Facultatea de Ştiinţe Economice, Juridice şi Administrative

Specializarea Drept
Anul II de studii

DREPT CIVIL. OBLIGAŢIILE

- În reglementarea Noului Cod civil -
(Suport de curs)
UZ INTERN

TITULAR DE CURS
Conf. univ. dr. IOAN CIOCHINĂ-BARBU

BACĂU
2014

1
2
 CURSUL I

PREZENTAREA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR CIVILE1

1. Definirea obligaţiei. Raportul juridic obligaţional.

1.1. Definirea obligaţiei
În literatura de specialitate obligaţia a fost definită atât într-un sens larg cât şi într-un sens restrâns.
În sens larg2 obligaţia este „acel raport juridic în conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ
denumit creditor, de a cere subiectului pasiv denumit debitor şi căruia îi revine îndatorirea corespunzătoare –
a da, a face sau a nu face ceva sub sancţiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bună voie”.
În sens restrâns noţiunea de obligaţie are în vedere numai latura pasivă a raportului juridic, fiind
sinonimă cu datoria ce revine debitorului.
În situaţia în care se are în vedere în mod special latura pasivă a raportului obligaţional, obligaţia este
„acel raport în virtutea căruia o persoană devenită debitor – este ţinută faţă de o altă persoană devenită
creditor, fie la o prestaţie pozitivă (de a da, a face) fie la o abstenţiune (a nu face)3.
Romanii au definit obligaţia, prin jurisconsultul Papinian, astfel: „Obligatio est iuris vinculum, quo
necessitate adstringimur alicuius solvendae rei, secundum nostrae civitatis iura” (Obligaţia este legătura
juridică în temeiul căreia suntem, în mod necesar, constrânşi să plătim un lucru, după dreptul cetăţii noastre).
Din perspectiva situaţiei debitorului obligaţia apare ca o datorie iar din punctul de vedere al situaţiei
creditorului aceasta apare ca un drept de creanţă.
În domeniul relaţiilor financiar-comerciale cuvântul obligaţie desemnează anumite titluri de credit.
Potrivit art. 1164 din noul Cod civil, ( art. 1073 Codul civil din 1864) Obligaţia este o legătură de
drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină
prestaţia datorată.
Trebuie remarcat că definiţia obligaţiei dată mai sus impune o nouă viziune asupra raportului juridic ,
în sensul că, acesta este reglementat în prezent, prin prisma obligaţiilor asumate de părţi şi nu din punct de
vedere al drepturilor, aşa cum era reglementarea dată prin art. 1073 din Codul civil din 18644
1.2. Raportul juridic obligaţional
Asemănător oricărui raport juridic civil şi structura raportului juridic obligaţional este compusă din:
subiecte, conţinut şi obiect.
a. Subiectele raportului juridic obligaţional sunt persoanele fizice, persoanele juridice şi excepţional
statul când participă direct în raporturile juridice civile.
În orice raport obligaţional subiectul activ este creditorul iar subiectul pasiv este debitorul.
În unele raporturi obligaţionale acelaşi subiect poate avea o dublă calitate şi anume atât calitatea de
creditor al unei prestaţii cât şi pe aceea de debitor a altei prestaţii.

1
A.A.Moise, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole, art,1-2664, (coordonatori, Fl. A. Baias, E Chelaru, R. Constantinovici, I.
Macovei),Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.1215- 1260.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan – Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ediţia a IX-a revizuită şi adăugită, Editura „Hamangiu”, 2008,
p.1-2.
3
A se vedea T.R. Popescu, P. Anca – „Teoria generală a obligaţiilor”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.9; L. Pop – „Drept civil
român. Teoria generală a obligaţiilor”, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 1998, p.12; L. Pop – „Tratat de drept civil. Obligaţiile”,
vol.I, „Regimul juridic general”, Editura „C.H. Beck”, Bucureşti, 2007, p.5; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.1; M.N. Costin, C.M.
Costin – „Dicţionar de drept civil de la A la Z”, Ediţia a II-a, Editura „Hamangiu”, 2007, p.677 şi urm.; P.H. Malaurie, L. Aynès,
Stofeel Munck – „Droit civil. Les obligations”, 2-èmme édition, Defrénois, Paris, 2005, p.1; V. Langa – Drept privat roman, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p.344-345.
4
A.P. Dimitriu, Noul Cod civil. Note . Corelaţii. Explicaţii. Editura C.H. Bucureşti, 2011, Nota 1, p.445.

3
 De exemplu într-un raport juridic obligaţional izvorât dintr-un contract de vânzare-cumpărare,
vânzătorul este creditor al preţului ce urmează să-l primească, dar în acelaşi timp şi debitor al obligaţiei de
transferare a proprietăţii şi de predare a lucrului vândut.
b. Conţinutul raportului juridic de obligaţie
Conţinutul raportului juridic de obligaţie este alcătuit din dreptul de creanţă a creditorului şi obligaţia
corelativă acestui drept ce incumbă debitorului.
Dreptul de creanţă va intra în activul patrimonial iar obligaţia corelativă va fi cuprinsă în pasivul
acestuia.
După cum este cunoscut, drepturile de creanţă se deosebesc de drepturile reale printr-un număr de
particularităţi care decurg din aceea că drepturile de creanţă sunt drepturi relative iar drepturile reale sunt
drepturi absolute.
c. Obiectul raportului juridic obligaţional este prestaţia la care se îndatorează debitorul faţă de
creditor (acţiunea sau inacţiunea la care este îndatorat debitorul şi îndreptăţit creditorul).
Obiectul obligaţiei (a raportului juridic obligaţional) se concretizează fie în acţiunea de „a da”, „a
face” – ceea ce reprezintă o prestaţie pozitivă, fie în inacţiunea debitorului – adică de „a nu face” ceva în
folosul creditorului.
Obligaţia de „a da” constituie „îndatorirea debitorului de a transmite sau a constitui în favoarea
creditorului un drept real asupra unui bun (cert sau de gen) cu titlu oneros („datio”) sau cu titlu gratuit
(„donatio”)1.
După cum se poate observa din cele prezentate mai sus obligaţia de „a da” nu se confundă cu obligaţia
de a preda.
De exemplu într-un raport obligaţional rezultat dintr-un contract de vânzare-cumpărare obligaţia
vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut este o obligaţie de a
da. Predarea materială a bunului vândut este o obligaţie de a face.
De altfel, art.1274 alin. 1 din noul Cod civil, ( art. 971 din Codul civil din 1864), prevede expres că
,,În lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina
debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. În cazul pieirii
fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este
obligat să o restituie”.
Aceasta înseamnă că obligaţia de „a da” (adică transmiterea dreptului de proprietate sau a unui alt
drept real) se realizează odată cu încheierea contractului („Drepturile reale se constituie şi se transmit prin
acordul de voinţă al părţilor, chiar dacă bunurile nu au fost predate...” art. 1273 NCC repectiv art. 971 Codul
civil din 1864)). În acest fel obligaţia de a da a fost executată prin însuşi faptul încheierii actului, predarea
materială, fizică a bunului este o obligaţie de a face, care se poate executa concomitent cu încheierea actului
sau la o dată ulterioară, consemnată de părţi.
De la această regulă sunt şi o serie de excepţii, în sensul că în practică se întâlnesc situaţii în care
executarea obligaţiei de a da se execută la o dată ulterioară încheierii actului juridic translativ.
Asemenea situaţii sunt:
- părţile contractante au convenit ca transferul proprietăţii să aibă loc la un moment ulterior;
- vânzarea unor bunuri de gen, când executarea obligaţiei de a da are loc în momentul individualizării
bunurilor şi nu în momentul încheierii contractului;

1
M.N. Costin, C.M. Costin - op.cit., p.684; R.I. Motica, E. Lupan – „Teoria generală a obligaţiilor civile”, Editura „Lumina Lex”,
Bucureşti, 2008, p.14; I. Ciochină-Barbu, Drept civil. Obligaţiile. Editura PIM Iaşi , 2009, p.14.

4
 - vânzarea bunurilor în regim de carte funciară, cânt transferul proprietăţii operează din momentul
intabulării, nu din momentul încheierii actului1.
Obligaţia de a face reprezintă îndatorirea care îi revine debitorului de a efectua o lucrare, o prestaţie
pozitivă, altele decât cele care se încadrează în sensul juridic al noţiunii de „a da” precizat mai sus. Sunt
obligaţii de a face: predarea ori restituirea bunului, construirea sau repararea unui imobil, efectuarea unui
transport, acordarea de întreţinere sau de îngrijiri medicale, obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia
locatarului bunul închiriat etc.
Obligaţia de a nu face este îndatorirea debitorului de a se abţine de la săvârşirea anumitor fapte pe
care, dacă nu şi-ar fi asumat o asemenea obligaţie, el ar fi putut să le facă (să le săvârşească).
De exemplu, situaţia în care, printr-un contract de editare, autorul se angajează să nu cedeze dreptul de
reproducere şi difuzare a operei sale unei alte edituri.

2. Criteriile de clasificare a obligaţiilor2

Criteriile care stau la baza clasificării obligaţiilor sunt:
- izvorul care a generat obligaţia;
- obiectul obligaţiei;
- sancţiunea obligaţiei civile;
- opozabilitatea obligaţiei civile.
2.1. După izvorul care a generat obligaţiile, acestea se clasifică în:
- obligaţii născute din contracte;
- obligaţii născute din acte juridice unilaterale;
- obligaţii născute din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii;
- obligaţii născute din îmbogăţirea fără just temei;
- obligaţii născute din gerarea de către o persoană a intereselor altei persoane;
- obligaţii născute din plata unei prestaţii nedatorate (plata nedatoratului).
Reţinem că primele două categorii de obligaţii sunt născute din acte juridice şi celelalte trei sunt
obligaţii ce se nasc din fapte juridice.
2.2. După obiectul lor obligaţiile, ţinând cont de natura prestaţiei subiectului pasiv, se pot clasifica în:
a. obligaţii de a da, a face sau a nu face ceva;
b. obligaţii pozitive (obligaţiile de a da şi de a face) şi obligaţii negative (de a nu face);
c. obligaţii pecuniare (care au ca obiect al prestaţiei de a da o sumă de bani) şi obligaţii
nepecuniare (orice altă prestaţie în afară de aceea de a sa o sumă de bani)3;
d. obligaţii determinate (de rezultat) şi obligaţiile de prudenţă sau de diligenţă (de mijloace).
Esenţial pentru obligaţiile determinate (de rezultat) este faptul că sunt strict precizate, din punct de
vedere al obiectului dar şi al scopului urmărit. Debitorul se obligă să desfăşoare o anumită activitate şi să
obţină un rezultat precis determinat, bine stabilit.
Din această grupă fac parte: obligaţia depozitarului de a restitui depunătorului bunul depozitat,
obligaţia antreprenorului de a preda lucrarea executată, obligaţia vânzătorului de a preda bunul vândut,
obligaţia transportatorului de a transporta încărcătura la destinaţie etc.

1
A se vedea alin. 3 al art. 1273 din NCC.
2
A se vedea, pentru o amplă prezentare a criteriilor de clasificare a obligaţiilor: L. Pop – op.cit. (2007), p.7 şi urm.; M.N. Costin,
C.M. Costin – op.cit., p.677 şi urm.; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.20 şi urm.; I. Ciochină-Barbu, Drept civil. Obligaţiile.
Editura PIM Iaşi , 2009, p.15.
3
L. Pop – op.cit., 1998, p.21-22; I. Albu – „Probleme actuale privind obligaţiile pecuniare” în R.R.D. nr.8/1983, p.9-13; C. Stătescu,
C. Bîrsan – op.cit., p.5; M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.710-712.

5
 Dacă rezultatul prevăzut nu a fost atins, această situaţie creează prezumţia că debitorul a fost
insuficient de diligent şi deci s-a aflat în culpă.
O obligaţie de rezultat se consideră executată numai în situaţia în care rezultatul promis a fost obţinut,
iar până la obţinerea rezultatului, obligaţia se considera că nu a fost executată.
Debitorul nu poate invoca în favoarea sa, pentru a fi exonerat de răspundere, decât existenţa unei
cauze de forţă majoră sau un caz fortuit, neimputabilă lui şi care l-a pus în imposibilitatea de a-şi executa
obligaţia.
Obligaţiile de mijloace (de prudenţă sau de diligenţă) constau în diligenţa pe care debitorul trebuie să
o depună în scopul obţinerii de către creditor a unui rezultat determinat dar pe care debitorul nu este ţinut nici
să-l realizeze şi nici să-l garanteze.
Caracteristic acestor obligaţii este faptul că debitorul nu-şi asumă obligaţia de a obţine un anumit
rezultat ci numai obligaţia de a depune toate diligenţele necesare în vederea realizării rezultatului dorit, a
atingerii unei anumite finalităţi.
Dacă debitorul a făcut tot ceea ce era necesar pentru atingerea rezultatului final, obligaţia se consideră
executată, indiferent dacă scopul propus a fost atins sau nu.
Asemenea obligaţii de mijloace se pot întâlni în cazul unor raporturi juridice dintre un medic şi un
pacient, în care obiectul obligaţiei medicului este de a acţiona cu toată prudenţa şi diligenţa necesară în
vederea atingerii rezultatului dorit, respectiv însănătoşirea pacientului sau salvarea vieţii acestuia.
De asemenea ne aflăm în prezenţa unei obligaţii de mijloace şi în raportul juridic dintre o persoană
care se obligă să pregătească un elev în vederea susţinerii şi absolvirii unui examen.
Din cele prezentate mai sus rezultă pregnant că debitorul unei obligaţii de mijloace răspunde pentru
neexecutarea acesteia numai dacă creditorul face dovada că acesta nu a depus toate diligenţele necesare pentru
obţinerea rezultatului urmărit. Cu alte cuvinte în asemenea situaţii culpa debitorului nu este presupusă ci ea
trebuie dovedită, sarcină ce revine creditorului1.
2.3. După sancţiunea juridică obligaţiile se clasifică în:
a. Obligaţii civile (obligaţii civile perfecte) sunt acele obligaţii care pot fi executate silit în sensul că
creditorul poate apela la forţa coercitivă a statului pentru a putea obţine executarea lor, în cazul în care
debitorul nu le execută de bună voie.
În această categorie sunt cuprinse aproape toate obligaţiile civile.
b. Obligaţii naturale (obligaţii civile imperfecte) sunt acele obligaţii care sunt lipsite de sancţiune,
creditorul neavând posibilitatea să ceară executarea silită a debitorului dacă acesta nu-şi execută obligaţia de
bună voie. În ipoteza în care debitorul îşi execută obligaţia de bună voie, el nu mai poate cere restituirea
prestaţiei care a fost plătită cu titlu de executare a obligaţiei.
Obligaţia naturală se deosebeşte de obligaţia morală prin aceea că finalitatea, scopul (cauza) ce stă la
baza ei este întotdeauna una juridică de natură să creeze în beneficiul unei persoane un drept la o prestaţie
determinată iar în sarcina altei persoane o îndatorire corelativă acelui drept.
Deşi nici noul Codul civil ca şi Codul civil din 1864 nu conţine o reglementare expresă a obligaţiilor
naturale, totuşi le recunoaşte implicit existenţa lor. Astfel, în art.1472 NCC, ( art. 1093 Codul civil din 1864),
se dispune că: „Restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de
bunăvoie.”.

1
A se vedea: T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.11-12; I. Albu – „Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor”, Editura „Dacia”,
Cluj-Napoca, 1984, p.104 şi urm.; L. Pop – op.cit., (1998), p.20-21; R. Demogue – „Traité des obligations”, t. V nr.1237, t. VI nr.599;
H. Mazeaud şi L.Mazeaud – „Leçons de droit civil” vol.II, ed. Monchrestien, Paris, 1962, nr.21; G. Marty, P. Raynaud – „Droit
civil”, II, vol. I, Paris, Sirey, 1961, nr.2, nr.469. A se vedea şi Decizia nr.2003/17.XI.2005, Secţia a V-a comercială, în Curtea de Apel
Bucureşti „Culegere de practică judiciară 2005 – în materie comercială”, Editura „Universul Juridic”, 2006, p.166.

6
 2.4. După opozabilitatea lor1, obligaţiile civile se clasifică în:
a. Obligaţii obişnuite sunt acele obligaţii care se caracterizează prin aceea că sub aspectul
opozabilităţii urmează toate regulile care au incidenţă în materia drepturilor relative;
b. Obligaţii reale (propter rem) sunt acele obligaţii care apar ca un accesoriu al unui drept real şi a
cărui natură juridică o urmează potrivit regulii „accesorium sequitur principale”.
De obicei asemenea obligaţii rezultă din faptul stăpânirii unor bunuri şi au în vedere îndatoriri
privitoare numai la modul cum trebuie să fie exercitată stăpânirea bunurilor (de aceea sunt denumite şi
„sarcini reale”) şi se transmit odată cu bunurile respective.
În acest sens prevederile art.74 din Legea nr.18/1991 privind fondul funciar2 dispun: „Toţi deţinătorii
de terenuri agricole sunt obligaţi să asigure cultivarea acestora şi protecţia solului”.
c. Obligaţii opozabile terţilor (scriptae in rem) sunt acele obligaţii care se disting prin aceea
că sunt atât de strâns legate de un lucru încât creditorul poate obţine satisfacerea dreptului său numai prin
obligarea titularului actual al dreptului real asupra lucrului respectiv, deşi titularul actual nu a participat direct
şi nemijlocit la formarea raportului juridic obligaţional.
Un asemenea caz este cel în care locatorului îi revine obligaţia de a asigura locatarului folosinţa
lucrului închiriat în ipoteza în care înainte de expirarea contractului de închiriere, locatorul (proprietarul,
închirietorul) înstrăinează lucrul.
Într-o asemenea situaţie, noul proprietar va fi obligat să respecte drepturile ce revin locatarului
(chiriaşului) deşi el nu a fost parte la contractul de închiriere3. Rezultă că obligaţia născută dintr-un asemenea
contract este opozabilă faţă de o terţă persoană străină de contract.

3. Izvoarele obligaţiilor. Noţiune. Clasificare.

3.1. Noţiunea de izvor de obligaţii
În literatura de specialitate4 izvoarele obligaţiilor au fost definite ca fiind actele şi faptele juridice care
potrivit legii, generează raporturi juridice obligaţionale.
Potrivit art. 1165 din noul Cod civil, izvoarele obligaţiilor sunt contractele, actele unilaterale,
gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi orice act sau fapt
juridic de care legea leagă naşterea unei obligaţii.
3.2. Clasificrea izvoarele obligaţiilor se face în funcţie de rolul pe care-l îndeplineşte voinţa în
naşterea obligaţiilor, în: izvoare voluntare şi izvoare nevoluntare.
Izvoarele voluntare sunt constituite din manifestările de voinţă (unilaterale, bilaterale sau
multilaterale) exprimate în vederea realizării de efecte juridice. Avem în vedere:
a. contractul sau convenţiile de orice fel;
b. actele juridice unilaterale cărora legea le dă excepţional eficacitate juridică;

1
A se vedea: T.R. Ionaşcu, S. Brădeanu – „Dreptul de proprietate socialistă şi alte drepturi reale principale de tip nou în dreptul
Republicii Populare Române”, Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1964, p.41-42; T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.16-17; I. Albu –
op.cit., p.65 şi urm.; C. Bîrsan – „Drept civil. Drepturile reale principale”, Editura „All Beck”, Bucureşti, p.24-25; I. Lulă – „Privire
generală asupra obligaţiilor <propter rem>” în „Dreptul” nr.8/2000, p.8 şi urm.; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.9; M.N. Costin,
C.M. Costin – op.cit., p.712-715 şi 725; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.24-25; I. Ciochină-Barbu, Drept civil. Obligaţiile.
Editura PIM Iaşi , 2009, p.17.
2
Republicată în Monitorul Oficial nr.1/1998 în temeiul art. VII din Legea nr.169/1997 (publicată în Monitorul Oficial nr.299/1997),
dându-se textelor o nouă numerotare.
3
A se vedea Decizia nr.3240/1999 a Curţii de apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, în Curtea de apel Bucureşti, „Culegere de practică
judiciară 1999”, p.56-58.
4
M.N. Costin – op.cit., p.530; L. Pop – op.cit., p.40 şi urm.; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.13-14; R.I. Motica, E. Lupan –
op.cit., p.19-20; I. Ciochină-Barbu, Drept civil. Obligaţiile. Editura PIM Iaşi , 2009, p.18.

7
 c. unele acte normative din care izvorăsc direct obligaţii civile (cum sunt obligaţiile de
vecinătate).
Izvoarele nevoluntare sunt toate faptele (evenimente sau întâmplări) care generează raporturi juridice
obligaţionale, în temeiul legii, indiferent de voinţa părţilor sau chiar împotriva voinţei acestora. Au fost
cuprinse în această categorie:
a. evenimentele (naşterea, moartea, scurgerea timpului, calamităţile naturale etc.) şi
întâmplările care antrenează, potrivit legii, răspunderea civilă obiectivă, indiferent şi independent de culpă, a
comitenţilor pentru prejudiciile cauzate în îndeplinirea însărcinărilor încredinţate prepuşilor lor; răspunderea
paznicilor juridici pentru prejudiciile cauzate de animale sau de lucrurile neînsufleţite pe care le au în pază şi
răspunderea altor persoane în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
b. faptele juridice licite cum sunt: gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă
cauză.
c. fapte ilicite, păgubitoare (delictele civile) săvârşite cu intenţie sau din culpă, care cauzează
un prejudiciu şi dau naştere la obligaţia de despăgubire.
În doctrină1 s-a reţinut că toate izvoarele de obligaţii posibile pot fi reduse la două categorii principale
şi anume: a) acte juridice şi b) fapte juridice în sensul restrâns al noţiunii.
La o privire mai atentă şi prima clasificare a izvoarelor obligaţiilor în „izvoare voluntare” şi „izvoare
nevoluntare” cât şi cea de a doua, respectiv în „acte juridice” şi „fapte juridice” în sens restrâns exprimă
acelaşi conţinut în două forme diferite.
În doctrina anterioară apariţiei noului Cod civil2 s-a apreciat că clasificarea cuprinsă în Codul civil din
1864 era incompletă şi „cuprinde numai unele categorii de izvoare inexacte şi inutile”.
De asemenea, mai precizăm că în literatura de specialitate s-au manifestat şi opinii potrivit cărora
izvoarele obligaţiilor s-ar reduce la două surse: contractul şi legea3.
După cum am precizat mai sus art. 1165 NCC, consacră expres care sunt izvoarele obligaţiilor.

4. Izvoarele obligaţiilor4.Contractul
4.1. Generalităţi relative la contract ca izvor de obligaţii
4.1.1. Noţiunea de contract5
Contractul este definit legal prin art.1166 din noul Cod civil, ( art. 942 Codul Civil din 1864) ca fiind
„...acordul de voinţe între două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau a stinge un
raport juridic”.
Din definiţia legală, precizată mai sus, rezultă că esenţial în cadrul unui contract este acordul de voinţă
bi sau multilateral care dă naştere, modifică sau stinge drepturi şi obligaţii.
De asemenea, din definiţie mai rezultă că acesta (contractul) este un act juridic bilateral sau
plurilateral.
În literatura juridică1 s-a formulat definiţia conform căreia contractul este „acel acord de voinţă prin
care două sau mai multe persoane se leagă juridic pentru a crea, a modifica sau a stinge între ele un raport
juridic obligaţional”, definiţie care nu se deosebeşte cu nimic de cea legală.

1
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.13-14.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.13.
3
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – „Tratat de drept civil român”, Editura Naţională, Bucureşti, 1929, p.754.
4
A.A.Moise, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole, art,1-2664, (coordonatori, Fl. A. Baias, E Chelaru, R. Constantinovici, I.
Macovei),Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.1218 şi urm.
5
Pentru detalii privind noţiunea de contract a se vedea Ion Adam, Drept civil.Obligaţiile. Contractul în reglementarea NCC, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p.1-11.

8
 Esenţa oricărui contract este acordul de voinţă întrucât dacă voinţele nu s-au pus de acord, neexistând
consimţământul părţilor contractante cu privire la clauzele acestuia nu poate fi vorba de un contract valabil
încheiat2.
Încheierea unui contract este liberă potrivit principiului libertăţii de voinţă în materia contractelor (art.
1169 NCC, respectiv art.5 şi art. 969 din Codul civil din 1864)3, dar fără a se contraveni dispoziţiilor art.11
din noul Cod civil potrivit cărora „Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile
care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”.
De asemenea, în art.1236 alin. 2 din noul Cod civil, ( art.966 Codul civil din 1864), se prevede:
„Cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice”.
Din cele prezentate mai sus rezultă că voinţa juridică ce stă la baza contractului trebuie să se manifeste
în condiţiile precizate de prevederile imperative din textele legale citate4.
Dispoziţiile legale referitoare la ordinea publică sunt dispoziţii cu caracter imperativ, de la care nu se
poate deroga prin contracte sub sancţiunea nulităţii absolute.
Încheierea unui contract cu „încălcarea oricărei norme juridice imperative, chiar dacă acea normă nu
ar avea la prima vedere o legătură directă cu ordinea publică este sancţionată cu nulitatea absolută”5.

4.2. Clasificarea contractelor6.

4.2.1. Consideraţii generale.
Instituţia juridică generică a contractului cuprinde o sferă foarte bogată înglobând în aceasta o
varietate de specii de contracte.
În vederea stabilirii regimului juridic aplicabil diferitelor specii de contracte, pentru o mai bună
înţelegere a acestuia, s-a procedat la clasificarea lor după diferite criterii generale. Clasificarea face posibilă
înţelegerea faptului că toate contractele speciale se încadrează în diferite tipuri de contracte.
4.2.2. Criteriile de clasificare mai frecvent folosite în literatura de specialitate în general sunt: modul
de formare (condiţiile de validitate referitoare la formă); conţinutul contractelor; scopul urmărit de părţi;
efectele produse; modul (durata) executării; nominalizarea (numele dat) în legislaţia civilă, corelaţiile existente
între ele, modul de realizare a acordului de voinţă etc.
4.2.3. Clasificarea contractelor după modul de formare
Potrivit acestui criteriu contractele se clasifică în: contracte consensuale, contracte solemne, contracte
reale. În acelaşi sens se dispune şi în art. 1174 alin. 1 din NCC(,, Contractul poate fi consensual, solemn sau
real’’)
a. Contractele consensuale sunt acele contracte care se încheie prin
simplul acord de voinţă al părţilor, simpla lor manifestare de voinţă fiind necesară şi suficientă pentru
formarea valabilă a contractului. (Art. 1174 alin. 2 din NCC prevede:,, Contractul este consensual atunci când
se formează prin simplul acord de voinţă a părţilor’’).

1
V. Stoica, N. Puşcaş, P. Truşcă – „Drept civil. Instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţă”, Ediţia a II-a, Editura „Universul
Juridic”, Bucureşti, 2004, p.46; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.28 şi urm.
2
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – „Tratat de drept civil român”, vol. II, Editura „All”, Bucureşti, 1998, p.484; N.
Puşcaş – op.cit., p.237.
3
A se vedea şi I. Albu – „Libertatea contractuală” în „Dreptul” nr.3/1993, p.29-27.
4
În acest sens a se vedea şi: A. Ionaşcu – „Drept civil. Partea generală”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963; T. R.
Popescu, P. Anca – op.cit., p.23 şi urm.; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.16 şi urm.; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al.
Băicoianu – op.cit., p.485. I. Ciochină-Barbu, Drept civil. Obligaţiile. Editura PIM Iaşi , 2009, p.21
5
T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.23-24; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.16-17.
6
Pentru detalii a se consulta Ion Adam, Drept civil. Obligaţiile. Contractul în reglementarea NCC, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2011, p.39-73.

9
 Atunci când părţile doresc să-şi însoţească această manifestare de voinţă prin întocmirea unui înscris,
acestea o fac „ad probationem”, pentru a-şi asigura un mijloc de probă într-un litigiu eventual şi nu „ad
validitatem”, întrucât în cazul contractelor consensuale manifestarea simplului acord de voinţă de a încheia
contractul este suficientă.
În dreptul nostru contractele consensuale constituie regula.
Asemenea contracte sunt contractele de vânzare-cumpărare (excepţie făcând înstrăinările de terenuri),
contractele de mandat, de închiriere a unor bunuri etc.
b. Contractele solemne sunt acele contracte pentru a căror încheiere valabilă este necesar nu
numai acordul de voinţă dar şi respectarea unor anumite formalităţi, de regulă forma autentică.( Art. 1174 alin.
3 din NCC dispune: ,,Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor
formalităţi prevăzute de lege.’’)
Forma autentică este necesară „ad validitatem” şi nu „ad probationem”. Nerespectarea formei
autentice, solemne, atrage sancţiunea nulităţii absolute a contractului.
Sunt considerate contracte solemne: contractele de vânzare-cumpărare a terenurilor conform Legii
nr.18/1991 privind fondul funciar, republicată, contractele de donaţie (art.1011 NCC respectiv art. 813 din
Codul civil din 1864), contractele de ipotecă (art.2378 din noul Cod civil).
c. Contractele reale sunt acele contracte pentru a căror încheiere valabilă este necesară
remiterea materială a bunului în afară de manifestarea de voinţă a părţilor ( art.1174 alin 3 din NCC prevede:,,
Contractul este real atunci când , pentru validitatea sa, este necesară remiterea bunului’’).
Din categoria contractelor reale fac parte: contractul de împrumut – atât împrumutul de consumaţie
„mutuum” cât şi împrumutul de folosinţă (comodatul), depozitul, gajul, contractul de transport1, darul manual
etc.
Specific contractelor reale este faptul că acestea se consideră perfectate numai în momentul când are
loc predarea lucrului2. Astfel potrivit art. 2103 alin. 2 din noul Cod civil „Remiterea bunului este o condiţie
pentru încheierea valabilă a contractului de depozit, cu excepţia cazului când depozitarul deţine deja bunul cu
alt titlu”.
4.2.4. După conţinutul lor contractele se clasifică în contracte bilaterale (sinalagmatice) şi contracte
unilaterale.
Conţinutul contractelor ca şi criteriu de clasificare are „în vedere obligaţiile ce revin părţilor, mai
exact, repartizarea obligaţiilor între părţile contractante”3.
a. Contractul sinalagmatic sau bilateral este definit de art.1171 din noul Cod civil, ( art. 943 Codul
civil din 1864) ca fiind acel contract în care „obligaţiile născute din acestea sunt reciproce şi
interdependente’’. Din conţinutul
articolului citat mai sus se desprinde concluzia că fiecare dintre părţile contractului sinalagmatic are în acelaşi
timp atât calitatea de creditor cât şi pe cea de debitor.
Asemenea situaţii sunt întâlnite în cazul contractelor de vânzare-cumpărare, de închiriere, de transport,
contractul de arendare etc.
b.Contractul unilateral este definit prin art.1171 teza a II-a, din Noul Cod civil, în sensul că este
unilateral contractul în care obligaţiile născute din acesta nu sunt reciproce şi nici interdependente, chiar dacă
executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi

1
A se vedea: C. Stătescu – „Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie intelectuală. Succesiunile.”, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, p.15; T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.32.
2
E.S. Romano –„Dreptul de proprietate privată şi publică în România”, Editura „Graphix”, Iaşi, 1993, p.28-29.
3
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.24 şi urm.; I. Ciochină-Barbu, Drept civil. Obligaţiile. Editura PIM Iaşi , 2009, p.22

10
 Sunt incluse în această categorie contractul de împrumut – care obligă pe împrumutat să restituie suma
împrumutată creditorului, contractul de depozit gratuit (dacă depozitul este cu titlu oneros, contractul are
caracter sinalagmatic, în sensul că deponentul se obligă să plătească depozitarului o remuneraţie) contractul de
gaj, contractul de mandat gratuit etc.
Contractul unilateral nu trebuie confundat cu actul juridic unilateral întrucât în cazul actului juridic
unilateral, nu este vorba de un acord de voinţă, ci de manifestarea unei singure voinţe care dă naştere la
obligaţii numai în sarcina acestei persoane singure.
În categoria actelor juridice unilaterale sunt incluse: legatul, oferta de a contracta.
În doctrină o problemă aparte o ridică contractele sinalagmatice imperfecte.
Contractele sinalagmatice imperfecte sunt acele contracte care sunt născute iniţial ca şi contracte
unilaterale dar ulterior, pe parcursul existenţei şi derulării lor se naşte o obligaţie şi în sarcina creditorului faţă
de debitorul său.
Pentru înţelegerea acestei probleme se dă ca exemplu situaţia în care depozitarul în cadrul unui depozit
gratuit, face anumite cheltuieli de conservare a bunului aflat în depozit.
Este firesc şi este ceva normal, ca deponentul să fie obligat să restituie aceste cheltuieli iar în caz de
refuz, depozitarul are dreptul de retenţie, adică dreptul de a refuza restituirea bunului până la acoperirea
cheltuielilor de conservare.
Opinia dominantă, la care achiesăm şi noi, este aceea că aşa zisele contracte sinalagmatice imperfecte
sunt de fapt contracte unilaterale.
Interesante ni s-au părut argumentele aduse în susţinerea negării existenţei contractelor sinalagmatice
imperfecte de doi reputaţi civilişti români1, motiv pentru care le redăm în totalitate mai jos:
„Primul argument este acela că cea de a doua obligaţie este accesorie, accidentală şi se naşte ulterior
încheierii contractului, dintr-un fapt extracontractual. Se consideră pe drept cuvânt, că obligaţia ce apare în
sarcina creditorului, în exemplul luat, are ca izvor nu contractul de depozit ci gestiunea intereselor altuia
(gestiunea de afaceri).
Cel de-al doilea argument se întemeiază pe ideea că pentru a ne găsi în faţa unui contract
sinalagmatic trebuie ca obligaţiile născute să fie nu numai reciproce, dar şi interdependente – fiecare dintre
obligaţiile reciproce trebuind să fie cauza juridică a celeilalte. În cazul aşa numitelor contracte sinalagmatice
imperfecte deşi există de la un moment dat, o anumită reciprocitate de obligaţii nu există acea
interdependenţă cerută pentru a se putea califica contractul drept contract sinalagmatic. Nu se poate nega că
existenţa acestei reciprocităţi permite aplicarea unor reguli analoage celor aplicabile contractelor
sinalagmatice cum ar fi de exemplu invocarea excepţiei neîndeplinirii contractului <exceptio non adimpleti
contractus> care în cazul contractelor menţionate îmbracă forma <dreptului de retenţie> recunoscut în
favoarea debitorului iniţial; acest debitor nu poate fi obligat să restituie lucrul până ce nu i se vor fi achitat
cheltuielile făcute”.
Importanţa acestei clasificări în contracte sinalagmatice şi contracte unilaterale se regăseşte sub
aspectul efectelor şi al probaţiunii, astfel:
- excepţia de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus) este determinată de reciprocitatea şi
existenţa corelativă, independentă a obligaţiilor părţilor unui contract sinalagmatic.
Astfel, în cazul în care una din părţile contractului sinalagmatic nu-şi va executa obligaţia ce-i revine,
ea nu va putea cere executarea obligaţiei de către cealaltă parte, aceasta din urmă apărându-se prin invocarea
excepţiei de neîndeplinire a contractului (exceptio non adimpleti contractus).

1
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.25-26; În acelaşi sens a se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – op.cit.,
p.487. Pentru o opinie contrară a se vedea: S.. Neculăescu – „Teoria generală a obligaţiilor. Curs universitar”, Editura „Lumina Lex”,
Bucureşti, 2001, p.23.

11
 - în situaţia în care una din părţile unui contract sinalagmatic nu poate să-şi îndeplinească obligaţia
din cauza forţei majore sau a cazului fortuit, cealaltă parte nu va fi ţinută să execute obligaţia corelativă
întrucât riscul îl suportă debitorul obligaţiei imposibil de executat (res perit debitori);
- numai în ipoteza existenţei unor contracte sinalagmatice se pune problema rezoluţiunii sau rezilierii
contractului la cererea părţii care şi-a îndeplinit obligaţia care-i revenea, dacă cealaltă parte nu şi-a executat
obligaţia sau nu a executat-o corespunzător;
4.2.5. După scopul urmărit contractele se clasifică în: contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu
gratuit.
În conformitate cu prevederile art.1172 alin. 1 din noul Cod civil, ( art. 945 946 Codul civil dein 1864)
contractul oneros este acela ,, prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul
obligaţiilor asumate”.
Din definiţia legală rezultă că un contract oneros este acela prin care fiecare dintre părţile contractante
urmăresc obţinerea unui avantaj material de la cealaltă parte.
Din categoria contractelor oneroase fac parte contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb,
contractul de locaţiune, de arendare etc.
În art.1172 alin. 2 din noul Cod civil, contractul cu titlu gratuit1 este definit ca fiind „Contractul prin
care una din părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi, un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj ”.
Conţinutul articolului citat mai sus evidenţiază faptul că un contract cu titlu gratuit este acela în care
una din părţi vrea să procure un avantaj celeilalte părţi fără să-i pretindă sau să primească un echivalent din
partea celeilalte.
Pot fi incluse în această categorie a contractelor cu titlu gratuit: donaţia, depozitul şi mandatul.
În viaţa de zi cu zi distincţia dintre un contract cu titlu oneros şi un contract cu titlu gratuit se poate
face numai printr-o analiză atentă a celor două acte juridice civile.
Astfel un contract de donaţie poate să conţină anumite sarcini pentru donatar, situaţie în care
caracterul oneros al contractului este afectat.
De asemenea, în cazul unui contract de mandat sau a unui contract de depozit gratuit pot interveni
între părţi clauze privind remunerarea depozitarului sau a mandatarului, astfel încât din contracte cu titlu
gratuit cele două contracte devin acte juridice oneroase.
Împrumutul poate fi cu titlu gratuit sau cu titlu oneros după cum este fără dobândă sau este cu
dobândă2.
Nu trebuie confundate contractele sinalagmatice cu cele cu titlu oneros întrucât nu toate aceste din
urmă contracte sunt sinalagmatice.
De exemplu există contracte unilaterale care sunt oneroase cum ar fi un contract de împrumut cu
dobândă în care se creează obligaţii numai în sarcina împrumutatului (deci nu sunt sinalagmatice).
Într-un astfel de contract – precum cel de mai sus, ambele părţi au un avantaj: împrumutatul de a fi
primit suma de bani, iar împrumutătorul de a primi dobânda3.
Deosebirile dintre contractele cu titlu oneros şi cele cu titlu gratuit prezintă importanţă sub mai multe
aspecte referitoare la:
a. Condiţiile de validitate sunt mai restrictive pentru contractele cu titlu gratuit decât pentru
contractele oneroase.

1
A se vedea şi O. Căpăţână – „Titlul gratuit în actele juridice”, Editura „Rosetti”, Bucureşti, 2003; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit.,
p.36.
2
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – op.cit., p.488; E. Safta-Romano – op.cit., p.25.
3
Ibidem.

12
 Astfel potrivit art. 144, art.146, art. 988 şi următoarele din noul Cod civil, , actele cu titlu gratuit nu
pot fi încheiate de către persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă,
nici prin reprezentantul legal şi nici cu autorizarea prealabilă a ocrotitorului legal.
De asemenea, potrivit art.1011 din noul Cod civil – „Donaţia se încheie prin înscris autentic…”, fapt
ce face ca în cazul nerespectării dispoziţiilor imperative ale legii să atragă nulitatea absolută a unui asemenea
act gratuit încheiat în dispreţul legii.
Deci în cazul contractelor gratuite legea este de asemenea mai restrictivă asupra formei actului.
b. Contractele cu titlu gratuit sunt contracte intuitu personae. Întrucât asemenea contracte sunt strâns
legate de persoană, fiind încheiate în considerarea unei anumite persoane, eroarea asupra persoanei este un
viciu de consimţământ în cazul actelor cu titlu gratuit şi deci este o cauză de anulabilitate.
c. Obligaţiile părţilor şi răspunderea pentru încălcarea acestora sunt tratate cu mai multă severitate în
reglementările legale în cazul contractelor cu titlu oneros, debitorul dintr-un astfel de contract trebuie să
garanteze şi pentru evicţiune1, aspect ce apare cu totul excepţional în contractele cu titlu gratuit.
În sensul celor precizate mai sus, art.1695 din noul Cod civil, ( art. 1337 Codul civil din 1864),
dispune: „(1) Vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător împotriva evicţiunii care l-ar
împiedica total sau parţial în stăpânirea netulburată a bunul vândut. (2) Garanţia este datorată împotriva
evicţiunii ce rezultă din pretenţiile unui terţ numai dacă acestea sunt întemeiate pe un drept născut anterior
datei vânzării şi care nu a fost adus la cunoştinţa cumpărătorului până la acea dată. (3) De asemenea,
garanţia este datorată împotriva evicţiunii ce provine din fapte imputabile vânzătorului, chiar dacă acestea s-
au ivit ulterior vânzării”.
d. În dreptul succesoral, reducţiunea liberalităţilor excesive, care încalcă rezerva succesorală şi
instituţia raportului donaţiilor, privesc numai contractele cu titlu gratuit, nu şi pe cele cu titlu oneros2.
e. Acţiunea pauliană3 se va putea exercita cu mai multă uşurinţă de către creditori în cazul unui
contract cu titlu gratuit întrucât într-un asemenea contract este suficientă dovada fraudei săvârşită de debitor,
pe când în cazul contractelor cu titlu oneros trebuie dovedită şi participarea la fraudă a terţului dobânditor
(art.1560-1562 din noul Cod civil, respectiv art. 974-975 Codul civil din 1864).
4.2.6. Contractul comutativ şi contractul aleatoriu. În reglementarea noului Cod civil contractul
comutativ şi contractul aleatoriu nu mai reprezintă o subclasificare a contractului cu titlu oneros ele având o
reglementare distinctă. Potrivit art.1173 alin. 1 din noul Cod civil,( art. 9474 Codul civil din 1864), ,,Este
comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este
certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă”.
Definitoriu la cele două specii de contracte este certitudinea sau incertitudinea întinderii prestaţiilor în
momentul încheierii contractelor.
În doctrină s-a formulat următoarea definiţie pentru contractul comutativ: „Se numeşte contract
comutativ acel contract în care existenţa şi întinderea prestaţiilor datorate de către părţi sunt certe şi pot fi
apreciate chiar la momentul încheierii contractului, ele nedepinzând în nici o măsură de hazard („alea”)”4.

1
M.N. Costin, C.M. Costin – „Dicţionar de drept civil de la A la Z”, ediţia a 2-a, Editura „Hamangiu”, Bucureşti, 2007, p.432 –
autorii definesc evicţiunea ca fiind „pierderea de către cumpărător, în tot sau în parte, a dreptului de proprietate asupra lucrului
cumpărat sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar cu privire la acel lucru, pierdere sau tulburare
survenite ca urmare a valorificării de către vânzător sau de către terţi a unui drept care exclude, în tot sau în parte dreptul
cumpărătorului referitor la bunul respectiv”.
2
C. Murzea, E. Poenaru – „Donaţia şi testamentul. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă”, Editura „Hamangiu”, Bucureşti, 2007,
p.209-210.
3
Acţiunea pauliană este acea „acţiune civilă prin care creditorul poate cere anularea actelor juridice făcute în frauda drepturilor
sale de către debitor” (M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.40).
4
T.R. Popescu, P. Anca – „Teoria generală a obligaţiilor”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.35; Fr. Deak – „Teoria generală a
obligaţiilor. Curs.”, Bucureşti, 1960, p.77; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.31-32; V. Stoica, N. Puşcaş, P. Truşcă – op.cit., p.241.

13
 Majoritatea contractelor cu titlu oneros sunt comutative. În acest sens sunt: contractul de vânzare-
cumpărare, contractul de schimb, contractul de închiriere, contractul de antrepriză etc.
În alin.2 al art.1173 din noul Cod civil, contractul aleatoriu este definit astfel: „ Este aleatoriu,
contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi
o expunere totală la riscul unei pierderi ce depind de un eveniment viitor şi incert’’.
Din definiţia legală dată mai sus se desprinde ideea potrivit cu care contractul este aleatoriu în cazul în
care existenţa sau întinderea prestaţiilor părţilor sau numai ale uneia dintre ele depinde de un eveniment incert.
În situaţia acestor contracte existenţa şi întinderea prestaţiilor reciproce ale părţilor contractante
depind de un eveniment viitor şi incert ca realizare de elementul „alea”.
Contracte aleatorii sunt jocul şi prinsoarea, contractul de asigurare, de rentă viageră, de întreţinere etc.
În cazul acestor contracte nu se cunoaşte de la început „cine câştigă, când câştigă, cât câştigă sau
dacă câştigă”.
Cel mai elocvent exemplu este contractul cu Loteria naţională prin achiziţionarea de bilete la sistemele
de jocuri organizate de această instituţie.
De asemenea, în cazul unui contract de rentă viageră elementul „alea” este dat de durata vieţii
credirentierului întrucât dacă acesta are o durată de viaţă mai lungă atunci şansa de câştig revine acestuia în
detrimentul debirentierului, care va pierde dacă valoarea bunului dobândit va deveni mai mică decât prestaţiile
efectuate în contul credirentierului (beneficiarului rentei viagere).
Diferenţierea dintre cele două categorii de contacte se referă la:
a. sancţiunea nulităţii relative pentru leziune – se aplică numai în cazul contractelor comutative;
b. rezoluţiunea sau rezilierea se aplică numai contractelor comutative în cazul neexecutării sau
executării necorespunzătoare a acestora;
c. nulitatea absolută ca sancţiune operează numai în cazul contractelor aleatorii când acestea se referă
la jocuri de noroc interzise de lege.
Contractele cu titlu gratuit se împart în: contracte dezinteresate şi liberalităţi.
Contractele dezinteresate sunt acele contracte prin care una din părţi (debitorul) urmăreşte să facă un
serviciu celeilalte părţi (creditorul) fără micşorarea vreunui patrimoniu.
Noul Cod civil român include în această categorie: depozitul gratuit (art.2106 alin.1, respectiv art.
1593 Codul civil din 1864) „(1) Depozitul este cu titlu gratuit, dacă din convenţia părţilor sau din uzanţe ori
din alte împrejurări, precum profesia depozitarului, nu rezultă că trebuie să fie plătită o remuneraţie.”),
comodatul (art. 2146, NCC „Împrumutul de folosinţă este contractul cu titlu gratuit prin care o parte, numită
comodant, remite un bun mobil sau imobil celeilalte părţi, numite comodatar, pentru a se folosi de acest bun,
cu obligaţia de a-l restitui după un anumit timp.”), mandatul (art.2010 NCC, teza a II-a, respectiv, art. 1534
Codul civil din 1864, „…Mandatul dintre două persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit…”) etc.
Liberalităţile sunt acele contracte cu titlu gratuit prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul,
fără a se urmări un contraechivalent. În acest sens noul Cod civil, în art.984 alin.1,( art. 800 Codul civil din
1864), dispune că: ,, Liberalitatea este actul juridic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile
sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane’’. Cel mai elocvent exemplu îl constituie contractul
de donaţie reglementat prin art. 985 din NCC, ( art. 801 Codul civil din 1864), care-l defineşte astfel:
„Donaţia este contractul prin care, cu intenţia de a gratifica, o parte,numită donator, dispune în mod
irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părţi, numită donatar.”1.

1
A se vedea şi C. Murzea, E. Poenaru – „Donaţia şi testamentul. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă”, Editura „Hamangiu”,
Bucureşti, 2007, p.8 şi urm.

