea existenţei contractului, acesta se încheie de
regulă în formă scrisă.
Contract unilateral. Scrisoarea de garanţie este un contract unilateral deoarece părţi ale
acesteia sunt doar emitentul şi ordonatorul, dar numai emitentul îşi asumă obligaţii, aceea de
a plăti o sumă de bani beneficiarului la prima şi simpla cerere a acestuia din urmă.
Contract cu titlu gratuit. Scrisoarea de garanţie este un contract cu titlu gratuit deoarece
emitentul nu urmăreşte obţinerea unei remuneraţii de la beneficiarul garanţiei.
Contract nenumit. Scrisoarea de garanţie este un contract nenumit întrucât acesta nu are
o reglementare legală în actualul Cod civil. Aceasta situaţie se datorează faptului că acest
instrument juridic este o creaţie a practici bancare care a avut la bază principiul libertăţii de a
contracta.
Caracterul necondiţionat. Scrisoarea de garanţie trebuie executată la prima şi

simpla cerere a beneficiarului, fără îndeplinirea unei alte formalităţi [art. 2321 alin. (2) teza
iniţială C.civ.].
A se vedea I. Rucăreanu, V. Babiuc, Regimul juridic al garanţiilor bancare, Institutul de Economie

Mondială, Bucureşti, 1980, p. 41.
126 Garanţiile autonome
Sub aspect formal, textul scrisorii de garanţie poate prevedea anumite cerinţe pentru
executarea garanţiei.
Caracterul irevocabil. Dispoziţiile art. 2321 alin. (1) C.civ. prevăd expres că emitentul nu
are posibilitatea de a retrage unilateral garanţia înainte de expirarea termenului de valabilitate
al scrisorii de garanţie.
§2. Încheierea şi clasificarea scrisorii de garanţie
Încheierea contractului. Pentru încheierea valabilă a contractului ambele părţi trebuie să

îndeplinească, în mod cumulativ, condiţiile de fond pentru încheierea unui contract, prevăzute
de art. 1179 alin. (1) C.civ.
Întrucât scrisoarea de garanţie este analizată în categoria garanţiilor personale, se ridică
întrebarea dacă garantul (emitentul) trebuie să îndeplinească condiţiile speciale cerute
fideiuso-rului şi prevăzute de art. 2285 alin. (1) C.civ., în sensul că acesta trebuie să fie
solvabil şi să aibă domiciliul în România.
Considerăm că răspunsul este negativ, atât pentru motivul că regulile fideiusiunii nu se

aplică scrisorii de garanţie, cât şi pentru faptul că acest instrument este folosit special în
raporturi civile dintre profesionişti care se caracterizează prin celeritate, scopul legiuitorului
prin introducerea acestui instrument fiind totodată şi acela de a accelera absorbţia fondurilor
europene nerambur-sabile, prin utilizarea acestui instrument juridic.
În ceea ce priveşte forma contractului, părţile sunt libere să aleagă forma dorită. Totuşi, ad
probationem, apreciem ca scrisoarea de garanţie trebuie să fie încheiată în formă scrisă,
pentru dovedirea raporturilor juridice stabilite, în caz contrar existenţa şi conţinutul scrisorii de
garanţie putând fi dovedită prin orice mijloc de probă.
Clasificarea scrisorii de garanţie. În funcţie de condiţiile de executare, scrisoarea de

garanţie poate fi1:
la prima şi simpla cerere2 (necondiţionate), beneficiarul poate cere executarea garanţiei

imediat, fără a face dovada că a fost prejudiciat sau că nu a obţinut rezultatul dorit [art. 2321
alin. (2) C.civ.];
documentare3 (condiţionate). Din dispoziţiile art. 2321 alin. (2) C.civ. teza finală se
deduce că părţile pot stabili şi alte condiţii pentru a cere executarea garanţiei. Astfel, părţile
pot stipula că beneficiarul trebuie să facă dovada că nu a obţinut rezultatul urmărit. În acest
sens, dovada că rezultatul urmărit nu a fost obţinut se va putea face prin prezentarea unei
hotărâri judecătoreşti sau arbitrale ori printr-o acceptare a solicitantului garanţiei.
§3. Efectele scrisorii de garanţie
Efectele scrisorii de garanţie. Prin încheierea scrisorii de garanţie sunt produse anumite
efecte juridice, care pot fi analizate sub dublu aspect: între emitent şi beneficiar, între emitent
şi ordonator, respectiv ordonator şi beneficiar.
A se vedea V. Pătulea, C. Turianu, op. cit., p. 77.

„Angajamentul astfel asumat se execută la prima şi simpla cerere a beneficiarului (...)”
Art. 2321 alin. (2) C.civ.: „(...) dacă prin textul scrisorii de garanţie nu se prevede altfel”.
Raporturile dintre emitent şi beneficiar. Scrisoarea de garanţie produce efecte directe

între beneficiar şi emitent şi efecte indirecte între ordonator şi emitent. Garanţia are caracter
independent de raportul juridic fundamental.
Emitentul este debitor autonom al beneficiarului garanţiei. Garanţia emitentului îşi produce
efectele dacă beneficiarul acesteia solicită emitentului să-şi execute obligaţia de a plăti.
Raportat la felul garanţiei (necondiţionată sau condiţionată), cererea beneficiarului poate fi:
pură şi simplă;
justificată sau documentară.
Obligaţia emitentului de a plăti o sumă de bani este necondiţionată, aceasta subzistă
indiferent de felul garanţiei. Dacă garanţia este documentară, emitentul (banca) poate verifica
documentele, termenii şi condiţiile contractului. Constatarea de către emitent a cererii ca fiind
întemeiată atrage obligaţia acestuia de a plăti imediat, neputând refuza plata, cazurile de refuz
de plată fiind determinate de legiuitor.
Din dispoziţiile art. 2321 alin. (3) C.civ. rezultă că emitentul nu va putea opune
beneficiarului decât excepţiile rezultate din contractul de garanţie şi nicidecum pe cele care ar
rezulta din raporturile dintre beneficiar şi ordonator. Rezultă astfel că, pe de o parte, nu sunt
permise clauze prin care angajamentul să fie revocat, sancţiunea fiind inopozabilitatea faţă de
terţi, iar pe de altă parte, constatarea nulităţii contractului încheiat între emitent şi ordonator,
ce a dus la emiterea scrisorii de garanţie, nu va avea efect asupra obligaţiei de garanţiei.
Dacă emitentul ar putea invoca excepţii rezultate din raportul fundamental, s-ar pierde
caracterul autonom al garanţiei, fiind astfel în prezenţa unei garanţii accesorii raportului juridic
fundamental.
În ceea ce priveşte posibilitatea refuzului de plată din partea emitentului, din

dispoziţiile art. 2321 alin. (3) C.civ. rezultă că emitentul poate refuza plata în caz de abuz
sau fraudă vădită. Pe lângă cele două cazuri prevăzute de Codul civil, jurisprudenţa
franceză1 a reţinut că emitentul poate refuza plata şi dacă au fost încălcate ordinea
publică ori bunele moravuri de la locul plăţii.
S-a considerat, astfel, că există fraudarea băncii în următoarele situaţii:
când beneficiarul garanţiei urmăreşte obţinerea unor sume necuvenite;

când beneficiarul garanţiei cunoştea faptul că debitorul îşi executase în totalitate
obligaţiile contractuale;
când beneficiarul garanţiei utilizează garanţia în alte scopuri decât cele pentru care s-a
constituit;
când beneficiarul a încetat în mod unilateral executarea contractului fundamental.
Situaţiile enumerate mai sus de jurisprudenţa franceză nu trebuie interpretate în sens
limitativ, ci exemplificativ.
Tot astfel, emitentul poate refuza plata şi în situaţiile în care cererea de plată nu este
însoţită de înscrisurile arătate în cuprinsul angajamentului sau în situaţia în care cererea de
plată nu i-a fost comunicată în perioada de valabilitate a scrisorii de garanţie2.
Emitentul poate refuza plata numai dacă frauda este vădită, neputând invoca în motivarea
refuzului simpla existenţă a unui risc de a fi fraudată.
A se vedea C.A. Paris, decizia din 7 ianuarie 1983, în Dalloz Periodique, 1983, p. 304; C.A. Paris,
decizia din 26 aprilie 1983, în Revue Trimestrielle de Droit commercial, 1983, p. 263, în I. Turcu, L. Pop,
Contracte comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1997.
A se vedea G. Boroi, A. Ilie, Comentariile Codului civil…, op. cit., p. 74.
Raportat la termenul de valabilitate stabilit în scrisoarea de garanţie prin convenţia părţilor,

acesta poate fi stabilit şi pe perioade mai mari.
Este de precizat şi faptul că, dacă drepturile şi obligaţiile din raportul fundamental se
transmit unei alte persoane, scrisoarea de garanţie nu este transmisibilă decât dacă emitentul
a convenit aceasta cu beneficiarul [art. 2321 alin. (5) C.civ.]. Dacă în scrisoarea de garanţie nu
s-a prevăzut contrariul, beneficiarul poate transmite unui terţ dreptul de a solicita plata din
cadrul scrisorii de garanţie [art. 2321 alin. (6) C.civ.].
Raporturile dintre ordonator şi emitent. Din dispoziţiile art. 2321 alin. (4) C.civ. rezultă
că emitentul care a efectuat plata are drept de regres împotriva ordonatorului scrisorii de
garanţie.
În ceea ce priveşte temeiul regresului din partea emitentului, acesta este fundamentat pe
contractul dintre emitent şi ordonator.
Cu privire la întinderea regresului, emitentul poate recupera de la ordonator (debitor) suma

plătită şi toate cheltuielile ocazionate pentru efectuarea plăţii la care se pot adăuga şi acele
cheltuieli efectuate până la încasarea efectivă a sumei plătite.
Ordonatorul va putea refuza plata atunci când cererea de executare a garanţiei formulate
de către beneficiar a fost onorată, deşi ea a fost abuzivă, vădit frauduloasă sau tardivă, adică
formulată peste termenul de valabilitate al scrisorii de garanţie.
Dacă plata garanţiei a fost realizată de către emitent în ciuda caracterului abuziv,
fraudulos sau tardiv al cererii, ordonatorul poate avea acţiune în regres şi împotriva
emitentului.
Raporturi dintre ordonator şi beneficiar. Raportul dintre ordonator şi beneficiar este

denumit raport de bază, în virtutea căruia primul are o obligaţie faţă de cel de-al doilea,
scrisoa-rea de garanţie fiind mijlocul de garantare a executării obligaţiei asumate. În cazul în
care, prin mecanismul scrisorii de garanţie, beneficiarul a primit o plată nedatorată,
ordonatorul este legitimat să se îndrepte împotriva acestuia cu o acţiune în regres.
§4. Stingerea scrisorii de garanţie

1130. Stingerea scrisorii de garanţie. Scrisoarea de garanţie încetează de drept la
expirarea termenului stipulat, indiferent dacă a fost sau nu remis originalul scrisorii de garanţie
[art. 2321 alin. (7) C.civ.].
În situaţia în care în cuprinsul scrisorii de garanţie părţile nu au convenit asupra unui

termen de valabilitate, emitentul nu va putea fi obligat la nesfârşit şi, prin urmare, scrisoarea
de garanţie fiind autonomă, dreptul la executare se va stinge în termenul general de
prescripţie de 3 ani, termen care curge conform art. 2524 alin. (1) C.civ., de la data la care
obligaţia de plată a garanţiei devine exigibilă. Tot astfel, scrisoarea de garanţie fiind un drept
principal şi nu unul accesoriu, vor deveni aplicabile dispoziţiile art. 2501 C.civ. şi nu cele ale
art. 2503 C.civ., referitoare la prescriptibilitatea dreptului la acţiune.
De asemenea, scrisoarea de garanţie îşi va înceta efectele prin executarea obligaţiei

asumate de către emitent.
Pe lângă acest caz, scrisoarea de garanţie poate înceta prin cesiunea acesteia, fără
acordul expres al emitentului la aceasta operaţie.
Tot astfel, stingerea scrisorii de garanţie intervine şi ca urmare a formulării de către

beneficiar a unei cereri de executare abuzivă sau vădit frauduloasă1.
Fiind autonomă faţă de contractul fundamental, garanţia bancară nu poate înceta ca

urmare a aplicării principiului accesorialităţii.
Secţiunea a 3-a. Scrisoarea de confort
§1. Reglementare. Definiţie. Dezvoltare
Reglementare. Definiţie. Sediul materiei pentru scrisoarea de confort îl reprezintă art.

2322 C.civ.
Conform acestor dispoziţii, scrisoarea de confort este definită ca fiind „acel angajament
irevo-cabil şi autonom prin care emitentul îşi asumă o obligaţie de a face sau de a nu face, în
scopul susţinerii unei alte persoane, denumită debitor, în vederea executării obligaţiilor
acesteia faţă de un creditor al său”.
Dezvoltare. Din definiţia enunţată se degajă următoarele idei definitorii pentru scrisoarea
de confort:
scrisoarea de confort este un contract autonom prin care emitentul îşi asumă o obligaţie
faţă de creditor;
obligaţia emitentului faţă de creditor este o obligaţie de a determina, de a susţine pe
debitor, în sensul de a face sau de a nu face ceva ce acesta din urmă datora creditorului său;
în cadrul raportului de obligaţie, faţă de creditor, emitentul nu va putea invoca nicio
apărare sau excepţie ce ar putea deriva din raportul iniţial dintre creditor şi debitorul său;
dacă debitorul nu execută obligaţia sa, emitentul scrisorii de confort poate fi obligat la
daune-interese, nicidecum să execute obligaţia debitorului principal;
aceste daune-interese nu vor fi acordate decât dacă creditorul dovedeşte că emitentul nu
a îndeplinit obligaţia stabilită în scrisoarea de confort;
în cazul în care emitentul a plătit daune-interese creditorului, are drept de regres
împotriva debitorului;
fiind o garanţie autonomă, raporturile dintre debitor şi creditorul său nu interesează.
§2. Caracterele juridice ale scrisorii de confort

Caracterele juridice. Din dispoziţiile legale şi cele arătate mai sus, rezultă că
scrisoa-rea de confort are, în primul rând, un caracter convenţional, fiind un contract ce are
următoarele caractere: este un contract autonom, consensual, unilateral, cu titlu gratuit,
nenumit şi irevocabil.
Contract autonom (independent). Acest caracter juridic rezultă din împrejurarea că

emi-tentul garantează pentru conduita unei persoane nu şi pentru îndeplinirea obligaţiei
asumată de această persoană. De altfel, suma de bani pe care o plăteşte emitentul, cu
titlu de daune-inte-rese, reprezintă prejudiciul suferit de creditor prin neîndeplinirea
obligaţiei emitentului de a face sau de a nu face, cu consecinţa de neexecutare a
obligaţiei din partea debitorului principal.
1 A se vedea L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 798.

Contract consensual. Scrisoarea de confort este un contract consensual deoarece

aceasta se încheie urmare a acordului de voinţă dintre emitent şi creditor, astfel încât
simpla manifestare de voinţă este suficientă pentru valabilitatea contractului. În ceea ce
priveşte dovada existenţei contractului ad probationem, considerăm că este preferabil să
se încheie în formă scrisă.
Contract unilateral. Scrisoarea de confort este un contract unilateral deoarece numai

emitentul îşi asumă obligaţii, de a face sau de a nu face, cu scopul de a susţine sau determina
debitorul să îşi execute obligaţia sa faţă de creditor.
Contract cu titlu gratuit. Scrisoarea de confort este un contract cu titlu gratuit deoarece
emitentul nu urmăreşte obţinerea unei remuneraţii de la beneficiarul garanţiei.
Contract nenumit. Scrisoarea de confort este un contract nenumit întrucât acesta nu are
o reglementare legală în actualul Cod civil.
Caracterul irevocabil. Este consacrat expres prin art. 2322 alin. (1) C.civ. conform căruia
emitentul nu are posibilitatea de a retrage unilateral angajamentul său asumat faţă de creditor.
§3. Efectele scrisorii de confort
Efectele scrisorii de confort. Odată cu încheierea angajamentului dintre emitent şi

creditor se produc anumite efecte juridice care pot fi analizate ca raporturi juridice sub dublu
aspect, şi anume: raporturi între emitent şi creditor şi raporturi între emitent şi debitor.
Raporturile dintre emitent şi creditor. Aşa cum s-a arătat în cadrul scrisorii de
cofort, emitentul îşi ia angajamentul faţă de creditor, sub forma unei obligaţii de a face sau
de a nu face, în scopul susţinerii debitorului în vederea executării obligaţiei acestuia faţă
de creditorul său.
Raportat la sensul obligaţiei, se poate observa că singurul care se obligă în acest raport
juridic este emitentul, creditorul neasumându-şi nicio obligaţie.
Prin urmare, în cadrul acestui raport juridic obligaţional, dintre emitent şi creditor, dacă
debitorul nu îşi execută obligaţia, emitentul poate fi obligat numai la plata de daune-interese,
nicidecum să execute el obligaţia debitorului.
Condiţia premisă pentru ca emitentul să fie obligat la plata de daune-interese este
aceea ca partea creditoare să facă dovada că emitentul nu şi-a îndeplinit obligaţia sa de a
face sau de a nu face, fapt ce a determinat debitorul să nu execute obligaţia sa. Sub
aspectul obiectului acestei obligaţii, suntem în prezenţa unei obligaţii de rezultat, cu
consecinţele ce decurg din aceasta.
Din dispoziţiile art. 2322 alin. (1) C.civ. teza finală reiese că emitentul nu poate opune
creditorului nicio apărare sau excepţie derivând din raportul juridic dintre acesta şi
debitorul său, în schimb poate opune orice apărare şi orice excepţie ce decurge din
scrisoarea de confort, cât şi orice împrejurare de natură a stabili că şi-a împlinit obligaţia
sa de a face sau de a nu face.
În cazul în care emitentul cade din pretenţii, este declanşat un alt raport juridic ce priveşte
pe emitent şi debitor.
Raporturile dintre emitent şi debitor. Din economia art. 2322 alin. (3) C.civ. rezultă că
„Emitentul scrisorii de confort care a căzut în pretenţii faţă de creditor are drept de regres
împotriva debitorului”.
Prin urmare, în cazul în care emitentul a fost obligat la plata de daune-interese către
creditor, pentru încălcarea obligaţiei de a face sau de a nu face, acesta are drept de regres
contra debitorului.
În ceea ce priveşte temeiul regresului, acesta poate fi fundamentat pe gestiune de afaceri

sau, după caz, pe temeiul unei răspunderi delictuale.
§4. Stingerea scrisorii de confort
Stingerea scrisorii de confort. Dacă scrisoarea de confort este dată pentru o durată
determinată, aceasta va înceta prin ajungere la termen, în caz contrar obligaţia de garanţie
este supusă prescripţiei extinctive în termenul general de prescripţie.
Tot astfel, aceasta va înceta şi prin îndeplinirea de către emitent a obligaţiilor asumate în
cuprinsul scrisorii de confort.
Secţiunea a 4-a. Garanţii personale prevăzute în alte legi
Motivaţii şi definiţie. Din punctul de vedere al materiei garantării obligaţiilor, numai

garanţiile propriu-zise – adică numai acelea care, dincolo de limitele dreptului de gaj general şi
în plus faţă de acest drept, conferă creditorului garantat anumite garanţii suplimentare – dau
conţinutul conceptului de garanţie.
Astfel se pune întrebarea dacă avalul, reglementat de prevederile art. 33-35 din Legea nr.
58/1934 privind cambia şi biletul la ordin1, reprezintă o garanţie personală.
Din economia dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 58/1934 rezultă că „Plata unei cambii poate
fi garantată printr-un aval pentru întreaga suma sau numai pentru o parte din ea. Această
garanţie poate fi dată de un terţ sau chiar de un semnatar al cambiei”.
În lipsa unei definiţii legale, avalul a fost definit2 ca fiind actul juridic prin care o persoană
(avalistul) se obligă să garanteze obligaţia asumată de unul dintre debitorii cambiali (avalizat).
Precizări definitorii. Deşi din definiţie ar rezultă asemănări între fideiusiune şi aval, scri-
soarea de garanţie şi aval, arătăm că avalul ca şi mijloc de garanţie personală are un caracter
autonom şi este guvernat de regulile dreptului cambial, iar nu de cele ale fideiusiunii sau
scrisorii de garanţie.
Din definiţia dată, avalul are următoarele trăsături:
avalul este o garanţie personală, autonomă şi independentă;

obiectul avalului îl constituie garantarea plăţii cambiei;
prin aval se poate garanta plata întregii sume de bani din cambie sau numai o parte,
avalistul putând să îşi limiteze garanţia;
avalul poate fi dat şi după scadenţa obligaţiei, dar nu poate fi dat sub condiţie;
avalul se scrie pe cambie sau pe adaos şi trebuie să indice numele persoanei garantate,
în caz contrar este prezumat că a fost garantat trăgătorul (emitentul cambiei);
avalistul este obligat în acelaşi mod ca şi acela pentru care a garantat;
avalistul nu poate invoca beneficiul de discuţiune sau pe cel de diviziune, deoarece el
este un debitor cambial solidar;
M.Of. nr. 100 din 1 mai 1934.

A se vedea R.I. Motica, L. Bercea, Drept Comercial Român, Ed. Lumina Lex, București, 2005, p. 435.
avalistul poate invoca stingerea obligaţiei prin plata de către avalizat, compensaţia dintre
avalizat şi posesorul cambiei, valabilitatea formală a cambiei şi obligaţiei garantate şi acele
excepţii personale ce decurg din raporturile sale cu posesorul cambiei;
daca avalistul plăteşte cambia, este în drept să recupereze ce a plătit, astfel: dacă a
garantat pe trăgător (emitentul cambiei) are regres împotriva sa, împotriva trasului acceptant
şi împotriva garanţilor acestora; dacă a garantat pe tras, are regres doar împotriva sa; dacă a
garantat un girant, are regres împotriva sa, giranţi anteriori, emitent cambie, tras acceptant şi
împotriva garanţilor săi.
Prin urmare se poate conchide că avalul reprezintă o garanţie personală având trăsături şi
efecte proprii, izvorul acestuia fiind legea specială, astfel încât aplicabilitatea acestuia este
una specială, doar în cadrul cambiei şi biletului la ordin.
IV. Garanţiile reale
Secţiunea 1. Consideraţii prealabile
Consideraţii prealabile. În cadrul garanţiilor reale, după cum bunul dat în garanţie
rămâne sau nu în stăpânirea constituitorului, se poate deosebi între garanţiile reale fără
deposedare şi garanţiile reale cu deposedare.
Prima categorie, cea a garanţiilor reale fără deposedare, cuprinde privilegiile şi ipotecile,
ase-mănarea dintre aceste două instituţii rezultând din faptul că cel care constituie una dintre
aceste garanţii nu pierde stăpânirea bunului afectat de plata unei creanţe.
În cea de-a doua categorie, a garanţiilor reale cu deposedare, intră gajul, care este o
garanţie reală exclusiv mobiliară, şi dreptul de retenţie, care poate fi exercitat atât asupra
bunurilor mobile, cât şi imobile.
Prin dispoziţiile art. 2324 C.civ. s-a stabilit că cel care este obligat personal răspunde cu
toate bunurile sale mobile şi imobile prezente şi viitoare, toate acestea servind drept garanţie
comună a creditorilor săi.
Aceste dispoziţii stabilesc în favoarea creditorilor un drept de gaj general asupra tuturor
bunurilor debitorilor, aceşti creditori fiind numiţi creditori chirografari, care nu se bucură de un
drept de preferinţă asupra bunurilor debitorului.
Pe lângă ocrotirea drepturilor creditorului prin instituirea unui gaj general sau a unor
garanţii reale sau personale, legiuitorul a înţeles să ocrotească şi interesele debitorului,
stabilind în favoarea acestuia ca acele bunuri care sunt declarate insesizabile prin lege să nu
poată face obiectul unor garanţii.
Regulile privind insesizabilitatea unor bunuri se aplică şi bunurilor care, potrivit legii, sunt
inalienabile, noţiunea de bun insesizabil fiind strâns legată de cea de bun inalienabil1.
Tot astfel, prin eficientizarea principiului consensualismului, creditorul şi debitorul pot limita
dreptul creditorului de a urmări acele bunuri care nu îi sunt ipotecate (art. 2325 C.civ.).
Prin dispoziţiile alin. (3) şi (4) ale art. 2324 C.civ. s-a prevăzut obligativitatea urmăririi
de către creditor întâi a acelor bunuri raportat la care s-a născut creanţa şi numai dacă
acestea sunt insuficiente, pot fi urmărite şi celelalte bunuri. Spre exemplu, dacă creanţa
se naşte în ceea ce priveşte bunurile proprii ale unui soţ, creditorii nu pot urmări decât
bunurile proprii ale acestuia, şi numai în cazul în care aceste bunuri sunt insuficiente, se
poate îndrepta la celelalte bunuri comune, acesta numai după introducerea unei acţiuni în
partajarea bunurilor comune.
În cazul în care bunul este grevat şi a pierit, sau a fost expropriat, indemnizaţia va fi
afectată pentru plata creanţelor privilegiate în funcţie de rangul lor şi în lipsa acestora va
reprezenta gajul general al creditorilor chirografari.
Concluzionând, bunurile debitorului reprezintă mijlocul prin care toţi creditori îşi pot
satisface creanţele lor, aceia care au o cauza de preferinţă 2 fiind primii care se vor
îndestula din ele, ceilalţi
– denumiţi creditori chirografari – vor suporta insolvenţa debitorilor lor.
Art. 2329 alin. (1) C.civ.: „Toate bunurile care sunt, potrivit legii, inalienabile sunt insesizabile”.
Conform art. 2327 C.civ. „Cauzele de preferinţă sunt privilegiile, ipotecile şi gajul”.
134 Stingerea obligaţiilor
Secţiunea a 2-a. Privilegiile
§1. Definiţie. Reglementare. Caractere juridice. Clasificare
Definiţie. Privilegiul este definit prin dispoziţiile art. 2333 C.civ., text de lege potrivit căruia
„Privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor în considerarea creanţei sale.
Privilegiul este indivizibil”.
Sursa privilegiilor este una exclusiv legală, subiecţii de drept civil neavând posibilitatea ca,
prin intermediul unui contract, să creeze privilegii, să le modifice rangul, să renunţe aprioric la
beneficiile conferite de aceste privilegii. Privilegiile îşi găsesc chemarea atunci când vin să
asigure întâietatea la plată, în lipsa unui contract de garanţie reală, fiind astfel favorizate
creanţe care nu sunt însoţite de vreo garanţie convenţională.
Din definiţia legală, rezultă următoarele:
privilegiul este dreptul recunoscut unui creditor, care decurge, de regulă, din calitatea
creanţei sale, de a fi preferat celorlalţi creditori;
este o cauză de preferinţă, o favoare acordată creditorului, dar nu în considerarea
persoanei acestuia, ci datorită calităţii creanţei, considerându-se că este drept ca această
creanţă să fie plătită înaintea celorlalte;
privilegiul este indivizibil, asupra întregului bun, iar nu numai asupra unei părţi a acestuia.
Reglementare juridică. Privilegiile sunt reglementate prin dispoziţiile art. 2333-2342

