TEMA 1. NOŢIUNEA DE OBLIGAŢIE. STRUCTURĂ.

CLASIFICAREA
OBLIGAŢIILOR

§ 1. Noţiunea de obligaţie. Terminologie

Teoria generală a obligaţiilor este cheia de boltă a dreptului civil. Şi mai mult, se poate
afirma că ea constituie baza întregii construcţii a ştiinţei dreptului, mai ales a dreptului privat.
Într-adevăr, nu există instituţie a dreptului în care să lipsească influenţa principiilor generale ale
obligaţiilor.
În elaborarea acestei teorii, jurisconsulţii romani şi-au pus în valoare admirabilul lor spirit
juridic. Teoria romană a obligaţiilor a fost preluată, reformulată şi restructurată în secolele XVI -
XVIII de către marii autori francezi ai timpului, în special de Pothier şi Domat. Astfel,
jurisconsultul francez Pothier a scris un tratat de obligaţii. Lucrările lui au fost principalele
izvoare care i-au inspirat pe redactorii Codului Civil francez de la 1804. Este motivul pentru care
a fost numit „le Code civil avant la lettre”, în traducere „codul civil înaintea literei”, cu alte
cuvinte, codul civil înainte de a fi redactat.1
Putem spune că teoria generală a obligaţiilor a fost, atât înainte de Codul civil francez, cât şi
de atunci până astăzi, transformată, adaptată şi dezvoltată, în pas cu viaţa, în raport cu mutaţiile
sociale şi economice ale vremurilor. Aşadar a evoluat odată eu evoluţia societăţii. Şi este firesc
să fie aşa, deoarece cum s-a spus: „Dreptul este o faţă a vieţii şi viaţa nu este staţionară. Dacă s-
ar opri pe loc, ar însemna moarte”.2
Codul civil al Republicii Moldova, Codul civil român, la fel ca alte coduri civile moderne3,
nu defineşte obligaţia civilă. Este motivul pentru care această misiune şi-a asumat-o doctrina
juridică modernă. Astfel, au fost elaborate şi formulate diferite definiţii mai mult sau mai puţin
corespunzătoare, dintre care, cu unele completări, am optat pentru cea pe care o considerăm
cuprinzătoare şi clară.
Astfel, obligaţia este raportul de drept civil în care o parte, numită creditor, are posibilitatea
de a pretinde celeilalte părţi, numita debitor, să execute o prestaţie sau mai multe prestaţii ce
pot fi de a da, a face sau a nu face, de regulă, sub sancţiunea constrângerii de stat.4
Din analiza acestei definiţii rezultă că raportul juridic de obligaţii este alcătuit din două
laturi: una activă, adică un creditor şi dreptul de creanţă, şi alta pasivă, înţelegând pe debitor şi
datoria ce-i incumbă.5 De aceea, obligaţia poate fi definită punând accentul pe latura activă, de la
creditor la debitor, sau pe latura pasivă, de la debitor la creditor. Indiferent de modul cum se
procedează, definiţia obligaţiei trebuie să evidenţieze caracterul său de legătură juridică între
creditor şi debitor.
Din punctul de vedere al creditorului, raportul de obligaţie apare ca un drept de creanţă.
Dimpotrivă, din punctul de vedere al debitorului, el apare ca o datorie. Dreptul de creanţă face
parte din activul patrimonial al creditorului, fiindcă lui îi profită prestaţia ce se datorează.
Datoria este un element al pasivului patrimonial al debitorului, el fiind ţinut să dea, să facă sau să
nu facă ceva în favoarea creditorului.
Termenul de „obligaţie” provine din cuvântul „obligatio”, care însemna în latina veche „a
lega” (ligare) pe cineva „din pricina” (ob, obs) neexecutării prestaţiei pe care o datora altuia6.
În dreptul roman, termenul de obligaţie, în accepţiunea sa iniţială, însemna o legătură pur
materială (vinculum corporis), concretă, între două persoane, constând în înlănţuirea debitorului
faţă de creditor. În această concepţie, obligaţia era un ius in personam, adică „un drept asupra
unei persoane”, fiind asemănată dreptului de proprietate, care era - „un drept asupra lucrului”
(ius in rem). La fel ca şi proprietarul unui lucru, creditorul putea dispune de persoana debitorului