14
 Subclasificarea contractelor cu titlu gratuit în contracte dezinteresate şi liberalităţi prezintă interes sub
aspectele:
- condiţiile de formă sunt mai restrictive în cazul liberalităţilor, în sensul că datorită efectelor pe care
le produc acestea se încheie în forma solemnă a actului autentic, pe când actele dezinteresate datorită
caracterului lor consensual, acestea sunt încheiate valabil prin simplul acord de voinţă;
- regulile stabilite în materie succesorală referitoare la „raportul donaţiilor şi reducţiunea
liberalităţilor excesive”1 se impun numai în cazul liberalităţilor, nu şi în cazul actelor dezinteresate.
4.2.7. După efectele produse contractele se clasifică în două mari grupe:
A. Într-o primă grupă au fost incluse:
a. Contractele constitutive sau translative de drepturi reale - sunt contractele prin care se constituie şi
se transferă un drept real – respectiv dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de
servitute, dreptul de superficie;
b. Contractele generatoare de drepturi de creanţă (de raporturi de obligaţii) - sunt acele contracte
care dau naştere numai unor drepturi de creanţă (raporturi de obligaţii). Numărul acestora este nelimitat
existând atâtea contracte generatoare de drepturi de creanţă câte drepturi de creanţă sunt.
B. În cea de a doua categorie sunt cuprinse:
a. Contractele constitutive sau translative de drepturi – sunt acele contracte care odată cu încheierea
lor dau naştere la drepturi şi obligaţii noi, pentru viitor, care nu au existat anterior şi care creează o situaţie
juridică nouă între părţi. Astfel de contracte sunt cele care privesc crearea unor noi drepturi reale principale
prin dezmembrarea dreptului de proprietate – uzufructul, uzul, abitaţia, superficia şi servitutea, precum şi acele
contracte care dau naştere unor drepturi reale accesorii ca ipoteca, gajul etc.;
b. Contractele declarative de drepturi - sunt acele contracte care consfinţesc între părţi, situaţii
juridice preexistente, duc la consolidarea unui drept existent anterior. Asemenea contracte au efecte atât
retroactive (anterioare încheierii lor) dar şi efecte pentru viitor.
În acest sens sunt prevederile art. 2267 din noul Cod civil, ( art. 1704 Codul civil din 1864), potrivit
cărora „(1) Tranzacţia este contractul prin care părţile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării
silite, prin concesii sau renunţări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă.
(2) Prin tranzacţie se pot naşte, modifica sau stinge raporturi juridice diferite de cele ce fac obiectul litigiului
dintre părţi.”.
Dacă printr-o tranzacţie se va face împărţirea bunurilor succesorale, efectul juridic se va produce „ex
tunc” astfel că succesorii vor deveni proprietari de la data deschiderii moştenirii (moartea „de cujus-ului”).
4.2.8. După modul de executare – contractele se clasifică în: - contracte cu executare imediată
(instantanee) sau uno ictu şi contracte cu executare succesivă.
- contractele cu executare instantanee sunt acele contracte în care executarea prestaţiilor are loc chiar
în momentul încheierii contractelor şi o singură dată.
Asemenea contracte sunt cele de vânzare-cumpărare, de schimb etc.
În asemenea contracte părţile pot prevedea şi clauze cu privire la executarea eşalonată a prestaţiei,
cum ar fi plata eşalonată a preţului2.
- contractele cu executare succesivă sunt acele contracte în care executarea prestaţiilor are loc treptat,
în timp, sub forma unor prestaţii continue. Sunt incluse în această categorie contractul de închiriere a unor

1
C. Stătescu – „Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie intelectuală. Succesiunile”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1967, p.206-209, 241-249; C. Murzea, E. Poenaru - op.cit., p.203-205, 228-247.
2
E. Safta-Romano - op.cit., p.29; V. Stoica, N. Puşcaş, P.Truşcă - op.cit., p.243; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.37

15
spaţii locative, contractul de asigurare, contractul de furnizarea energiei electrice, a gazului, prestări servicii de
cablu, internet etc.1.
Deosebirile dintre cele două categorii de contracte constau în:
a. În situaţia în care, în contractele cu executare imediată, una din părţi nu-şi execută obligaţiile sau le
execută necorespunzător, sancţiunea ce se va aplica va fi desfacerea contractului cu efect retroactiv –
rezoluţiunea. În cazul contractelor cu executare succesivă, neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a
obligaţiilor de către părţi va atrage sancţiunea rezilierii, adică desfacerea contractului numai pentru viitor;
b. În cazul desfiinţării contractului prin rezoluţiune, aceasta va produce efecte ex tunc iar în cazul
desfacerii contractului prin reziliere, aceasta va avea un efect ex nunc pentru că o parte din efecte au fost deja
produse şi părţile nu pot fi repuse în situaţia anterioară.
c. Nulitatea în cazul contractelor cu executare succesivă va opera numai pentru viitor (ex nunc)
întrucât executarea este ireversibilă, deşi regula nulităţilor actelor juridice statorniceşte faptul că acestea
activează şi retroactiv;
d. Revocarea unilaterală de către una din părţi poate opera numai în cazul contractelor cu executare
succesivă (de exemplu în contractele de locaţiune, contractele de societate2 etc.).
4.2.9. După modul cum sunt sau nu reglementate în legislaţia civilă: contracte numite şi contracte
nenumite.
Contractele numite sunt acele contracte care sunt reglementate în noul Codul civil sau în alte acte
normative de drept civil. Sunt astfel de contracte: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de locaţiune,
contractul de mandat, contractul de depozit, contractul de împrumut, contractul de arendare, de donaţie,
contractul de schimb etc.
Contractele nenumite sunt acele contracte care nu sunt denumite şi nu-şi găsesc reglementarea prin
vreun act normativ. Astfel de contracte sunt cele încheiate de părţi în virtutea principiului libertăţii de voinţă.
Potrivit acestui principiu părţile pot combina diferite clauze contractuale, creând un nou contract
nenumit.
Aşa după cum bine subliniau unii autori3, varietatea raporturilor sociale, care-şi solicită necontenit o
haină juridică, a generat şi generează noi contracte numite precum şi noi contracte nenumite. Chiar mai mult,
vechile contracte au căpătat şi capătă trăsături noi, impuse de cerinţele vieţii moderne, observându-se uneori, o
învechire a denumirii unor contracte tradiţionale.
Un astfel de contract nenumit este contractul de întreţinere care de fapt este un contract de vânzare cu
clauză de întreţinere, în care preţul vânzării este înlocuit cu o prestaţie periodică de întreţinere a vânzătorului
până la decesul acestuia.
În ceea ce priveşte deosebirea dintre contractele numite şi cele nenumite aceasta constă, în principal,
în aceea că, în contractul numit părţile nu sunt obligate să prevadă toate clauzele dorite întrucât acestea rezultă
din lege. În contractul nenumit, părţile au obligaţia să prevadă toate clauzele, întrucât, în măsura în care din
voinţa părţilor nu rezultă acest lucru atunci se vor aplica principiile generale care reglementează contractele şi
obligaţiile4.

1
I. Dogaru – Contractul, consideraţii teoretice şi practice, Editura „Scrisul românesc”, Craiova, 1983, p.79.
2
S. Neculăescu – Teoria generală a obligaţiilor, Curs universitar, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 2001, p.30; R.I. Motica, E.
Lupan – op.cit., p.38.
3
R. Savatier – La théorie des obligations. Visions juridique et économique, ed. a II-a, Dalloz, 1969, p.184; T.R. Popescu, P. Anca -
op.cit., p.37-38; C. Stătescu, C. Bîrsan - op.cit., p.34.
4
T.R. Popescu, P. Anca - op.cit., p.37-38; Fr. Deak - op.cit., p.65; C. Stătescu, C. Bîrsan - op.cit., p.35; V. Stoica, N. Puşcaş, P.
Truşcă - op.cit., p.245. În acelaşi sens a se vedea şi Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr.1766 din 12.06.2001, cu
„notă” de Marieta Avram în „Curierul judiciar” nr.6/2002, p.76 şi urm.

16
 4.2.10. După corelaţiile ce pot exista între contracte, acestea se clasifică în contracte principale şi
contracte accesorii.
Contractele principale sunt acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare a căror situaţie
juridică nu depinde, nu este legată de aceea a altor contracte încheiate de părţi.
Sunt contracte principale: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb, contractul de
locaţiune, contractul de împrumut, contractul de arendare etc.
Contractele accesorii sunt acele contracte a căror soartă juridică depinde de contractele principale,
preexistente. Sunt astfel de contracte gajul şi ipoteca care sunt de natură să garanteze executarea unui contract
principal cum ar fi contractul de împrumut. În aceeaşi categorie intră şi fidejusiunea1, art. 2280-2320 NCC2.
Referitor la deosebirile dintre cele două categorii de contracte reţinem că:
- valabilitatea unui contract principal depinde numai de îndeplinirea condiţiilor proprii, prevăzute de
lege, iar valabilitatea unui contract accesoriu depinde şi de valabilitatea contractului principal;
- în cazul celor două contracte se face aplicaţiunea principiului accesorium sequitur principale în
sensul că încetarea sau desfiinţarea contractului principal atrage după sine şi încetarea sau desfiinţarea
contractului accesoriu.
4.2.11. După modul de realizare a acordului de voinţă, contractele se clasifică în contracte negociate,
contracte de adeziune şi contracte obligatorii.
În literatura de specialitate aceste contracte au mai fost denumite şi contracte forţate3.
Contractele negociate sunt acele contracte prin care părţile negociază, discută, convin asupra clauzelor
contractuale, respectându-se libertatea contractuală a părţilor şi principiul egalităţii juridice a părţilor. Într-un
asemenea contract părţilor nu li se impune vreo obligaţie exterioară voinţei lor.
Majoritatea contractelor sunt negociate.
Contractele de adeziune4 sunt contracte care cuprind în conţinutul lor clauze stabilite de una din
părţile contractante; cealaltă parte neputând negocia în faza premergătoare încheierii acestuia. El poate să le
accepte sau nu. Dacă partea acceptă clauzele unui astfel de contract, pur şi simplu, aceasta aderă la un contract
preredactat.
În cazul în care nu acceptă un asemenea contract efectul neacceptării va fi neîncheierea acelui
contract.
Art. 1175 din noul Cod civil defineşte acest tip de contracte astfel: ,,Contractul este de adeziune atunci
când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una din părţi, pentru aceasta sau ca urmare a
instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare.’’
Asemenea contracte sunt cele referitoare la transportul feroviar, aerian, contractul de furnizare a
energiei electrice, a gazului metan, abonamentul telefonic, la internet etc.
De regulă, oferta de a încheia un asemenea contract este unilaterală şi se adresează publicului, iar cel
care face această oferă are o poziţie privilegiată.
Contractele obligatorii (impuse) sunt acele contracte în care condiţiile încheierii lor sunt impuse prin
lege, pentru apărarea intereselor lor, intereselor unor terţe persoane sau unor interese sociale5.

1
Fidejusiunea este „un contract accesoriu, unilateral consensual şi cu titlu gratuit, prin care o persoană, numită fidejusor, se obligă
faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia asumată de acea persoană pentru cazul când respectivul debitor nu-şi va executa,
el însuşi, obligaţia la care s-a îndatorat” (M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.459).
2
Art. 2.280 NCC defineşte fideiusiunea ca fiind ,,… contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care
are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia
debitorului dacă acesta din urmă nu o execută’’.
3
B. Stark – „Droit civil. Obligations. Contrat”, ed. a III-a, îngrijită de H. Roland şi L. Boyer, Litec, Paris, 1989, p.48 şi urm.; C.
Stătescu, C. Bîrsan - op.cit., p.36.
4
Referitor la expansiunea contractelor de adeziune a se vedea I. Albu – Libertatea contractuală în „Dreptul” nr.3/1993, p.36.
5
S.Neculăescu - op.cit., p.31-32; V. Stoica, N. Puşcaş, P. Truşcă - op.cit., p.246.

17
 Un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă contractul de asigurare de răspundere civilă auto
pentru proprietarii de autovehicule reglementat prin Legea nr.136/19951.
4.2.12. După calitatea contractanţilor distingem: contracte încheiate între consumatori şi
profesionişti şi alte contracte care nu privesc asemenea operaţiuni2.
Contractul încheiat cu consumatorii este o instituţie nouă, inspirată din dreptul francez3, reglementată
în art. 1177 din NCC.
Acest tip de contract a apărut în economia de piaţă consolidată a statelor vestice şi au fost
reglementate prin norme speciale de protecţie a consumatorului aplicabile unor raporturi contractuale ce se
stabilesc între consumatori şi cei consideraţi profesionişti în calitatea lor de furnizori de produse şi servicii de
natură diversă4.
În ţara noastră primul act normativ care a reglementat asemenea relaţii contractuale a fost Ordonanţa
Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor5, republicată şi modificată succesiv iar în anul 2004 a
a fost adoptată Legea nr.296 din 28 iunie 2004 privind Codul consumului6 şi care a intrat în vigoare la
01.01.2007, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană.
În acelaşi context se înscriu şi prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele
încheiate între comercianţi şi consumatori7.
Aceste acte normative prevăd o serie de obligaţii specifice pentru agenţii economici furnizori de
produse şi servicii şi drepturi distincte ale consumatorilor care au în vedere în special informarea şi educarea
consumatorilor, precum şi încheierea contractelor.
Reglementarea contractului cu consumatorii prin art. 1177 din NCC cât şi prin actele normative
prezentate mai sus are ca scop instituirea unui tratament juridic egal tuturor categoriilor de consumatori, fie ele
persoane fizice sau persoane juridice.
În sensul prevederilor art.2 alin. 1 din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale
comercianţilor în relaţia cu consumatorii8 prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de
persoane fizice constituite în asociaţii, care, în practicile comerciale (…), acţionează în scopuri din afara
activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale’’; iar comerciantul este definit
ca fiind - orice persoană fizică sau juridică care, în practicile comerciale (…) , acţionează în cadrul activităţii

1
Privind asigurările şi reasigurările în România, publicată în Monitorul Oficial nr.303/1995. În art.3 din acest act normativ se dispune:
„În asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat şi asigurator, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin prezenta
lege”. Pentru detalii a se vedea: Fr. Deak – Tratat de drept civil. Contracte speciale., Editura „Universul juridic”, Bucureşti, 2001,
p.494-520.
2
A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan - op.cit., p.35-36.
3
A se vedea Sinay-Cyterman, Protection ou surprotection du consummateur, J.C.P., 94.1.3804, Pizzio, Code de la consomation
comente, Montchrestien, 1995( citat de Ion Adam, op.cit. p. 70. nota de subsol 2)
4
A se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stofeel Munck -„Droit civil. Les obligations”, 2-èmme édition, Defrénois, Paris, 2005,
p.200.
5
Publicată în Monitorul Oficial nr.212/1992, republicată în Monitorul Oficial nr.224 din 24 martie 2008, modificată şi completată prin
Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii (publicată în Monitorul
Oficial nr. 899 din 28 decembrie 2007) şi prin Legea nr. 130/2010 pentru modificarea art. 15 alin 1 şi 2 din Legea nr. 363/2007 privind
combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană
privind protecţia consumatorilor (publicată în Monitorul Oficial nr. 453 din 2 iulie 2010).
6
Publicată în Monitorul Oficial nr.593/2004.Republicată în Monitorul Oficial nr.224 din 24 martie 2008, modificată prin Legea nr.
130/2010 pentru modificarea art. 15 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în
relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor (publicată în Monitorul
Oficial nr. 453 din 2 iulie 2010).
7
Republicată în Monitorul Oficial nr. 305 din 18 aprilie 2008, modificată şi completată prin Legea nr. 130/2010 pentru modificarea art.
art. 15 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi
armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor (publicată în Monitorul Oficial nr. 453 din 2 iulie
2010).
8
Publicată în Monitorul Oficial nr.899 din 28 decembrie 2007

18
sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care
acţionează în acelaşi scop, în numele sau pe seama acesteia’’.
Contractul-cadru este reglementat de art. 1176 din noul Cod civil pe care îl defineşte ca fiind acordul
prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente
esenţiale sunt determinate de acesta’’.
Aşa după cum se subliniază în doctrină1, acesta este un contract care pregăteşte încheierea unor
multitudini de contracte în viitor, dând naştere unei obligaţii de a contracta.
În ceea ce priveşte ,,modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul şi volumul
prestaţiilor, precum şi, dacă este cazul, preţul acestora sunt precizate prin convenţii ulterioare’’ se dispune prin
alin. 2 al art. 1176 NCC.
Din categoria contractelor - cadru fac parte contractele colective de muncă, contractele bancare ,
contractele de distribuţie , contractele de publicitate cele de asigurări, etc.

1
Ion Adam, op. cit. p. 71

19
20
 C U R S U L II

ÎNCHEIERA CONTRACTELOR

1. Încheierea contractelor
1.1 Chestiuni prealabile.
Întotdeauna încheierea unui act juridic şi implicit a unui contract presupune existenţa acordului de
voinţă al părţilor care se realizează prin întâlnirea ofertei de a contracta şi acceptarea acelei oferte.
Unirea ofertei cu acceptarea constituie mecanismul însuşi al încheierii contractului.
În unele situaţii acordul de voinţă trebuie să se manifeste într-o anumită formă – ca în cazul
contractelor solemne sau, în altele, acest acord presupune şi remiterea materială a lucrului – cum se poate
întâlni în contractele reale.
Încheierea unui contract presupune şi existenţa unor „condiţii esenţiale pentru validitatea unui
contract” care potrivit art.1179 din noul Cod civil,( art.948 Codul civil din 1864), sunt „capacitatea de a
contracta; consimţământul valabil al părţilor; un obiect determinat, posibil şi licit; o cauză valabilă a
obligaţiilor”.
Încheierea contractelor poate fi analizată atât sub aspectul mecanismului formării acordului de voinţă
cât şi sub aspectul formării valabile a acestui acord – adică din punct de vedere al capacităţii părţilor, al
conţinutului voinţei şi al valabilităţii obiectului1.
Întrucât toate aceste aspecte fac obiectul teoriei actului juridic civil şi a nulităţilor instituţiei, studiate
în anii anteriori, în cele ce urmează vom acorda atenţia necesară numai activităţilor propriu-zise ale încheierii
unui contract, adică formarea acordului de voinţă prin remiterea ofertei cu acceptarea acesteia2.
1.2. Oferta de a contracta3
1.2.1. Noţiune
Potrivit prevederilor art. 1182 alin. 1 din noul Cod civil ,,Contractul se încheie prin negocierea lui de
către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta’’.
În literatura de specialitate4 oferta a fost definită ca fiind „propunerea făcută de o persoană unei alte
persoane determinate sau determinabile (publicului) de a încheia un anumit contract, având condiţiile
determinate”.
Oferta a mai fost denumită şi policitaţiune.
În activitatea curentă, oferta este precedată de regulă de publicitate, reclamă, negocieri etc., atât în
cazul contractelor comerciale internaţionale cât şi în cazul contractelor încheiate în activităţile de comerţ din

1
C. Stătescu, C. Bîrsan - op.cit., p.39.
2
A se vedea: Gh. Beleiu – „Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil”, ediţie revizuită şi adăugită,
Editura „Universul Juridic”, 2005; L. Pop, Gh. Beleiu – „Drept civil. Teoria generală a dreptului civil”, Tipografia Universităţii
Bucureşti, 1980; I. Ciochină-Barbu – „Drept civil. Partea generală”, Editura „PIM”, Iaşi, 2008, Idem, Obligaţiile, p.34.
3
Ion Adam, op. cit. p.96 şi urm.
4
D. Alexandresco - op.cit., p.35; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu - op.cit., p.494; C. Stătescu, C. Bîrsan - op.cit.,
p.40; V. Stoica, N. Puşcaş, P. Truşcă.

21
interiorul ţării. Toate aceste demersuri precontractuale se vor materializa în marea majoritate a cazurilor, într-o
ofertă valabilă din punct de vedere juridic1.
Oferta, de regulă este expresă exprimată verbal sau în scris. De asemenea, oferta poate fi şi tacită,
atunci când din împrejurările în care se produce, rezultă fără echivoc voinţa ofertantului de a încheia un
contract. Important, într-o asemenea situaţie este atitudinea, manifestarea tacită a voinţei de a încheia un
contract, cum ar fi de exemplu expunerea în vitrinele magazinului a unor produse alimentare sau nealimentare,
etichetate, ambalate, preambalate etc. Tot astfel este considerată şi atitudinea unui taximetrist care aşteaptă
într-un loc de parcare unde staţionează de regulă astfel de mijloace de transport, atitudine ce se manifestă
printr-o ofertă de a contracta cu viitorii clienţi încă nedeterminaţi.
Poate fi considerată o ofertă de prelungire a unui contract de închiriere exprimată tacit, deşi contractul
anterior a expirat, atitudinea chiriaşului de a folosi în continuare lucrul închiriat şi de a plăti chiria.
Reglementarea juridică a situaţiei de mai sus îşi găseşte consacrarea în art.1810 din noul Cod civil,(art.
1437 Codul civil din 1864), – aşa-zisa tacita reconductio2 care dispune: ,,(1) Dacă, după împlinirea
termenului, locatarul continuă să deţină bunul şi să-şi îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din
partea locatorului se consideră încheiată o nouă locaţiune, în condiţiile celei vechi, inclusiv în privinţa
garanţiilor. (2) Noua locaţiune va fi însă pe durată nedeterminată, dacă prin lege sau convenţia părţilor nu se
prevede altfel’’.
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 1.188 din NCC ,, (1) O propunere constituie ofertă de a
contracta dacă aceasta conţine suficiente elemente pentru formarea contractului şi exprimă intenţia
ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar. (2) Oferta poate proveni de la persoana
care are iniţiativa încheierii contractului, care îi determină conţinutul sau, după împrejurări, care propune
ultimul element esenţial al contractului’’.
1.2.2. Condiţiile necesare a fi îndeplinite de ofertă pentru producerea de efecte juridice sunt:
- să fie serioasă, reală şi neviciată, să fie făcută cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic3,
adică să nu fie făcută jocandi causa4 sau din simpla curtoazie;
- să fie fermă, astfel încât să poată duce la încheierea contractului, ofertantul nemaiputând retrage sau
modifica oferta;
- să fie neechivocă, certă şi definitivă, adică să fie făcută fără rezerve5. De exemplu în situaţia
expunerii în vitrina unui magazin a unor mărfuri fără a avea preţul afişat, aceasta nu poate constitui o ofertă ci
doar o invitaţie la negocieri, marfa putând reprezenta o mostră în scopuri promoţionale;
- să fie precisă şi completă astfel încât, având toate elementele necesare acceptării ofertei, aceasta să
ducă la perfectarea contractului.
Precizăm că o ofertă, pentru a putea produce efectele juridice scontate este necesar ca toate condiţiile
de mai sus să fie îndeplinite cumulativ.
1.2.3.Forma ofertei.
În vechea reglementare a Codului civil din 1864 nu era prevăzută forma sub care trebuie să se prezinte
oferta. În noul Cod civil , la art. 1187 se dispune că oferta trebuie emisă ,, în forma cerută de lege pentru

1
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.40.
2
L. Săuleanu, S. Răduleţu – „Dicţionar juridic de expresii juridice latine”, Editura „C.H. Beck”, Bucureşti, 2007, p.308. „Tacita
reconductio” = Tacita reconducţiune (relocaţiune) constituie un caz de prelungire a duratei unui contract de locaţiune atunci când
locatarul rămâne în folosinţa bunului mobil sau imobil...după expirarea termenului prevăzut în contract şi fără ca locatarul să-l
împiedice.
3
T.R. Popescu, P. Anca – op.cit.,p.7; Fr. Deak – op.cit.,p.83 şi urm.; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.41; V. Stoica, N. Puşcaş, P.
Truşcă – op.cit.,p.251.
4
L. Săuleanu, S. Răduleţu – op.cit.,p.160 „Jocandi causa” – din glumă/joacă = Pentru ca un act juridic să producă efecte
consimţământul trebuie să fie dat cu intenţia de a se obliga;, manifestarea de voinţă făcută în glumă nu produce efecte juridice”
5
E. Safta-Romano – op.cit.,p.51.

22
încheierea valabilă a contractului’’ fără a se preciza vreo condiţie specială de formă pentru valabilitatea
ofertei.
Oferta, pentru a-si atinge scopul, adică acela de a încheia un contract prin simpla acceptare a ei de
către o altă persoană, trebuie să fie exteriorizată. Aceasta se poate face fie:
a) într-un mod expres prin scris (scrisoare , telegramă, catalog, postere etc.) oral,( sub forma unui
anunţ publicitar la televizor, pe internet etc.) sau prin acţiuni concrete ale celui care oferă cum ar fi expunerea
în vitrină a mărfii şi a preţului de vânzare.
b) fie într-un mod tacit, atitudine rezultată din comportamentul ofertantului aşa cum ar fi tacita
relocaţiune reglementată prin art. 1810 NCC.
Potrivit prevederilor art. 1189 NCC, oferta poate fi adresată unor persoane nedeterminate1.
Oferta poate fi făcută cu un termen2 ori fără termen sau se poate adresa unei persoane prezente sau
unei persoane absente ( art. 1193-1194 NCC).
1.2.4. Forţa obligatorie a ofertei
Stabilirea forţei obligatorii a ofertei presupune a şti care sunt efectele juridice produse de o ofertă.
Care pot fi obligaţiile ofertantului? Poate acesta să-şi menţină un anumit timp propunerea sa ori poate să o
retracteze intempestiv, oricând.
În literatura de specialitate problema forţei obligatorii a ofertei a fost şi a rămas o problemă destul de
controversată.
Astfel, unii autori3 consideră că în cazul în care oferta este „fără termen de opţiune”, cel ce a făcut-o
nu este obligat cu nimic dacă propunerea nu a fost acceptată, pentru că între cele două persoane nu există o
legătură juridică şi deci o eventuală retractare intempestivă nu ar produce nici un efect juridic.
În tratarea forţei obligatorii a ofertei în prezent trebuie să avem în vedere noile dispoziţii în materie.
Noul Cod civil distinge între oferta făcută unei persoane prezente şi oferta făcută unei persoane absente.
A. În cazul când oferta este făcută unei persoane prezente distingem două situaţii:
a) situaţia ofertei fără termen de acceptare. Într-o asemenea situaţie oferta
trebuie acceptată de îndată. Consecinţa neacceptării imediate a ofertei va fi aceea că aceasta va rămâne fără
efecte. În acest sens este şi reglementarea dată de art. 1194 NCC, potrivit căruia: ,, (1) Oferta fără termen de
acceptare, adresată unei persoane prezente rămâne fără efecte dacă nu este acceptată de îndată. (2)
Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul ofertei transmise prin telefon sau prin alte asemenea mijloace de
comunicare la distanţă’’.
b) situaţia ofertei cu termen de acceptare, ipoteză în care ofertantul va fi obligat
să menţină oferta până la expirarea termenului stabilit. În cazul în care destinatarul refuză oferta sau nu va
accepta propunerea în termenul stabilit, oferta va deveni caducă4, ofertantului ne mai revenindu-i nicio
obligaţie.
B. În cazul când oferta este făcută unei persoane absente se disting mai multe situaţii după cum urmează:
a) Oferta nu a ajuns la destinatar, situaţie care dă posibilitatea ofertantului
de a o revoca liber fără a suporta vreo consecinţă;

1
Art. 1.189. NCC dispune ,, (1) Propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este precisă, nu valorează ofertă ci,
după împrejurări, solicitare de ofertă sau intenţie de negociere. (2) Cu toate acestea, propunerea valorează ofertă dacă aceasta
rezultă astfel din lege, din uzanţe ori, în mod neîndoielnic, din împrejurări. În aceste cazuri, revocarea ofertei adresate unor persoane
nedeterminate produce efecte numai dacă este făcută în aceeaşi formă cu oferta însăşi sau într-o modalitate care permite să fie
cunoscută în aceeaşi măsură cu aceasta.’’
2
Art. 1.192.din NCC prevede: ,, Termenul de acceptare curge din momentul în care oferta ajunge la destinatar.’’
3
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – op.cit.,p.495; D. Alexandresco – op.cit.,p.36.
4
Potrivit art. 1.195 NCC ,,(1) Oferta devine caducă dacă: a) acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, în
termenul prevăzut de art.1.193 alin. (1); b) destinatarul o refuză. (2) Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei
irevocabile numai atunci când natura afacerii sau împrejurările o impun.’’

23
 b) Când oferta a ajuns la destinatar presupune două alte situaţii, astfel:
- dacă oferta este cu termen, ofertantul va avea obligaţia să o menţină
până la expirarea termenului. În acest sens art. 1195 alin. 1 lit. a din NCC, dispune că oferta devine caducă
dacă acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit.
- dacă oferta este fără termen ofertantul este obligat să o menţină un timp rezonabil. În sensul
celor prezentate mai sus sunt şi prevederile art. 1.193. din noul Cod civil, (art. 37 C. com., abrogat), potrivit
cărora ,, (1) Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane care nu este prezentă, trebuie menţinută
un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să o analizeze şi să expedieze
acceptarea’’.
Ofertantul va putea revoca oferta, dacă nu a luat la cunoştinţă de acceptarea propunerii, fără a fi
obligat să plătească daune-interese, deoarece acordul de voinţă nu s-a realizat şi deci raportul juridic
contractual nu s-a realizat1.
Alţi autori2 consideră că fiecare ofertă conţine un termen tacit de acceptare şi drept urmare, ofertantul
are obligaţia de a-şi menţine oferta (propunerea) cât timp îi este necesar destinatarului pentru a se hotărî (a
delibera) cu privire la ofertă şi pentru a-i răspunde, Acest interval de timp este un termen rezonabil.
În situaţia în care oferta conţine un termen precis, fixat de către cel care face oferta, atunci ofertantul
este obligat să o menţină până la expirarea termenului, neavând posibilitatea retractării. Aceasta numai în
ipoteza în care destinatarul ofertei avea în vedere acceptarea ei.
În acest caz se pot distinge două posibilităţi:
- oferta este acceptată de destinatar, situaţie care duce la încheierea contractului care devine
obligatoriu pentru ambele părţi;
- termenul expiră fără acceptarea de către destinatar a ofertei care astfel devine caducă3 în sensul că o
acceptare ulterioară acestei date nu va produce nici un efect juridic deoarece cele două voinţe nu s-au întâlnit.
Oferta mai devine caducă şi în situaţia în care ofertantul moare înăuntrul termenului de acceptare sau devine
incapabil. Într-un asemenea caz consimţământul nu se mai poate realiza. Dacă succesorii ofertantului vor dori
să menţină oferta atunci ne vom afla în prezenţa unui alt contract4.
Doctrina de specialitate este unanimă în ceea ce priveşte revocabilitatea unilaterală a ofertei, dar
numai până în momentul ajungerii sale la destinatar, revocarea putându-se realiza prin telefon, fax, telex,
Internet etc.
Dacă oferta a ajuns la destinatar şi aceasta se află în termenul de acceptare, chiar dacă nu a aderat la
propunerea făcută, retractarea intempestivă va fi de natură a produce efecte juridice împotriva ofertantului.
Controversa apărută în doctrină are în vedere determinarea temeiului juridic al răspunderii, sens în
care au fost formulate mai multe teorii şi anume:
A. Teorii care întemeiază răspunderea pe actul juridic civil al ofertei
Aceste teorii se regăsesc în:
a) Teoria antecontractului – potrivit căreia oferta ar conţine două acte: oferta de a încheia un contract
şi propunerea subsecventă de a menţine oferta de a contracta până la expirarea termenului fixat. Ultimul act
fiind în interesul destinatarului, este considerat de autori a fi un antecontract, iar nerespectarea acestuia va

1
St. D. Cărpenaru – „Drept comercial român”, ediţia a III-a, Editura „All Beck”, Bucureşti, 2001, p.359.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.41-45; E. Safta-Romano – op.cit.,p.53.
3
M.N. Costin, C.M. Costin - op.cit., p.98: Caducitate= termen ce desemnează o ipoteză de ineficacitate a unui act juridic datorată
survenirii unui eveniment mai presus de voinţa părţilor şi în absenţa oricărei culpe a acestora care se consumă ulterior încheierii
valabile a acelui act juridic şi care are drept consecinţă împiedicarea obiectivă a producerii efectelor sale”.
4
D. Alexandresco – op.cit.,p.37; V. Stoica, N. Puşcaş, P.Truşcă – op.cit.,p.252.

24
atrage răspunderea ofertantului – o răspundere contractuală, întrucât între acesta şi destinatar ar exista un
raport obligaţional încă înainte de încheierea contractului propriu-zis1.
Unii autori consideră că „aşa-zisul antecontract este o pură ficţiune, întemeindu-se pe o prezumţie de
acceptare cu totul ipotetică şi deci îndoielnică”2.
b) Teoria răspunderii bazate pe obligativitatea actului juridic unilateral al ofertei.
Autorii acestei teorii consideră că oferta de a contracta este un act juridic unilateral generator de
obligaţii. Actul juridic unilateral având un caracter irevocabil, rezultă că şi revocarea intempestivă a ofertei va
da naştere la obligaţia de plată a unor daune-interese produse destinatarului ofertei3.
Alţi autori4 pornind de la faptul că voinţa unilaterală produce efecte complete, apreciază că în situaţia
în care oferta a fost retractată înainte de împlinirea termenului, contractul se consideră format, iar acceptantul
va obţine atât daune interese şi chiar şi executarea obligaţiilor contractuale.
Critica adusă acestei teorii este aceea că „nu-şi găseşte reflectare în sistemul nostru de drept unde
actul juridic unilateral are un domeniu de aplicaţie foarte restrâns…”5.
B. Teorii care întemeiază răspunderea pe fapte juridice exterioare ofertei
a) Teoria răspunderii delictuale.
Potrivit acestei teorii revocarea ofertei de către ofertant are ca efect imediat împiedicarea realizării
consimţământului (formarea contractului) cauzând prin aceasta un prejudiciu moral destinatarului. Ofertantul
va trebui să plătească daune-interese destinatarului având ca fundament răspunderea delictuală pentru fapta
proprie potrivit art.1357 din noul Cod civil, (art.998 din Codul civil din 1864) 6.
Unii autori au susţinut că cea mai bună reparare a prejudiciului este aceea de a considera contractul ca
fiind încheiat; cu alte cuvinte, cea mai bună reparaţie ar fi aceea de a evita însăşi producerea prejudiciului
rezultat care se realizează tocmai prin considerarea contractului ca fiind încheiat, dacă destinatarul înţelege să
accepte oferta în termenul stabilit7.

b) Teoria abuzului de drept

În conformitate cu susţinerile autorilor8 acestei teorii, ofertantul răspunde pentru prejudicierea
destinatarului deoarece prin retragerea intempestivă a propunerii sale înainte de expirarea termenului fixat, a
abuzat de dreptul său de a nu contracta.
Dintre toate teoriile expuse mai sus considerăm ca fiind cea mai întemeiată pe aceea potrivit căreia
răspunderea juridică pentru revocarea intempestivă a ofertei se întemeiază pe abuzul de drept.
1.2.5.Caducitatea ofertei.
În literatura de specialitate9, caducitatea a fost definită ca fiind o cauză de ineficacitate a unui act
juridic, datorită intervenirii unui eveniment mai presus de voinţa părţilor şi în absenţa oricărei culpe a acestora,
care se consumă ulterior încheierii valabile a acelui act juridic şi care are drept consecinţă împiedicarea
obiectivă a producerii efectelor sale.

1
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – op.cit.,p.495.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.43.
3
E. Safta-Romano – op.cit.,p.52.
4
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – op.cit.,p.495.
5
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.43.
6
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – op.cit.,p.495.
7
Tr.R. Ionaşcu – „Teoria generală a contractelor şi obligaţiilor. Curs”, Bucureşti, 1942 (citat de C. Stătescu, C. Bîrsan –
op.cit.,p.44).
8
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.44; E. Safta-Romano – op.cit.,p.52.
9
Mircea N. Costin, Călin M. Costin, Dicţionar de drept civil de la A la Z, ediţia a 2- a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.98.

25
 Într-o altă definiţie1 caducitatea este o cauză de ineficacitate a actului juridic unilateral, determinată de
de un eveniment independent de voinţa sau de culpa părţilor.
Noua reglementare a Codului civil, spre deosebire de vechile reglementări,
consacră expresis verbis situaţiile în care operează caducitatea în privinţa ofertei.
În acest sens art. 1195 NCC dispune: ,,(1) Oferta devine caducă dacă:
a) acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, în termenul prevăzut de art.1193
alin. (1);
b) destinatarul o refuză.
(2) Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai atunci când
natura afacerii sau împrejurările o impun’’.
1.2.6. Acceptarea ofertei
1.2.6.1. Noţiune
Cea de a doua componentă (latură) a consimţământului este acceptarea ofertei.
În literatura de specialitate acceptarea ofertei a fost definită ca fiind „manifestarea voinţei
destinatarului ofertei cu privire la încheierea unui contract în condiţiile stabilite de ofertant”2 sau ca „un
răspuns în care se manifestă acordul cu oferta primită”3.
În situaţia în care acceptarea ofertei se face în alte condiţii decât cele impuse în ofertă, în sensul că şi
destinatarul propune ofertantului unele condiţii, atunci ne aflăm în prezenta unei contraoferte.
Acceptarea ofertei poate fi făcută, ca şi oferta, în scris sau verbal. Poate fi expresă sau tacită.
Acceptarea tacită presupune existenţa unor împrejurări, gesturi şi atitudini ale acceptantului de natură
a rezulta cu certitudine voinţa acestuia de a accepta oferta. O asemenea atitudine ar reieşi din executarea de
către acceptant a obiectului ofertei, ceea ce în literatura de specialitate a fost denumită ca fiind o „acceptare
indirectă”4.
De regulă, simpla tăcere nu are valoare juridică, prin ea însăşi tăcerea nu înseamnă acceptare.
Trebuie precizat că regula qui tacet consentire videtur( cine tace pare să consimtă)5 are o aplicabilitate
aplicabilitate cu titlu de excepţie în cazurile expres prevăzute de lege şi în situaţiile stabilite concret de practica
judecătorească, când se consideră că tăcerea poate să însemne acceptare6.
Astfel de situaţii sunt:
- tacita reconductio ( tacita relocaţiune) reglementată de art.1810 din noul Cod civil,( art. 1437 Codul
civil din 1864), care dispune: „(1) Dacă, după împlinirea termenului, locatarul continuă să deţină bunul şi să-
şi îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din partea locatorului se consideră încheiată o nouă
locaţiune, în condiţiile celei vechi, inclusiv în privinţa garanţiilor.(2) Noua locaţiune va fi însă pe durată
nedeterminată, dacă prin lege sau convenţia părţilor nu se prevede altfel”. Din conţinutul acestui articol se
deduce că simpla tăcere a închirietorului (locatorului) apare ca o acceptare a ofertei de prelungire a
contractului, fapt ce rezultă din atitudinea, comportamentul locatarului care continuă să locuiască în imobilul
închiriat, continuă să plătească chiria etc.7;

1
Ion Adam, op. cit. p. 115.
2
St.D. Cărpenaru – op.cit.,p.357.
3
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.253.
4
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – op.cit.,p.496.
5
L. Săuleanu, S. Răduleţu, Dicţionar de expresii juridice latine, Editura C.H.Beck, Bucureşti , 2007, p.267.
6
T.R. Popescu, P. Anca – op.cit.,p.74; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.47; V. Stoica, N. Puşcaş, P. Truşcă – op.cit.,p.254; I
Ciochină Barbu, Obligaţiile, p.41.
7
A se vedea decizia nr.1698/1991 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă în „Culegere de practică judiciară civilă
pe anul 1991” – cu note de Dr.I. Mihuţă, Editura „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992, p.85-86.

26
 - părţile au convenit încă înainte de lansarea ofertei, ca simpla tăcere după primirea acesteia (a ofertei)
să aibă valoare de acceptare;
- când oferta este făcută în exclusivitate în interesul celeilalte părţi iar aceasta tace, este considerată ca
fiind o acceptare.
Noul Cod civil reglementează în mod expres care sunt modalităţile în care se poate face acceptarea
ofertei. Astfel, potrivit prevederilor art. 1195 alin. 1 NCC ,,(1)Oferta devine caducă dacă: a)acceptarea nu
ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă ,în termenul prevăzut de la art. 1193 alin. 1( un termen
rezonabil, n.a); b) destinatarul o refuză.(2) Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei
irevocabile numai atunci când natura afacerii sau îmorejurăţrile o impun.
1.2.6.2. Condiţiile speciale ale acceptării (pe lângă cele generale de formă privind consimţământul)
sunt:
- să concorde cu oferta, în caz contrar acceptarea are valoarea unei contraoferte. În acest sens art.
1197 din NCC, (art. 39 C. com), dispune: ,,(1) Răspunsul destinatarului nu constituie acceptare atunci când:
a) cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite; b) nu respectă forma cerută anume
de ofertant; c) ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă. (2) Răspunsul destinatarului, exprimat
potrivit alin. (l), poate fi considerat, după împrejurări, ca o contraofertă.;
- să fie neîndoielnică, fără dubii;
- să fie făcută de persoane determinate sau de către prima persoană, dacă oferta este publică;
- să nu fie tardivă, adică să intervină mai înainte ca oferta să fi devenit caducă ori să fi fost revocată.
Această condiţie rezultă din interpretarea coroborată a art. 1197 alin.1 lit. c) ,, Răspunsul destinatarului nu
constituie acceptare atunci când: (…) ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă’’ şi di dispoziţiile
art. 1198 din NCC, potrivit cărora:,, (1) Acceptarea tardivă produce efecte numai dacă autorul ofertei îl
înştiinţează de îndată pe acceptant despre încheierea contractului. (2) Acceptarea făcută în termen dar,
ajunsă la ofertant după expirarea termenului, din motive neimputabile acceptantului, produce efecte dacă
ofertantul nu-l înştiinţează despre aceasta de îndată’’.
1.3. Momentul şi locul încheierii contractului
1.3.1. Momentul încheierii contractului. Consideraţii generale.
Momentul formării consimţământului sau al încheierii contractului are loc atunci când oferta – voinţa
ofertantului se întâlneşte cu acceptarea ofertei – adică cu manifestarea de voinţă a destinatarului de a încheia
contractul.
Referitor la determinarea momentului formării consimţământului (a încheierii contractului) în ipoteza
în care părţile (ofertantul şi acceptantul) sunt ambele prezente, desigur acesta va fi acela în care cele două părţi
şi-au exprimat voinţa de a încheia contractul, adică timpul în care cele două voinţe s-au întâlnit şi sunt
concordante. Situaţia este identică şi în ce priveşte încheierea contractului prin telefon, ipoteză în care
contractul este considerat perfectat dacă ofertantul şi acceptantul au convenit asupra încheierii sale.
În situaţia în care părţile nu sunt prezente cum ar fi încheierea contractului prin corespondenţă (între
absenţi), apare un decalaj de timp între ofertă şi acceptare, contractanţii aflându-se în locuri diferite.
Într-o astfel de ipoteză problema care apare este aceea de a se stabili care este momentul întâlnirii
ofertei cu acceptarea dacă acestea sunt transmise prin corespondenţă (scrisoare, telegramă, telex, telefon, poştă
electronică etc.).
Noul Cod civil prin art. 1186 alin. 1,( art. 36 C. com.) statorniceşte: ,,(1) Contractul se încheie în
momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive
care nu îi sunt imputabile’’.

27
 În rezolvarea problemei privind determinarea momentului încheierii contractului în doctrina de
specialitate1 s-au propus mai multe sisteme (teorii). Astfel de teorii sunt:
- Teoria emisiunii (a declaraţiunii). Potrivit acestei teorii contractul este considerat a fi încheiat
imediat ce destinatarul ofertei şi-a manifestat voinţa de a accepta oferta primită, chiar dacă încă nu a
comunicat răspunsul său ofertantului.
În susţinerea acestei teorii erau aduse ca argumente dispoziţiile alin.2 al art.1533 din Codul civil de la
1864 care referindu-se la instituţia „mandatului” dispunea că „Şi primirea mandatului poate fi tacită şi să
rezulte din executarea lui din partea mandatarului”. Această reglementare se regăseşte şi în art. 2013, partea
finală din NCC, potrivit căruia ,, Acceptarea mandatului poate rezulta şi din executarea sa de către
mandatar’’
Teoria emisiunii este susceptibilă de unele critici întrucât:
- ofertantul nu are posibilitatea să cunoască voinţa reală exteriorizată a acceptantului;
- acceptantul poate reveni asupra acceptării până la ajungerea acesteia la ofertant, fapt ce creează o
incertitudine în ceea ce priveşte încheierea contractului.
-deoarece ofertantul nu a luat cunoştinţă de acceptare , acordul de voinţă al celor două părţi , nu s-a
realizat şi deci contractul nu s-a încheiat.
- Teoria expediţiunii (a transmisiunii) – conform căreia momentul încheierii contractului este acela în
care acceptantul a expediat răspunsul său afirmativ, prin scrisoare, telex, poşta electronică, chiar dacă acesta
nu a ajuns la ofertant.
Critica acestei teorii este susţinută de argumentele prezentate la teoria emisiunii, în sensul că nici cea
de a doua teorie nu asigură certitudinea încheierii contractului din multiple motive.
- Teoria recepţiunii (sistemul primirii acceptării)2
În conformitate cu această teorie, contractul se consideră a fi încheiat în momentul în care răspunsul
acceptantului a ajuns la ofertant, chiar dacă ofertantul, din motive variate, nu a deschis corespondenţa şi pe
cale de consecinţă, nu a luat cunoştinţă de voinţa reală, exteriorizată a acceptantului.
Această teorie este unanim acceptată, fiind una raţională. Drept argumente în susţinerea acestei teorii,
anterior apariţiei NCC, au fost aduse prevederile art.814 alin.1 Cod civil din 1864 care, preciza că
„Donaţiunea nu obligă pe donator şi nu va produce nici un efect decât din ziua în care va fi acceptată”3. O
reglementare relativ similară a fost consacrată şi prin art. 1013 alin. 1 din NCC conform căruia ,,(1) Oferta de
donaţie poate fi revocată cât timp ofertantul nu a luat cunoştinţă de acceptarea destinatarului…’’
Sistemul primirii acceptării are un dezavantaj mai mult teoretic „de îndată ce, de cele mai multe ori,
primirea acceptării marchează însăşi cunoaşterea ei de către ofertant”4.
Noul Cod civil consacră această teorie prin prevederile cuprinse în:
- art. 1200 alin. 1 conform cărora: ,,(1) Oferta, acceptarea, precum şi revocarea acestora produc
efecte numai din momentul în care ajung la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ele din motive
care nu îi sunt imputabile’’.
- art.1186 alin.1, ( art. 36 C. com. ,,(1) Contractul se încheie în momentul şi în locul în care
acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile.’’
- Teoria informaţiunii (sistemul informării) sau a cunoaşterii acceptării. Potrivit acestei teorii
momentul încheierii contractului este considerat a fi
1
D. Alexandresco – op.cit.,p.38-42; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – op.cit.,p.496-497; C. Stătescu, C. Bîrsan
– op.cit.,p.49-50; St. D. Cărpenaru – op.cit.,p.357-358.
2
Sistemul „primirii acceptării” este consacrat în art.18 pct.2 din Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare
internaţionale de mărfuri (Viena 1980), ratificată prin Legea nr.24/1991, publicată în Monitorul Oficial nr.54/19 martie 1991.
3
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – op.cit.,p.497.
4
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.50.

28
acela în care ofertantul a luat cunoştinţă de acceptare, în mod efectiv.
Susţinerea legală a acestui sistem era dată de prevederile alin.1 al art.35 C. com. (abrogat), potrivit
căruia, „Contractul sinalagmatic între persoane depărtate nu este perfect dacă acceptarea n-a ajuns la
cunoştinţa proprietarului…”1.
Acest sistem a fost şi este susceptibil şi el de critici în sensul că stabilirea momentului încheierii
contractului în funcţie de cunoaşterea efectivă de către ofertant al conţinutului acceptării, poate duce la o
atitudine arbitrară din partea ofertantului care poate evita încheierea contractului, refuzând pur şi simplu să
deschidă corespondenţa primită de la acceptant
În acest sens în practică s-a instituit o prezumţie relativă, în sensul că simpla primire de către ofertant
a corespondenţei de la acceptant presupune că acesta a luat cunoştinţă de acceptare.
Prezumţia este relativă şi în consecinţă poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă.
În practică sistemul recepţiunii este cel mai frecvent acceptat iar în unele situaţii este chiar reglementat
prin acte normative speciale2.
1.3.2. Importanţa momentului încheierii contractului
Stabilirea cu certitudine a momentului încheierii contractului prezintă interes deoarece:
a) în funcţie de acest moment se stabileşte posibilitatea revocării sau caducitatea ofertei;
b) în raport de acest moment se apreciază cauzele de nulitate sau anulabilitate (existenţa viciilor de
consimţământ);
c) în funcţie de momentul încheierii contractului se va determina legea aplicabilă, într-un conflict de
legi în timp, în sensul că aplicabilă va fi legea existentă în vigoare la data încheierii contractului;
d) de regulă, efectele contractului se produc din momentul încheierii contractului.
În ipoteza unui contract având ca obiect obligaţia de „a da” în cazul pieririi bunului fortuit, se va pune
problema suportării riscurilor.
e) din momentul încheierii contractului încep să curgă termenele de prescripţie extinctivă;
f) momentul încheierii contractului determină şi locul încheierii acestuia.
1.3.3. Locul încheierii contractului. Importanţa acestuia.
În situaţia în care încheierea contractului are loc între prezenţi locul încheierii este locul unde acestea
şi-au manifestat acordul de voinţă.
Locul încheierii contractului în cazul încheierii acestuia prin telefon sau alte mijloace moderne de
comunicare, este acela unde se află ofertantul.
În cazul contractului încheiat prin corespondenţă, acceptând ca cea mai utilă teoria recepţiunii, locul
încheierii contractului este în localitatea în care se află ofertantul şi unde i-a fost trimisă corespondenţa.
Dacă avem în vedere sistemul emisiunii sau al expediţiunii, locul va fi acolo unde se află acceptantul.
Locul încheierii contractului prezintă interes din punct de vedere procesual civil, în sensul stabilirii
instanţei competente teritorial, să soluţioneze litigiile eventuale ivite în legătură cu contractul3.