C.civ.
Caracterele juridice. Privilegiile au următoarele caractere juridice:

sunt simple cauze de preferinţă. În baza acestora, creditorul privilegiat are dreptul de a fi
plătit cu prioritate din preţul obţinut în urma vânzării bunului grevat. Privilegiile nu conferă
credito-rului un drept de urmărire a bunului, aşa cum îi este conferit acest drept creditorului
ipotecar. În baza acestei cauze de preferinţă, beneficiarul privilegiului va putea să solicite
vânzarea bunului pentru realizarea propriei creanţe, atâta timp cât bunul se află în patrimoniul
debitorului. Acest drept este fundamentat pe dreptul de garanţie comună a creditorilor,
respectiv pe dreptul de gaj general al creditorului, iar nu pe vreun drept de urmărire;
sunt garanţii legale, acestea având izvorul numai în lege [art. 2333 alin. (1) C.civ.];
sunt indivizibile în sensul că întregul bun este afectat garantării creanţei privilegiate în
totalitatea sa;
au un caracter accesoriu, având ca singură finalitate realizarea creanţei garantate,
stingându-se odată cu obligaţia garantată.
Clasificarea privilegiilor. Legea de sinteză în materie (Codul civil) grupează privilegiile
în două categorii:
Privilegiile generale, asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile aparţinând debitorului1 (art.
2338 C.civ.), care se stabilesc şi se exercită în condiţiile prevăzute de Codul de proce-dură
civilă.
Privilegiile speciale. Creanţele privilegiate asupra anumitor bunuri mobile sunt
următoarele: a) creanţa vânzătorului neplătit pentru preţul bunului mobil vândut unei
persoane fizice este
privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepţia cazului în care cumpărătorul dobândeşte
bunul pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi;
creanţa celui care exercită un drept de retenţie este privilegiată cu privire la bunul asupra
căruia se exercită dreptul de retenţie, atât timp cât acest drept subzistă.
A se vedea art. 864 referitor la rangul creanţelor cu preferinţă generală din Codul de procedură civilă.
Stingerea obligaţiilor 135
§2. Categorii de privilegii
2.1. Privilegii generale
Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile. Potrivit art. 2338
C.civ., privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile aparţinând debitorului se
stabilesc şi se exercită în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
Potrivit art. 865 C.proc.civ., rangul creanţelor cu preferinţă generală au următoarea ordine
de preferinţă, dacă legea nu dispune altfel:
creanţele reprezentând cheltuieli de judecată, pentru măsuri asigurătorii sau de

executare silită, pentru conservarea bunurilor al căror preţ se distribuie, precum şi orice
alte cheltuieli făcute
în interesul comun al creditorilor;
cheltuielile de înmormântare ale debitorului, în raport cu condiţia şi starea acestuia;

creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele cuvenite
şomerilor, potrivit legii, ajutoarele pentru întreţinerea şi îngrijirea copiilor, pentru maternitate,
pentru incapacitate temporară de muncă, prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea
sănătăţii, ajutoarele de deces, acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi creanţele
reprezentând obligaţia de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii
corporale sau a sănătăţii;
creanţele rezultând din obligaţia legală de întreţinere, alocaţii pentru copii sau obligaţia de
plată a altor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;
creanţele fiscale provenite din impozite, taxe, contribuţii şi din alte sume stabilite potrivit
legii, datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale şi
bugetelor fondurilor speciale;
creanţele rezultând din împrumuturi acordate de stat;
creanţele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite proprietăţii
publice prin fapte ilicite;
creanţele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări de servicii
sau executări de lucrări, precum şi din chirii sau arenzi;
creanţele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;
alte creanţe.
În cazul creanţelor care au aceeaşi ordine de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel,
suma realizată se repartizează între creditori proporţional cu creanţa fiecăruia.
Dacă există creditori care, asupra bunului vândut, au drepturi de gaj, ipotecă sau alte
drepturi de preferinţă conservate, în condiţiile prevăzute de lege, la distribuirea sumei rezultate
din vânzarea bunului, creanţele lor vor fi plătite înaintea creanţelor prevăzute la art. 854 alin.
(1) lit. c) din acelaşi act normativ.
A. Modificarea ordinii de preferinţă a privilegiilor

generale I. Prin art. 729 C.proc.civ.
Modificarea ordinii de preferinţă. Dacă urmărirea are ca obiect salariile şi alte venituri
periodice, pensiile acordate în cadrul asigurărilor sociale precum şi alte sume ce se plătesc
periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia, ordinea
de preferinţă este următoarea:
până la 1/2 din venitul net lunar pentru sume datorate cu titlul de obligaţie de întreţinere
sau de alocaţie pentru copii;
b) până la 1/3 din venitul lunar net pentru orice alte datorii.
Potrivit alin. (4) din art. 729 C.proc.civ., ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă, compensaţia
acordată salariaţilor în caz de desfacere a contractului individual de muncă, pe baza oricăror dispoziţii legale, precum
şi sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii, nu pot fi urmă-rite decât pentru sume datorate cu titlu de obligaţie de
întreţinere şi despăgubiri pentru repararea daunelor cauzate prin moartea sau prin vătămări corporale, dacă legea nu
dispune altfel. Urmărirea drepturilor menţionate în alin. (4) se va face în limita de 1/2 din cuantumul acestora.
Alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii, ajutoarele pentru îngrijirea copilului bolnav, ajutoarele de maternitate,
cele acordate în caz de deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele, precum şi orice alte asemenea indemnizaţii cu
destinaţie specială, stabilite potrivit legii, nu pot fi urmărite pentru niciun fel de datorii [art. 729 alin. (7) C.proc.civ.].
Prin Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa.
Prezentare. Creanţele vor fi plătite, în cazul reorganizării sau al lichidării unor bunuri din averea debitorului pe bază de
plan, cât şi în cazul falimentului în următoarea ordine (art. 161):
taxele, timbrele sau orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin prezenta lege, inclusiv cheltuielile necesare
pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea debito-rului, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate
în condiţiile art. 57 alin. (2), art. 61, 63, 73, sub rezerva celor prevăzute la art. 140 alin. (6);
creanţele izvorâte din raportul de muncă;
creanţele reprezentând creditele, cu dobânzile şi cheltuielile aferente, acordate după deschiderea procedurii, precum
şi creanţele rezultând din continuarea activităţii debitorului după deschiderea procedurii;
creanţele bugetare;
creanţele reprezentând sumele datorate de către debitor unor terţi, în baza unor obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru
minori sau de plată a unor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;
creanţele reprezentând sumele stabilite de judecătorul-sindic pentru întreţinerea debitorului şi a familiei sale, dacă
acesta este persoană fizică;
creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi dobânzile aferente, cele rezultate din livrări de produse,
prestări de servicii sau alte lucrări, precum şi din chirii;
alte creanţe chirografare;
creanţele subordonate, în următoarea ordine de preferinţă:
creditele acordate persoanei juridice debitoare de către un asociat sau acţionar deţinând cel puţin 10% din capitalul
social, respectiv din drepturile de vot în adunarea generală a asociaţilor, ori, după caz, de către un membru al grupului de
interes economic;
creanţele izvorând din acte cu titlu gratuit.
2.2. Privilegii speciale
A. Preliminarii
Preliminarii. Sediul acestei materii îl constituie dispoziţiile art. 2339 C.civ. Privilegiile
speciale mobiliare au ca şi obiect un bun determinat din patrimoniul debitorului, iar din preţul
obţinut se vor plăti cu întâietate creanţele care sunt legate legal de acest bun. Din cadrul
privilegiilor speciale (art. 2339 C.civ.), care se bucură de această favoare, fac parte creanţele
privilegiate asupra anumitor bunuri mobile şi sunt următoarele:
creanţa vânzătorului neplătit pentru preţul bunului mobil vândut unei persoane fizice este
Conform principiului instituit prin intermediul art. 2336 C.civ., privilegiile speciale mobiliare
prevăzute de Codul civil au prioritate faţă de privilegiile create, fără a indica rangul acestora,
prin legi speciale. În cazul privilegiilor speciale mobiliare reglementate de Codul civil, rangul
acestor privilegii nu poate fi schimbat prin niciun fel de convenţie a părţilor, orice stipulaţie
contrară fiind considerată nescrisă.
B. Diferite situaţii concursuale
I. Situaţia concursuală între privilegiile speciale
Ordinea de preferinţă a acestor privilegii potrivit Codului civil. Dispoziţiile cuprinse în
Codul civil stabilesc următoarea ordine de preferinţă între privilegiile speciale:
creanţa vânzătorului neplătit pentru preţul bunului mobil vândut unei persoane fizice este
Conform prevederile art. 2339 alin. (2) C.civ., în caz de concurs între cele două privilegii
speciale arătate mai sus, privilegiile se exercită în ordinea prevăzută la alin. (1), orice
stipulaţie contrară se consideră nescrisă.
Privilegiile reglementate de art. 2339 C.civ. vor fi preferate acelora instituite prin legi
speciale, dacă aceste acte normative nu cuprind menţiuni cu privire la rangul lor (art. 2336
C.civ.).
II. Situaţia concursuală între privilegiile speciale şi privilegiile generale

Ordine de preferinţă. În situaţia în care în concurs se află privilegiile speciale cu cele
generale, ordinea de preferinţă este următoarea:
- privilegiile speciale trec înaintea celor generale.
De la această regulă există o singură excepţie, respectiv creanţele reprezentând cheltuieli

de judecată, pentru măsuri asigurătorii sau de executare silită, pentru conservarea bunurilor al
căror preţ se distribuie, precum şi orice alte cheltuieli făcute în interesul comun al creditorilor,
sunt preferate celor care sunt însoţite de privilegii speciale mobiliare (art. 867 C.pr.civ.).
Situaţia concursuală între privilegii şi alte garanţii reale
Ordinea de preferinţă. Concursul cauzelor de preferinţă este reglementat de art. 2342 şi

urm. C.civ. astfel:
Prima ipoteză este aceea în care privilegiile vin în concurs cu ipoteca imobiliară.
Ca regulă generală, în situaţia concursului dintre creanţele privilegiate general şi

creanţele garantate ipotecar imobiliar, vor fi preferaţi creditorii ipotecari. Sunt exceptate de la
regulă privile-giile generale aferente cheltuielilor judiciare făcute în interesul creditorului sau
creanţele care reprezintă cheltuieli de înmormântare ale datornicului, situaţie în care vor avea
întâietate în faţa oricărei ipoteci imobiliare.
În situaţia în care ipoteca imobiliară ar intra în concurs cu privilegiile speciale mobiliare,
atunci acestea din urmă trec cele dintâi1. De asemenea, potrivit art. 2342 alin. (2) teza a II-a
C.civ., creditorul privilegiat este preferat titularului unei ipoteci imobiliare, cu condiţia înscrierii
privilegiului în cartea funciară anterior ipotecii. Observăm astfel că, deşi legiuitorul nu a mai
reglementat privilegiile speciale imobiliare (care în actualul Cod civil au fost înlocuite cu
ipoteca legală reglementată de art. 2386), nu a exclus însă reglementarea acestor privilegii
prin legi speciale.
b) A doua ipoteză presupune situaţia în care privilegiile vin în concurs cu ipoteca

mobiliară.
Şi în această situaţie creditorul ipotecar va fi preferat oricărui creditor privilegiat general,

cu excepţia aceluia care are o creanţă ce reprezintă fie cheltuieli de judecată făcute în
interesul comun al creditorilor, fie cheltuieli de înmormântare a datornicului şi care are astfel
întâietate în faţa oricărei ipoteci mobiliare.
Dacă însă ipoteca mobiliară intră în concurs cu privilegiile speciale mobiliare (cele
indicate de art. 2339 C.civ.), atunci întâietate vor avea acestea din urmă2. Tot astfel, conform
art. 2342 alin. (2), teza I C.civ., privilegiul special este preferat unei ipoteci mobiliare perfecte,
cu condiţia ca privilegiul să fi fost înscris la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare
(AEGRM), înainte ca ipoteca să fi devenit perfectă. Din interpretarea per a contrario a textului
de lege mai sus-menţionat rezultă că un privilegiu special mobiliar va fi preferat unei ipoteci
mobiliare care nu a devenit perfectă, nemaifiind necesară înscrierea privilegiului la arhivă.
c) De asemenea, legiuitorul a avut în vedere o a treia ipoteză care are în vedere concursul
între privilegii şi gaj. În această situaţie, creanţa garantată prin gaj este ultima la plată.
§3. Stingerea privilegiilor
Stingerea privilegiilor. Privilegiul se stinge pe cale accesorie, ca o consecinţă a stingerii

ori desfiinţării obligaţiei principale (art. 2337 C.civ.).
Privilegiile se pot stinge şi pe cale principală, independent de creanţa garantată. Astfel,

privilegiul special se stinge prin înstrăinarea, transformarea sau pieirea bunului (art. 2340
C.civ.). Excepţia de la regula enunţată este cazul privilegiului vânzătorului asupra bunului
mobil vândut, când nu intervine stingerea sa prin înstrăinare de către cumpărător, acesta
continuând să existe asupra bunului revândut.
Aceeaşi este şi situaţia bunului ce a pierit, situaţie în care privilegiul se strămută asupra in-
demnizaţiei de asigurare sau, după caz, asupra sumei datorate cu titlu de despăgubiri [art.
2330 alin. (1) C.civ.].
A se vedea art. 2339 şi art. 2342 alin. (1) pct. 1 C.civ.
A se vedea art. 2339 şi art. 2342 alin. (1) pct. 1 C.civ.

Secţiunea a 3-a. Ipoteca
§1. Noţiune. Clasificare. Obiect
Definiţie. „Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate
executării unei obligaţii”. Este definiţia legală a ipotecii cuprinsă în dispoziţiile art. 2343 C.civ.
Doctrina a definit ipoteca ca fiind o „garanţie reală ce poartă asupra bunurilor mobile sau
imobile afectate executării unei obligaţii în virtutea căreia creditorul ipotecar are un drept real
de garanţie şi un drept de preferinţă asupra bunului, mobil sau imobil, ipotecat”1.
Lato sensu2, ipoteca „(…) este un drept real de garanţie pentru un bun mobil sau imobil
determinat sau determinabil care rămâne în posesiunea debitorului şi conferă creditorului
dreptul de a se îndestula cu preferinţă din vânzarea bunului afectat şi de a-l urmări în mâinile
oricărui detentor”3.
Stricto sensu, noţiunea de ipotecă se rezuma la ipoteca propriu-zisă, fără a se ţine seama
de privilegiile imobiliare.
Clasificarea ipotecilor. Feluri. Din dispoziţiile legale referitoare la ipotecă rezultă că

aceasta poate fi clasificată după cum urmează:
1) După izvor4, ipoteca poate fi:
ipoteca convenţională. Este ipoteca ce ia naştere din convenţia părţilor, în formele

prevăzute de lege;
ipoteca legală. Este ipoteca ce ia naştere în baza unei dispoziţii speciale a legii,
independent de orice convenţie.
2) După obiect, ipoteca poate fi:
ipoteca imobiliară. Este ipoteca ce se constituie numai asupra unor bunuri imobile;
ipoteca mobiliară. Este ipoteca prin care desemnează toate garanţiile reale mobiliare care
nu presupun deposedarea debitorului de bunul afectat garanţiei şi se constituie asupra unor
bunuri mobile ca acelea descrise în art. 2389 C.civ. La rândul ei, ipoteca mobiliară, raportat la
efectele pe care aceasta le va produce, poate fi:
- ipoteca mobiliară perfectă. Este ipoteca care produce efecte de la data la care obligaţia
garantată ia naştere, constituitorul dobândind drepturi asupra bunurilor mobile ipotecate [art.
2409 alin. (2) C.civ.], aceasta fiind totodată opozabilă creditorilor ulteriori şi tuturor celorlalte
persoane, dacă este înscrisă în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare;
- ipoteca mobiliară imperfectă. Este ipoteca care nu produce efectele ipotecii mobiliare
perfecte.
Tot după obiect, Codul civil (art. 2424 C.civ.) face distincţie între ipoteca specială şi cea
generală. Ipoteca specială este ipoteca al cărei obiect este determinat ut singuli la constituirea
ei şi poartă doar asupra bunului astfel identificat, pe când ipotecile generale pot purta şi
asupra unui ansamblu de bunuri.
A se vedea G. Boroi, A. Ilie, Comentariile Codului civil…, p. 127.

În sensul larg (lato sensu) noţiunea de ipotecă subsumează sub acest termen („ipotecă”) şi
privilegiile imobiliare, care „(…) nu sunt decât ipoteci legale cu rang de favoare – rezultând din calitatea
creanţei garantate” (M.B. Cantacuzino, op. cit., 1921, p. 566).
Ibidem.
A se vedea dispoziţiile art. 2349 alin. (2) C.civ.
Obiectul şi întinderea ipotecii. Generalităţi. Din elementele prezentate deja, precum şi

din dispoziţiile art. 2350 şi urm. C.civ., se degajă următoarele idei definitorii în ceea ce priveşte
obiectul şi întinderea ipotecii:
ipoteca poate avea ca obiect bunuri mobile sau imobile (cu accesoriile sale), corporale
sau incorporale (art. 2350 C.civ.);
dacă bunul este determinat sau determinabil sau există o universalitate de bunuri,
acestea pot face obiectul unei ipoteci [art. 2350 alin. (1) C.civ.];
ipoteca poate greva şi o construcţie viitoare, dar aceasta nu poate fi intabulată, ci înscrisă
provizoriu în condiţiile legii (art. 2380 C.civ.);
bunurile inalienabile sau insesizabile nu pot fi ipotecate. Ipoteca unor astfel de bunuri
poate fi valabilă dacă inalienabilitatea sau insesizabilitatea este temporară (art. 2351 C.civ.),
însă o astfel de ipotecă va avea regimul juridic al unei ipoteci asupra unui bun viitor;
nuda proprietate poate fi ipotecată, iar odată cu stingerea dezmembrămintelor aceasta se
extinde asupra întregii proprietăţi (art. 2352 C.civ.);
dacă în urma partajului, constituitorul păstrează un drept asupra unei părţi materiale din
bun, ipoteca constituită asupra unei cote-părţi indivize din dreptul asupra bunului se strămută
de drept asupra părţii respective din bun, în limita valorii cotei-părţi, în caz contrar
strămutându-se asupra sumelor cuvenite constituitorului (art. 2353 C.civ.);
bunul ipotecat garantează cu acelaşi rang nu numai capitalul, ci şi dobânzile,
comisioanele, penalităţile şi toate cheltuielile efectuate (art. 2354 C.civ.);
dacă un bun grevat se uneşte prin accesiune cu altul, ipoteca se va extinde şi asupra
acestuia din urmă, chiar şi în situaţia în care întreg bunul este înstrăinat (art. 2355 C.civ.);
un bun mobil determinat accesoriu unui imobil poate fi ipotecat odată cu imobilul sau
separat de acesta. Într-o asemenea situaţie ne vom afla în prezenţa unei ipoteci imobiliare
deoarece imobilele împreună cu accesoriile lor fac obiectul ipotecii imobiliare [art. 2379 alin.
(1) lit. a) C.civ.]. Dacă bunurile mobile sunt materiale de construcţie încorporate într-o
construcţie, ipoteca mobiliară se stinge (art. 2356 C.civ.);
în cazul universalităţii de bunuri ipotecate, ipoteca se întinde asupra tuturor bunurilor
cuprinse în aceasta [art. 2357 alin. (1) C.civ.]. Vorbim în această situaţie doar de ipoteca
mobilia-ră deoarece, conform art. 2377 alin. (2) C.civ., ipoteca imobiliară asupra unei
universalităţi nu va greva bunurile imobile cuprinse în această universalitate decât din
momentul înscrierii ipotecii în cartea funciară cu privire la fiecare imobil. Prin urmare, în
materie imobiliară, ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri poate fi calificată drept o
ipotecă încheiată sub condiţie suspensivă1 care se va constitui separat pe fiecare bun în
parte, din momentul înscrierii în cartea funciară cu privire la fiecare dintre imobile.
Ipoteca se menţine asupra universalităţii de bunuri chiar şi atunci când acestea au pierit,
dacă debitorul le va înlocui în termen rezonabil cu aceeaşi cantitate [art. 2357 alin. (2) C.civ.];
bunurile grevate de ipotecă rămân întotdeauna în posesia debitorului, acesta putând
culege fructele, putând chiar să înstrăineze bunul.
§2. Caracterele generale ale ipotecilor, fără a deosebi după felul lor
A se vedea G. Boroi, A. Ilie, Comentariile Codului civil…, op. cit., p. 140.

Enumerare. Ipotecile, fără a deosebi după felul lor, prezintă următoarele caractere
generale:
ipoteca este un drept real accesoriu;

ipoteca este o garanţie mobiliară sau imobiliară;
ipoteca este indivizibilă;
ipoteca are caracter solemn;
ipoteca este transmisibilă prin cesiune (art. 2358 C.civ.). Dreptul de ipotecă şi rangul
acesteia pot fi cedate separat de creanţa pe care o garantează, însă doar atunci când suma
pentru care este constituită ipoteca este determinată în actul constitutiv. Cesiunea trebuie
încheiată prin act scris între creditorul ipotecar cedent şi creditorul cesionar, cu înştiinţarea
debitorului, cesiunea trebuind înscrisă în arhivă pentru a putea fi opozabilă terţilor.
Ipoteca este un drept real accesoriu. Este un drept real, întrucât ea conferă titularului
său atât un drept de urmărire, cât şi un drept de preferinţă. Dreptul de urmărire, consacrat de
art. 2345 alin. (1) C.civ. presupune că creditorul ipotecar poate urmări bunul ipotecat în
mâinile oricui s-ar afla, iar dreptul de preferinţă, care îşi are temeiul în art. 2345 alin. (2) C.civ.,
presupune că creditorul se va îndestula din bunul ipotecat înaintea oricărui creditor, cu
excepţia creditorului privilegiat care şi-a înscris mai întâi rangul său.
Caracterul accesoriu al ipotecii rezultă din aceea că, şi în acest caz, suntem în prezenţa a
doua raporturi juridice de obligaţie:
raportul juridic principal de obligaţie în raport cu care s-a născut ipoteca, raport care
conţine obligaţia principală garantată prin ipotecă;
raportul juridic de garanţie prin ipotecă, raport accesoriu faţă de primul.
În virtutea acestui caracter operează regula accesorium sequitur principale, ceea ce
înseamnă că:
dacă s-a anulat raportul obligaţional principal, se consideră anulat şi raportul obligaţional
accesoriu (ipoteca);
dacă s-a rezolvit raportul juridic principal, rezolvită se consideră şi ipoteca;
dacă s-a executat obligaţia din raportul juridic principal, ipoteca se stinge;
dacă s-a stins de altă manieră obligaţia principală, se consideră stinsă şi ipoteca etc.
Fiind un drept real accesoriu, ipoteca îmbracă trăsăturile drepturilor reale, aşa cum s-a
arătat, de mare importanţă fiind, însă, acea trăsătură ce constă în faptul că ea este însoţită de
dreptul de urmărire a bunului ipotecat în mâinile oricui s-ar afla el şi de dreptul de preferinţă
potrivit căruia creanţa titularului se satisface cu întâietate faţă de alţi creditori ai debitorului.
Ipoteca conferă deci titularului său dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă asupra bunului
ipotecat.
Ipoteca este o garanţie mobiliară sau imobiliară. Din dispoziţiile legale rezultă că
pot fi ipotecate atât bunurile imobile, cât şi bunurile mobile. În ceea ce priveşte navele şi
aeronavele, art. 2359 C.civ. prevede că garanţiile asupra acestora se vor reglementa prin
legi speciale.
Aşa cum s-a precizat mai sus, bunurile care sunt inalienabile sau insesizabile nu pot fi
ipotecate, decât dacă inalienabilitatea sau insesizabilitatea este temporară.
Ipoteca este indivizibilă. Un alt caracter general al ipotecilor, fără a deosebi după felul
lor şi care rezultă din dispoziţiile art. 2344 C.civ., constă în indivizibilitatea acestora. Astfel,
ipoteca va continua să existe asupra întregului bun, în următoarele situaţii:
dacă s-a plătit numai o parte din datorie;

dacă, în caz de partaj, imobilul ipotecat va trece în lotul unui copărtaş, acesta va trebui să
suporte şi va fi urmărit pentru întreaga datorie, pentru că res non persona debet (garanţia se
înfăţişează a fi încorporată în imobil).
Cu alte cuvinte, indivizibilitatea ipotecii se referă la faptul că ea garantează în întregime,
până la concurenţa valorii bunului, datoria în totalitatea sa. Aceasta înseamnă că moştenitorii
debitorului sunt indivizibil legaţi la executarea ipotecii, neexistând în această situaţie
posibilitatea invocării beneficiului de diviziune de către moştenitorii debitorului faţă de
creditorul ipotecar urmăritor1.
Deoarece, potrivit legii, ipoteca este indivizibilă prin natura şi nu prin esenţa sa (art. 2344
C.civ.), creditorul va putea renunţa la indivizibilitate, stipulând, de exemplu, că ea se va stinge
pro parte odată cu datoria sau că moştenitorii debitorului nu vor fi obligaţi ipotecar pentru toată
datoria2.
Ipoteca are caracter solemn3. Ipoteca este un contract solemn, caracter dedus din
dispoziţiile art. 2378 C.civ. care prevăd că ipoteca imobiliară se va încheia prin înscris
autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute. Aceeaşi este şi situaţia ipotecii mobiliare care,
conform art. 2388 C.civ., se încheie în formă autentică sau sub semnătură privată, sub
sancţiunea nulităţii absolute.
Din caracterul solemn al ipotecii convenţionale rezultă că pentru constituirea legală a

acesteia trebuie să se respecte anumite condiţii de formă:
contractul de ipotecă se încheie în formă autentică sub sancţiunea nulităţii absolute4; nu

se cere, însă, ca şi obligaţia garantată să se fi încheiat în formă autentică;
obligaţia de identificare a părţilor contractului de ipotecă, a cauzei obligaţiei garantate şi
descrierea suficient de precisă a bunului ipotecat este prevăzută, de asemenea, sub
sancţiunea nulităţii absolute [art. 2372 alin. (2) C.civ.];
pentru asigurarea opozabilităţii faţă de terţi şi a rangului de preferinţă, ipoteca este
supusă formelor de publicitate.
Aceste forme nu sunt subsumate caracterului solemn al ipotecii.
§3. Felurile ipotecii
3.1. Ipoteca convenţională

A se vedea P. Vasilescu, op.cit., p. 156.
A se vedea G. Boroi, A. Ilie, Comentariile Codului civil…, p. 128, din D. Alexandresco, Principiile
dreptului civil român, Vol. IV, Tipografiile Curţii Regale F. Gobl. Fii SA, Bucureşti, 1926, p. 588.
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 1747 din 5 mai 1998, Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2004, p. 310. Ipoteca convenţională este un contract accesoriu încheiat cu scopul de a
garanta executarea obligaţiilor din contractul de creditare, este un contract supus unor condiţii legale. În acest
sens, art. 1772 vechiul C.civ. prevede că ipoteca convenţională nu va putea fi constituită decât prin act
autentic. Contractul de ipotecă pentru garantarea unui credit bancar acordat unei societăţii comerciale,
neîncheiat în formă autentică, este lovit de nulitate absolută, chiar dacă proprietarul imobilului a consimţit prin
act autentic la intabularea ipotecii, deoarece, potrivit art. 1772 C.civ. din 1864, ipoteca convenţională este un
contract solemn care nu poate fi constituit decât prin înscris autentic.
A se vedea dispoziţiile art. 2378 alin. (1) C.civ.: „Contractul de ipotecă se încheie în formă
autentică de către notarul public, sub sancţiunea nulităţii absolute” şi dispoziţiile art. 2388 C.civ.,
„Contractul prin care se constituie o ipotecă mobiliară se încheie în formă autentică sau sub semnătură
privată, sub sancţiunea nulităţii absolute”.
Reglementare. Natura juridică. Regulile generale aplicabile ipotecilor convenţionale sunt

reglementate de art. 2365-2376 C.civ. Ipoteca convenţională este, aşa cum rezultă şi din
denumire, de natură contractuală, altfel spus, este un contract, ceea ce înseamnă că trebuie
să îndeplinească toate condiţiile de validitate cerute oricărui contact.
Capacitatea şi calitatea de titular al dreptului ce urmează a fi ipotecat. În privinţa

capacităţii şi calităţii de a constitui ipoteca sunt necesare câteva precizări:
cel ce constituie ipoteca trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu deplină, mai exact,
capacitatea de a înstrăina imobilul1;
constituitorul ipotecii trebuie să fie titularul dreptului ce urmează a fi ipotecat;
o obligaţie viitoare poate fi garantată dobândind rang din momentul înscrierii în registrele
de publicitate;
ipoteca convenţională poate fi constituită de debitor sau de un terţ. În această situaţie,
terţul constituitor nu este supus regulilor fideiusiunii, chiar dacă el garantează pentru debitorul
obligaţiei principale;
Imobilul aparţinând unui minor nu poate fi ipotecat de părinte sau tutore pentru
garantarea datoriei altei persoane [art. 144 alin. (1) C.civ.]. Per a contrario, tutorele sau
părintele va putea să ipotecheze bunurile minorului, cu avizul consiliului de familie şi cu
autorizarea instanţei de tutelă;
în sfârşit, dacă dreptul de proprietate al celui ce constituie ipoteca este un drept anulabil
sau se afla sub condiţie, sub aceeaşi situaţie se va afla şi ipoteca [art. 144 alin. (1) C.civ.].
În doctrină, s-au purtat discuţii dacă contractul de ipotecă încheiat între creditor şi debitor
poate constitui titlu executoriu împotriva acestuia din urmă. Astfel, pornindu-se de la
dispoziţiile art. 103din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, republicată2
potrivit căruia „înscrisul autentificat de notarul public care constată o creanţă certă şi lichidă
are putere de titlu executoriu la data exigibilităţii”, s-a pus problema dacă un contract prin care
se constituie o astfel de garanţie, pentru restituirea unui împrumut, poate constitui prin el
însuşi titlu executoriu, în măsura în care condiţiile menţionate ar fi îndeplinite. Unii autori3
consideră că dispoziţia legală menţionată (art. 103 din Legea nr. 36/1995) are în vedere nu
orice act autentic ce face referire la sume certe, lichide, cum poate fi şi contractul de ipotecă,
ci numai actele juridice din care se nasc obligaţiile cu un astfel de obiect şi, în consecinţă,
apreciază că nu se poate începe execu-tarea silită împotriva debitorului, în baza unui astfel de
contract de ipotecă, fiind necesar un titlu executoriu, constituit în condiţiile legii.
După părerea noastră, dispoziţiile legale menţionate sunt clare, în sensul că actul prin
care s-a constituit o astfel de garanţie reprezintă titlu executoriu de îndată ce sumele sunt
neîndoiel-nice sub aspectul existenţei lor, având atât cuantumul determinat, cât şi data
când devin scadente. A admite contrariul ar însemna să introducem un formalism excesiv
în viaţa juridică.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 2430-2431 C.civ. care prevăd că „Contractele de
ipotecă valabil încheiate sunt, în condiţiile legii, titluri executorii”.
Obiectul ipotecii convenţionale. Din dispoziţiile legale rezultă că ipoteca convenţională

poate garanta îndeplinirea obligaţiilor de orice fel, putând fi afectate în acest sens atât bunuri
mobile, cât şi bunuri imobile ale debitorului sau ale unui terţ. Dacă obligaţia garantată este
1Art. 2365 C.civ.: „Ipoteca convenţională poate fi constituită numai de titularul dreptului ce urmează
a fi ipotecat şi care are capacitatea de a dispune de acesta”.
M.Of. nr. 237 din 19 martie 2018.