1
L.Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.9.
2
G. Plastara, Curs de drept civil, vol.IV, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1925, p.20, citat de L.Pop, op.cit., p.9.
3
Codul civil francez din 1804; Codul civil austriac din 1911; Codul federal elveţian al obligaţiilor din 1911. În schimb, Codul civil german, în
art.241, defineşte noţiunea de obligaţie.
4
L.Pop, Raportul juridic de obligaţii. Izvoarele obligaţiilor, în L.Pop şi R.Gidro, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Universitatea
„Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1982, p.l; I.Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p.14.
5
L.Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, tratat, ediţie revăzută, Editura Fundaţiei, „Chemarea”, Iaşi, 1994, p.2.
6
Vl.Hanga, Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p.345.
insolvabil, după bunul său plac.
Urmare evoluţiei societăţii romane, cu timpul, noţiunea de obligaţie încetează de a mai fi
înţeleasă doar ca o simplă legătură materială (vinculum corporis). Ea devine o legătură pur
juridică (vinculum iuris), adică un raport juridic în temeiul căruia creditorul poate pretinde
debitorului său să execute prestaţia ce i se datorează. În caz de neexecutare, el poate recurge la
constrângere (adstringimur), procedând la executarea silită asupra bunurilor debitorului.
În terminologia juridică actuală, termenul de obligaţie are două înţelesuri. Într-un prim sens,
propriu, prin obligaţie înţelegem raportul juridic în întregul său, cu ambele laturi, activă şi
pasivă.
Într-un alt sens, mai larg, termenul de obligaţie este sinonim cu acela de îndatorire juridică,
noţiune generică, prin care înţelegem îndatoririle juridice generale şi particulare. Îndatoririle
generale sunt acelea care revin tuturor sau unei categorii de persoane nedeterminate. Din această
categorie face parte obligaţia de a respecta drepturile absolute ale fiecăruia (drepturile reale şi
drepturile personale nepatrimoniale). Îndatoririle particulare sunt cele care incumbă anumitor
persoane. Aşa, de pildă, este obligaţia debitorului de a executa prestaţia pe care o datorează
creditorului său. În acest caz, termenul de obligaţie desemnează numai latura pasivă a raportului
obligaţional, datoria debitorului.
În vorbirea curentă, termenul de obligaţie are uneori şi înţelesul de înscris constatator al unui
raport de creanţă, cum sunt obligaţiunile emise de societăţile comerciale în condiţiile prevăzute
de Lege. În astfel de situaţii, se face confuzie, adesea, între raportul juridic obligaţional şi
înscrisul constatator al existenţei sale.

§ 2. Structura obligaţiei
Prin structura obligaţiei înţelegem elementele structurale, esenţiale, intrinseci ale raportului
de obligaţii.
Referitor la structura obligaţiei, în dreptul de origine romană s-au conturat două opinii. După
unii autori, raportul de obligaţii este alcătuit din trei elemente esenţiale: subiectele sau părţile,
conţinutul şi obiectul.7 Dimpotrivă, alţii apreciază că orice raport de obligaţii cuprinde patru
elemente: subiectele, conţinutul, obiectul şi sancţiunea.8
Din capul locului arătăm că raportul de drept civil, în mod obişnuit, are trei elemente
componente, şi anume: subiectele, conţinutul şi obiectul. Cu toate acestea, împărtăşim opinia
conform căreia în structura raportului de obligaţii trebuie să fie adăugat şi cel de-al patrulea
element, sancţiunea. Numai în acest fel este posibilă sesizarea deosebirilor esenţiale dintre
obligaţiile civile sau perfecte şi obligaţiile naturale, imperfecte sau incomplete. Aşadar, în opinia
noastră, structura obligaţiei este alcătuită din următoarele patru elemente: subiectele, conţinutul,
obiectul şi sancţiunea.
2.1. Subiectele raportului juridic de obligaţii.
Pot fi subiecte ale raportului obligaţional toate persoanele fizice şi juridice. Subiectul activ se
numeşte creditor, cuvânt care derivă din latinescul „credere”, de aici, cel care a avut încredere în
debitor. Subiectul pasiv se numeşte debitor, deoarece datorează (debet) o anumită prestaţie9. Aşa
cum s-a spus, „în dreptul roman, creditorul era numit şi reus credendi, iar debitorul reus
debendi; iar cum reus înseamnă pârât, aceste denumiri arătau că, la nevoie, creditorul îl putea
pârî pe debitor; este ceea ce explică de ce, cu timpul, reus a fost rezervat numai pentru a-1
desemna pe debitor”.
În raporturile de obligaţii unilaterale, o parte este numai creditor iar cealaltă parte numai
debitor. Aşa, de pildă, în raportul de obligaţii născut dintr-un contract de donaţie, donatarul este
în exclusivitate creditor, iar cealaltă parte, donatorul, este doar debitor.
Cele mai numeroase raporturi de obligaţii au însă caracter complex, sunt bilaterale. De aceea,
subiectele lor au o dublă calitate, fiecare fiind, în acelaşi timp, creditor al unei prestaţii şi debitor