1
Un asemenea sistem este prevăzut şi în art.84 alin.1 din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat.
2
A se vedea art.5 din Ordonanţa Guvernului nr.130/2000 privind regimul juridic al contractelor de la distanţă (publicată în Monitorul
Oficial nr.431/2000), aprobată cu modificări prin Legea nr.51/2003,modificată şi completată prin Legea nr.363/2007 privind
combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană
privind protecţia consumatorilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 899/2007. În art. 5 din acest act normativ se dispune că „dacă
părţile nu au convenit altfel, momentul încheierii contractului la distanţă îl constituie momentul primirii comenzii de către
comerciant”. De asemenea potrivit art 6 lit. a) din acest act normativ dispoziţiile sale nu se aplică contractelor la distanţă privind
serviciile financiare reglementate prin Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea
contractelor la distanţă , privind serviciile financiare , aprobată prin Legea nr. 399/2004.
3
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.52; S. Angheni – op.cit.,p.51; V. Stoica, N. Puşcaş, P. Truşcă – op.cit.,p.257.

29
 În dreptul internaţional privat locul încheierii contractului determină legea aplicabilă în caz de conflict
de legi în spaţiu, dacă acel contract conţine un element de extraneitate.

30
 C U R S U L III

EFECTELE CONTRACTULUI. ACTUL JURIDIC UNILATERAL CA IZVOR DE

OBLIGATII

1. Consideraţii generale
Încheierea oricărui contract are ca finalitate producerea unor efecte juridice prin naşterea, modificarea
sau stingerea unui raport juridic obligaţional.
Contractul astfel încheiat produce efecte juridice între părţi şi faţă de terţi.
2. Efectele contractelor între părţi
2.1. Puterea obligatorie a contractului (pacta sunt servanda)
Puterea obligatorie a contractului între părţi reiese cu pregnanţă din conţinutul prevederilor alin.1 al
art.1169 din noul Cod civil, ( art. 5 şi art. 969 Codul civil din 1864), potrivit căruia: „Părţile sunt libere să
încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de
bunele moravuri.” sau aşa cum au subliniat reputaţi jurişti români1 „contractul este legea părţilor”.
Înţelesul prevederilor legale citate mai sus este acela potrivit căruia dacă părţile contractante, prin
exprimarea consimţământului lor nu au adus atingere normelor imperative ale legii, atunci acordul lor de
voinţă are aceeaşi putere obligatorie între ei, ca şi legea.
Puterea obligatorie a contractului prezintă importanţă atât în raporturile dintre părţi dar şi pentru
certitudinea şi eficienţa raporturilor juridice, într-o societate.
Tocmai de aceea, aşa cum bine se sublinia în literatura de specialitate2 principiul pacta sunt servanda
nu poate fi fundamentat numai pe cerinţele morale ale respectării cuvântului dat ori pe cerinţele juridice ale
respectării voinţelor individuale exprimate, ci se înscrie în rândul cerinţelor societăţi înseşi, cerinţe întărite cu
puterea pe care dreptul le-o conferă.
Contractul este rezultatul unui acord de voinţă între părţi dar acest acord trebuie să se circumscrie
prevederilor legale. În acest sens art. 1270 alin. 1 din NCC, (art. 969 Codul civil din 1864), dispune: ,,
Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante’’.
2.2. Principiului simetriei este princpalul efect al puterii obligatorii a contractulu,i atât la încheierea
contractului cât şi la modificarea acestuia.
Astfel, potrivit prevederilor art. 1166 NCC ( art. 942 Codul civil din 1864) la încheierea contractului
este necesar ,,…acordul de voinţe între două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau
stinge unraport juridic’’ – mutuus consensus, iar potrivit art.1169 NCC ( art. 5, 969 Codul civil din 1864), „–
Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de
ordinea publică şi de bunele moravuri” – mutuus disensus.
De la principiul privind necesitatea consimţământului părţilor pentru încetarea contractului încheiat
iniţial sunt şi o serie de excepţii, cum ar fi denunţarea unilaterală a unui contract, dar acestea sunt expres şi

1
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – op.cit.,p.516.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.59; Gr. Giurgă (I), Gh. Beleiu (II) – „Teoria impreviziunii <rebus sic stantibus> în dreptul civil”
în Dreptul nr.10-11/1993, p.29-36; I. Albu – „Probleme actuale privind reevaluarea juridică a creanţelor, întinderea convenţională a
obligaţiilor pecuniare şi indexarea dobânzilor” în Dreptul nr.1/1998, p.44-54; C.E. Zamşa – „Teoria impreviziunii. Studiu de doctrină
şi jurisprudenţă”, Editura „Hamangiu”, Bucureşti, 2006;I.Ciochină-Barbu, Obligaţiile, p. 47 şi urm.

31
limitativ prezentate în lege (teza ultimă din art.1169 din noul Cod civil, ,,în limitele impuse de lege, de
ordinea publică şi de bunele moravuri”).
Astfel de situaţii, de denunţare unilaterală, pot fi cele reglementate prin alin.2 al art.1785 din noul Cod
civil ( art. 1411 si art.1415 Codul civil din 1864) referitoare la contractul de închiriere fără termen, art.2030
NCC ( art. 1552 Codul civil din 1864) şi art.2034 NCC ( art.1556 Codul civil din 1864) privind contractul de
mandat, art. 2115 din NCC ( art. 1616 Codul civil din 1864) privind contractul de depozit etc.
Desigur că, în afara cazurilor prevăzute de lege, şi părţile pot însera în contract o clauză privind
denunţarea unilaterală a acestuia.
De asemenea, există şi unele cazuri – excepţii de la forţa obligatorie a contractului, care sunt
independente de manifestarea de voinţă a părţilor sau cel puţin pentru a uneia dintre ele.
Astfel de exemple pot fi întâlnite:
- contractele intuitu personae, adică acele contracte încheiate în considerarea calităţilor unei anumite
persoane, esenţiale pentru însuşi existenţa contractului. Decesul acelei persoane atrage după sine încetarea
forţei obligatorii a contractului. Un asemenea exemplu poate fi contractul de mandat (art.2030 lit. c) NCC) în
situaţia în care mandantul a decedat sau a fost pus sub interdicţie.
- cazul prorogării (prelungirii) legale a unor contracte. Exemplificăm această situaţie cu cea
reglementată de art.1 şi 2 din Legea nr.17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere
privind unele suprafeţe locative1.
- în situaţia intervenirii unui caz de forţă majoră în cazul contractelor cu executare succesivă care
împiedică, până la dispariţia forţei majore, executarea obligaţiilor contractuale.
2.3. Impreviziunea
Teoria impreviziunii îşi are rădăcinile în dreptul roman potrivit căruia omnis conventios intellegitur
rebus sic stantibus ceea ce semnifca faptul că toate convenţiile rămân valabile atâta timp cât se menţin
condiţiile în care au fost încheiate2.
Această excepţie de la principiul pacta sunt servanda are aplicabilitate extinsă în dreptul internaţional
ea fiind consacrată şi de Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor (1969)3 potrivit căreia
schimbarea condiţiilor existente la încheierea unui tratat poate fi invocată ca motiv pentru a pune capăt acelui
tratat atunci când existenţa acestor condiţii a constituit un fapt determinant la încheierea lui sau schimbarea
intervenită a determinat transformarea radicală a naturii obligaţiilor care rămân de executat.
Dinamica accelerată şi schimbările profunde survenite în relaţiile economice şi politice ale statelor,
în structura raporturilor comerciale internaţionale care sunt supuse, din ce în ce mai mult, unor schimbări de
neprevăzut, au de terminat o reevaluare a unor noţiuni privind unele evenimente sau împrejurări care sunt de
natură să ducă la imposibilitatea executării unei obligaţii contractuale asumate de una din părţi sau care,
devenind atât de greu de executat, ar duce la prejudicierea gravă a intereselor debitorului obligaţiei de
executat, atât în plan internaţional dar şi în plan intern.
Aceste schimbări profunde survenite în viaţa economică internă şi internaţională au impus în practică
aplicarea teoriei impreviziunii, în sensul că unele contracte, în special cele cu executare succesivă, să poată fi
revizuite, făcându-se aplicarea regulii rebus sic stantibus, ca o excepţie de la regula pacta sunt servanda4.

1
Publicată în Monitorul Oficial nr.100/1994.
2
L. Săuleanu, S. Răduleţu, op. cit. p.279-280.
3
Articolul 62 din această Convenţie dispune că: ,,1. O schimbare fundamentală a împrejurărilor, care a intervenit în raport cu cele
existente în momentul încheierii unui tratat şi care nu fusese prevăzută de părţi, nu poate fi invocată ca motiv de a pune capăt
tratatului sau a se retrage din el, afară numai dacă: a) existenţa acestor împrejurări a constituit o bază esenţială a consimţământului
de a se lega prin tratat; şi b) această schimbare a avut ca efect transformarea radicală a naturii obligaţiilor care rămân de executat în
virtutea tratatului.’’
4
I Adam, op. cit. p.343 şi urm.

32
 În literatura de specialitate1 impreviziunea a fost definită ca fiind prejudiciul pe care îl suferă una din
părţile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestaţiile şi
contraprestaţiile celeilalte părţi , în cursul executării contractului, dezechilibru cauzat de conjunctura
economică, dar mai ales de fluctuaţiile monetare.
În Codul civil de la 1864 nu era reglementată expres impreviziunea, acesta rezultând doar din
interpretarea teleologică art. 970.
Noul Cod civil, în art. 1271 reglementează impreviziunea expresis verbis dispunând că ,, (1) Părţile
sunt ţinute să-şi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii
costurilor executării propriei obligaţii, fie daroită scăderii valorii contraprestaţiei.
(2) Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit de oneroasă datorită unei schimbări
excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei,
instanţa poate să dispună:
a) adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce
rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.
(3) Dispoziţiile alin. 2 sunt aplicabile numai dacă:
a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după înbcheierea contractului;
b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întindera acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în
vedere de către debitor,în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
c) debitorul nu şi- asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil
considerat că şi-ar fi asumat acest risc;
d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună credinţă, negocierea adaptării rezonabile
şi echitabiel a contractului.’’
O importanţă deosebită în aplicarea acestei prevederi legale o va avea jurisprudenţa care va trebui să
stabilească limitele în care se va determina caracterul excepţional al împrejurărilor care au condus la
executarea contractului într-un mod excesiv de oneros şi în acelaşi timp să determine dacă schimbările
excepţionale sunt sau nu de natură să provoace un dezechilibru între părţi pentru ca obligaţia ce urmează a fi
executată să dobândească caracter injust.2
Trăsăturile caracteristice3 ale impreviziunii sunt:
a) este o problemă de ordin economic şi financiar şi se datorează unor împrejurări obiective ce nu au
putut fi prevăzute;
b) este un dezechilibru între prestaţiile părţilor ce apare ulterior încheierii contractului – aspect ce
diferenţiază impreviziunea de leziune;
c) constă în apariţia unei împrejurări excepţionale, care nu putea fi prevăzută de părţi, la încheierea
contractului şi cu privire la care debitorul obligaţiei de executat nu trebuie să suporte riscul producerii.
Teoria impreviziuni îşi găseşte aplicabilitatea în contractul de închiriere, contractele de vânzare-
cumpărare cu plata în rate,în contractele de credit bancar, etc.
În afara prevederilor cuprinse în art. 1271 din NCC aspecte privind aplicarea regulii rebus sic
stantibus se mai găsec şi într-o serie de acte normative cum ar fi:
- art. 43 alin. 3 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe4 se dispune: ,,În
cazul unei disproporţii evidente între remuneraţia autorului operei şi beneficiile celui care a obţinut cesiunea

1
L. Pop, Obligaţiile, 2009, p. 536, I Adam, op. cit. p.349 şi urm
2
A. Georgescu-Banc, op. cit. p. 479
3
I Adam, op. cit. p.349-350
4
Publicată în Monitorul Oficial nr. 60 din 26 martie 1996, cu modificările şi completările ulterioare

33
drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente revizuirea contractului
sau mărirea convenabilă a remuneraţiei’’;
- Legea nr. 195/2001 privind voluntariatul1, prevede în art. 14 că: ,,Dacă pe parcursul executării
contractului de voluntariat intervine , independent de voinţa părţilor, o situaţie de natură să îngreuneze
executarea obligaţiilor ce revin voluntarului , contractul va fi renegociat, iar dacă situaţia face imposibilă
executarea în continuare a contractului , acesta este reziliat de drept.’’
3. Interpretarea contractului
3.1. Noţiunea de interpretare a contractului
Interpretarea apare ca necesară atunci când neclaritatea formulării clauzelor dintr-un contract creează
dificultăţi în identificarea exactă a înţelesului lor.
Interpretarea exactă a contractului este de natură să determine însăşi natura forţei obligatorii a
acestuia.
Interpretarea nu se confundă cu proba contractului, întrucât în momentul când aceasta se impune,
existenţa contractului este deja probată prin toate mijloacele de probă administrate în cauză. Sarcina probei
revine părţii care a adus litigiul în faţa judecăţii potrivit adagiului actori incumbit probatio.
Calificarea juridică a contractului apare ca fiind un prim rezultat al interpretării acestuia, astfel încât
motivele nu se pot confunda.
În literatura de specialitate2 au fost formulate mai multe definiţii cu privire la interpretarea
contractului, noi alegând-o pe aceea care ni s-a părut mai completă.
Astfel, interpretarea contractului reprezintă o „operaţiune logico-juridică având ca finalitate
determinarea şi calificarea conţinutului contractului, a clauzelor sale, prin stabilirea drepturilor şi a
obligaţiilor generate de contract cu referire la care există un litigiu între partenerii contractuali”.
Interpretarea contractului presupune aplicarea regulilor generale şi speciale consacrate în 1266-1269
NCC ( art. 977-985 Codul civil din 1864) şi 1272 din noul Cod civil ( art. 970, art. 981 Codul civil din 1864)
reguli care nu au un caracter imperativ, fapt ce a făcut ca să se afirme despre acestea că sunt „…mai mult
sfaturi date judecătorilor, aceştia pot da unui contract o interpretare diferită de aceea ce ar rezulta din text,
dacă din circumstanţele cauzei rezultă că intenţia părţilor nu este aceea ce ar deriva din stricta aplicare a
textelor”3.
Regulile de interpretare a contractelor atât cele generale cât şi cele speciale se află într-o
interdependenţă, fapt ce face ca acestea să fie aplicate concomitent.
3.2. Reguli generale de interpretare a contractelor
- Regula priorităţii voinţei reale a părţilor rezultă fără echivoc din prevederile art.1266 NCC, ( art.
977 Codul civil din 1864), potrivit căruia „(1) Contractele se interpretează după voinţa concordantă a
părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor’’.
Pornindu-se de la cele conţinute în articolul citat se consideră că de regulă voinţa declarată a părţilor
coincide cu voinţa lor reală, internă, dar această voinţă reală este o prezumţie relativă întrucât se poate dovedi
prin orice mijloc de probă.
- Regula potrivit căreia contractul produce şi alte efecte, pe lângă efectele expres arătate de părţi.
Această regulă este cuprinsă în dispoziţiile art.1272 alin. 1 din noul Cod civil, ( art. 970, art. 981
Codul civil din 1864), care făcând referire la contracte, dispune : „ Contractul valabil încheiat obligă nu

1
Republicată în Monitorul Oficial nr. 276 din 25 aprilie 2007
2
M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit.,p.518; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.54; E. Cârcei – „În legătură cu interpretarea legii şi a
convenţiilor civile” în „Dreptul” nr.1/1993, p.44-47; V. Stoica, N. Puşcaşu, P. Truşcă – op.cit.,p.26; M.N. Costin, , M. Mureşan, V.
Ursa – „Dicţionar de drept civil”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p.276-277.
3
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – op.cit.,p.519.

34
numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi,
uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura sa.”1.
- În art.1272 alin. 2 din NCC se consacră principiul potrivit căruia „(2) Clauzele obişnuite într-un
contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod expres. ”, în sensul că dacă părţile, la încheierea unui
contract, nu au precizat expres toate clauzele pe care trebuie să le prevadă, de regulă, se prezumă că acestea au
înţeles să aplice prevederile dreptului comun în materie.
3.3. Reguli speciale de interpretare a clauzelor contractuale
- Regula interpretării coordonate a clauzelor contractului se deduce din prevederile art.1267 din noul
Cod civil ( art. 982 Codul civil din 1864) potrivit căruia „Clauzele se interpretează unele prin altele, dând
fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului”. Aceasta înseamnă că determinarea semnificaţiei
clauzelor contractului se face potrivit întregului act şi nu pentru fiecare clauză, întrucât şi actul juridic este un
întreg.
- Regula privind interpretarea clauzelor îndoielnice.
Clauzele îndoielnice pot fi atât cele care sunt susceptibile de mai multe înţelesuri cât şi cele confuze,
cu un înţeles greu de sesizat. În acest sens art. 1268 din NCC, ( art. 978-980, art.984-985 Codul civil din
1864), dispune : ,,(1) Clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul ce se potriveşte
cel mai bine naturii şi obiectului contractului.
(2) Clauzele îndoielnice se interpretează ţinând seama, între altele, de natura contractului, de
împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată
anterior de părţi, de sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu
şi de uzanţe.
(3) Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în
acela în care nu ar putea produce niciunul.
(4) Contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a
contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiţi.
(5) Clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra
aplicării contractului la un caz particular nu-i restrâng aplicarea în alte cazuri
care nu au fost expres prevăzute.’’
- Alte reguli de interpretare sunt cuprinse în art. 1.269 NCC,( art. 983 Codul civil din 1864), potrivit
căruia: ,,(1) Dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează
în favoarea celui care se obligă. (2) Stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva
celui care le-a propus’’.
Facem precizarea că art. 1268 şi 1269 din noul Cod civil reglementează prevederile cuprinse în art.
978, 979, 980, 983 şi 984 din Codul civil din 1864.
4. Efectele contractului faţă de terţi
4.1. Principiul relativităţii efectelor contractului
În articolul 1280 din noul Cod civil,( art. 973 Codul civil din 1864), se dispune: ,,Contractul produce
efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Prevederea legală, de mai sus, consacră de fapt
principiul relativităţii efectelor contractului în sensul că efectele contractului se produc numai între părţile
contractante.

1
Prin Decizia nr.220/2000 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial nr.147/2001) s-a statuat că dispoziţiile art.970 Cod
civil sunt constituţionale.

35
 Acest principiu a fost redat cu multă acurateţe prin adagiul „res inter alios acta aliis neque nocere,
neque prodesse protest” – „O înţelegere (un act) între persoane determinate nu poate nici prejudicia, nici
folosi altora”1.
Din cele prezentate rezultă că de regulă efectele contractelor privesc numai părţile acestuia, iar faţă de
terţi contractele nu pot genera efecte nici negative şi nici pozitive. Terţii nu pot dobândi drepturi în urma unor
contracte încheiate de alţii şi nici nu-şi pot asuma obligaţii prin voinţa altora. În sensul celor precizate mai sus
sunt şi prevederile art. 1281 NCC, potrivit cărora ,,Contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce
atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă
fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege’’.
De la această regulă – principiul relativităţii efectelor contractului – excepţiile sunt puţine, cum ar fi de
exemplu stipulaţia pentru altul, când printr-un anumit contract părţile pot prevedea drepturi în folosul unei
terţe persoane, străine de contract.
În vederea înţelegerii principiului relativităţii efectelor contractului este necesară înţelegerea unor
noţiuni precum părţile, terţii, avânzii-cauză2.
După cum este cunoscut părţile sunt persoanele fizice sau persoanele juridice care pot încheia un
contract în nume propriu sau prin reprezentare, situaţie în care mandatarul „…încheie unul sau mai multe acte
juridice pe seama altei persoane, numită mandant, care îi dă o împuternicire şi pe care îl reprezintă”3.
Terţii – penitus extranei – sunt acele persoane care nu au participat la încheierea contractului sub nici
o formă, nici direct şi nici indirect, prin reprezentare.
Avânzii-cauză (habentes causam – ayant-cause) alcătuiesc o categorie intermediară de persoane care
deşi nu au participat la încheierea contractului nici direct, nici indirect prin reprezentare, cu toate acestea
suportă efectele contractului întocmai ca şi părţile, datorită anumitor raporturi în care se află cu părţile
contractului.
În literatura de specialitate această categorie de persoane au fost numite succesori ai părţilor –
noţiunea de succesor fiind luată în sens larg şi nu se confundă cu noţiunea din dreptul succesoral4.
În ceea ce ne priveşte apreciem că este mai bine să folosim expresia consacrată de avânzi-cauză
întrucât aceasta redă cu multă claritate legătura dintre această categorie intermediară de persoane şi părţile
contractului. Cu toate precizările făcute că noţiunea de succesori este folosită încă într-un sens larg, ea poate
naşte confuzie. În opinia noastră s-ar justifica folosirea expresiei de succesori ai părţilor dacă nu am avea o
expresie consacrată deja atât în dreptul românesc cât şi în dreptul altor ţări.
Avânzii-cauză sunt consideraţi a fi următoarele categorii de persoane:
- succesorii universali;
- succesorii cu titlu universal;
- succesorii cu titlu particular;
- succesorii chirografari.
a. Succesorii universali sunt acele persoane care dobândesc de la autor (de cujus) o universalitate
juridică patrimonială, adică toate drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale acestuia.

1
Vl. Hanga – Adagii juridice latineşti, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 1998, p.103; L. Săuleanu, S. Răduleţu – op.cit.,p.285; C.
Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.61; F. Stef – „Dicţionar de expresii juridice latine”, Editura „Oscar Print”, Bucureşti, 1995, p.184.
2
A se vedea în acest sens P. Vasilescu – „Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept
privat”, Editura „Rosetti”, 2003; I. Deleanu – „Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice”, Editura „Rosetti”,
Bucureşti, 2002.
3
Fr. Deak – „Tratat de drept civil. Contracte speciale”, Editura „Actami”, Bucureşti, 1999, p.336; C. Murzea, E. Poenaru –
„Reprezentarea în dreptul privat”, Editura „C.H. Beck”, Bucureşti, 2007, p.18.
4
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.63-64; V. Stoica, N. Puşcaş, P. Truşcă – op.cit.,p.264-265.

36
 Succesorii universali primesc drepturile şi obligaţiile ce au aparţinut părţilor, inclusiv cele izvorâte din
contractele încheiate de autor în timpul vieţii, deşi succesorul universal nu a fost parte la încheierea acestora.
Începând cu momentul în care se deschide succesiunea (în cazul persoanelor fizice) sau prin
reorganizarea persoanei juridice, contractele care au fost încheiate de părţi îşi transferă toate efectele asupra
succesorilor universali, locul părţilor în contract fiind luat de aceştia (succesorii universali). În acest sens
contractul produce efecte nu numai între părţi dar şi faţă de succesorii universali.
De la regula enunţată mai sus există şi două excepţii şi anume:
- succesorului universal nu-i sunt opozabile efectele contractelor care se sting odată cu moartea
părţilor – respectiv contractele intuitu personae precum: contractul de mandat, contractul de societate,
contractul de locaţiune etc.;
- nu se transmit succesorilor universali obligaţiile născute din contractele în care părţile au precizat în
mod expres că după moartea lor fizic constatată sau judecătoreşte declarată, acest lucru nu se realizează.
b. Succesorii cu titlu universal sunt acele persoane care primesc de la autor (de cujus) numai o
fracţiune matematică, o cotă parte din drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale acestuia. În consecinţă, masa
succesorală a de cujus-ului, alcătuită din drepturile şi obligaţiile cu acest caracter (cu titlu universal) vor fi
împărţite între succesori şi ca efect al succesiunii ei vor dobândi şi contractele încheiate de autor în timpul
vieţii lui1.
c. Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care dobândesc de la „de cujus” un drept sau un
bun anumit, determinat. Acest drept sau bun determinat este de sine stătător, şi nu ca parte componentă a unui
patrimoniu. Aceste persoane au calitatea de succesor numai pentru dreptul sau bunul dobândit, ei fiind străini
(terţi) de celelalte drepturi sau bunuri din patrimoniul autorului.
Sunt incluşi în categoria succesorilor cu titlu particular cumpărătorul unui bun, donatarul, cesionarul
unei creanţe etc.
Pentru a putea fi opozabile succesorilor cu titlu particular, contractele prin care s-au constituit drepturi
asupra lucrului transmis, trebuie să fi fost încheiate mai înainte ca transmisiunea să fi avut loc.
În acest sens reputaţi jurişti2 au concluzionat că „…regula este logică deoarece succesorul nu poate
dobândi un drept sau un lucru decât în starea juridică în care acesta se afla în momentul dobândirii şi această
stare juridică este determinată tocmai de convenţiile anterioare făcute asupra acelui drept sau lucru”.
Într-o asemenea situaţie succesorul cu titlu universal va suporta toate consecinţele, în ceea ce priveşte
dreptul dobândit, ce vor decurge din cauze de anulare, revocare, rezoluţiune ce ar putea rezulta din actele
anterioare pe care le-ar fi putut încheia de autorul lor. Servituţile constituite asupra unui fond aservit se vor
transmite succesorului cu titlu particular.
În acelaşi timp succesorii cu titlu particular vor beneficia şi de schimbările favorabile făcute de autor
anterior transmiterii dreptului sau bunului3.
Codul civil reglementează o situaţie în care anumite obligaţii produc efecte şi în sarcina succesorului
cu titlu particular deşi acesta nu a fost parte în contractul care le-a generat. Este vorba de obligaţiile scriptae in
rem care nu sunt obligaţii reale stricto sensu. În acest sens art.1811 din noul Cod civil, ( art. 1441 Codul civil
din 1864), dispune: „Dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil
dobânditorului, după cum urmează: a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locaţiunea a fost
notată în cartea funciară; b) în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii este
anterioară datei certe a înstrăinării; c) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, dacă

1
N. Puşcaş – „Drept civil. Drepturi reale principale”, Editura „Scorpio 78”, Bucureşti, 2002, p.39.
2
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – op.cit.,p.521-522.
3
A se vedea N. Puşcaş – op.cit.,p.260.

37
locatarul a îndeplinit aceste formalităţi; d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul
se afla în folosinţa locatarului’’.
d. Creditorii chirografari sunt creditorii care nu au o garanţie reală (drept de ipotecă, gaj, privilegiu)
asupra bunurilor debitorului. Aceştia au doar un gaj general asupra patrimoniului debitorului, aşa după cum
rezultă din prevederile art. 2324 alin. 1 din noul Cod civil , conform cărora ,,Cel care este obligat personal
răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a
creditorilor săi.”.
Gajul general nu are în vedere un bun determinat din patrimoniul debitorului, fapt ce face ca mărirea
sau micşorarea activului sau pasivului acestui patrimoniu să fie opozabile creditorului chirografar care va
putea urmări numai acele bunuri ce se află în patrimoniul debitorilor la data când creanţa a devenit exigibilă.
Creditorii chirografari spre deosebire de succesorii universali şi cei cu titlu universal care dobândesc
în contracte poziţia pe care a avut-o autorul lor, nu devin parte în contractele încheiate de debitorul lor.
Totuşi, creditorii chirografari nu rămân indiferenţi faţă de contractele încheiate de debitorii lor, legea
punându-le la dispoziţie mai multe mijloace juridice prin care pot interveni în conduita debitorului.
Astfel, potrivit art.1560 din noul Cod civil, ( art. 974 Codul civil din 1864), debitorul are la îndemână
o acţiune oblică1 (în situaţia în care debitorul manifestă neglijenţă şi nu urmăreşte realizarea propriilor sale
creanţe) sau acţiunea pauliană2, reglementată de art.1562-1563 din noul Cod civil,( art. 975 Codul civil din
1864), caz în care debitorul prin acte frauduloase adică fiind de rea-credinţă, urmăreşte creşterea propriei sale
insolvabilităţi, ori o acţiune în declararea simulaţiei, reglementată de art.1289 din noul Cod civil,( art.1175
codul civil din 1864), când debitorul printr-un act aparent, public, simulează că bunurile au ieşit din
patrimoniul său3.
De remarcat că, referitor la constituţionalitatea art.1175 Cod civil de la 1864 (în prezent art. 1289
NCC), prin raportare la dispoziţiile art.44 alin.(1) din Constituţie, s-a statuat că acesta nu conţine nici o
reglementare contrară textului din Legea fundamentală. Soluţia adoptată de legiuitor cu privire la efectele
simulaţiei faţă de terţi are în vedere tocmai protejarea drepturilor şi intereselor terţilor, persoane străine de
simulaţie care nu trebuie să suporte consecinţele unor operaţiuni juridice pe care părţile le-au ascuns prin
utilizarea simulaţiei.
4.2. Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului
Principiul relativităţii efectelor contractelor are şi o serie de excepţii. Aceste excepţii nu sunt altceva
decât acele situaţii (cazuri) în care contractul încheiat va avea efecte şi faţă de unele persoane care nu au
participat la încheierea acestuia nici direct, nici indirect, prin reprezentare dar nu au nici calitatea de avânzi-
cauză.
Efectele contractelor sunt analizate atât din punct de vedere al drepturilor cât şi din punct de vedere al
obligaţiilor rezultate din raportul obligaţional născut dintr-un contract.

1
Acţiune oblică = „acţiune civilă prin care creditorul chirografar exercită în numele debitorului său, substituindu-i-se, drepturile şi
acţiunile patrimoniale neexercitate de către acesta. Se formulează pe dreptul de gaj general al creditorului, constituie un mijloc
preventiv de apărare împotriva pericolului insolvabilităţii debitorului şi are ca scop conservarea patrimoniului acestuia”; Acţiune
pauliană = „acţiune civilă prin care creditorul poate cere anularea actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor”;
Simulaţie = „operaţie juridică de natură complexă care constă în încheierea şi existenţa concomitentă, între aceleaşi părţi
contractante, a două contracte: unul aparent sau public prin care se creează o situaţie juridică aparentă, contrară realităţii, iar altul
secret ce dă naştere situaţiei juridice reale dintre părţi şi prin care se anihilează sau se modifică efectele produse în aparenţă în
temeiul actului public” (M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit.,p.39,40 şi 897).
2
Prin Decizia nr.261/2005 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial nr.482/2005) s-a statuat că textul art.975 Cod civil
din 1864 nu încalcă dreptul de proprietate, ci reglementează unul din mijloacele juridice pe care creditorul le are la dispoziţie în cazul
în care cealaltă parte în mod culpabil nu-şi îndeplineşte obligaţia asumată prin convenţie cât şi împotriva terţului complice, beneficiar
al actelor frauduloase ale debitorului. Aşadar, dispoziţiile art.975 constituie o garanţie legală a exercitării de către debitor a obligaţiilor
sale cu bună-credinţă.
3
Decizia nr.489/2006, publicată în Monitorul Oficial nr.627/2006.

38
 Astfel, în ceea ce priveşte drepturile, terţele persoane pot dobândi o asemenea facultate (posibilitate)
dintr-un contract deşi nu au participat nici direct şi nici indirect (prin reprezentare) la încheierea acelui
contract. Cel mai elocvent exemplu în acest caz este stipulaţia pentru altul.
Referitor la obligaţiile ce se nasc dintr-un contract unde o persoană are calitatea de terţ, în acest caz
nici o persoană nu poate fi obligată printr-un contract la care nu a fost parte1 (cu excepţia contractului colectiv
de muncă – care este o instituţie de dreptul muncii2).
Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului se împart în două categorii:
- excepţii aparente – acele situaţii în care contractul produce efecte faţă de unele persoane care nu au
participat la încheierea lui fără ca acest lucru să contravină principiului relativităţii efectelor contractului3.
- excepţii veritabile – în care sunt cuprinse stipulaţia pentru altul, contractul colectiv de muncă,
acţiunea directă prin invocarea unui contract de către un terţ.
4.2.1. Promisiunea faptei altuia este numai o excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor
contractului, întrucât sub aspectul laturii pasive a raportului obligaţional nu există derogări de la acest
principiu.
Promisiunea faptei altuia este un contract prin care o persoană numită promitent, se obligă faţă de o
altă persoană numită beneficiar, în numele şi în contul unei a treia persoane, fără a avea în acest sens vreo
împuternicire de la aceasta4.
Alţi autori au definit promisiunea faptei altuia ca fiind „un contract prin care o persoană – debitorul –
se obligă faţă de creditor să determine pe o terţă persoană să-şi asume un anume angajament juridic în
folosul creditorului din contract”5.
În fine, mai precizăm că în noul Cod civil „Promisiunea faptei altuia” este reglementată în art.1283
astfel: ,,(1) Cel care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act este ţinut să repare
prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat şi ca fideiusor, dacă terţul nu
execută prestaţia promisă. (2) Cu toate acestea, promitentul nu răspunde dacă asigură executarea obligaţiei
terţului, fără a se produce vreun prejudiciu creditorului. (3) Intenţia promitentului de a se angaja personal nu
se prezumă, ci trebuie să reiasă neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care acesta a fost
încheiat.”.
Ceea ce trebuie de reţinut în situaţia acestei excepţii aparente este aceea că un contract care are ca
obiect promisiunea faptei altuia, acesta se încheie între debitor şi creditor, efectele contractului producându-se
numai între debitor şi creditor, terţa persoană fiind străină de acest contract.
Un exemplu în acest sens este acela potrivit căruia un coproprietar care vinde cota sa parte din dreptul
de proprietate asupra unui bun indiviz, se obligă faţă de cumpărător să-i determine şi pe ceilalţi coproprietari
să-şi vândă şi aceştia cotele lor părţi din drept aceluiaşi cumpărător.
Coproprietarul vânzător şi-a asumat obligaţia (a promis fapta altuia) faţă de cumpărător de a-i
determina şi pe ceilalţi coproprietari să contracteze. Aceştia vor deveni obligaţi faţă de cumpărător numai dacă
vor consimţi personal să-şi vândă cotele părţi. Contractul încheiat de coproprietarul promitent cu cumpărătorul
nu are nici un efect faţă de ceilalţi coproprietari.
Desigur că în situaţia în care promitentul (debitorul) nu va reuşi să determine pe ceilalţi coproprietari
să-şi vândă cotele părţi aceluiaşi cumpărător, atunci va fi angajată răspunderea civilă contractuală a
promitentului faţă de cumpărător (creditor) prin plata unor daune-interese.
1
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.61.
2
Al. Ţiclea – „Tratat de dreptul muncii”, Ediţia a II-a, Editura „Universul juridic”, Bucureşti, 2007, p.315; I. Ciochină-Barbu –
„Dreptul muncii”, ediţie revizuită şi adăugită, Editura „Junimea”, Iaşi, 2007, p.236.
3
O. Ungureanu – „Drept civil. Introducere în dreptul civil”, Editura „All Beck”, Bucureşti, 2000, p.175.
4
M.N. Costin, M. Mureşan, B. Ursa – „Dicţionar de drept civil”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p.409.
5
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.69. În acelaşi sens a se vedea şi M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit.,p.793-794.

39
 4.2.2. Stipulaţia pentru altul (Contractul în folosul unei terţe persoane)
a) Definiţie
Stipulaţia pentru altul este „acel contract prin care o parte denumită stipulant, dispune ca cealaltă
parte, denumită promitent, să dea să facă sau să nu facă ceva în folosul unei terţe persoane, străină de
contract, denumită terţ beneficiar”1.
Stipulaţia pentru altul este o veritabilă excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, în
sensul că dă naştere unui drept în favoarea unei terţe persoane care nu a participat la încheierea contractului
nici direct şi nici prin reprezentare (indirect).
În noul Cod civil stipulaţia pentru altul este reglementată în art. 1284-1288. Astfel se precizează că:
„(1) Oricine poate stipula în numele său însă, în beneficiul unui terţ. (2) Prin efectul stipulaţiei, beneficiarul
dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei’’.
De asemenea sunt reglementate „condiţiile privind terţul beneficiar” în sensul că „Beneficiarul trebuie
să fie determinat sau, cel puţin, determinabil, la data încheierii stipulaţiei şi să existe în momentul în care
promitentul trebuie să îşi execute obligaţia. În caz contrar, stipulaţia profită stipulantului, fără a agrava însă
sarcina promitentului.” (art.1285 din NCC).
În noul Cod civil este reglementată şi acceptarea, refuzul sau revocarea stipulaţiei (în art.1286-1287).
Se poate afirma cu certitudine că la baza acestor propuneri legislative au stat concluziile doctrinare cât
şi practica judiciară în materie, fapt ce demonstrează încă o dată influenţa reciprocă a acestora asupra
procesului legislativ.
Deşi nu era reglementată în mod expres în legislaţia civilă anterioară, stipulaţia pentru altul avea
aplicaţii în multe situaţii.
Astfel de exemplu îl poate constitui o donaţie indirectă, având drept consecinţă constituirea unei rente
viagere în favoarea unui terţ fără contraprestaţie (constituirea rentei cu titlu gratuit)2.
O aplicaţie a stipulaţiei pentru altul o reprezintă contractul de transport de bunuri în situaţia în care
expeditorul a convenit cu cel care efectuează transportul (cărăuşul) ca acesta din urmă să predea bunul
transportat unei terţe persoane, care nu este parte în contract. Expeditorul în acest caz are calitatea de stipulant
iar transportatorul pe aceea ce promitent iar destinatarul dobândeşte calitatea de terţ beneficiar3.
O situaţie în care se aplică contractul în folosul unei terţe persoane este aceea prevăzută de art. 32 din
Legea nr.136/19954 potrivit căruia „Suma asigurată se plăteşte asiguratului sau beneficiarului desemnat de
acesta (s.n.)…”.
În acest caz asiguratul are calitatea de stipulant, societatea de asigurare are calitatea de promitent, iar
terţa persoană dobândeşte calitatea de terţ beneficiar.
Condiţiile de validitate a contractului în folosul unei terţe persoane sunt în primul rând condiţiile
generale de valabilitate cerute de art.1179 din noul Cod civil,( art. 948 codul civil din 1864), pentru orice
contract, cu privire la capacitatea părţilor, voinţa de a contracta a acestora, obiectul şi cauza contractului
precum şi forma acestuia (dacă este cazul).
Practica judiciară anterioară apariţiei NCC5 a statuat că nu sunt îndeplinite condiţiile generale în
ipoteza în care între stipulantul-reclamant şi promitentul-pârât nu a existat acordul de voinţă.
În afara acestor reguli generale sunt necesare a fi întrunite şi unele condiţii specifice:
- să existe o voinţă certă şi neechivocă de a stipula în favoarea unei terţe persoane;

1
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.71.
2
C. Murzea, E. Poenaru – op.cit.,p.40.
3
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – op.cit.,p.527; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.71.
4
Privind asigurările şi reasigurările în România, publicată în Monitorul Oficial nr.303/1995.
5
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr.613 din 26 ianuarie 2001 în „Dreptul” nr.4/2002, p.224.

40
 - persoana terţului beneficiar să fie determinată sau cel puţin determinabilă (soţul fiicei donatorului,
persoana juridică ce va câştiga licitaţia, persoana juridică în curs de înfiinţare etc.).
b) Natura juridică a stipulaţiei
În vederea determinării naturii juridice a stipulaţiei pentru altul în literatura juridică s-au formulat mai
multe teorii şi anume:
• Teoria ofertei sau a dublului contract porneşte de la ideea că mai întâi se încheie un contract între
stipulant şi promitent, prin care dreptul se naşte în folosul stipulantului, apoi stipulantul (creditorul) oferă
terţului beneficiar acest drept, astfel că acesta din urmă devine cesionarul creanţei1.
Această teorie este criticabilă deoarece:
- transmisiunea drepturilor rezultate din contract nu este efectul voinţei stipulantului (ofertei acestuia);
- acceptarea de către terţ a dreptului duce la consolidarea dreptului născut anterior din contractul
încheiat între stipulant cu promitentul2.
• Teoria gestiunii de afaceri
În conformitate cu autorii acestei teorii stipulantul ar gera interesele terţului beneficiar până în
momentul în care acceptă oferta, situaţie în care ar avea loc ratificarea actelor de gestiune şi totodată ar avea
loc şi transformarea acestei instituţii juridice într-un contract de mandat iar terţul beneficiar ar deveni astfel
parte în contract.
Şi această teorie este criticabilă deoarece:
- în situaţia gestiunii de afaceri, geratul (cel care gerează) dobândeşte un drept propriu ca efect al
actelor încheiate de gerant; la stipulaţia pentru altul terţul beneficiar are un drept propriu împotriva
promitentului, care este diferit de cel pe care îl are stipulantul faţă de promitent;
- în ipoteza stipulaţiei pentru altul stipulantul rămâne parte în contract, iar în cazul neexecutării
obligaţiei faţă de terţ, are la îndemână executarea silită sau desfacerea contractului prin rezoluţie sau reziliere.
În cazul gestiunii de afaceri rolul geratului încetează după ratificarea actelor de gestiune3.
• Teoria actului juridic unilateral
Potrivit acestei teorii pe lângă contractul încheiat între stipulant şi promitent se mai adaugă un
angajant unilateral al promitentului prin care acesta se obligă faţă de terţul beneficiar la o anumită prestaţie,
ceea ce face să se nască astfel în patrimoniul terţului un drept propriu.
Această teorie nu poate fi acceptată din următoarele considerente:
- se neglijează existenţa contractului încheiat între stipulant şi promitent şi prin aceasta naşterea
dreptului în folosul terţului beneficiar;
- acceptarea unor astfel de teorii nu ar mai face posibilă explicarea posibilităţii stipulantului de a
invoca faţă de terţ excepţiile întemeiate pe contractul încheiat cu stipulantul4.
Critica teoriilor prezentate mai sus ne conduce la concluzia conform căreia stipulaţia pentru altul
(contractul în folosul unei terţe persoane) este o instituţie juridică de sine stătătoare cu trăsături şi efecte
juridice proprii5.
c) Efectele stipulaţiei pentru altul
Efectele juridice ale stipulaţiei pentru altul constau în raporturile juridice care se nasc în cazul
contractului în folosul unei terţe persoane şi acestea sunt:
• raporturile dintre stipulant şi promitent;
1
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – op.cit.,p.527.
2
S. Angheni – op.cit.,p.64; S. Neculăescu – op.cit.,p.152; V. Stoica, N. Puşcaş, P. Truşcă – op.cit.,p.270-271; C. Stătescu, C.
Bîrsan – op.cit.,p.75.
3
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.75; V. Stoica, N. Puşcaş, P. Truşcă – op.cit.,p.271.
4
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.76¸V. Stoica, N. Puşcaş, P. Truşcă – op.cit.,p.271.
5
Idem.

41
 • raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar;
• raporturile dintre terţul beneficiar şi stipulant.
• Raporturile juridice dintre stipulant şi promitent
Referitor la această categorie de raporturi juridice precizăm că întrucât stipulaţia pentru altul este un
contract înseamnă că părţile, se vor supune regulilor de drept comun în materie contractuală, cu privire la
majoritatea clauzelor din contract.
Înţelegerea mecanismului din această categorie de raporturi juridice presupune să avem în vedere
acele clauze prin care s-a stipulat ceva în sarcina promitentului şi în beneficiul unei terţe persoane.
Astfel, în situaţia în care promitentul nu-şi execută prestaţia faţă de beneficiar, stipulantul poate cere
ca acesta să-şi execute obligaţiile faţă de terţa persoană. Stipulantul poate pretinde fie executarea silită în
natură sau prin echivalent, fie rezoluţiunea contractului, fapt ce va pune părţile în situaţia anterioară încheierii
contractului (prin restituirea prestaţiilor reciproce). De asemenea, stipulantul poate invoca excepţia de
neexecutare a contractului.
Promitentul va putea cere la rândul său, stipulantului să-şi execute propria sa obligaţie, iar în caz
contrar, va putea cere şi el rezoluţiunea contractului şi despăgubiri pentru neexecutarea acestuia.
De reţinut este faptul că „dreptul născut din contractul în folosul unei terţe persoane aparţine terţului
beneficiar şi nu stipulantului”1 .
• Raporturile juridice dintre promitent şi terţul beneficiar
În cazul unui contract în folosul unei terţe persoane terţul beneficiar este cel mai interesat în
executarea lui de către părţi.
Acesta, având un asemenea interes, poate cere în instanţă executarea obligaţiei de către promitent.
Terţul beneficiar nu va putea cere rezoluţiunea contractului întrucât el nu este parte în contract. Desfiinţarea
contractului pentru trecut o poate cere numai partea care şi-a executat obligaţia sau este în curs de executare,
întrucât în acest caz ne aflăm în prezenţa unui contract sinalagmatic.
Terţul beneficiar va putea pretinde daune-interese pentru prejudiciul suferit, în situaţia neexecutării
contractului de către una din părţi.
După cum este cunoscut, dreptul terţului beneficiar ia naştere ca urmare a încheierii contractului între
stipulant şi promitent. Consecinţa unui asemenea contract este aceea că promitentul va putea invoca „faţă de
terţul beneficiar toate excepţiile pe care în virtutea contractului ar fi putut să le invoce şi împotriva
stipulantului pentru a-şi motiva refuzul de executare”2.
Desigur, ne referim aici la excepţia de neexecutare, rezoluţiunea sau rezilierea contractului, riscul
acestuia etc.
• Raporturile juridice dintre stipulant şi terţul beneficiar
Contractul în folosul unei terţe persoane (stipulaţia pentru altul) prin el însuşi nu creează raporturi
juridice între stipulant şi terţul beneficiar.
Relaţiile dintre stipulant şi terţul beneficiar sunt generate de raporturi juridice anterioare care pot
explica transmiterea dreptului în patrimoniul terţului beneficiar ca urmare a contractului încheiat între stipulant
şi promitent.
Asemenea de raporturi juridice anterioare sunt:
- existenţa unor obligaţii anterioare a stipulantului faţă de terţ;
- stipulantul urmăreşte să acorde un împrumut terţului beneficiar;

1
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.73.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.74.

42
 - stipulantul doreşte să facă o liberalitate faţă de terţ (o donaţie indirectă in care stipulantul este
donator iar terţul beneficiar devine donator)1.
4.2.3. Invocarea contractului de către terţ în cadrul unei acţiuni directe2
În baza unor reglementări legale exprese, terţul beneficiar (creditorul) care nu este parte în contract,
poate acţiona direct împotriva uneia din părţile acestuia invocându-l în favoarea sa.
Între stipulaţia pentru altul şi excepţia de la relativitatea efectelor contractului – invocarea contractului
de către terţ în cazul unei acţiuni directe – sunt unele asemănări dar şi o deosebire importantă: în stipulaţia
pentru altul părţile au convenit ca un terţ să devină creditorul promitentului, dar în al doilea caz legea prevede
o astfel de posibilitate.
În acest sens art.1856 din noul Cod civil, ( art. 1488 Codul civil din 1864), referitor la acţiunea directă
a lucrătorilor dintr-un contract de antrepriză a lucrărilor de construcţii, dispune că: „În măsura în care nu au
fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o
activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate, au acţiune directă împotriva
beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul
introducerii acţiunii”.
Din conţinutul articolului citat mai sus rezultă că prin lege se recunoaşte salariaţilor antreprenorului,
(care sunt terţi în contractul de antrepriză încheiat de antreprenor şi beneficiarul construcţiei), posibilitatea de a
acţiona direct pe beneficiarul construcţiei pentru plata sumelor ce li se cuvin dacă aceste sume nu au fost încă
plătite antreprenorului.
În art. 2023 din noul Cod civil, (art. 1542 Codul civil din 1864), care reglementează contractul de
submandat este prevăzută o altă situaţie în care terţul (care nu este parte în contract) poate invoca contractul
într-o acţiune directă3.
În acest articol se prevede că: „(6) În toate cazurile, mandantul are acţiune directă împotriva
persoanei pe care mandatarul şi-a substituit-o.”.
Într-o asemenea situaţie mandantul (cel care a încheiat un contract de reprezentare cu mandatarul)
poate intenta acţiune directă (prin efectul legii) submandatarului, întemeindu-şi acţiunea pe contractul de
submandat încheiat între mandatar şi submandatar.

4.3. Excepţia de la opozabilitatea faţă de terţi. Simulaţia.

4.3.1. Generalităţi referitoare la noţiunea de excepţie de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului
În general opozabilitatea prezintă semnificaţia potrivit căreia contractul produce efecte între părţile
contractante şi avânzii-cauză ai părţilor; situaţia juridică născută din contractul respectiv trebuie respectată de
către toţi inclusiv de terţii propriu-zişi..
Când vorbim de opozabilitate, avem în vedere pe de o parte opozabilitatea contractului faţă de părţi şi
avânzii-cauză (situaţie care o constituie relativitatea efectelor contractului – problema prezentată anterior) şi
opozabilitatea contractului faţă de terţi.
Opozabilitatea contractului faţă de terţi nu este altceva decât obligaţia ce incumbă tuturor terţilor
propriu-zişi de a respecta situaţia juridică printr-un contract. Aceasta nu înseamnă că terţii propriu-zişi devin
persoane obligate printr-un contract la care nu au participat.

1
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – op.cit.,p. 529; V. Stoica, N. Puşcaş, P. Truşcă – op.cit.,p.272; C. Stătescu,
C. Bîrsan – op.cit.,p.74-75.
2
A se vedea L. Pop – op.cit.,p.414 şi urm.; H. Solus – „L’action directe de l’interpretations des articles 1753, 1798, 1994 du Code
civil, thèse Paris, 1914, p.2, citat de B. Starck, M. Ronald, L. Boyer în lucrarea „Droit civil. Obligationes”, tome I, Litec, Paris, 1996.
3
Referitor la acţiunile directe a se vedea L. Pop – „Tratat de drept civil. Obligaţiile. Vol.I. Regimul juridic general”, Editura „C.H.
Beck”, Bucureşti, 2007, p.414-436.