2
Gh. Comăniţă, Probleme actuale privind ipoteca convenţională, în Dreptul nr. 2/1988, p. 20-30.
viitoare sau eventuală, ipoteca va dobândi rang preferenţial numai din momentul înscrierii în
registrele de publicitate (art. 2370 C.civ.). Bunul ipotecat rămâne la dispoziţia constituitorului,
acesta fiind liber inclusiv să înstrăineze bunul, clauza de inalienabilitate stipulată într-un
contract de ipotecă fiind considerată o clauză nescrisă (dar cu condiţia de a nu vătăma
drepturile creditorului ipotecar).
Din prevederile art. 2368 C.civ. rezultă că, în cazul în care ipoteca are ca obiect o
universali-tate de bunuri mobile sau imobile, prezente sau viitoare, corporale sau
incorporale, aceasta nu poate fi consimţită decât dacă toate aceste bunuri erau afectate
activităţii unei întreprinderi.
De asemenea, ipoteca convenţională poate avea ca obiect şi garantarea plăţii unei

sume de bani, aceasta fiind valabilă chiar dacă debitorul ce a oferit bunul spre garanţie nu
a primit sau a primit doar o parte din prestaţia pentru care s-a constituit ipoteca. În cazul
în care creditorul refuza să dea sumele la care s-a angajat ori le dă doar parţial, debitorul
poate obţine reducerea sau desfiinţarea ipotecii pe cheltuiala acestuia, putând fi obligat şi
la daune-interese1.
Forma contractului şi conţinutul ipotecii convenţionale. Aşa cum s-a arătat, în ceea
ce priveşte forma contractului, acesta trebuie încheiat în forma autentică (art. 2378 C.civ.), sub
sancţiunea nulităţii absolute. Totuşi, legiuitorul, în cazul ipotecilor mobiliare, pe lângă forma
autentică, a prevăzut posibilitatea ca acestea din urmă să fie încheiate şi prin înscris sub
semnătură privată (art. 2388 C.civ.), cu toate condiţiile de valabilitate prevăzute de acestea,
sub sancţiunea nulităţii absolute.
Credem că prin această sancţiune legiuitorul a înţeles să ocrotească un interes general,

prin impunerea acestei forme, motiv din care rezultă şi solemnitatea înscrisului.
Pe lângă cerinţa formei solemne a contractului, legiuitorul a înţeles să oblige părţile, sub
sancţiunea nulităţii şi a nevalabilităţii contractului, ca în acesta să fie determinată suma pentru
care este constituită ipoteca, să fie identificate părţile, să fie arătată cauza obligaţiei garantate
şi să fie descris suficient de precis bunul ce va fi ipotecat, nefiind suficientă stipulaţia „toate
bunurile debitorului”, deoarece ipoteca este un contract accesoriu.
3.2. Ipoteca legală
Definiţie. Spre deosebire de Codul civil din 1864 care, prin intermediul art.
1749
alin. (1), definea ipoteca legală ca fiind acel drept real care ia naştere în virtutea unei dispoziţii
speciale a legii, actuala reglementare nu mai oferă o definiţie, limitându-se a se arăta cazurile
în care se beneficiază de o ipotecă legală.
Sistemul ipotecilor legale prevăzute de Codul civil. Din dispoziţiile art. 2386 C.civ.
rezultă că beneficiază de ipotecă legală:
vânzătorul, asupra bunului imobil vândut, pentru preţul datorat; această dispoziţie se
aplică şi în cazul schimbului cu sultă sau al dării în plată cu sultă în folosul celui care înstrăi-
nează, pentru plata sultei datorate. În lipsa stipulării unui termen de plată, creanţa vânzătorului
reprezentând preţul datorat al imobilului devine executorie, putându-se trece astfel la
urmărirea silită a imobilului ipotecat. În privinţa schimbului, aşa cum rezultă din dispoziţiile art.
37(din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicata, ipoteca se va
înscrie din oficiu în cartea funciară pentru diferenţa de valoare datorată în bani, excepţie
făcând situaţia în care părţile renunţă în mod expres la acest beneficiu, în temeiul înscrisului
din care rezultă creanţa privilegiată sau care conferă dreptul de a lua o inscripţie ipotecară;
A se vedea dispoziţiile art. 2371 C.civ.

promitentul achizitor pentru neexecutarea promisiunii de a contracta având ca obiect un

imobil înscris în cartea funciară, asupra imobilului respectiv, pentru restituirea sumelor plătite
în contul acestuia. În acest caz, ipoteca se înscrie cu respectarea termenelor şi condiţiilor
pentru notarea promisiunii de a contracta1, şi se va radia, din oficiu, dacă imobilul este
dobândit de către promitentul achizitor ori în cadrul vânzării silite, de către un terţ care nu este
ţinut să răspundă de obligaţiile debitorului2;
cel care a împrumutat o sumă de bani pentru dobândirea unui imobil, asupra imobilului
astfel dobândit, pentru restituirea împrumutului;
cel care a înstrăinat un imobil în schimbul întreţinerii, asupra imobilului înstrăinat, pentru
plata rentei în bani corespunzătoare întreţinerii neexecutate; dreptul de proprietate al
debitorului întreţinerii nu se va înscrie în cartea funciară decât odată cu această ipotecă,
dispoziţiile art. 2249 alin. (2) C.civ. aplicându-se în mod corespunzător;
coproprietarii, pentru plata sultelor sau a preţului datorat de coproprietarul adjudecatar al
imobilului ori pentru garantarea creanţei rezultând din evicţiune, asupra imobilelor ce au
revenit coproprietarului ţinut de o atare obligaţie. Conform art. 37 din Legea nr. 7/1996,
ipoteca pentru garantarea preţului datorat de coproprietarul adjudecatar al imobilului supus
împărţelii se va înscrie în temeiul actului de adjudecare. Deşi articolul mai sus-menţionat
vorbeşte despre privilegiu, legea are în vedere o ipotecă legală. Nu se va înscrie însă din
oficiu, ci doar la cerere, în temeiul înscrisului original de partaj şi al copiei legalizate a cererii
de chemare în garanţie, ipoteca coproprietarului pentru garantarea creanţei rezultând din
evicţiune asupra imobilelor revenite coproprietarilor ţinuţi de o atare obligaţie.
arhitecţii şi antreprenorii care au convenit cu proprietarul să edifice, să reconstruiască

sau să repare un imobil, asupra imobilului, pentru garantarea sumelor datorate acestora,
însă numai în limita sporului de valoare realizat. În cazul acestui tip de ipotecă vorbim de
o înscriere provi-zorie, la cerere, în baza înscrisului original doveditor al contractului
încheiat cu titularul înscris în cartea funciară. Justificarea înscrierii provizorii precum şi
radierea acesteia se fac în conformitate cu dispoziţiile art. 37 alin (16), (17), (18) din
Legea nr. 7/1996, coroborat cu art. 899 alin. (2) şi (3)
C.civ.;
legatarii cu titlu particular asupra imobilelor din moştenire cuvenite celui obligat la
execu-tarea legatului, pentru plata acestuia. Trebuie menţionat faptul că, raportat la
dispoziţiile art. 1059 C.civ., ipoteca legală aparţine doar legatarului cu titlu particular al
unor bunuri de gen, deoarece el este titular al unei creanţe asupra moştenirii, legatarul cu
titlu particular al unui bun individual determinat dobândind proprietatea acestuia de la data
deschiderii moştenirii. De asemenea, o astfel de ipotecă poartă doar asupra imobilelor din
moştenire care-i revin celui obligat la executa-rea legatului şi nicidecum asupra tuturor
imobilelor din moştenire. O asemenea ipotecă se va înscrie în baza certificatului de
moştenitor, a actului de partaj sau al testamentului din care rezultă calitatea de executor
testamentar, doar la cererea titularului dreptului.
Pe lângă aceste dispoziţii legale, legiuitorul a mai inserat în Codul civil şi alte ipoteci
legale, şi anume:
- cel ce a construit cu bună-credinţă o construcţie pe terenul altei persoane are un drept de

ipotecă legală asupra imobilului pentru plata indemnizaţiei şi poate cere înscrierea dreptului de
A se vedea, în acest sens, dispoziţiile art. 901 alin. (1) C.civ.

Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 36 alin. (12) teza finală din Legea nr. 7/1996 ( M.Of. nr.720 din
24 septembrie 2015).
ipotecă în baza convenţiei încheiate în formă autentică sau a unei hotărâri judecătoreşti,
potrivit dispoziţiilor art. 589 şi art. 591 alin. (2) C.civ.;
dacă constructorul de bună-credinţă cumpără imobilul, proprietarul iniţial al imobilului are

un drept de ipotecă legală asupra acestuia pentru plata preţului de către autorul lucrării [art.
592 alin. (2) C.civ.];
pentru garantarea plăţii preţului datorat pentru lucrare, antreprenorul beneficiază de o
ipotecă legală asupra lucrării, constituită şi conservată în condiţiile legii;
ipoteca gerantului asupra imobilului geratului pentru garantarea restituirii cheltuielilor
nece-sare efectuate, evaluarea creanţei garantate se va stabili în baza unei expertize – atât
expertiza, cât şi măsura instituirii unei ipoteci legale se dispun în cadrul procedurii prevăzută
de lege pentru ordonanţa preşedinţială [art. 1337 alin. (4) C.civ.].
Ipoteci legale prevăzute în alte acte normative. Pe lângă ipotecile legale reţinute de
Codul civil, există şi alte dispoziţii în legi speciale care prevăd astfel de ipoteci. Exemple:
ipoteca prevăzută de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestiona-
rilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor
econo-mici, autorităţilor sau instituţiilor publice1 constând în afectarea unor bunuri imobile, din
proprieta-tea gestionarilor sau a unor terţi pentru garantarea unei foste unităţi socialiste, în
vederea acoperirii pagubelor ce, eventual, ar fi create de gestionari;
ipoteca prevazută de art. 242 alin.6 din Legea nr. 207/2017 privind Codul de procedură
fiscală, privind executarea creanţelor bugetare;
ipoteca instituită de Codul de procedură penală2 pentru garantarea bunurilor mobile
sechestrate, susceptibile de urmărire pentru asigurarea reparării unor pagube produse prin
infracţiune;
ipotecile prevăzute de Decretul-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe
construite din fondurile statului către populaţie3, Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de
locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile unităţilor economice sau
bugetare de stat4 şi Legea nr. 114/1996, pentru garantarea creditelor acordate de CEC, în
vederea cumpărării de locuinţe;
ipoteca instituită de Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată5, asupra locuinţei, în favoa-
rea CEC, până la restituirea sumelor datorate de beneficiar;
Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe6 prin care s-a
înfiinţat Agenţia Naţională pentru Locuinţe ce are ca obiect realizarea climatului necesar
pentru atragerea şi administrarea resurselor financiare necesare construirii, cumpărării,
consolidării şi extinderii unor locuinţe;
M.Of. nr. 132 din 18 noiembrie 1969.
Art. 253 actualul C.proc.pen.
M.Of. nr. 22 din 8 februarie 1990, completat şi modificat prin Legea nr. 85/1992 (M.Of. nr. 180 din
29 iulie 1992), O.G. nr. 10/1993 (M.Of. nr. 201 din 23 august 1993) şi O.G. nr. 62/1998 (M.Of. nr. 517
din 30 decembrie 1998).
M.Of. nr. 264 din 15 iulie 1998, modificată şi completată prin mai multe acte normative, ultima
modificare fiind adusă prin Legea nr. 244/2011 (M.Of. nr. 884 din 14 decembrie 2011).
M.Of. nr. 393 din 31 decembrie 1997 modificată şi completată mai multe acte normative, ultima
modificare fiind adusă prin Legea nr. 143/2017 ( M.Of. nr. 461 din 20 iunie 2017).
M.Of. nr. 740 din 21 octombrie 2011, modificată şi completată prin mai multe acte normative,
ultima modificare fiind adusă prin O.G. 28/2017 (M.Of. nr. 706 din 31 august 2017).
Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare1, care reglemen-
tează creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare.
Prin Legea nr. 152/1998 şi Legea nr. 190/1999 a fost consacrată instituţia ipotecii asupra
unor bunuri viitoare. Datorită faptului că, în cuprinsul acestor legi nu se regăsesc dispoziţii
care să privească specificul înscrierii creditului ipotecar în documentele de publicitate
mobiliară, în literatura de specialitate au apărut controverse referitoare la felul înscrierilor ce
pot fi operate (intabulare sau înscriere provizorie) şi dacă dispoziţiile legilor în discuţie sunt
sau nu în contradicţie cu dispoziţiile Codului civil2.
În opinia noastră, reglementările de mai sus sunt reglementări speciale în raport cu
dispoziţiile Codului civil cu care, însă, se completează în măsura în care nu sunt incompatibile.
3.3. Ipoteca imobiliară
Noţiune. Prin ipotecile imobiliare în sensul Titlului XI al Cărţii a V-a Codului civil se
desemnează toate garanţiile reale imobiliare, indiferent de momentul şi temeiul juridic al
constituirii lor.
Din dispoziţiile legale, rezultă că ipoteca imobiliară are următoarele trăsături şi anume:
ipoteca imobiliară are ca obiect numai bunurile imobile sau acele drepturi reale asupra
unor imobile, putându-se astfel ipoteca:
a) imobilele cu accesoriile lor. Prin imobile se înţelege bunurile care sunt definite de art.
537 C.civ., iar prin accesorii se înţelege bunurile imobile prin destinaţie, adică bunurile care
rămân sau devin imobile datorită relaţiei lor de accesorialitate cu bunul imobil;
b) uzufructul acestor imobile şi

accesoriile; c) cotele-părţi din dreptul
asupra imobilelor; d) dreptul de superficie.
ipoteca imobiliară este întotdeauna fără deposedare, bunul rămânând în posesia

debitorului;
fiind un contract solemn, aceasta se încheie în formă autentică de către notar, sub
sancţiunea nulităţii absolute (art. 2378 C.civ.);
ipoteca imobiliară este supusă înscrierii în cartea funciară, rangul şi opozabilitatea
acesteia fiind dat de ziua în care este înscris;
dacă bunurile ipotecate aparţin unei persoane juridice, constituitorul ipotecii trebuie să
aibă împuternicirea de a ipoteca imobilul, iar dacă este persoană fizică, constituitorul ipotecii
trebuie să fie titularul dreptului şi aibă capacitate de dispoziţie;
în cazul în care ipoteca poartă asupra unor chirii sau arenzi prezente sau viitoare produse
de un imobil, acestea se supun formalităţilor de publicitate [art. 2379 alin. (2) C.civ.];
prin excepţie, pot fi ipotecate şi construcţiile viitoare, însă ipoteca nu va putea fi
intabulată, ci doar înscrisă provizoriu în cartea funciară;
ipoteca imobiliară poate viza un imobil în întregul său, fie şi numai o parte din acesta;
M.Of. nr. 611 din 14 decembrie 1999, modificată prin mai multe acte normative, ultima modificare
fiind adusă prin Legea nr. 304/2015 (M.Of. nr. 902 din 4 decembrie 2015).
Pentru dezvoltări privind problema creditului ipotecar, a se vedea V. Cădere, Discuţii în legătură cu
garantarea creditului ipotecar pentru construirea de locuinţe, în Dreptul nr. 1/2001, p. 44-49; M. Nicolae,
op. cit., p. 50-73.
ipoteca imobiliară asupra unei universalităţi de bunuri se va încheia prin contract în formă autentică de către notarul
public, însă se va constitui în momentul înscrierii în cartea funciară cu privire la fiecare bun în parte [art. 2377 alin. (2)
C.civ.];
dacă după ipotecarea unei construcţii, aceasta suferă îmbunătăţiri, amelioraţiuni, ipoteca se întinde şi asupra acestora
fără nicio altă formalitate, aceasta fiind indivizibilă;
dacă imobilul ipotecat este producător de fructe civile şi industriale, ipoteca se extinde şi asupra acestora, numai
dacă s-a început executarea silită sau s-a deschis procedura insolvenţei;
după începerea urmăriri silite, orice act încheiat de proprietar nu este opozabil creditorului ipotecar;
creditorul ipotecar poate urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla, având un drept de prefe-rinţa în a se îndestula din
bunul respectiv, faţă de alţi creditori ai aceluiaşi debitor, dacă rangul ipotecii sale este superior;
proprietarul bunului poate înstrăina bunul ipotecat, cumpărătorul neputând opune actul de înstrăinare creditorului
ipotecar;
clauza prin care creditorul îşi rezervă dreptul de a poseda bunul înainte de executarea silită, sau de a plăti anticipat
sau imediat plata unor alte obligaţii urmare a constituirii unei alte garanţii asupra aceluiaşi bun este considerată ca
nescrisă.
3.4. Ipoteca mobiliară
Noţiune. Este instituţie juridică nou creată de legiuitor care are ca obiect acele bunuri
mobile ale debitorului sau unei terţe persoane pentru garantarea unor obligaţii, bunuri care
rămân în posesia constituitorului ipotecii.
Prin dispoziţiile art. 171 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
287/2009 privind Codul civil este definită ipoteca mobiliară ca fiind toate garanţiile reale
mobiliare care nu necesită deposedarea debitorului de bunul afectat garanţiei, indiferent de
momentul şi temeiul juridic al constituirii lor.
Prin urmare, ipoteca mobiliară este un contract solemn, unilateral, accesoriu, prin care
debitorul, garantează creditorului,că va executa obligaţia sa prin afectarea unor bunuri mobile
fără deposedare.
Comparând gajul cu ipoteca mobiliară în dispoziţiile actualului Cod civil, se poate observa
că diferenţa dintre cele două garanţii reale constă în aceea că bunul rămâne întotdeauna în
posesia debitorului în cazul ipotecii mobiliare şi este predat creditorului în cazul gajului.
Obiectul ipotecii mobiliare. Din prevederile art. 2389 C.civ., rezultă că se pot ipoteca:
creanţe băneşti născute din contractul de vânzare, contractul de locaţiune sau orice
alt act
încheiat cu privire la un bun, cele rezultate dintr-un contract de asigurare, cele născute în
consi-derarea asumării unei obligaţii sau a constituirii unei garanţii, a folosirii unei cărţi de
credit ori de debit ori a câştigării unui premiu la o loterie sau alte jocuri de noroc
organizate în condiţiile legii;
creanţe constatate prin titluri nominative, la ordin sau la purtător;
conturi bancare;
acţiuni şi părţi sociale, valori mobiliare şi alte instrumente financiare;
drepturi de proprietate intelectuală şi orice alte bunuri incorporale;
petrolul, gazul natural şi celelalte resurse minerale care urmează a fi extrase;
efectivele de animale;
recoltele care urmează a fi culese;
pădurile care urmează a fi tăiate;
bunurile corporale care fac obiectul unui contract de locaţiune, care sunt deţinute în
vederea vânzării, închirierii ori furnizării în temeiul unui contract de prestări de servicii, care
sunt furnizate în temeiul unui contract de prestări de servicii, precum şi materia primă şi
materialele destinate a fi consumate sau prelucrate în exploatarea unei întreprinderi,
produsele în curs de fabricaţie şi produsele finite;
echipamentele, instalaţiile şi orice alte bunuri destinate să servească în mod durabil
exploatării unei întreprinderi;
orice alte bunuri mobile, corporale sau incorporale.
Forma ipotecii mobiliare. Conform dispoziţiilor art. 2388 C.civ., contractul de ipotecă
mobiliară se încheie în formă autentică sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii.
Din interpretarea dispoziţii legale se poate observa că legiuitorul a înţeles să condiţioneze

validitatea contractului de ipotecă mobiliară de forma pe care trebuie să o îmbrace acest
contract.
De îndată ce sancţiunea aplicabilă contractului care încalcă forma prevăzută de textul

legal este nulitatea absolută, raportându-ne la regimul juridic aplicabil nulităţii absolute (art.
1247 C.civ.), considerăm că prin această formă impusă s-a dorit a fi ocrotit un interes general
al societăţii.
Pe lângă forma pe care trebuie să o îmbrace contractul, legiuitorul a înţeles să impună ca

în conţinutul contractului să fie descris suficient de precis bunurile mobile ipotecate, nefiind
sufi-cientă o descriere generală.
Prin această dispoziţie legală s-a urmărit că bunul mobil ipotecat să poată fi identificat prin
toate trăsăturile sale specifice, greutate, cantitate, formă sau orice alte mijloace de natură a
recunoaşte bunul1 mobil ipotecat.
Clasificarea ipotecii mobiliare. Din interpretarea dispoziţiilor art. 2409 C.civ. rezultă că
ipotecile mobiliare se clasifică în:
ipoteci mobiliare perfecte; sunt acele ipoteci care au fost încheiate cu respectarea formei
cerute de lege la încheierea contractului şi au fost îndeplinite toate formalităţile pentru
publicitatea acesteia, astfel încât creditorul ipotecar se bucură de o garanţie reală opozabilă
tuturor creditorilor constituitorului care dobândesc drepturi ulterioare asupra bunului ipotecat.
ipoteci mobiliare imperfecte; sunt acelea care nu au respectat dispoziţiile legale cu privire
la încheierea valabilă a contractului şi nici formele de publicitate nu au fost respectate, cu
consecinţa nevalabilităţii şi inopozabilităţii acestora.
Ipoteca mobiliară asupra instrumentelor financiare. Instrumentele financiare sunt

orice contracte ce generează simultan un activ financiar pentru o entitate şi o datorie
financiară sau un instrument de capitaluri proprii pentru o altă entitate.
Din apendicele I.A.S. 32 rezultă că instrumentele financiare sunt clasificate astfel2:
instrumente financiare primare (cum ar fi creanţele, datoriile şi instrumentele de capitaluri
proprii);
instrumente financiare derivate. Sunt instrumente care aparţin pieţei de capital, fiind
emise de majoritatea burselor de valori din lume. Aceste contracte standardizate au o
piaţă primară şi secundară şi au ca obiect o mare varietate de active: mărfuri, devize,
indici bursieri, acţiuni,
A se vedea A.G. nr. 15 din I.A.S. 32.

obligaţiuni etc. Principalele instrumente derivate specifice pieţelor financiare internaţionale

sunt:
futures, opţiuni şi swap.
contractele futures sunt contracte standardizate emise de bursă care conferă

deţinătorului dreptul de a cumpăra un activ la o dată ulterioară în condiţii de preţ
prestabilite. O poziţie deschisă pe astfel de contracte poate fi închisă prin livrare efectivă
(la scadenţă) sau înainte de ultima zi de tranzacţionare prin luarea unei poziţii de sens
contrar celei iniţiale 1. Marea calitate a acestor instrumente rezidă în faptul că ele se
desfăşoară „fără bani”, pentru deschiderea unei poziţii futures fiind nevoie de o marjă
minim de 10-15% din valoarea totală a tranzacţiei;
contractele de opţiuni sunt instrumente derivate care dau dreptul cumpărătorului să
vândă sau să cumpere un activ la un preţ determinat (preţ de exercitare) şi la o scadenţă
determinată. Acest drept suplimentar al cumpărătorului de opţiune este obţinut contra unei
prime, plătite iniţial de cumpărător. Opţiunile sunt de două feluri – de cumpărare C.A.L.L., care
dau dreptul cumpără-torului să cumpere la scadenţă activul, şi de vânzare P.U.T., care dau
dreptul vânzătorului să vândă la scadenţă activul. Şi opţiunile au ca obiect în prezent un
număr variat de active, de la mărfuri până la indici bursieri sau chiar contracte futures;
contractele de swap sunt instrumente prin care se pot schimba condiţiile de plată a
unor obligaţii financiare. Cele mai cunoscute forme de swap sunt swap de dobândă prin
care pot fi schimbate condiţiile de dobândă ale unui împrumut şi swap valutar prin care
poate fi schimbată moneda în care este denominat un împrumut. Swap-ul este un
instrument ce conferă o mai mare flexibilitate operaţiunilor pe termen mediu şi lung de pe
piaţa financiară internaţională.
În ciuda lichidităţii lor sporite (piaţa secundară a acestora fiind foarte dezvoltată),
instrumentele derivate se situează în categoria celor mai riscante şi mai volatile instrumente
de pe piaţa financiară internaţională. Aceste instrumente sunt folosite de operatori atât în
scopuri speculative, cât şi pentru acoperirea riscurilor financiare/comerciale (riscul de
dobândă, riscul de preţ, riscul valutar).
2) În funcţie de venitul pe care-l generează, instrumentele financiare pot fi clasificate şi în:
- instrumente de împrumut (depozitele/credite; certificatele de trezorerie; obligaţiunile

guver-namentale; obligaţiunile companiilor private; hârtiile comerciale);
- instrumente de schimb (acţiunile; titluri emise de fonduri de investiţii; poliţe de asigurare;

participaţii la fondurile de pensii; instrumente derivate).
titlurile de stat sunt printre cele mai puţin riscante instrumente de pe piaţa financiară, fiind
emise de trezoreria statului, în monedă naţională sau devize. Sunt titluri emise pe termen
scurt, cu scadenţă sub un an, destinate acoperirii unor deficite interne temporare sau finanţării
unor proiecte guvernamentale de interes naţional (în SUA scadenţa la titlurile de stat variază
între o săptămână şi 182 zile).
Titlurile de stat sunt emise cu discount, fiind subscrise de investitori la o valoare mai mică
decât valoarea nominală, urmând ca la scadenţă statul să le răscumpere la valoarea
nominală. Aceste titluri nu sunt purtătoare de dobândă, diferenţa dintre preţul de subscriere şi
valoarea nominală reprezintă profitul investitorilor. Investitorii au posibilitatea de a revinde
titlurile de stat pe piaţa secundară sau le pot sconta înainte de scadenţă, în cazul în care au
nevoie de lichidităţi;
1 Din volumul total al tranzacţiilor futures abia cca. 10% aparţin operaţiunilor finalizate cu livrare
efectivă.
certificatele de depozit sunt titluri financiare negociabile ce atestă existenţa unui depozit
la termen într-o bancă. Aceste instrumente sunt foarte lichide şi cu risc minim, putând fi
utilizate de către deţinător în diverse scopuri: scontare, gaj, garanţie bancară etc.;
hârtiile comerciale sunt instrumente pe termen scurt emise de bănci sau companii private
pentru acoperirea unor nevoi financiare proprii. Nivelul dobânzii la aceste instrumente se
stabileşte în funcţie de nivelul dobânzilor de pe piaţă şi de riscul emitentului. Aceste
instrumente au scadenţe care merg de la câteva zile până la o perioadă de maxim 180 de zile;
obligaţiunile guvernamentale (T-bonds) sunt instrumente financiare pe termen mediu şi
lung emise de guverne. În prezent se face o distincţie clară între obligaţiunile guvernamentale
şi hârtiile (notele) guvernamentale, în funcţie de scadenţa acestora. Obligaţiunile
guvernamentale sunt emise pe o perioadă mai mare de 10 ani, rambursabile în tranşă finală.
Spre deosebire de acestea, hârtiile guvernamentale sunt emise pe o perioada mai mică de 10
ani, guvernul având dreptul de a le răscumpăra înainte de scadenţă;
obligaţiunile companiilor private sunt instrumente financiare emise de diferite companii
private pentru finanţarea nevoilor proprii;
acţiunile preferenţiale sunt asemănătoare obligaţiunilor emise pe o perioadă
nedeterminată (perpetue bonds sau infinite bonds). Aceste acţiuni dau dreptul
deţinătorului să încaseze periodic un dividend. Diferenţa dintre aceste acţiuni şi obligaţiuni
este dată de faptul că atunci când emitentul intră în incapacitate temporară de plată,
neplata unui dividend nu atrage după sine obligativitatea plăţii integrale a sumelor
datorate până la scadenţă. În astfel de situaţii dividendele neplătite se acumulează, iar
când emitentul are din nou capacitatea de plată, aceste acţiuni au prioritate. În plus,
acţiunile preferenţiale se află la rambursare între obligaţiuni şi acţiuni în caz de faliment
declarat al emitentului şi de lichidare a acestuia. Cele mai multe dintre aceste acţiuni sunt
răscumpărate sau convertite în acţiuni obişnuite după o anumită perioada de timp;
acţiunile obişnuite sunt utilizate pe scară largă de companiile private pentru a-şi finanţa
nevoile proprii. Principalele drepturi ale deţinătorilor de acţiuni sunt dreptul de proprietate
asupra unei părţi din patrimoniul emitentului, dreptul de vot şi dreptul la plata dividendelor.
Venitul obţinut de pe urma acestor acţiuni nu este un venit cert, variind în funcţie de rezultatele
obţinute de com-panie pe o perioadă de timp determinată. Riscul emitentului este esenţial în
fundamentarea decizie de a cumpăra sau nu astfel de titluri de pe piaţă. Tot în categoria
acestor instrumente sunt incluse şi certificatele de depozitare, obligaţiunile convertibile în
acţiuni sau obligaţiunile cu bon de subscriere în acţiuni;
participaţiile la fondurile de investiţii sunt instrumente emise de compania care adminis-

trează aceste fonduri şi care îşi asumă întreaga răspundere pentru buna gestionare a
fondurilor atrase. Fondurile de investiţii sunt de două tipuri: fonduri deschise şi fonduri închise.
În cazul fondurilor deschise, participarea la aceste fonduri este deschisă, orice deţinător de
capital poate participa la acest fond cumpărând unităţi de fond a căror valoare se calculează şi
se publică zilnic pe baza valorii de piaţă a portofoliului în care au fost investite capitalurile de
către adminis-tratorul fondului. Fondurile închise funcţionează ca nişte societăţi pe acţiuni,
participarea fiind limitată la membrii fondatori.
Din prevederile legii privind piaţa de capital1, reţinem la art. 2 pct. 11 că sunt instrumente
financiare următoarele:
A se vedea dispoziţiile Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital (M.Of. nr. 571 din 29 iulie 2004),
cu modificările şi completările ulterioare, ultima modificare prin Legea nr. 126/2018 privind pietele de
instrumente financiare (M.Of. nr. 521 din 26 iunie 2018).
valori mobiliare;
instrumente ale pieţei monetare;
titluri de participare la organismele de plasament colectiv;
opţiuni contracte futures, swap-uri, contracte forward pe rata dobânzii şi pe curs de
schimb valutar şi orice alte contracte derivate în legătură cu valori mobiliare, valute, rate ale
dobânzii sau rentabilităţii ori alte instrumente derivate, indici financiari sau indicatori financiari,
care pot fi decontate fizic ori în fonduri băneşti;
opţiuni, contracte futures, swap-uri, contracte forward pe rata dobânzii (o rată) şi orice
alte contracte derivate în legătură cu mărfuri care trebuie decontate în fonduri băneşti la
cererea uneia dintre părți (altfel decât în caz de neplată sau de alt incident care conduce
la reziliere;
opţiuni, contracte futures, swap-uri şi alte contracte derivate în legătură cu mărfuri şi care
pot fi decontate fizic, cu condiţia să fie tranzacţionate pe o piaţă reglementată şi/sau în cadrul
unui sistem alternativ de tranzacţionare;
opţiuni, contracte futures, swap-uri, contracte forward şi orice alte contracte derivate în
legătură cu mărfuri care pot fi decontate fizic, neincluse în categoria celor prevăzute la lit. f) şi
neavând scopuri comerciale, care au caracteristicile altor instrumente financiare derivate,
ţinându-se seama, printre altele, dacă sunt compensate şi decontate prin intermediul unor
case de compensare cunoscute sau sunt subiect al apelurilor în marjă în mod regulat;
instrumente derivate pentru transferul riscului de credit;