7
C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p.12-14.
8
P.Demetrescu, op.cit., p.7-9; T.R.Popescu, P.Anca, op.cit., p.9-13; L.Pop, op.cit., p.3-11; I.Albu, op.cit., p.31-50.
9
I.Albu, op.cit., p.18.
al altei prestaţii. Este cazul vânzării – cumpărării, unde vânzătorul este creditor al preţului şi
debitor al prestaţiilor de transmitere a dreptului de proprietate şi de predare a bunului vândut, în
schimb cumpărătorul este creditorul prestaţiei de predare a bunului cumpărat şi debitor pentru
plata preţului.
Denumirile de creditor şi debitor, pe care le poartă subiectele obligaţiei, sunt noţiuni gen,
utilizabile în toate raporturile obligaţionale, indiferent de izvorul lor concret. Aceşti doi termeni
sunt proprii teoriei generale a obligaţiilor. În schimb, atunci când analizăm diferite categorii de
obligaţii, ţinând cont de izvorul lor concret şi nemijlocit, subiectele, creditorul şi debitorul,
poartă denumiri specifice, cum sunt: vânzător-cumpărător; donatar-donator; locator-locatar;
comodant-comodatar; credirentier-debirentier; consignant-consignatar; solvens-accipiens;
îmbogăţit-însărăcit etc.
Denumirile perechi enumerate pot avea, uneori, înţeles exclusiv de creditor şi debitor
(donatar - donator, deponent - depozitar). Alteori însă, ele desemnează fiecare atât calitatea de
creditor, cât şi pe cea de debitor, cum sunt: vânzător - cumpărător, locator - locatar, antreprenor -
client etc.).
2.2. Conţinutul raportului juridic de obligaţii
Prin conţinutul raportului juridic de obligaţii înţelegem toate drepturile de creanţă şi
obligaţiile corelative care aparţin subiectelor sale. De regulă, este alcătuit din dreptul
creditorului de a pretinde şi îndatorirea debitorului de a executa prestaţia datorată10.
Din punct de vedere al conţinutului, raportul de obligaţii poate fi simplu, în care o parte are
numai drepturi iar cealaltă numai obligaţii (contractul de donaţie), sau bilateral (complex),
ambele ori toate subiectele având deopotrivă şi în acelaşi timp drepturi şi obligaţii.
Una din trăsăturile specifice raporturilor de obligaţii constă în aceea că, de regulă, conţinutul
lor este stabilit prin voinţa părţilor. Ne referim la cazurile când izvorul lor concret este contractul
civil. Sunt însă situaţii când conţinutul este determinat de lege. Asemenea raporturi obligaţionale
sunt tot mai frecvente şi mai numeroase în epoca modernă. Este vorba de raporturile
obligaţionale născute din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.
Aşadar, conţinutul raportului juridic de obligaţii este alcătuit din drepturi de creanţă şi
obligaţiile corespunzătoare lor. Drepturile de creanţă formează una din cele două categorii de
drepturi civile patrimoniale. Cealaltă categorie o constituie drepturile reale.
Drepturile de creanţă se deosebesc faţă de drepturile reale prin caracterul lor relativ. De aici
decurge consecinţa că titularul unui asemenea drept poate să obţină realizarea lui numai prin
acţiunea sau inacţiunea debitorului, care este întotdeauna o persoană determinată în momentul
când devine exigibil.
Obligaţiile corelative drepturilor de creanţă, după obiectul lor sunt de trei feluri: a da, a face
şi a nu face.
2.3. Obiectul raportului juridic de obligaţii
Raportul juridic de obligaţii fiind, la fel ca oricare alt raport juridic, o legătură de drept intre
persoane, obiectul său constă în conduita concretă - acţiunea sau inacţiunea - la care este
îndrituit subiectul activ si ţinut subiectul pasiv. Cu alte cuvinte, obiectul constă în ceea ce
creditorul poate pretinde de la debitor şi acesta din urmă trebuie să îndeplinească, adică însăşi
prestaţia.11
Obiectul nu se confundă cu conţinutul raportului de obligaţii. Prin conţinut se înţeleg
drepturile de creanţă şi obligaţiile subiectelor, adică posibilităţile juridice de a desfăşura anumite
acţiuni şi îndatoririle juridice corespunzătoare. Obiectul constă în însăşi acele acţiuni pe care
subiectul activ le poate pretinde de la debitor, acesta din urmă fiind ţinut a le săvârşi sau a se
abţine de la săvârşirea lor.
Obiectul obligaţiei poate fi concretizat într-o prestaţie pozitivă - a da, a face ceva - sau într-o
abţinere ori inacţiune - a nu face ceva ce ar fi fost îndreptăţit să facă, în lipsa obligaţiei asumate.
Prestaţia de a da (dare) înseamnă îndatorirea debitorului de a constitui sau transmite un