43
 În anumite împrejurări şi condiţii, o anumită persoană este îndreptăţită să nu ţină cont (să ignore, să
respingă) acele situaţii juridice care au fost create prin anumite contracte.
Altfel spus, părţile din aceste contracte, nu s-ar putea prevala, faţă de terţi, de anumite situaţii juridice
pe care şi le-au creat prin voinţa lor într-un contract.
Aceasta este excepţia de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului.
Simulaţia este o astfel de împrejurare de natură a face inopozabil faţă de terţi un anumit contract.
4.3.2. Simulaţia. Definiţie. Clasificare.1
Simulaţia a fost definită în literatura de specialitate2 cât şi în practica judiciară3 ca fiind „o operaţie
juridică de natură complexă care constă în încheierea concomitentă între aceleaşi părţi a două contracte:
unul aparent sau public care nu reflectă voinţa lor reală, prin care se creează o situaţie juridică aparentă,
contrară realităţii şi altul secret ( ascuns sau contraînscris) care reprezintă falsa aparenţă juridică”.
În noul Cod civil simulaţia este reglementată în art.1289,( art. 1175 Codul civil din 1864), astfel: „(1)
Contractul secret produce efecte numai între părţi şi, dacă din natura contractului ori din stipulaţia părţilor
nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal. (2) Cu toate acestea, contractul
secret nu produce efecte nici între părţi dacă nu îndeplineşte condiţiile de fond cerute de lege pentru
încheierea sa valabilă.”.
4.3.3. Condiţiile existenţei unei simulaţii sunt:
- cele două contracte – respectiv cel aparent şi cel secret să fie încheiate concomitent. În cazul în care
mai întâi s-a încheiat contractul aparent şi apoi s-a încheiat contractul secret, se consideră că ambele contracte
reprezintă voinţa reală a părţilor, nemaifiind vorba de o simulaţie4;
- din conţinutul celor două contracte să rezulte neconcordanţe între cele două voinţe, respectiv voinţa
reală şi voinţa aparentă;
- din conţinutul contractului aparent să rezulte o reprezentare juridică (aparentă) rezultată din modul
cum o percep terţele persoane5.
De menţionat că aceste condiţii trebuie să fie îndeplinite cumulativ, pentru a ne putea afla în situaţia
unei simulaţii.
Simulaţia poate fi de mai multe feluri în funcţie de modul cum este conceput contractul aparent şi de
raportul în care se află cu contractul secret.
În acest sens se disting trei forme:
a) Contractul aparent este fictiv – în sensul că prin încheierea contractului secret se urmăreşte şi se
realizează înlăturarea tuturor efectelor contractului aparent6.
Un exemplu în acest sens este acela prin care un debitor de rea-credinţă, printr-un act de vânzare
simulat, urmăreşte să scoată din patrimoniul său anumite bunuri, de la urmărirea creditorilor chirografari.
Prin acest act simulat debitorul de rea-credinţă urmăreşte creşterea insolvabilităţii sau de a deveni
chiar insolvabil, astfel încât creditorii chirografari să nu-şi mai poată realiza creanţele exigibile.
Efectele unei astfel de vânzări simulate sunt anihilate prin contraînscrisul încheiat de debitorul de rea-
credinţă cu dobânditorul prin care acesta stipulează că nu a urmărit să cumpere obiectul actului aparent.

1
O cercetare monografică a simulaţiei se găseşte în: Fl. Baiaş – „Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă”, Editura „Rosetti”,
Bucureşti, 2003; G. Chivu – „Simulaţia în teoria şi practica dreptului civil”, Editura „Argonaut”, Cluj-Napoca, 2001.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.78; M.N. Costin, C. M. Costin – op.cit.,p.897-899; I. Albu – „Drept civil. Contractul şi
răspunderea contractuală”, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 1994, p.107; V. Stoica, N. Puşcaş, P. Truşcă – op.cit.,p.275.
3
A se vedea Curtea Supremă de Justiţie, decizia nr.2160/1992 în „Dreptul” nr.10-11/1993, p.124.
4
I. Albu – op.cit.,p.123; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.78.
5
V. Stoica, N. Puşcaş, P. Truşcă – op.cit.,p.276.
6
A se vedea Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr.1893/1992, în „Dreptul” nr.10/1993, p.194.

44
 b) Contractul este unul deghizat – în sensul că prin actul secret încheiat se urmăreşte schimbarea
naturii juridice a contractului (când ne aflăm în prezenţa unei deghizări totale – exemplul cel mai frecvent
constituindu-l „donaţiile deghizate” într-un act de vânzare-cumpărare) sau se urmăreşte să ignore numai
anumite elemente ale contractului secret (de exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare în locul preţului
adevărat se trece în actul public un preţ mai mare sau mai mic) când ne aflăm în prezenţa unei deghizări
parţiale.
c) Simulaţia prin interpunerea de persoană, potrivit cu care contractul aparent se încheie între anumite
persoane, iar în contractul secret (contraînscrisul) se precizează că adevăratul beneficiar al contractului este o
altă persoană.
Întocmai precum se sublinia în literatura de specialitate1 în cazul simulaţiei prin interpunere de
persoane „ambele părţi din contractul aparent urmăresc în mod conştient, ca efectele să se producă faţă de o
terţă persoană căreia i se asigură anonimatul tocmai prin simularea persoanei”.
Un astfel de caz se găseşte în situaţia unor donaţii prin care se urmăreşte gratificarea unei persoane
incapabilă de a primi o liberalitate de la un anumit donator – prin contractul aparent donaţia se face către o
persoană capabilă să primească – donatarul fictiv – prin contractul secret se prevede că de efectele acestei
donaţii va profita incapabilul2..

4.3.4. Efectele simulaţiei. Inopozabilitatea.

În art. 1289 alin.1 din noul Cod civil se prevede că : „Contractul secret produce efecte numai între
părţi şi, dacă din natura contractului ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul, între succesorii lor
universali sau cu titlu universal’’.
Din conţinut textului citat rezultă că se au în vedere următoarele efecte ale simulaţiei şi anume:
a) Efectele simulaţiei în raporturile dintre părţile contractante şi succesorii universali ai acestora.
În art.1280 din noul Cod civil,( art. 973 Codul civil din 1864), se prevede „Contractul produce efecte
numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel”, ceea ce este de fapt consacrarea principiului relativităţii
efectelor contractului.
Din cele prezentate mai sus se poate concluziona că în cazul simulaţiei contractul secret –
contraînscrisul – produce efecte numai între cei care l-au încheiat. Prin excepţie actul ascuns va produce efecte
şi asupra succesorilor universali sau cu titlul universal, dar numai atunci când natura actului o permite ori când
părţile au prevăzut acesta în mod expres în contract. Textul de mai sus a avut în vedere concluziile exprimate
unanim în doctrină, cu privire la includerea succesorilor cu titlu universal în categoria persoanelor faţă de care
produce efecte contractul secret , aceştia fiind faţă de succesorii universali părţi derivate ale acestei operaţii
juridice3 . Contractul secret nu produce efecte nici între părţi dacă nu îndeplineşte condiţiile de fond cerute de
lege pentru încheierea lor valabilă4.
b) Efectele simulaţiei faţă de terţi
În situaţia efectelor faţă de terţi s-a consacrat principiul inopozabilităţii faţă de aceştia a situaţiei
juridice reale consacrată prin contractul secret, aspect ce rezultă cu evidenţă din prevederile art. 1290 din noul
Cod civil potrivit căruia „(1) Simulaţia nu poate fi invocată de părţi, de către succesorii lor universali, cu titlu
universal sau cu titlu particular şi nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terţilor care,
1
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.279-
2
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.79, C. Murzea, E. Poenaru – op.cit.,p.24.
3
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II.Contractul , Editura Universul Juridic, Bucureşti 2009, p. 635; A. Georgescu –Banc,
Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii. Editura C.H. Beck, Bucureşti 2011, p.486.
4
A se vedea Judecătoria Sibiu, sentinţa civilă nr.636/1982, cu notă de Al. Bacaci, O. Ungureanu în Revista Română de Drept,
nr.5/1983, p.61 şi urm.

45
întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent. (2) Terţii
pot invoca simulaţia împotriva părţilor, atunci când aceasta le vatămă drepturile…”.
În practica judiciară mai veche1 s-a statuat că: „numai terţul care nu a cunoscut simulaţia are dreptul
de opţiune între actul aparent şi actul secret. Terţul care a cunoscut simulaţia urmează să suporte
consecinţele anulării, întrucât ştia că actul real şi secret este izbit de nulitate printr-o dispoziţie prohibitive a
legii şi că scopul aparent era tocmai fraudarea legii prin încălcarea acelei dispoziţii”.
c) Efectele simulaţiei în raporturile cu creditorii.
Asemenea efecte pot apărea între creditorii chirografari ai uneia din părţi şi creditorii chirografari ai
celeilalte părţi dintr-un contract. În acest caz primii ar fi interesaţi să invoce actul secret pentru a demonstra
caracterul fictiv al contractului (de vânzare-cumpărare, de exemplu) şi în acest fel ar putea urmări bunurile ce
au format obiectul vânzării.
Creditorii chirografari ai cumpărătorului vor fi interesaţi să invoce contractul aparent (public) pentru a
putea demonstra că din gajul general al debitorului lor fac parte şi bunurile care au făcut obiectul actului fictiv
(al vânzării fictive).
În acest sens practica judecătorească2 a fost unanimă în a acorda câştig de cauză terţilor care cu bună
credinţă se vor întemeia pe actul public (aparent).
În art. 1291 din NCC cu privire la raporturile cu creditorii în cazul simulaţiei se prevede că :,,(1)
Efectele contractului secret nu poate fi opusă de părţi creditorilor dobânditorului aparent care, cu bună-
credinţă, au notat începerea urmăririi silite în cartea funciară sau au obţinut sechestru asupra bunurilor care
au făcut obiectul simulaţiei. (2) Dacă există un conflict între creditorii înstrăinătorului aparent şi creditorii
dobânditorului aparent, sunt preferaţi cei dintâi, în cazul în care creanţa lor este anterioară contractului
secret’’.

1
A se vedea Tribunalul Suprem, Colegiul civil, decizia nr.32/1955 – cu nota de V. Longhin, în „Legalitatea Populară” nr.1/1955,
p.88.
2
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr.1139/1972 în I. Mihuţ – „Probleme de drept în practica Tribunalului Suprem – Secţia
civilă” în Revista Română de Drept nr.12/1973, p.116.

46
 C U R S U L IV

EFECTELE SPECIFICE ALE CONTRACTELOR SINALAGMATICE

1. Consideraţii introductive
Potrivit art.1171 alin. 1 din noul Cod civil,( art. 943, art. 944 Codul civil din 1864), „Contractul este
sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente”.
Din definiţia legală prezentată mai sus rezultă că o caracteristică esenţială a contractelor sinalagmatice
o constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor ambelor părţi, în sensul că obligaţia uneia depinde
juridic de obligaţia celeilalte părţi1.
Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice au la bază această caracteristică esenţială –
reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor părţilor – şi acestea sunt:
a) excepţia de neexecutare a contractului (eceptio non adimpleti contractus);
b) rezoluţiunea sau rezilierea contractului;
c) riscul contractului.
2. Excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus)
2.1. Definiţie. Temei juridic.
În literatura de specialitate excepţia de neexecutare a fost definită de mai mulţi autori2, noi oprindu-ne
asupra acelei definiţii care ni s-a părut mai completă.
Astfel, potrivit definiţiei adoptate, excepţia de neexecutare a contractului este „un mijloc de apărare
aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic în cazul în care i se pretinde executarea
obligaţiei ce-i incumbă fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii”.
Din definiţia de mai sus se desprinde ideea că oricare dintre părţi care invocă această excepţie, va
obţine o suspendare a executării propriilor obligaţii până în momentul în care cealaltă parte îşi va îndeplini
obligaţiile ce-i revin. Îndeplinirea obligaţiei de către partea în culpă va duce la încetarea efectului suspensiv al
excepţiei de neexecutare a contractului.
Principiul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor în contractele sinalagmatice reliefează o altă
caracteristică a acestora şi anume simultaneitatea de executare a obligaţiilor. În cazul în care această
simultaneitate de executare a obligaţiilor reciproce nu se realizează apare posibilitatea invocării excepţiei de
neexecutare a contractului de către partea interesată.
Invocarea acestei excepţii se face prin intervenţia instanţei judecătoreşti şi are drept consecinţă
suspendarea, amânarea executării propriei obligaţii până în momentul executării de către cealaltă parte a
obligaţiei corelative.
În Codul civil de la 1864 nu exista o reglementare de sine stătătoare a acestei instituţii dar se găseau
aplicaţii ale acesteia în materia vânzării, a contractului de schimb, de depozit şi de locaţiune.
Noul Cod civil dă o reglementare de sine stătătoare excepţiei de neexecutare în art. 1.556 precizând
că: (1) Atunci când obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părţi nu

1
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.85.
2
S. Neculăescu – „Teoria generală a obligaţiilor”, Curs universitar, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 2001, p.157 – „Excepţia de
neexecutare a contractului reprezintă posibilitatea oricărei părţi contractante dintr-un contract sinalagmatic de a refuza executarea
propriei obligaţii dacă partea care pretinde executarea nu şi-a executat-o pe a sa şi nici nu face dovadă că este gata să o execute”;
M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit.,p.436 – autorii definesc „excepţia de neexecutare” ca fiind „mijloc de apărare, consecinţa directă
a principiului interdependenţei obligaţiilor reciproce ale părţilor în contractele sinalagmatice, în virtutea căruia oricare dintre părţile
unui astfel de contract poate refuza executarea propriei obligaţii asumate câtă vreme cealaltă parte contractantă nu-şi execută însăşi
obligaţia corelativă ce-i incumbă”.

47
execută sau nu oferă executarea obligaţiei, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze
executarea propriei obligaţii, afară de cazul în care din lege, din voinţa părţilor sau din uzanţe rezultă că
cealaltă parte este obligată să execute mai întâi.
(2) Executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinând seama de mica însemnătate a
prestaţiei neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credinţe’’
Aplicaţii ale excepţiei de neexecutare a contractului se regăsesc în textele de lege prezentate mai jos.
Astfel, potrivit prevederilor art.1693 din noul Cod civil,( art. 1322 din Codul civil din 1864), „În lipsa
unui termen, cumpărătorul poate cere predarea bunului de îndată ce preţul este plătit. Dacă însă, ca urmare a
unor împrejurări cunoscute cumpărătorului la momentul vânzării, predarea bunului nu se poate face decât
după trecerea unui termen, părţile sunt prezumate că au convenit ca predarea să aibă loc la expirarea acelui
termen”. În art.1722 alin.1 din noul Cod civil,( art. 1364 Codul civil din 1864), se dispune: „ Cumpărătorul
care află de existenţa unei cauze de evicţiune este îndreptăţit să suspende plata preţului până la încetarea
tulburării sau până când vânzătorul oferă o garanţie corespunzătoare.”.
În art. 1763 din noul Cod civil,( art. 1405- 1408 Codul civil din 1864), referitor la contractul de
schimb, se dispune: „Schimbul este contractul prin care fiecare dintre părţi, denumite copermutanţi, transmite
sau, după caz, se obligă să transmită un bun pentru a dobândi un altul.”.
Potrivit art. 2135 din noul Cod civil, ( art. 1619 Codul civil din 1864), „În cazul neplăţii de către
client a preţului camerei şi a serviciilor hoteliere prestate, hotelierul are un drept de retenţie asupra bunurilor
aduse de client, cu excepţia documentelor şi a efectelor personale fără valoare comercială”.
În materia contractului de locaţiune, art.1812 din noul Cod civil, ( art. 1442, art.1444 din Codul civil
din 1864), dispune că: „(1) Dacă părţile convin astfel locaţiunea încetează în cazul înstrăinării bunului dat în
locaţiune. (2) Cu toate acestea, locaţiunea rămâne opozabilă dobânditorului chiar şi după ce locatarului i s-a
notificat înstrăinarea, pentru un termen de două ori mai mare decât cel care s-ar fi aplicat notificării
denunţării contractului, conform prevederilor art.1.816 alin.(2)1. (3) Locatarul căruia i s-a comunicat
încetarea contractului cu respectarea prevederilor alin.(2) nu are drept la despăgubire nici împotriva
locatorului, nici împotriva dobânditorului”.
2.2. Condiţiile2 ce trebuie întrunite pentru a se putea invoca excepţia de neexecutare a contractului
sunt:
a) obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să aibă ca izvor acelaşi contract sinalagmatic.
Nu va avea nici un efect juridic situaţia în care cealaltă parte ar invoca excepţia de neexecutare pe
motiv că nu şi-a îndeplinit obligaţia pe care şi-o asumase printr-un alt contract.
În cazul contractelor sinalagmatice imperfecte (care sunt iniţial contracte unilaterale, dar ulterior, pe
parcursul existenţei lor se naşte o obligaţie şi în sarcina creditorului faţă de debitorul contractual) se admite
posibilitatea invocării excepţiei de neexecutare. Dreptul de retenţie în cazul unui contract de depozit poate fi
interpretat ca un caz de aplicare a excepţiei de neexecutare a contractului3.
b) neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei să fie suficient de importantă, pentru a se evita
exercitarea abuzivă a acestui mijloc de apărare4.
Noul Cod civil prin dispoziţiile art. 1548,( art. 1082, art. 1083 Codul civil din 1864), instituie o
prezumţie potrivit căreia ,,Culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al
neexecutării’’.
1
Art. 1816 alin. 2 NCC prevede : ,,Notificarea făcută cu nerespectarea termenului de preaviz stabilit de lege sau, în lipsă , de uzanţe
nu produce efecte decât de la împlinirea acelui termen.’’
2
A se vedea T. R. Popescu, P. Anca 137.
3
A se vedea S.I. Vidu – „Dreptul de retenţie în cazul conexităţii juridice, formă de manifestare a excepţiei de neexecutare” în
„Dreptul” nr.11/2006, p.69şi urm.
4
S. Neculăescu – op.cit.,p.158.

48
 c) neexecutarea să nu se datoreze înseşi faptei a celui care invocă excepţia; într-o asemenea situaţie
cealaltă parte ar fi împiedicată să îşi exercite obligaţia.
Această condiţie rezultă cu pregnanţă din prevederile art.1517 din NCC potrivit cărora ,,O parte nu
poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi
în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune.’’
d) părţile contractului să nu fi prevăzut un termen de executare a uneia din obligaţiile reciproce.
Desigur, este evident că existenţa unui astfel de termen este de natură să ducă la concluzia că părţile au
renunţat la simultaneitatea executării obligaţiilor, situaţie în care invocarea excepţiei de neexecutare nu mai are
temei.
e) în vederea invocării excepţiei de neexecutare a contractului nu este necesară ca debitorul să fie pus
în întârziere.
f) invocarea excepţiei de neexecutare are loc direct între părţi, nefiind necesară existenţa unei hotărâri
judecătoreşti.
3. Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor
3.1. Rezoluţiunea. Definiţie.
Rezoluţiunea a fost definită ca fiind „o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic,
constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii
contractului”1.
De reţinut că deşi atât nulitatea contractului (absolută sau relativă) cât şi rezoluţiunea acestuia, sunt
ambele sancţiuni de drept civil şi au ca efect desfiinţarea contractului, între aceste două instituţii există şi
deosebiri esenţiale. Astfel în ceea ce priveşte cauzele nulităţii – absolute sau relative – acestea sunt
întotdeauna anterioare sau concomitente cu încheierea contractului, pe când în cazul rezoluţiunii cauzele
acestora sunt posterioare încheierii valabile a contractului.
Nulitatea este cauzată de încheierea nevalabilă a unui contract, cu încălcarea condiţiilor de formă sau
de fond. Rezoluţiunea are în vedere existenţa unui contract valabil încheiat dar care nu a fost executat din
culpă de către una din părţi.
3.2. Natura juridică şi fundamentul rezoluţiunii
În legătură cu natura juridică a rezoluţiunii contractului în literatura de specialitate au fost formulate
mai multe opinii.
Într-o primă opinie2 care s-a formulat, pornindu-se de la interpretarea prevederilor art.1020 din Codul
civil de la 18643, ( art. 1549 NCC), se susţine că părţile contractează în temeiul unei condiţii rezolutorii tacite
care ar exista în fiecare contract sinalagmatic. Neîndeplinirea obligaţiei ar constitui îndeplinirea condiţiei
rezolutorii, având ca efect desfiinţarea retroactivă a contractului.
Într-o altă opinie4, la care achiesăm şi noi, temeiul juridic al rezoluţiunii contractului rezidă în
reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractul sinalagmatic, fiecare dintre obligaţiile reciproce
este cauza juridică a celeilalte. Dacă o obligaţie nu este executată, cealaltă obligaţie rămâne fără cauză, ceea ce
duce la desfiinţarea întregului contract.
Rezoluţiunea este, aşa după cum rezultă şi din definiţie, o sancţiune de drept civil îndreptată împotriva
părţii care în mod culpabil nu şi-a executat obligaţia.
Condiţiile necesare pentru admiterea rezoluţiunii judiciare sunt:

1
V. Stoica – „Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile”, Editura „All”, Bucureşti, 1997.
2
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – op.cit.,p.540.
3
Art.1020 Cod civil „Condiţia rezolutorie este subînţeleasă întotdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părţi nu
îndeplineşte angajamentul său”.
4
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.89.

49
 a) neexecutarea de către una din părţi (debitorul) a obligaţiei ce-i incumbă.
În situaţia neexecutării în totalitate a obligaţiei lucrurile sunt suficient de clare. În cazul neexecutării
parţiale a obligaţiei de către debitor, partea din obligaţie care nu a fost executată trebuie să fi fost considerată
esenţială la încheierea contractului. Numai instanţa de judecată, pe baza probatoriului administrat, va fi în
măsură să aprecieze asupra măsurii în care neexecutarea parţială justifică rezoluţiunea contractului1.
b) neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia.
În situaţia neexecutării obligaţiei dintr-un caz fortuit, ne vom afla în prezenţa unui alt efect specific
contractelor sinalagmatice şi anume: riscul contractului.
c) debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere în condiţiile prevăzute de lege.
Intentarea acţiunii în rezoluţiunea contractului duce la punerea în întârziere a debitorului2.
Toate cele trei condiţii expuse în rândurile de mai sus trebuie îndeplinite cumulativ. Instanţa
judecătorească constatând îndeplinirea lor poate să pronunţe rezoluţiunea contractului. Hotărârea va avea un
caracter declarativ, contractul fiind desfiinţat atât pentru trecut cât şi pentru viitor, părţile urmând a fi puse în
situaţia avută anterior încheierii contractului prin restituirea reciprocă a prestaţiilor executate.
În general, rezoluţiunea judiciară prezintă o serie de inconveniente pentru reclamantul creditor al
obligaţiei neexecutate (necesitatea pronunţării rezoluţiunii printr-o hotărâre judecătorească, posibilitatea
pentru debitorul obligaţiei neexecutate de i se acorda un termen de graţie pentru executarea obligaţiilor etc.)3.
În vederea evitării unor astfel de inconveniente părţile pot stipula în contract anumite clauze speciale
privind rezoluţiunea pentru neexecutare care au fost denumite pacte comisorii.
3.3. Rezoluţiunea convenţională (Pactele comisorii).4
Pactele comisorii (rezoluţiunea convenţională) sunt clauzele contractuale, speciale, exprese, prevăzute
de părţile contractante în vederea rezoluţiunii contractului pentru neexecutarea acestuia.
Aceste pacte comisorii constituie o derogare de la prevederile art.1401 NCC, ( art. 1019-1020 Codul
civil din 1864), coroborat cu art.1550 teza a II-a din noul Cod civil,( art. 1021 Codul civil din 1864), deoarece
urmăresc să reducă sau să înlăture rolul instanţelor în pronunţarea rezoluţiunii contractelor.
Noul Cod civil reglementează pactul comisoriu fără a face distincţie între diferitele tipuri de clauze
rezolutorii. Astfel potrivit art. 1553 alin. 1 din NCC ,,Pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod
expres, obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilirea de drept a contractului.’’
Pactele comisorii, după stipulaţiile cuprinse în ele, după modul cum sunt redactate, pot să producă
efecte mai mult sau mai puţin energice5. Astfel de pacte sunt:
a) Pact comisoriu care cuprinde clauze speciale prin care părţile consimt rezoluţiunea contractului
pentru neexecutarea de către una din părţi a obligaţiilor asumate.(Pact comisoriu de gradul I)
Acest fel de clauze speciale nu fac altceva decât să prevadă dispoziţiile art.1401 coroborat cu
dispoziţiile art. 1549 din noul Cod civil, astfel încât va trebui ca părţile să urmeze toate regulile rezoluţiunii
judiciare, rolul activ al instanţelor păstrându-se intact1.

1
A se vedea Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a civilă, decizia nr.2903/1999 în „Culegere de practică judiciară 1999”, Editura
„Rosetti”, 2001, Bucureşti, p.54-55. În speţă s-a statuat că „În cazul în care contractul de întreţinere are drept creditori două persoane
– soţ şi soţie – îndeplinirea obligaţiei de întreţinere numai faţă de unul din creditori nu echivalează cu executarea contractului, având
în vedere caracterul indivizibil al obligaţiei de întreţinere… Întrucât faţă de scopul urmărit printr-un asemenea contract, îndeplinirea
obligaţiei trebuie să fie permanentă, indiferent de mijloacele materiale ale creditorilor întreţinerii, numai unele vizite scurte şi
ajutoare sporadice nu reprezintă o executare a contractului, ceea ce justifică rezoluţiunea”.
2
P.I. Demestrecu – „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p.53.
3
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.90.
4
I. Adam, op.cit. p.430 şi urm.
5
Detalii cu privire la pactele comisorii în: C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.91-93; S. Neculăescu – op.cit.,p.162-163; C. Hamangiu,
I. Roseti-Bălănescu, Al Băicoianu – op.cit.,p.542.

50
 b) Pactul comisoriu care cuprinde clauze în virtutea cărora dacă o parte nu-şi execută obligaţia,
cealaltă parte este în drept să socotească contractul desfiinţat.
(Pactul comisoriu de gradul II).
Asemenea clauze nu înlătură intervenţia instanţelor de judecată deoarece, dacă acestea sunt sesizate,
nu vor putea acorda un termen de graţie, iar debitorul îşi va putea îndeplini obligaţia asumată până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
c) Pactul comisoriu care cuprinde clauze speciale din care rezultă că în caz de neexecutare de către
una din părţi a obligaţiei sale, contractul se consideră rezolvit (desfiinţat) de plin drept.( Pactul comisoriu de
gradul III)
Asemenea clauze sunt de natură să reducă rolul instanţelor dar dacă acestea au fost sesizate, pot
constata că debitorul nu a fost pus în întârziere şi pot respinge acţiunea reclamantului-creditor.
d) Pactul comisoriu care conţine clauze specifice potrivit cărora în caz de neexecutare, contractul se
consideră desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără nici o altă formalitate.(
Pactul comisoriu de gradul IV)
Desigur că o asemenea clauză contractuală stipulată expres va avea drept consecinţă desfiinţarea
necondiţionată a contractului pe data expirării termenului fără ca obligaţia să fi fost executată.
Efectul esenţial pe care îl implică rezoluţiunea, judiciară sau convenţională, este acelaşi – desfiinţarea
retroactivă a contractului. În acest sens art. 1554 din noul Cod civil dispune:,, – (1) Contractul desfiinţat prin
rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este
ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite. (2) Rezoluţiunea nu produce efecte asupra
clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar
în caz de rezoluţiune. (3) Contractul reziliat încetează doar pentru viitor’’.
Ca urmare acestui efect:
- părţile pot fi repuse în situaţia anterioară încheierii contractului, restituindu-şi una alteia tot ceea ce
şi-au prestat în baza contractului desfiinţat2. Având în vedere principiul „resoluto iure dantis resolvitur ius
accipientis” („anularea dreptului transmiţătorilor atrage anularea dreptului dobânditorului”)3 terţii care au
dobândit bunurile în cauză vor fi obligaţi să le restituie.
Terţii ar putea invoca, potrivit art. 937 din noul Cod civil, ( art. 1909 alin.2 şi art. 1910 Codul civil
din 1864), dreptul dobândit asupra bunurilor prin uzucapiune ca efect al posesiei de bună-credinţă a unor
bunuri mobile.
- în caz de rezoluţiune a contractului partea care şi-a executat obligaţia sau care s-a declarat gata să-şi
execute obligaţiile este îndreptăţită a obţine despăgubiri, pentru prejudiciile suferite ca urmare a neexecutării
obligaţiei.
3.4. Rezilierea contractului
Rezilierea este sancţiunea neexecutării culpabile a obligaţiilor de către una din părţi într-un contract
sinalagmatic cu executare succesivă şi producând efecte numai pentru viitor.
Deosebirea între rezoluţiune şi reziliere constă în aceea că rezoluţiunea se aplică pentru neexecutare
culpabilă a unor contracte cu executare „uno ictu” (instantanee) iar rezilierea se aplică contractelor cu execuţie
succesivă (contractul de locaţiune, de întreţinere, de societate, de mandat).

1
A se vedea Tribunalul Suprem, Colegiul civil, decizia nr.2999 din 18 noiembrie 1955 în Culegere de decizii 1955 nr.1, p.55; Curtea
Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr.824 din 5 martie 1999, Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, p.280. Prin această decizie s-a
statuat că „dacă pactul comisoriu nu prevede în mod expres rezoluţiunea contractului fără chemare în judecată, urmează că aceasta nu
operează decât dacă debitorul a fost chemat în judecată”.
2
Tribunalul Suprem, Colegiul civil, decizia nr.2524 din 27 decembrie 1955, în Culegere de decizii 1955, p.54.
3
L. Săileanu, S. Răduleţu – op.cit.,p.288.

51
 Întocmai ca şi rezoluţiunea, rezilierea poate fi judiciară sau convenţională, regulile prezentate la
rezoluţiune fiind perfect aplicabile şi în cazul rezilierii contractului.
Identitatea de regim juridic a celor două instituţii a determinat pe autorii noului Cod civil să le
consacre în aceleaşi texte de lege, prin raportare una la cealaltă, evidenţiind aspectele care le deosebesc.
Rezoluţiunea şi rezilierea sunt reglementate în art. 1549-1554 NCC ( art. 1020-1021 Codul civil din 1864)
completate cu art. 1817 NCC ( art. 1453 Codul civil din 1864) referitor la rezilierea locaţiunii, art. 1830 NCC
privind rezilierea contractului de închiriere, art. 1872 NCC privind rezilierea contractului de antrepriză din
culpa antreprenorului sau art. 1873 NCC privind rezilierea contractului de antrepriză din culpa beneficiarului.
4. Riscul contractului
Riscul contractului apare în situaţia neexecutării contractului sinalagmatic din cauze neimputabile
debitorului care s-a aflat într-o imposibilitate determinată de forţa majoră1 sau de un caz fortuit.
Riscul contractului a fost definit ca reprezentând „consecinţele păgubitoare decurgând din încetarea
contractului pentru imposibilitate fortuită în executare, precum şi criteriile de determinare a persoanelor care
urmează să suporte acele consecinţe negative”2.
4.1. Regula statornicită în materie, este aceea potrivit căreia riscul contractului este suportat de
debitorul obligaţiei imposibil de executat (res perit debitori).
Regula mai sus prezentată duce la concluzia că debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va putea
pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă, întrucât dacă o obligaţie devine imposibil de executat
va atrage firesc şi stingerea celeilalte obligaţii care devine lipsită de cauză3. Cealaltă parte nu va putea pretinde
despăgubiri pentru neexecutare de la debitorul obligaţiei imposibil de executat4.
Această regulă este consacrată expres în art. 1634 din noul Codul civil, ( art. 1156 Codul civil din
1864), potrivit căruia: ,, (1) Debitorul este liberat atunci când obligaţia sa nu mai poate fi executată din cauza
unei forţe majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora, produse înainte ca
debitorul să fie pus în întârziere. (2) Debitorul este, de asemenea, liberat, chiar dacă se află în întârziere,
atunci când creditorul nu ar fi putut, oricum, să beneficieze de executarea obligaţiei din cauza împrejurărilor
prevăzute la alin.(1), afară de cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul producerii acestora. (3) Atunci
când imposibilitatea este temporară, executarea obligaţiei se suspendă pentru un termen rezonabil, apreciat
în funcţie de durata şi urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare. (4) Dovada
imposibilităţii de executare revine debitorului. (5) Debitorul trebuie să notifice creditorului existenţa
evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare a obligaţiilor. Dacă notificarea nu ajunge la
creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască
imposibilitatea de executare, debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului. (6)
Dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare.
Temeiul juridic al imposibilităţii fortuite de executare rezidă tocmai în reciprocitatea şi
interdependenţa obligaţiilor, fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celorlalte. Neexecutarea
uneia va duce la neexecutarea celeilalte, datorită lipsei suportului juridic al acesteia.
Astfel de aplicaţii sunt reglementate în cazul contractului de locaţiune (art.1818 NCC respectiv,
art.1423, art. 1439 Codul civil din 1864) a contractului de antrepriză (art.1860 NCC respectiv, art.1479-1481

1
„Forţa majoră” este „o împrejurare de fapt imprevizibilă şi de neînlăturat, care, excluzând culpa debitorului, îl împiedică să-şi
exercite obligaţia asumată contractual”; „cazul fortuit” este „o împrejurare relativ imprevizibilă şi relativ invincibilă, neavând
caracter extraordinar care înlătură culpa celui ce acţionează sub influenţa ei, fără a-l exonera de răspundere pentru prejudiciile
cauzate altuia în astfel de circumstanţe” – M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit.,p.127-128 şi p.477.
2
M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit.,p.879.
3
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, A. Băicoianu – op.cit.,p.543.
4
P. Perju – Sinteză teoretică a jurisprudenţei Curţii de Apel Suceava în domeniile dreptului civil şi dreptului procesual civil
(semestrul I.1997)” în „Dreptul” nr.1/1998, p.99-100.

52
Codul civil din 1864) şi a contractului de societate (art.1937 NCC respectiv, art. 1525 Codul civil din 1864).
Exemple de acest gen sunt cuprinse în:
- Art. 1818 alin. 1şi 2 din noul Cod civil, ( art. 1423, art.1429 Codul civil din 1864), se dispune că:
„(1) Dacă bunul este distrus în întregime sau nu mai poate fi folosit potrivit destinaţiei stabilite, locaţiunea
încetează de drept. (2) Dacă imposibilitatea folosirii bunului este numai parţială, locatarul poate, după
împrejurări, să ceară fie rezilierea locaţiunii, fie reducerea proporţională a chiriei”.
Din prevederile legale de mai sus rezultă că debitorul obligaţiei imposibil de executat (locatorul) va
suporta riscul, fără a putea pretinde preţul închirierii –chiria- sau în cazul în care imposibilitatea folosirii va fi
una parţială locatarul va putea să ceară rezilierea locaţiunii sau reducerea proporţională a chiriei.
- În cazul contractului de antrepriză reglementat de art.1860 alin. 1 din noul Cod civil, ( art. 1479-1481
Codul civil din 1864), „(1) Dacă anterior recepţiei lucrarea piere ori se deteriorează din cauze neimputabile
beneficiarului, antreprenorul care a procurat materialul este dator să o refacă pe cheltuiala sa şi cu
respectarea condiţiilor şi termenelor iniţiale, ţinând seama, dacă este cazul, de regulile privind suspendarea
fortuită a executării obligaţiei…”. În acest caz debitorul obligaţiei imposibil de executat este antreprenorul
care va suporta riscul, neputând să solicite plata prestaţiei sale.
- În art. 1937 din noul Cod civil ( art. 1525 Codul civil din 1864) se dispune: „(1) Când unul dintre
asociaţi a promis să pună în comun proprietatea sau folosinţa unui bun care a pierit ori s-a pierdut înainte ca
aportul să fi fost făcut, societatea încetează faţă de toţi asociaţii, afară de cazul în care societatea poate
continua şi fără asociatul care a subscris bunul ce a pierit ori s-a pierdut. (2) Societatea încetează, de
asemenea, în toate cazurile, prin pieirea bunului, dacă a fost pusă în comun numai folosinţa acestuia, iar
proprietatea a rămas asociatului, afară de cazul în care societatea poate continua şi fără asociatul care a
subscris bunul ce a pierit.”.
În situaţia în care obligaţia a devenit numai parţial imposibil de executat în literatura de specialitate1 s-
au oferit următoarele soluţii:
a) reducerea contraprestaţiei creditorului, situaţie în care debitorul obligaţiei parţial imposibil de
executat va suporta riscul contractului în măsura părţii neexecutate;
b) desfiinţarea contractului atunci când partea din obligaţia neexecutată ar duce la neatingerea
scopului pentru care a fost încheiat contractul. Într-o astfel de situaţie riscul contractului va fi suportat integral
de către debitorul obligaţiei imposibil de executat
4.2. Excepţii de la regula res perit domino
Asemenea excepţii apar în cazul contractelor sinalagmatice translative de proprietate privind un bun
cert (individual determinat).
În acest sens art.1273 alin. 1 din noul Cod civil ( art. 971 Codul civil din 1864) dispune: „(1)
Drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţă al părţilor, chiar dacă bunurile nu au fost
predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate ori prin individualizarea bunurilor, dacă
acordul poartă asupra unor bunuri de gen”.
Din conţinutul articolului citat mai sus se desprinde concluzia că riscul contractului va fi suportat de
cumpărător întrucât el a devenit proprietarul lucrului prin simplul fapt al încheierii contractului, chiar dacă
bunul nu fusese predat.
El, cumpărătorul, va trebui să plătească preţul bunului care a pierit fortuit – adică – res perit domino –
sau res perit creditori (cumpărătorul este creditorul obligaţiei imposibil de executat, adică a obligaţiei de a i se
remite bunul)2.

1
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.95; E. Safta-Romano – „Drept civil. Obligaţii”, Editura „Neuron”, Focşani, 1996, p.95-96.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.96.

53
 Noul Cod civil consacră în art. 1274 ( art. 971 Codul civil din 1864) coroborat cu prevederile art. 1634
alin. 2 ( art. 1156 Codul civil din 1864) o excepţie de la regula res perit domino în sensul că riscul pierii
fortuite este suportat de înstrăinător dacă acesta a fost pus în întârziere de către dobânditor, întrucât nu şi
executat la termen obligaţia sa. Într-o astfel de situaţie vânzătorul (debitorul) va putea fi exonerat de riscul
pierii fortuite numai dacă va dovedi că bunul ar fi pierit chiar dacă l-ar fi predat cumpărătorului (creditorului )
la termen .
Totodată noul Cod civil prin dispoziţiile art. 1274 nu face altceva decât să răstoarne principiul res
perit domino, consacrat prin art. 971 din Codul civil de la 1864, în materia contractelor translative de
proprietate, statornicind regula res perit debitori. În acest sens art.1274 NCC dispune:,, (1) ) În lipsă de
stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei
de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunului,
debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primito, este obligat să o restituie.
(2) Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera
chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp.’’
Aplicarea acestei excepţii are în vedere şi unele derogări ce rezultă din reglementările exprese, astfel:
a) în cazul în care obiectul contractului este un „bun de gen”, riscul pieirii fortuite până la
determinarea, individualizarea bunului prin cântărire, măsurare sau măsură, va rămâne în sarcina vânzătorului
(titularului dreptului de proprietate) potrivit principiului genera non pereunt. Într-un asemenea caz vânzătorul
va fi obligat să predea un bun de acelaşi fel.
b) în situaţia în care debitorul a fost pus în întârziere, în sensul că a fost somat că a întârziat remiterea
bunului cert cumpărătorului şi că în cazul pieirii acestuia din cauză de forţă majoră sau caz fortuit va suporta
riscul pieirii. Într-o asemenea situaţie riscul contractului va fi suportat de către debitorul obligaţiei imposibil de
executat (vânzătorul) care din culpă nu şi-a executat obligaţia şi va fi obligat să restituie contravaloarea
bunului.
Acest caz este reglementat în art.1483 din noul Cod civil,( art. 1074 Codul civil din 1864), potrivit
căruia „(1) Obligaţia de a strămuta proprietatea impicăşi obligaţiile de a preda lucrul şi de a-l conserva până
la predare. (2) În ceea ce priveşte imobilele înscrise în cartea funciară, obligaţia de a strămuta proprietatea
cuprinde şi pe aceea de a preda înscrisurile necesare pentru efectuarea înscrierii.”.
Cu toate acestea, atunci când, deşi vânzătorul a fost pus în întârziere cu privire la obligaţia de a preda
bunul cumpărătorului, el va dovedi că bunul ar fi pierit chiar dacă s-ar fi aflat la cumpărător, atunci el va fi
exonerat de răspundere. Această situaţie este reglementată de art.1634 alin. 2 din noul Cod civil, ( art. 1156
Codul civil din 1864), potrivit căruia: „Debitorul este, de asemenea, liberat, chiar dacă se află în întârziere,
atunci când creditorul nu ar fi putut, oricum, să beneficieze de executarea obligaţiei din cauza împrejurărilor
prevăzute la alin.(1), afară de cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul producerii acestora.”.
c) În situaţia în care transferul dreptului de proprietate s-a făcut sub condiţie suspensivă, conform art.
1407 alin. 3 NCC, ( art. 1015 Codul civil din 1864), „Atunci când condiţia suspensivă produce efecte
retroactive, în caz de îndeplinire, debitorul este obligat la executare ca şi cum obligaţia ar fi fost simplă.
Actele încheiate de proprietarul sub condiţie suspensivă sunt valabile şi, în cazul îndeplinirii condiţiei, produc
efecte de la data încheierii lor.…”. În ipoteza în care bunul piere până la împlinirea condiţiei suspensive
(pendente conditione) riscul este suportat de vânzător, acesta nemaiputând să-şi execute obligaţia la împlinirea
condiţiei. Deci cumpărătorul nu va mai fi obligat să plătească preţul.

54
 d) În situaţia în care transferul dreptului de proprietate s-a făcut sub condiţie rezolutorie riscul va fi
suportat de către proprietarul sub condiţie rezolutorie, adică de către cumpărător şi nu va avea dreptul să
pretindă restituirea preţului1
5.Actul juridic unilateral2
5.1. Generalităţi.
Noul Cod civil , prin reglementarea actului unilateral ca izvor de obligaţii, a dat răspuns teoriilor care
considerau că voinţa unilaterală poate constitui izvor de obligaţii numai prin excepţie3 consacrând un întreg
capitol acestei instituţii.
Astfel prin art. 1324 din NCC se defineşte actul unilateral ca fiind ,,actul juridic care presupune
numai manifestarea de voinţă a autorului său’’, iar în articolul următor ( 1325 NCC) se face precizarea că
,,Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător
actelor unilaterale’’.
Textele de lege nu fac altceva decât să redea definiţia actului juridic unilateral reţinută în trecut şi în
doctrină4, în sensul că simpla manifestare de voinţă a unei persoane este suficientă pentru a da naştere unei
obligaţii, fără a mai fi necesară acceptarea expresă a creditorului, acesta fiind şi diferenţa esenţială faţă de
contract.
În situaţia în care legea nu acordă un regim special actelor unilaterale se vor aplica prevederile
privitoare la contracte, cuprinse în Cartea a V-a, Titlul II, Capitolul I din NCC.
În ceea ce priveşte actele unilaterale supuse comunicării acestea sunt reglementate în art. 1326 din
noul Cod civil.
Textul de lege instituie în sarcina autorului actului juridic unilateral obligaţia de comunicare a actului
destinatarului său, atunci când constituie , modifică sau stinge un drept al destinatarului , actul urmând a
produce efecte de la momentul comunicării. Momentul producerii efectul actului juridic unilateral nu
reprezintă momentul în care s-a făcut comunicarea de către emitent ci momentul în care comunicarea a ajuns
la destinatar, indiferent dacă acesta din urmă nu a avut cunoştinţă de comunicare din motive obiective.
Comunicarea nu se va face în toate cazurile (de exemplu testamentul nu este supus regulii comunicării).
Aceasta se va face numai acolo unde este necesară potrivit cu natura actului.5
În sensul celor prezentate mai sus art. 1326 NCC prevede: ,, (1) Actul unilateral este supus
comunicării atunci când constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului şi ori de câte ori informarea
destinatarului este necesară potrivit naturii actului. (2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, comunicarea se
poate face în orice modalitate adecvată, după împrejurări. (3) Actul unilateral produce efecte din momentul în
care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de aceasta din motive care nu îi
sunt imputabile’’.

5.2.Actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii.

Noul Cod civil reglementează două cazuri de acte juridice unilaterale care au calitatea de izvor de
obligaţii şi anume: promisiunea unilaterală şi promisiunea publică de recompensă.

1
C. Hamangiu, I. Rosetti- Bălănescu, Al. Băicoianu – op.cit.,p.545-546; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit.,p.95-98; V. Stoica, N.
Puşcaş, P. Truşcă – op.cit.,p.288-289.
2
A.G.Uluitu, în Noul Cod civil.Comentariu pe articole, art. 1-2664, (coordonatori, Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I.
Macovei), Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2012, p.1385 -1398 .
3
I.Dogaru, P. Drăghici, Teoria generală a obligaţiilor .Curs de bază. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 199, p. 163
4
C. Stătescu , C. Bîrsan, Drept civil .Teoria generală a obligaţiilor, ed. a III-a ,Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 105.
5
A. Georgescu- Banc, op. cit. p. 494

55
 5.2.1. Promisiunea unilaterală este reglementată de art. 1327 din noul Cod civil potrivit căruia : ,, (1)
Promisiunea unilaterală făcută cu intenţia de a se obliga
independent de acceptare îl leagă numai pe autor. (2) Destinatarul actului poate să refuze dreptul astfel
născut. (3) Dacă autorul actului nu a stipulat expres un termen, promisiunea se consideră făcută pentru o
anumită durată, potrivit cu natura obligaţiei şi cu împrejurările în care a fost asumată.
Aşa după cum reiese din textul de mai sus, promisiunea unilaterală naşte obligaţii numai în sarcina
autorului acesteia, atunci când este făcută cu intenţia de a se obliga, destinatarul putând refuza dreptul născut
din promisiune. Dacă promisiunea unilaterală a fost făcută fără a fi afectată expres de un termen, atunci ea se
va considera că a fost făcută pe o durată proporţională cu natura obligaţiei şi cu împrejurările în care a fost
asumată.
5.2.2. Promisiunea publică de recompensă este unul din cazurile de acte juridice unilaterale, ca izvor
de obligaţii, prezentat cel mai des în literatura de specialitate.1
Potrivit acestor surse persoana care s-a angajat public să răsplătească o persoană pentru prestarea unei
activităţi determinate este ţinută să execute obligaţia de plată către persoana îndreptăţită.
De reţinut este şi faptul că această obligaţie de plată se menţine şi în situaţia în care obligaţia se
execută fără ca cel care a executat prestaţia să fi cunoscut promisiunea.
În situaţia în care, la realizarea obligaţiei au participat mai multe persoane, acestea vor fi recompensate
proporţional cu contribuţia fiecăruia. În cazul în care activitatea prestată de fiecare persoană în parte nu se
poate determina cu exactitate atunci, recompensa se va împărţi în părţi egale. Atunci când prestaţia a fost
executată de mai multe persoane în mod distinct, va fi recompensată persoana care
a comunicat mai întâi rezultatul2.
Promisiunea publică de recompensă este reglementată în art. 1328 NCC astfel: ,, (1) Cel care promite
în mod public o recompensă în schimbul executării unei prestaţii este obligat să facă plata, chiar dacă
prestaţia a fost executată fără a se cunoaşte promisiunea. (2) Dacă prestaţia a fost executată de mai multe
persoane împreună, recompensa se împarte între ele, potrivit contribuţiei fiecăreia la obţinerea rezultatului,
iar dacă aceasta nu se poate stabili, recompensa se împarte în mod egal. (3) Atunci când prestaţia a fost
executată separat de mai multe persoane, recompensa se cuvine aceleia care a comunicat cea dintâi
rezultatul’’.
Revocarea promisiunii publice de recompensă o poate face autorul acesteia cu respectarea
dispoziţiilor legale. Aceasta trebuie publicată în acelaşi mod în care a fost făcută publică şi promisiunea.
Revocarea nu va mai produce efecte faţă de cel care a executat prestaţia mai înainte ca revocarea să fi fost
publicată.
În cazul în care revocarea s-a făcut fără jusă cauză , persoana care a efectuat cheltuieli pentru
realizarea prestaţiei are dreptul la despăgubiri la o valoare echitabilă, care nu poate depăşi cunntumul
recompensei promise iniţial.
Ne raliem opiniei3 potrivit căreia justa cauză trebuie analizată şi în contextul prevederilor art. 14 şi 15
NCC, ( art. 970 Codul civil din 1864), referitoare la buna-credinţă şi abuzul de drept , în sensul că legiutorul a
avut în vedere şi sancţionarea exercitării abuzive a dreptulului de a revoca promisiunea de recompesă în dauna
persoanelor îndreptăţite la recompensă. Promitentul nu datorează despăgubiri dacă dovedeşte că scopul
prestaţiei nu mai putea fi atins.
Dreptul la acţiune în despăgubiri se stinge într-un termen special de un an de la care revocarea afost
făcută public.