contracte financiare pentru diferende;
opţiuni, contracte futures, swap-uri, contracte forward pe rata dobânzii şi pe curs valutar
şi orice alte contracte derivate în legătură cu variabile climatice, navlu, aprobări pentru emisii
de substanţe sau rate ale inflaţiei ori alţi indicatori economici oficiali, care trebuie decontate în
fonduri băneşti sau pot fi decontate la cererea uneia dintre părţi (altfel decât în caz de neplată
sau de alt incident care conduce la reziliere), precum şi orice alte contracte derivate în
legătură cu active, drepturi, obligaţii, indici sau indicatori, neincluse în prezenta definiţie, care
prezintă caracteristicile altor instrumente financiare derivate, ţinându-se seama, printre altele,
dacă sunt tranzacţionate pe o piaţă reglementată sau în cadrul sistemelor alternative de
tranzacţionare şi sunt compensate şi decontate prin intermediul unor case de compensare
recunoscute sau fac obiectul unor apeluri în marjă în mod regulat;
alte instrumente financiare calificate ca atare conform legislaţiei europene.
Toate aceste instrumente financiare pot face obiectul unor ipoteci mobiliare, care pentru a
fi valabil constituite trebuie să respecte şi regulile pieţei pe care acestea sunt tranzacţionate
(art. 2390 C.civ.).
Deşi toate ipotecile mobiliare sunt supuse publicităţii în Arhiva Electronică de Garanţii
Reale Mobiliare dobândind rang de la data înscrierii, raportat la prevederile art. 2393 C.civ.,
care stabilesc că, dacă bunul ipotecat este înstrăinat, iar dobânditorul cunoaşte existenţa
ipotecii, aceasta se strămută asupra preţului achitat, considerăm că, dacă instrumentul
financiar ipotecat se află în posesia debitorului şi apoi este înstrăinat, creditorul ipotecar este
în pericol de a pierde garanţia sa reală.
Aceasta se poate întâmpla chiar şi în situaţia în care ipoteca se strămută asupra preţului,
întrucât acesta poate să nu fie găsit asupra debitorului, iar cumpărătorul, dobândind bunul
liber de ipotecile constituite de vânzător, nu mai poate fi urmărit de creditorul ipotecar.
Prin urmare, în cazul unor instrumente financiare, dacă debitorul execută anumite
operaţiuni speculative (contractele de swap şi participaţiunile la fondurile de investiţii) sau în
cazul în care bunul a pierit, creditorul ipotecar pierde garanţia sa.
Art. 172 din Legea nr. 71/2011, actualizată, pentru punerea în aplicare a Legii nr.
287/2009 privind Codul civil, prevede obligaţia debitorului de a depune preţul obţinut prin
vânzarea bunul mobil ipotecat într-un cont bancar distinct şi informarea creditorului ipotecar cu
privire la aceasta; considerăm că încălcarea acestei obligaţii nesancţionată legal îl expune pe
creditor la riscul de a pierde garanţia sa.
Chiar dacă în situaţia indicată şi-ar găsi aplicare prevederile art. 166 alin. (2), din acelaşi
act normativ, starea de insolvabilitate a debitorului va duce inevitabil ca riscul să fie suportat
de către creditor. Este de reţinut şi faptul că, într-o atare situaţie, creditorul ipotecar poate cere
debitorului să constituie o nouă ipotecă pentru garantarea aceleiaşi obligaţii, dacă bunul nu
era asigurat şi dacă acesta mai are bunuri.
Într-o astfel de situaţie se pune întrebarea legitimă ce se întâmplă dacă debitorul refuză
încheierea unei noi ipoteci pentru garantarea aceleiaşi obligaţii; poate fi acesta obligat în acest
sens de instanţa competentă? Considerăm că răspunsul este afirmativ, în temeiul art. 1516
C.civ., prin intermediul instanţei judecătoreşti debitorul poate fi obligat la încheierea
contractului de ipotecă mobiliară asupra unui alt bun mobil al acestuia.
Dacă ipoteca poartă asupra unor acţiuni sau părţi sociale, se distinge după cum urmează:
în cazul acţiunilor la purtător, deoarece acestea aparţin celui care le posedă, iar
ipoteca mobiliară este fără deposedare conform art. 171 din Legea nr. 71/2011,
publicitatea se face prin
înscriere în arhivă electronică. Considerăm că este preferabil în cazul acestora să fie încheiat
un contract de gaj, întrucât ar asigura o garanţie mai eficientă pentru creditorul ipotecar.
aceeaşi situaţie este şi în cazul acţiunilor nominative în formă materializată sau
demateriali-zată. În cele din urmă, pe lângă publicitatea prin arhivă, creditorul ipotecar poate
notifica emiten-tul acţiunilor pentru a se nota în registru acţionarilor garanţia sa.
părţile sociale ale unei societăţi cu răspundere limitată pot fi ipotecate, garanţia fiind
înregis-trată şi la registrul comerţului unde societatea este înregistrată [art. 18 alin. (2)
C.civ., art. 2411
C.civ.].
Ipoteca mobiliară asupra creanţelor. În cazul în care debitorul are la rândul său una
sau mai multe creanţe faţă de unul sau mai mulţi terţi, acesta poate garanta executarea
datoriei sale faţă de propriul creditor, cu creanţele sale, regula aplicându-se şi în cazul unor
universalităţi de creanţe.
Pentru a putea încasa suma datorată de la debitorul debitorului său, creditorul ipotecar
trebuie să îl înştiinţeze pe acesta în scris cu privire la existenţa ipotecii mobiliare, creanţa
ipotecată, suma datorată, locul şi modalitatea de plată1.
Odată cu această solicitare, creditorul ipotecar trebuie să comunice debitorului ce va face

plata o copie certificată după contractul de ipotecă. În caz contrar, dacă în termen de 15 zile
de la solicitarea plăţii nu a comunicat copia certificată a contractului de ipotecă, debitorul
poate plăti datoria sa constituitorului ipotecii, datoria fiind astfel stinsă.
Dacă creditorul a respectat procedura prevăzută de art. 2401 alin. (2) şi (3) C.civ.,
debitorul nu se poate libera decât plătind creditorului ipotecar în modul indicat în comunicare.

Dacă o ipotecă mobiliară poartă asupra unei creanţe care la rândul ei este garantată cu o
altă ipotecă, aceasta trebuie să fie înscrisă în arhivă, creditorul ipotecar având obligaţia să
remită debitorului acestei creanţe o copie a avizului de ipotecă, situaţie în care acesta din
urmă poate plăti direct creditorului ipotecar.
1181. Ipoteca mobiliară asupra conturilor. Din dispoziţiile art. 2410 C.civ. rezultă că pot
face obiectul unei ipoteci mobiliare şi conturile bancare deschise la o instituţie de credit.
Din economia textelor legale rezultă că creditorul ipotecar dobândeşte dreptul de a

controla contul bancar al debitorului numai în cazurile reglementate de lege, fiind o
excepţie de la prevederile art. 111 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului1.
Astfel, creditorul ipotecar dobândeşte controlul asupra contului bancar al debitorului în

următoarele cazuri:
creditorul ipotecar este chiar instituţia de credit la care este deschis contul;
constituitorul, instituţia de credit şi creditorul ipotecar convin în scris că instituţia de credit,
fără a solicita consimţământul constituitorului ipotecii, va urma instrucţiunile prin care creditorul
dispune de sumele aflate în cont; sau
creditorul ipotecar devine titular al contului.
Este de precizat că controlul presupune posibilitatea creditorului de a urmări activităţile
financiare în contul bancar, respectiv în sensul de a cunoaşte retragerile şi depunerile de
nume-rar din cont. Creditorul ipotecar nu poate dispune de sumele din cont, acest drept
rămânând în continuare în favoarea debitorului în calitate de titular al contului [art. 2410
alin. (3) C.civ.].
Totuşi, în cazurile prevăzute de art. 2410 alin. (2) lit. b) şi c) C.civ., creditorul, în urma
înţele-gerii consemnate în scris împreună cu banca şi constituitorul ipotecii, va avea drept de a
dispune de sumele de bani. Aceeaşi situaţie este şi în cazul în care creditorul ipotecar devine
titular al contului, situaţie în care poate dispune de acesta după bunul plac.
§4. Drepturile şi obligaţiile părţilor din contractul de ipotecă
Drepturile şi obligaţiile creditorului ipotecar. Întrucât ipoteca este un contract

unilateral, născând obligaţii doar în sarcina unei părţi, a debitorului, din analiza dispoziţiilor
legale privind ipoteca se pot reţine următoarele drepturi în sarcina creditorului ipotecar, şi
anume:
creditorul ipotecar are un drept de urmărire a bunului grevat în orice mână ar trece
[art. 2345 alin. (1) C.civ];
creditorul ipotecar are un drept de preferinţă în a se îndestula din bunul grevat înaintea
creditorilor chirografari precum şi înaintea creditorilor de rang inferior [art. 2345 alin. (2) C.civ.];
creditorul ipotecar poate cesiona dreptul său de ipoteca sau rangul acesteia;
creditorul ipotecar are dreptul de a inspecta bunul ipotecat, fără însă a stânjeni activitatea
celui ce deţine bunul (art. 2394 C.civ.);
creditorul ipotecar poate culege şi fructele dacă s-a stabilit astfel în contractul de ipoteca
cu condiţia ca să fie stabilit modul şi proporţia în care se reduce creanţa (art. 2395 C.civ.);
dacă bunul ipotecat este în pericol de a fi pierdut, distrus din lipsă de întreţinere sau din
alte motive imputabile deţinătorului, creditorul ipotecar poate considera creanţa garantată ca
fiind exigibilă şi să treacă la executarea ei [art. 2396 alin. (1) şi (2) C.civ.];
O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului (M.Of. nr. 1027 din 27
decem-brie 2006).
creditorul ipotecar are dreptul la daune-interese în condiţiile art. 2375 C.civ.;

creditorul are dreptul la plata costurilor efectuate cu ocazia declaraţiilor referitoare la
ipotecă în condiţiile art. 2397 C.civ.;
creditorul ipotecar poate introduce acţiuni în instanţă atât împotriva constituitorului ipotecii
cât şi împotriva debitorului creanţei ce face obiectul ipotecii (art. 2403 C.civ.);
creditorul ipotecar are dreptul la scadenţa unei creanţe ipotecate, la capital, dobândă şi
celelalte sume produse, iar ce depăşeşte suma datorată se restituie constituitorului ipotecii
(art. 2404 şi urm. C.civ.);
în cazul în care obligaţia nu este executată, creditorul are dreptul să vândă bunul în
condiţiile art. 2445-2459 C.civ., să însuşească bunul în condiţiile art. 2460-2463 C.civ., să
preia bunul în scop de administrare în condiţiile art. 2468-2473 C.civ.
Dintre obligaţiile creditorului ipotecar se reţine doar că acesta este obligat:
să dea acele informaţii solicitate de constituitorul ipotecii conform art. 2397 C.civ.;
să comunice constituitorului o copie după avizul de ipotecă în 24 ore de la înscrierea
ei (art. 2417 C.civ.) şi orice schimbare de domiciliu pe care o va înscrie în arhivă (art.
2418 C.civ.);
să radieze ipoteca în 10 zile de la plata obligaţiei;
să restituie constituitorului ce a încasat peste creanţa sa;
să repare orice prejudiciu pricinuit debitorului său.
Drepturile şi obligaţiile constituitorului ipotecii. Din dispoziţiile legale se pot reţine

următoarele drepturi pentru constituitorul ipotecii, şi anume:
- dreptul de a folosi, administra în continuare bunul ipotecat, întrucât ipoteca este fără
depo-sedare, antihreza fiind interzisă;
se bucură în continuare de fructele şi produsele bunului ipotecat, dacă nu a fost stipulat
contrariul;
poate dispune de bunul grevat, însă aceste drepturi se exercită fără a se vătăma
drepturile creditorului ipotecar;
constituitorul ipotecii are dreptul să solicite informaţii despre datoria sa, să rectifice lista
de bunuri mobile ipotecate, să confirme sau să rectifice valoarea creanţei rămase după
efectuarea unor plăţii (art. 2397 C.civ.);
constituitorul ipotecii are dreptul la restituirea sumele plătite peste datoria sa.
În ceea ce priveşte obligaţiile constituitorului ipotecii, acestea rezultă din corelativitatea
raporturilor dintre acesta şi creditorul ipotecar, astfel că din drepturile acestuia din urmă
rezultă obligaţiile constituitorului ipotecii.
Astfel, obligaţiile constituitorului ipotecii după încheierea contractului sunt următoarele:
să execute obligaţia asumată din raportul juridic iniţial;

să nu vatăme drepturile creditorului ipotecar prin modul în care foloseşte şi administrează
bunul ipotecat (art. 2373 teza finală C.civ.);
să nu distrugă, deterioreze, diminueze valoarea bunului ipotecat (art. 2374 C.civ.);
să plătească cheltuielile şi prejudiciul ocazionat creditorului ipotecar prin încălcarea
obligaţiilor sale;
să comunice orice schimbare de domiciliu şi să o înscrie în arhivă (art. 2418 C.civ.).
§5. Publicitatea ipotecii

Publicitatea imobiliară. Principii. Două sunt principiile care domină ipoteca: principiul
dublei specializări şi principiul publicităţii.
În general, este de netăgăduit că toate sarcinile reale imobiliare trebuie supuse formalităţii
publicităţii, cu scopul clar de a le face opozabile terţilor.
Potrivit art. 2377 C.civ., ipoteca asupra unui bun imobil se constituie prin înscriere în
cartea funciară, indiferent dacă aceasta este legală sau convenţională.
Dreptul de ipotecă imobiliară, fiind un drept real şi tabular, este considerat că există, din
punct de vedere juridic, doar după intabularea sa.
Ipoteca devine opozabilă faţă de terţi1 numai după înscrierea în registrul special sau, după
caz, în cartea funciară, atunci stabilindu-se şi rangul de preferinţa al ipotecii.
Rangul ipotecii prezintă importanţă în stabilirea ordinii creditorilor: cel cu rang prioritar2 are
dreptul să se îndestuleze integral din preţul bunului ipotecat, înaintea celorlalţi creditori
ipotecari de rang subsecvent. Prin urmare, rangul ipotecii permite exercitarea dreptului de
preferinţă pentru un creditor ipotecar.
Înregistrarea ipotecii imobiliare în cartea funciară are ca efect doar opozabilitatea faţă de
terţi. Poate fi înscrisă în cartea funciara ipoteca asupra unui imobil în întregul său sau ipoteca
asupra unei cote-părţi din dreptul de proprietate asupra imobilului. În cazul în care ipoteca
poartă asupra unei construcţii viitoare, aceasta nu poate fi intabulată, ci doar înscrisă
provizoriu (art. 2380 C.civ.).
Atunci când ipoteca este constituită asupra chiriilor şi arenzilor prezente şi viitoare
produse de un imobil, precum indemnizaţiile plătite în temeiul unor contracte de asigurare,
deşi acestea au o natură mobiliară, sunt supuse regulilor publicităţii imobiliare [art. 2379
alin. (2) C.civ.].
Publicitatea ipotecii mobiliare. Conform art. 2413 alin. (1) C.civ., publicitatea ipotecii
mobiliare se realizează prin înscrierea ei în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare,
dacă prin lege nu se prevede altfel.
Scopul acestei formalităţi este de a aduce la cunoştinţa terţilor existenţa ipotecii,

creditorul care a înscris o ipotecă asupra unui bun este prezumat că a luat la cunoştinţă
despre toate ipote-cile constituite asupra bunului respectiv, nefiind admisibilă dovada
contrară (art. 2415 C.civ.).
Din momentul înscrierii în arhivă se naşte prezumţia absolută că adresa indicată în avizul
de ipotecă reprezintă domiciliul părţilor, adresă la care se vor realiza toate comunicările ce
privesc derularea contractului de ipotecă.
În cazul în care una din părţi îşi schimbă domiciliul, ea este obligată să comunice
modificarea celeilalte părţi şi să o înscrie în arhivă (art. 2418 C.civ.).
Dacă o ipotecă mobiliară este lovită de nulitate, în sensul că nu îndeplineşte condiţiile de

fond şi formă, prin înscrierea în arhivă nu i se conferă valabilitate acesteia (art. 2414 C.civ.).
Dacă ipoteca mobiliară se poartă asupra unui cont bancar al debitorului, publicitatea se
realizează prin înscrierea ipotecii în arhivă, cât şi prin înscrierea în registrele speciale ale
instituţiei de credit. Ipoteca se constituie asupra unui cont, dar garanţia este reprezentată de
soldul creditor al unui astfel de cont.
Odată cu stingerea obligaţiei garantate, creditorul are obligaţia ca în cel mult 10 zile să
ceară radierea ipotecii. În cazul în care omite să solicite radierea, creditorul răspunde
pentru prejudiciile
Cel care a înregistrat primul ipoteca.

directe sau indirecte, legiuitorul stabilind expres în dispoziţiile art. 2419 C.civ., că valoarea
minimă a daunelor-interese fiind în echivalentul în lei a sumei de 500 euro.
Orice înscriere în arhivă are loc în baza unui contract de ipotecă şi a unui formular de aviz.
Creditorul ipotecar este obligat să comunice o copie de pe acest aviz constituitorului în cel
mult 24 ore de la înscrierea ipotecii (art. 2417 C.civ.).
În cazul în care există neconcordanţe între informaţiile cuprinse în contractul de ipotecă şi

cele cuprinse în formularul de aviz, prevalează acestea din urmă (art. 2416 C.civ.).
5.1 Formalităţile înscrierii ipotecilor
Formalităţi. În vederea înscrierii ipotecii, ambele părţi încheie contractul de ipotecă numai
în formă autentică în cazul ipotecilor imobiliare şi în formă autentică sau sub semnătură
privată în cazul ipotecilor mobiliare.
Pe baza înscrisurilor prevăzute de lege, la solicitarea creditorului ipotecar, registratorul de

carte funciară, în cazul ipotecilor imobiliare, verifică îndeplinirea condiţiilor de formă şi fond a
înscrisurilor depuse şi dispune prin încheiere înscrierea în partea a treia a cărţii funciare a
dreptului de ipotecă în favoarea creditorului.
În ceea ce priveşte ipotecile legale, este de arătat că izvorul acestora nu este convenţia
părţilor, ci legea, astfel încât în situaţiile reglementate de art. 2386 C.civ. persoanele
îndreptăţite beneficiază de drept de o ipotecă legală, situaţie în care, din oficiu, angajaţii OCPI
fac aceste înregistrări.
În cazul ipotecilor mobiliare, înregistrarea se face la solicitarea creditorului pe bază

înscrisului autentic sau sub semnătură privată în Arhiva Electronică de Garanţii Mobiliare, în
registrul comerţului sau în alte forme de publicitate prevăzute de lege [art. 2413 C.civ.].
Sancţiunea prevăzută de lege pentru nerespectarea formei contractului este nulitatea

absolută, iar dacă nu au fost respectate formele de publicitate prevăzute de lege, sancţiunea
aplicabilă este inopozabilitatea contractului de ipotecă încheiat, faţă de terţi sau alţi creditori,
astfel încât creditorul respectiv are drepturile unui creditor chirografar.
Tot astfel, înscrierea în arhivă a unei ipoteci lovite de nulitate nu conferă validitate unei
astfel de înscrieri (art. 2414 C.civ.).
Odată cu înscrierea unei ipoteci mobiliare asupra unui bun, creditorul este prezumat că a
luat la cunoştinţă de toate ipotecile înscrise anterior cu privire la acelaşi bun, legea
neacordând posibilitatea dovedirii contrariului (art. 2415 C.civ.).
În cazul instrumentelor financiare care sunt tranzacţionate conform regulilor pieţelor
respective, publicitatea se realizează prin înscrierea în acele registre care reglementează
regulile pe piaţa respectivă.
5.2. Problema radierii şi reducerii inscripţiilor ipotecare
Ştergerea (radierea) inscripţiilor ipotecare. Când datoria în legătură cu garantarea

căreia s-a constituit ipoteca a fost achitată în întregime, dispare obiectul ipotecii şi, pe cale de
consecinţă, înscrierea trebuie ştearsă (radiată).
Astfel, aşa cum s-a arătat mai sus, în cazul ipotecii mobiliare, dispoziţiile art. 2419
C.civ. prevăd obligaţia creditorului ipotecar ca în termen de 10 zile de la data la care
obligaţia garantată a fost plătită să ceară arhivei să radieze ipoteca înregistrată. În cazul
în care creditorul îşi încalcă această obligaţie, acesta răspunde de prejudiciile directe şi
indirecte cauzate debitorului şi
constituitorului ipotecii, valoarea daunelor-interese neputând fi mai mici de echivalentul a 500

euro.
Reducerea inscripţiilor ipotecare. Când datoria principală, cea pentru garantarea căreia
ipoteca s-a constituit, se achită doar parţial, inscripţia se restrânge (reduce). Aceeaşi situaţie
se aplică şi în cazul în care creditorul ipotecar a convenit în scris cu constituitorul ipotecii ca
fructele şi produsele bunului ipotecat să fie culese de acesta, caz în care valoarea produselor,
fructelor se impută asupra creanţei datorate.
Precizare. Ambele operaţii (ştergerea sau radierea şi reducerea inscripţiei) se realizează

prin menţiunea făcută în registrul în care s-a făcut înscrierea. O asemenea operaţie poate fi
opera voinţei părţilor sau poate fi dispusă pe cale judecătorească.
§6. Efectele şi stingerea ipotecii
6.1. Efectele ipotecii
Categorii de efecte. Ipoteca produce următoarele categorii de efecte:
efecte faţă de debitor;

efecte faţă de creditor;
efectele faţă de terţii dobânditori ai imobilului.
Efectele faţă de debitor. Faţă de debitor, ipoteca produce următoarele efecte:

debitorul păstrează posesia bunului ipotecat pe perioada afectării lui de o ipotecă;
debitorul culege fructele ca orice proprietar, în lipsă de stipulaţie contrară;
debitorul poate, în principiu1, înstrăina bunul ipotecat, dar înstrăinarea către noul dobân-
ditor se face cu sarcinile care îl apasă, în speţă ipoteca, cu condiţia ca aceste sarcini să fi fost
conservate prin inscripţia prevăzută de legea civilă.
Efectele ipotecii faţă de creditor. Faţă de creditor ipoteca produce următoarele efecte:
după ce s-a făcut inscripţia ipotecară, creditorul are dreptul să urmărească bunul în
mâinile oricui s-ar afla2;
creditorului ipotecar i se conferă şi dreptul de preferinţă în raport cu ceilalţi creditori,
potrivit cu rangul ipotecii, pentru a se îndestula din creanţa garantată.
creditorul ipotecar poate urmării şi pe cel ţinut personal pentru plata creanţei, ori
produsele bunului ipotecat când legea o permite (art. 2364 C.civ.)
Efectele ipotecii faţă de terţi. Faţă de terţii dobânditori ai bunului ipotecat, ipoteca
produce următoarele efecte:
Afară numai dacă, prin dispoziţii ale legii se dispune altfel, a se vedea art. 2373 C.civ.
A se vedea dispoziţiile art. 2360 C.civ.: „Creditorul ipotecar poate urmări bunul ipotecat în orice mână ar
trece, fără a ţine seama de drepturile reale constituite sau înscrise după înscrierea ipotecii sale”.
În 1990, doi soţi devin proprietarii unui imobil, prin încheierea unui contract de întreţinere, şi ulterior, în
calitate de proprietari, pentru garantarea unui credit bancar, constituie ipoteca asupra imobilului respectiv. În
1995, subsecvent constituirii ipotecii – cu toate formele legale – contractul de întreţinere se reziliază prin
hotărâre judecătorească irevocabilă (întrucât proprietarii – cumpărători nu şi-au respectat obligaţia de între-
ţinere către vânzătoarea – fosta proprietară, de la care au dobândit imobilul). În acest caz. ipoteca consti-tuită
în favoarea băncii se menţine în continuare, fiind opozabilă reclamantei care, în urma rezilierii contrac-tului de
întreţinere, a redevenit proprietara imobilului ipotecat (C.A. Alba Iulia, decizia civilă nr. 699/1995, în Dreptul nr.
5/1996, p. 92, cu o notă aprobativă şi o notă critică de G. Giurcă şi Ţ. Beligrădeanu).
terţul are dreptul de a dobândi un bun ipotecat şi de a-l transmite altei persoane, ipoteca
neavând drept efect indisponibilizarea bunului, ci doar constituirea unei sarcini asupra
acestuia, fiind interzise de legiuitor prin intermediul art. 2376 C.civ. clauzele de inalienabilitate
în contractele de ipotecă;
terţul dobânditor răspunde de datoriile ipotecare cu valoarea bunului ipotecat
deoarece, conform art. 2361 alin. (1) C.civ., „cel care dobândeşte un bun ipotecat
răspunde cu acel bun pentru toate datoriile ipotecare”. În acelaşi timp, terţul dobânditor al
bunului ipotecat se bucură şi este ţinut de toate termenele de plată de care beneficiază
sau este ţinut şi debitorul obligaţiei ipotecare1. Prin urmare, se recunoaşte dobânditorului
posibilitatea de a declanşa procedura purgei ipotecilor2, care constă în oferta pe care
dobânditorul o face creditorului de a achita datoria şi toate sarcinile ipotecare până la
concurenţa preţului imobilului obiect al înstrăinării;
terţul dobânditor poate plăti pe creditorul urmăritor, subrogându-se în drepturile acestuia,
poziţie care-i permite să urmărească el pe debitorul principal3;
dobânditorul poate opune creditorului unele excepţii precum:
nulitatea actului de ipotecă;
nulitatea inscripţiei;
excepţia de garanţie contra evicţiunii în situaţia în care creditorul urmăritor este
moştenitorul vânzătorului de la care terţul a dobândit imobilul;
excepţia beneficiului de discuţiune al fideiusorului, dacă au mai rămas bunuri ipotecate
pentru aceeaşi datorie, în patrimoniului debitorului principal, cu consecinţa suspendării
procedurii de urmărire începute şi reluarea ei, numai dacă prin urmărirea bunurilor debitorului
nu se acoperă în întregime datoria.
6.2. Stingerea ipotecii
Moduri de stingere. Enumerare. Ipoteca se poate stinge în următoarele modalităţi:

pe cale accesorie;
pe cale principală4.
Stingerea ipotecii pe cale accesorie. Pe cale accesorie, ipoteca mobiliară se stinge,

iar ipoteca imobiliară se radiază ca urmare a stingerii raportului de obligaţie garantat.
Obligaţia princi-pală (garantată) se poate stinge prin oricare din modalităţile prevăzute de
lege, respectiv prin:
a) plată (executarea) obligaţiei principale;
remiterea de datorie pentru obligaţia principală;

compensaţie;
darea în plată;
confuziunea;
imposibilitatea fortuită de executare;
în cazul rezilierii, rezoluţiunii sau nulităţii contractului principal;
A se vedea art. 2361 alin. (1) teza a II-a C.civ.