10
C.Slătescu, C.Bîrsan, op.cit., p.13.
11
I.Albu, op.cit., p.34.
drept real. Aşa sunt: obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate
asupra lucrului vândut; obligaţia debitorului gajist sau ipotecar de a constitui dreptul de gaj sau,
după caz, dreptul de ipotecă în favoarea creditorului său.
Prestaţia de a face (facere) este îndatorirea subiectului pasiv de a efectua o lucrare, un
serviciu şi, în general, orice prestaţie pozitivă in favoarea subiectului activ, cu excepţia
transmiterii sau constituirii unui drept real. Din această categorie fac parte: prestaţia
vânzătorului de a preda bunul vândut; punerea lucrului închiriat de către locator la dispoziţia
locatarului; restituirea de către depozitar a lucrului aflat în depozit; întreţinerea în natură a
întreţinutului de către întreţinător.
Prestaţia de a nu face (non facere) constă într-o conduită negativă, adică în abţinerea
debitorului de la ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat faţă de creditor. Prin natura sa,
prestaţia de a nu face este întotdeauna succesivă, executarea ei implicând o abţinere, pentru un
anumit timp, de a avea o conduită pozitivă. De pildă, obligaţia autorului unei opere literare care a
încheiat un contract de publicare cu o anumită editură de a nu încheia, o perioadă de timp, cu
privire la aceeaşi lucrare, un alt asemenea contract cu o altă editură. Ne aflăm în prezenţa unei
obligaţii de abţinere, care, în lipsa asumării ei de către debitor, nu ar fi existat.
Prestaţia de a da are întotdeauna numai natură patrimonială. Prestaţiile de a face şi de a nu
face pot avea, după caz, natură patrimonială sau nepatrimonială. Subliniem faptul că potrivit
literaturii de specialitate prestaţiile de a face şi de a nu face, patrimoniale sau ne patrimoniale, în
caz de neexecutare în natură, se transformă în despăgubiri. Se poate deci observa că în acest mod
prestaţiile nepatrimoniale devin patrimoniale.12
2.4. Sancţiunea obligaţiei
Pentru realizarea scopului oricărei obligaţii civile este necesar ca legea să pună la dispoziţia
creditorului mijloacele juridice cele mai eficace în vederea realizării dreptului său de creanţă prin
executarea voluntară sau silită a prestaţiei ce i se datorează. Altfel spus, obligaţia, fiind un raport
juridic, trebuie să aibă o sancţiune. Obligaţia care nu are sancţiune este o obligaţie morală.
Pornind de la cele arătate, considerăm că „sancţiunea obligaţiei constă în mijloacele juridice
ofensive pe care, de regulă, creditorul le poate exercita, prin intermediul forţei de constrângere
a statului, pentru a obţine executarea prestaţiei ce i se datorează, iar uneori doar în posibilitatea
legală de a refuza restituirea prestaţiei executată voluntar de către debitor”.
Din această definiţie putem constata că mijloacele juridice prin care se asigură realizarea
dreptului de creanţă într-un raport de obligaţii sunt de două feluri: ofensive sau directe şi
defensive sau indirecte.
Dintre mijloacele ofensive enumerăm: acţiunea în justiţie; obligarea debitorului la plata de
daune moratorii stabilite de instanţă sau prin clauza penală: executarea silită asupra bunurilor
debitorului.
Acţiunea în justiţie constă în posibilitatea creditorului de a solicita şi obţine o hotărâre
judecătorească prin care debitorul să tic obligat la executarea prestaţiei ce o datorează.
Daunele interese moratorii constau în despăgubirile băneşti pe care debitorul este obligat să
le plătească creditorului pentru a-i repara prejudiciul cauzat prin întârzierea executării prestaţiei.
Ele se stabilesc prin hotărâre judecătorească. Pot însă fi stabilite şi prin acordul de voinţă al
părţilor realizat înainte de producerea prejudiciului. O asemenea convenţie se numeşte clauză
penală.
După obţinerea hotărârii judecătoreşti, daca debitorul continuă să nu execute prestaţia,
urmează să fie declanşată procedura executării silite asupra bunurilor debitorului. Executarea
silită poate fi directă, în natură, de pildă, prin predarea bunurilor de la debitor la creditor cu
ajutorul executorului judecătoresc, şi indirectă, prin echivalent bănesc, când se procedează la
vânzarea bunurilor debitorului sau la poprirea sumelor pe care acesta are dreptul să le primească
de la terţe persoane.
În principiu, sancţiunea obligaţiei civile constă în mijloace juridice ofensive. Asemenea
obligaţii sunt cele mai numeroase şi se numesc obligaţii civile, perfecte, adică însoţite şi
12
L.Pop, op.cit., p.15.
garantate prin dreptul la acţiune în justiţie.
Sunt însă şi obligaţii, mai puţin frecvente, a căror executare este asigurată numai pe cale
indirectă, defensivă. Ele alcătuiesc categoria obligaţiilor naturale, imperfecte, nefiind înzestrate
cu acţiune în justiţie. Prin urmare, creditorul nu poate obţine o hotărâre judecătorească care să-l
oblige pe debitor la executare şi nu poate recurge nici la procedura executării silite. Totuşi, dacă
debitorul execută voluntar prestaţia pe care o datorează, el nu are posibilitatea să ceară obligarea
creditorului la restituire, chiar în ipoteza când nu a cunoscut că subiectul activ sau creditorul este
lipsit de dreptul la acţiune şi la executare silită. Asemenea obligaţii se caracterizează prin faptul
că pot fi executate numai voluntar. Sancţiunea acestor obligaţii constă în excepţia pe care o poate
invoca creditorul în cazul în care debitorul ar pretinde restituirea prestaţiei datorate, executată de
către el în mod voluntar.