1
C. Stătescu , C. Bîrsan, Drept civil .Teoria generală a obligaţiilor, ed. a III-a ,Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 105.
2
A. Georgescu -Banc, op. cit. p. 495
3
A. Georgescu -Banc, op. cit. p. 496

56
 Revocarea promisiunii publice de recompensă este reglementată în art. 1329 NCC conform cu care : ,,
(1) Promisiunea poate fi revocată în aceeaşi formă în care a fost făcută publică sau într-o formă echivalentă.
(2) Revocarea nu produce efecte faţă de cel care, mai înainte de publicarea ei, a executat prestaţia. (3) Dacă
revocarea a fost făcută fără justă cauză, autorul promisiunii datorează o despăgubire echitabilă care nu va
putea depăşi recompensa promisă, celor care înainte de publicarea revocării, au făcut cheltuieli în vederea
executării prestaţiei. Cu toate acestea, promitentul nu datorează despăgubiri, dacă dovedeşte că rezultatul
cerut nu putea fi obţinut. (4) Dreptul la acţiunea în despăgubire se prescrie în termen de un an de la data
publicării revocării.’

57
58
 CURSUL V

FAPTUL JURIDIC - IZVOR DE OBLIGAŢII1

1. Chestiuni prealabile. Reglementare.

1.1. Chestiuni prealabile
Atunci când am prezentat izvoarele obligaţiilor am precizat că acestea sunt: actele juridice şi faptele
juridice (în sens restrâns).
Reamintim că actele juridice le-am definit ca fiind o manifestare de voinţă a părţilor făcută cu intenţia
de a produce efecte juridice.
Faptele juridice în sens restrâns sunt acele acţiuni ale omului săvârşite fără intenţia de a produce
anumite efecte juridice, dar care se produc totuşi în virtutea legii, independent de voinţa autorului.
Actele juridice se clasifică în acte juridice unilaterale (care în calitate de izvor de obligaţii a stârnit în
doctrină mai multe opinii contradictorii)2 şi în acte juridice „bi” şi „multilaterale” cum ar fi contractul –
principal izvor de drepturi şi obligaţii civile.
Faptele juridice se clasifică, la rândul lor, în licite (în care sunt cuprinse: gestiunea de afaceri, plata
lucrului nedatorat şi îmbogăţirea fără just temei) şi fapte juridice ilicite care generează răspunderea civilă
delictuală (cum sunt: răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie sau pentru fapta altuia).
1.2. Referitor la reglementarea juridică a faptului licit ca izvor de obligaţii, aceasta este consacrată de
noul Cod civil astfel: în art. 1330-1340, ( art. 986 -991 Codul civil din 1864),Gestiunea de afaceri, în
art.1341-1344, ( art. 992-993 şi art. 1092 codul civil din 1864), – Plata lucrului nedatorat şi în art. 1345-1348,
Îmbogăţirea fără justă cauză
Până la actuala reglementare a NCC faptul îmbogăţirii fără justă cauză era o creaţie a jurisprudenţei şi
doctrinei de specialitate3.

2. Gestiunea de afaceri
2.1. Noţiune
Gestiunea de afaceri a fost definită legal în conţinutul art.1330 alin. 1 din noul Cod civil ( art. 986, art.
987 Codul civil din 1864) astfel: „Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană,
numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu
cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se
îngrijească în alt fel de afacerile sale”.
Pornindu-se de la definiţia legală, formulată în baza prevederilor art. 986-991 din Codul civil de la
1864, în doctrină a fost formulată următoarea definiţie a gestiunii de afaceri precizându-se că este un „fapt

1
A.G.Uluitu, în Noul Cod civil.Comentariu pe articole, art. 1-2664, (coordonatori, Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I.
Macovei), Editura C. H. Beck, bucureşti, 2012, p.1390-1398
2
A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.99-101; M. Avram – „Actul unilateral în dreptul privat”, Editura „Hamangiu”,
Bucureşti, 2006; T.R. Popescu, P. Anca – „Teoria generală a obligaţiilor”, p.1-2; Fr. Deak – „Teoria generală a obligaţiilor. Curs.”,
p.167 şi urm.; S. Brădeanu – „Voinţa unilaterală ca izvor de obligaţii civile” în „Revista Română de Drept” nr.5/1972, p.31-34; R.I.
Motica, E. Lupan – op.cit., p.125 şi urm.
3
În acest sens a se vedea: Fr. Deak – „Curs de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, p.273 şi urm.; T.R. Popescu, P. Anca –
„Teoria generală a obligaţiilor”, p.149 şi urm.; R. Sanilevici – „Drept civil. Teoria obligaţiilor”, Iaşi, 1976, p.211 şi urm.; L. Pop –
op.cit., p.143 şi urm.; D. Gherasim – „Îmbogăţirea fără justă cauză”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993; C. Stătescu, C.
Bîrsan – op.cit., p.104 şi urm.

59
juridic licit, constând în aceea că o persoană numită gerant („negotiorum gestor”), încheie din proprie
iniţiativă, fără a fi primit o împuternicire, acte juridice sau săvârşeşte fapte materiale necesare şi utile în
favoarea sau în interesul altei persoane numite gerat”1.
Un exemplu clasic în acest sens este acela potrivit căruia proprietarul unui imobil lipseşte vreme
îndelungată din imobil şi între timp apare o stricăciune pe care o repară un terţ. Această persoană a gerat
interesele proprietarului2.
2.2. Condiţii
În ceea ce priveşte condiţiile necesare a fi îndeplinite pentru a ne afla în prezenţa unei gestiuni de
afaceri, acestea se referă la obiectul gestiunii, utilitatea gestiunii de afaceri, atitudinea părţilor faţă de actele
de gestiune.
2.2.1. Obiectul gestiunii de afaceri poate fi atât un act material (repararea unui bun al geratului) dar
poate fi şi un act juridic cum ar fi de exemplu, plata unor taxe şi impozite.
De reţinut că aceste acte juridice, pentru a ne afla în prezenţa unei gestiuni de afaceri, trebuiesc
încheiate de gerant în nume propriu, dar cu intenţia ca ele să profite geratului3.
Actele de gestiune ale gerantului nu trebuie să depăşească limitele unui act de administrare.
2.2.2. Gestiunea de afaceri trebuie să fie utilă geratului în sensul că prin aceasta s-a evitat o pierdere
în patrimoniul geratului.
Utilitatea gestiunii de afaceri se apreciază la data, la momentul în care a fost executată, neavând
relevanţă faptul că bunul asupra căruia s-au făcut actele de gestiune a pierit ulterior datorită cazului fortuit sau
din forţă majoră.
2.2.3. Atitudinea părţilor faţă de actele de gestiune este analizată în funcţie de poziţia acestora şi
anume:
- gerarea să fie făcută fără cunoştinţa proprietarului, adică geratul să fie total străin de acţiunea
gerantului,(,, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând
gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt
fel de afacerile sale.’’) În caz contrar, ne putem afla în prezenţa unui mandat tacit.
- cel care face actele de gestiune , gerantul să acţioneze cu intenţia de a gera interesele altuia , ale
geratului.
În legătură cu această din urmă poziţie a gerantului mai facem precizarea că actele de gestiune
trebuiesc făcute cu intenţia de a-l obliga pe gerat la restituirea cheltuielilor aferente îndeplinirii acestor acte,
deoarece, în caz contrar ne-am afla în prezenţa unei liberalităţi, a unui act dezinteresat4. În acest sens alin. 3 al
art.1330 prevede că ,,Nu există gestiune de afaceri atunci când cel care administrează afacerile unei alte
persoane acţionează cu intenţia de a o gratifica’’.
- gerantul trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu, adică să aibă capacitatea de a contracta, întrucât el
încheie acte juridice. Persoana geratului nu trebuie să îndeplinească această condiţie, intervenţia voinţei lui nu
este necesară în cazul gestiunii de afaceri. Actele juridice ale geratului sunt încheiate independent de
consimţământul geratului.
2.2.4. Efectele gestiunii de afaceri
În situaţia îndeplinirii condiţiilor prezentate mai sus, între cele două părţi – gerant şi gerat – se va
naşte un raport juridic în conţinutul căruia se vor regăsi drepturi şi obligaţii reciproce.
1
M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.498-499.
2
T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.149.Autorii în nota 2 de la aceeaşi pagină fac precizarea că verbul a gera provine de la latinescul
gero, gerare, gesii, gestium care înseamnă a purta, a duce, a administra şi nu trebuie confundat cu verbul a gira care înseamnă a
garanta.
3
A se vedea R. Sanilevici – op.cit., p.212.
4
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.108; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.144.

60
 Obligaţiile ce revin gerantului:
- Conform prevederilor cuprinse în art.1332-1333 din noul Cod civil ( art. 987-988 Codul civil din
1864) gerantul este obligat „să continue gestiunea începută până când o poate abandona fără riscul vreunei
pierderi” până ce proprietarul sau moştenitorii săi vor „sau până când geratul, personal sau prin reprezentant,
ori, după caz, moştenitorii acestuia sunt în măsură să o preia.”. Desigur că în situaţia în care cauţiunea
gestiunii ar deveni prejudiciabilă pentru el, gerantul o poate întrerupe fără a fi răspunzător pentru aceasta1.
- Potrivit art.1334 din noul Cod civil, ( art.989, art. 990 Codul civil din 1864), „Gerantul este dator să
se îngrijească de interesele geratului cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea
bunurilor sale.”. Această prevedere legală obligă pe gerant să se comporte ca o persoană prudentă şi
competentă, ca un adevărat şi bun proprietar, ce trebuie să depună diligenţele necesare în efectuarea în bune
condiţii a actelor de gestiune.
În caz contrar gerantul răspunde faţă de gerat pentru prejudiciul cauzat acestuia din culpă.
De la regula de mai sus, art.1334 alin. 2 din noul Cod civil instituie o excepţie, în sensul că atunci
„Când gestiunea a urmărit să-l apere pe gerat de o pagubă iminentă, gerantul nu răspunde decât pentru
prejudiciile cauzate geratului cu intenţie sau din culpă gravă”.
În acest caz (adică al intervenţiei necesare a gerantului) răspunderea gerantului pentru un eventual
prejudiciu cauzat geratului prin îndeplinirea oricărui act de gestiune va fi angajată numai dacă voinţa sa se
manifestă sub forma intenţiei sau din culpă gravă.
- Obligaţia gerantului de a da socoteală geratului cu privire la tot ce a făcut (la toate operaţiunile
făcute) pentru ca cel în folosul căruia s-au făcut actele de gestiune să poată face aprecieri asupra lor. În acest
sens art. 1335 NCC dispune: ,,La încetarea gestiunii, gerantul trebuie să dea socoteală geratului şi să-i remită
acestuia toate bunurile obţinute cu ocazia gestiunii’’.
- Gerantul care acţionează în nume propriu se poate obliga şi faţă de terţi, prin actele de gestiune
efectuate în interesul geratului. O asemenea situaţie apare atunci când gerantul a încheiat un contract prin
executarea unor reparaţii la un imobil al geratului, el va răspunde faţă de terţi pentru obligaţiile asumate, fiind
indiferent faptul dacă gestiunea a fost sau nu utilă pentru gerat.
În situaţia în care gerantul acţionează în numele geratului, regula este că el nu va răspunde în faţa
terţilor, aceştia putându-se adresa direct geratului. Prin excepţie , dacă gerantul nu s-a obligat faţă de terţi,
gerantul va fi ţinut faţă de aceştia, chiar şi atunci când el nu a acţionat în nume propriu ( Art. 1336 NCC
dispune : ,,(1) Gerantul care acţionează în nume propriu este ţinut faţă de terţii cu care a contractat, fără a
limita dreptul oricăruia dintre aceştia de a se regresa împotriva geratului. (2) Atunci când acţionează în
numele geratului, gerantul nu este ţinut faţă de terţii cu care a contractat decât dacă geratul nu este obligat
faţă de aceştia’’).
Obligaţiile geratului:
Potrivit prevederilor art.1337 din noul Cod civil( art. 991 Codul Civil din 1864) geratul are
următoarele obligaţii faţă de gerant:
- obligaţia de a-i restitui cheltuielile necesare şi utile, în limita sporului de valoare, plus dobânzile
aferente;
- obligaţia de a-l despăgubi pentru eventualele prejudicii ce i-au fost cauzate de gestiune, cu condiţia
inexistenţei culpei gerantului;
- complementar, obligaţia de a-l despăgubi şi pentru obligaţiile rezultate din actele necesare şi utile
încheiate pe parcursul gestiunii în numele ori în interesul geratului.

1
Idem.

61
 În ceea ce priveşte stabilirea caracterului necesar sau util al actelor încheiate şi cheltuielilor făcute de
gerant, aceasta se va face prin raportare la momentul la care gerantul le-a făcut.
Gerantul, are un drept la acţiune în vederea garantării executării cheltuielilor necesare, putând cere
instanţei, pe cale ordonanţei preşedinţiale, înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci legale asupra bunurilor
geratului.
În sensul celor prezentate mai sus art. 1337 din NCC dispune:,, (1) Atunci când condiţiile gestiunii de
afaceri sunt întrunite, chiar dacă rezultatul nu a fost atins, geratul trebuie să ramburseze gerantului
cheltuielile necesare, precum şi, în limita sporului de valoare, cheltuielile utile făcute de gerant, împreună cu
dobânzile din ziua în care au fost efectuate şi să-l despăgubească pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa,
gerantul l-a suferit din cauza gestiunii. (2) Geratul trebuie să execute şi obligaţiile născute din actele necesare
şi utile care, în numele ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant. (3) Caracterul necesar sau util al
actelor şi cheltuielilor se apreciază la momentul la care gerantul le-a făcut. (4) În vederea garantării
cheltuielilor necesare, gerantul are dreptul de a cere instanţei, în urma unei expertize dispuse de aceasta cu
procedura prevăzută de lege pentru ordonanţa preşedinţială, înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci
legale, în condiţiile legii’’.
Întocmai cum s-a subliniat în literatura de specialitate mai veche1 „beneficiul gestiunii de afaceri
poate fi acordat oricui (deci şi unui contractant) în măsura în care acesta a acţionat voluntar şi pe contul
altuia, de îndată ce s-a stabilit că intervenţia sa a fost oportună şi utilă”.
Un exemplu des întâlnit în acest sens este contractul de depozit cu titlu gratuit în situaţia în care
depozitarul face anumite cheltuieli cu privire la bunul aflat în depozit.
La restituire creditorul (deponentul) va trebui să plătească aceste cheltuieli depozitarului, iar în caz de
refuz acesta din urmă are la îndemână o acţiune izvorâtă din gestiunea de afaceri.
În cazul în care gerantul a acţionat împotriva voinţei beneficiarului gestiunii , cunoscând sau trebuind
să cunoască împotrivirea titularului afacerii, el va avea dreptul numai la restituirea cheltuielilor necesare iar în
caz de litigiu instanţa va fi aceea care va acorda, la cererea geratului , un termen pentru executarea obligaţiei
de plată(art.1338 NCC).
Gerantul va răspunde pentru prejudiciile cauzate beneficiarului , indiferent de forma vinovăţiei.
În situaţia în care gerantul a efectuat cheltuieli şi a încheiat acte , fără a fi necesare şi utile, geratul va
fi obligat la restituirea lor în măsura în care i-au adus un avantaj, ( art. 1339 NCC).
În situaţia în care geratul va ratifica gestiunea, aceasta se va consfinţi într-un contract de mandat
(„ratihabitio mandato aequiparatur” = ratificarea valorează mandat)2 şi pe bază de consecinţă, întregii
operaţiuni juridice i se vor aplica regulile mandatului. Aceasta înseamnă că geratul în calitate de mandant va fi
obligat de toate actele pe care gerantul le-a încheiat în numele său, indiferent dacă au fost utile sau nu3, (
art.1340 NCC).
2.2.5. Natura juridică a gestiunii de afaceri constă în aceea că ea constituie un „un izvor distinct de
obligaţii, cu condiţii şi efecte proprii”4.
3. Plata lucrului nedatorat.
3.1. Noţiune şi reglementare
În art.1341 alin.1 din noul Cod civil se dispune că „(1)Cel care plăteşte fără a datora are dreptul la
restituire”. (2) Nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri. (3) Se
prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie’’.

1
R. Sanilevici – op.cit., p.215.
2
S. Săuleanu, S.Răduleţu – op.cit., p.274.
3
A se vedea: Fr. Deak – „Drept civil. Contractele speciale”, Bucureşti, 1978, p.197 şi urm.; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.109.
4
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.111; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.151.

62
 Din principiul enunţat mai sus rezultă că operaţiunea juridică numită plată presupune existenţa unei
obligaţii care trebuie executată (stinsă).
În situaţia în care nu există o asemenea obligaţie, dar ea a fost totuşi executată, ne aflăm în prezenţa
unei plăţi nedatorate şi ea va trebui să fie restituită.
Noul Cod civil reia principiul instituit iniţial prin art. 992 şi 1092 Codul civil din 1864, conform
căruia cel ce a făcut o plată fără să fie debit este îndreptăţit la restituirea acesteia. Interpretarea per a contrario
a prevederilor alin. 2 al art. 1341 NCC, conduce la concluzia că, esenţial, pentru a ne afla în situaţia unei plăţi
nedatorate, este ca această plată să fi făcută din eroare, pentru că în caz contrar poate fi vorba de o liberalitate
sau de o gestiune în interesul altuia. Prezumţia statornicită de alin. 3 al aceluiaşi art. 1341 NCC, îl obligă pe
solvens să facă dovada faptului că plata nu a fost făcută cu intenţia de a stinge o creanţă datorată accipiensului.
În literatura de specialitate plata nedatorată a fost definită ca fiind un ,,fapt juridic licit care constă în
executarea din eroare de către o persoană a unei prestaţii la care nu era obligată şi fără intenţia de a plăti
pentru altul”1.
Plata nedatorată generează un raport juridic obligaţional în care cel care a plătit din eroare devine
creditorul obligaţiei de restituire a prestaţiei executate (şi se numeşte „solvens”) iar cel care a primit o astfel de
plată are calitatea de debitor al respectivei obligaţii (şi se numeşte „accipiens”).
Art.1342 din noul Cod civil, dispune că: „(1) Restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma
plăţii, cel care a primit-o cu bună-credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie şi s-a lipsit, în
orice mod, de titlul său de creanţă ori a renunţat la garanţiile creanţei. (2) În acest caz, cel care a plătit are
drept de regres împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogaţiei legale în drepturile creditorului plătit”.
Prevederile legale prezentate mai sus redau dispoziţiile art. 993 din C.civ din 1864. În situaţia în care
accipiensul primeşte o plată despre care nu cunoaşte că este nedatorată acesta este socotit a fi de bună –
credinţă.
Aşa după cum se subliniază în doctrină2, accipiensul de bună - credinţă nu va fi obligat la restituire
în situaţia în care a primit plata de la o altă persoană decât adevăratul debitor şi nu-şi exercită dreptul la
acţiune împotriva acestuia din urmă în termenul de prescripţie, se lipseşte de titlul de creanţă , prin orice
modalitate, inclusiv prin distrugerea acestuia sau renunţă la garanţiile creanţei. Potrivit dispoziţiilor alin. 2 al
art.1342 NCC, solvensul se va putea îndrepta adevăratului debitor, pe calea acţiunii în regres, în baza
subrogaţiei reale în drepturile creditorului plătit.3
3.2. Condiţii.
Plata nedatorată generează obligaţia de restituire dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
A. Existenţa unei plăţi. Aceasta presupune ca plata să fi fost făcută prin remiterea unei sume de bani
sau a unui bun determinat individual ori a unui bun determinat prin caractere generice.
În cazul în care obiectul plăţii este executarea unei obligaţii de a face, temeiul obligaţiei de restituire
nu va fi plata lucrului nedatorat ci îmbogăţirea fără justa cauză4.
Efectuarea plăţii nedatorate trebuie să fie făcută de către solvens cu reprezentarea fermă că stinge o
datorie cu privire la care era în eroare. Dacă această operaţiune juridică nu s-a făcut cu titlu de plată, adică cu
intenţia de a stinge o datorie, ci cu alt titlu, atunci aceasta poate fi considerată o liberalitate, un împrumut etc.

1
M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.763. În Proiectul noului Cod civil „Plata nedatorată” este propusă a fi reglementată în
art.1074-1091; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.152.
2
C. Stătescu , C. Bîrsan, Drept civil .Teoria generală a obligaţiilor, ed. a III-a ,Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 125.
3
A. Georgescu -Banc, op. cit. p. 500.
4
T.R. Popescu, P.Anca – op.cit., p.152; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.112; M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.764-766.

63
 B. Inexistenţa unei datorii a cărei stingere s-a urmărit prin plată, în sensul că între cele două părţi
solvens şi accipiens nu a existat şi nici nu există un raport juridic obligaţional nici anterior şi nici la data
efectuării plăţii nedatorate.
Cu privire la această condiţie sunt necesare unele precizări:
a. posibilitatea ca plata unei datorii existente, să dea naştere unei obligaţii de restituire, în ipoteza când
plata datoriei nu a fost făcută creditorului ci unei alte persoane. De exemplu depozitarul unui bun îl restituie,
din eroare, altei persoane decât deponentului.
b. solvensul nu va putea pretinde restituirea când acesta plăteşte în executarea unei obligaţii civile
naturale (imperfecte) potrivit dispoziţiilor art.1341 NCC.
c. plata făcută în temeiul unui contract nul sau reziliat trebuie restituită celui care a executat-o întrucât
nulitatea şi rezoluţiunea au efect retroactiv. Aceasta înseamnă că obligaţia nu a existat niciodată iar părţile vor
fi repuse în situaţia anterioară.
C. Plata să fie făcută din eroare
Această condiţie are în vedere faptul că solvensul a făcut plata cu credinţa greşită că este debitorul
accipiensului. În acest sens art. 1341 alin.1 din noul Cod civil,( art. 992, art. 1092 Codul civil din 1864),
dispune: „Cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire” .
Eroarea poate fi de fapt sau de drept. Dolul este asimilat erorii.
Prin excepţie, condiţia existenţei erorii solvensului nu este necesară pentru a se naşte obligaţia de
restituire, în următoarele situaţii:
- situaţia în care un debitor şi-a achitat datoria către creditorul său dar după plată, pierde chitanţa
liberatoare cu care poate dovedi că a făcut plata datorată. Creditorul îl ameninţă cu executarea silită şi pentru a
evita o asemenea măsură debitorul plăteşte a doua oară, ceea ce înseamnă că efectuează o plată nedatorată
întrucât obligaţia era stinsă prin prima plată. Dacă debitorul găseşte chitanţa, a doua plată va fi lipsită de cauză
şi va trebui restituită, deşi plata a doua nu fusese făcută din eroare;
- în situaţia în care solvensul plăteşte o obligaţie nulă absolut, acesta are drept la repetiţiune întrucât
părţile trebuie puse în situaţia anterioară încheierii actului, în caz contrar sancţiunea nulităţii ar fi eludată prin
executarea cu bună ştiinţă a unor obligaţii nule1.
În situaţia în care obligaţia este nulă relativ şi poate fi confirmată atunci executarea ei cu bună ştiinţă
duce la confirmarea tacită a actului juridic şi solvensul nu va mai putea pretinde restituirea.
Acelaşi va fi tratamentul juridic şi în cazul unui act afectat de o nulitate absolută care poate totuşi fi
confirmat în mod excepţional, cum este situaţia cuprinsă în art.1260 din noul Cod civil, ( art. 1167 Codul civil
din 1864), când donaţia nulă pentru vicii de formă, este confirmată expres sau tacit, prin executarea ei de către
moştenitorii donatorului, dacă este făcută în cunoştinţă de cauză2.
3.3. Efectele plăţii nedatorate
Plata nedatorată generează un raport juridic obligaţional care naşte în sarcina accipiensului obligaţia
de restituire, dar solvensului îi revin anumite obligaţii faţă de accipiens.
3.3.1. Obligaţiile accipiensului
Aşa după cum am prezentat mai sus principala obligaţie a accipiensului este aceea de restituire a plăţii
nedatorate.
În tratarea acestei probleme vom avea în vedere în primul rând situaţia de bună-credinţă sau de rea-
credinţă a accipiensului care interesează prin prisma întinderii obligaţiei de restituire, aceasta fiind atât în
sarcina accipiensului de bună-credinţă cât şi în sarcina celui de rea-credinţă.

1
T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.153; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.113; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.154.
2
C. Murzea, E. Poenaru – op.cit., p.31.

64
 În al doilea rând, în tratarea obligaţiei accipiensului vom examina felul prestaţiei primite – respectiv
un bun individual determinat sau sume de bani ori bunuri determinate prin caractere generice.
A. În ceea ce priveşte obligaţiile accipiensului de bună-credinţă precizăm că este socotit a fi un
accipiens de bună-credinţă acela care nu a ştiut că plata ce i-a fost făcută este nedatorată (Bona fides
praesumitur). În această situaţie se dispune că accipiensul de bună-credinţă va fi obligat:
a. să restituie lucrul, păstrând, ca orice posesor de bună-credinţă fructele (art. 1645 alin. 1 din NCC);
b. să restituie numai preţul cu care a vândut lucrul, nu şi valoarea lui, dacă l-a înstrăinat (art.1641 din
noul Cod civil, respectiv art. 996 Codul civil din 1864);
c. va fi liberat de obligaţia de restituire a lucrului pierit fortuit (art.1642 din noul Cod civil, respectiv
art. 995 Codul civil din 1864).
B. Obligaţiile accipiensului de rea-credinţă
Este socotit a fi de rea-credinţă accipiensul care deşi ştia că plata nu i se datorează, totuşi o primeşte.
Potrivit prevederilor cuprinse în noul Codul civil, acesta va fi ţinut:
a. să restituie atât lucrul primit cât şi fructele din ziua plăţii, ( art. 1645 alin. 2 NCC);
b. să restituie valoarea lucrului din ziua cererii în restituire, adică din momentul introducerii acţiunii în
justiţie, indiferent de preţul primit, dacă a înstrăinat bunul (art.1641 din noul Cod civil);
c. să restituie valoarea bunului, chiar dacă acesta a pierit fortuit, din momentul formulării acţiunii în
restituire, exceptând situaţia în care va face dovada că lucrul ar fi pierit şi dacă se afla în posesiunea
proprietarului (adică la solvens, art.1642 din noul Cod civil).
În cazurile în care plata nedatorată a constat într-o sumă de bani sau într-o cantitate de bunuri
determinate generic, accipiensul, indiferent dacă este de bună sau rea-credinţă va trebui să restituie aceeaşi
sumă sau aceeaşi cantitate de bunuri, de aceeaşi calitate.
În situaţia în care plata nedatorată a constat în a da un bun determinat individual, acţiunea în restituire
capătă caracterul unei acţiuni în revendicare1.
3.3.2. Obligaţiile solvensului constau în aceea că va fi obligat a restitui atât accipiensului de bună-
credinţă cât şi celui de rea-credinţă cheltuielile făcute cu conservarea lucrului sau cele care au dus la un spor
de valoare asupra lucrului.
În acest sens art.1644 din noul Cod civil, (art. 997 codul civil din 1864), dispune: „Dreptul la
rambursarea cheltuielilor făcute cu bunul ce face obiectul restituirii este supus regulilor prevăzute în materia
accesiunii pentru posesorul de bună-credinţă sau, dacă cel obligat la restituire este de rea-credinţă ori cauza
restituirii îi este imputabilă, regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de rea-credinţă”.
3.4. Situaţiile juridice în care obligaţia de restituire a plăţii nedatorate nu există.
Acestea sunt:
a. în cazul obligaţiilor civile naturale (imperfecte) achitate de bună voie de către debitor.
O astfel de situaţie este cea reglementată în art.2506 alin.2 din noul Cod civil, ( art. 20 alin. 1 din
Decretul nr. 167/1958, abrogat), potrivit căruia „ Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce dreptul la
acţiune s-a prescris nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că
termenul prescripţiei era împlinit.”.
b. când plata s-a făcut în baza unui contract nul absolut pentru o cauză imorală gravă.
Într-o asemenea situaţie solvensul nu va putea pretinde restituirea plăţii nedatorate chiar dacă un
asemenea contract este desfiinţat retroactiv şi părţile trebuie puse în situaţia anterioară încheierii lui, întrucât el

1
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.115; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.156.

65
ar trebui să invoce ca temei al restituirii caracterul imoral al propriei sale atitudini. („Nemo auditur propiam
turpitudinem” , „Nimeni nu este ascultat când se scuză invocând propria-i necuviinţă”)1.
c. în situaţia în care plata a fost efectuată în baza unui contract anulabil pentru incapacitate a uneia
dintre părţi, solvensul, potrivit art.1476 din noul Cod civil, ( art. 1098 Codul civil din 1864), nu va putea cere
restituirea plăţii nedatorate ci va putea invoca îmbogăţirea fără justă cauză deoarece ,, Plata făcută unui
creditor care este incapabil de a o primi nu liberează pe debitor decât în măsura în care profită creditorului
”.
d. situaţia consacrată în art.1342 din noul Cod civil, ( art. 993 Codul civil din 1864), potrivit căruia
plata datorată a fost făcută de către o altă persoană decât debitorul iar creditorul accipiens a distrus cu bună-
credinţă titlul constatator al creanţei sale. În această situaţie plata făcută de o altă persoană decât adevăratul
debitor este o plată nedatorată şi solvensul poate cere restituirea de la accipiensul – debitor.
Potrivit art.1342 din noul Cod civil dacă accipiensul – creditor având reprezentarea faptului că a primit
plata de la adevăratul debitor, distruge titlul constatator al creanţei sale, fiind de bună-credinţă, obligaţia lui de
restituire către solvens încetează. „Buna-credinţă exteriorizată într-un fapt material – distrugerea titlului
constatator al creanţei – paralizează acţiunea de restituire a solvensului împotriva sa”2.
În conformitate cu prevederile art.1342 alin. 2 din noul Cod civil, ultima parte, solvensul va avea
împotriva adevăratului debitor o acţiune izvorâtă din subrogaţia legală în drepturile creditorului plătit.
4. Îmbogăţirea fără justă cauză
4.1. Noţiune. Reglementare
4.1.1. Noţiune
În doctrină3 îmbogăţirea fără justă cauză a fost definită ca fiind „faptul juridic licit prin care
patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane fără ca pentru aceasta să existe
un temei juridic” (un temei just). Din acest fapt juridic se naşte un raport obligaţional în conţinutul căruia se
află obligaţia pentru cel care şi-a mărit patrimoniul său de a restitui, în limita mărimii, către cel care şi-a
diminuat patrimoniul. Acestuia din urmă i se recunoaşte posibilitatea intentării unei acţiuni în justiţie prin care
să poată pretinde restituirea (actio de in rem verso = acţiune cu privire la transformarea banilor într-un bun
material – acţiune în restituire)4.
4.1.2. Reglementarea juridică. Precizăm că în art. 1345-1348 din noul Cod civil se consacră
legislativ îmbogăţirea fără justă cauză ca fapt juridic licit , izvor de obligaţii , faţă de vechea reglementare a
Codului civil din 1864 unde nu era o reglementare expresă. Această instituţie, a îmbogăţirii fără just titlu, a
rezultat din interpretarea dată de doctrină şi jurisprudenţă unor texte de lege care instituiau obligaţia de
restituire atunci când avea loc mărirea patrimoniului unei persoane pe seama patrimoniului altei persoane.
Astfel de situaţii erau cuprinse în: art.484, art.493, art.997, art.1618, art.1691 şi altele din C.civ. din
1864, având corespondent în art. 550, 580, 1644 din NCC.
În toate aceste situaţii şi în altele similare instanţele judecătoreşti au făcut aplicarea acestui principiu
astfel încât se poate spune, fără teama de a greşi, că instituţia îmbogăţirii fără justă cauză este o creaţie a
practicii judecătoreşti5.

1
A se vedea: V. Hanga – „Adagii juridice latineşti”, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 1998, p.76: L. Săuleanu, S. Răduleţu –
op.cit., p.214-215.
2
A se vedea: C. Bîrsan – „Efecte juridice alei bunei-credinţe în materia obligaţiilor” în Analele Universităţii Bucureşti, nr.1/1972,
p.77.
3
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.119; M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.531-532; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.160.
4
L. Săuleanu, S. Răduleţu – op.cit., p.8-11. Autorii precizează că „actio de in rem verso” este o „Acţiune în justiţie prin care se poate
pretinde restituirea îmbogăţirii realizată de o persoană pe seama patrimoniului altei persoane fără să existe temei juridic”.
5
A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.118.

66
 În art. 1345 din noul Cod civil se dispune: ,,Cel care s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul
altuia este obligat la restituire, în măsura propriei sale îmbogăţiri şi în limita pierderii patrimoniale suferite
de cealaltă persoană’’.
De reţinut este faptul că, legiutorul actual reglementează numai cazurile în care îmbogăţirea este
justificată, ceea ce , prin interpretarea potrivit regulii per a contrario, în toate celelalte cazuri , îmbogăţirea are
loc fără just temei. Astfel, potrivit art. 1346 NCC ,, Îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă: a) din
executarea unei obligaţii valabile; b) din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui
îmbogăţit; c) dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său ori, după
caz, cu intenţia de a gratifica’’.
4.2. Condiţiile necesare promovării acţiunii în restituire (actio de in rem verso).
Două sunt categoriile de condiţii necesare a fi îndeplinite pentru introducerea unei asemenea acţiuni în
instanţă şi anume: condiţii materiale şi condiţii juridice.
A. Condiţii materiale
a. Mărirea unui patrimoniu prin dobândirea unui bun sau a unei creanţe, îmbunătăţirea unui lucru al
proprietarului de către o altă persoană.
Îmbogăţirea se poate realiza şi prin evitarea unor cheltuieli obligatorii cum sunt: plata unei datorii,
remiterea de datorie, prestarea unor servicii de către altul în favoarea pârâtului etc.
b. Micşorarea unui patrimoniu care poate rezulta dintr-o pierdere economică materializată prin ieşirea
unei valori din patrimoniu, efectuarea unor lucrări de conservare în favoarea îmbogăţitului.
c. Existenţa unei corelaţii directe între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt, în sensul că
cele două acţiuni (ambele fenomene) adică atât sporirea (îmbogăţirea) cât şi micşorarea (însărăcirea)1 să fie
efectul unei cauze unice sau să aibă aceeaşi origine. Nu este vorba de un raport de cauzalitate între mărirea
unui patrimoniu şi micşorarea celuilalt 2 întrucât o astfel de legătură poate fi numai între faptă şi rezultatul ei, în
timp ce mărirea unui patrimoniu şi micşorarea celuilalt au o cauză unică3, un fapt juridic sau un eveniment.
d. Îmbogăţirea să nu fie imputabilă celui îmbogăţit. Sigur că într-o astfel de situaţie nu se mai poate
pune problema unei îmbogăţiri fără just titlu.
B. Condiţiile juridice sunt4:
a. Lipsa unei cauze juste (un temei legitim) a măririi patrimoniului unei persoane în defavoarea alteia.
De exemplu are o cauză justă îmbogăţirea produsă în temeiul unui act juridic, contract de vânzare-
cumpărare, de împrumut, de donaţie etc. a unei hotărâri judecătoreşti, prin uzucapiune sau posesia de bună-
credinţă.
b. Însărăcitul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului său de
creanţă împotriva pârâtului.
Actio de in rem verso are un caracter subsidiar, iar cel însărăcit poate apela la această acţiune numai în
situaţia în care nu are şi nici nu a avut o altă cale de drept, nici o altă acţiune în justiţie pentru valorificarea
dreptului său la reparaţiune5.

1
M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.532 şi 561, „îmbogăţit” = „termen prin care se desemnează în mod generic debitorul unui
raport juridic obligaţional generat de faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză”, „însărăcit” = „termen prin care se
desemnează în mod generic creditorul raportului juridic obligaţional generat de faptul licit al îmbogăţirii fără justă cauză”.
2
A se vedea Fr. Deak – op.cit., p.279.
3
A se vedea R. Sanilevici – op.cit., p.224; T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.157.
4
A se vedea: T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.156; R. Sanilevici – op.cit., p.224; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.120; M.N.
Costin, C.M. Costin – op.cit., p.531-532; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.162.
5
T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.158; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.121. Prin decizia nr.102 din 17 iunie 1968 a Tribunalului
Suprem, Colegiul civil, publicată în Revista Română de Drept nr.61/1968, p.171 s-a statuat că actio de in rem verso „trebuie să fie
privită întotdeauna ca având un caracter subsidiar în sensul că nu poate fi primită ori de câte ori se constată existenţa vreunei altei
acţiuni de realizare în drepturi”.

67
 În situaţia în care reclamantul are la îndemână o acţiune bazată pe contract1 sau pe delict, el nu poate
promova o acţiune întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.
În sensul celor de mai sus stau prevederile art. 1348 NCC, potrivit căruia: ,,Cererea de restituire nu
poate fi admis, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat.’’

4.3. Efectele îmbogăţirii fără justă cauză

Îmbogăţirea fără justă cauză are ca efect principal naşterea obligaţiei de restituire în sarcina
îmbogăţitului, a debitorului obligaţiei de restituire.
De regulă, restituirea se face în natură, ori de câte ori este posibil. Când această soluţie nu este
posibilă, restituirea se face prin echivalent bănesc.
Obligaţia de restituire are două limite şi anume:
a. Restituirea se face de către cel care şi-a mărit patrimoniul său, numai în măsura creşterii
patrimoniului la momentul introducerii acţiunii.
b. Cel care şi-a micşorat patrimoniul nu poate pretinde mai mult decât diminuarea patrimoniului său,
în caz contrar s-ar ajunge la îmbogăţirea însărăcitului fără just temei ( art. 1345, 1347 şi art.1639-1647 din
NCC, respectiv art. 995-997 Codil civil din 1864).
4.4. Natura juridică
În ceea ce priveşte natura juridică a îmbogăţirii fără justă cauză ne raliem părerii2 potrivit căreia acest
fapt juridic licit este un izvor distinct de obligaţii, cu condiţii şi efecte proprii şi că se impunea reglementarea
sa de principiu ca izvor de obligaţii în actuala legislaţie civilă.

1
A se vedea Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă, decizia nr.3548/1999 în „Curtea de Apel Bucureşti. Culegere de practică
judiciară în materie civilă pe anul 1999”, p.31-33.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.122-123.

68
 C U R S U L VI

FAPTUL JURIDIC ILICIT – IZVOR DE OBLIGAŢII1

(RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ)

1. Aspecte generale
1.1.Reglementare
Potrivit prevederilor cuprinse în art. 1349 din noul Cod civil ,, (1) Orice persoană are îndatorirea să
respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin
acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având
discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare
integral. (3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de
fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului. (4) Răspunderea
pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială’’.
Din conţinutul prevederilor cuprinse în articolul sus citat rezultă că acesta reglementează răspunderea
civilă delictuală reglementată în trecut în art. în art. 998-999 din C.civ. din 1864.
Astfel, potrivit alin. 1 al art.1349 din noul Cod civil orice persoană are îndatorirea să respecte normele
de conduită statornicite prin lege sau obiceiul locului şi să nu aducă atingere, drepturilor sau intereselor
legitime ale altor persoane. Persoana care acţionând cu discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de
toate prejudiciile cauzate, adică va răspunde atât pentru suferit de victimă, efectiv- damnum emergens, cât şi
pentru câştigul nerealizat – lucrum cessans ( art. 1381-1395 NCC, privind repararea prejudiciului în cazul
răspunderii delictuale).
Din conţinutul aceluiaşi articol mai rezultă că pe lângă răspunderea pentru fapta proprie (art. 1357
NCC, respectiv art. 998-999) , în alin. 3, legiutorul face referire la răspunderea pentru fapta altei persoane (art.
1372-1374 NCC, respectiv art. 1000 alin. 2, art. 1000 alin.3, art. 1001 Codul civil din 1864), şi la
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele sau lucrurile aflate sub paza oricărei persoane ori ruina
edificiului,( art. 1375-1380 NCC, respectiv art. 1000 alin. 1, art. 1001, art. 1002 Codul civil din 1864).
În alin. 4 al art. 1349 NCC se face precizarea că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele
cu defecte se stabileşte prin lege specială, deci într-o astfel de situaţie nu se vor aplica prevederile răspunderii
civile delictuale ci acelea stabilite prin legea specială, adică Legea nr. 240/2004 privind răspunderea
producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte2.
Din textele legale prezentate mai sus rezultă că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii declanşează un
raport obligaţional concretizat în răspunderea civilă a persoanei care a cauzat o pagubă şi implicit obligaţia
civilă a acesteia de reparare a prejudiciului cauzat.
1.2. Natura juridică a răspunderii civile delictuale
Răspunderea civilă delictuală este o sancţiune civilă cu caracter reparator fără a fi în acelaşi timp o
pedeapsă.

1
L. R. Boilă, în Noul Cod civil.Comentariu pe articole, art. 1-2664, (coordonatori, Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I.
Macovei), Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2012, p.1399-1473.; A. Georgescu Banc, în Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii
.Editura C.H.Beck, Bucureşti 2011, p. 502-519.
2
Republicată în Monitorul Oficial din 313 din 22 aprilie 2008.

69
 Răspunderea civilă delictuală este o sancţiune de drept civil care se aplică mai mult în considerarea
patrimoniului persoanei şi mai puţin în considerarea persoanei care a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de
prejudicii1.
Acest caracter explică de ce după moartea autorului prejudiciului, obligaţia de despăgubire, deci
răspunderea civilă, se transmite asupra moştenitorilor săi. Dacă răspunderea civilă delictuală ar fi considerată o
pedeapsă (aceasta fiind caracterizată printr-un caracter (intuitu personae) atunci ea nu s-ar putea transmite
moştenitorilor
1.3. Funcţiile răspunderii civile delictuale.
În doctrină s-a reţinut că funcţiile răspunderii civile delictuale sunt: funcţia reparatorie – o funcţie
esenţială, fundamentală şi funcţia educativ-preventivă, o funcţie derivată din prima, una accesorie, ea nefiind
de esenţa răspunderii civile delictuale.
a. Funcţia reparatorie
Aşa după cum am arătat răspunderea civilă delictuală se materializează într-o obligaţie de despăgubire
în sarcina celui care a produs prejudiciul.
Din acest punct de vedere răspunderea civilă delictuală poate fi considerată un mijloc de apărare a
drepturilor subiective civile, patrimoniale sau nepatrimoniale.
Funcţia reparatorie este totuşi una relativă deoarece de puţine ori se poate realiza o recuperare deplină,
în materialitatea lor, a valorilor deteriorate sau distruse. Aceasta induce ideea necesităţii unei prevenţii
accentuate prin aplicarea cu stricteţe a principiilor răspunderii civile delictuale de natură a conduce la
înlăturarea sau măcar la diminuarea severă a cazurilor de săvârşire a unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.
b. Funcţia educativ-preventivă
Funcţia educativ-preventivă este o funcţie accesorie funcţiei reparatorii şi este efectul tuturor
mijloacelor de apărare a drepturilor subiective în general2 deoarece implementarea în conştiinţa oamenilor că
fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu rămâne nesancţionată, ea atrage după sine obligaţia de dezdăunare, dar
poate atrage şi alte forme ale răspunderii juridice – penale contravenţionale, administrative etc.
1.4. Felurile răspunderii civile delictuale.
Atât din cele prezentate mai sus dar şi din dispoziţiile noului Cod civil rezultă că răspunderea civilă
delictuală este de mai multe feluri:
A. Răspunderea pentru fapta proprie aşa cum este definită în art.1349 coroborate cu art.1357-1371
NCC, ( art. 998- 999 Codul civil din 1864).
B. Răspunderea pentru fapta altuia , reglementată prin art. 1349 coroborată cu art. 1372 NCC,( art.
998-999, art. 1000 alin. 2 Codul civil din 1864), care la rândul ei se împarte în:
a. Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie (art.1372 din noul Cod
civil, respectiv art. 1000 alin. 2 Codul civil din 1864);
b. Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi, (art.1373 din noul Cod civil, respectiv art. 1000
alin 3 Codul civil din 1864).
C. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri, reglementată art. 1349 coroborat
cu art.1375-1380 NCC ( art. 1000 alin. 1, art. 1001, art. 1002, Codul civil din 1864), care este şi ea împărţită
în:
a. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, (art.1375 din noul Cod civil,
respectiv, art. 1001 Codul civil din 1864);

1
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.126; M. Eliescu – op.cit., p.29; V.Stoica, N. Puşcaş, P.Truşcă – op.cit., p.294.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.143 şi urm.

70
 b. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, (art.1376 din noul Cod civil, respectiv,
art. 1000 alin. 1 Codul civil din 1864 );
c. Răspunderea pentru ruina edificiului, (art.1378 din noul Cod civil, repectiv art. 1002 Codul
civil din 1864).

2. Răspunderea pentru fapta proprie.

2.1. Condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale.
În art.1349 şi art. 1357 din noul Cod civil sunt reglementate aspecte privind răspunderea civilă
delictuală pentru fapta proprie cât şi condiţiile generale în care se poate angaja această răspundere.
Aceste condiţii generale sunt:
a. existenţa unei fapte ilicite;
b. existenţa unui prejudiciu;
c. existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
d. existenţa vinovăţiei (culpei) autorului faptei ilicite.
În literatura de specialitate unii autori au considerat necesar să trateze şi o altă condiţie şi anume aceea
a existenţei capacităţii delictuale1, dar aşa cum bine s-a susţinut de alţi autori2 (opinie la care achiesăm şi noi)
„nu poate exista vinovăţie dacă nu există discernământul faptelor săvârşite”, deci dacă se are în vedere
vinovăţia ca o condiţie generală a răspunderii delictuale civile, se are în vedere implicit capacitatea delictuală a
autorului faptei.
În general încheierea unui act juridic, deci şi a unui contract, presupune existenţa acordului de voinţă
al părţilor care se realizează prin întâlnirea ofertei de a contracta şi acceptarea acelei oferte.
Unirea ofertei cu acceptarea constituie mecanismul însuşi al încheierii contractului.
2.2. Fapta ilicită.
2.2.1. Noţiune.
În literatura de specialitate au fost formulate mai multe definiţii cu privire la noţiunea de faptă ilicită.
Astfel „fapta ilicită este un act de conduită prin săvârşirea căruia se încalcă regulile de
comportament în societate”3.
De asemenea, în viziunea unor reputaţi autori4 fapta ilicită este „orice faptă prin care încălcându-se
normele dreptului obiectiv sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane”.
În vederea angajării obligaţiei la plata despăgubirilor, prejudiciul trebuie să fi fost produs printr-o
faptă ilicită, constând în încălcarea de către orice persoană cu discernământ, a regulilor de conduită pe care
legea sau obiceiul locului le impun şi să nu aducă atingere, prin acţiunile sau inacţiunile sale, drepturilor sau
intereselor legitime ale altor persoane.
Fapta ilicită presupune existenţa a trei elemente5: - un element material, un element psihologic şi un
element de ordin social.
Materializarea faptei ilicite în exterior se realizează sub formă comisivă (o acţiune pozitivă) şi sub o
altă formă omisivă (adică a abţinerii de la o acţiune într-o împrejurare în care există obligaţia de a acţiona).
Faptele comisive (acţiunile) se pot concretiza în furtul unui bun din posesia, detenţia sau proprietatea
altcuiva, distrugerea acestuia, producerea unui accident rutier cu pagube şi victime, insultarea unei persoane
etc.

1
A se vedea: V. Stoica, N. Puşcaş, P. Truşcă – op.cit., p.296.
2
A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.145.
3
A se vedea: M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.456-457.
4
A se vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.176.
5
M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.456.

71
 Faptele omisive (inacţiunile) au loc atunci când autorul are o anumită obligaţie de executat şi acesta nu
şi-a executat-o, cauzând astfel prejudicii altor persoane.
De exemplu, agentul de pază care avea obligaţia de a asigura paza obiectivului încredinţat ,venind în
stare de ebrietate la serviciu, a adormit în post şi autori necunoscuţi au vandalizat obiectivul păzit.
Elementul psihologic – este desprins din atitudinea autorului de a alege o anumită conduită, de voinţa
acestuia ce se poate manifesta sub forma intenţiei sau a culpei (neglijenţei sau imprudenţei).
Cel de-al treilea element al faptei ilicite este elementul de ordin social care constă în reprobarea
socială care „din punct de vedere subiectiv este legată de greşeală, iar din punct de vedere obiectiv îşi găseşte
expresia juridică în caracterul ilicit al faptei”1.
2.2.2. Cauzele exoneratoare de răspundere.
În noul Cod civil sunt reglementate expres drept cauze care exclud răspunderea civilă următoarele
situaţii:
a. Forţa majoră şi cazul fortuit;
b. Fapta victimei sau a terţului;
c. Exerciţiul drepturilor;
d. Legitima apărare;
e. Starea de necesitate;
f. Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege;
g. Alte cauze de exonerare .
2.2.2.a.Forţa majoră. Cazul fortuit.
Potrivit prevederilor art. 1351 din noul Cod civil,( art. 1083 Codul Civil din 1864), răspunderea este
înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit, dacă legea nu prevede altfel
sau părţile nu convin contrariul.
Alineatul 2 al art. 1351 NCC defineşte forţa majoră ca fiind orice eveniment extern , imprevizibil,
absolut invincibil şi inevitabil
În doctrină, forţa majoră a fost definită ca fiind „un fenomen natural sau social exterior, extraordinar
sau de nebiruit, a cărui intervenţie exclude în întregime angajarea răspunderii civile, dacă producerea
prejudiciului a fost determinată exclusiv de această împrejurare”2.
Existenţa cazului de forţă majoră presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
- evenimentul să fie extern, străin de voinţa omului cum ar fi un cutremur de pământ, incendiul,
trăsnetul chiar şi invaziile străine3;
- evenimentul să fie imprevizibil absolut, adică să fie imposibil de a fi prevăzut de toată lumea care
depune o diligenţă maximă în acest sens;
- evenimentul să fie inevitabil şi de neînvins, adică să fie absolut,de nepreîntâmpinat şi de prevenit
pentru toată lumea.
Definiţia legală a cazului fortuit este dată de art. 1351 alin. 3 NCC potrivit căruia acesta ,,este un
eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă
evenimentul nu s-ar fi produs’’.
În doctrină cazul fortuit a fost definit ca fiind o împrejurare relativ imprevizibilă şi relativ invincibilă,
neavând caracter extraordinar, care înlătură culpa celui care acţionează sub influenţa ei, fără a-l exonera de
răspundere pentru prejudiciile cauzate altuia în astfel de circumstanţe1.