Curăţarea imobilului de ipotecă.
A se vedea dispoziţiile art. 1596 lit. b) C.civ.: „Subrogaţia se produce de drept (…) în folosul
dobândi-torului unui bun care îl plăteşte pe titularul creanţei însoţite de o garanţie asupra bunului
respectiv” şi art. 2363 C.civ.
A se vedea dispoziţiile art. 2428 alin. (2) lit. a) C.civ.: „stingerea obligaţiei principale prin oricare
dintre modurile prevăzute de lege”.
neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea obligaţiei garantate ori îndeplinirea evenimentului de care
depinde stingerea acesteia;
dobândirea de către creditor a bunului grevat;
alte cazuri prevăzute de lege;
În cazul în care obligaţia se stinge pe cale principală sau pentru neîndeplinirea evenimentului de care depinde
naşterea obligaţiei garantate ori îndeplinirea evenimentului de care depinde stingerea acesteia, părţile pot conveni ca
garanţia să fie folosită pentru garantarea unei alte obligaţii determinate ori determinabile, fără a se vătăma însă drepturile
dobândite anterior de alte persoane [art. 2428 alin. (3) C.civ.].
În toate cazurile în care se stinge obligaţia garantată prin unul din modurile precizate sau cunoscute, se stinge şi
ipoteca datorită caracterului ei accesoriu.
Stingerea ipotecii pe cale principală. Pe cale principală, ipoteca mobiliară se stinge, iar ipoteca imobiliară se
radiază, independent de raportul juridic de obligaţie principal (garantat) care rămâne valabil.
Modurile proprii de stingere a ipotecii sunt:
renunţarea expresă sau tacită a creditorului la ipotecă (renunţarea este un act juridic unilateral şi irevocabil al
creditorului, ea nu produce efecte asupra creanţei garantate, neavând valoarea unei prezumţii de remitere de datorie);
prin purgarea imobilului de ipotecă de către debitorul acestuia;
prin anularea actului de constituire a ipotecii;
prin dobândirea de către creditor a bunului grevat. Vorbim în această situaţie de o confuziune a calităţii de creditor
ipotecar şi de proprietar al bunului ipotecat.;
prin pieirea imobilului [art. 2428 alin. (1) C.civ.];
prin neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea ipotecii ori îndeplinirea evenimentului de care depinde
stingerea acesteia;
prin constatarea nulităţii contractului de ipotecă.
§7. Concursul ipotecilor
Situaţii de concurenţă. Enumerare. În cazul în care există mai mulţi creditori care au
garanţii reale asupra unui bun, ordinea de preferinţă şi rangul acestora se determină după
cum urmează:
Concursul între ipotecile imobiliare. Rangul ipotecilor imobiliare este determinat de

ordinea înregistrării cererilor de înscriere în cartea funciară. Drept urmare, cel ce a înscris
primul garanţia sa în registrele de publicitate (prior tempore potior jure) este îndreptăţit să
se îndestu-leze primul din bunul afectat, ce va rămâne putând fi luat de ceilalţi creditori.
Dacă creditorii au înscris ipoteca lor în aceeaşi zi, ambii se vor îndestula în mod egal din
bunul afectat.
Concursul între ipoteci mobiliare. Aceeaşi regulă se aplică şi în cazul ipotecilor

mobiliare, astfel cel ce a perfectat primul ipoteca va avea dreptul să se îndestuleze înaintea
celorlalţi creditori.
Concursul între ipoteci imobiliare şi ipoteci mobiliare. Atunci când acelaşi bun
este grevat atât de ipoteci mobiliare, cât şi de ipoteci imobiliare, sunt preferaţi creditorii a
căror ipotecă a fost anterior făcută publică în registrele de publicitate aferente. Cu toate
acestea, ipoteca imobiliară înscrisă în aceeaşi zi cu o ipotecă mobiliară va fi preferată
acesteia din urmă (art. 2422
C.civ.). Situaţia de concurs nu poate exista decât între o ipotecă imobiliară şi o ipotecă
mobiliară perfectă, întrucât o ipotecă mobiliară care nu a fost perfectă nu este opozabilă.
Concursul între ipotecă şi gaj. Creditorul a cărui ipotecă este înscrisă în arhivă este
preferat creditorului gajist, chiar dacă acesta a obţinut detenţia bunului ipotecat anterior
înscrierii ipotecii (art. 2423 C.civ.).
Concursul între ipotecile generale şi ipotecile speciale. Între o ipotecă asupra unei
universalităţi de bunuri mobile şi o ipotecă asupra unor bunuri mobile determinate are
prioritate aceea dintre ele care a fost înscrisă sau perfectată mai întâi (art. 2424 C.civ.).
Concursul între ipotecile mobiliare privilegiate1. Ipotecile mobiliare privilegiate

reprezintă excepţii de la regula dobândirii rangului ipotecilor perfecte potrivit ordinii înscrierii
sau perfectării ipotecilor. În cazul ipotecilor mobiliare privilegiate, legea conferă rang prioritar
ipotecii constituite pentru garantarea anumitor creanţe.
Ipoteca constituită în favoarea vânzătorului unui bun sau a creditorului care a acordat
împrumut pentru cumpărarea bunului are prioritate asupra unei ipoteci anterioare, dacă,
înainte ca debitorul să obţină posesia bunului ipotecat, avizul a fost înscris la arhivă, iar
vânzătorul sau, după caz, creditorul îl înştiinţează în scris pe creditorul ipotecar anterior
despre vânzare şi despre înscrierea ipotecii. Caracterul privilegiat al ipotecii rezultă din
aceea că este preferată în raport de orice ipotecă anterioară constituită asupra bunului
grevat, cu condiţia ca înscrierea să aibă loc înainte ca debitorul să fi intrat în stăpânirea
bunului şi creditorul garantat să îl fi înştiinţat pe creditorul anterior despre vânzarea şi
înscrierea garanţiei. Această obligaţie nu îl priveşte şi pe creditorul ulterior, deoarece
acesta se prezumă că cunoaşte ipotecile înscrise în arhivă.
Ipoteca asupra recoltei sau asupra produselor ce se vor obţine prin valorificarea acesteia,
constituită în scopul obţinerii sumelor necesare pentru a produce recolta, precum şi ipoteca
constituită în perioada de creştere a plantelor ori în cursul unei perioade de 6 luni înainte de
recoltare sunt preferate, din momentul înscrierii lor în arhivă, oricărei alte ipoteci.
Ipoteca asupra efectivelor de animale sau asupra produselor acestora, constituită în
scopul asigurării fondurilor care să îi permită celui care a constituit ipoteca să
achiziţioneze nutreţuri, medicamente sau hormoni, necesare pentru hrana ori tratarea
animalelor, are prioritate asupra oricărei alte ipoteci constituite asupra aceluiaşi bun ori
asupra produselor lui, alta decât ipoteca vânzătorului de nutreţuri, medicamente sau
hormoni. Singura condiţie în cazul acestei ipoteci este încheierea unui contract de ipotecă
mobiliară în forma cerută de lege.
Concursul între ipoteci şi privilegii. În caz de concurs între privilegii pe de o parte sau
între acestea şi ipoteci, legiuitorul a stabilit ordinea următoare:
1) creanţele privilegiate asupra unor bunuri mobile prevăzute de art. 2339 C.civ. se
satisfac primele, conform art. 2342 alin. (1) C.civ.;
2) creanţele garantate cu ipotecă sau gaj, după consideraţiile arătate mai sus, trec pe locul
al doilea;
privilegiul special este preferat unei ipoteci mobiliare, dacă este înscris în arhivă înaintea
acestuia din urmă;
titularul unui privilegiu este preferat titularului unei ipoteci imobiliare, dacă privilegiul este
înscris în cartea funciară înaintea ipotecii.
A se vedea art. 2425 C.civ.

Concursul ipotecilor înscrise şi gaj. Conform art. 2482 C.civ., publicitatea gajului
asupra bunurilor mobile corporale se poate realiza fie prin deposedarea debitorului de bunul
grevat, fie prin înscrierea garanţiei la arhivă.
Potrivit art. 2423 C.civ., creditorul a cărui ipotecă mobiliară este înscrisă în arhivă, este
preferat creditorului gajist, chiar dacă acesta a intrat în stăpânirea bunului ipotecat anterior
înscrierii.
Per a contrario, dacă ipoteca mobiliară nu a fost înscrisă în arhivă, posesia exercitată de
creditorul gajist va fi preferată.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor amintite rezultă următoarele concluzii:
detenţia creditorului gajist, este ineficace în concurs cu un creditor ipotecar ce a înscris

ipoteca sa în arhivă. Dacă ipoteca nu este înscrisă, creditorul gajist este preferat;
pentru a avea câştig de cauză, creditorul gajist trebuie să îşi înscrie dreptul său în arhivă.
§8. Cesiunea ipotecii. Cesiunea rangului ipotecii. Schimbarea rangului ipotecii
Dezvoltare. Aşa cum s-a arătat mai sus, creditorul ipotecar poate cesiona dreptul său de
ipoteca sau rangul acesteia. Astfel acesta poate ceda unui creditor chirografar ipoteca
creanţei sale sau poate conveni cu acesta schimbarea rangului ipotecilor, sub condiţia notării
în registrul de publicitate a operaţiei efectuate.
Atât cesiunea dreptului de ipotecă, cât şi cesiunea rangului ipotecii trebuie să

îndeplinească câteva condiţii comune, şi anume:
dreptul de ipotecă sau rangul ipotecii pot fi cesionate doar dacă suma pentru care este
constituită ipoteca este determinată în actul constitutiv al ipotecii [art. 2358 alin. (1) C.civ.];
contractul de cesiune dintre creditorul ipotecar cedent şi creditorul cesionar se încheie în
formă scrisă, cu obligaţia înştiinţării debitorului cedat [art. 2358 alin. (2) C.civ.]. Forma scrisă a
contractului este o condiţie de valabilitate, iar înştiinţarea debitorului este o condiţie de
opozabi-litate;
cesiunea ipotecii şi cesiunea de rang se face cu respectarea dispoziţiilor de publicitate în
materie de carte funciară sau, după caz, a celor care privesc opozabilitatea faţă de terţi a
ipotecii mobiliare [art. 2358 alin. (3) C.civ.].
Dacă între ipotecile al căror rang se schimbă se găsesc şi alte garanţii sau drepturi ai
căror titulari n-au consimţit la schimb, convenţia nu le poate fi opusă decât în măsura în care
le era opozabilă garanţia al cărei rang a fost cedat.
În toate cazurile, cesiunea rangului se face în limita creanţei ipotecare al cărei rang a fost
cedat, iar schimbul rangului se face în limita creanţei ipotecare care are rangul preferat.
Dacă bunul ipotecat este vândut la licitaţie, creditorul care a dobândit rangul unei creanţe
sub condiţie va putea renunţa la beneficiul schimbării de rang, creanţa ipotecară condiţională
reluându-şi rangul cedat [art. 2427 alin. (4) C.civ.].
§9. Executarea ipotecii
Generalităţi. Dacă debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, creditorul poate urmării
bunul ipotecat în mâinile oricui s-ar afla, fără a ţine seama de drepturile reale constituite sau
înscrise după înscrierea ipotecii sale.
Din dispoziţiile privind executarea ipotecii rezultă că, executarea nu se poate face decât în
virtutea unui titlu executoriu şi pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.
Întrucât actele notariale care constată o astfel de creanţă sunt titluri executorii, credem că
acestea îndeplinesc această cerinţă şi pe baza acestora se poate trece la executarea silită.
Problema practică care se ridică vizează situaţia în care contractul de ipotecă mobiliară
este încheiat prin înscris sub semnătură privată, situaţie în care se pune întrebarea, dacă
acest înscris este un titlu executoriu.
Deşi suntem în prezenţa unei excepţii, credem că şi acest înscris este un titlu executoriu,
chiar dacă nu este un înscris autentic.
Prin dispoziţiile art. 2431 C.civ., legiuitorul a stabilit că, „Contractele de ipotecă valabil
înche-iate sunt, în condiţiile legii, titluri executorii”, iar în cuprinsul art. 2388 C.civ. este statuat
că „Con-tractul prin care se constituie o ipotecă mobiliară se încheie în formă autentică sau
sub semnă-tură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute”.
Drept urmare, dacă părţile au respectat condiţiile de fond, formă şi de publicitate prevăzute
de lege sub sancţiunea nulităţii absolute, acestea se pot prevala de puterea executorie a
înscrisurilor respective, motiv pentru care opinăm că înscrisul sub semnătură privată este un
titlu executoriu prin dispoziţia expresă a legii.
Este de precizat că, în situaţia dată, suntem în prezenţa unei excepţii de la regulă, astfel
încât se aplică principiul conform căruia excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare.
Posibilitatea creditorului nu este limitată sub aspectul executării creanţei sale, acesta
poate realiza creanţa sa şi prin alte acţiuni personale sau măsuri prevăzute de legea civilă.
Inserarea unor clauze de reţinere a bunului sau de dispunere din partea creditorului în alte
condiţii decât cele prevăzute de lege pentru executarea creanţei sale se consideră nescrise.
Dacă în faza de executare a bunurilor mobile unui creditor ipotecar de rang inferior i se
execută un bun ipotecat în favoarea sa, acesta poate invoca beneficiul de discuţiune, numai
dacă există bunuri mobile suficiente ipotecate în favoarea creditorului de rang superior pentru
aceeaşi datorie. Dacă cererea sa este admisă, executarea asupra acelui bun ipotecat va fi
suspendată.
9.1. Executarea ipotecilor mobiliare
A. Executarea ipotecii asupra bunurilor corporale
Dezvoltare. În cazul în care debitorul nu îşi execută obligaţia principală, creditorul este
îndrituit, la alegerea sa, să acţioneze astfel:
să vândă bunul ipotecat în condiţiile art. 2445-2459 C.civ.;
să îşi însuşească bunul pentru a stinge creanţa ipotecară în condiţiile art. 2460-2463
C.civ.;
să preia bunul în scop de administrare în condiţiile art. 2468-2473 C.civ.
Sub acest aspect, creditorul poate prelua bunul cu toate accesoriile acestuia [art. 2438 lit.
a) C.civ.] sau, fără a le deplasa de la locul lor, poate lua orice măsuri ca bunurile respective să
nu mai poată fi folosite de debitor pentru ca, ulterior, să poată dispune de ele în condiţiile legii
[art. 2438 lit. b) C.civ.]. Creditorul va putea prelua oricând bunul pe durata executării silite,
chiar şi pe durata opoziţiei la executare [art. 2452 alin. (2) C.civ.].
Pentru a intra în posesia efectivă a bunului, creditorul va trebuie să emită o notificare prin
intermediul executorului judecătoresc, prin care să aducă la cunoştinţă constituitorului ipotecii
sau deţinătorului bunului, obligaţia de a-i predea bunul mobil ipotecat, cât şi înscrisurile ce
atestă dreptul de proprietate asupra bunului respectiv.
Cel care deţine bunul este obligat să îl predea creditorului ipotecar, dar acesta poate şi
refuza în cazul în care creditorul ipotecar nu face dovada dreptului său de a prelua bunul
(art. 2441 C.civ.). Asupra bunului ipotecat numai creditorul de rang superior are un drept
prefe-renţial, astfel încât dacă un creditor de rang inferior a preluat bunul, acesta poate fi
obligat să îl predea acelui creditor cu rang superior.
În caz de refuz, creditorul poate apela la ajutorul organului de executare, însă în activitatea
de executare creditorul nu va tulbura liniştea şi ordinea publică şi nu poate recurge direct sau
indirect la constrângere, chiar dacă fapta sa nu ar constitui infracţiune.
Dacă creditorul va opta pentru concursul executorului judecătoresc la deposedarea

deţinăto-rului de bun, acesta trebuie să formuleze o cerere care va fi însoţită de o copie după
contractul de garanţie, de o descriere a bunului şi dacă este cazul de o copie certificată de pe
înscrierea ipotecii la arhivă. La solicitarea executorului organele de poliţie sunt obligate să
acorde tot sprijinul pentru preluarea bunului.
Din dispoziţiile art. 2443 C.civ., rezultă că executorul judecătoresc are obligaţia ca în
termen de 48 ore de la primirea cererii să se deplaseze la locul unde se află bunul
ipotecat, să îl ridice şi să îl predea de îndată creditorului, întocmind proces-verbal. Toate
cheltuielile se avansează de creditor, riscul transportului şi depozitării bunului fiind în
sarcina sa, urmând ca ulterior aceste cheltuieli să fie suportate cum este şi normal de
către debitor, sau din bunul ipotecat.
Din momentul în care creditorul a intrat în posesia bunului ipotecat, acesta are drepturile şi
obligaţiile unui administrator al bunului altuia împuternicit cu administrarea simplă (art. 2444
C.civ.).
Atunci când ipoteca poartă asupra unor bunuri mobile accesorii ale unui imobil,
creditorul ipotecar se poate prevala, în privinţa acestora, de dreptul de a intra în posesia
acestora, afară de cazul în care a început urmărirea potrivit regulilor stabilite pentru
executarea ipotecilor imobiliare.
Astfel, creditorul poate separa cele două bunuri, însă are obligaţia să despăgubească pe
ceilalţi titulari de drepturi reale, iar nu pe constituitor, pentru cheltuielile necesare reparării
stricăciunilor produse prin separarea celor două bunuri.
Cei îndreptăţiţi la despăgubire pot refuza separarea bunurilor dacă creditorul ipotecar nu
oferă o garanţie suficientă pentru plata despăgubirilor. Dacă bunul imobil pierde din valoare
urmare a separării, creditorul nu poate fi obligat la despăgubiri.
Mai este de precizat că, regulile arătate mai sus, prevăzute de art. 2437 C.civ., nu se
aplică în cazul materialelor obişnuite de construcţie incorporate într-o construcţie.
B. Vânzarea bunului mobil ipotecat
Consideraţii preliminare. Formalităţi procedurale. Vânzarea bunului ipotecat reprezintă

prima modalitate de executare pe care creditorul ipotecar o are la îndemână, aşa cum rezultă
din dispoziţiile art. 2435 C.civ. Pentru demararea procedurii de vânzare a bunului mobil
ipotecat, creditorul se adresează instanţei de executare pentru încuviinţarea acestei proceduri.
La cererea de încuviinţare se vor adresa documentele ce atestă existenţa creanţei ipotecare,
contractul de ipotecă mobiliară şi dovada perfectării ipotecii mobiliare.
Cererea se va judeca în şedinţă publică cu citarea părţilor, moment în care instanţa

compe-tentă va analiza înscrisurile depuse, soluţionând cauza printr-o încheiere de
încuviinţare sau respingere, ce poate fi atacată cu apel.
În cazul în care doreşte să vândă bunul ipotecat, sub sancţiunea nulităţii vânzării, cu
cel puţin
15 zile înainte de data stabilită pentru vânzare, creditorul este obligat să înscrie un aviz de
executare la arhivă şi să notifice1 următoarele persoane cu privire la efectuarea vânzării

bunului ipotecat:
debitorul obligaţiei garantate prin ipotecă, fideiusorilor şi codebitorilor solidari ai

acestuia;
constituitorul sau, după caz, succesorii în drepturi ai acestuia;
toţi creditori ipotecari ale căror ipoteci au devenit opozabile prin înscrierea în arhivă a
unui aviz care identifică bunul grevat şi care, la data notificării, este înscris pe numele
debitorului;
toate persoanele de la care a primit notificarea existenţei unui drept sau a unei pretenţii
cu privire la bunul ipotecat, precum şi celor de la care bunul a fost ridicat ori la care acesta se
află, dacă sunt cunoscuţi;
toţi creditori ipotecari şi privilegiaţi a căror garanţie a devenit opozabilă pe altă cale, în
temeiul legii, dacă creditorul ipotecar cunoaşte identitatea şi adresa acestora.
Notificarea vânzării trebuie să indice în mod clar următoarele:
constituitorul şi creditorul ipotecar;

bunurile care fac obiectul urmăririi;
suma pentru care se porneşte urmărirea;
metoda prin care se va realiza valorificarea bunului;
data, ora şi locul la care va avea loc licitaţia publică, precum şi preţul de pornire a licitaţiei
ori, după caz, data şi ora cu începere de la care creditorul va dispune de bun.
În termen de 15 zile de la comunicarea notificării sau de la înscrierea avizului de executare
în arhivă, cei interesaţi sau persoanele vătămate prin executare pot formula la instanţa
competentă opoziţie la executare.
Competenţa de soluţionare a opoziţiei la executare revine judecătoriei care a încuviinţat

vân-zarea bunului ipotecat [art. 1811 alin. (2) din Legea nr. 71/2011].
Introducerea opoziţiei la executare suspendă de drept procedura de vânzare până la
soluţionarea acesteia. Cauza se va judeca în termen de 5 zile, iar hotărârea instanţei poate fi
atacată numai cu apel în termen de 5 zile de la comunicarea soluţiei.
În situaţia în care opoziţia a fost respinsă, apelul introdus nu opreşte pe creditor să

treacă la vânzarea bunului. Apelul se va judeca de urgenţă conform regulilor ordonanţei
preşedinţiale.
Dacă între timp debitorul a plătit datoria, instanţa va dispune încetarea executării şi
restituirea bunului ipotecat. Dacă aceasta va constata încălcarea dispoziţiilor privind vânzarea,
va stabilii condiţiile şi regulile vânzării în continuare.
Până la judecarea opoziţiei şi în cursul judecării ei, dacă creditorul nu a intrat în posesia
bunului ipotecat, acesta poate face demersurile legale pentru a prelua bunul.
Dispoziţiile mai sus-arătate nu se aplică dacă bunurile urmărite silit sunt supuse pieirii,
dete-riorării, devalorizării sau sunt vândute în mod obişnuit pe o piaţă organizată [art.
2449 alin. (4)
C.civ.].
Pe tot parcursul acestor proceduri prevăzute de lege, debitorul sau orice persoană
interesată poate executa obligaţia, plătind toate cheltuielile rezonabile făcute pentru preluarea
şi vânzarea bunului, creditorul fiind obligat a primii plata şi a înceta orice măsuri de executare
silită, cu obligaţia de restituire a bunului (art. 2453 C.civ.).
Creditorul poate vinde bunurile în starea în care se găsesc sau după luarea unor măsuri
comercial rezonabile pentru valorificarea acestora.
A se vedea art. 2449 şi art. 2450 C.civ.

Vânzarea se poate face prin licitaţie publică, negociere directă, vânzarea în bloc sau
separat, prin unul sau mai multe contracte, sau printr-un mod stabilit de părţi în contractul
de ipotecă.
Este de precizat că evaluarea bunului se va face de către un expert evaluator desemnat

de către creditor şi constituitor. Dacă între cele două expertize va fi o diferenţă mai mică de o
cincime, valoarea bunului va fi considerată media aritmetică a celor două valori.
Dacă diferenţa dintre cele două valori e mai mare de o cincime, evaluatorii vor desemna
un al treilea expert, valoarea finală fiind dată de media aritmetică a celor mai apropiate două
evaluări.
În toate cazurile, vânzarea trebuie realizată într-o manieră comercial rezonabilă în ceea ce
priveşte metoda, momentul, locul, condiţiile şi toate celelalte aspecte ale acesteia [art. 2445
alin. (4) C.civ.].
Din dispoziţiile legale rezultă că vânzarea bunurilor este comercial rezonabilă dacă are loc
astfel:
în modul în care se dispune în mod obişnuit de bunuri de acelaşi fel pe o piaţă

organizată;
la preţul stabilit pe o piaţă organizată şi valabil în momentul vânzării;
în conformitate cu practicile comerciale rezonabile urmate de cei care vând în mod
obişnuit bunuri de acelaşi fel;
în conformitate cu regulile stabilite prin contractul de ipotecă, atunci când nu există o
piaţă organizată pentru bunul ipotecat sau dacă nu există practici comerciale standardizate.
În cazul în care au fost respectate aceste cerinţe, simplul fapt că se putea obţine un preţ
mai bun, dacă vânzarea se realiza în alt moment sau loc, nu determină ca vânzarea să nu fie
considerată comercial rezonabilă.
Creditorul poate vinde bunul ipotecat chiar dacă acesta se află în posesia debitorului,
cumpărătorul având dreptul de a intra în posesia bunului în aceleaşi condiţii în care putea intra
şi vânzătorul.
Dacă după vânzarea bunurilor creanţa nu este acoperită din preţul obţinut pe acestea,
debitorul rămâne obligat personal pentru diferenţa de preţ neachitată.
Conform dispoziţiilor art. 2474 C.civ., dacă creditorul încalcă regulile privitoare la preluarea
bunului ipotecat, acesta răspunde pentru pagubele pricinuite. Problema care se ridică este
dacă persoana interesată sau vătămată prin executare mai poate promova o acţiune în daune
conform art. 2474 C.civ., dacă anterior a promovat opoziţie la executare, sesizând instanţa cu
privire la anumite neregularităţi referitoare la încălcarea dispoziţiilor privind vânzarea bunului.
Într-o opinie1 din doctrină, s-a arătat că acţiunea în daune va fi admisibilă doar pentru
moti-vele care nu au putut fi invocate pe calea opoziţiei la executare, din motive obiective,
astfel încât cel care a promovat opoziţie la executare privind procedura de vânzare nu mai
are deschisă şi calea acţiunii în daune pentru aceleaşi motive, întrucât hotărârea dată în
judecarea opoziţiei la executare are autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte
motivele invocate.
Cei care nu au formulat opoziţie la executare, deşi au fost notificaţi, au dreptul de a solicita
daune, însă nu mai pot obţine suspendarea şi regularizarea vânzării pe calea opoziţiei.
În opinia noastră, considerăm că destinatarii notificării pot uzita atât de posibilitatea

introdu-cerii unei opoziţii la executare, cât şi o acţiune în plata unor daune, din următoarele
conside-rente.
A se vedea, în acest sens, G Boroi, A. Ilie. Comentariile …, p. 387.

Sub un prim aspect, pe calea opoziţiei la executare prevăzută de art. 2452 C.civ. pot fi
invocate neregularităţi privitoare la procedura de vânzare a bunurilor mobiliare ipotecate care
dacă sunt găsite întemeiate de instanţa de judecată va proceda la stabilirea condiţiilor,
regulilor şi va încuviinţa valorificarea bunului conform dispoziţiilor stabilite.
În cadrul acestei proceduri nu poate fi analizată problema pagubelor pricinuite, întrucât

aceasta priveşte numai dacă procedura de vânzare prevăzută la art. 2445-2451 C.civ. s-a
respectat.
Pe de altă parte, legiuitorul, prin denumirea marginală a art. 2474 C.civ., a înţeles să
sancţio-neze încălcarea regulilor privitoare la preluarea bunului, analizată distinct în pct. III în
care sunt stabilite regulile în care creditorul ipotecar poate prelua bunul ipotecat în contul
creanţei sau în vederea administrării, situaţie distinctă de vânzarea bunului ipotecat.
În atare situaţie, dacă creditorul ipotecar ar prelua bunul ipotecat în contul creanţei sau în
vederea administrării, cu încălcarea prevederilor stabilite expres, deschide calea unei acţiunii
în răspundere civilă delictuală, pentru pagubele pricinuite, persoanelor interesate sau
vătămate, acţiune distinctă de opoziţia la executare, guvernată de reguli specifice.
Situaţii ulterioare vânzării. Cazurile care interesează după vânzarea bunului ipotecat
vizează situaţia cumpărătorului bunului ipotecat, situaţia în care bunul vândut nu aparţine
debitorului, ci unui terţ, şi cazul în care constituitorul are un drept de locaţiune asupra bunului
şi distribuirea sumelor realizate.
Dobândirea lucrului de cumpărător1. Prin vânzarea bunului mobil ipotecat cu

respectarea procedurii prevăzute de lege, cumpărătorul dobândeşte toate drepturile pe
care le avea constituitorul asupra bunului, ipotecile şi privilegiile asupra bunului respectiv
se sting, iar toate actele ce au stat la baza executării silite fac dovada dreptului de
proprietate a dobânditorului.
Bunul vândut nu aparţine debitorului2. Dacă creditorul află că bunul ce urmează a fi

vândut nu aparţine debitorului, ci unei alte persoane, acesta trebuie să restituie fie preţul, fie
lucrul adevăratului proprietar. Obligaţia creditorului de a restitui lucrul sau preţul ia naştere din
momentul în care a aflat că debitorul nu este proprietarul bunului, iar neîndeplinirea acestei
poate fi sancţionată cu o acţiune în daune pentru prejudiciile cauzate, acţiunea ce se va
întemeia pe dispoziţiile art. 2475 alin. (1) C.civ. În situaţia în care creditorul nu a cunoscut,
până la distri-buirea preţului, faptul că debitorul nu este titularul lucrului, el este exonerat de
orice răspundere, dacă a restituit debitorului ceea ce a rămas din vânzarea bunului. Opinăm
că într-o atare situaţie, a restituirii preţului sau lucrului, debitorul poate fi obligat să aducă un
alt bun pentru garantarea obligaţiei sale.
Locaţiunea bunului3. Dacă la încheierea contractului de ipotecă creditorul şi
constituitorul ipotecii s-au înţeles ca după vânzarea bunului cel din urmă să folosească bunul
în calitate de locatar, acest drept de locaţiune va fi opozabil oricărui dobânditor, cu condiţia să
fi fost înscris în arhivă sau să fi fost cunoscut pe altă cale.
Distribuţia preţului. După încasarea preţului obţinut prin vânzarea bunurilor

ipotecate, creditorul va deduce toate cheltuielile efectuate cu preluarea, conservarea,
valorificarea bunului şi vânzarea sa, diferenţa urmând să fie distribuită creditorilor
privilegiaţi şi ipotecari în funcţie de

ordinea de preferinţă. În activitatea de distribuţie a preţului, creditorul are drepturile şi

obligaţiile unui administrator al bunurilor altuia împuternicit cu administrarea simplă.
Nerespectarea ordinii de prioritate în satisfacerea creanţelor (distribuirea preţului) atrage

răspunderea creditorului urmăritor pentru prejudiciile create celorlalţi creditori, potrivit dreptului
comun, excepţie făcând situaţia în care acesta nu a cunoscut existenţa altor creditori ipotecari
sau privilegiaţi care, deşi aveau o garanţie opozabilă, aceasta nu a fost înscrisă în arhivă.
În cazul în care, după distribuirea sumelor obţinute, au mai rămas sume disponibile,
acestea trebuie predate debitorului în termen de 3 zile sau depuse într-un cont bancar pe
numele acestuia, fiind înştiinţat despre aceasta.
Întreaga activitate de distribuţie a preţului trebuie consemnată într-un proces-verbal care

va fi comunicat atât debitorului, cât şi celorlalţi creditori şi va fi înscris totodată în arhivă.
Preluarea bunului ipotecat în contul creanţei. Formalităţi procedurale. Pe lângă

vânzarea bunului ipotecat, creditorul are posibilitatea, dacă legea nu prevede contrariul, să îşi
însuşească bunul ipotecat pentru stingerea creanţei.
Valabilitatea aceste proceduri presupune:
- acordul scris (consimţământul) al constituitorului [art. 2460 alin. (2) C.civ.]. Lipsa
consimţă-mântului se va sancţiona cu nulitatea relativă a formelor de executare silită;
debitorul şi ceilalţi creditori sau garanţi, indicaţi în art. 2450 C.civ., nu se opun.
Pentru a fi valabilă această operaţie, creditorul trebuie să înscrie în arhivă un aviz de
preluare a bunului în contul creanţei, notificând totodată debitorul, constituitorul ipotecii, ceilalţi
creditori ai debitorului, cât şi orice fideiusor sau codebitor solidar.
În cazul în care una din persoanele prevăzute de art. 2450 C.civ. se opune la
preluarea bu-nului în contul creanţei, trebuie să o comunice creditorului în termen de 15
zile de la comuni-carea notificării, opoziţie care va fi judecată cu aceeaşi procedură
prevăzută de art. 2452 C.civ.
Efectele produse de preluarea creanţei în contul datoriei. Efectele produse prin

preluarea creanţei cu respectarea formalităţilor mai sus-arătate sunt prevăzute de art. 2463
C.civ., şi anume:
stinge creanţa ipotecară;
transferă creditorului toate drepturile pe care constituitorul le are asupra bunului;
stinge toate ipotecile şi privilegiile de rang inferior.
Dovada dreptului de proprietate pentru creditor, va rezulta din contractul de ipotecă
împreună cu notificarea de preluare a bunului în contul creanţei.
C. Executarea ipotecilor asupra titlurilor reprezentative
Ipoteca asupra titlurilor reprezentative. Când ipoteca are ca obiect titluri reprezentative
privind bunuri mobile, inclusiv recipise de depozit şi warante, creditorul are dreptul să vândă
bunurile şi să distribuie preţul, cu respectarea dispoziţiilor mai sus-arătate. Cu alte cuvinte,
creditorul care se află în posesia unor astfel de titluri are dreptul să le transmită, prin remitere
sau andosare, sau poate să se îndestuleze din vânzarea mărfurilor a căror proprietate a fost
înscrisă în titluri. Deţinerea titlurilor este necesară în vederea demarării procedurii de
executare silită deoarece dovada proprietăţii asupra bunului înscris în titlu se poate face doar
prin deţinerea sau andosarea titlului.
De asemenea, conform alin. (2) al art. 2464 C.civ., creditorul poate avea o ipoteca şi
asupra titlurilor de valoare negociabile. Titlurile de valoare negociabile se împart în trei
categorii:
titlurile nominative sunt acele titluri care permit identificarea titularului şi care se transmit
prin cesiune. Asemenea titluri sunt acţiunile nominative materializate emise de societăţile pe
acţiuni;
titlurile la ordin sunt înscrisuri care cuprind drepturi ce pot fi exercitate de o persoană
determinată denumită primul beneficiar sau de o altă persoană căreia i-au fost transmise
aceste drepturi printr-o formalitate numită gir. Girul prin care se realizează transmiterea
titlului constă într-o menţiune translativă de drepturi făcută de posesorul titlului, în
cuprinsul titlului, cu arătarea numelui dobânditorului. Fac parte din această categorie
cecul, cambia şi biletul la ordin;
titlurile la purtător sunt înscrisuri care conferă drepturile din titlu posesorului legitim al
înscrisului, fără a determina persoana titularului drepturilor. Transmiterea acestui titlu se face
prin simpla remitere materială a înscrisului.
Dacă ipoteca poartă asupra unor titluri de valoare negociabile, creditorul are dreptul de a
executa ipoteca împotriva giranţilor şi avaliştilor.
D. Executarea ipotecilor asupra creanţelor
Ipoteca asupra creanţelor1. Când ipoteca poartă asupra unei creanţe, creditorul
poate opta, după preluarea titlului care constată creanţa respectivă, între a cere şi obţine
plata de la debitorul din titlu ori poate înstrăina creanţa şi însuşi preţul în limita sumei
garantate, situaţie în care vânzarea creanţei trebuie să respecte regulile cesiunii ce
creanţă. În situaţia în care suma depăşeşte cuantumul creanţei garantate, creditorul nu va
fi obligat să distribuie preţul în condiţiile art. 2459 C.civ., ci va trebui să remită diferenţa
debitorului (art. 2408 C.civ.). În cazul acestui tip de executare, creditorul nu mai are
obligaţia de notificare sau de înscriere a unui aviz la arhivă.
Indiferent de modalitatea în care creditorul înţelege să valorifice creanţa sa, el trebuie să

acţioneze într-o manieră comercial rezonabilă (art. 2467 C.civ.).
E. Executarea ipotecii aspra conturilor
Ipoteca asupra conturilor. Acest tip de ipotecă îşi are sediul materiei în art. 2466 C.civ.
Dacă ipoteca poartă asupra unui cont al debitorului, iar aceasta este perfectată, creditorul
ipotecar fiind chiar banca la care este deschis contul, aceasta poate compensa soldul creditor
al contului cu creanţa sa ipotecară.
În cazurile prevăzute de art. 2410 alin. (2) lit. b) sau c) C.civ., creditorul ipotecar poate
ordona băncii eliberarea soldului contului în beneficiul său.
În toate cazurile în care creditorul urmăreşte executarea ipotecii, fie că deţine sau nu
controlul asupra contului, acesta trebuie să acţioneze într-o manieră comercial rezonabilă.
F. Preluarea bunului în vederea administrării
Noţiune. Preluarea bunurilor în vederea administrării, este o măsură prin care creditorul
ipotecar ce are o ipotecă asupra unor bunuri ce aparţine unei întreprinderi, le ridică în vederea
administrării şi satisfacerii creanţei pentru care s-a constituit garanţia.
Procedura preluării bunurilor ipotecate trebuie să îndeplinească anumite exigenţe:
ipoteca să aibă ca obiect bunurile unei întreprinderi;

să fie înscris un aviz de executare şi notificate persoanele de la art. 2450 C.civ.,
preluarea bunului să nu aducă atingere drepturilor dobândite anterior de locatar (art.
2471
C.civ.).
A se vedea art. 2465 C.civ.