§ 3. Clasificarea obligaţiilor
3.1.Criterii de clasificare
Obligaţiile civile prezintă câteva trăsături comune care le deosebesc de celelalte raporturi
juridice în conţinutul cărora se găsesc alte îndatoriri juridice, generale sau particulare. Aceste
trăsături specifice sunt13:
a) obligaţiile civile izvorăsc din acte şi fapte juridice civile;
b) subiecte ale raportului de obligaţii pot fi orice persoane fizice şi persoane juridice, fără a fi
necesar să aibă a calitate specială:
c) subiectele sau părţile obligaţiilor civile se numesc creditor şi debitor;
d) conţinutul obligaţiilor civile este alcătuit din drepturi de creanţă şi îndatoririle corelative
lor. Drepturile de creanţă au caracter relativ, fiind opozabile numai debitorului, persoană
determinată, şi succesorilor săi în drepturi.
Datorita acestor trăsături comune, obligaţiile civile alcătuiesc o instituţie juridică relativ
omogenă care nu poate fi confundata cu alte instituţii, chiar de drept civil.
Obligaţiile civile au fost şi sunt clasificate, în doctrina juridică, in funcţie de numeroase şi
variate criterii.14 Dintre aceste criterii reţinem următoarele: în funcţie de izvorul obligaţiilor; după
obiectul lor sau natura prestaţiei datorată de debitor; după sancţiunea lor şi după cum nu sunt sau
sunt afectate de modalităţi.
3.2. Clasificarea obligaţiilor după izvorul lor
În funcţie de izvorul lor, obligaţiile sunt susceptibile de mai multe clasificări. Două dintre ele
ni se par mai importante. Dacă pornim de la actuala clasificare a izvoarelor obligaţiilor de către
doctrina juridică, obligaţiile civile se împart în: obligaţii izvorâte din acte juridice şi obligaţii
izvorâte din fapte juridice.
Adoptăm această poziţie pentru motivul că ea „corespunde generalizărilor ce se fac la nivelul
sistemului de drept, conform cărora, toate raporturile juridice, aparţinătoare tuturor ramurilor de
drept, se nasc fie din acte juridice, fie din fapte juridice”15.
Obligaţiile izvorâte din acte juridice se subclasifică în: obligaţii născute din contracte şi
obligaţii născute din acte juridice unilaterale.
Obligaţiile izvorâte din fapte juridice se grupează în: obligaţii ce rezultă din fapte juridice
ilicite şi obligaţii ce rezultă din fapte juridice licite (îmbogăţirea fără justă cauză, gestiunea de
afaceri şi plata nedatorată).
3.3. Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor, adică în funcţie de natura prestaţiei
datorată de debitor
Din acest punct de vedere, obligaţiile civile sunt susceptibile de mai multe clasificări, dintre
care reţinem: obligaţii de a da, a face şi de a nu face; obligaţii pozitive şi negative; obligaţii de
rezultat şi de mijloace; obligaţii pecuniare şi de altă natura.
Nu vom insista asupra primei clasificări deoarece obligaţiile de a da, a face şi a nu face au

13
I.Albu, op.cit., p.52.
14
C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p.14-19; L. Pop, op.cit., p.11-l8.
15
I.Albu, op.cit., p.83.
fost analizate mai sus, în cadrul abordării obiectului obligaţiei civile. De asemenea, este uşor de
constatat că din categoria obligaţiilor pozitive fac parte obligaţiile de a da şi de a face iar
categoria obligaţiilor negative este formată din obligaţiile de a nu face.
A. Obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace
Aceasta clasificare s-a conturat şi a fost împărtăşită de literatura de specialitate şi practica
judiciară în cea de-a doua jumătate a secolului XX.
a) Obligaţiile de rezultat sau determinate sunt considerate acelea în care obiectul şi scopul
urmărite de părţi sunt bine precizate, debitorul obligându-se ca prin acţiunea sau inacţiunea lui să
obţină un anumit rezultat în favoarea creditorului. Prestaţia este executată numai dacă rezultatul
la care s-a obligat debitorul a fost obţinut. Toate obligaţiile de a da şi de a nu face intră în
categoria obligaţiilor de rezultat. Aşa sunt: obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de
proprietate, obligaţia autorului unei lucrări literare care a încheiat un contract de publicare cu o
anumită editură de a nu încheia, într-o perioadă stabilită, un alt asemenea contract, cu o altă
editură. Tot în această categorie poate fi inclusă marea majoritate a obligaţiilor de a face, cum
sunt: obligaţia comodatarului de a restitui bunul împrumutat; obligaţia antreprenorului de a preda
clientului lucrarea contractată; obligaţia vânzătorului de a remite cumpărătorului bunul
vândut; obligaţia cărăuşului de a efectua transportul de bunuri sau persoane la locul de destinaţie.
b) Obligaţiile de mijloace sau de prudenţă şi diligentă, sunt acele obligaţii în care debitorul
are îndatorirea de a pune în valoare toate mijloacele de care dispune şi întreaga sa diligenţă
pentru a obţine un anumit rezultat, în favoarea creditorului. Debitorul însă nu se obligă şi nu
garantează obţinerea rezultatului respectiv. În măsura în care debitorul a săvârşit tot ceea ce era
necesar şi tot ce este în stare să facă pentru realizarea scopului urmărit, prestaţia se consideră
executată. Aceasta indiferent că rezultatul sau scopul urmărit a fost sau nu realizat. Pot fi incluse
în aceasta categoric unele obligaţii de a face, cum sunt: obligaţia unui medic de a trata pe un
bolnav în vederea însănătoşirii sale; obligaţia unei persoane de a pregăti un tânăr în vederea
promovării unui examen sau reuşitei la un concurs; obligaţia unui om de ştiinţă de a face
cercetări pentru a realiza o descoperire într-un anumit domeniu etc.16
Sunt susceptibile de o astfel de clasificare toate obligaţiile de a face, indiferent de izvoarele
lor: acte juridice sau fapte juridice.17
Obligaţiile care izvorăsc din contracte pot fi calificate ca fiind obligaţii de rezultat sau de
mijloace prin voinţa celor care le încheie. Astfel, în materie contractuală, voinţa părţilor este
aceea care stabileşte natura obligaţiei. În lipsa unor clauze exprese şi precise, instanţele de
judecată, pe calea interpretării, au sarcina de a descoperi voinţa reală a părţilor. În acest sens,
trebuie sesizat scopul pe care l-au urmărit. Dacă realizarea scopului urmărit este aleatorie, rezultă
că debitorul şi-a asumat doar o obligaţie de mijloace. Dimpotrivă, în cazul când realizarea
scopului este sigură şi nu depinde de factori aleatorii, obligaţia asumată este una de rezultat.
Această clasificare a obligaţiilor prezintă o evidentă importanţa practică în ce priveşte
angajarea răspunderii debitorului:
- în cazul obligaţiilor de rezultat, nerealizarea scopului urmărit angajează automat
răspunderea debitorului. Creditorul nu are obligaţia de a dovedi culpa acestuia. În sarcina
debitorului operează o prezumţie legală de culpă, dedusă din faptul neobţinerii rezultatului la
care s-a obligat;
- în cazul obligaţiilor de mijloace, simpla nerealizare a scopului nu declanşează prezumţia de
culpă a debitorului. Pentru angajarea răspunderii debitorului este insuficient să se învedereze că
rezultatul urmărit nu s-a produs. De aceea, creditorul va trebui să facă dovada culpei debitorului,
în sensul că nu a depus prudenţa, diligenta necesară şi nu a folosit toate mijloacele care ar fi avut
ca urmare obţinerea acelui rezultat.18
B. Obligaţii pecuniare şi obligaţii de altă natură
Obligaţiile pecuniare sunt acele obligaţii care au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani.