1
M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.456.
2
M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.477; A se vedea pentru detalii R. Baciu – „Răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile
cauzate de fapta lucrului”, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 2000, p.103 şi urm.
3
D. Alexandresco – op.cit., p.330.

72
 Astfel de împrejurări pot fi ploaia, grindina, ceaţa, burniţa etc. care pot fi prevăzute şi învinse de o
persoană care depune o diligenţă şi manifestă o prudenţă maximă. De obicei, „Cazul fortuit începe acolo unde
se termină culpa”2.
2.2.2.b. Fapta victimei sau a terţului.
În noul Cod civil , la art. 1352 sunt reglementate printre cauzele exoneratoare de răspundere fapta
victimei şi fapta terţului, astfel:,, Fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu au
caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii
sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere.’’
În literatura de specialitate fapta victimei a fost definită ca fiind un „act de conduită (ilicit sau
culpabil) al persoanei prejudiciate care, din punct de vedere cauzal, determină sau favorizează producerea
pagubei, iar din punct de vedere juridic, exonerează de răspundere pe pârât sau conduce la împărţirea
răspunderii între pârât şi reclamant”3.
În situaţia în care raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu este înfrânt deoarece
prejudiciul nu a fost cauzat prin fapta pârâtului ci prin fapta victimei, atunci responsabilitatea pârâtului nu se
va mai putea angaja, nefiind întrunite condiţiile unei răspunderi civile pentru fapta proprie.
În cazul în care prejudiciul a fost cauzat prin culpa comună a autorului faptei şi a victimei, atunci
fiecare dintre cele două persoane vor răspunde proporţional cu vina proprie4.
Terţa persoană este oricare altă persoană în afara autorului faptei.
În vederea exonerării răspunderii civile delictuale a „autorului faptei” este necesar ca acesta să facă
proba că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este a unei terţe persoane, putând folosi în acest fel orice mijloc
de probă, inclusiv martori şi prezumţii. Autorul faptei va trebui să probeze existenţa raportului de cauzalitate
dintre fapta terţului şi prejudiciul cauzat şi „per a contrario”, înlăturarea răspunderii autorului faptei.
Reglementarea dată acestor ultime două cauze de exonerare de răspundere de art. 1352 NCC
evidenţiază, contrar unor concluzii doctrinare5, că fapta victimei şi fapta terţului, pentru care nu este ţinut să
răspundă debitorul, înlătură răspunderea şi atunci când aceste fapte nu sunt imprevizibile , inevitabile şi
absolut invincibile dar îndeplinesc caracteristicile cazului fortuit, cu condiţia ca acest lucru să nu fie prohibit
de lege sau contrar înţelegerii părţilor
2.2.2.c.Exerciţiul drepturilor.
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în conţinutul articolului 15 din noul Cod civil, ,, Niciun drept nu poate fi
exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-
credinţe.’’
În consecinţă, dacă prerogativele legale sunt exercitate în limitele stabilite, titularul unui astfel de
drept subiectiv civil, nu va fi supus obligaţiei de reparare, chiar dacă prin exerciţiul normal al acestui drept s-
au adus anumite restrângeri sau prejudicii altei persoane.
În acest sens trebuie înţeles şi adagiul Qui suo iure utitur neminem laedit – ceea ce înseamnă că Cine
se foloseşte de dreptul său nu vatămă pe nimeni6.

1
M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.127-128; C. Stătescu , C. Bîrsan, Drept civil .Teoria generală a obligaţiilor, ed. a III-a
,Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 318.
2
R. Baciu – op.cit., p.417.
3
M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.455 şi urm.
4
D. Alexandresco – op.cit., p.421-422.
5
C. Stătescu , C. Bîrsan, Drept civil .Teoria generală a obligaţiilor, ed. a III-a ,Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 317; A.
Georgescu-Banc, op. cit. p. 503
6
V. Hanga – op.cit., p.98; L. Săulescu, S. S. Răduleţu – op.cit., p.267.

73
 Exercitarea unui drept devine abuzivă când dreptul este utilizat cu intenţia de a păgubi o altă
persoană1. În această situaţie va determina întotdeauna naşterea obligaţiei de despăgubire având ca temei
art.1349 din noul Cod civil,( art. 998-999 Codul Civil din 1864).
Răspunderea pentru abuzul de drept este reglementată şi în art.723 Cod de procedură civilă potrivit
căruia „(1) Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia
au fost recunoscute. (2) Partea care foloseşte aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele
pricinuite” (s.n.)2.
2.2.2.d. Legitima apărare
În Codul civil din 1864 nu era reglementată instituţia legitimei apărări. Doctrina3 a admis unanim
că legitima apărare ca şi starea de necesitate sunt cauze de înlăturare a caracterului ilicit al faptei
prejudiciabile şi atunci au apelat la prevederile art.44 şi 45 din Codul penal apreciind, în mod justificat, că
asemenea cauze produc efecte de exonerare atât pentru răspunderea penală cât şi pentru răspunderea civilă
delictuală.
În prezent, această cauză de exonerare este reglementată prin art. 1360 NCC în sensul că :,, (1) Nu
datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu. (2) Cu toate
acestea, va putea fi obligat la plata unei indemnizaţii adecvate şi echitabile cel care a săvârşit o infracţiune
prin depăşirea limitelor legitimei apărări’’.
După cum se poate observa, legiutorul nu defineşte noţiunea de legitimă apărare aşa că, pentru o mai
bună înţelegere a acesteia vom apela la prevederile art.44 Cod penal, (art. 19 din noul Cod penal) care dispune
că „Este în legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi
injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana
sau drepturile celui atacat ori interesului public.
Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele
unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul”.
Pentru a putea exista legitima apărare este necesar a fi îndeplinite următoarele condiţii:4
a. Să existe un atac material (nu un simplu atac verbal cum ar fi ameninţările, insultele etc.); să fie
direct (adică să ameninţe nemijlocit pe persoana sau obiectul împotriva căruia este îndreptat); să fie imediat
(pericolul pe care îl produce să se fi ivit deja – pericol actual – sau să fie pe punctul de a se produce – pericol
iminent); să fie injust în sensul că atacatorul nu are temei juridic care să-i justifice comportarea – de exemplu
executarea silită a unor bunuri nu poate avea un caracter injust.
O faptă pentru a fi considerată ca fiind săvârşită în legitimă apărare ea trebuie să se producă între
momentul în care atacul a devenit iminent şi până în momentul epuizării, după acest moment fapta comisă
încetează să mai aibă caracter de legitimă apărare5.
b. Atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane sau a dreptului acesteia ori împotriva unui interes
obştesc (de exemplu vătămările produse atacatorului de către paznic pentru imobilizarea acestuia).
c. Atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.

1
I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu - „Drept civil român”, vol. II, Bucureşti, 1942, p.91.
2
D. Radu, R. Sanielevici – „Exercitarea drepturilor civile şi procesual civile şi abuzul de drept în practica noastră judiciară” în
„Analele Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi, 1967, p.163 şi urm.; I Turcu, Noul Cod civil , Comentarii şi explicaţii, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2011, p. 1353.
3
C. Stătescu , C. Bîrsan, Drept civil .Teoria generală a obligaţiilor, ed. a III-a ,Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 188.
4
A se vedea: V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu – „Explicaţii teoretice ale Codului
penal român, vol.I, Partea generală”, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p.350 şi urm.
5
Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr.1565 din 30 iunie 1976 (republicată) citată de C. Stătesu, C. Bîrsan – op.cit., p.179,
nota 2 subsol.

74
 d. Apărarea să fie proporţională cu atacul întrucât depăşirea limitelor unei apărări proporţionale va
putea cauza ea însăşi o răspundere. Dacă disproporţia între atac şi apărare este datorată unei tulburări sau
temeri produse de agresor ne aflăm în prezenţa unei legitime apărări.
De asemenea, reţinem aici şi modificările aduse textului privind legitima apărare1 potrivit cărora „Se
prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a
unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere,
dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare”.
Reluând prevederile art. 1360 NCC, rezultă că, nu va fi ţinut a răspunde cel care a săvârşit fapta ilicită
pentru a înlătura un atac direct, material, imediat şi injust îndreptat împotriva sa sau al altei persoane. Totuşi
acesta va răspunde dacă a depăşit limitele unei apărări proporţionale.
2.2.2.e. Starea de necesitate
Nici starea de necesitate, ca şi legitima apărare, nu a fost reglementată în Codul civil din 1864. În
prezent această cauză de exonerare şi-a găsit reglementarea în art. 1361 din noul Cod civil, potrivit căruia: ,,
Cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori
bunurile proprii de un prejudiciu sau pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit
regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză.’’
Pentru definirea noţiunii vom apela la prevederile art.45 alin.2 din Codul penal (art. 20 din noul Cod
penal) care dispun că : „Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol
iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau a unui
bun important al său ori al altuia sau un interes public”.
Răspunderea civilă delictuală va fi angajată atunci când persoana care a săvârşit fapta „şi-a dat seama
că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi putut produce dacă prejudiciul nu era
înlăturat” (art.45 alin.3 Cod penal).
Potrivit art. 1361 NCC cel care a comis fapta pentru a salva viaţa sau sănătatea sa ori a altei persoane,
ori pentru a proteja bunurile sale, producând în acest fel prejudicii materiale altei persoane , va fi obligat la
desdăunare potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză prevăzute în art. 1347 coroborate cu art.
1639-1649 NCC, ( art. 995-997 Codul civil din 1864).
În noua reglementare a răspunderii delictuale pentru propria faptă este reglementată situaţia specială
în care starea de necesitate înlătură angajarea răspunderii pentru delict civil, dar poate angaja răspunderea
pentru săvârşirea unui fapt licit2
2.2.2.f. Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege.
Noul Cod civil preluând ideile consacrate în literatura de specialitate3 a reglementat de sine stătător şi
cauza de exonerare constând în îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege.
În sensul celor prezentate mai sus art. 1364 NCC dispune: ,, Îndeplinirea unei activităţi impuse ori
permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să îşi dea seama de
caracterul ilicit al faptei sale săvârşite în asemenea împrejurări’’.
Fapta săvârşită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii, ori pentru a îndeplini un
ordin al superiorului, dat cu respectarea legii nu va avea caracter ilicit chiar dacă prin aceasta s-ar cauza
anumite prejudicii unui drept subiectiv.

1
A se vedea art.1 pct.1 din Legea nr.169/2002 privind modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de procedură penală şi a
unor legi speciale (publicată în Monitorul Oficial nr.261/2002 şi prin Titlul IX din Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile
proprietăţii şi justiţiei, publicată în Monitorul Oficial nr.653/2005.
22
L. R. Boilă, în Noul Cod civil.Comentariu pe articole, art. 1-2664, (coordonatori, Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I.
Macovei), Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2012, p.1422-1423.
3
M. Eliescu – op.cit., p.158-159; T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.181; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.190.

75
 De exemplu în cazul executării unui mandat de arestare preventivă, de către agentul public, cu
respectarea dispoziţiilor legale, acţiunea sa este una licită.
Aducerea la îndeplinire a ordinului superiorului, emis de un organ competent, cu respectarea
prevederilor legale, înlătură caracterul ilicit al faptei, dacă modul de executare nu a fost ilicit.
2.2.2.g. Alte cauze de exonerare.
Noul Cod civil , în art. 1354 dispune că ,,Victima nu poate obţine repararea prejudiciului cauzat de
persoana care i-a acordat ajutor în mod dezinteresat sau de lucrul, animalul ori edificiul de care s-a folosit cu
titlu gratuit, decât dacă dovedeşte intenţia sau culpa gravă a celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat să
răspundă’’.
Interpretarea prevederilor legale prezentate mai sus, ne duce la concluzia că persoana care a acordat
ajutor cu titlu gratuit victimei sau paznicul juridic al lucrului care a cauzat paguba, în situaţia în care victima s-
a folosit cu titlu gratuit de lucru, vor fi exoneraţi de răspundere. Dacă victima dovedeşte că aceste persoane au
acţionat cu intenţie sau din culpă gravă,(astfel cum sunt definite formele de vinovăţie în art. 16 NCC1), atunci
aceasta se va putea îndrepta împotriva lor cu o acţiune în desdăunare.
În art. 1355 din noul Cod civil sunt reglementate clauzele privind răspunderea, sens în care se
dispune:,, (1) Nu se poate exclude sau limita, prin convenţii sau acte unilaterale, răspunderea pentru
prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă. (2) Sunt valabile
clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudenţă sau neglijenţă,
bunurilor victimei. (3) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii nu
poate fi înlăturată ori diminuată decât în condiţiile legii. (4) Declaraţia de acceptare a riscului producerii
unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăşi, renunţarea victimei la dreptul de a obţine plata despăgubirilor’’.
Din interpretarea prevederilor legale precizate mai sus rezultă imposibilitatea părţilor de a exclude sau
a determina limitele răspunderii pentru prejudiciul material provocat de o faptă comisă cu intenţie sau din
culpă gravă. În acelaşi timp părţile pot include clauze care sunt de natură a exclude răspunderea pentru
prejudiciile cauzate din culpă uşoară sau simplă( imprudenţă sau neglijenţă).
Răspunderea pentru daunele provocate integrităţii fizice şi psihice precum şi sănătăţii omului va putea
fi angajată sau înlăturată numai în condiţiile prevăzute expres de lege.
De asemenea, potrivit alin. 4 al art.1355 din NCC, simpla declaraţie a părţii vătămate prin care aceasta
acceptă riscul producerii unui prejudiciu nu reprezintă o renunţare a victimei la dreptul de a fi despăgubită.
În literatura anterioară apariţiei NCC consimţământul victimei era socotit ca o cauză care înlătură
caracterul ilicit al faptei şi care are în vedere acordul acesteia de a se comite o faptă ilicită prin care autorul ar
putea să-i cauzeze un prejudiciu.
Persoana care a consimţit (victima) nu urmăreşte cauzarea prejudiciului ci numai săvârşirea faptei
ilicite. Este vorba de o clauză de neresponsabilitate2.
Caracteristic acestei situaţii este faptul că victima trebuie să-şi manifeste consimţământul anterior
săvârşirii faptei. Nu are caracterul unei clauze de nerăspundere acordul dat de victimă, după producerea
pagubei prin care declară că renunţă la despăgubirea datorată de autorul faptei.

1
Art. 16 NCC prevede :,, (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai pentru faptele sale săvârşite cu intenţie
sau din culpă. (2) Fapta este săvârşită cu intenţie când autorul prevede rezultatul faptei sale şi fie urmăreşte producerea lui prin
intermediul faptei, fie, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat. (3) Fapta este săvârşită din culpă când
autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevedem rezultatul faptei,
deşi trebuia să îl prevadă. Culpa este gravă atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţă sau imprudenţă pe care nici persoana cea
mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile interese. (4) Atunci când legea condiţionează efectele juridice ale unei
fapte de săvârşirea sa din culpă, condiţia este îndeplinită şi dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie
2
A se vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.182.

76
 Referitor la admisibilitatea clauzei de nerăspundere ea se poate referi atât la drepturile patrimoniale cât
şi la unele drepturi personale nepatrimoniale (De exemplu în art.11 lit. „a” din Legea nr.8/1996 privind dreptul
de autor şi drepturile conexe referitoare la dreptul la paternitatea operei cât şi dreptul la inviolabilitatea operei).
De asemenea practica judiciară a statuat că se poate recunoaşte valabilitatea unor clauze de
nerăspundere dispunând că: „...asumarea riscului de către sportiv funcţionează numai în cazul în care
organizatorul a luat toate măsurile de protecţie obligatorii (...) fără a i se reţine în sarcină vreo culpă
organizatorică”1.
În prezent o aplicabilitate mai mare a clauzei de nerăspundere se regăseşte în cuprinsul unor acte
normative privind efectuarea prelevării şi transplantului de organe, ţesuturi şi celule de origine umană în scop
terapeutic2.
În aceste acte normative se precizează că prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană, în
scop terapeutic se poate efectua de la persoane majore în viaţă, având capacitate de exerciţiu deplină, după
obţinerea consimţământului informat, scris, liber, prealabil şi expres al acestora (s.a.).
În situaţia în care procedura de obţinere a consimţământului este respectată, medicul sau echipa de
medici va fi exonerată de răspundere.
2.3. Prejudiciul
2.3.1. Noţiunea de prejudiciu
În afara existenţei unei fapte ilicite, pentru a putea angaja răspunderea delictuală pentru fata proprie,
aşa cum este reglementată în art.1349 coroborat cu art.1357-1371 din noul Cod civil, mai este necesar
producerea unei pagube victimei.
Aşa după cum rezultă din prevederile art.1531 din noul Cod civil,( art. 1084 Codul civil din 1864),
paguba trebuie să fie o pierdere reală (damnum emergens) sau să fi lipsit victima de posibilitatea obţinerii unui
profit (lucrum cessans)3.
În sensul celor de mai sus art. 1531 NCC dispune:,, (1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a
prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de
creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea prejudiciului, se ţine seama de cheltuielile pe
care creditorul le-a făcut , într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciulu. (3) Creditorul
are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial’’.
Prejudiciul a fost definit, în doctrină, ca fiind un „element esenţial al răspunderii delictuale” şi care
„constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o
altă persoană ori ca urmare a acţiunii unui animal sau lucru aflat sub paza juridică a altei persoane”4.
De reţinut că termenii de prejudiciu, pagubă, daună sunt sinonimi, un astfel de sens regăsindu-se atât
în literatura de specialitate cât şi în practica judiciară.
Constituie prejudiciu distrugerea sau degradarea unui bun, vătămarea integrităţii corporale sau a
sănătăţii unei persoane; simple interese de fapt care nu sunt recunoscute de legiuitor ca fiind drepturi
subiective civile etc.
Demn de reţinut este contribuţia adusă de practica judiciară în sensul obligării autorului prejudiciului
de a plăti despăgubiri chiar şi în unele situaţii în care pierderea suferită era consacrată încălcării unui simplu
interes care nu alcătuia un drept subiectiv 1.

1
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr.121/1981 în Revista Română de Drept nr.9/1981, p.63.
2
Titlul VI – „Efectuarea prelevării şi transplantului de organe, ţesuturi şi celule de origine umană în scop terapeutic” din Legea nr.
95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial nr.391/2006.;Art. 68 din NCC.
3
D. Alexandresco – op.cit., p.449; Art.1084 Cod civil dispune: „Daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere
pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit...” (s.a.).
4
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.145;M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.771; V. Stoica, N. Puşcaş, P. Truşcă – op.cit., p.307.

77
 Prejudiciul care poate fi apreciat în bani este un prejudiciu patrimonial (de exemplu prejudiciul
rezultat din distrugerea unui bun) iar prejudiciul care nu este susceptibil de evaluare în bani este un prejudiciu
moral (nepatrimonial) (cum ar fi atingerea adusă onoarei, demnităţii etc.).
În vederea stabilirii intinderii prejudiciului se va ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a
făcut, desigur , într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. În acest sens art.1534 alin.
2 NCC prevede că debitorul nu va datora despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita
cu o minimă diligenţă
2.3.2. Condiţiile necesare pentru a se putea cere repararea prejudiciului
Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească două condiţii: să
fie cert şi să nu fi fost reparat încă.
a. Caracterul cert al prejudiciului
Prejudiciul este sigur atunci când existenţa sa se poate constata cu certitudine şi atunci când acesta se
poate evalua.
Sintagma prejudiciul sigur cuprinde în conţinutul său atât prejudiciul actual, prezent, cât şi prejudiciul
viitor.
Prejudiciul actual, prezent este acea daună care s-a produs deja la data când se pretinde repararea lui.
Prejudiciul viitor este acela care deşi nu s-a produs încă există certitudinea că acesta se va produce în
viitor, fiind astfel susceptibil de evaluare.
Potrivit Principiilor UNIDROIT 20042 un prejudiciu viitor este cert atunci când se referă la existenţa
cât şi la întinderea sa.
Practica judiciară3 a dispus constant repararea prejudiciului chiar şi în cazul în care persoana vătămată
nu era încadrată în muncă la data vătămării dar existau probe certe că urma să se angajeze, întârzierea angajării
fiind datorată faptei ilicite.
De asemenea, s-au acordat despăgubiri chiar şi în situaţia în care partea vătămată era un minor
neîncadrat în muncă, deoarece pierderea ori diminuarea capacităţii sale de muncă, duce cu certitudine, la
constatarea că persoana respectivă nu va fi aptă să se încadreze în muncă la data când va împlini vârsta
prevăzută de Codul muncii.
Precizăm că prejudiciul eventual nu este cuprins în prejudiciul viitor întrucât producerea acestuia nu
este sigură şi nici nu poate fi evaluat.
b. Prejudiciul să nu fi fost reparat încă.
În situaţia în care victima faptei ilicite a fost despăgubită, dreptul la acţiune al acesteia s-a stins prin
executare.
De regulă, repararea prejudiciului prin plată se face de către cel care a cauzat paguba prin fapta sa
ilicită, situaţie în care plata făcută este directă.
Într-un asemenea caz distingem două situaţii:
- autorul faptei ilicite execută obligaţia de plată în mod voluntar ca urmare a înţelegerii în acest sens
cu victima;
- în lipsa unei învoieli părţile raportului obligaţional se pot adresa instanţelor judecătoreşti în procesele
civile sau penale are se vor pronunţa şi asupra prejudiciului material.

1
A se vedea M. Eliescu – op.cit., p.101; X. Pradel - „Le préjudice dans le droit civil de la respinsabilité” în L.G.D.I., Paris, 2004,
p.187 şi urm. (citat de C. Stătescu, C.Bîrsan – op.cit., p.146.
2
Principiile UNIDROIT 2004 privind contractele comerciale internaţionale, 2004, disponibile pe adresa de internet :
http://www.unidroit. org , art. 7.4.3, comentariul 2
3
A se vedea Curtea Supremă de Justiţie, decizia nr.17/1992 în „Probleme de drept 1990”, 1992, p.417-419; Curtea Supremă de
Justiţie, Secţia civilă, decizia nr.2013/1991 în „Dreptul” nr.8/192, p.84.

78
 Dreptul victimei de a pretinde despăgubiri se poate stinge şi în situaţia în care acoperirea prejudiciului
s-a făcut de un terţ printr-un act cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
În cazul terţului care a făcut plata prejudiciului cu titlu oneros, acesta se va subroga în drepturile
creditorului - victimă şi va avea o acţiune în regres împotriva debitorului – autor al faptei ilicite. În cazul în
care plata s-a făcut cu titlu gratuit atunci raporturile obligaţionale se vor stinge.
În situaţia în care terţul a plătit numai o parte din prejudiciu, creditorul – victimă îl va putea urmări pe
debitorul – autor al faptei ilicite cauzatoare de prejudicii pentru diferenţa neplătită.
De asemenea, în cazul contractelor de asigurări, când plata a fost făcută de societatea de asigurări,
dreptul victimei la acţiune în despăgubire se stinge1.

2.3.3. Repararea prejudiciului. Principii.

În situaţia în care condiţiile necesare existenţei prejudiciului sunt îndeplinite se poate trece la măsurile
ce se pot lua în vederea reparării prejudiciului.
Repararea prejudiciului „constă în repunerea celui păgubit în situaţia patrimonială anterioară
păgubirii şi reîntregirea patrimoniului acestuia...astfel încât elementele sale active să atingă valoarea pe care
ar fi avut-o dacă fapta ilicită nu ar fi fost săvârşită”2.
În cazul în care părţile s-au înţeles cu privire la modalităţile reparării prejudiciului, instanţa nu va mai
putea fi sesizată printr-o acţiune care să aibă ca obiect stabilirea cuantumului despăgubirilor şi modalitatea de
reparare a pagubei.
În situaţia contrară în care părţile nu s-au învoit cu privire la repararea prejudiciului, victima are la
dispoziţie o acţiune în justiţie pentru despăgubiri.
La baza soluţionării unei astfel de acţiuni stau următoarele principii:
- principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat;
- principiul reparării în natură a prejudiciului;
- principiul reparării prejudiciului nepatrimonial;
- principiul reparării prejudiciului constând în pierderea unei şanse;
- principiul reparării prjudiciului previzibil.
A. Principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat.
Potrivit acestui principiu autorul prejudiciului este obligat să acopere atât prejudiciul efectiv (damnum
emergens) ci şi beneficiul nerealizat de victimă (lucrum cessans)3 potrivit prevederilor art.1349 coroborate cu
cele cuprinse în art.1516 NCC ( art. 1073 Codul civil din 1864) şi art.1531 din noul Cod civil,( art. 1084
Codul civil din 1864).
Aplicarea acestui principiu are în vedere asigurarea restabilirii situaţiei anterioare a victimei
prejudiciului4.
În ceea ce priveşte întinderea despăgubirii practica judiciară a statuat că „fiind vorba de repararea
unui prejudiciu patrimonial, singurul criteriu pentru determinarea cuantumului despăgubirii este acela al
întinderii lui iar nu cel al situaţiei materiale a victimei”5.

1
A se vedea cu privire la analiza situaţiilor de mai sus: C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.155-158.
2
M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.854.
3
A se vedea Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr.34/1981, în „Revista Română de Drept” nr.11/1981, p.52; decizia
nr.1525/1989 în „Dreptul” nr.8/1990, p.82; Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr.417/1990 în „Dreptul” nr.9-12/1990,
p.243.
4
L. Pop, Tabloul general al răspunderii civile în textele noului Cod civil , în RRDP nr. 1/2010, p. 214.
5
A se vedea decizia nr.412 din 4 martie 1964 a fostului Tribunal Suprem, Colegiul civil în I. Mihuţă, A. Lesviodax – „Repertoriu
1952-1969”, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.410.

79
 De regulă, gravitatea vinovăţiei nu este în practica instanţelor judecătoreşti un criteriu pentru stabilirea
cuantumului despăgubirilor, autorul prejudiciului răspunzând integral chiar şi pentru culpa cea mai uşoară.
Totuşi „în cazul în care paguba a fost cauzată atât prin culpa autorului, cât şi prin aceea a victimei,
adică din culpa lor comună, nu există nici un temei juridic ca partea din paguba cauzată prin culpa victimei
să fie reparată de către autor. Drept urmare, despăgubirile civile pe care trebuie să le plătească autorul nu
vor reprezenta în asemenea situaţii, repararea integrală a pagubei ci numai a unei părţi a acesteia. Fixarea
cuantumului acestor despăgubiri se va face ţinându-se seama de gravitatea culpelor autorului şi victimei,
stabilită pe baza probelor dosarului”1 (s.a.).
Autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii răspunde atât pentru prejudiciile previzibile cât şi pentru
cele pe care nu le-a prevăzut dar care totuşi s-au produs.

B. Principiul reparării în natură a prejudiciului

Repararea în natură a fost definită în doctrină2 ca fiind „o formă de reparare a prejudiciului care
constă într-o operaţie materială (concretizată în restituirea lucrului însuşit pe nedrept; înlocuirea lucrului
distrus prin fapta ilicită cu un lucru similar etc.) sau într-o operaţie juridică...prin îndeplinirea căreia cel
chemat să răspundă sau instanţa de judecată, după caz, înlătură consecinţele negative produse printr-un fapt
material ilicit sau printr-un act unilateral săvârşit în paguba unei persoane vătămate”.
Noul Cod civil reglementează executarea în natură în art. 1527 sens în care dispune: ,, (1) Creditorul
poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care
o asemenea executare este imposibilă. (2) Dreptul la executare în natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la
repararea sau înlocuirea bunului, precum şi orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă’’.
Practica judiciară anterioară intrării în vigoare a NCC, a statuat că, de regulă, repararea prejudiciului
se face în natură dar în cazul în care aceasta nu este posibilă se va recurge la repararea prin echivalent sub
forma acordării de despăgubiri3.
Repararea prin echivalent este „o formă de reparare a prejudiciului...care constă într-o sumă de
bunuri cuprinzând despăgubirea echivalentă pagubei suferite”4.
În toate cazurile întinderea reparaţiei trebuie să fie în concordanţă cu întinderea prejudiciului, să fie în
raport cu prejudiciul efectiv suferit de cel păgubit5.
Jurisprudenţa a statuat că repararea prin echivalent se poate face atât prin acordarea unei sume globale
cât şi prin stabilirea unor prestaţii periodice succesive temporare sau viagere6.
Cuantumul despăgubirilor nu poate fi modificat atât timp cât prejudiciul rămâne acelaşi.
Despăgubirile acordate pot fi modificate ulterior, fie în sensul majorării, fie în sensul diminuării lor
dacă intervin modificări în întinderea prejudiciului.

1
A se vedea fostul Tribunal Suprem, Decizia de îndrumare nr.10/1961 în „Culegere de Decizii 1961”, p.65; Decizia de îndrumare
nr.17/1964 a Plenului fostului Tribunal Suprem în „Culegere de Decizii 1964”, p.52.
2
M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.854.
3
A se vedea Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr.1330/1992 în „Culegere de practică judiciară în materie
penală”, 1992, p.18.
4
M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.857
5
A se vedea în acest sens: Tribunalul Suprem, Colegiul civil, decizia nr.1622/1955 în „Culegere de decizii 1955”, p.173; Tribunalul
Suprem, Secţia civilă, decizia nr.924/1973 în „Culegere de Decizii 1973”, p.175.
6
A se vedea: Tribunalul Suprem, Colegiul civil, decizia nr.782/1961 în „Culegere de decizii 1961”, p.177; Tribunalul Suprem, Secţia
penală, decizia nr.1166/1996 în „Culegere de Decizii 1966”, p.426; Tribunalul Suprem, Colegiul civil, decizia nr.91/1957 (I. Mihuţă,
A. Lesviodax – „Repertoriu...1952-1969”, p.407).

80
 Astfel dacă prejudiciul înregistrează o sporire, o creştere a sa, păgubitul poate cere mărirea
cuantumului despăgubirii deoarece practic este vorba de un nou prejudiciu generat de aceeaşi faptă ilicită şi
care n-a fost avut în vedere de instanţa de judecată atunci când a pronunţat hotărârea iniţială.
În acest sens practica judiciară a statuat că în cazul unei vătămări corporale grave, agravarea stării
sănătăţii păgubitului este echivalentă cu apariţia unui nou prejudiciu şi „faptul că prin hotărârea menţionată s-
a acordat o despăgubire constând într-o sumă globală, nu are nici o eficienţă în promovarea excepţiei
autorităţii lucrului judecat deoarece în motivarea cât şi în dispozitivul hotărârii rezultă în mod evident că
suma globală priveşte un interval de 10 luni şi a fost determinată de diferenţa dintre salariul tarifar şi ajutorul
de boală ce i se cuvenea pe intervalul de timp până la data pronunţării hotărârii”1.
În situaţia în care pe parcurs prejudiciul scade sau încetează să mai existe iar despăgubirea a fost
stabilită sub forma unei prestaţii periodice, cel obligat la dezdăunare poate să ceară instanţei diminuarea sau
suprimarea obligaţiei sale pentru viitor.
C. Modul de stabilire a despăgubirilor în cazul reparării prin echivalent a prejudiciilor.
a. Momentul în funcţie de care se apreciază prejudiciul (echivalentul) pagubelor materiale.
O primă problemă în legătură cu stabilirea despăgubirilor este aceea a determinării momentului în care
se face evaluarea prejudiciului şi stabilirea echivalentului pagubelor materiale.
În acest sens atât practica judiciară2 cât şi doctrina au statuat că evaluarea prejudiciului se face la data
pronunţării hotărârii judecătoreşti. „Dacă s-ar lua în considerare orice alt moment – cum ar fi de pildă, data
producerii pagubei sau aceea a introducerii acţiunii – despăgubirea astfel stabilită ar putea să fie inferioară
ori, dimpotrivă, ar putea depăşi valoarea reală a prejudiciului încercat”3.
b. Repararea prejudiciului patrimonial cauzat prin vătămarea persoanei.
Repararea prejudiciului patrimonial cauzat prin vătămarea persoanei este „o formă distinctă a
reparării prejudiciului care nu comportă distincţie între pierderea suferită şi beneficiul nerealizat şi care este
menită să înlăture sau să compenseze efectele negative produse de faptele ilicite îndreptate împotriva vieţii,
integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei4.
• În cazul vătămării sănătăţii şi integrităţii corporale stabilirea prejudiciilor se analizează în funcţie
după cum:
- vătămarea sănătăţii nu a avut consecinţe de durată;
- vătămarea sănătăţii a avut drept consecinţe pierderea ori reducerea capacităţii de muncă.
În primul caz practica judiciară a decis că pentru stabilirea prejudiciului se iau în considerare
cheltuielile făcute pentru restabilirea sănătăţii (cheltuieli cu îngrijirile medicale şi alte asemenea cheltuieli) şi
eventual diferenţa dintre retribuţie şi sumele primite pe durata concediului medical până la însănătoşire ori
retribuţia de care a fost lipsit pe această perioadă5.
În situaţia în care vătămarea sănătăţii ori a integrităţii corporale a avut drept consecinţă pierderea sau
diminuarea capacităţii de muncă în practică s-au ivit şi mai pot apărea situaţii multiple care conduc la soluţii

1
Tribunalul Judeţean Sibiu, decizia civilă nr.749/1969 în „Revista Română de Drept” nr.2/1970, p.163; În acelaşi sens, Curtea
Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr.2013/1991 în „Probleme de drept 1990-1992”, p.87.
2
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr.1556/1991 în „Probleme de drept 1990-1992”, p.421-422; Curtea Supremă de
Justiţie, Secţia penală, decizia nr.826/1997 în „Dreptul” nr.7/1998, p.144; Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia I penală, decizia
nr.380/1991 în „Culegere de practică judiciară în materie civilă 1991”, p.80-81, decizia nr.398/1992, în „Culegere de practică
judiciară în materie penală 1992”, p.81
3
T.R. Popescu, P. Anca – „Teoria generală a obligaţiilor”, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.173; M. Eliescu – „Răspunderea
civilă delictuală”, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p.407; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.162-163; V. Stoica, N. Puşaş, P.
Truşcă – op.cit., p.312-313.
4
M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.856-857.
5
Tribunalul Judeţean Suceava, decizia penală nr.1378/1972 în „Revista Română de Drept” nr.12/1972, p.162.

81
variate1. Situaţiile ce pot apărea sunt cele care se referă la : persoana vătămată era încadrată în muncă,
persoana vătămată nu era încadrată în muncă deşi era majoră; persoana vătămată nu a împlinit vârsta
majoratului.
• În ipoteza în care fapta ilicită are ca efect moartea victimei: paguba se poate localiza fie în
patrimoniul victimei, fie în patrimoniul altor persoane, fie cocncomitent, în patrimoniul victimei şi în
patrimoniul altor persoane.
Şi în această ipoteză se disting mai multe posibilităţi astfel:
- obligaţia ce revine autorului faptei ilicite de a repara prejudiciile rezultate din stabilirea cheltuielilor
de spitalizare şi a cheltuielilor de înmormântare indiferent dacă aceste cheltuieli au fost făcute de cei aflaţi în
întreţinerea victimei ori a altei persoane2;
- obligaţia ce revine autorului faptei ilicite referitoare la despăgubirile ce trebuie acordate persoanelor
apropiate victimei defunctului. În acest caz se disting două ipoteze:
- în situaţia persoanelor îndreptăţite la despăgubire care au dreptul la pensia de urmaş potrivit Legii nr.
263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice3 aceştia trebuie să se adreseze mai întâi Casei Naţionale de
Pensii Publice pentru stabilirea pensiei de urmaş şi numai dacă pensia nu acoperă întregul prejudiciu prin
pierderea susţinătorului, poate sesiza instanţa judecătorească printr-o acţiune complementară cu caracter
subsidiar, întemeiată pe prevederile art. 998 Cod civil (1349 NCC), pentru obţinerea despăgubirilor
complementare4;
- în situaţia în care persoanele care se aflau în întreţinerea defunctului nu au dreptul la pensie de
urmaş, obligaţia de reparare a prejudiciului capătă noi aspecte în funcţie de diferitele ipostaze în care se pot
găsi aceste persoane, în sensul dacă aceste persoane au vocaţie să ceară despăgubiri. Intră în această categorie
persoanele care primeau efectiv întreţinere de la defunct (conform art.86-96 Codul familiei,abrogate, în
prezent art.518-531 NCC)5, cele care deşi nu primeau efectiv întreţinere, întruneau totuşi la data decesului,
condiţiile cerute de Codul familiei (actualmente NCC), pentru a obţine întreţinerea (adică se aflau în nevoie,
neavând putinţa unui câştig din muncă din cauza incapacităţii de a munci)6 cei care se aflau în fapt în
întreţinerea victimei deşi aceste persoane nu aveau un drept de întreţinere potrivit Codului familiei7,( în
prezent NCC).
Practica judiciară a statuat ca plata despăgubirilor cuvenite celor aflaţi în întreţinerea victimei să se
facă de regulă eşalonat şi nu sub forma unei sume globale8.
Jurisprudenţa a concluzionat că această prestaţie lunară constituie o despăgubire şi nu o pensie de
întreţinere şi în consecinţă, autorul prejudiciului va fi obligat să acopere prestaţiile pe carele plătea victima,
prestaţii de care urmaşii acesteia au fost lipsiţi9.

1
Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr.5364/1971, în Culegere de decizii 1971”, p.418; Tribunalul Judeţean Sibiu, decizia civilă
nr.749/1969, în „Revista Română de Drept” nr.7/1970, p.163; Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr.1356/1983 în „Revista
Română de Drept” nr.5/1984, p.62; Tribunalul Suprem, Plen, decizia de îndrumare nr.13/1968 în „Culegere de decizii 1963”, p.31;
Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr.1092/1970, în „Revista Română de Drept” nr.11/1970, p.170.
2
Tribunalul Suprem, Colegiul civil, decizia nr.212/1956, în „Culegere de decizii 1956”, p.329.
3
Publicată în Monitorul Oficial nr.852 din 20 decembrie 2010, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr.177/2010, publicată în Monitorul Oficial nr.891 din 30 decembrie 2010.
4
Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr.461/1970 în „Revista Română de Drept” nr.11/1970, p.151; Tribunalul Suprem, Colegiul
civil, decizia nr.212/1956 în „Culegere de decizii 1956” 1, p.329; Tribunalul Suprem, Secţia militară, decizia nr.63/1982, în „Revista
Română de Drept” nr.8/1983, p.62.
5
Tribunalul Suprem, Colegiul civil, decizia nr.1032/1956 în „Culegere de decizii 1956”, 1, p.325.
6
T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.171; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.170.
7
Tribunalul Suprem, Colegiul civil, decizia nr.1241/1959 în „Culegere de decizii 1959” , p.183.
8
Tribunalul Suprem, Colegiul civil, decizia nr.2151/1956 în „Culegere de decizii 1956”, p.327.
9
Tribunalul Judeţului Ilfov, Secţia penală, decizia nr.498/1969, în „Revista Română de Drept” nr.11/1969, p.178; Curtea Supremă de
Justiţie, Secţia civilă, decizia nr.1720/1991 în „Dreptul” nr.6/1992, p.88 şi decizia nr.747/1992, în „Dreptul# nr.2/1993, p.75-76.

82
 Atât în cazurile de vătămare a sănătăţii şi integrităţii corporale cât şi în cazul în care fapta ilicită a
cauzat moartea victimei, data de când trebuie să fie plătite despăgubirile este data producerii faptei ilicite a
vătămării sau a decesului şi nu data pronunţării hotărârii judecătoreşti1.
D. Repararea prejudiciului nepatrimonial.
Prejudiciul nepatrimonial poate avea în vedere durerile fizice, cele psihice, atingera adusă onoarei şi
reputaţiei sau chiar un prejudiciu estetic.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a recunoscut, în jurisprudenţa sa, dreptul consumatorilor la
repararea prejudiciului nepatrimonial.2
E. Repararea prejudiciului constând în pierderea unei şanse
Potrivit prevederilor art. 1532 alin. 2 NCC, prejudiciul ce s-ar fi putut cauza prin pierderea unei
şanse de a obţine un avantaj poate fi reparat proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului , ţinând
cont de împrejurări şi de situaţia concretă a creditorului.
Într-o astfel de situaţie cunatumul despăgubirilor este inferior avantajelor pe care creditorul le-ar fi
putut obţine dacă şi-ar fi putut valorifica şansa. Despăgubirile urmează a fi stabilite de instanţă care va avea
în vedere calcul probabilităţilor dar şi procentul în care şansa se putea realiza3
E. Repararea prejudiciului previzibil
Principiul enunţat mai sus are la bază prevederile art. 1533 NCC, potrivit căruia ,, Debitorul răspunde
numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la
momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei
grave a acestuia. Chiar şi în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa
directă şi necesară a neexecutării obligaţiei’’.
Ca regulă debitorul răspunde numai pentru prejudicile pe care le- prevăzut sau pe care putea să le
prevadă ca urmare a neexecutării obligaţiei la data încheierii contractului. Problema reparării numai a
pejudiciului previzibil la data încheierii contractului nu trebuie confundată cu teoria imperviziunii
contractuale4
2.4. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.
Raportul de cauzalitate este o condiţie esenţială a răspunderii civile.
Răspunderea civilă delictuală este antrenată numai atunci când între fapta ilicită săvârşită şi prejudiciul
provocat s-a stabilit existenţa unui raport de cauzalitate, o legătură cauzală directă „în sensul că acea faptă a
provocat acel prejudiciu”5.
Cerinţa de mai sus (prevăzută anterior în art. 998-999 din Codul civil din 1864) rezultă în mod evident
din conţinutul prevederilor art.1349 din noul Cod civil, potrivit căruia: ,, (1) Orice persoană are îndatorirea să
respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin
acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.(2) Cel care, având
discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare
integral. (3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de

1
Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr.69/1973, în „Culegere de decizii 1973”, p.457
2
European Court reports 2002, p. I-02631, CJUE, Simone Leitner c. TUI Deutschland GmbH & Co. KG, C-168, parag.23-24; CJUE,
Axel Walz c. Clickair SA, C-63/09, parag.39, (http://eur-lex.europa.eu).;
3
L. Pop, Tabloul general al răspunderii civile în textele noului Cod civil , în RRDP nr. 1/2010, p. 214; D.A.Ghinoiu, în Noul Cod
civil . Comentariu pe articole , art. 1-2664, (cordonatori: Fl.A.Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei), Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2012, p.1620-1621.
4
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept. Civil.Teoria generală a obligaţiilor, ed. a IX-a, , Editura Hamangiu, Bucureşti 2009, p. 340-341; C.E.
C.E. Zamşa, Teoria impreviziunii, Editura Hamangiu, Bucureşti 2006, p. 146-147; D.A.Ghinoiu, op. cit. p. 1622.
5
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.183.

83
fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului. (4) Răspunderea
pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială’’
Raportul de cauzalitate, ca element al răspunderii civile delictuale, este un fenomen deosebit de
complex iar determinarea acestuia a dus la apariţia în doctrină şi în practica judiciară a mai multor dispute.
Aşa după cum precizau doi reputaţi civilişti români referindu-se la complexitatea şi specificitatea ce le
prezintă raportul de cauzalitate, ca element al răspunderii civile delictuale „Problema centrală este, după
părerea noastră, aceea că, pornind de la premisa caracterului obiectiv al raportului de cauzalitate, să
desprindem, din multitudinea factorilor aflaţi în corelaţie, acei factori umani antecedenţi prejudiciilor care au
determinat producerea acestuia”1.
Determinarea raportului de cauzalitate în cadrul răspunderii delictuale a dus la apariţia unor teorii cu
privire la diferitele sisteme în delimitarea faptelor sau împrejurărilor care pot fi incluse în noţiunea de cauză
care a determinat producerea prejudiciului.
În ceea ce urmează ne vom mărgini doar a enumera succint aceste teorii, ele fiind elaborate pe larg în
lucrările unor reputaţi civilişti după cum urmează:
a. Sistemul echivalenţei condiţiilor (teoria condiţiei sine qua non) potrivit căruia se atribuie valoare
cauzală egală tuturor faptelor şi evenimentelor care au precedat acel prejudiciu.
b. Sistemul cauzei proxime în conformitate cu care se reţine drept cauză ultima faptă, care este imediat
anterioară efectului (producerea prejudiciului) dintr-o întreagă sferă de elemente şi fapte care au concurat la
producerea efectului păgubitor.
c. Sistemul cauzei adevărate (al cauzei atipice) potrivit cu care raportul de cauzalitate este determinat
numai de „acele antecedente ale efectului ce întrunesc calitatea de condiţie ,,sine qua non”, care îi sunt
adecvate, în înţelesul că sunt tipice, adică în mod obişnuit sunt susceptibile de a produce efectul respectiv”2.
d. Sistemul cauzalităţii necesare are în vedere criteriul legăturii necesare dintre fapta ilicită şi efectul
produs – prejudiciul.
Principala deficienţă a acestui sistem este aceea că „ar trebui să se tragă concluzia de principiu că
faptele umane, cu caracter ilicit, care nu au rolul de cauză, ci numai pe acela de condiţii, ies din sfera
raportului de cauzalitate şi deci nu angajează răspunderea autorului lor”3.
e. Teoria indivizibilităţii cauzei cu condiţiile4
Potrivit autorilor acestei teorii fenomenul cauză este condiţionat şi de anumiţi factori care fără a
produce ei însăşi, direct, prejudiciul sau efectul realmente periculos, favorizează totuşi producerea acestui
efect „înlesnind naşterea procesului cauzal, grăbind şi favorizând dezvoltarea procesului sau agravându-i ori
asigurându-i rezultatele negative”5.
Trebuie relevat că un criteriu important în stabilirea condiţiilor cu rol cauzal îl constituie prevederile
exprese ale Codului penal care reglementează pe lângă răspunderea penală şi răspunderea civilă pentru
prejudiciile cauzate atât de autorul faptei penale cât şi de instigator (art.25 Cod penal), complice (art.26 Cod
penal), favorizator (art.264 Cod penal) şi tăinuitor (art.221 Cod penal).
2.5. Vinovăţia (culpa) autorului faptei ilicite
2.5.1. Definiţie
Aşa după cum am precizat anterior pentru a ne afla în prezenţa unei răspunderi delictuale civile nu este
suficient să determinăm numai fapta ilicită, prejudiciul şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu ci

1
. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.187.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.189.
3
Idem, p.191.
4
A se vedea în acest sens: M. Eliescu – op.cit., p.128-129; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.191 şi urm.
5
M. Eliescu – op.cit., p.131.