Astfel, procedura preluării bunurilor ipotecate trebuie înscrisă în arhivă şi notificată cu cel
puţin 15 zile înaintea preluării, constituitorului ipotecii, debitorului, codebitorilor solidari,
celorlalţi creditori privilegiaţi şi ipotecari, fideiusorilor şi celorlalţi garanţi personali.
Notificarea trebuie să conţină toate elementele arătate în art. 2451 C.civ. Nerespectare
for-malităţilor privind notificarea vânzării va atrage, conform art. 2449 alin. (3) C.civ., nulitatea
acesteia.
Dacă se formulează opoziţie la preluarea bunului în vederea administrării, aşa cum s-a
arătat, aceasta se judecă de urgenţă şi este de competenţa judecătoriei de la domiciliul sau,
după caz, de la sediul creditorului.
Administratorul acestor bunuri poate fi1 creditorul sau o altă persoană desemnată de
acesta sau de instanţă, având obligaţia de administrare a bunului altuia însărcinat cu
administrarea deplină, aplicându-se prevederile art. 800-801 C.civ.
Administrarea bunului încetează prin satisfacerea creanţei de către creditorul ipotecar,

moment în care acesta va da socoteală de administrare şi va restitui bunul, dacă nu s-a optat
pentru altă formă de executare, caz în care creanţa nu a fost satisfăcută.
Dacă în urma administrării s-a obţinut un surplus de bunuri, acestea trebuie restituite celui
îndreptăţit la ele.
G. Bunuri mobile care nu se pot urmări
Dezvoltare. Din dispoziţiile Codului de procedură civilă rezultă că legiuitorul a înţeles că

anumite bunuri din patrimoniul debitorului urmărit să nu poată fi executate silit, chiar dacă
debitorul este de acord cu executarea silită, încălcarea acestor dispoziţii fiind nule de drept
(art.727 C.pr.civ.).
Astfel, prevederile art.727-728) C.pr.civ. stabilesc că următoarele bunuri nu pot fi urmărite

silit:
bunurile de uz personal sau casnic indispensabile traiului debitorului şi familiei sale şi

obiectele de cult, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel;
obiectele indispensabile persoanelor cu handicap şi cele destinate îngrijirii bolnavilor;
alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de 3 luni, iar dacă debitorul se
ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă, animalele destinate
obţinerii mijloacelor de subzistenţă şi furajele necesare pentru aceste animale până la noua
recoltă;
combustibilul necesar debitorului şi familiei sale socotit pentru 3 luni de iarnă;
scrisorile, fotografiile şi tablourile personale sau de familie şi altele asemenea;
bunurile declarate neurmăribile în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege;
bunurile care servesc la exercitarea ocupaţiei sau profesiei debitorului, persoană fizică,
nu pot fi supuse urmăririi silite decât în lipsă de alte bunuri urmăribile şi numai pentru obligaţii
de întreţinere, chirii, arenzi sau alte creanţe privilegiate asupra mobilelor;
dacă debitorul se ocupă cu agricultura, nu vor fi urmărite, în măsura necesară continuării
lucrărilor în agricultură, inventarul agricol, inclusiv animalele de muncă, furajele pentru aceste
animale şi seminţele pentru cultura pământului, în afară de cazul în care asupra acestor
bunuri există un drept real de garanţie sau un privilegiu pentru garantarea creanţei;
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 2469 C.civ.

alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii, ajutoarele pentru îngrijirea copilului bolnav,
ajutoarele de maternitate, cele acordate în caz de deces, bursele de studii acordate de stat,
diurnele, precum şi orice alte asemenea indemnizaţii cu destinaţie specială, stabilite potrivit
legii, nu pot fi urmărite pentru niciun fel de datorii.
În ceea ce priveşte salariile, pensiile şi celelalte venituri periodice ale debitorului urmărit,
acestea nu pot fi urmărite decât în cuantumul prevăzut de art. 729 C.proc.civ., după cum
urmează:
până la jumătate (1/2) din venitul lunar net, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de
întreţinere sau alocaţie pentru copii;
până la o treime (1/3) din venitul lunar net, pentru orice alte datorii.
Dacă asupra aceleiaşi sume sunt mai multe urmăriri, urmărirea silită nu poate depăşi
jumătate din venitul lunar net al debitorului, indiferent de natura creanţelor, în afară de cazul în
care legea prevede altfel.
Veniturile din muncă sau orice alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt
destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia, în cazul în care sunt mai mici decât
cuantumul salariului minim net pe economie, pot fi urmărite numai asupra părţii ce depăşeşte
jumătate din acest cuantum.
Ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă, compensaţia acordată salariaţilor în
caz de desfacere a contractului individual de muncă pe baza oricăror dispoziţii legale, precum
şi sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii, nu pot fi urmărite decât pentru sume datorate cu
titlu de obligaţie de întreţinere şi despăgubiri pentru repararea daunelor cauzate prin moarte
sau prin vătămări corporale, dacă legea nu dispune altfel.
H. Sancţiuni şi răspunderi
Încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la modul în care realizează executarea creditorul,

poate fi sancţionată după cum urmează:
creditorul care încalcă regulile privitoare la preluarea bunului răspunde pentru
pagubele pricinuite, fiind obligat să restituie bunurile şi să plătească o treime din valoarea
acestor bunuri;
creditorul care încalcă regulile privitoare la executarea ipotecii răspunde pentru
prejudiciile cauzate, plătind o treime din valoarea bunurilor supuse urmăriri la momentul
vânzării; dacă dife-renţa dintre valoarea bunului ipotecat şi preţul realizat prin urmărirea
silită este mai mare decât suma prevăzută mai sus, creditorul este obligat să plătească
această diferenţă. După plata sumelor de mai sus, creditorul reţine preţul, diferenţa
neacoperită din creanţa sa o va pierde;
creditorul care încalcă regulile privind distribuţia preţului răspunde pentru prejudiciile
cauzate celorlalţi creditori potrivit dreptului comun.
Se poate observa că legiuitorul a stabilit o dublă reparaţie în cazul în care creditorul
încalcă regulile privind preluarea bunului şi o sancţiune mai excesivă în cazul în care creditorul
încalcă regulile privitoare la valorificarea bunului.
9.2. Executarea ipotecilor imobiliare
Reglementare. Dezvoltare. Sediul materiei în care este reglementată executarea

ipotecilor imobiliare îl reprezintă dispoziţiile art. 813 şi urm. C.pr.civ.
În cazul în care debitorul nu îşi execută obligaţia sa, creditorul ipotecar este îndreptăţit să
înceapă executarea silită asupra bunului imobil afectat pentru garantarea obligaţiei principale,
bunul putând fi urmărit în orice mână are trece.
Prin dispoziţiile art.813 alin. (5) C.pr.civ., legiuitorul a statuat că, dacă titlul executoriu nu
depăşeşte valoarea de 10.000 lei, urmărirea silită imobiliară poate fi declanşată numai dacă
debitorul nu are alte bunuri sau refuză cu rea-credinţă să dea informaţii cu privire la veniturile
şi bunurile sale ce pot fi executate. Dacă există astfel de bunuri sau venituri, executarea silită
poate privi numai aceste bunuri, fără a putea fi urmărite bunurile imobile.
În cadrul urmăririi silite imobiliare, creditorul ipotecar poate urmări imobilul, bunurile
accesorii ale acestuia, fructele şi veniturile imobilului, dreptul de uzufruct asupra imobil,
precum şi dreptul de superficie. Dreptul de servitute poate fi urmărit numai odată cu fondul.
Dacă bunul imobil este declarat inalienabil sau insesizabil prin lege, acesta nu va putea fi
urmărit silit.
Urmărirea silită se va face cu preferinţă mai întâi asupra imobilului ipotecat şi numai dacă
bunurile ipotecate nu sunt suficiente pentru a acoperi creanţa creditorului, atunci acesta se
poate îndrepta şi asupra imobile neipotecate.
În situaţia în care constituitorul ipotecii înstrăinează imobilul, iar creditorul începe

executarea asupra imobilului din mâna terţului dobânditor, acesta poate invoca beneficiul de
discuţiune, arătând instanţei de judecată că în patrimoniul debitorului mai există şi alte bunuri
imobile ipotecate care pot fi urmărite.
În ipoteza în care imobilul ipotecat aparţine unui debitor care are un drept de coproprietate
sau de codevălmăşie asupra imobilului, creditorul nu poate urmări debitorul personal, decât
după ce a cerut partajarea bunului. Pe perioada partajului, este suspendată de drept atât
urmărirea silită, cât şi termenul de prescripţie al acţiunii creditorului.
Creditorul ipotecar poate urmări silit doar cota-parte a debitorului personal, situaţie în care
nu se mai impune partajarea bunului, fiind înscris dreptul său în cartea funciară. Oricare din
coproprietari, cu acordul celorlalţi, poate cere vânzarea imobilului în întregime, în condiţiile art.
823 C.pr.civ.
Se impune a fi precizat că legiuitorul a înţeles să ofere şi debitorului urmărit un mijloc legal

de protecţie prin instituirea unor norme legale în favoarea acestuia.
Astfel, prin dispoziţiile art. 896 C.pr.civ., legiuitorul a dispus că „nicio evacuare din
imobilele cu destinaţie de locuinţă nu poate fi făcută de la data de 1 decembrie şi până la data
de 1 martie a anului următor, decât dacă creditorul face dovada că, în sensul dispoziţiilor
legislaţiei locative, el şi familia sa nu au la dispoziţie o locuinţă corespunzătoare ori că
debitorul şi familia sa au o altă locuinţă corespunzătoare în care s-ar putea muta de îndată”.
Această dispoziţie legală nu se aplică persoanelor care ocupă abuziv, fără niciun titlu, o
locuinţă şi nici celor care au fost evacuaţi pentru că pun în pericol relaţiile de convieţuire sau
tulbură în mod grav liniştea public.
Formalităţi procedurale. Pentru demararea procedurii executării silite imobiliare,

creditorul trebuie să aibă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă. Cererea de urmărire, însoţită
de titlul executoriu, de extrasul de carte funciară a imobilelor urmărite şi de dovada
achitării taxelor de timbru, se va îndrepta la executorul judecătoresc în a cărui rază
teritorială se află imobilul aparţinând debitorului urmărit sau unei alte persoane, dacă se
urmăreşte un imobil ipotecat.
Dacă imobilul se întinde pe diferite circumscripţii teritoriale, este competent oricare

executor judecătoresc, iar dacă sunt mai multe imobile ipotecate pentru aceeaşi creanţă,
cererea se va îndrepta la executorul judecătoresc în a cărui rază teritorială este înscrisă
ipoteca principală.
Executarea silită poate porni numai la cererea creditorului, dacă prin lege nu se
prevede altfel. Cererea de executare silită se depune, personal sau prin reprezentant
legal ori convenţio-
nal, la biroul executorului judecătoresc competent ori se transmite acestuia prin poştă, curier,
telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului şi confirmarea
primirii cererii de executare cu toate documentele justificative.
Aceasta trebuie să cuprindă următoarele:
numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul terţului dobânditor,
dacă se urmăreşte un imobil ipotecat care a fost înstrăinat acestuia ori pe cele ale coproprie-
tarilor, dacă se urmăreşte o parte indiviză;
bunurile ce se urmăresc şi datele necesare identificării lor, precum judeţul, oraşul sau
comuna, strada, numărul, vecinătăţile, suprafaţa, felul culturii sau construcţiile. Imobilele
înscrise în cartea funciară se vor identifica prin arătarea localităţii, a numărului cărţii funciare şi
a nume-relor cadastrale sau, după caz, topografice;
valoarea fiecărui imobil, raportată la preţurile medii de piaţă din localitatea respectivă, în
afară de cazul când preţuirea nu este posibilă, fiind necesară opinia unui expert.
După primirea şi înregistrarea cererii, executorul judecătoresc va întocmi dosarul de
execu-tare (de exemplu, Dosarul nr. 1/E/2013), solicitând de îndată instanţei de executare
încuviinţarea executării.
Încheierea prin care a fost încuviinţată executarea se comunică de către executorul

judecătoresc debitorului, terţului dobânditor, împreună cu invitaţia de a plăti suma datorată.
Aceeaşi încheiere se va comunica şi Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară (OCPI)
unde este înscris imobilul, pentru a fi notată urmărirea în cartea funciară.
După primirea comunicării, registratorul de carte funciară dispune prin încheiere,

admiterea sau respingerea notării, soluţie ce se va comunica executorului judecătoresc,
creditorului urmăritor şi celorlalte persoane interesate.
În termen de 10 zile de la primirea comunicării prin care a fost încuviinţată executarea
silită, debitorul poate cere instanţei de executare, ca plata integrală a datoriei, inclusiv
dobânzile şi cheltuielile de executare, să se facă din veniturile nete ale imobilelor sale, chiar
neurmărite, sau din alte venituri ale sale, pe o perioadă de 6 luni.
Daca cererea debitorului este admisă, urmărirea silită este suspendată pe această
perioadă, veniturile obţinute din imobil vor fi consemnate la executorul judecătoresc.
Efectele urmăriri silite. După notarea executării silite a imobilului în cartea funciară,
orice drepturi reale înscrise ulterior nu vor putea fi opuse creditorului urmăritor şi
adjudecatarului, în afară de cazurile expres prevăzute de lege ori de cazul în care
creditorul sau adjudecatarul s-a declarat de acord cu acel drept ori debitorul sau terţul
dobânditor a consemnat sumele necesare acoperirii creanţelor ce se urmăresc, inclusiv
dobânzile şi cheltuielile de executare.
Tot astfel, închirierile sau arendările, precum şi cesiunile de venituri făcute de debitor sau
terţul dobânditor după data notării urmăririi nu vor fi opozabile creditorului urmăritor şi
adjudeca-tarului.
Dacă închirierile sau arendările ori plăţile efectuate debitorului urmărit s-au înscris anterior
notării în cartea funciară, acestea sunt opozabile în condiţiile legii, atât creditorilor urmăritori,
cât şi adjudecatarului. Cu toate acestea, adjudecatarul nu este ţinut să respecte locaţiunea
atunci când preţul convenit este mai mic cu o treime decât preţul pieţei sau mai mic faţă de cel
rezultat din locaţiunile precedente.
A. Vânzarea la licitaţie publică

Formalităţi procedurale. După comunicarea încheierii prin care a fost încuviinţată

executarea, executorul judecătoresc se va deplasa la locul unde este situat bunul,
încheind proces-verbal care să conţină elementele prevăzute de art. 829 şi art. 839
C.proc.civ., respectiv:
denumirea şi sediul organului de executare;

numele executorului judecătoresc;
titlul executoriu în temeiul căruia se face urmărirea imobiliară;
descrierea imobilului urmărit;
datoriile fiscale şi către Asociaţia de Proprietari neachitate;
semnătura şi ştampila executorului judecătoresc.
În cazul în care debitorul nu a plătit datoria, în termen de 15 zile de la comunicarea
încheierii
de încuviinţare a executării, executorul va demara procedura vânzării.(835 .pr.civ.)
Executorul va stabili valoarea de circulaţie a imobilului, iar dacă această valoare nu mulţu-
meşte pe debitor, se va desemna un expert pentru stabilirea valorii.
În termen de 5 zile de la stabilirea valorii imobilului, executorul va stabili data, locul şi ora
în care va avea loc licitaţia publică, dată care nu va fi mai scurtă de 20 zile şi nici mai lungă de
40 zile, fiind înştiinţate totodată şi părţile, respectiv creditorul ipotecar, debitorul, codebitorul,
terţul dobânditor, coproprietarii şi organul fiscal (838 C.pr.civ.).
Publicaţia de vânzare va conţine menţiunile prevăzute la art. 839 C.pr.civ. şi se va afişa la

sediul executorului, în ziare naţionale, dacă valoarea imobilului este de peste 250.000 lei, sau
ziare locale.
Persoanele interesate a participa la licitaţie trebuie îndeplinească cerinţele prevăzute de
art. 843 C.pr.civ. şi să depună până la termenul de vânzare o garanţie în cuantum de 10% din
valoarea imobilului licitat.
Dacă la prima licitaţie nu se oferă preţul stabilit prin evaluarea făcută de părţi sau expert,
licitaţia se va amâna la un alt termen, de cel mult 30 zile, pentru care se va face o nouă
publicaţie de vânzare.
La acest termen, licitaţia va începe de la preţul de 75% din preţul de pornire a primei
licitaţii. Dacă nu se obţine preţul de începere a licitaţiei, la acelaşi termen bunul va fi vândut la
cel mai mare preţ oferit, dar nu mai puţin de 30% din preţul de pornire a primei licitaţii.
Vânzarea se va putea face chiar dacă se prezintă o singură persoană care oferă preţul de la
care începe licitaţia (art. 846 C.pr.civ.).
Dacă nici la a doua licitaţie imobilul nu a fost adjudecat, la cererea creditorului, executorul
judecătoresc va putea stabili o nouă licitaţie după un alt termen de cel mult 30 de zile.
La termenul astfel stabilit, licitaţia va începe de la preţul de 50% din preţul de pornire al
primei licitaţii. Dacă nu se obţine acest preţ, bunul va fi vândut, la acest termen, la cel mai
mare preţ oferit. Vânzarea se va putea face chiar dacă se prezintă o singură persoană care
oferă preţul de pornire al acestei licitaţii.
Executorul va declara adjudecatar persoana care, la termenul de licitaţie, a oferit preţul de

vânzare cel mai mare. În toate cazurile, la preţ egal, va fi preferat cel care are un drept de
preempţiune asupra bunului urmărit.
Desfăşurarea fiecărei licitaţii va trebui consemnată într-un proces-verbal care să conţină

elementele prevăzute în art. 847 C.pr.civ. şi numele adjudecatarului, după caz.
În termen de 30 zile de la data licitaţiei, adjudecatarul va depune la dispoziţia executorului

preţul imobilului licitat la care se va adăuga şi garanţia de participare.
Dacă adjudecatarul nu va depune preţul în termenul arătat, executorul va relua licitaţia

publică, pornindu-se de la preţul la care bunul a fost adjudecat, toate cheltuielile prilejuite de
noua licitaţie şi eventuala diferenţă de preţ fiind suportate de adjudecatar.
La cererea adjudecatarului, executorul judecătoresc, cu acordul creditorului, când acesta

nu este adjudecatar, precum şi a debitorului pentru partea din preţ care depăşeşte valoarea
creanţei, poate stabili plata preţului în rate, cu dobânda legală aferentă, numărul acestora,
cuantumul şi data scadenţei lor, precum şi suma care se plăteşte de îndată drept avans.
Ulterior adjudecării imobilului, executorul judecătoresc va restitui celorlalţi participanţi la

licitaţie garanţiile depuse de aceştia.
După plata integrală a preţului sau a avansului, în cazul în care adjudecatarul va plăti
imobilul în rate, executorul, pe baza procesului-verbal de licitaţie, va întocmi, in conformitate
cu disp.art. 854 C.pr.civ., actul de adjudecare care va cuprinde următoarele menţiuni:
denumirea şi sediul organului de executare;

numele executorului judecătoresc;
numărul şi data procesului-verbal de licitaţie;
numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul debitorului, terţului
dobânditor şi ale adjudecatarului;
preţul la care s-a vândut şi modalitatea de achitare în cazul în care vânzarea s-a făcut cu
plata în rate;
menţiunea, dacă este cazul, că imobilul s-a vândut grevat de drepturile de uzufruct, uz,
abitaţie sau servitute ori, după caz, liber de aceste drepturi, în condiţiile prevăzute la art. 845
alin. (6) şi (7);
datele de identificare ale imobilului cu arătarea numărului cadastral sau topografic şi a
numărului de carte funciară, precum şi datele de identificare ale fostului proprietar;
menţiunea că actul de adjudecare, învestit cu formulă executorie, este titlu de proprietate
şi că poate fi înscris în cartea funciară, precum şi a faptului că, pentru adjudecatar, constituie
titlu executoriu împotriva debitorului sau terţului dobânditor, dacă imobilul se află în posesia
acestuia din urmă sau împotriva oricărei persoane care posedă ori deţine în fapt, fără niciun
titlu, imobilul adjudecat;
menţiunea că, pentru creditor, actul de adjudecare, învestit cu formulă executorie,
constituie titlu executoriu împotriva adjudecatarului care nu plăteşte diferenţa de preţ, în cazul
în care vânzarea s-a făcut cu plata preţului în rate;
data întocmirii, semnătura şi ştampila executorului judecătoresc, precum şi semnătura
adjudecatarului.
Un exemplar de pe actul de adjudecare se va preda adjudecatarului spre a-i servi ca titlu
de proprietate provizoriu, iar altul va fi comunicat, din oficiu, biroului de cadastru şi publicitate
imobiliară pentru a fi înscris provizoriu în cartea funciară, pe cheltuiala adjudecatarului (art.
855 C.proc.civ.).
La cererea adjudecatarului, acesta va fi pus în posesia imobilului adjudecat de către

executorul judecatoresc, actul de adjudecare constituind titlu executoriu împotriva oricărei
persoane care posedă ori deţine imobilul adjudecat, fară a putea invoca un drept opozabil în
condiţiile legii (art. 856 alin.2 C.pr.civ.).
În cazul în care imobilul a fost vândut cu plata pretului în rate, executorul judecatoresc
va hotarî, prin aceeasi încheiere, şi înscrierea în cartea funciara a interdicţiei de
înstrăinare şi de
grevare a imobilului pană la plata integrală a preţului şi a dobânzii aferente (art. 856 alin. 3
C.pr.civ.).
1226. Contestarea procesului-verbal de licitaţie. În termen de o lună de la data înscrierii

provizorii în cartea funciară, debitorul sau terţul dobânditor, creditorii urmăritori şi orice altă
persoană interesată, potrivit menţiunilor din cartea funciară, vor putea ataca procesul-verbal
de licitaţie ce consemnează adjudecarea imobilului, pe cale de contestaţie la executare ( art.
849 C.pr.civ.).
Contestaţia se notează în cartea funciară la cererea contestatorului, iar în lipsă, la cererea

instanţei de executare care poate suspenda eliberarea sau, după caz, distribuirea preţului (art.
849 C.proc.civ).
Dacă instanţa admite contestatia, executorul judecatoresc va continua urmărirea de la

actul desfiinţat şi va solicita radierea înscrierii procesului - verbal de licitaţie din cartea
funciară.
Adjudecatarul imobilului va depune pretul în termen de 30 de zile de la data vânzarii, la

dispoziţia executorului judecătoresc, ţinându-se seama de garanţia depusă în contul preţului
(ar.850 C.pr.civ.). Dacă adjudecatarul nu depune preţul în acest termen, imobilul se va scoate
din nou la vânzare în contul acestuia, la preţul de începere a licitaţiei la care bunul a fost
adjudecat, el fiind obligat sa plătească cheltuielile prilejiuite de noua licitaţie şi diferenţa de
preţ. Dacă la noul termen de licitaţie imobilul nu a fost vândut, fostul adjudecatar este obligat
să platească toate cheltuielile prilejiuite de urmărirea imobilului.
Suma ce trebuie plătită de fostul adjudecatar se stabileste de către executor în procesul-

verbal de licitaţie, care constituie titlu executoriu, şi se va retine cu precădere din garanţia
depusă. (art.851 C.pr.civ.).
Pentru partea din pret care depăşeşte valoarea creanţei, la cererea adjudecatarului,
executorul judecatoresc, cu acordul creditorului când nu este adjudecatar precum şi cu
acordul debitorului, poate stabili plata preţului în rate cu dobanda legală aferentă, numărul
ratelor, cuantumul şi data scadenţei lor, precum şi suma care se plăteşte deîndată drept
avans (art.853C.pr.civ.).
Efectele adjudecării. Prin adjudecarea imobilului, adjudecatarul devine proprietar putând

dispune de acesta, potrivit regulilor de carte funciară. De la această dată, adjudecatarul are
dreptul la fructe şi venituri, datorează dobânzile până la plata integrală a preţului şi suportă
toate sarcinile imobilului (857 C.pr.civ.).
De la data intabulării, imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind
garantarea drepturilor de creanţă, creditorii putându-şi realiza aceste drepturi numai din preţul
obţinut. Dacă preţul de adjudecare se plăteşte în rate, sarcinile se sting la plata ultimei rate.
În cazul vânzării silite la licitaţie publică, nu există garanţie contra viciilor ascunse,
vânzarea nu poate fi atacată nici pentru leziune şi orice cerere de evicţiune totală sau parţială
privind imobilul adjudecat este stinsă (art. 858C.proc.civ.).
Totuşi, de la această din urmă situaţie, art. 860 alin. (2) C.proc.civ. prevede o excepţie, în
cazul în care executorul judecătoresc, înainte de vânzarea la licitaţie a imobilului ipotecat, con-
stată că imobilul supus urmăririi nu este înscris în cartea funciară, moment în care acesta, pe
seama debitorului, va întocmi documentaţia cadastrală şi va deschide cartea funciară pentru
imobilul respectiv.
În acest caz, legiuitorul a prevăzut că partea interesată poate introduce cererea de

evicţiune în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară, cu
precizarea că această prescripţie curge şi împotriva minorilor şi persoanelor puse sub
interdicţie judecăto-rească.
În funcţie de momentul în care este introdusă cererea de evicţiune, distingem două situaţii:
dacă cererea de evicţiune prevăzută la art. 860 alin. 2 C.pr.civ., este introdusă înainte de
împărţeala preţului din adjudecare, instanţa de executare, la solicitarea adjudecatarului, va
putea să suspende împărţeala preţului, cu sau fără cauţiune, până la judecarea definitivă a
cererii de evicţiune;
când cererea de evicţiune va fi făcută după împărţeala preţului adjudecării, se va urma
procedura de drept comun. (861 alin.2 C.pr.civ.)
În ambele situaţii, dacă adjudecatarul a fost evins total sau parţial, acesta are regres
împotriva debitorului, iar în măsura în care nu se poate îndestula de la acesta, îi poate acţiona
pe creditorii care au încasat preţul, în limita sumei încasate.
B. Distribuirea sumelor realizate prin urmărirea silită
Dezvoltare. Fiind ultima etapă din cadrul procedurii urmăriri silite a imobilului ipotecat, în
cadrul acesteia interesează situaţia în care la distribuirea sumelor realizate există un singur
creditor sau mai mulţi creditori.
Pentru situaţia în care este numai un singur creditor, după reţinerea cheltuielilor de
exe-cutare, când este cazul, suma de bani realizată prin urmărirea silită se eliberează
acestuia până la acoperirea integrală a drepturilor sale, iar suma rămasă disponibilă se
predă debitorului.
În cazul în care există mai mulţi creditori urmăritori, suma rezultată din vânzare se
distribuie acestora potrivit ordinii de preferinţă prevăzute la art. 865-868 C.pr.civ., cu
reţinerea că, dacă există creditori care, asupra bunului vândut, au drepturi de gaj, ipotecă
sau alte drepturi de prefe-rinţă conservate, în condiţiile prevăzute de lege, la distribuirea
sumei rezultate din vânzarea bu-nului, creanţele lor vor fi plătite înaintea creanţelor
prevăzute la art. 865 alin. (1) lit. C) C.pr.civ.
Formalităţi procedurale. După consemnarea sumei de către adjudecatar, executorul va