16
L.Pop, op.cit., p.13.
17
R.Sanilevici, op.cit., p.8; I.Albu, op.cit., p.108-109.
18
L.Pop, op.cit., p.13.
Obligaţiile care au ca obiect alte prestaţii, decât aceea de a da o sumă de bani, se numesc
obligaţii de altă natură.
Literatura de specialitate a evidenţiat cu claritate particularităţile obligaţiilor pecuniare în
raport cu obligaţiile de altă natură, dintre care reţinem următoarele19:
a) obligaţiile pecuniare au ca obiect prestaţia de a da sume de bani, care sunt o varietate a
bunurilor de gen (bancnote şi monede). Obligaţiile de altă natură pot avea ca obiect prestaţia de a
da alte bunuri de gen decât bani şi bunuri certe, prestaţia de a face şi de a nu face;
b) obligaţiile pecuniare sunt întotdeauna de rezultat. Obligaţiile de altă natură pot fi de
rezultat sau de mijloace;
c) pentru angajarea răspunderii debitorului în cazul întârzierii în executarea prestaţiei de a da
o sumă de bani, creditorul nu este ţinut să dovedească existenţa şi întinderea prejudiciului.
De aceea, în cazul obligaţiilor pecuniare, întinderea daunelor interese moratorii este stabilită
prin lege, dacă nu există clauză penală, şi sunt egale cu dobânda legală. Dimpotrivă, în cazul
obligaţiilor de altă natură, în situaţia întârzierii debitorului în executarea prestaţiei, pentru
angajarea răspunderii sale civile, creditorul este obligat să dovedească existenţa şi valoarea
prejudiciului, întinderea daunelor interese moratorii stabilindu-se de către instanţa de judecată;
d) obligaţiile pecuniare pot fi întotdeauna executate silit în natura lor. Neexecutarea
obligaţiei, în acest caz, nu poate duce la obligarea debitorului să plătească daune-interese
compensatorii, care ar trebui să constea tot într-o sumă de bani. Obligaţiile de altă natură, în
frecvente cazuri, nu pot fi executate silit în natura lor specifică, decât numai prin echivalent
bănesc, care poartă denumirea de daune-interese compensatorii sau despăgubiri;
e) obligaţiile pecuniare cu executare succesivă sau afectate de un termen suspensiv mai
îndelungat, în perioade de instabilitate economică şi financiară, sunt supuse fluctuaţiilor
monetare. Obligaţiile de altă natură nu sunt, de regulă, afectate direct de asemenea fenomene.
3.4. Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lor
Aşa cum am arătat, sancţiunea este unul din elementele structurii raportului de obligaţii. În
funcţie de sancţiunea care le însoţeşte, obligaţiile sunt de două feluri: civile sau perfecte şi
naturale sau imperfecte.
A. Obligaţiile civile sau perfecte
Sunt obligaţii civile sau perfecte acele obligaţii a căror executare este garantată prin
mijloacele juridice ofensive pe care creditorul le poate utiliza cu concursul forţei de constrângere
a statului în scopul realizării dreptului său de creanţă, atunci când debitorul nu execută voluntar
prestaţia datorată. Principalul mijloc juridic ofensiv este dreptul la acţiune în justiţie. Marea
majoritate a obligaţiilor intră în această categorie. De aceea, ele se mai numesc obligaţii
înzestrate cu acţiune in justiţie.
B. Obligaţiile naturale sau imperfecte20
Sunt obligaţii naturale sau imperfecte acele obligaţii pentru a căror executare creditorul nu
are la dispoziţie mijloace juridice ofensive. Cu alte cuvinte, el nu poate obţine sprijinul forţei de
constrângere a statului pentru a-şi realiza dreptul de creanţă, împotriva voinţei debitorului, fiind
lipsit, în principal, de dreptul la acţiune în sens material. De aceea, astfel de obligaţii mai sunt
numite obligaţii neînzestrate cu acţiune in justiţie.
Articolul 517 C.civ. intitulat „Obligaţia naturală” prevede:
„(1) Este naturală obligaţia în a cărei privinţa nu se poate cere executare silită.
(2) Există obligaţie naturală în cazul în care:
a) legea sau actul juridic nu prevede posibilitatea executării silite;
b) o persoană are faţă de o altă persoană o obligaţie morală de aşa natură încât executarea ei,
deşi nu poate fi cerută silit, trebuie, în opinia comună, să fie considerată ca executare a unei
prestaţii datorate unei alte persoane.
(3) Obligaţiile naturale sunt reglementate de normele cu privire la obligaţii dacă din litera sau