84
este necesar să fi stabilit şi cel de-al patrulea element al răspunderii civile delictuale şi anume – vinovăţia celui
care a săvârşit fapta ilicită,cauzatoare de prejudicii.
Vinovăţia a fost definită ca fiind „atitudinea psihică a autorului faptei ilicite în timpul săvârşirii
acesteia, faţă de conduită şi urmările ei negative”1.
Din punct de vedere al aspectului psihic culpa (vinovăţia) cuprinde în conţinutul său un proces psihic
complex care precede şi însoţeşte consumarea faptei ilicite, care se direcţionează sub forma acţiunii sau
inacţiunii ilicite.
Din definiţia dată mai sus se disting în conţinutul vinovăţiei trei elemente şi anume:
a. un factor intelectiv de conştiinţă – care presupune un anumit nivel de cunoaştere, a semnificaţiei
sociale a faptelor şi urmărilor eventuale ale acestora;
b. un factor volitiv (de voinţă) care presupune libertatea de deliberare şi de decizie din partea autorului
faptei, este momentul în care autorul se decide să săvârşească fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu.
Interdependenţa dintre cei doi factori este astfel redată în literatura de specialitate: „Factorul intelectiv
a constituit premisa factorului volitiv. Cei doi factori se află într-o strânsă unitate şi în măsura în care s-au
concretizat in săvârşirea unei fapte ilicite, ei alcătuiesc, în unitatea lor, ceea ce au denumit vinovăţie sau
crimă”.
Vinovăţia presupune, aşadar, săvârşirea faptei ilicite cu vinovăţie. Lipsa vinovăţiei înlătură
răspunderea, chiar dacă fapta a fost săvârşită şi prin ea a fost cauzat un prejudiciu.
2.5.2. Formele vinovăţiei (culpei)
În Codul civil din 1864 nu era definită vinovăţia ori formele pe care aceasta le îmbracă aşa cum se
face în Codul penal. În noul Cod civil vinovăţia este reglementată în art. 16 dispunându-se: ,, (1) Dacă prin
lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai pentru faptele sale săvârşite cu intenţie sau din culpă. (2)
Fapta este săvârşită cu intenţie când autorul prevede rezultatul faptei sale şi fie urmăreşte producerea lui prin
intermediul faptei, fie, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat. (3) Fapta este
săvârşită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu
se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl prevadă. Culpa este gravă atunci când
autorul a acţionat cu o neglijenţă sau imprudenţă pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi
manifestat-o faţă de propriile interese. (4) Atunci când legea condiţionează efectele juridice ale unei fapte de
săvârşirea sa din culpă, condiţia este îndeplinită şi dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie’’.
După cum reiese din conţinutul articolului 16 NCC, citat mai sus, formele vinovăţiei sunt intenţia şi
culpa simplă şi culpa gravă, NCC definindu-le pe fiecare în parte.
Astfel intenţia este definită a fi situaţia în care autorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte
producerea lui sau deşi nu îl urmăreşte , acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat.
Culpa simplă a fost definită ca fiind situaţia în care autorul, prevde rezultatul faptei sale ilicite dar nu
îl acceptă, socotind fără temei că nu se va producesau nu prevede rezultatul faptei sale deşi trebuia să îl
prevadă.
Culpa gravă este situaţia în care autorul a acţionat cu o neglijenţă sau imprudenţă pe care nici
persoana cea mai lipsită de experienţă nu ar fi manifestat-o faţă de propriile interese.
În dreptul civil răspunderea civilă delictuală operează, în principiu, pentru cea mai uşoară culpă şi
indiferent de gravitatea vinovăţiei obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat este integrală în sensul că
întinderea prejudiciului este cel care determină cuantumul despăgubirii şi nu gravitatea vinovăţiei.
Răspunderea pentru fapta proprie va putea fi atrasă numai dacă faptele sunt săvârşita cu intenţie sau
din culpă.

1
M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.275.

85
 Potrivit prevederilor alin. 4 al art. 16 NCC, în cazul în care legea condiţionează efectele juridice ale
unei fapte de săvârşirea sa de culpă, condiţia se va considera îndeplinită şi dacă fapta a fost săvâeşită cu
intenţie.
Aşa după cum rezultă atât din practica judiciară cât şi din doctrină în cazul vinovăţiei comune a
autorului şi a victimei prejudiciului la stabilirea întinderii prejudiciului se va avea în vedere gradul de
vinovăţie al celor doi1.
Tot practica judiciară a statuat că în cazul mai multor autori ai prejudiciilor, aceştia au o răspundere
solidară faţă de victimă dar modul de suportare a prejudiciului se stabileşte proporţional cu gravitatea
vinovăţiei fiecăruia2.
Concluziile desprinse din ideile doctrinare şi din jurisprudenţă şi-au găsit reglementarea în noul Cod
civil în art. 1369 , 1370 şi respectiv 1371.
Astfel în art.1369 se prevede că: ,, (1) Cel care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul să cauzeze un
prejudiciu, l-a ajutat în orice fel să-l pricinuiască sau, cu bună ştiinţă, a tăinuit bunuri ce proveneau dintr-o
faptă ilicită ori a tras foloase din prejudicierea altuia, răspunde solidar cu autorul faptei. (2) Dispoziţiile
alin.(1) se aplică şi în privinţa celui care, în orice fel, a împiedicat ori a întârziat chemarea în judecată a
autorului faptei ilicite’’.
Din conţinutul prevederilor legale de mai sus rezultă că acest text reprezintă, în fapt şi de drept, o
transpunere, în materia răspunderii civile, a instituţiei participării penale cu cele trei forme ale sale, respectiv:
autorat , coautorat, instigare şi complicitate, reglementate de art. 23-26 din Codul penal ( art.46-48 din noul
cod penal) .
În aceaişi măsură va fi angajtă şi răspunderea celui care a împiedicat sau a obstrucţionat în orice fel
deferirea justiţiei a autorului faprei ilicite
În art. 1370 este reglementată imposibilitatea de individualizare a autorului faptei ilicite, dispunând
că: ,, Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se
poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste
persoane vor răspunde solidar faţă de victimă.’’
Textul de mai sus reia dispoziţiile art. 1003 din Codul civil din 1864.
Articolul 1371 din noul Cod civil regelmentează culpa comună şi concursul cu alte cauze
exoneratoare de răspundere, precizând că: ,,(1) În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă
la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat
să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. (2) Dispoziţiile alin.(1) se
aplică şi în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârşită de autor, cu intenţie sau
din culpă, cât şi forţa majoră, cazul fortuit ori fapta terţului pentru care autorul nu este obligat să răspundă.’’
2.5.3. Capacitatea civilă delictuală (capacitatea de discernământ)
Autorul faptei ilicite pentru a putea fi supus răspunderii delictuale trebuie să aibă reprezentarea
consecinţelor acţiunilor sau inacţiunilor sale, de a înţelege şi de a discerne între ceea ce este licit şi ceea ce este
ilicit. Este ceea ce în dreptul civil înseamnă ca autorul să aibă „discernământul faptelor sale, să aibă
capacitate delictuală”.

1
A se vedea în acest sens: Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr.17/1964 în Culegere de decizii 1964, p.52; Curtea
Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr.937/1993 în Buletinul Justiţiei, 1993, p.188-189; A. Man – „Sistemul departajării între
creditor şi debitor a suportării prejudiciului cauzat prin culpa lor comună” în Revista Română de Drept nr.6/1998, p.27-31.
2
A se vedea: Tribunalul Suprem, Colegiul civil, decizia nr.1572/1963 în Culegere de decizii 1963, p.126; Curtea Supremă de Justiţie,
Secţia penală, decizia nr.722/1990 în „Dreptul” nr.2-3/1991, p.76.

86
 Problema capacităţii civile delictuale prezintă unele particularităţi în funcţie de anumite categorii de
persoane după cum acestea sunt minori, sunt persoane lipsite de discernământ şi care nu erau puse sub
interdicţie sau sunt persoane puse sub interdicţie judecătorească.
a. În cazul minorilor capacitatea de exerciţiu deplină sau capacitatea de exerciţiu restrânsă are în
vedere aptitudinea persoanelor de a-şi exercita drepturile subiective şi a-şi asuma obligaţii prin încheierea unor
acte juridice civile. După cum se poate observa aceste reguli nu se referă la răspunderea pentru săvârşirea unor
fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.
Singura condiţie a existenţei unei capacităţi delictuale este discernământul, indiferent de vârsta
autorului faptei ilicite.
În sensul celor prezentate mai sus sunt prevederile art. 1366 alin. 1 NCC care prevăd că :,, Minorul
care nu a împlinit vârsta de 14 ani (…) nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedeşte
discernământul său la data săvârşirii faptei’’.
În privinţa minorului sub 14 ani legea instituie o prezumţie legală de lipsă a discernământului. Se
poate observa că aceasta este o prezumţie legală relativă putând fi răsturnată prin proba contrarie
După cum este cunoscut minorul care a împlinit vârsta de 14 ani este prezumat legal că are
discernământul faptelor sale. Desigur că aceasta este o prezumţie legală relativă. Aceasta înseamnă că minorul
de 14 ani având discernământul necesar va răspunde delictual.
În acest sunt şi dispoziţiile art. 1366 alin. 2 NCC potrivit cărora: ,,Minorul care a împlinit vârsta de 14
ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care dovedeşte că a fost lipsit de discernământ la data
săvârşirii faptei.’’
b. În cazul persoanelor care suferă de boli psihice de natură a le afecta discernământul dar care nu
sunt puse sub interdicţie, dacă au împlinit vârsta de 14 ani sunt prezumate că au capacitate delictuală până la
proba contrarie, adică până când se face dovada că în momentul săvârşirii faptei ilicite autorul nu a avut
efectiv discernământ.
Acelaşi tratament juridic va avea şi o persoană normală care temporar, dintr-o cauză accidentală,
susţine că şi-ar fi pierdut conştiinţa, discernământul: până la proba contrarie discernământul acesteia este
prezumat.
Desigur că în această ultimă categorie de persoane nu vor putea fi incluse acelea care prin fapta lor şi-
au provocat pierderea discernământului, cum ar fi cazul beţiei voluntare, consumul de substanţe halucinogene
etc. În astfel de situaţii, aceste împrejurări nu afectează capacitatea delictuală şi implicit răspunderea civilă
delictuală.
Este tocmai ceea ce reglementează şi art. 1367 NCC, care dispune: ,,(1) Cel care a cauzat un
prejudiciu nu este răspunzător dacă în momentul în care a săvârşit fapta păgubitoare era într-o stare, chiar
vremelnică, de tulburare a minţii care l-a pus în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale. (2) Cu
toate acestea, cel care a cauzat prejudiciul este răspunzător, dacă starea vremelnică de tulburare a minţii a
fost provocată de el însuşi, prin beţia produsă de alcool, de stupefiante sau de alte substanţe’’
c. Persoanele puse sub interdicţie judecătorească – debilii şi alienaţii mintali, sunt prezumaţi, ca şi
minorii sub 14 ani, ca fiind lipsiţi de discernământ, până la proba contrarie1, (art.1366 alin. 1 NCC).
Concluzionăm, la cele prezentate mai sus, că lipsa discernământului echivalează cu lipsa vinovăţiei şi
pe cale de consecinţă lipsa vinovăţiei duce la lipsa răspunderii delictuale.
d. Răspunderea altor persoane lipsite de discernământ.
Răspunderea altor persoane lipsite de discernământ este reglementată de art. 1367 NCC care dispune
că: (1) Cel care a cauzat un prejudiciu nu este răspunzător dacă în momentul în care a săvârşit fapta

1
C. Stătescu, C. Bîrsan şi autorii citaţi acolo, în op.cit., p.203.

87
păgubitoare era într-o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii care l-a pus în neputinţă de a-şi da seama
de urmările faptei sale. (2) Cu toate acestea, cel care a cauzat prejudiciul este răspunzător, dacă starea
vremelnică de tulburare a minţii a fost provocată de el însuşi, prin beţia produsă de alcool, de stupefiante sau
de alte substanţe.
După cum se poate observa lipsa discernământului poate surveni şi în cazul celor care în mod normal
au capacitate delictuală , dar în anumite situaţii excepţionale, îşi pierd temporar, intempestiv, ca urmare a unui
şoc psiho- trumatic discrnământul. Într-o asemenea situaţie , lipsa discernământului înlătură, total vinovăţia
făptuitorului. De reţinut că trebuie să fie o pierdere totală a discernământului şi nu o simplă alterare a acestuia.
În acest din urmă caz răspundera nu este înlăturată. De asemenea răespunderea nu este înlăturată dacă
pirederea discernământului autorului prejuducuiului a a vut drept cauză consumul de alcool sau droguri sau
alte substanţe interzise1
Cu toate acestea art. 1368 din NCC dispune că: ,, (1) Lipsa discernământului nu îl scuteşte pe autorul
prejudiciului de plata unei indemnizaţii către victimă ori de câte ori nu poate fi angajată răspunderea
persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l supraveghea. (2) Indemnizaţia va fi stabilită într-un
cuantum echitabil, ţinându-se seama de starea patrimonială a părţilor.’’

2.6. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice2

2.6.1. Condiţiile răspunderii delictuale a persoanei juridice
În tratarea acestei chestiuni pornim de la prevederile art.218 alin. 1 din noul Cod civil,( art. 35 alin. 1-
2 din Decretul nr. 31/1954), potrivit cărora :,, (1) Actele juridice făcute de organele de administrare ale
persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi’’.
Potrivit prevederilor art. 219 alin. 1 din NCC ( art. 35 alin. 3 -4 din Decretul nr. 31/1954) ,,(1)
Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică, însă numai
dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.’’
În contextul actual la reglementările de bază privind persoana juridică se impune a se avea în vedere şi
prevederile cuprinse în: Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome
şi societăţi comerciale3 (art.12-15 privind organele de conducere); Legea nr.31/1990 privind societăţile
comerciale4 (articolele referitoare la organele de conducere ale diferitelor tipuri de societăţi comerciale), ale
Legii nr.36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură5 (art.36-62 referitoare la
organele de conducere).
La aceste categorii de persoane juridice se adaugă şi alte categorii reglementate prin alte acte
normative organizate după un statut propriu. Esenţial este să se aibă în vedere actul constitutiv (statut, contract
de asociere etc.) pentru a se putea determina calitatea de organ al persoanei juridice a celui care a săvârşit
fapta ilicită în vederea tragerii la răspundere însăşi persoana juridică.

1
L. R. Boilă, în Noul Cod civil . Comentariu pe articole , art. 1-2664, (coordonatori: Fl.A.Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I.
Macovei), Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p.1427-1428.
2
Gh.Piperea, în Noul Cod civil . Comentariu pe articole , art. 1-2664, (coordonatori: Fl.A.Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I.
Macovei), Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p.220-224.
3
Publicată în Monitorul Oficial nr.98/1990, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.49/1999 privind administrarea
companiilor, societăţilor naţionale, a societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar
majoritar, , precum şi a regiilor autonome şi prin Legea nr.276/2006 pentru modificarea art.12 din Legea nr.15/1990 (publicată în
Monitorul Oficial nr.586/2006).
4
Republicată în Monitorul Oficial nr.1066/2004, modificată şi completată prin Legea nr.302/2005 (publicată în Monitorul Oficial
nr.953/2005); Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei; Legea nr.164/2006 (publicată în Monitorul Oficial cnr.430/2006);
Legea nr.441/2006 (publicată în Monitorul Oficial nr.955/2006); Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.82/2007 (publicată în
Monitorul Oficial nr.446/2007).
5
Publicată în Monitorul Oficial nr.27/1991.

88
 Rezultă, din prevederile legale prezentate mai sus, că ne vom afla în prezenţa unei răspunderi civile
pentru fapta proprie a persoanei juridice de fiecare dată când organele acesteia vor fi săvârşit fapte ilicite
cauzatoare de prejudicii ,,dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.’’
Răspunderea delictuală a persoanei juridice presupune unele nuanţări şi anume:
- faptele ilicite să fi fost săvârşite de organele persoanei juridice „dacă ele au legătură cu atribuţiile
sau cu scopul funcţiilor încredinţate.’’ în sensul că fapta ilicită să se fi aflat într-o „conexiune necesară cu
funcţia respectivă chiar dacă au fost depăşite limitele legale ale funcţiei”1.
În literatura de specialitate s-a susţinut, justificat după opinia noastră, că se impune o „interpretare
restrictivă, circumstanţiată a acestei conexiuni, în sensul că fapta ilicită, chiar abuzivă, săvârşită de organele
persoanei juridice, trebuie să fi fost îndreptată spre realizarea unor scopuri ori interese proprii ale persoanei
juridice, dacă însă fapta ilicită a organului nu se află într-o conexiune astfel definită, ci a fost săvârşită prin
abuz de funcţie urmărind scopuri străine persoanei juridice – de exemplu urmărind scopuri personale ori ale
altcuiva – va fi angajată răspunderea exclusivă a persoanei fizice care a săvârşit fapta, chiar dacă acea
persoană avea calitatea de organ al persoanei juridice”2.
- încălcarea ori depăşirea limitelor specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice (art.206 din
NCC, respectiv art. 34 din Decretul 31/1954), prin săvârşirea, de către organele de conducere a persoanei
juridice, a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, nu duce la exonerarea de răspundere a acestora3;
- proba elementelor răspunderii civile delictuale a organelor persoanei juridice – fapta ilicită,
prejudicii, raporturi de cauzalitate – revine victimei prejudiciului după toate regulile statornicite la răspunderea
pentru fapta proprie;
- fapta ilicită săvârşită de un reprezentant al persoanei juridice, în numele şi pentru persoana juridică,
atrage răspunderea delictuală pentru fapta altuia a persoanei juridice şi nu răspunderea pentru fapta proprie.
2.6.2. Răspunderea proprie a persoanelor fizice care intră în componenţa organelor persoanei
juridice
Răspunderea proprie a persoanelor juridice care intră în componenţa organelor persoanei juridice este
reglementată de prevederile art. 219 alin. 2. NCC, ( art. 35 alin. 3-4 din Decretul 31/1954), potrivit cărora
„Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana
juridică, cât şi faţă de terţi”.
Din conţinutul acestor prevederi legale se desprind două consecinţe şi anume:
- victima prejudiciului are la îndemână posibilitatea întreită de a-şi recupera prejudiciul chemând în
judecată fie persoana juridică singură, fie persoana juridică în solidar cu persoanele fizice, care acţionând ca
organe ale persoanei juridice au săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, fie numai aceste persoane fizice;
- pe cale de consecinţă, persoana juridică, acoperind prejudiciul prin plata despăgubirilor, are dreptul
de a se îndrepta cu o acţiune în regres împotriva „organului persoanei juridice” – adică împotriva persoanelor
fizice care au săvârşit fapta ilicită.
Acesta este atât un drept cât şi o obligaţie a persoanei juridice pentru că vinovate de producerea
prejudiciului sunt persoanele fizice din conducerea persoanei juridice.
Temeiul acţiunii în regres îl considerăm a fi, alături de alţi autori4, prevederile art.1596 alin. 1 lit c) din
noul Cod civil ( art.1108 pct. 3 Codul civil din 1864), potrivit căruia:,,(…) subrogaţia se produce de drept:
(…) c) în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alţii sau pentru alţii, are interes să stingă datoria’’.

1
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.213.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.213. În sensul unei interpretări necircumstanţiate a acestei conexiuni a se vedea M. Eliescu –
op.cit., p.234.
3
C. Stătescu, C. Bîrsan– op.cit., p.213; M. Eliescu – op.cit., p.235.
4
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.214.

89
 Persoana juridică plătind despăgubirile victimei prejudiciului se subrogă în drepturile acesteia, întrucât
este obligată pentru alţii, respectiv pentru persoanele care constituie organele sale şi de la care este normal să-
şi recupereze sumele plătite.
Reamintim că persoana juridică este o entitate juridică, conceptuală în sensul că ea nu are voinţă
proprie, nu săvârşeşte fapte proprii pentru a putea aprecia dacă are o conduită licită sau ilicită. Răspunderea
pentru fapta proprie presupune o faptă proprie, o conduită proprie, o culpă proprie, nu acelea ale altuia, fie
acesta şi organul persoanei juridice. Deci ideea că persoana juridică răspunde pentru fapta proprie este numai o
ficţiune1.
Concluzia de mai sus este pe deplin susţinută şi prin modul de redactare a articolelor din noul Cod
civil pe care le-am invocat mai sus: astfel în art. 218 alin. 1 se dispune că „Actele juridice făcute de organele
de administrare ale persoanei juridice(...)sunt actele persoanei juridice înseşi” iar în art. 219 alin. 1 se
prevede că „Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana
juridică(…)”.

2. 6. 3.Răspunderea personelor juridice de drept public.

Noul Cod civil printr-o serie de reglementări cuprinse în art. 221-224 instituie regimul juridic privind
răspunderea persoanelor juridice de drept public.
Astfel prin art. 221 se dispune că: ,, Dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept
public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organele lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice
de drept privat’’.
Acestă prevedere legală este de natură să consacre egalitatea regimurilor juridice în ceea ce priveşte
răspunderea persoanelor juridice de drept public şi cele de drept privat ,,dacă prin lege nu se dispune altfel’’.
În noul Cod civil , spre deosebire de vechea reglementare art. 37 din Decretul 31/1954, care nu
permitea nicio formă de răspundere a statului pentru obligaţiile persoanelor juridice de drept public, în art.
224 se instituie răspunderea civilă a statului şi a unităţilor administrativ teritoriale dispunând:,,(1) Dacă
prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor,
autorităţilor şi instituţiilor publice, care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu
răspunde pentru obligaţiile statului. (2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător şi unităţilor
administrativ-teritoriale care nu răspund decât în mod subsidiar pentru
obligaţiile organelor, instituţiilor şi serviciilor publice din subordinea acestora
atunci când acestea au personalitate juridică’’.

1
. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.214; B. Starck – op.cit., p.190-191.

90
 C U R S U L VII

RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTUIA1

1. Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie2

1.1. Temeiul legal al răspunderii părinţilor
Potrivit prevederilor art.1372 alin. 1şi 2 din noul Cod civil,( art. 1000 alin. 2 Codul civil din 1864),
,,(1)Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti este obligat să supravegheze
un minor sau o persoană pusă sub interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urme
persoane’’ (2) ,,Răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu
răspunde pentru fapta proprie’’ iar în conformitate cu prevederile art.1372 alin. 3 NCC „Cel obligat la
supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta
prejudiciabilă”.
1.2. Fundamentarea răspunderii părinţilor
Fundamentarea răspunderii părinţilor are în vedere existenţa unui raport de cauzalitate între modul în
care au fost îndeplinite îndatoririle părinteşti şi faptele copiilor minori, situaţie care trebuie avută în vedere
atunci când se stabileşte acoperirea prejudiciului suferit de victimă. Acest fundament rezultă şi din prevederile
cuprinse în art. 499 alin. 1 din NCC,( art. C. fam.), potrivit căruia: ,,Tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să
dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi
pregătirea sa profesională.’’
Conţinutul art.1372 alin. 1 din noul Cod civil ne dezvăluie existenţa unei obligaţii de supraveghere în
sarcina părinţilor. Victima va trebui să probeze existenţa faptei ilicite a minorului, existenţa prejudiciului, a
raportului de cauzalitate dintre fapta minorului şi prejudiciul cauzat. Odată probate cele trei elemente ale
răspunderii delictuale în sarcina părinţilor se declanşează de fapt o triplă prezumţie3 şi anume:
- prezumţia că în exercitarea îndatoririlor ce le reveneau faţă de copilul minor au existat abateri care au
permis săvârşirea de către acesta a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii;
- prezumţia de cauzalitate între neîndeplinirea îndatoririlor ce le reveneau şi comiterea de către minor
a faptei ilicite producătoare de pagube;
- prezumţia vinei (culpei) părinţilor sub aspectul neglijenţei în îndeplinirea îndatoririlor părinţilor.
Referitor la problema fundamentării răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor minori s-au formulat
mai multe opinii şi comentarii atât în doctrină cât şi în practica judecătorească, unele făcând posibilă
exonerarea de răspundere a părinţilor, altele mai puţin.
Vom vedea mai jos câteva dintre aceste opinii:
a. O primă opinie întemeiază răspunderea pe nerespectarea de către părinţi a obligaţiei de
supraveghere a copiilor minori. Această opinie se întâlneşte atât în literatura de specialitate4 cât şi în practica
judiciară1.

1
Pentru o tratare monografică a se vedea: C. Stătescu – „Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane”, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1994.
2
L. R. Boilă, în Noul Cod civil . Comentariu pe articole , art. 1-2664, (coordonatori: Fl.A.Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I.
Macovei), Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p.1434-1436.
3
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.216-217.
4
V. Longhin – „responsabilitatea civilă a părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori” în Legalitatea Populară nr.6/1956,
p.667; I.M. Anghel, Fr. Deack, M.F. Popa – op.cit., p.147-148; S. Ghimpu, S. Grosu – „Capacitatea şi reprezentarea persoanelor

91
 b. Într-o altă opinie se susţine că răspunderea părinţilor trebuie să fie întemeiată atât pe lipsa de
supraveghere a copiilor minori cât şi pe neasigurarea unei educaţii corespunzătoare.
De reţinut că această opinie se regăseşte la mulţi autori2 dar şi în jurisprudenţă. Astfel, într-o decizie a
Tribunalului Suprem, secţia penală, din 1976, s-a reţinut răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite comise de
copilul lor minor, internat într-un centru de reeducare, care a comis câteva infracţiuni „întrucât răspunderea
părinţilor pentru faptele cauzatoare de prejudicii săvârşite de copiii lor minori se bazează pe o prezumţie de
culpă constând într-o lipsă nu numai de supraveghere ci şi de educaţie, instanţele trebuiau să verifice şi să
exonereze răspunderea părinţilor minorului (…) rezultată din deficienţele în educaţia copilului lor, care le-ar
fi imputabile”3.
c. În conformitate cu cea de a treia opinie răspunderea părinţilor trebuie să se întemeieze atât pe
neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririi de supraveghere cât şi a obligaţiei de creştere
corespunzătoare a minorului. La baza acestei opinii stau prevederile art.487 din noul Cod civil,( art. 101 C.
fam., art. 32 din Legea nr. 272/2004), potrivit căruia „Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul,
îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea
profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori să
dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le
recunoaşte acestuia.”4.
Potrivit autorilor acestei opinii „cu cât părintele va fi mai expus a se vedea obligat la repararea civilă
a prejudiciilor pricinuite de copilul său, cu atât obligaţia pe care o va pune în îndeplinirea celor două
îndatoriri la care ne referim va fi mai mare”5.
Comparativ cu reglementarea anterioară a art. 1000 alin. 2 din Codul civil din 1864, pornindu-se de la
concluziile unanime ale doctrinei în materie6, legiutorul a extins, prin prevederile cuprinse în art. 1372 NCC,
sfera răspunderii părinţilor pentru copii lor minori şi la alte categorii de persoane care au sarcina supravegherii
minorilor ori a persoanelor puse sub interdicţie, şi anume, la acele persoane desemnate de drept ori prin
hotărâre judecătorească sau prin acordul părţilor. Asemenea persoane pot fi tutorii, curatorii, adoptatorii sau
instituţiile de ocrotire.
De asemenea, ele se aplică şi adoptatorilor deoarece „adoptatorul are faţă de copilul adoptat
drepturile şi îndatoririle părintelui firesc faţă de copilul său”7.
1.3. Condiţiile răspunderii părinţilor pentru fapta copiilor minori
Condiţiile răspunderii părinţilor pentru fapta copiilor minori sunt: condiţii generale şi condiţii
speciale.
A. Condiţiile generale
Condiţiile generale ale răspunderii delictuale sunt aceleaşi şi în ceea ce priveşte răspunderea părinţilor
pentru fapta copiilor lor minori şi anume: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi

fizice în dreptul RPR”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p.139-140; O. Calmuschi – „Aspecte ale răspunderii părinţilor pentru
fapta copilului minor desprinse din practica judiciară” în „Studii şi Cercetări Juridice” nr.4/1978, p.347 şi următoarele.
1
Plenul fostului Tribunal Suprem – decizia de îndrumare nr.6/1973 în „Culegere de decizii 1973”, p.37.
2
Tr. Ionaşcu – „Curs de drept civil. Obligaţii”, Litografia învăţământului, Bucureşti, 1950, p.195; G. Nedelschi – „Curs de drept
civil”, Litografia învăţământului, Bucureşti, 1956, p.47; M. Eliescu – op.cit., p.256; C. Bîrsan, C. Stătescu – op.cit., p.217-218.
3
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.218.
4
A se vedea în acest sens: E. A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein – „Ocrotirea părintească”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960,
p.155-156; T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.203; R. Petrescu – „ Examen al practicii judiciare privind conţinutul prezumţiei de
culpă a părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori” în Revista Română de Drept nr.6/1981, p.62.;I Ciochină-Barbu,
Obligaţiile, p.120.
5
E. A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein – op.cit., p.156.
6
C. Stătescu , C. Bîrsan, Drept civil .Teoria generală a obligaţiilor, ed. a III-a ,Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 241; E. A.
Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein – op.cit., p.162-163;A. Georgescu- Banc, op. cit. p.509.
7
Art.51 alin.1 din Legea nr.273/2006 privind regimul juridic al adopţiei.

92
prejudiciu, vinovăţia. Sarcina probei existenţei condiţiilor generale ale răspunderii părinţilor revine victimei
prejudiciului iar în unele situaţii noul Codul civil instituie o serie de prezumţii.
Astfel, victima prejudiciului va trebui să facă proba referitoare la existenţa prejudiciului, existenţa
faptei ilicite a minorului, existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită a minorului şi prejudiciu 1.
Ca regulă, victima prejudiciului nu trebuie să facă dovada existenţei culpei (vinei) minorului, aceasta
putând fi necesară doar în situaţia în care se doreşte ca minorul să răspundă în solidar cu părintele
(adoptatorul).
Odată probate de către victima prejudiciului a acestor condiţii în persoana minorului, următoarele
condiţii ale răspunderii părinţilor sunt prezumate de lege2.
- existenţa faptei ilicite a părinţilor caracterizată în neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a
îndatoririlor privind supravegherea, educarea şi creşterea minorului;
- existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită a părinţilor şi comiterea de către minor a faptei
ilicite cauzatoare de prejudicii;
- existenţa culpei părinţilor în exercitarea îndatoririlor părinteşti care le reveneau potrivit legii.
B. Condiţiile speciale
Condiţiile speciale ce trebuie să fie îndeplinite alături de cele generale sunt:
- copilul să fie minor;
- copilul să aibă locuinţa la părinţii săi.
a. Prima condiţie este aceea ca în momentul săvârşirii faptei copilul să fi fost minor, adică să nu fi
împlinit vârsta de 18 ani, neavând nici o relevanţă dacă acesta nu are capacitate de exerciţiu (0-14 ani) sau are
capacitate de exerciţiu restrânsă (14-18 ani).
În cazul în care copilul a devenit major înainte de împlinirea vârstei de 18 ani prin efectul căsătoriei3
prevederile legale privind răspunderea părinţilor mu mai au aplicabilitate.
În situaţia privind persoanele majore puse sub interdicţie din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale,
părinţii şi ocrotitorii legali vor putea răspunde în temeiul prevederilor art.1372 alin. 2 şi 3 din noul Cod civil,
victima prejudiciului trebuind să dovedească culpa acestora, prezumţia legală de vinovăţie nemaioperând.
b. Cea de a doua condiţie reiese din prevederea expresă cuprinsă în art.1372 alin.1 NCC potrivit căreia
„Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti este obligat să supravegheze un
minor sau o persoană pusă sub interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urme
persoane’’
Ca regulă generală locuinţa minorului coincide cu domiciliul legal în sensul prevederilor art. 496
alin.1 din NCC ( art. 100 alin 1-3 C. fam.) potrivit căruia „Copilul minor locuieşte la părinţii săii” şi a celor
cuprinse în art.92 alin. 1 NCC, respectiv „Domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate deplină de
exerciţiu în condiţiile prevăzute de lege este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte în
mod statornic”.
Potrivit prevederilor art. 92 alin. 2 din NCC ( art. 14 din Decretul 31/1954) „În cazul în care părinţii
au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, instanţa de tutelă, ascultând
pe părinţi, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ţinând seama de interesele
copilului. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, minorul este prezumat că are domiciliul la
părintele la care locuieşte în mod statornic”.

1
I.M. Anghel, Fr. Deack, M.F. Popa – op.cit., p.152; M. Eliescu – op.cit., p.269; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.221.
2
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr.160/1973 în Culegere de decizii 1973, p.173.
3
Art.8 alin.3 din Decretul nr.31/1954, coroborat cu art.4 din Legea nr.4/1953 – Codul familiei, modificat prin art.I pct.1 din Legea
nr.288/2007 (publicată în Monitorul Oficial nr.749/2007).

93
 Într-o asemenea situaţie specială când nu există coincidenţă între domiciliu şi locuinţă în literatura de
specialitate1 s-a statuat că pentru determinarea răspunderii părinţilor în temeiul art.1372 alin. 1şi 2 din noul
Cod civil se va lua în considerare locuinţa şi nu domiciliul.
De reţinut este faptul că în angajarea răspunderii părinţilor pentru fapta minorilor interesează locuinţa
pe care legea o stabileşte pentru minor, chiar dacă în fapt acesta nu locuieşte în acea locuinţă2.
Dacă minorul a părăsit locuinţa părinţilor fie din vina acestora, fie fără voia lor, aceştia nu vor putea fi
exoneraţi de răspunderea reglementată prin art.1372 din noul Cod civil, ei făcându-se răspunzători de lipsa
supravegherii, educării şi creşterii corespunzătoare a minorului care au condus la părăsirea locuinţei şi la
comiterea faptei ilicite de către minor.
Practica judecătorească a stabilit mai multe situaţii în care locuinţa de fapt a minorului se află în altă
parte decât la locuinţa părinţilor săi şi anume:
• Minorul a părăsit locuinţa părinţilor fără voia acestora, timp în care a săvârşit o faptă ilicită.
În cvasitotalitatea cazurilor instanţele de judecată au pronunţat soluţii prin care părinţii au fost făcuţi
responsabili pentru fapta ilicită săvârşită de minorul scăpat de sub supraveghere, apreciindu-se că părăsirea
locuinţei este efectul unei supravegheri, educări şi creşteri necorespunzătoare, a culpei acestora.
Potrivit unei decizii de îndrumare, fostul Plen al Tribunalului Suprem3, părinţii vor putea fi exoneraţi
de răspundere, într-un asemenea caz „dacă totuşi, s-a exercitat o supraveghere corespunzătoare, iar, în caz de
dispoziţie, s-au făcut toate diligenţele necesare pentru readucerea sa la domiciliu” ori „dacă se va dovedi că
deşi, şi-au îndeplinit în mod corespunzător obligaţia de supraveghere, totuşi nu au putut împiedica săvârşirea
infracţiunii”.
Soluţia de mai sus este în concordanţă cu prevederile art.1372 alin. 3 din noul Cod civil potrivit căruia
„Cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta
prejudiciabilă.”.
În manifestarea rolului lor activ instanţele de judecată analizează în concret dacă părăsirea locuinţei de
către copilul minor nu are drept cauză eventualele rele tratamente, lipsa de supraveghere, ce pot fi imputabile
părinţilor.
• Minorul autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii se afla temporar în vizită la rude, prieteni, în
aceeaşi localitate sau în alte localităţi, în timpul vacanţelor.
Într-o astfel de situaţie nu este înlăturată răspunderea părinţilor deoarece aceştia erau obligaţi să se
preocupe de asigurarea condiţiilor corespunzătoare de îndrumare şi supraveghere a copiilor minori, chiar dacă
aceştia se aflau temporar la altcineva4.
• Minorul se afla internat în spital.
Într-o asemenea situaţie atât practica judecătorească şi doctrina nu sunt convergente.
Astfel printr-o hotărâre judecătorească s-a apreciat că într-un asemenea caz părinţii nu au fost în
măsură să-şi exercite supravegherea şi în consecinţă nu sunt incidente prevederile art.1000 alin. (2) Cod
civil5,( art. 1372 alin. 1şi 2 NCC)
Alţi autori1, cărora ne alăturăm şi noi, susţin că „temeiul răspunderii părinţilor îl constituie nu simpla
lipsă de supraveghere, ci, totodată lipsurile în educaţia ori creşterea copilului minor imputabile părinţilor”.

1
V. Longhin – op.cit., p.674; E. A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein – op.cit., p.147; I. M. Anghel, Fr. Deack, M. P. Popa –
op.cit., p.153; M. Eliescu – op.cit., p.263; C. Stătescu – op.cit., p.223.
2
E. A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein – op.cit., p.157; T. R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.202; M. Eliescu – op.cit., p.264; V.
Longhin – op.cit., p.674¸C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.224.
3
Tribunalul Suprem, Plen, decizia de îndrumare nr.6/1973, în Culegere de decizii – 1973, p.37 şi urm.
4
E. A. Balasch, I. Nestor, S. Zilberstein – op.cit., p.158-159; M. Eliescu – op.cit., p.266-267; I.M. Anghel, Fr. Deack, M. F. Popa –
op.cit., p.153; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.225.
5
Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr.40/1974 în Culegere de decizii 1974, p.488.

94
 • Situaţia minorului internat într-un centru de reeducare care a fugit din acest centru şi în timp ce
vagabonda a comis o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
Divergenţele de păreri s-au menţinut şi în acest gen de cazuri în sensul că unii autori2 şi chiar
instanţele de judecată3 au socotit a fi inaplicabile prevederile art.1000 alin. 2 Cod civil ( art. 1372 alin. 1 şi 2
NCC) în sensul că minorul nelocuind la părinţii săi, aceştia nu au avut posibilitatea să exercite asupra lui
supravegherea necesară.
În ultima perioadă atât doctrina cât şi jurisprudenţa4 au concluzionat că într-un asemenea caz sunt pe
deplin aplicabile prevederile art.1000 alin.(2) Cod civil (art. 1372 alin. 1şi 2 NCC), privind răspunderea
părinţilor pentru fapta ilicită a minorului.
„În adevăr, socotim că la baza schimbării locuinţei minorului faţă de cea a părinţilor – mai întâi prin
internarea lui în şcoala de muncă şi reeducare şi apoi, după fuga din şcoală, la o locuinţă de fapt – au stat
anumite carenţe de ordin educativ, ţinând de însăşi creşterea minorului”5.
Apreciem că citatul de mai sus conţine suficiente argumente pentru a ne ralia opiniei favorabile
răspunderii părţilor într-o asemenea situaţie.
• Situaţia în care la data săvârşirii faptei de către minor, părinţii săi se aflau în executarea unei
pedepse privative de libertate.
Majoritatea autorilor6 cât şi practica judecătorească au apreciat că într-o asemenea situaţie nu se poate
aplica prevederea cuprinsă în art.1000 alin.2 Cod civil (art. 1372 alin. 1şi 2 din NCC) neexistând posibilitatea
prin care părinţii să-şi poate exercita supravegherea minorului.
• Situaţia răspunderii părinţilor în cazul în care aceştia nu au locuinţă comună, cum ar fi ipoteza în
care părinţii sunt despărţiţi în fapt, se află în proces de divorţ, al părinţilor divorţaţi etc.
Într-o asemenea ipoteză regula statornicită este aceea potrivit căreia pentru fapta minorului va
răspunde părintele căruia i-a fost încredinţat fie prin hotărâre judecătorească, fie după caz prin simpla învoială
a părinţilor încuviinţată de instanţa de judecată.
Concluzia de mai sus are la bază regula statornicită în art.397 şi 398 NCC. Astfel potrivit art. 397 din
noul Cod civil,( art. 42-43 C. fam.), „După divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi,
afară de cazul în care instanţa decide altfel”.Art. 398 NCC,( art. 42-43 C. fam.), dispune:,, Dacă există
motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea
părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi. (2) Celălalt părinte păstrează dreptul de a
veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia sau la
căsătoria acestuia’’.
În cazul în care minorul care a comis fapta ilicită cauzatoare de prejudicii se afla în fapt la locuinţa
aceluia dintre părinţi căruia nu-i fusese încredinţat potrivit legii, răspunderea va reveni părintelui căruia copilul
i-a fost încredinţat, potrivit art.1372 alin 1şi 2 din noul Cod civil. Părintele la care copilul se afla în fapt „ar
putea fi răspunzător pentru fapta copilului, în condiţiile art.998-999,( art. 1372 alin. 1şi 2 NCC) dacă o
greşeală îi poate fi imputată”7.
1.4. Înlăturarea prezumţiilor stabilite privind răspunderea părinţilor.
Reamintim că potrivit art 1372 alin 1 şi 2 din noul Cod civil răspunderea părinţilor se întemeiază pe o
triplă prezumţie: neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti, existenţa raportului de cauzalitate între această

1
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.226; I Ciochină-Barbu, Obligaţiile, p. 123
2
O. Calmuschi – op.cit., p.352.
3
Tribunalul judeţean Neamţ, decizia penală nr.15/1970 în Revista Română de Drept nr.1/1984.
4
Tribunalul judeţean Bacău, decizia penală nr.413/1972 în Revista Română de Drept nr.9/1973, p.135.
5
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.226.
6
T. R. Popescu – op.cit., p.202; I. M. Anghel, Fr. Deack, M.F. Popa – op.cit., p.154; M. Eliescu – op.cit., p.265.
7
M. Eliescu – op.cit., p.267; E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein – op.cit., p.159.

95
neîndeplinire şi fapta ilicită a minorului, precum şi vinovăţia părinţilor pentru neîndeplinirea îndatoririlor
părinteşti.
De asemenea, aceste prezumţii operează după ce victima prejudiciului a probat existenţa prejudiciului,
a faptei ilicite a minorului şi a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită a minorului şi prejudiciu.
Potrivit art.1372 alin. 3 din NCC, părinţii pot fi exoneraţi de răspundere dacă probează ,,că n-au putut
împiedica fapta prejudiciabilă”.
De asemenea potrivit prevederilor art. 1374 alin. 1 NCC,, Părinţii nu răspund dacă fac dovada că sunt
îndeplinite cerinţele răspunderii persoanei care avea obligaţia de supraveghere a minorului’’.
Din cele prezentate mai sus rezultă că prezumţiile cuprinse în art.1372 alin. 1şi 2 NCC sunt prezumţii
legale relative – juris tantum – adică pot fi răsturnate prin proba contrarie.1
Pentru a putea fi exoneraţi de răspundere şi pentru a înlătura aceste prezumţii părinţii vor trebui să
dovedească următoarele:
- şi-au îndeplinit îndatoririle părinteşti într-un mod corespunzător în ceea ce priveşte supravegherea,
educarea şi creşterea corespunzătoare a minorului şi cu toate acestea nu au putut să prevină fapta ilicită
cauzatoare de prejudicii a minorului. Se are în vedere o educaţie medie, nu una excepţională, ţinându-se cont
de bunul simţ şi comportarea comună într-un mediu social obişnuit; 2
- un fapt exterior copilului care a determinat comiterea de către minor a faptei ilicite (un caz fortuit,
forţa majoră, fapta unei terţe persoane);
- lipsa temporară a discernământului la părinţi, lipsa de natură a înlătura vinovăţia pentru
neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti.3
1.5. Efectele răspunderii părinţilor.
În situaţia în care condiţiile prevăzute de art.1372 alin. 1şi 2 din noul Cod civil au fost îndeplinite şi
părinţii nu au putut dovedi contrariul, părinţii vor răspunde integral faţă de victima prejudiciului cauzat prin
fapta ilicită a minorului.
În cazul lipsei de discernământ al minorului singurii răspunzători de prejudiciul cauzat victimei vor fi
părinţii. Dacă se constată că la momentul săvârşirii faptei ilicite minorul a avut discernământ, atunci victima
prejudiciului are mai multe posibilităţi de acoperire a prejudiciului putând opta fie îndreptându-se împotriva
minorului, fie împotriva părinţilor, fie împotriva atât a minorului cât şi a părinţilor.
În această ultimă ipoteză părinţii şi copilul vor răspunde solidar.
Temeiurile răspunderii vor fi diferite: minorul va răspunde pentru fapta proprie, potrivit art.1357 din
noul Cod civil iar părinţii vor răspunde pentru fapta altuia potrivit art.1372 NCC.
Dacă părinţii au plătit întregul prejudiciu datorat pentru fapta săvârşită de minorul cu discernământ,
aceştia se pot îndrepta împotriva minorului pe calea acţiunii în regres pentru a recupera de la acesta ceea ce au
plătit pentru el.
Dacă există mai mulţi coautori minori, alături de fiecare coautor va răspunde şi părintele, toţi fiind
ţinuţi la repararea daunei în solidar.
Interesantă în acest sens este decizia penală4 prin care s-a statuat că: „în situaţia în care mai mulţi
bărbaţi (unii majori, alţii minori) au săvârşit infracţiunea de perversiune sexuală…inculpaţii urmează să fie
obligaţi, în solidar (iar minorii şi în solidar cu părinţii lor) (s.n.) la plata unor daune morale către victimă…”.
2. Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi1.

1
P. C. Valachide – „Repetiţiunea principiilor de drept”, vol.II, Editura „Europa Nova”, Bucureşti, 1994, p.151.
2
Ibidem.
3
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.230.
4
Tribunalul Sibiu, decizia penală nr.319/1991 în „Dreptul” nr.10/1992, p.76-77.

96
 2.1. Reglementare legală
Această instituţie de drept civil este reglementată în art.1373 alin. 1 din noul Codul civil, ( art.1000
alin. 3 Codul civil din 1864), unde se prevede: „Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de
prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor
încredinţate” iar în art.1373 alin. 3 din noul Codul civil se dispune: „Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte
că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că
prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate”.
2.2. Clarificarea înţelesului termenilor de,, comitent’’şi ,,prepus’’.
În sensul dispoziţiilor art.1376 alin. 2 din noul Cod civil, ( art. 1000 alin.1 Codul civil din 1864),
comitentul este cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi
controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia’’.
Din interpretarea tezei a II-a a art.1376 alin. 2 NCC, rezultă că prepusul este cel care, aflat sub
directa supraveghere şi control a comitentului, îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări din partea
acestuia, pentru comitent sau pentru o altă persoană’’.
Într-o altă definiţie2 prepusul este ,, o persoană care acceptă să facă ceva în interesul altei persoane,
punându-se sub direcţia, supravegherea şi controlul acesteia.’’
Prepusul este o ,,persoană care efectuiază acte juridice sau îndeplineşte o funcţie după directivele şi
sub controlul altei persoane.’’3
În doctrină s-a concluzionat că ceea ce defineşte noţiunile de comitent şi prepus este „existenţa unui
raport de subordonare care îşi are temeiul în împrejurarea că pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică
sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare. Din această încredinţare decurge
posibilitatea pentru prima persoană – denumită comitent – de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi
controla activitatea celeilalte persoane – denumită prepus – aceasta din urmă având obligaţia de a urma
îndrumările şi directivele primite”4.
Noţiunile de comitent şi prepus au fost definite astfel în literatura de specialitate:
Comitent este o „persoană îndreptăţită să exercite direcţia, supravegherea şi controlul asupra
modului de îndeplinire a funcţiei pe care a încredinţat-o altei persoane (prepusului)” iar prepusul este
„persoana care acceptă să facă ceva în interesul altei persoane punându-se sub direcţia, supravegherea şi
controlul acesteia”5.
În practica judiciară6 s-a statuat că „raportul de prepusenie se naşte în baza unui acord de voinţă,
comitentul încredinţând prepusului o anumită funcţie ori însărcinare şi având dreptul de a direcţiona
activitatea prepusului, de a-l îndruma şi controla în activitatea încredinţată”-
În activitatea de zi cu zi raporturi de prepusenie se pot întâlni în multe situaţii.
A. Un prim exemplu al unor raporturi de prepuşenie îl constituie „contractul individual de muncă7”,
reglementat de Legea nr.53/2003 – Codul muncii8, art.10-107.
În art.10 din Legea nr.53/2003 contractul individual de muncă a fost definit ca fiind „contractul în
temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat (s.n.), se obligă să presteze munca pentru şi sub

1
L. R. Boilă, în Noul Cod civil . Comentariu pe articole , art. 1-2664, (cordonatori: Fl.A.Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I.
Macovei), Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p.1437-1442;
2
M. N. Costin, C.M.Costin, Dicţionar de drept civil de la A la Z, ediţia a 2-a , Editura Hamangiu, Bucureşti 2007. p.774.
3
Academia Română, Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti , 1998, p. 835.
4
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.245.
5
M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.168 şi 774.
6
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr.1236/2001 în „Curtea de Apel Bucureşti, Culege…2001-2002”, p.275.
7
I.Ciochină-Barbu , A.Lupaşcu, Dreptul individul al muncii, Editura PIM ,Iaşi 2011, p. 111 şi urm.
8
Republicată în MonitorulO ficial nr. 345 din 18 mai 2011

97
autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumită salariu
(s.n.)”.
De reţinut că existenţa contractului de muncă face numai să se prezume existenţa raportului de
prepusenie, până la proba contrarie.
Calitatea de comitent în cadrul raporturilor individuale de muncă o poate avea în general angajatorul –
orice entitate juridică ce funcţionează în baza actelor normative în baza cărora au luat fiinţă.
Astfel vom distinge în acest sens, regiile autonome, societăţile comerciale, societăţile agricole etc.
instituţiile publice etc.
În afara acestor categorii de angajatori mai pot avea calitatea de comitent orice altă persoană juridică
sau fizică dacă această calitate izvorăşte dintr-un contract individual de muncă şi dacă angajează forţă de
muncă.
Calitatea de prepus într-un raport juridic de muncă o are întotdeauna numai o persoană fizică care
poartă denumirea de salariat.
În derularea raporturilor individuale de muncă apar şi unele situaţii care necesită unele nuanţări:
a. Situaţia în care deşi contractul de muncă este încheiat între angajator şi salariat, totuşi acesta din
urmă îşi exercită atribuţiile la un alt angajator la care a comis şi faptul ilicit cauzator de prejudicii.
O primă situaţie de acest fel este detaşarea care a fost definită prin art.45 din Legea nr.53/2003 –
Codul muncii, ca fiind „actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă, din dispoziţia
angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia”.
În cazul detaşării, în stabilirea răspunderii prepusului va fi necesar să determine cine exercită efectiv
îndrumarea, supravegherea şi controlul activităţii prepusului.
Este tocmai concluzia la care s-a ajuns în practica judiciară1 în sensul că în cazul detaşării „munca
fiind prestată în interesul noii unităţi, pe timpul cât cel ce lucrează în cadrul ei, el este subordonat acesteia,
trebuind să respecte condiţiile de muncă şi disciplina în muncă impuse de unitatea la care este detaşat, care
supraveghează, deci, munca sa”.
De asemenea, tot practica judiciară a statuat că „unitatea care a încheiat contractul de muncă cu
autorul faptei ilicite nu răspunde în calitate de comitent, în cazul în care se dovedeşte că fapta a fost săvârşită
în momentul în care activitatea făptuitorului era îndrumată, supravegheată şi controlată de o altă unitate”2.
b. Situaţii în care există o disociere a raportului de prepusenie faţă de contractul de muncă reieşită din
natura specifică a exercitării unei profesii.
În tratarea acestei probleme trebuie să avem în vedere că un medic acordă asistenţă medicală în mod
independent pe baza pregătirii sale profesionale şi nu în baza unor îndrumări de specialitate acordate de
conducerea unităţii sanitare.
„Sub aspectul asistenţei medicale acordate medicul nu este aşadar un prepus al organizaţiei sanitare
în care este încadrat, ci răspunde singur şi personal pe temeiul art. 998-999 Cod civil”3,(art.1372 alin. 1 şi 2
NCC)
La acest temei legal al art.1372 alin 1 şi 2 din noul Cod civil se adaugă şi reglementările aduse de
Legea nr.95/2005 privind reforma în domeniul sănătăţii4, mai cu seamă cele cuprinse în Titlul XV
„Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi
farmaceutice”.