fixa un termen de 10 zile în care toţi creditorii, sub sancţiunea de a nu mai lua parte la
distribuţia preţului, vor trebuie să depună titlurile de creanţă împreună cu dovada drepturilor de
preferinţă sau garanţiile avute, cât şi dovada măsurilor asigurătorii de care beneficiază.
În termen de 5 zile de la expirarea termenului iniţial de 10 zile pentru depunerea
creanţelor, executorul judecătoresc va întocmi proiectul de distribuţie al sumelor realizate prin
urmărirea silită, stabilind, conform legii şi garanţiilor deţinute, ordinea creditorilor la primirea
sumelor realizate din executare.
Proiectul de distribuţie va fi afişat la sediul executorului judecătoresc, instanţei de

executare şi comunicat creditorilor care şi-au depus creanţele şi debitorului, cu menţiunea că,
în termen de 5 zile, pot face obiecţiuni la proiect.
Dacă există obiecţiuni la acest proiect, părţile sunt invitate la conciliere, care se va
consemna într-un proces-verbal. În lipsa unei înţelegeri, partea nemulţumită de modul de
distribuţie a sume-lor şi cele consemnate la conciliere în proces poate formula contestaţie
împotriva procesului-verbal întocmit de executorul judecătoresc, în termen de 5 zile de la
data întocmirii acestuia.
Contestaţia suspendă de drept plata creanţei sau a părţii din creanţa contestată. La primul
termen la care părţile au fost legal citate, instanţa este obligată să se pronunţe asupra
menţinerii sau, după caz, a înlăturării suspendării.
Instanţa se pronunţă prin încheiere care poate fi atacată separat numai cu apel în termen de 5 zile de la pronunţare.
Apelul suspendă executarea încheierii atacate.
Debitorul sau creditorii care nu s-au prezentat la termenul de judecată sunt consideraţi că au renunţat la
obiecţiunile formulate, fiind decăzuţi din dreptul de a face contestaţie la executare.
Dacă s-au formulat mai multe contestaţii împotriva aceluiași proiect de distribuţie a sumelor, toate se vor judeca
împreună de aceeaşi instanţă de executare, printr-o singură hotărâre, de urgenţă şi cu precădere, cu citarea în termen
scurt a părţilor.
În eventualitatea în care contestaţia a fost respinsă, contestatorul va răspunde faţă de creditori pentru prejudiciile
cauzate prin întârzierea la plată a sumelor cuvenite şi pentru dobânzile la aceste sume, din momentul depunerii titlurilor de
creanţă la executor, până la încasarea sumelor rezultate din urmărirea silită.
Efectuarea plăţilor. După expirarea termenului de depunere a titlurilor de creanţă şi a ter-menului de contestaţie
la proiectul de distribuţie a sumelor, executorul judecătoresc va proceda la plata creanţelor, iar sumele rămase după
achitarea acestora se vor elibera debitorului.
În practică se pot ivi situaţii în care creditorul are o creanţă afectată de termen, de condiţie sau pentru care există un
proces în faţa instanţelor judecătoreşti, împrejurare în care se ridică problema cum se va proceda la achitarea acestora de
către executorul judecătoresc.
Din dispoziţiile art. 879 şi urm. C.pr.civ., distingem:
dacă creanţa este afectată de un termen suspensiv aceasta se va plăti chiar dacă termenul nu s-a împlinit. Când o
astfel de creanţă este fără dobândă, plata înainte de termen nu se va face decât dacă se scade dobânda cuvenită până la
împlinirea termenului. Dacă însă creditorul nu este de acord să se facă scăderea, creanţa sa se va consemna la unitatea
prevăzută de lege, pentru a fi eliberată la împlinirea termenului;
atunci când creanţa este afectată de o condiţie rezolutorie, nu se va putea elibera creditorului suma cuvenită, decât
dacă acesta va da o cauţiune sau va constitui o ipotecă în favoarea celor care ar trebui să se folosească de această sumă
în cazul îndeplinirii condiţiei;
dacă însă creanţa este afectată de o condiţie suspensivă, suma cuvenită creditorului va fi distribuită creditorilor care
vin după acesta, dacă aceştia vor da o cauţiune sau vor constitui o ipotecă pentru a garanta restituirea sumei primite în
caz de îndeplinire a condiţiei; în ambele situaţii, dacă creditorul nu dă cauţiune sau nu constituie ipotecă, suma se va
consemna la bancă până la împlinirea condiţiei suspensive sau rezolutorii;
în cazul creanţelor contestate, sumele vor fi consemnate pentru a fi plătite ulterior după soluţionarea definitivă a
procesului;
în situaţia în care creditorul are o creanţă periodică, suma alocată va fi întrebuinţată în vederea fructificării ei,
pentru asigurarea plăţii ratelor, în modul convenit de părţile interesate, iar în lipsa unui acord, în modul în care se va
hotărî de instanţa de executare, la sesizarea părţii interesate sau, în lipsă, a executorului judecătoresc, în condiţiile
prevăzute la art. 884 C.pr.civ.
După finalizarea procedurii, executorul, prin încheiere, va dispune închiderea dosarului. Sumele consemnate şi
neridicate în termen de 5 ani de la data comunicării încheierii prin care s-a aprobat distribuirea acestora se fac venit la
bugetul local.
Creditorii care nu au fost îndestulaţi pot cere însă reluarea urmăririi silite, în condiţiile legii, sau efectuarea unei noi
urmăriri asupra altor bunuri ale debitorului, dacă este cazul.
Secţiunea a 4-a. Gajul
§1. Reglementare. Noţiuni. Feluri
Reforma legislativă. Realizarea şi dezvoltarea economiei de piaţă a impus şi realizarea

unei adevărate reforme legislative prin care s-a instituit un regim unitar pentru garanţiile reale
mobiliare.
Astfel, prin Titlul VI, intitulat „Regimul juridic al garanţiilor reale imobiliare” a Legii nr.
99/19991, privind accelerarea reformei economice, au fost abrogate expres dispoziţiile art.
478-489 din Codul comercial care reglementau gajul şi art. 713 din C.proc.civ. din 1865 care
reglementau publicitatea amanetului. Totodată, în finalul legii în discuţie, se arată că orice alte
dispoziţii contrare sunt abrogate.
Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice definea
contractul de garanţie mobiliară, pentru prima dată în sistemul nostru de drept, reglementând
în detaliu condiţiile, conţinutul şi modul de formare al acestuia (art. 13-20).
Referitor la modul valabil de formare al contactului de garanţie mobiliară, Legea nr.

99/1999, prin art. 14 alin. (2), impune forma autentică sau a înscrisului sub semnătură
privată, iar ca ele-ment de noutate, redefinea2 înscrisul sub semnătură privată, punându-l
astfel în acord cu noile realităţi sociale şi creând fundamentul unor noi orizonturi de
interpretare şi folosire al acestuia.
Până la adoptarea Legii nr. 99/1999, gajul putea fi constituit doar prin intermediul unui
contract real, astfel încât privilegiul creditorului gajist era apărat numai dacă bunul era remis
efectiv. Prin art. 21 din legea mai sus-menţionată se arată expres că, pe durata contractului de
garanţie, debitorul poate administra sau dispune în orice mod de bunul afectat garanţiei şi de
produsele acestuia, inclusiv prin închiriere, constituirea altei garanţii sau vânzare.
În concluzie, Legea nr. 99/1999 folosea garanţiile reale mobiliare ca pe un instrument în

scopul lărgirii accesului la credit pentru afaceri şi implicit, relansarea investiţiilor.
Într-adevăr, până la adoptarea acestei legi existau trei posibilităţi de garantare a creditelor
acordate de bănci: ipoteca, garanţia personală şi gajul. Aceste trei instrumente s-au dovedit
ineficiente deoarece gajul implica remiterea bunului, iar ipoteca necesita multe formalităţi
pentru constituire, ceea ce presupunea întârzieri şi costuri mari.
Prin aceeaşi lege, cât şi prin H.G. nr. 802/1999 3 şi O.G. nr. 89/2000, s-au pus bazele
şi a fost înfiinţată Arhiva electronică de garanţii reale 4 care, aşa cum este definită în art. I
al Regula-
Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice (M.Of. nr. 236 din 27
mai 1999) modificată prin O.G. nr. 89/2000 (M.Of. nr. 423 din 1 septembrie 2000), O.U.G. nr. 296/2000 (M.Of.
nr. 707 din 30 decembrie 2000) şi prin Legea nr. 161/2003 (M.Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003).
Prin înscris sub semnătură privată, în înţelesul legii, se înţelege orice mod de comunicare care
păstrează înregistrată informaţia pe care o conţine şi care poate fi reprodusă într-o formă tangibilă, ce
nu poate fi schimbată în mod unilateral.
H.G. nr. 802/1999 privind adoptarea Regulamentului pentru organizarea şi funcţionarea Arhivei
Electronice de Garanţii Reale Mobiliare (M.Of. nr. 499 din 15 octombrie 1999) completată şi modificată de
O.G. nr. 89/2000 (M.Of. nr. 423 din 1 septembrie 2000), H.G. nr. 350/2004 (M.Of. nr. 294 din 5 aprilie
2004).
Arhiva electronică de garanţii reale îndeplineşte funcţia de avertizare, deoarece pune la dispoziţie un
sistem de căutare, care să ofere informaţii exacte şi actualizate cu privire la înregistrările reale mobiliare. Cea
mai eficientă metodă de căutare în arhivă este căutarea în funcţie de numele debitorului, pentru că rezultatele
vor include garanţiile reale acordate de acesta ce se află în vigoare la momentul căutării. O altă
mentului de aplicare, „reprezintă o bază de date la nivel naţional, care asigură înscrierea şi
accesul la informaţiile înscrise, cu privire la avizele de garanţie”.
Înregistrarea în arhivă nu crea drepturi substanţiale, ci doar drepturi procesuale, iar

importanţa acestora iese la iveală atunci când există un conflict între creditorii care au garanţii
reale asupra aceluiaşi bun.
Regula prin care este stabilită ordinea în care creditorii îşi satisfac creanţele era enunţată
de art. 28 din Legea nr. 99/1999 (în prezent abrogat) conform căruia „faţă de terţi, inclusiv faţă
de stat, o garanţie reală şi celelalte sarcini reale asupra bunurilor supuse dispoziţiilor
prezentului titlu, au rangul de prioritate stabilit în momentul în care garanţia reală sau sarcinile
reale, au fost făcute publice, prin una din metodele prevăzute în acest articol”.
Rezultă, aşadar, că acel creditor care îşi înregistrează garanţia asupra unui bun mobil
înain-tea altuia, va avea prioritate faţă de acesta din urmă, atunci când se va pune problema
valorificării garanţiei.
De asemenea, atunci când se pune problema concursului, între un creditor care are
garanţie înregistrată1 în arhivă şi unul care nu a făcut această înregistrare, se va da câştig de
cauză celui care are înregistrarea făcută.
Având în vedere că Legea nr. 99/1999 nu a modificat decât dispoziţiile de procedură civilă
referitoare la publicitatea amanetului, iar prin art. 3 precizează în mod expres că dispoziţiile
aces-teia referitoare la ordinea de prioritate şi a publicitatea garanţiilor reale mobiliare sunt
aplicabile şi amanetului, astfel cum este reglementat de Codul civil în art. 1685-1696, vom
aborda problema-tica gajului raportându-ne la aceste texte de lege, indicând în paralel, acolo
unde este cazul, şi noile reglementări.
Odată cu adoptarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, modificată prin Legea nr.
71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil, reforma legislativă a vizat în mod direct
şi garan-ţiile, prin introducerea unor noi mijloace juridice sau prin abrogarea unor norme.
Astfel prin dispoziţiile art. 230 lit. u) din Legea nr. 71/2011 a fost abrogat expres Titlul VI
„Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare” al Legii nr. 99/1999, astfel încât regimul juridic al
garanţiilor reale va fi guvernat de dispoziţiile Codului civil modificat prin Legea nr. 71/2011,
care se va completa cu dispoziţiile Codului de procedură civilă (Legea nr. 134/2010,
republicata), cât şi cu legile speciale care urmează a fi adoptate.
Deşi din prevederile art. 2480-2494 C.civ. nu rezultă definiţia gajului, legiuitorul a definit
această garanţie reală în dispoziţiile art. 186 din Legea nr. 71/2011 arătând că prin gaj se
desemnează toate garanţiile reale mobiliare care necesită deposedarea debitorului de bunul
afectat garanţiei, indiferent de momentul şi de temeiul juridic al constituirii lor.
funcţie este aceea de asigurare a priorităţii. Înregistrarea în arhivă este o metodă prin care se determină
prioritatea în cazul existenţei mai multor creditori interesaţi să obţină acelaşi bun.
Avizele care pot fi introduse în arhivă, se clasifică în: avize de garanţie; aviz de garanţie adiţional;
aviz de garanţie modificator şi aviz de garanţie modificator adiţional. Cuprinsul menţiunilor acestor avize
este prevăzut de anexele H.G. nr. 802/1999. Referitor la aceste avize trebuie observat că, conform
Instrucţiu-nilor Ministerului Justiţiei nr. 2396/2001, un al doilea aviz modificator va trebui să avizeze
primul aviz modifi-cator, ţinând seama de faptul că acesta cuprinde informaţii actualizate şi exprimă
starea actuală a garanţiei reale imobiliare. Conform art. 2 din Instrucţiunile în discuţie, operatorii de
arhivă pot certifica dacă un anumit bun sau o anumită persoană figurează în arhivă având calitatea de
bun afectat unei garanţii sau de parte a unui aviz de garanţie reală mobiliară, însă nu pot certifica faptul
că un anumit bun sau o anumită persoană nu figurează în arhivă, având calitatea de bun afectat unei
garanţii sau de parte a unui aviz de garanţie reală mobiliară.
Altfel spus, „gajul sau amanetul este un contract accesoriu, prin care debitorul remite
creditorului său un lucru mobil pentru garantarea datoriei”1. Codul civil din 1864 oferea, prin
intermediul art. 1685, o definiţie legală a gajului, folosind termenul de amanet: „Amanetul este
un contract prin care datornicul remite creditorului său un lucru mobil spre siguranţa datoriei”2.
Reglementare. Gajul, garanţie reală mobiliară cu deposedare, este consacrat distinct în

Codul civil în Capitolul V al Titlului XI, „Privilegiile şi garanţiile reale”, în cuprinsul art. 2480-
2494. Din definiţiile date de doctrină, coroborate cu prevederile art. 2480-2494 C.civ., se
degajă următoarele idei:
gajul este un acord de voinţă intervenit între două sau mai multe persoane fiind, aşadar,
un contract;
este un contract pentru că este destinat a garanta executarea obligaţiei născută din
raportul juridic obligaţional principal;
părţile contractului de gaj sunt debitorul şi creditorul din raportul juridic principal, dar, cel
ce dă în gaj poate fi şi un terţ;
obiectul gajului poate fi bunuri mobile corporale sau titluri emise în forma materializată3.
Se admite că toate bunurile mişcătoare, corporale sau incorporale sau titlurile negociabile
emise în formă materializată, care sunt în circuitul civil4, pot fi gajate. Orice gaj imobiliar duce,
potrivit art. 2385 C.civ., la antihreză care va fi lovită de nulitate absolută.
Potrivit definiţiei date de legiuitor în art. 186 din Legea nr. 71/2011, coroborate cu
prevederile art. 2481 C.civ., gajul presupune întotdeauna deposedarea debitorului de
lucru oferit în garanţie, nemaifiind prevăzută posibilitatea gajului fără deposedare în
dispoziţiile actualului Cod civil.
Felurile gajului. După modul de constituie gajul poate fi:
convenţional, cel constituit de părţi;

legal, cel ce se constituie datorită obligaţiei impuse de lege5;
judecătoresc, cel dispuse de instanţa de judecată6.
Deşi gajul este, potrivit acestei din urmă clasificări, convenţional, legal şi judecătoresc
(ultimele două feluri, legal şi judecătoresc, au loc în temeiul contractului de gaj), ar părea o
neconcordanţă între caracterul legal sau judecătoresc al gajului şi natura lui contractuală,
numai că, în aceste situaţii, obligaţia impusă de lege sau de instanţă nu este însuşi contractul,
ci dispune a se încheia contractul de gaj sau amanet.
C.A. Iaşi, Secţia civilă, decizia nr. 1317/1998, în Jurisprudenţa Curţii de Apel Iaşi în materie civilă şi
procesual civilă pe anul 1998, p. 49. Gajul sau amanetul este un contract prin care debitorul remite
credito-rului sau unei terţe persoane un lucrul mobil, corporal ori necorporal, pentru garantarea creanţei
acestuia. Încheierea contractului de gaj presupune atât existenţa unor condiţii privind persoana celui
care constituie gajul şi bunul dat în gaj, cât şi îndeplinirea formalităţilor necesare constituirii lui. Aceste
formalităţi erau pre-văzute de art. 1686 C.civ. din 1864 şi constau în încheierea contractului în formă
scrisă, cu dată certă, cu menţionarea creanţei ce se garantează, a felului şi naturii bunului gajat sau
descrierea calităţii, greutăţii şi măsurii lui.
De exemplu, creanţa pe care debitorul o are în contra altei persoane.

Care pot fi, deci, înstrăinate (bani, mărfuri, titluri la purtător, cambie, creanţe, drepturi de locaţiune,
brevete de invenţii, drepturi de uzufruct, drepturi succesorale, drepturi de autor, fonduri de comerţ etc.).
De pildă, cel constituit în baza Legii nr. 22/1969.
De exemplu, cauţiunea judiciară prevăzută de art. 1056 şi urm. C.proc.civ.
Aşadar, şi în aceste două din urmă cazuri, gajul este contractul încheiat de părţi, legea sau
instanţa judecătorească nefăcând altceva decât să oblige părţile a-l încheia.
§2. Caracterele gajului
Enumerarea. Din definiţia prezentată, din modul de reglementare şi din dezvoltările

făcute rezultă că gajul are următoarele caractere juridice: este un contract accesoriu, real,
unilateral și indivizibil.
Caracterul accesoriu. Gajul este un contract accesoriu. Într-adevăr, raţiunea de a fi a

acestui contract, chiar dacă are fizionomie juridică proprie, fiind un contract numit şi având o
con-sacrare distinctă în dispoziţiile legii, constă în afectaţiunea sa de a garanta executarea
obligaţiei asumate în raportul juridic principal.
Neîndoielnic, contextul obligaţional în care se naşte contractul de gaj este dat de existenţa
unui raport de obligaţie din care se nasc drepturi şi obligaţii pentru părţi. Contractul de gaj vine
să dea o mai mare complexitate acestui context obligaţional, adăugând raportului juridic iniţial
un nou raport, cel născut din însuşi acest contract (de gaj).
Consecinţa acestei relaţiuni între cele două raporturi juridice obligaţionale (principal şi
acce-soriu) se materializează în efectele regulii accesorium sequitur principale, de unde
rezultă că:
dacă se execută obligaţia din raportul juridic principal, tot astfel va fi considerată obligaţia
din contractul de gaj;
dacă este rezolvit sau reziliat raportul juridic principal, tot astfel va fi considerat şi raportul
juridic de gaj;
dacă este anulat raportul juridic principal, tot astfel se consideră şi raportul juridic de gaj
etc.;
dacă se garantează o creanţă eventuală1, obligaţia de garanţie se suspendă până la

naşterea obligaţiei principale după care intră în acţiune regula accesorium sequitur principale;
dacă se atinge de o altă modalitate raportul juridic principal tot astfel se va considera
stins şi raportul juridic de gaj;
dacă raportul juridic principal este supus unor anumite modalităţi (termen, condiţie),
aceleaşi modalităţi vor afecta şi contractul de gaj.
Caracterul real. Contractul de gaj este un contract real întrucât, din definiţia dată de
legiuitor şi dispoziţiile legale, rezultă că acesta se constituie numai prin remiterea bunului sau
titlului către creditor.
Din caracterul real al contractului de gaj decurg următoarele consecinţe:
acest contract ia naştere numai prin remiterea lucrului dat în gaj, remitere ce se face, în
principiu, în mâinile creditorului, dar poate fi făcută şi în mâinile unui terţ, dacă părţile s-au
înţeles astfel (art. 2484 C.civ.). Lucrul gajat va fi păstrat de creditor sau terţ, până la plata
datoriei principale [art. 2492 alin. (1) C.civ.];
deţinerea bunului de către creditorul gajist trebuie să fie publică şi neechivocă (art. 2483
C.civ.). Gajul nu poate fi opus terţilor dacă faţă de aceştia se creează aparenţa că debitorul
deţine bunul;
gajul există numai atâta timp cât creditorul deţine bunul gajat; per a contrario, dacă bunul
a ieşit din posesia sa gajul se stinge. De la această regulă există următoarele excepţii, când,
deşi bunul a ieşit din detenţia creditor gajist, gajul rămâne valabil, şi anume când:
Gajul gestionarului în legătură cu eventualele prejudicii ce vor apărea în gestiune.

creditorul nu mai deţine bunul, fără voia sa, prin fapta altei persoane;
creditorul a remis temporar bunul debitorului sau unui terţ pentru a-l evalua, repara,
transforma sau ameliora;
creditorul a remis bunul unui alt creditor al debitorului său în cadrul unei proceduri de
urmărire silită.
Promisiunea de a constitui gajul fără remiterea lucrului nu valorează gaj cu deposedare, ci
numai o obligaţie de a face (contractul de promisiune de gaj) care, în caz de neexecutare, se
poate rezolvi cu consecinţa plăţii daunelor-interese.
4) deşi contract real1, pentru raporturile dintre părţi nu se cere a se fi încheiat într-o
anumită formă;
5) cel ce constituie gajul trebuie să aibă capacitatea de a contracta2, tocmai pentru că
suntem în prezenţa unui drept real. De aceea, constituirea gajului trebuie să pornească de la
proprietarul lucrului, dar ea poate fi făcută şi de un terţ;
6) publicitatea gajului, pentru a fi opozabilă se realizează fie prin deposedare, fie prin
înscriere în Arhiva Electronică de Garanţii Mobiliare.
Caracterul unilateral de gaj. Contractul de gaj este un contract unilateral pentru că, în
condiţiile stabilite de Codul civil, creditorul gajist are drepturile şi obligaţiile unui administrator
al bunului altuia însărcinat cu administrarea simplă3, singura obligaţie ce se naşte din acest
con-tract este aceea a creditorului de a administra păstra bunul, de a-l conserva şi restitui
debitorului la executarea obligaţiei principale.
Caracterul indivizibil al gajului. Bunul mobil gajat este afectat în integralitatea sa în

vederea garantării totale a creanţei. Dacă gajul are ca obiect mai multe bunuri, acestea sunt
grevate până la stingerea integrală a obligaţiei garantate [art. 2493 alin. (1) C.civ.].
Importanţa indivizibilităţii gajului rezultă din faptul că:
dacă se achită numai o parte din debit, gajul rămâne nedivizat, continuând să greveze
bunul sau bunurile în integralitatea lui/lor;
dacă creanţa divide, moştenitorul creditorului gajist, primind partea sa din creanţă, nu
poate remite bunul în dauna celorlalţi comoştenitori. Tot astfel, dacă datoria se divide,
moştenitorul debitorului ce a plătit parte din datorie nu poate cere partea sa din bunul grevat
[art. 2493 alin. (2) C.civ.].
Alte caractere. Celor trei caractere definitorii (contract accesoriu, contract real şi contract
unilateral) li se adaugă altele:
în principiu, gajul este un contract cu titlu gratuit;

contractul de gaj este un contract cumulativ, pentru că partea obligată (creditorul)
cunoaşte, din momentul încheierii lui, obligaţia cei revine şi întinderea ei;
contractul de gaj este un contract constitutiv de drepturi, întrucât prin el se constituie
dreptul real de gaj, obligaţiile şi drepturile născute din raportul juridic de gaj fiind noi, necunos-
cute, deci, înainte de încheierea acestei specii a actului juridic civil;
contractul de gaj este un act juridic de dispoziţie, întrucât este vorba de constituirea unui
drept real;
Conform art. 1174 alin. (4) C.civ.: „Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este
nece-sară remiterea bunului”.
Mai exact, de a înstrăina.
A se vedea dispoziţiile art. 795-799 C.civ.
contractul de gaj este un act juridic cu caracter patrimonial deoarece obiectul său (bunul
dat în gaj) are valoarea economică, este deci, evaluabil în bani;
contractul de gaj este un act juridic inter vivos pentru că îşi produce efectele în timpul
vieţii părţilor;
contractul de gaj este un act juridic civil subiectiv pentru că părţile sunt cele ce-i stabilesc
conţinutul:
contractul de gaj este un contract care poate să fie afectat de modalităţi sau nu, după
cum actul juridic principal este sau nu afectat de acestea;
contractul de gaj este un contract cauzal întrucât valabilitatea lui implică valabilitatea
cauzei;
contractul de gaj face parte din categoria actelor juridice care se pot încheia prin
reprezentare. Nu este, deci, un act juridic strict personal.
§3. Constituirea gajului
Condiţii. În vederea constituirii gajului se cer îndeplinite următoarele condiţii1:
Condiţii cerute în persoana debitorului

(constituitorului): a) constituitorul să fie proprietarul
lucrului gajat;
b) constituitorul gajului trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina datorită împrejurării
că din
acest contract se naşte un drept real.
Condiţii privind obiectul gajului. Pot fi gajate bunuri mobile corporale sau titluri
negociabile emise în formă materializată. Chiar şi banii pot fi gajaţi, situaţie în care aceştia
sunt remişi credi-torului sau se constituie într-un depozit la dispoziţia sa [art. 2482 alin. (2)
C.civ.].
Condiţiile privind formalităţile necesare constituirii gajului. Pentru constituirea gajului,
legiuitorul a condiţionat validitatea sa de predarea efectivă a bunului gajat sau prin înscrierea
acestuia în arhivă, dacă este vorba de bunuri corporale sau titluri nominative or la purtător, iar
în cazul titlurilor la ordin prin andorsarea acestora, adică prin indicarea pe verso a creditorului
gajist, împuternicit să încaseze suma înscrisă în titlu.
În ceea ce priveşte forma contractului de gaj, deşi legiuitorul nu stabileşte vreo condiţie în
acest sens, considerăm că pentru dovedirea raporturilor juridice între creditor şi debitor este
preferabil să fie încheiat în formă scrisă.
Forma scrisă a contractului este necesară pentru înscrierea gajului în arhivă, fără
existenţa unui înscris din care să rezulte existenţa contractului nu se poate realiza forma
de publicitate.
Existenţa unui înscris se impune mai cu tărie pentru evitarea unor fraude sau unui
comportament de rea-credinţă din partea debitorului care poate invoca că bunul a ieşit din
patrimoniul său împotriva voinţei sale.
Privitor la existenţa gajului, în lipsa unui înscris care să facă dovada remiterii bunului în
contul creanţei, aceasta poate fi probată prin orice mijloc de probă permis de lege, inclusiv cu
martori, în condiţiile art. 309 C.proc.civ.
§4. Publicitatea gajului
Care, de altfel, rezultă din prezentarea conceptului, reglementării felurilor şi caracterelor juridice ale
gajului.
Precizare. Scopul publicităţii este în primul rând de a asigura prioritatea creditorului de a

se îndestula din bun, cât şi posibilitatea celorlalţi creditori de a lua la cunoştinţă despre
existenţa garanţiei.
În ceea ce priveşte gajul, deşi prevederile art. 2494 C.civ. stabilesc că regulile
privitoare la publicitatea, prioritatea, executarea şi stingerea ipotecilor se aplică şi gajului,
legiuitorul a reglementat că în cazul bunurilor mobile corporale, publicitatea se poate
realiza prin deposedare.
Astfel, prevederile art. 2482 C.civ. arată că atunci „când gajul are ca obiect bunuri mobile
corporale, publicitatea se poate realiza fie prin deposedarea debitorului, fie prin înscrierea
Arhiva Electronică de Garanţii Mobiliare”. De la această regulă face excepţie gajul asupra
sumelor de bani care se realizează doar prin deţinerea acestora.
Prin urmare, creditorul poate opta ca publicitatea gajului să se facă ori prin
deposedare ori prin înscrierea în arhivă. În situaţia în care acesta va opta pentru prima
variantă, pentru a fi opus terţilor, detenţia creditorului gajist trebuie să fie publică şi
neechivocă. Detenţia este publică atunci când poate fi uşor cunoscută de către terţi şi
este neechivocă atunci când detentorul nu creează niciun dubiu în ceea ce priveşte titlul
cu care deţine bunul. Neîndeplinirea acestor condiţii duce la inopozabilitatea gajului faţă
de terţi şi nicidecum la stingerea acestuia.
Bunul gajat poate fi deţinut atât de creditor personal, cât şi prin intermediul unui terţ. Bunul
gajat poate fi deţinut prin intermediul unui terţ doar cu acordul debitorului, iar deţinerea
exercitată de un terţ nu asigură opozabilitatea gajului decât în momentul în care a primit
înscrisul constatator al gajului (art. 2484 C.civ.).
Dacă gajul are ca obiect sume de bani, publicitatea se poate realiza1 prin deţinerea
acestora sau prin intermediul controlului unic sau comun al unei casete da valori în care se
află sumele de bani depozitate.
§5. Conţinutul gajului
Precizare. A stabili conţinutul gajului înseamnă a cunoaşte cele două componente ale
contractului: drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.
Drepturile creditorului. Creditorul din contractul de gaj2 are următoarele drepturi:
are dreptul să reţină lucrul până la achitarea datoriei în întregime [art. 2492 alin. (1)
C.civ.], pentru că gajul este indivizibil (art. 2493 C.civ.);
dreptul de a revendica lucrul gajat de la acela în mâinile căruia se află, în urma
deposedării suferite în condiţiile art. 2485 alin. (2) C.civ.;
să treacă la realizarea creanţei dacă debitorul nu şi-a executat obligaţia, putând:
să vândă bunul gajat în condiţiile art. 2445-2459 C.civ.;
să îşi însuşească bunul pentru a stinge gajul în condiţiile art. 2460-2463 C.civ.
De menţionat că, în raporturile cu debitorul, creditorul are faţă de bunul gajat calitatea de
detentor precar, debitorul rămânând, în continuare, proprietarul lucrului3.
De asemenea, potrivit art. 2488 C.civ., dacă bunul afectat garanţiei este producător de
fructe naturale sau industriale, se procedează după cum urmează: dacă părţile nu convin
altfel,
A se vedea dispoziţiile art. 2482 alin. (2) C.civ. şi art. 188 din Legea nr. 71/2011.
Care este şi creditorul raportului juridic principal.