19
I.Albu, Probleme actuale privind obligaţiile pecuniare, în R.R.D., nr.8/1983, p.9-15, citat de L.Pop, op.cit., p.21.
20
M.B.Cantacuzino, op.cit., p.404; T.R.Popescu, P.Anca, op.cit., p.12; C, Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p.19; I.Albu, op.cit., p.l31-134; L.Pop,
op.cit., p.14-15.
spiritul legii nu rezultă ca anumite reguli nu sunt aplicabile obligaţiilor pentru care nu se poate
cere executare silită.
(4) Obligaţia naturală se transformă în obligaţie civilă perfectă în baza înţelegerii dintre
debitor şi creditor.”
Obligaţiile naturale se împart în: obligaţii civile degenerate şi obligaţii civile avortate.
a) obligaţiile civile degenerate sunt obligaţii, iniţial perfecte, care şi-au pierdut dreptul la
acţiune în sens material, efect al neexercitării lui în termenul de prescripţie extinctivă;
b) obligaţii civile avortate sunt acele obligaţii care s-au născut de la bun început fără a fi
însoţite de dreptul la acţiune în justiţie, cum sunt: obligaţiile născute dintr-un testament nevalabil
(verbal, scris dar nesemnat de testator ori nedatat); obligaţia de întreţinere între rude care nu au o
astfel de îndatorire legală etc.
Deşi neînzestrate cu acţiune în justiţie şi neînsoţite de alte mijloace ofensive recunoscute
creditorului, obligaţiile naturale sunt totuşi obligaţii juridice, ce-i drept, imperfecte. Ele produc
doua efecte juridice:
- dacă debitorul execută voluntar prestaţia, el face o plată valabilă, chiar dacă nu ştia că
obligaţia nu este însoţită de acţiunea în justiţie. De aceea, nu poate cere restituirea prestaţiei, pe
motiv că ar fi făcut o plată nedatorată. Aşadar, sancţiunea acestor obligaţii constă în excepţia pe
care o poate invoca creditorul în situaţia când debitorul ar pretinde restituirea prestaţiei. Excepţia
îşi are temeiul legal în prevederea art.406 C.civ. intitulat „Executarea obligaţiilor după expirarea
termenului de prescripţie extinctivă” unde se dispune:
„(1) După expirarea termenului de prescripţie extinctivă, debitorul poate refuza executarea
obligaţiei.
(2) Executarea benevolă a obligaţiei după expirarea termenului de prescripţie extinctivă nu
constituie un act lipsit de temei juridic.
(3) Persoana care a executat obligaţia după expirarea termenului de prescripţie extinctivă nu
are dreptul să ceară restituirea celor executate, chiar dacă, la data executării, nu cunoştea faptul
expirării termenului de prescripţie extinctivă. Aceeaşi prevedere se aplică şi pentru recunoaşterea
datoriilor conform contractului, precum şi pentru garanţiile asigurătorii date de debitor”.
- recunoaşterea obligaţiei naturale de către debitor şi promisiunea fermă că o va executa are
ca efect transformarea ei într-o obligaţie înzestrată cu acţiune în justiţie. Deci, asemenea obligaţii
pot face obiectul unei novaţii, devenind obligaţii civile sau perfecte.
Obligaţiile naturale pot fi garantate prin fidejusiune, gaj sau ipotecă. De asemenea, pot fi
opuse de către creditor debitorului prin compensaţie.
3.5. Clasificarea obligaţiilor după cum nu sunt sau sunt afectate de modalităţi
Ţinând cont de acest criteriu, obligaţiile se împart în: obligaţii neafectate de modalităţi şi
obligaţii afectate de modalităţi.
A. Obligaţiile neafectate de modalităţi
Sunt neafectate de modalităţi, în principiu, acele raporturi de obligaţii care au un creditor şi
un debitor, iar obiectul lor constă într-o singură prestaţie. Asemenea obligaţii se numesc pure şi
simple. Ele îşi produc efectele ireversibil şi se execută imediat după naşterea lor. De asemenea,
sunt obligaţii neafectate de modalităţi şi unele dintre obligaţiile complexe, şi anume acelea în
care există o pluralitate de subiecte, dacă sunt divizibile, adică atunci când creanţa şi datoria se
împart în atâtea fracţiuni, egale sau inegale, câţi creditori şi debitori există. Intră în această
categorie şi obligaţiile cu pluralitate de obiecte, când debitorul datorează cumulativ două sau mai
multe prestaţii. Ele se vor stinge numai dacă debitorul va executa în întregime toate prestaţiile
datorate.
B. Obligaţiile afectate de modalităţi
Sunt afectate de modalităţi acele raporturi de obligaţii care prezintă anumite particularităţi în
ce priveşte subiectele, obiectul sau efectele lor, ceea ce le conferă o anumită specificitate faţă de
celelalte obligaţii.
Obligaţiile afectate de modalităţi pot fi de mai multe feluri, după cum modalităţile sunt
privitoare la subiecte, la obiectul sau la existenţa şi exigibilitatea lor.
 a) După modalităţile privitoare la subiecte, obligaţiile sunt: solidare, in solidum şi
indivizibile.
b) După modalităţile privitoare la obiectul lor, obligaţiile civile sunt: alternative şi
facultative.
c) După modalităţile care afectează existenţa sau exigibilitatea lor, obligaţiile sunt: obligaţii
sub condiţie şi obligaţii cu termen.