acestea se predau debitorului. Totuşi, creditorul poate imputa cheltuielile efectuate mai întâi
asupra fructelor, apoi asupra dobânzilor şi ultima dată asupra capitalului.
în lipsa unei stipulaţii contrare creditorul va preda debitorului fructele naturale şi

industriale;
în lipsa unei stipulaţii contrare, fructele şi dobânzile percepute se impută, mai întâi,
asupra cheltuielilor normale de conservare a bunului, apoi asupra dobânzilor şi, în final,
asupra cuantumului obligaţiei garantate, pentru a reduce nivelul acesteia.
Traduse în mod sintetic drepturile creditorului gajist, acestea pot fi descrise într-un drept
de retenţie, un drept de urmărire şi un drept de preferinţă.
Drepturile debitorului. Ţinând seama de caracterul accesoriu al contractului de gaj,

debitorul1 are următoarele drepturi:
să ceară a fi considerat, în continuare, ca titular al dreptului de proprietate asupra

lucrului gajat până la plata datoriei din raportul juridic principal, fiind lipsit însă de cele
două prerogative ale dreptului de proprietate asupra bunului gajat şi anume posesiunea şi
folosinţa lui;
să ceară a i se restitui lucrul gajat, dacă a executat obligaţia din raportul principal, în
întregime;
să ceară punerea gajului sub sechestru, dacă creditorul încalcă obligaţiile unui
administrator al bunului altuia însărcinat cu administrarea simplă.
De asemenea, bunul afectat garanţiei poate fi pus sub sechestru în favoarea unui creditor,
dacă acesta din urmă are o creanţă prioritară.
Actele de dispoziţie asupra bunului afectat garanţiei sunt valabile chiar dacă cel care a
dobândit bunul are cunoştinţă de prevederea contractuală din contractul de garanţie care
interzice transferul sau care declară transferul ca fiind echivalent cu neîndeplinirea obligaţiei.
Obligaţiile creditorului. Creditorul are următoarele obligaţii:
obligaţia de a conserva bunul grevat – creditorul garantat este ţinut să realizeze toate
actele necesare pentru conservarea bunului, toate cheltuielile ocazionate cu acest scop
urmând a fi restituite de către debitor;
obligaţia de a nu folosi bunul grevat şi de a nu îşi însuşi fructele lui. Cu acordul
debitorului, creditorul poate folosi bunul (art. 2490 C.civ.). Privitor la fructele naturale şi
industriale, în lipsă de stipulaţie contrară, acestea se predau debitorului. Fructele civile se
culeg de creditor care le poate imputa în ordine asupra cheltuielilor efectuate, dobânzilor
şi apoi asupra capitalului (art.
2488 C.civ.);
să restituie lucrul gajat, dacă obligaţia principală a fost executată în întregime [art. 2492
alin. (1) C.civ.];
obligaţia de a răspunde pentru pieirea bunului gajat din culpa sa, obligaţie ce rezultă din
interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 2490 C.civ.
Obligaţiile debitorului. Din interpretarea dispoziţiilor privitoare la gaj rezultă că debitorul

are următoarele obligaţii:
să predea creditorului gajist bunul corporal, iar dacă este titlu la ordin să împuternicească
pe creditor să ridice suma înscrisă în titlu;
să plătească creditorului toate cheltuielile de conservare (art. 2491 C.civ.);
suportă pieirea bunului în cazul forţei majore şi datorate vechimii ori folosiri normale şi
autorizate (art. 2490 C.civ.).
Care este în acelaşi timp debitorul obligaţiei din raportul juridic principal.
Concursul între creditori. Creditorul gajist, care vine în concurs cu creditorii chirografari,
va fi plătit cu prioritate din preţul obţinut în urma valorificării bunului gajat şi asta datorită
dreptului său de preferinţă instituit de art. 2327 C.civ. Situaţia se inversează însă dacă
creditorul gajist vine în concurs cu creditorii privilegiaţi special, aceştia din urmă având
întâietate conform art. 2342 alin. (1) C.civ. Aceeaşi va fi situaţia şi atunci când creditorul gajist
vine în concurs cu un retentor [art. 2339 alin. (1) lit. b) C.civ.] sau cu unul din cele două
privilegii generale prevăzute de art. 865 alin. (1) lit. a) şi b) C.pr.civ. De asemenea, conform
art. 2423 C.civ., creditorul a cărui ipotecă este înscrisă în arhivă va fi preferat creditorului
gajist, chiar dacă acesta a obţinut detenţia bunului ipotecat anterior înscrierii ipotecii. Per a
contrario, dacă publicitatea gajului este făcută prin înscrierea în arhivă, concursul între gaj şi
ipotecile mobiliare se va rezolva comparând ordinea înscrierilor, prima făcută public
premergând celorlalte, neavând importanţă dacă este sau nu cu deposedare.
§6. Stingerea gajului
Stingere. Gajul se stinge ca o consecinţă a stingerii ori desfiinţării obligaţiei principale.

Obligaţia principală se poate stinge, după caz, prin plata prin compensaţie sau prin remitere
de datorie.
Conform prevederilor art. 2494 C.civ., gajul se completează cu dispoziţiile privitoare le

ipotecă, în ceea ce priveşte publicitatea, prioritatea, executarea şi stingerea ipotecilor
mobiliare, care se aplică corespunzător.
Obligaţia principală poate fi stinsă şi ca urmare a constatării nulităţii absolute ori

pronunţării nulităţii relative a actului din care se naşte raportul juridic principal.
În toate aceste cazuri se stinge şi gajul, ca urmare a caracterului său accesoriu.
Dacă gajul este lăsat în mâinile creditorului, aceasta valorează o recunoaştere

permanentă a datoriei, cu consecinţa întreruperii dreptului la acţiune privind obligaţia
principală, drept aparţi-nând creditorului1.
Gajul poate, însă, supravieţui momentului executării obligaţiei principale în situaţia în care
debitorul a făcut către acelaşi creditor o altă datorie care a devenit exigibilă înainte de execu-
tarea celei principale2. În acest caz, creditorul nu este obligat să restituie gajul până ce ambele
datorii vor fi plătite3.
Stingerea gajului independent de obligaţia principală poate avea loc în următoarele situaţii:
când debitorul renunţă la garanţie;

când lucrul gajat piere fortuit;
prin remiterea voluntară a lucrului gajat de către creditor debitorului. Gajul nu se stinge
dacă4:
1) creditorul nu mai deţine bunul fără voia sa, ca urmare a deposedării involuntare;
2) creditorul a remis temporar bunul debitorului sau unui terţ pentru a-l repara, transforma;
3) creditorul a remis bunul unui alt creditor al debitorului său în cadrul unei proceduri de
urmărire silită;
în general, prin unul din modurile obişnuite de stingere a obligaţiilor.
A se vedea R. Sanilevici, op. cit., p. 312.

În legătură cu garantarea căreia s-a născut gajul.
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 850.
În cazul când lucrul gajat dispare fortuit, dar era asigurat, dreptul de gaj se va executa
asupra indemnizaţiei de asigurare.
De asemenea, garanţia reală poate înceta:
printr-un act liberator din partea creditorului, care să specifice încetarea în tot sau în parte
a obligaţiei garantate;
prin hotărâre judecătorească, în condiţiile art. 2492 alin. (2) C.civ.
Din dispoziţiile art. 2492 alin. (1) C.civ. rezultă că gajul se poate stinge şi ca o sancţiune
apli-cată creditorului gajist, de către instanţa de judecată, atunci când acesta foloseşte ori
conservă bunul în mod abuziv.
În termen de 10 de zile de la stingerea garanţiei reale, creditorul este obligat, sub

sancţiunea unor daune-interese de minim 500 euro, să înscrie notificarea la Arhiva privind
stingerea garanţiei reale (art. 2419 C.civ.). Arhiva va introduce în rubrica corespunzătoare o
menţiune privind stingerea obligaţiei garantate.
După îndeplinirea obligaţiei garantate, creditorul garantat va trebui să restituie imediat

bunul afectat garanţiei.
Secţiunea a 5-a. Dreptul de retenţie
§1. Noţiune. Reglementare
Origine. În dreptul roman dreptul de retenţie apare ca o excepţie doli mali acordată de
pretor celui acţionat în revendicare, dacă a făcut cheltuieli cu privire la lucrul revendicat.
Reglementare. În vechea legislaţie, instituţia dreptului de retenţie nu avea o reglementare

expresă, fiindu-i recunoscută existenţa printr-o serie de aplicaţii practice. Odată cu intrarea în
vigoare a actualului Cod civil, dreptul de retenţie a primit o consacrare expresă, fiind
reglementat în Cartea a V-a, Titlul XI, Capitolul VI, art. 2495-2499 C.civ.
Pe lângă această reglementare, legiuitorul a reglementat şi o serie de texte legale, în care

acesta are aplicabilitate, cum ar fi:
dispoziţiile art. 352 alin. (2) C.civ., în dreptul familiei: „Soţul care a plătit datoria comună în
condiţiile alin. (1) are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ până la acoperirea
integrală a creanţelor pe care acesta i le datorează”;
art. 365 C.civ.: „La încetarea regimului separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi are un
drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le
au unul faţă de celălalt”;
dispoziţiile art. 566 alin. (6) şi (7) C.civ., în materia acţiunii în revendicare: „Pârâtul are un
drept de retenţie asupra produselor până la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea şi
culegerea acestora, cu excepţia cazului în care proprietarul furnizează pârâtului o garanţie
îndestulătoare. Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat în niciun caz asupra bunului frugifer
sau când intrarea în stăpânirea materială a bunului s-a făcut prin violenţă ori fraudă sau când
produsele sunt bunuri perisabile ori sunt supuse, ca urmare a trecerii unei perioade scurte de
timp, unei scăderi semnificative a valorii lor”;
dispoziţiile art. 856 alin. (2) C.civ., în materia administrării bunurilor altuia:
„Administratorul are drept de retenţie asupra bunului administrat până la plata integrală a
datoriei faţă de el”;
dispoziţiile art. 1823 alin. (3) C.civ., în materia contractului de locaţiune;
dispoziţiile art. 2029 C.civ., în materia contractului de mandat: „Pentru garantarea

tuturor creanţelor sale împotriva mandantului izvorâte din mandat, mandatarul are un
drept de retenţie asupra bunurilor primite cu ocazia executării mandatului de la mandant
ori pe seama acestuia”;
dispoziţiile art. 2053 C.civ., în materia contractului de comision: „Dreptul de retenţie
aparţinând comisionarului: (1) Pentru creanţele sale asupra comitentului, comisionarul are un
drept de retenţie asupra bunurilor acestuia, aflate în detenţia sa. (2) Comisionarul va avea
preferinţă faţă de vânzătorul neplătit”;
dispoziţiile art. 2062 C.civ., în materia contractului de consignaţie unde nu se aplică drept
de retenţie, decât dacă se prevede expres;
dispoziţiile art. 2135 C.civ.: „În cazul neplăţii de către client a preţului camerei şi a
serviciilor hoteliere prestate, hotelierul are un drept de retenţie asupra bunurilor aduse de
client, cu excepţia documentelor şi a efectelor personale fără valoare comercială”;
dispoziţiile art. 2153 C.civ., în materia contractului de comodat: „În niciun caz,
comodatarul nu poate invoca dreptul de retenţie pentru obligaţiile ce s-ar naşte în sarcina
comodantului”;
din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 2492 C.civ. conform cărora creditorul
gajist poate refuza restituirea lucrului dat în gaj, înainte de a fi primit plata creanţei.
Definiţie. Dispozițiile art. 2495 C.civ. prevăd: (1) Cel care este dator să remită sau să
restituie un bun poate să îl reţină cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din
acelaşi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru
cheltuie-lile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care
bunul i le-a cauzat. (2) Prin lege se pot stabili şi alte situaţii în care o persoană poate exercita
un drept de retenţie”.
Dezvoltare. Din definiţie şi din elementele prezentate deja, se degajă următoarele idei
definitorii pentru dreptul de retenţie:
dreptul de retenţie este un drept real de garanţie;

dreptul de retenţie poate constitui, în acelaşi timp, o excepţie de neîndeplinire a contrac-
tului cu domeniu de aplicaţie mărginit la contractele sinalagmatice;
dreptul de retenţie1 constituie şi un mijloc de apărare la îndemâna celui ce a făcut cheltu-
ielile pentru întreţinerea, conservarea şi îmbunătăţirile aduse unui bun;
dreptul de retenţie este reglementat expres de actualul Cod civil;
dreptul de retenţie poate fi invocat numai dacă datoria pretinsă de deţinătorul lucrului de
la creditorul restituirii este în strânsă legătură cu lucrul sau când deţinerea lucrului şi creanţa
sunt prilejuite de acelaşi raport juridic;
dreptul de retenţie conferă deţinătorului bunului mobil sau imobil aparţinând altei
persoane posibilitatea de a reţine2 lucrul respectiv până ce acea persoană îi va plăti
cheltuielile ocazionate de conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea lui;
bunul reţinut trebuie să fie proprietatea exclusivă a celui ce este debitorul deţinătorului
pentru cheltuielile făcute de acesta în legătură cu bunul respectiv;
1 C.A. Cluj, S ecţia civilă, decizia nr. 576/1998, în B.J.C.P.J. 1998, p. 29. Dreptul de retenţie constituie o garanţie asemănătoare unei măsuri de
asigurare a îndestulării creanţei, care poate fi invocată în cazul creditorului care a pierdut posesia bunului.
T.M.B., Secţia civilă, decizia nr. 782 din 1990, în C.P.J.C. 1990, p. 25. Dreptul de retenţie, recunoscut în practica judiciară, constituie o garanţie reală, care
constă în abilitatea creditorului de a deţine un bun mobil sau imobil până ce creanţa îi va fi îndestulată de către proprietarului bunului în condiţiile stabilite prin convenţie
sau prin hotărâre judecătorească. Proprietarul poate să înstrăineze bunul, dar dreptul de retenţie îi este opozabil dobânditorului şi nu se pierde înainte de îndestularea creanţei
garantate. Tot astfel, întrucât dreptul de retenţie constituie doar o garanţie pentru creditor, exercitarea lui este independentă de folosirea bunului.
aplicaţiile dreptului de retenţie decurg fie din lege, fie din înţelegerea părţilor;
dreptul de retenţie nu poate fi exercitat dacă deţinerea bunului provine dintr-o faptă
ilicită, este abuzivă ori nelegală sau dacă bunul nu este susceptibil de urmărire silită (art.
2496 C.civ.);
dreptul de retenţie nu poate fi invocat de către posesorul de rea-credinţă, decât în
cazurile prevăzute de lege [art. 2496 alin. (2) C.civ.];
cel care exercită un drept de retenţie are drepturile şi obligaţiile unui administrator al
bunului altuia împuternicit cu administrarea simplă, dispoziţiile art. 795-799 aplicându-se în
mod corespunzător (art. 2497 C.civ.);
pentru existenţa dreptului de retenţie se cer îndeplinite următoarele condiţii:
existenţa unei legături materiale dintre creanţă şi bun;
creanţa garantată să fie certă, lichidă, exigibilă, posterioară sau concomitentă cu
stăpânirea bunului;
retentorul să fi intrat în detenţia bunului grevat în mod legal;
bunul grevat trebuie să fie unul corporal.
Practica a statuat că dreptul de retenţie constituie o garanţie reală care constă în

abilitarea creditorului de a deţine un bun mobil sau imobil până când creanţa îi va fi
îndestulată de către debitorul proprietar al bunului, în condiţiile stabilite prin convenţie sau prin
hotărârea judecătorească. Retentorul fiind un simplu deţinător al bunului, nu are dreptul să-şi
însuşească fructele bunului, această prerogativă aparţinând proprietarului, afară de cazul în
care, prin convenţie, s-a stipulat altfel1.
§2. Natura juridică a dreptului de retenţie
Natura juridică. Aşa cum rezultă din definiţie, dreptul de retenţie este, în primul rând, un
drept de garanţie imperfect, dar s-a reţinut deja că dreptul de retenţie, în anumite situaţii, se
poate înfăţişa ca fiind expresia excepţiei de neîndeplinire a contractului sinalagmatic. La
modul cel mai general şi în sensul cel mai larg, dreptul de retenţie se înfăţişează a fi un mijloc
de apă-rare2 pus la îndemâna debitorului restituirii care este, în acelaşi timp, creditor pentru
cheltuielile făcute cu lucrul.
Dreptul de retenţie fiind un drept real de garanţie imperfect, cel ce deţine un bun mobil sau
imobil al altuia pe care trebuie să-l restituie poate să reţină acel bun şi să refuze restituirea
până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea,
întreţinerea, ori îmbunătăţirea acelui bun.
Dreptul de retenţie poate fi invocat pe cale de excepţie în litigiul privind restituirea
bunului. Dacă, totuşi, problema restituirii bunului ori a evacuării imobilului nu a fost
discutată în mod
expres în procesul în care s-a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare,

dreptul de retenţie poate fi opus de către detentor chiar şi în cazul unei contestaţii la
executare3 pe cale de apărare. Pentru evitarea unor procese prelungite4 este, însă, indicat
ca instanţele să-şi exercite
Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 281/1982.

A se vedea M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 548. O asemenea considerare rezultă şi din dispoziţiile
art. 352, art. 365, art. 566, art. 1823 alin. (3), art. 2029, art. 2492 C.civ.
În sensul că dreptul de retenţie nu ar putea fi invocat pe calea contestaţiei la executare, a se vedea
T.M.B., Secţia III civilă, decizia nr. 1027/1994, în C.P.J.C.1992, p. 82.
T.M.B., Secţia civilă, decizia nr. 264/1992, în C.P.J.C. 1992, p. 82. În cazul în care instanţa soluţio-nând
acţiunea de partaj a bunurilor comune, atribuie reclamantei folosinţa imobilului care a constituit domi-
rolul activ în cadrul procesului principal şi să pună în discuţia părţilor în mod expres toate
aspectele legate de restituirea bunului pentru ca detentorul să fie pus în situaţia de a-şi face
toate apărările solicitând, deci, şi dreptul de retenţie1.
În consecinţă, referitor la natura juridică a dreptului de retenţie, opiniile sunt împărţite în

doctrină. Astfel, unii autori consideră că dreptul de retenţie este de natură reală2.
Alţi autori, cărora ne alăturăm, consideră că dreptul de retenţie este un drept real de
garanţie imperfect și că este, aşa cum am arătat deja, o garanţie pasivă 3. Drept urmare,
pe lângă dreptu-rile reale şi drepturile de creanţă, se introduce o noţiune nouă, şi anume
dreptul real imperfect, care nu este nici drept real şi nici drept de creanţă. Ideea, aşa cum
s-a spus4, ar putea fi primită tot aşa cum pe lângă obligaţia corelativă dreptului real şi
aceea corelativă dreptului de creanţă există obligaţia propter rem şi obligaţia scriptae in
rem, care prezintă unele particularităţi.
Dimpotrivă, alţi autori privesc, sub aspectul naturii juridice, dreptul de retenţie nu ca pe un
drept real, ci ca un simplu mijloc de apărare, ca pe o excepţie ce este opozabilă atât
debitorilor, cât şi terţilor. Această excepţie, fiind opozabilă şi celorlalţi creditori şi debitorului,
produce aşadar efecte asemănătoare unui privilegiu, ca şi în cazul persoanelor care au
dobândit proprietatea lucrului sau dezmembrămintele proprietăţii5.
Concluzionând, dreptul de retenţie are următoarele caractere juridice:
caracterul legal, întrucât acesta se naşte în temeiul legii;

caracterul unei garanţii reale imperfecte, deoarece nu conferă titularului niciun drept de
preferinţă sau de urmărire;
caracterul accesoriu, întrucât acesta nu are o existenţă de sine stătătoare, el
constituindu-se pentru a însoţi şi garanta un drept de creanţă.
caracterul indivizibil, deoarece el subzistă până la executarea în întregime a datoriei.
Natura juridică a dreptului de retenţie este mai bine subliniată de efectele sale, pe care le
vom prezenta în continuare.
§3. Efectele dreptului de retenţie
Efecte. Dreptul de retenţie produce o serie de efecte care-i subliniază mai bine natura
juridică şi îi precizează fizionomia juridică proprie:
Din împrejurarea că dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect rezultă
următoarele consecinţe:
a) este opozabil tuturor persoanelor străine de raportul juridic în legătură cu care acest
drept real s-a născut fără îndeplinirea vreunei formalităţi de publicitate:
- creditorilor chirografari ai titularului dreptului real asupra lucrului;
ciliul comun al soţilor, iar sulta pe care urmează să o primească este mare, pârâtul este îndreptăţit să
soli-cite acordarea dreptului de retenţie până la achitarea integrală a sultei stabilite.
Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 2132/1982 (nepublicată), în Repertoriu IV, p. 81. Prin
această soluţie s-a reconsiderat o practică anterioară mai restrictivă, conform căreia dreptul de retenţie
nu se putea acorda de către instanţa de executare în nicio situaţie, ci trebuia să fie solicitat în cadrul
procesului de fond în care s-a stabilit natura, întinderea drepturilor şi obligaţiilor reciproce ale părţilor.
M. Ghinea, Unele probleme referitoare la dreptul de retenţie, în R.R.D. nr. 11/1983, p. 10.
I.P. Filipescu, A. Filipescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami, Bucureşti, 2000, p. 290.
C. Hamangiu, op. cit., vol. II, p. 1077.

creditorilor privilegiaţi şi ipotecari în legătură cu lucrul respectiv, dacă privilegiile sau ipotecile s-au născut ulterior
intrării lucrului în posesia retentorului;
dreptul de retenţie nu poate fi opus urmăriri silite pornite de un alt creditor, însă are dreptul de a participa la
distribuirea preţului bunului, în condiţiile legii.
2) Din împrejurarea că dreptul de retenţie este o garanţie pur pasivă datorită caracterului său de drept real de garanţie
imperfect decurg următoarele consecinţe:
nu conferă dreptul de urmărire a bunurilor în mâinile oricui s-ar afla el;

dreptul de retenţie nu se stinge prin deposedarea involuntară a bunului, cel care exercită acest drept poate cere
restituirea bunului sub rezerva regulilor aplicabile prescripţiei extinctive şi a dobândiri bunului de către posesorul de bună-
credinţă;
prin prerogativa de reţinere a lucrului până la plata cheltuielilor făcute cu acesta, dreptul de retenţie se
înfăţişează a fi un important mijloc de constrângere a celui ce trebuie să le plătească.
3) Din caracteristica dreptului de retenţie ce constă în indivizibilitatea lui rezultă că acest drept se extinde asupra
întregului bun până la achitarea integrală a datoriei; şi
4) Prin executarea dreptului de retenţie se asigură o simplă detenţie precară, şi nu posesia lucrului, astfel încât nu se
putea dobândi proprietatea prin uzucapiunea reglementată de Codul civil din 1864. Retentorul va avea asupra bunului
reţinut doar drepturile şi obligaţiile unui administrator al bunului altuia, împuternicit cu administrarea simplă, cu toate
consecinţele ce decurg din această instituţie reglementată de art. 795-799 C.civ.;
5) Dreptul de retenţie poate fi invocat atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie.
§4. Stingerea dreptului de retenţie
Stingerea dreptului de retenţie. Conform prevederilor art. 2499 alin. (1) C.civ., dreptul de retenţie încetează dacă cel
interesat consemnează suma pretinsă sau oferă retentorului o garanţie suficientă.
Conform dispoziţiilor art. 2499 alin. (2) C.civ., dreptul de retenţie nu se stinge prin deposeda-rea involuntară a
retentorului de bunul grevat, acesta având posibilitatea solicitării restituirii bunului grevat, sub rezerva prescripţiei acţiunii
principale sau dobândirii bunurilor mobile de posesorul de bună-credinţă.
Din interpretarea acestor prevederi legale, rezultă per a contrario că deposedarea voluntară duce la stingerea dreptului
de retenţie.
Fiind un drept născut din raporturi juridice cu obligaţii corelative, acesta poate înceta şi prin compensaţia intervenită
între părţi, confuziune, remitere de datorie şi celelalte mijloacele legale de stingere a obligaţiilor. Tot astfel, dreptul de
retenţie se poate stinge prin pieirea bunului sau cu titlu de sancţiune, atunci când retentorul abuzează de folosinţa bunului.
Cu privire la prescripţie strâns legată de bun, invocarea acestui drept nici nu suspendă şi nici nu întrerupe cursul
prescripţiei.

Curs Dinamica Obligațiilor

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Dinamica Obligațiilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

Introducere in dinamica obligatiilor

Constantin Statescu, Corneliu Barsan, Drept civil, Teoria generala a

I . Introducere in dinamica obligatiilor

Secţiunea 1. Noţiune. Scurt istoric

În dreptul roman. În vechiul drept roman, în care a existat o prevalenţă a caracterului

În dreptul medieval. Au fost îmbunătăţite mijloacele romane de transmisiune a obligaţiilor

concepţia caracterului strict personal al obligaţiei fiind treptat înlocuită cu concepţia

În dreptul contemporan. În dreptul civil modern şi mai ales în dreptul comercial, se

Astfel, dinamica obligaţiilor se realizează prin mijloacele de transformare şi transmisiune a

În analiza instituţiei transmiterii obligaţiilor interesează nu numai individualizarea unor

Pe lângă transmisiune, dinamica obligaţiilor se realizează şi prin transformarea raportului

De exemplu, o obligaţie naturală se poate transforma într-o obligaţie civilă perfectă,

Fără a ne referi la discuţiile privind stingerea obligaţiilor, arătăm că în literatura de

Secţiunea a 2 -a. Importanţa modurilor de transmisiune

Importanţă. Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor, văzute atât în latura lor activă,

Considerente de ordin practic au determinat, aşadar, reglementarea transmiterii creanţelor

Modurile de transmitere şi transformare a obligaţiilor – cesiunea de creanţă (art. 1566-

Modurile de transmitere a obligaţiilor

§1. Reglementare. Definiţie. Clasificare

Reglementare. Codul civil reglementează instituţia cesiunii de creanţă în Titlul VI,

– Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor din Cartea a V-a – Despre obligaţii. Astfel, în

Trebuie să remarcăm superioritatea actualului Cod civil în ceea ce priveşte sistematizarea

În prezent, legiuitorul a înţeles ca în noua reglementare să ofere cesiunii de creanţă o

Din definiţia dată şi din precizările făcute rezultă faptul că:

a) cedentul este chiar creditorul, adică cel care transmite

Domeniu de aplicare. În intenţia sa de a oferi o reglementare exhaustivă instituţiei

transferului creanţelor în cadrul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal; b)

Clasificare. Cciv. a stabilit în art. 1567 felurile cesiunii astfel:

„(1) Cesiunea de creanţă poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

Dacă cesiunea este cu titlu gratuit, dispoziţiile prezentei secţiuni se completează în

Cesiunea de creanţă cu titlu oneros se poate realiza nu numai printr-un contract de

În concluzie, având în vedere dispoziţiile Codului civil, cesiunea de creanţă se poate

criteriul scopului urmărit la încheierea cesiunii – cesiune cu titlu oneros/cesiune cu titlu

§2. Condiţiile cesiunii de creanţă

Precizare. Cesiunea de creanţă este un contract şi, ca urmare, trebuie să îndeplinească

2.1. Condiţii de fond privind cesiunea de creanţă

Referitor la obiectul acestei convenţii, sunt cunoscute condiţiile generale ce trebuie

1 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 2008, p. 363.

Obiectul contractului şi obiectul obligaţiei. Referitor la condiţiile de fond ale cesiunii de

Astfel, mergând pe ideea distincţiei operate de legiuitor între obiectul contractului şi

Pornind de la principiul consensualismului coroborat cu teza conform căreia ceea ce nu

În actuala reglementare, principiul proclamat de literatura de specialitate anterior adoptării

debitorul a consimţit la cesiune;

Dispoziţiile alin. (1) nu limitează răspunderea cedentului faţă de debitor pentru

A treia situaţie în care clauza de inalienabilitate intervenită între creditor şi debitor nu

d) creanţele ce au ca obiect o sumă de bani pot fi cesionate întotdeauna.

- obligaţia să fie divizibilă;

- transferul creanţei să nu conducă la agravarea substanţială a obligaţiei debitorului. În

De asemenea, tot ca noutate poate fi menţionată şi prevederea expresă a cesiunii unei

În concret, literatura de specialitate şi jurisprudenţa şi-au pus întrebarea dacă se poate

(2) Creanţa se consideră transferată din momentul încheierii contractului de cesiune”.

2.2. Condiţii de formă

Forma cerută pentru încheierea valabilă. Consensualismul. Potrivit doctrinei

Formalităţi pentru opozabilitate. În reglementarea anterioară, pentru a se realiza

I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 192.

cesiunea contractului de locaţiune mai mare de 3 ani trebuia trecută în registrul de

În concluzie, am opinat în doctrina anterioară Noului Cod civil, că soluţia trebuie să se

Dispoziţiile art. 1574 C.civ., care reglementează predarea înscrisului constatator al

Forma cerută pentru opozabilitate – notificarea (comunicare, acceptarea). Actualul

Noutatea absolută o reprezintă notificarea electronică. Astfel, comunicarea poate fi

1 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 2002, p. 365.

Opozabilitatea cesiunii unei universalităţi de creanţe. Dispoziţiile art. 1579 C.civ.

efectele produse în raporturile dintre părţi;