SECŢIUNEA II. IZVOARELE OBLIGAŢIILOR

§ 1. Punerea problemei privind izvoarele obligaţiilor

Relaţiile sociale se convertesc în raporturi juridice prin intermediul normelor de drept care le
reglementează. Norma juridică, fiind rezultatul unui proces de abstractizare şi generalizare, se
referă la raporturi juridice tip, adică abstracte şi potenţiale. Pentru a trece de la raportul juridic
abstract la raportul juridic concret, adică la acel raport juridic prin care acţionează efectiv norma
de drept, este necesară producerea unor fapte generatoare de efecte juridice.
În lumea materială şi în viaţa socială se petrec o multitudine de fapte. Dintre acestea, numai
unele au semnificaţie în planul dreptului şi intră în categoria faptelor juridice. Pentru aceasta este
necesară intervenţia unui factor exterior care să confere unor fapte puterea de a produce efecte
juridice. Cu alte cuvinte, să le acorde un rol creator în ordinea de drept. Acest factor este norma
de drept care selectează din numărul nesfârşit al faptelor pe acelea ce urmează să aibă
semnificaţie juridică.
Rezultă că mecanismul naşterii raporturilor juridice nu operează automat de la fapta la efect.
În acest scop este necesară intervenţia normei de drept care recunoaşte unui fapt efecte juridice.
Aşadar, ceea ce duce la naşterea raportului juridic concret este faptul juridic, fiind insuficientă
existenţa normei de drept. Desigur că efectul principal şi cel mai frecvent al producerii unui fapt
juridic este naşterea de raporturi juridice concrete. Cu toate acestea, el poate produce şi alte
efecte, cum sunt: modificarea, strămutarea şi stingerea de raporturi juridice.
Aşadar, se poate spune că faptele juridice sunt, in sensul larg al cuvântului, acele
împrejurări - evenimente şi acţiuni omeneşti - de producerea cărora legea leagă efecte juridice,
şi anume: naşterea, modificarea, transmiterea şi stingerea de raporturi juridice.21

§ 2. Faptele juridice - izvoare ale raporturilor de obligaţii

Constituie izvoare ale obligaţiilor numai acele fapte juridice care, potrivit legii civile, dau
naştere unui raport de obligaţii, generând implicit drepturi de creanţă şi îndatoriri
corespunzătoare în favoarea şi respectiv în sarcina părţilor22.
Faptele juridice - izvoare de obligaţii se împart în: acte juridice şi fapte juridice - in sensul
restrâns al cuvântului23.
Actele juridice constau în acţiuni omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice.
Faptele juridice în sensul restrâns al cuvântului sunt acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia
de a produce efecte juridice, dar care produc astfel de efecte în puterea legii.
Expresia de fapte juridice în sensul restrâns al cuvântului, izvoare de obligaţii, este folosită
doar atunci când ne referim la ele în opoziţie cu actele juridice, pentru a evidenţia ceea ce le
deosebeşte pe unele de altele în categoria generală a faptelor juridice civile. Dimpotrivă, atunci
când vrem să ne referim la efectul lor comun, care este acela de a da naştere unui raport de
obligaţii sau de a produce în general efecte juridice, utilizam expresia generală de fapte juridice,
în sensul larg al cuvântului.

§ 3. Clasificarea izvoarelor obligaţiilor în dreptul civil contemporan

Pornind de la criticile formulate referitor la clasificarea din Codul civil, precum şi la alte
21
M.N.Costin, op.cit., p.42-44.
22
C.Stătescu, C.Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura ALL, Bucureşti, 1994, p.18, ediţie revizuita şi adăugită de C.Bîrsan şi
Fl.Baias.
23
A.Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p.74-76.
încercări de clasificare confuze, neclare şi neştiinţifice, în prezent, marea majoritate a autorilor
consideră că izvoarele obligaţiilor se împart în două mari categorii: actele juridice şi faptele
juridice în înţelesul restrâns al cuvântului.24 Împărtăşim fără rezerve acest punct de vedere.
A. Actele juridice civile
Actele juridice civile sunt manifestări de voinţă ale persoanelor fizice şi juridice făcute în
scopul de a da naştere la efecte juridice, adică a crea, modifica şi stinge raporturi juridice. Actele
juridice se deosebesc de celelalte fapte juridice prin caracterul lor voliţional. Ele se împart în:
contracte şi acte juridice unilaterale.
B) Faptele juridice
Faptele juridice în înţelesul restrâns al cuvântului, sunt acţiuni omeneşti licite sau ilicite
săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care totuşi se produc în puterea legii,
independent de voinţa autorului lor. Aşadar, faptele juridice sunt de două feluri: licite şi ilicite.
Fac parte din categoria faptelor juridice licite: gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără justă
cauză. Faptele juridice ilicite sunt acţiuni omeneşti contrare legii. Fac parte din această categorie:
delictele şi cvasidelictele.

24
R.Sanilevici, op.cit., p.13-14; C.Stătescu, C.Bîrsan, op.cit., p.20; L. Pop, op.cit., p.27-28.