1
Tribunalul Suprem, Decizia de îndrumare nr.4/1962 în „Culegere de decizii 1962”, p.15.
2
Tribunalul Suprem, Decizia nr.116/1976, în „Culegere de decizii 1976”, p.417.
3
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.247.
4
Publicată în Monitorul Oficial nr.372/2006, modificată şi completată ulterior.

98
 În conformitate cu prevederile art. 644 alin.1 din Legea nr.95/2005, „Unităţile sanitare publice sau
private, în calitate de furnizori de servicii medicale răspund civil potrivit dreptului comun (s.n.) pentru
prejudiciile produse în activitatea de prevenţie diagnostic sau tratament în situaţia în care acestea sunt
consecinţa…
Unităţile prevăzute la alin.(1) răspund în condiţiile legii civile pentru prejudiciile produse de
personalul medical angajat în solidar cu acestea (s.n.)”.
c. Raportul de prepusenie se poate întemeia şi pe calitatea de cooperator al unei organizaţii
cooperatiste1, aspect ce a fost consacrat de practica judiciară mai veche. Astfel, fostul Tribunal Suprem, printr-
o decizie de îndrumare2 a decis că „răspunderea cooperativei pentru prejudiciile cauzate terţilor de membrii
cooperatori care nu au calitatea de organe de ale ei, prin faptele ilicite săvârşite cu prilejul aducerii la
îndeplinire a sarcinilor încredinţate este o răspundere pentru fapta altuia şi operează în condiţiile prevăzute
de art.1000 alin. (3) Cod civil”.( art. 1372 alin. 1 şi 2 din NCC)
De regulă, existenţa unui raport de prepusenie se stabileşte de la caz la caz de către instanţele de
judecată pe baza probelor administrate.
Existenţa raportului de prepusenie poate fi prezumat în cazul unor contracte de muncă prin calitatea de
membru cooperator al unei organizaţii cooperatiste.
Un raport de prepusenie poate rezulta şi în afara unui contract prealabil între comitent şi prepus.
2.3. Fundamentarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului
Atât în literatura de specialitate cât şi în practica judiciară s-au formulat mai multe opinii în ceea ce
priveşte fundamentele care stau la baza răspunderii comitentului pentru fapta ilicită a prepusului3.
În fond s-a impus tot mai mult fundamentarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului pe
ideea de garanţie, în sensul că prin art.1372 alin. 1şi 2 NCC se instituie o garanţie a comitentului în solidar cu
prepusul, faţă de victima prejudiciului, garanţie ce oferă acesteia posibilitatea de a fi despăgubită. Răspunderea
comitentului va fi angajată numai dacă, şi în măsura în care în persoana prepusului sunt întrunite condiţiile
generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie4.
2.4. Condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului
Răspunderea comitentului pentru a putea fi angajată în conformitate cu prevederile art.1373 din noul
Cod civil este necesar ca în persoana prepusului să fie întrunite toate condiţiile generale ale răspunderii pentru
fapta proprie.
A. Condiţiile generale
Victima prejudiciului va trebui să facă dovada:
- existenţei faptei ilicite a prepusului;
- existenţa prejudiciului;
- existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
- existenţa culpei prepusului în comiterea faptei ilicite.
Într-o speţă cu valoare de principiu instanţa supremă a statuat că persoana fizică sau juridică ce are
calitatea de comitent răspunde pentru prejudiciul cauzat de prepusul său în funcţia ce i-a fost încredinţată
numai dacă în persoana prepusului sunt întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie prevăzută de
art.998-999 Cod civil (actualmente art.1349 NCC) – victima trebuind să facă dovada existenţei prejudiciului,

1
A se vedea Legea nr.1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei (publicată în Monitorul Oficial nr.172/2005).
2
Tribunalul Suprem, Decizia de îndrumare nr.8/1965, în „Culegere de decizii 1968”, p.21-22.
3
Detalii cu privire la teoriile formulate în literatura de specialitate şi soluţiile pronunţate în practica instanţelor de-a lungul timpului se
găsesc în: C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.252-255.
4
I.M. Anghel, Fr. Deack, M.F. Popa – op.cit., p.183; M. Eliescu – op.cit., p.284-285; R. Sanilevici – op.cit., p.167; T. R. Popescu,
P. Anca – op.cit., p.232; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.253.

99
a faptei ilicite a prepusului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi a vinovăţiei prepusului
pentru comiterea faptei ilicite.1
B. Condiţiile speciale
Alături de condiţiile generale pentru angajarea răspunderii comitentului potrivit art.1373 din noul Cod
civil este necesar întrunirea şi a două condiţii speciale:
- existenţa unui raport de prepusenie;
- faptele prepuşilor să aibă ,, legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate”.
a. Existenţa raportului de prepusenie este determinată de acel raport de subordonare a prepusului faţă
de comitent reieşit dintr-un contract de muncă dar şi din alte raporturi juridice care au în conţinutul lor
subordonarea, conducerea, îndrumarea, supravegherea şi controlul – sunt elementele necesare angajării unei
astfel de răspunderi.
De asemenea, facem precizarea că raportul de prepusenie trebuie să existe în momentul săvârşirii
faptei ilicite2.
b. Faptele prepuşilor să aibă ,, legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate”.
Această condiţie specială este îndeplinită dacă există o legătură cauzală între exercitarea funcţiei
încredinţate de comitent şi producerea prejudiciului în dauna victimei sau asupra bunurilor acesteia.
În literatura de specialitate3, anterioară intrării în vigoare NCC, au fost formulate unele interpretări
extensive dar şi unele interpretări restrictive referitor la determinarea limitelor funcţiei încredinţate.
Jurisprudenţa4 a consacrat o orientare ponderată, pronunţând soluţii cu valoare de principiu, stabilind
următoarele limite:
- comitentul răspunde dacă prepusul a acţionat în interesul comitentului;
- comitentul răspunde dacă prepusul a săvârşit fapta ilicită în exercitarea funcţiilor încredinţate;
- comitentul nu răspunde atunci activitatea prepusului nu mai trebuia supravegheată de el;
- comitentul nu răspunde dacă faptele prepusului nu au legătură cu funcţiile încredinţate, deşi au fost
săvârşite în timpul exercitării acestora;
- comitentul nu mai răspunde atunci când victima prejudiciului a cunoscut faptul că prepusul
acţionează în nume propriu.
O situaţie aparte este cea prevăzută de art. 1374 alin. 2 din NCC potrivit cu care ,, Nicio altă persoană,
în afara comitentului, nu răspunde pentru fapta prejudiciabilă săvârşită de minorul care avea calitatea de
prepus. Cu toate acestea, în cazul în care comitentul este părintele minorului care a săvârşit fapta ilicită,
victima are dreptul de a opta asupra temeiului răspunderii’’.
2.5. Efectele răspunderii comitentului
În raport cu victima prejudiciului aceasta va avea la îndemână următoarele posibilităţi:
- chemarea în judecată a comitentului în temeiul art.1373 din noul Cod civil;
- chemarea în judecată a prepusului care va răspunde pentru propria-i lui faptă cauzatoare de prejudicii
în temeiul art.1349 din noul Cod civil;
- chemarea în judecată atât a comitentului cât şi a prepusului în temeiurile arătate.
Din cele prezentate mai sus se desprind două categorii de raporturi – respectiv: raportul dintre
comitent şi victimă şi raportul dintre comitent şi prepus.

1
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr.3649/2002, în Buletinul jurisprudenţei 1990-2003, p.302.
2
Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă, Decizia nr.1669/2006, în „Curtea de Apel Timişoara”, Buletinul Jurisprudenţei, 2006, p.80.
3
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.257 şi urm.; I. P. Filipescu – „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Editura „Actami”,
Bucureşti, 1994, p.145; M. Eliescu – op.cit., p.292; I.M. Anghel, Fr. Deack, M.F. Popa – op.cit., p.172.
4
Tribunalul Suprem, Decizia nr.49/1977, în „Culegere de decizii”, p.314 (citată de I. P. Filipescu – op.cit., p.146); Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia a III-a civilă, Decizia nr.1673/2000, în „Culegere de practică judiciară în materie civilă 2000”, Editura „Rosetti”,
Bucureşti, 2002, p.173.

100
 A. Raportul dintre comitent şi victimă
În raport cu victima prejudiciului răspunderea comitentului este solidară împreună cu prepusul potrivit
art.1370 din noul Cod civil care dispune: „Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau
succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat
prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar faţă de victimă”.
O serie de proleme au apărut în practică în situaţiile în care fapta cauzatoare de prejudicii a fost
comisă de mai mulţi prepuşi care se subordonează unor comitenţi diferiţi.
În soluţionarea unei astfel de situaţii instanţele au statuat că potrivit art.1000 alin. 3 Cod civil din
1864, ( corespondentul art.1373 NCC) comitenţii urmează a fi obligaţi la plata despăgubirilor civile solidar cu
prepuşii lor dar numai proporţional cu vina (culpa) acestora. Soluţia este aceeaşi şi în cazul în care fapta ilicită
este săvârşită de prepuşii care se află în raporturi de prepusenie faţă de comitenţi diferiţi dar aduc prejudicii
unuia dintre comitenţi1.
B. Raportul comitent-prepus
Comitentul care a reparat paguba cauzată victimei va avea o acţiune în regres împotriva prepusului,
deoarece primul a făcut plata în calitate de garant al victimei. Temeiul acţiunii comitentului împotriva
prepusului îl constituie art.1349, 1357 şi art.1596 lit. c) din noul Cod civil2. În această ipoteză întoarcerea
împotriva prepuşilor vinovaţi de cauzarea pagubei se face printr-o acţiune de drept comun3

3. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale sau de lucruri4

3.1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
3.1.1. Reglementări legale
Temeiul juridic al răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale este cuprins în art.1375 din NCC
( corespondentul art. 1001 Cod civil din 1864) care dispune: „Proprietarul unui animal, sau cel care se
serveşte de el, răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a
scăpat de sub paza sa’’.
După cum se poate observa din această prevedere legală specială nu rezultă posibilitatea de probă
contrarie din partea proprietarului ori a celui care se foloseşte de animal pentru înlăturarea temeiurilor
răspunderii instituite prin 1375 din Codul civil.
3.1.2. Domeniul de aplicaţie
În vederea determinării domeniului de aplicaţie a prevederilor art. 1375 din NCC (art.1001 Cod civil
din 1864) este necesară lămurirea înţelesului de animal şi de paznic juridic.
a. În ceea ce priveşte termenul de animal se are în vedere animalul care este apropiat într-o formă
oarecare de proprietar şi care poate fi efectiv supravegheat. Textul legal face trimitere la proprietarul
animalului şi la cel ce se serveşte de el.
În categoria de animal cuprinsă în textul legal vor fi incluse animalele domestice, animalele sălbatice
captive din grădinile zoologice, de la circuri, animalele sălbatice din rezervaţiile ori din parcurile de vânătoare
închise etc.
De reţinut că în privinţa celor din urmă, practica judiciară a statuat că va fi angajată răspunderea pe
temeiul art.1001 Cod civil din 1864 (art. 1375 NCC) numai dacă prejudiciul cauzat de acestea s-a produs în

1
I. P. Filipescu – op.cit., p.147.
2
Art.1596 lit c) din Noul Cod civil dispune: „Subrogaţia se face de drept…. c) în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alţii sau
pentru alţii, are interes să stingă datoria.’’
3
Tribunalul Judeţean Suceava, Decizia civilă nr.579/1991, în „Dreptul” nr.10-/1991, p.35.
4
L. R. Boilă, în Noul Cod civil . Comentariu pe articole , art. 1-2664, (coordonatori: Fl.A.Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I.
Macovei), Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p.1442-1454;

101
interiorul rezervaţiei sau a parcului, nu şi când prejudiciul s-a produs de animalele sălbatice ieşite din incinta
rezervaţiei ori parcului1.
În categoria animalelor în sensul dat de prevederile art.1375 NCC (art.1001 Cod civil din 1864) vor fi
incluse toate animalele pentru care este posibilă dovada existenţei obligaţiei legale de pază2.
Cât priveşte animalele sălbatice care trăiesc în stare de libertate acestea fac obiectul de reglementare
a Legii nr.407/2006, a vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic3 iar în cazul unor prejudicii cauzate de
animalele sălbatice ce fac parte din acest fond răspunderea va fi angajată în condiţiile răspunderii pentru fapta
proprie – art. 1349 şi art. 1357 NCC (art.998-999 Cod civil din 1864), în măsura în care victima prejudiciului
va putea face dovada că paguba s-a produs din partea celui care gestiona acest fond şi care nu a luat toate
măsurile ce-i reveneau în acest sens.
b. Răspunderea pentru pagubele pricinuite de animale revine persoanei care la momentul producerii
prejudiciului avea paza juridică a animalului.
Paza juridică nu este altceva decât posibilitatea, prerogativa de a avea comanda , direcţia şi
supravegherea animalului.
Această prerogativă aparţine, de regulă, proprietarului – persoană fizică sau juridică, dar şi persoana
căreia i s-a transmis folosinţa animalului printr-un drept de uzufruct, al unui contract de comodat, de locaţiune
etc.
Paza juridică este definită de art. 1377 NCC astfel :,, În înţelesul art.1.375 şi 1.376, are paza
animalului sau a lucrului proprietarul sau cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori
chiar numai în fapt, exercită controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de
acesta în interes propriu’’.
Paza juridică a animalului nu este una şi aceeaşi cu paza materială a acestuia. Aceste două noţiuni nu
se confundă.
Paza materială a animalului o are un îngrijitor, cel care duce animalele la păşunat, cel care le acordă
asistenţă de specialitate (medicul veterinar, zootehnicianul etc.).
Tot o pază materială exercită asupra animalului şi depozitarul acestuia căruia i s-a încredinţat animalul
spre păstrare, întrucât nu are folosinţa animalului4.
Paza juridică poate coexista cu paza materială dar aplicarea prevederilor 1375 NCC (art.1001 Cod
civil din 1864) se va face numai în primul caz. Cel care are numai paza materială a animalului va răspunde
pentru prejudiciile provocate de acesta în temeiul art.998-999 Cod civil5 ( art. 1349 şi 1375 din NCC).
În activitatea practică a instanţelor de judecată, anterioară apariţiei noului Cod civil, au apărut diverse
situaţii cu privire la persoanele care răspund pentru prejudiciile cauzate de animale.
Astfel:
- răspunderea va reveni persoanei care la data producerii prejudiciului avea dreptul de a se folosi de
animal şi nu proprietarului6. Răspunderea proprietarului animalului în raport cu răspunderea celui care se
foloseşte de animal este o răspundere alternativă şi nu una cumulativă;
- în situaţia în care animalul se află în coproprietate ori se află în folosinţa comună a mai multor
persoane, paza juridică exercitată în comun va atrage o răspundere solidară, pentru prejudiciul cauzat de
animal1;

1
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr.1510/1978 în „Culegere de decizii 1978”, p.112.
2
V. Stoica, N. Puşcaş, P. Truşcă – op.cit., p.369.
3
Publicată în Monitorul Oficial nr.944/2006.
4
Tr. Ionaşcu – „Teoria generală a obligaţiilor”, Curs, 1924.
5
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.278; Curtea de Apel Craiova, Decizia civilă nr.10516/2000, în „Curtea de Apel Craiova”,
Buletinul jurisprudenţei, 2000, p.142.
6
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Decizia nr.36/1984, în „Revista Română de Drept” nr.11/1984, p.71.

102
 - în ipoteza în care prejudiciul a fost cauzat de mai multe animale aparţinând unor proprietari diferiţi
ori aflate în folosinţa unor persoane diferite între care nu există comunitate de paza juridică, răspunderea va fi
una divizibilă şi nu solidară2, în sensul că fiecare va fi obligat la repararea daunei în funcţie de întinderea
prejudiciului creat de animalul său propriu;
- în cazul în care victima prejudiciului este chiar persoana care exercită paza materială a animalului,
răspunderea va fi a celui care are paza juridică a animalului în baza art. 1375 NCC (art.1001 Codul civil din
1864). Desigur că pentru o eventuală culpă comună a celor două persoane, răspunderea va fi tot una comună3.
3.1.3. Fundamentarea răspunderii
În abordarea acestei probleme elementul esenţial îl constituie paza juridică a animalului.
Atât în practica judiciară dar şi în doctrină de-a lungul timpului s-au evidenţiat două orientări
principale şi anume:
- fundamentarea răspunderii întemeiată pe art. 1375, (având corespondent în art.1001 Cod civil din
1864) pe ideea de risc în sensul că acela care trage foloasele de pe urma animalului, acela trebuie să suporte şi
consecinţele păgubitoare al activităţii respective;
- fundamentarea pe ideea unei prezumţii de culpă în supraveghere, de vinovăţie în exercitarea pazei
juridice, care a evoluat de la un caracter relativ al prezumţiei de culpă până la caracterul absolut, irefragabil –
iuris et de iure – al acestei prezumţii, care deci nu poate fi înlăturată prin proba contrarie.
În prezent atât în doctrină cât şi în practica judecătorească4 a prins contur fundamentarea răspunderii
paznicului juridic pe ideea de garanţie – nu în sensul unei garanţii personale – fidejusiunea – ci în sensul de
garanţie a comportamentului general, a defectelor de comportament al animalului respectiv5.
Reţinem de asemenea şi faptul că această garanţie explică şi ipoteza în care paza juridică a animalului
revine tot persoanei ce o exercita chiar dacă animalul a scăpat de sub supravegherea sa sau cu toată
supravegherea exercitată, animalul a cauzat un prejudiciu.
3.1.4. Condiţiile răspunderii pentru ,,fapta’’ animalului. Cauze de exonerare a răspunderii.
Răspunderea pentru fapta animalului va putea opera atunci cânt victima prejudiciului va dovedi:
- existenţa „faptei” animalului;
- existenţa prejudiciului;
- raportul de cauzalitate între ,,fapta” animalului şi prejudiciu;
- la data cauzării prejudiciului – animalul se afla în paza juridică a persoanei de la care se pretinde
despăgubirea.
Probarea celor patru condiţii fiind făcută, răspunderea se declanşează automat în conformitate
prevederile art. 1375 NCC (art.1001 Codul civil din 1864).
Potrivit dispoziţiilor art. 1380 din NCC, paznicul juridic se poate exonera de răspundere dacă va
proba la rândul său, că producerea prejudiciului de către animal s-a datorat:
- faptei victimei înseşi care a declanşat comportamentul cauzator de prejudicii al animalului;
- faptei unei terţe persoane, care va declanşa răspunderea acestuia sau a altuia în temeiul art.1349 şi
1357 din NCC (art. 998-999 Codul civil din 1864 sau a 1373 din NCC (art.1000 alin. 3 Codul civil din 1864)
dacă are calitatea de prepus;
- cazului de forţă majoră nu şi în cazul fortuit 1.

1
Al. Velescu – „Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale”, în Revista „Arbitrajul de Stat” nr.6/1969, p.42 şi urm.
2
Tribunalul judeţean Suceava, Decizia nr.318/1969 (citată de C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.279).
3
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.279; I. P. Filipescu – op.cit., p.150.
4
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, Decizia nr.2449/2000 în „Culegerea de practică judiciară şi materie civilă pe anul
2000”, Editura „Rosetti”, Bucureşti, 2002, p.175-176; Curtea de Apel Iaşi, Decizia civilă nr.939/2002 în M. Gaiţă, M.M. Pivniceru –
„Jurisprudenţa Curţii de Apel Iaşi în materie civilă 2002”, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 2004, p.68.
5
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.279.

103
 3.1.5. Efectele răspunderii
În vederea recuperării prejudiciului cauzat de „fapta” animalului victima prejudiciului are la îndemână
două posibilităţi:
- să cheme în judecată paznicul juridic cu o acţiune care are ca temei prevederile art. 1375 din NCC, (
art.1001 Cod civil din 1864);
- să se îndrepte cu o acţiune în justiţie împotriva paznicului material în temeiul art. 1349 şi 1357 din
NCC ( art.998-999 Cod civil din 1864), situaţie în care va trebui să facă dovada condiţiilor necesare
răspunderii persoanei pentru fapta proprie.
În cazul în care paznicul juridic a despăgubit victima, deşi animalul se afla în paza materială a altei
persoane, el va avea dreptul la o acţiune în regres împotriva paznicului material, dar va trebui să probeze culpa
acestuia care a generat comportamentul cauzator de prejudicii al animalului propriu.
3.2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri
3.2.1. Temeiul legal al răspunderii
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general este reglementată de art. 1376 alin. 1 din
NCC (art.1000 alin.1 Codul civil din 1864) potrivit căruia: „Oricine este obligat să repare, independent de
orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa”.
După interpretări diferite, atât în doctrină cât şi în practica judiciară, a prevederilor art.1000 alin.1 Cod
civil, ( art. 1376 alin. 1 din NCC) în final s-a admis că această prevedere legală cuprindea o „prezumţie de
răspundere în sarcina păzitorului lucrului (deci nu o prezumţie de culpă relativă sau absolută) care nu
cedează în faţa dovezii lipsei de culpă şi nici în faţa caracterului anonim al cauzei accidentului, ci numai în
faţa dovezii unei cauze străine”2.
3.2. 2.Domeniul de aplicaţie
În vederea identificării domeniului de aplicaţie a răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri,
cuprinse în art. 1376 alin. 1 din NCC (art.1000 alin.1 Codul civil din 1864), este necesară clarificarea
noţiunilor de „lucru”, „paznic al lucrului” şi „paza juridică”.
a. Noţiunea de lucru
Definirea noţiunii de „lucru” în sensul prevederilor art.1000 alin.1 Cod civil (art.1376 alin. 1 din
NCC) a avut o evoluţie de multe ori sinuoasă, dar în cele din urmă s-a stabilit că prevederile art.1000 alin.1(
corespondentul art.1376 alin. 1 din NCC) se referă la „toate lucrurile neînsufleţite, mobile sau imobile,
periculoase sau nepericuloase, cu dinamism propriu şi în mişcare sau inerte şi în stare de repaus, cu excepţia
celor pentru care, şi în măsura în care, legea prevede o reglementare specială”3.
Instanţele judecătoreşti au aplicat răspunderea instituită în art.1000 alin. 1 din Codul civil din 1864
(corespondentul art.1376 alin. 1 din NCC), în cazuri foarte diferite de provocare de prejudicii cum ar fi:
accidente de circulaţie, accidente legate de folosirea energiei electrice4 (ruperea unor cabluri electrice şi
electrocutarea unor animale sau persoane), explozia unui cazan, explozia unei conducte de gaze naturale,

1
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă, Decizia nr.2449/2000, în „Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul
2000”, Editura „Rosetti”, Bucureşti, 2002, p.175-176. În speţă s-a reţinut că nu există caz fortuit dacă animalul (un câine) datorită taliei
sale masive nu putea fi ţinut în lesă de către proprietar, iar, ca efect, câinele a muşcat victima, cauzându-i leziuni ce au afectat
capacitatea de muncă a acesteia.
2
I. M. Anghel, Fr. Deack, M.F. Popa – op.cit., p.187-188; V. Stoica, N. Puşcaş, P. Truşcă – op.cit., p.378.
3
I.M. Anghel, Fr. Deack, M.F. Popa – op.cit., p.190; M. Eliescu – op.cit., p.349; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.287; V. Stoica,
N. Puşcaş, P. Truşcă – op.cit., p.379; I Ciochină-Barbu , Obligaţiile, p.136.
4
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Civilă, Decizia nr.2725/2003, în Buletinul jurisprudenţei 1990-2003, p.302.

104
căderea într-o groapă de canal neacoperită, surparea unui mal neasigurat, căderea gheţii de pe acoperiş,
căderea unei glastre cu flori de pe pervazul unei ferestre etc.1
Tocmai practica judiciară bogată în acestă materie a făcut ca legiutorul să legifereze şi asemenea
situaţii aşa după cum rezultă din prevederile art. 1376 alin. 2 NCC dispunând :,, (2) Dispoziţiile alin.(1) sunt
aplicabile şi în cazul coliziunii unor vehicule sau în alte cazuri similare. Cu toate acestea, în astfel de cazuri,
sarcina reparării tuturor prejudiciilor va reveni numai celui a cărui faptă culpabilă întruneşte, faţă de ceilalţi,
condiţiile forţei majore’’.
Reglementerea dată de art. 1376 alin. 2 din noul Cod civil a fost determinată de recudescenţa
accidentelor rutiere, fapt ce a dus la reglementarea expresă a răspunderii rezultată în urma accedentelor între
vehicule. Într-un asemenea caz va răspunde acela a cărui faptă culpabilă întruneşte, faţă de celelalte persone
implicate, condiţiile forţei majore adică, existenţa unui eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi
inevitabil, aşa cum precizează art. 1351 alin. 2 NCC.
În accepţiunea noţiunii de lucru din conţinutul art. 1376 alin. 1 din noul Cod civil,( art.1000 alin.1
Codul civil din 1864) nu intră:
- animalele – cu privire la care există o răspundere specială reglementată prin art. 1371 NCC (art.1001
Codul civil din 1864);
- edificiile – dacă prejudiciul a fost cauzat ca urmare a lipsei de întreţinere ori a unui viciu de
construcţie, aşa cum se prevede în art. 1378 NCC,( art.1002 Codul civil din 1864).
b. Noţiunea de pază şi paznic juridic
Referitor la determinarea păzitorului şi a pazei juridice, în doctrină cât şi în practica instanţelor de
judecată au fost ridicate o serie de probleme controversate.
În art. 1376 alin. 1 din NCC (art.1000 alin.1 Codul civil de la 1864) este reglementată răspunderea
pentru „prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa”.
În interpretarea dată prevederilor legale de mai sus atât doctrina cât şi practica judecătorească au
concluzionat că sub aspectul răspunderii instituită de art.1000 alin.1 Cod civil din 1864, (corespondent 1376
alin.1 din 1864 NCC) ceea ce interesează este numai paza juridică a lucrului, nu şi paza materială a acestuia.
În vederea definirii noţiunii de pază juridică în literatura de specialitate au fost propuse criterii
2
variate şi anume:
- teoria riscului – profit – potrivit căreia paza juridică revine celui care a cules profitul lucrului,
potrivit adagiului ubi emolumentum ibi onus (unde este câştigul acolo să se stabilească şi îndatorirea)3.
Acest criteriu nu este acceptat nici în literatură nici în practica instanţelor întrucât de multe ori se poate
ca bunul să nu aducă foloase proprietarului lucrului cum este în situaţia comodatului.
- teoria dreptului de direcţiune – al autorităţii asupra lucrului, în virtutea căreia se exercită puterea
independentă de stăpânire şi de direcţiune a utilizării lucrului.
Potrivit acestui criteriu paza juridică aparţine persoanei – fizice sau juridice – care are în mod
independent, puterea, folosinţa, diriguirea, controlul şi supravegherea asupra lucrului. Această pază decurge de
regulă dintr-un drept care se constituie într-un raport obligaţional de a preîntâmpina producerea prejudiciului
prin mijlocirea lucrului4. În conformitate cu această teorie răspunderea potrivit art. 1376 alin. 1 din NCC
(art.1000 alin.1 Cod civil din 1864) ar reveni numai persoanelor care au o situaţie juridică legală asupra

1
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a Civilă, Decizia nr. 2680/2001, în „Curtea de Apel Bucureşti – Culegere de practică judiciară
în materie civilă pe anii 2001-2002”, p.273-274.
2
I.M. Anghel, Fr. Deack, M.F. Popa – op.cit., p.191-192; M. Eliescu – op.cit., p.337-338; T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.236-
238; N.D. Ghimpa – op.cit., p.236-238; T. Gheorghe – „Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de lucrurile pe care le avem
sub pază”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p.35 şi urm.
3
V. Hanga – op.cit., p.114; L. Săuleanu, S. Răduleţu – op.cit., p.315-316.
4
I.M. Anghel, Fr. Deack, M.F. Popa – op.cit., p.191; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.288-289.

105
bunului, nu şi celor care au numai o putere materială asupra lucrului obţinută prin uzurpare (furturi sau alte
fapte penale).
- teoria direcţiunii intelectuale – potrivit căreia simpla putere de fapt, chiar neîntemeiată pe un drept,
care permite exercitarea independentă a direcţiei, a autorităţii asupra lucrului, este suficientă pentru a
caracteriza paza juridică asupra acestuia.
Această „putere de fapt” apare tot ca o putere independentă, deosebită de simpla pază materială asupra
1
lucrului .
Criteriul, precizat mai sus, s-a impus ca o aplicaţie generală atât în doctrină2 cât şi în practica
instanţelor judecătoreşti.
Potrivit acestui criteriu calitatea de paznic juridic o va putea avea:
• proprietarul lucrului, prezumat, până la proba contrarie, că este paznicul lucrului.
Îşi menţine această calitate şi în situaţia în care a pierdut lucrul3 sau chiar în caz de neuz ori în situaţia
abandonării acestuia4.
Paza juridică a bunului aflat în coproprietatea pe cote-părţi ori în devălmăşie aparţine în solidar5
tuturor coproprietarilor.
• prezumţia de pază juridică asupra lucrului există şi în cazul titularilor unor dezmembrăminte ale
dreptului de proprietate - uzufruct, uz, abitaţie, superficie, servitute aparentă6.
• calitatea de paznic juridic al lucrului o are şi titularul posesiei care exercită stăpânirea lucrului animo
sibi habendi7.
• calitatea de paznic juridic o va dobândi şi locatarul, comodatorul în temeiul transmiterii puterii
independente de direcţie, control şi supraveghere asupra lucrului de către proprietarul acestuia8.
• prin furt, paza juridică s-a transferat de la proprietar asupra hoţului, acesta răspunzând în
conformitate cu prevederile art. 1376 alin. 1 NCC,( art.1000 alin. (1) Cod civil din 1864).
• titularul dreptului de administrare a unor bunuri din domeniul public al statului sau al autorităţilor
administrativ-teritoriale, va avea calitatea de paznic juridic pentru bunurile ce le administrează9.
• în cazul autovehiculelor de şcoală care aparţin unor şcoli de pregătire a conducătorilor auto în
situaţia în care accidentul este cauzat de către cursant acesta are paza materială a lucrului, iar şcoala de şoferi,
proprietarul persoană fizică etc. are şi păstrează paza juridică a acestuia10.
Paza juridică a autovehiculului, în cazul accidentelor produse în timpul examenului pentru obţinerea
permisului de conducere, trece asupra celui care susţine examenul şi nu asupra examinatorului11.
3.2.3. Fundamentarea răspunderii
Paznicul juridic răspunde pentru prejudiciul cauzat de lucrul asupra căruia se exercită în mod
independent atributele direcţionării, controlului şi supravegherii. Această răspundere este fundamentată pe
ideea de garanţie, ceea ce conferă victimei un privilegiu de a fi despăgubită prompt şi integral.

1
M. Eliescu – op.cit., p.337-345; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.289-290.
2
I. Lulă – op.cit., p.21; V. Stoica, N. Puşcaş, P. Truşcă – op.cit., p.380.
3
M. Eliescu – op.cit., p.339; I.M. Anghel, Fr. Deack, M.F. Popa – op.cit., p.193.
4
T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.237-238; M. Eliescu – op.cit., p.339 şi p.351; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.290.
5
I.M. Anghel., Fr. Deack, M.F. Popa – op.cit., p.195; Gh. Tomşa – op.cit., p.47-48.
6
M. Eliescu – op.cit., p.340.
7
T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.238.
8
Curtea de Apel Suceava, Decizia civilă nr.522/1998, în „Dreptul” nr.4/1999, p.123, Comentariu de P. Perju.
9
I.P. Filipescu – op.cit., p.156.
10
I.M. Anghel, Fr. Deack, M.F. Popa – op.cit., p.196.
11
Gh. Tomşa – op.cit., p.59.

106
 Ideea de garanţie a fost reţinută şi în practica judiciară1 care a statuat că „…în materia răspunderii
pentru fapta lucrului, împotriva recurenţilor, ca titulari ai pazei juridice a utilizării lucrului, funcţionează o
prezumţie absolută de cauzalitate şi deci răspunderea lor civilă este angajată” (s.n.).
3.2.4. Condiţiile răspunderii
Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de lucruri în temeiul art. 1376 alin. 1 NCC ( art.1000
alin.1 Cod civil din 1864) va putea fi antrenată dacă victima prejudiciului va dovedi:
- existenţa şi întinderea prejudiciului;
- raportul de cauzalitate dintre „fapta lucrului” şi prejudiciul cauzat2.
Odată dovedite aceste condiţii de către victimă, toate celelalte elemente ale răspunderii paznicului
juridic sunt prezumate.
Conform prevedrilor art. 1380 din NCC cauzele de exonerare a răspunderii paznicului juridic sunt:
- forţa majoră – acea cauză care „constă într-o împrejurare externă şi invincibilă, fără relaţie cu
lucrul care a provocat dauna sau însuşirile sale naturale”3.
Aprecierea caracterului absolut invincibil, imprevizibil, extraordinar, se face in abstracto în sensul că
are în vedere toate persoanele, nu numai paznicul juridic.
La nivelul actual al ştiinţei o asemenea împrejurare este pentru oricine o forţă de neînvins,
imprevizibilă, extraordinară, nu numai pentru paznicul juridic al lucrului.
O împrejurare numai relativ imprevizibilă, în condiţiile date şi raportată la puterea de cunoaştere a
paznicului juridic nu este un caz de forţă majoră, ci este un caz fortuit care nu înlătură răspunderea pentru
„fapta lucrului”.
În acest sens fosta instanţă supremă4 a statuat că „împrejurări ca spargerea unui cauciuc, ruperea unei
unei piese din cauza unui defect de fabricaţie sau altele similare, care constituie cazuri fortuite, în strânsă
legătură cu lucrul, nu pot constitui cauze de exonerare faţă de prezumţia de responsabilitate prevăzută de
textul citat” (art.1000 alin.1 Cod civil din 1864 având corespondent în art. 1376 NCC).
- fapta unei terţe persoane, în măsura în care întruneşte caracterele unei forţe majore (caracter
extraordinar, de neprevăzut şi de neînvins) nu va atrage răspunderea paznicului juridic al lucrului.
De exemplu, o terţă persoană loveşte un şofer care conduce un autovehicul şi care cauzează unei terţe
persoane un prejudiciu 5.
- fapta victimei înseşi va exonera total de răspundere pe paznicul juridic al lucrului, în măsura în care
ea întruneşte caracteristicile unei adevărate forţe majore în raport cu „fapta lucrului”, adică este extraordinară,
de neprevăzut şi de neînvins pentru orice persoană, nu numai pentru paznicul juridic.
3.2.5. Efectele răspunderii pentru lucruri
Răspunderea paznicului juridic pentru prejudiciul cauzat de lucru constă în repararea imediată şi
integrală a prejudiciului cazat victimei.
Pentru a-şi asigura repararea prejudiciului victima are la îndemână următoarele posibilităţi:

1
Curtea de apel Braşov, Decizia civilă nr.326/R/1995, în „Culegere de practică judiciară pe anii 1994-1998”, Editura „All”, Bucureşti,
Bucureşti, 1999, p.45.
2
Fr. Deack – „Condiţiile şi fundamentul răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de lucruri” în „Revista Română de Drept”
nr.1/1967, p.22.
3
Tribunalul Suprem, Colegiul civil, Decizia nr.358/1965, în Culegere de decizii 1965, p.128; Curtea de apel Bucureşti, Secţia a IV-a
civilă, Decizia nr.1660/2002, în „Curtea de Apel Bucureşti, Culegere de practică judiciară în materie civilă 2001-2002”, p.282. În
această decizie s-a precizat: „…în materia răspunderii pentru fapta lucrului are efect exonerator numai forţa majoră, adică o
împrejurare extremă, cu caracter excepţional, fără relaţie cu lucrul care a provocat dauna sau cu însuşirile lui naturale, absolut
invincibilă şi absolut imprevizibilă…”.
4
Tribunalul Suprem, Colegiul civil, Decizia nr.358/1965, în Culegere de decizii 1965, p.128; Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Decizia
Decizia nr.1926/1989, în „Dreptul” nr.8/1990, p.83.
5
I.M. Anghel, Fr. Deack, M.F. Popa – op.cit., p.211.

107
 - intentarea unei acţiuni împotriva paznicului juridic având ca temei art. 1376 NCC, ( art. 1000 alin. 1
Codul civil din 1864);
- chemarea în judecată a paznicului material (atunci când este cazul) în baza prevederilor art. 1349
coroborat cu art.1357 din noul Cod civil;
- intentarea concomitentă sau succesivă a unor acţiuni împotriva paznicului juridic şi paznicului
material dar pe temeiuri juridice distincte.
În situaţia în care paznicul juridic a plătit paguba victimei, acesta va avea un drept la o acţiune în
regres împotriva paznicului material, cu condiţia de a face dovada vinovăţiei acestuia potrivit art.1349
coroborat cu art. 1357 din noul Cod civil1.
Paznicul juridic poate regresa şi împotriva terţului care prin fapta sa a contribuit într-o anumită
măsură la crearea prejudiciului, dacă a plătit în totalitate paguba victimei.
3.2.6. Aspecte generale cu privire la unele forme speciale ale răspunderii civile delictuale
De reţinut este şi faptul că preventiv în domeniul răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin „fapta”
lucrului s-a instituit un sistem de asigurare de răspundere civilă în virtutea căruia în schimbul unor prime de
asigurare plătite, societăţile de asigurări urmează să plătească total sau parţial despăgubirile cuvenite pentru
prejudiciile cauzate.
Cel mai important considerent este protecţia victimei iar al doilea îl constituie însuşi sistemul agravat
al răspunderii pentru fapta lucrului2.
În conformitate cu prevederile Legii nr.136/19953 se instituie asigurările obligatorii de răspundere
civilă pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule (art.4).
Potrivit acestor reglementări, victima prejudiciului cauzat printr-un accident de autovehicul va fi
despăgubită de societatea de asigurări „şi în cazul în care cel care conducea autovehiculul, răspunzător de
producerea accidentului, este o altă persoană decât asiguratul” (art.51 alin.1).
În aceste cazuri, potrivit art.58 lit. „d” din Legea nr.136/1995, asiguratorul recuperează sumele plătite
drept despăgubire de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, care a condus autovehiculul fără
consimţământul asiguratului.
De asemenea, potrivit art.51 alin.3 din Legea nr.136/1995 în caz de vătămare corporală sau de deces al
unei persoane se acordă despăgubiri chiar dacă autorul prejudiciului a rămas neidentificat.
Prin Legea nr.111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare4 se stabileşte că
„Răspunderea pentru daunele nucleare produse ca urmare a activităţilor autorizate şi care au avut ca urmare
decesul, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, distrugerea, degradarea ori
imposibilitatea temporară de folosire a vreunui bun revine în întregime titularului autorizaţiei (s.n.) în
condiţiile stabilite prin lege şi prin angajamentele internaţionale la care România este parte” (art.25 pct.2)5.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de aeronave este reglementată prin Codul aerian al României6
României6 şi în cazul în care prin accident o persoană a fost rănită, aeronava a suferit deteriorări, aeronava a
fost distrusă sau aceasta a dispărut, victima prejudiciului va putea acţiona fie împotriva comandantului în
temeiul 1349 coroborat cu art. 1357 NCC, (art.998-999 Cod civil de la 1864), fie împotriva operatorului aerian

1
V. Stoica, Fl. Baiaş – „Acţiunea în regres a paznicului juridic împotriva paznicului material”, în „Studii şi cercetări juridice”
nr.1/1987, p.48-53.
2
A se vedea Fr. Deack – „Tratat de drept civil. Contractele speciale”, Editura „Actami”, Bucureşti, 1996, p.414 şi urm.
3
Privind asigurările şi reasigurările în România, publicată în Monitorul Oficial nr.303/1995.
4
Publicată în Monitorul Oficial nr.267/1996, modificată şi completată prin Legea nr.16/1998, publicată în Monitorul Oficial nr.8/1998.
5
Angajamentele internaţionale la care România este parte sunt: Convenţia de la Viena privind răspunderea civilă pentru daunele
nucleare, Convenţia de la Paris şi Protocolul comun încheiat la Viena la 21 septembrie 1998 la care a aderat România prin Legea
nr.106/1992, publicată în Monitorul Oficial nr.258/1992.
6
Publicat în Monitorul Oficial nr.45/2001.

108
în calitate de comitent al prepusului, în virtutea art.1373 din NCC, (art.1000 alin.3 Cod civil de la 18649), fie
să acţioneze concomitent împotriva acestora pe temeiuri juridice distincte.
Operatorul aerian este cel care are paza juridică a aeronavei şi va răspunde în mod obiectiv de
prejudiciul cauzat în temeiul art. 1376 NCC, (art.1000 alin.1 Cod civil din 1864).
O reglementare specială a răspunderii civile o constituie „Răspunderea civilă a personalului medical
şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice” instituită prin Legea nr.95/20061.
Potrivit art.661 alin.1 din acest act normativ „Personalul medical definit la art.642 alin.1 lit. a)2 care
acordă asistenţă medicală în sistemul public şi/sau în cel privat … va asigura o asigurare de malpraxis3
pentru cazurile de răspundere civilă profesională pentru prejudicii cauzate prin actul medical”.
Despăgubirile cuprind sumele pe care asiguratorul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi
cheltuielile de judecată persoanei sau persoanelor păgubite prin aplicarea unei asistenţe medicale neadecvate,
care poate avea drept efect inclusiv vătămarea corporală ori decesul (art.658 alin.1).
De asemenea, despăgubirile vor cuprinde şi eventualele cheltuieli ocazionate de un proces în care
asiguratorul este obligat la plata acestora.
3.3. Răspunderea pentru ruina edificiului
3.3.1. Temeiul legal
Reglementarea legală a răspunderii pentru ruina edificiului se găseşte în art. 1378 NCC, potrivit căriua
,, Proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel este obligat să repare prejudiciul cauzat prin
ruina lor ori prin desprinderea unor părţi din ele, dacă acestea au fost cauzate de lipsa întreţinerii sau de un
viciu de construcţie’’. (corespondentul art.1002 Cod civil din 1864 potrivit căruia „Proprietarul unui edificiu
este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreţinere
sau a unui viciu de construcţie”)4.
Noul Codcivil nu conţine, nici în acest caz, prevederi speciale privind înlăturarea prezumţiilor stabilite
prin acest articol 1378 NCC (art.1002 Cod civil din 1864).

3.3.2. Domeniul de aplicaţie

În vederea stabilirii domeniului de aplicaţie al răspunderii instituită prin 1378 NCC, (art.1002 Cod
civil din 1864), este necesar să se precizeze care sunt semnificaţiile noţiunilor de: edificiu, ruină, lipsă de
întreţinere, vicii de construcţie şi persoana responsabilă pentru repararea prejudiciului produs în acest mod.
a. În înţelesul cuprins în art. 1378 NCC (art.1002 Cod civil din 1864), prin edificiu se înţelege „orice
lucrare realizată de om, prin folosirea unor materiale care se încorporează solului sau subsolului devenind în
acest fel, prin aşezarea sa durabilă, un imobil prin natura sa”5. Sunt considerate edificii toate clădirile,
canalizările de apă,instalaţiile de gaz, precum şi cele electrice încorporate clădirilor etc. Nu sunt considerate
edificii construcţiile provizorii (barăci metalice tip construcţii în organizarea de şantier, cele destinate
comerţului stradal etc.), construcţiile neterminate şi nerecepţionate de către proprietari, imobile care nu sunt

1
Privind reforma în domeniul sănătăţii publicată în Monitorul Oficial nr.372/2006, modificată şi completată ulterior.
2
Potrivit art.642 alin.1 lit. a) din Legea nr.95/2006, „personalul medical” este „medicul dentist, farmacistul, asistentul medical şi
moaşa care acordă servicii medicale”.
3
Potrivit art.642 alin.1 lit. „b”, „malpraxisul” este „eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-
farmaceutic, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi
farmaceutice”.
4
A se vedea: I. Lulă – „Observaţii asupra răspunderii civile delictuale pentru ruina edificiului”, în „Dreptul” nr.3/2000; A. Tamba –
– „Încercare de reconsiderare a calificării răspunderii civile delictuale reglementate prin art.1002 din Codul civil (ruina edificiului)”,
în „Dreptul” nr.4/2007, p.73 şi urm.
5
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.281; M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.417.

109
rezultatul intervenţiei omului (stânci, arbori etc.). De asemenea, nu sunt cuprinse în această categorie de
edificii nici imobilele prin destinaţie1.
b. În sensul dreptului civil prin sintagma ruina edificiului se înţelege atât „dărâmarea completă dar şi
orice dezagregare a materialului din care este construit, care, prin cădere, provoacă un prejudiciu unei alte
persoane”2.
Nu se află în conţinutul acestei noţiuni:
- demolarea voluntară;
- dărâmarea provocată în urma unui incendiu, proasta funcţionare a unui agregat, lipsa balustradei de
protecţie la o scară etc.3
c. Elementul determinant în ruina edificiului trebuie să fie lipsa de întreţinere sau a unui viciu de
construcţie. Lipsa de întreţinere este avută în vedere şi în cazul vechimii construcţiei, când prin neluarea
măsurilor de reparare în timp a edificiului, acesta duce la o uzură prematură a imobilului şi implicit la ruinarea
acestuia, provocând pagube altuia.
Viciul de construcţie ascuns sau aparent poate privi şi terenul care poate duce la ruinarea construcţiei.
d. Potrivit dispoziţiilor art. 1378 NCC (art.1002 Cod civil din 1864), persoana responsabilă pentru
prejudiciul cauzat prin ruina edificiului este întotdeauna numai proprietarul edificiului. Această răspundere
este întemeiată exclusiv pe calitatea de titular al dreptului de proprietar, calitate care se transmite numai prin
act translativ de proprietate4.
În situaţia coproprietăţii pe cote-părţi ori în devălmăşie a edificiului răspunderea proprietarilor va fi
una solidară5.
Titularul unui drept de superficie este asimilat, în cazul răspunderii reglementate de art. 1378 NCC (
art.1002 Cod civil de la 1864) titularilor dreptului de proprietate asupra edificiului. În cazul dreptului de
uzufruct, de uz ori de abitaţie, răspunderea pentru ruina edificiului va rămâne în sarcina nudului proprietar6.
3.3.3. Fundamentarea răspunderii
În prezent atât în literatura de specialitate cât şi în practica judecătorească dominantă este ideea că la
baza răspunderii pentru ruina edificiului se află o prezumţie absolută de culpă a proprietarului edificiului. Într-
o asemenea situaţie victima prejudiciului nu va trebui să demonstreze şi existenţa culpei proprietarului
edificiului pentru că acesta va răspunde pentru repararea daunei pricinuite de ruina edificiului, datorate
cauzelor prevăzute de art. 1378 NCC, în sensul că ,,Proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice
fel este obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părţi din ele, dacă
acestea au fost cauzate de lipsa întreţinerii sau de un viciu de construcţie’’. (art.1002 Cod civil din 1864
„Proprietarul edificiului nu va răspunde dacă va dovedi la rândul său că ruina edificiului s-a datorat unei
forţe majore, faptei victimei înseşi sau a unei terţe persoane”)7.
Răspunderea proprietarului este fundamentată pe ideea unei obligaţii reale de garanţie, independentă
de orice culpă a proprietarului8, fiind chiar o obligaţie propter rem în sarcina acestuia.

1
M. Eliescu – op.cit., p.142; T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.250; I. M. Anghel, Fr, Deack, M. F. Popa – op.cit., p.237; C.
Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.281; I Ciochină-Barbu, Obligaţiile, p.143.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p. 282 A se vedea şi I. Lulă – op.cit., p.46.
3
M. Eliescu – op.cit., p.413; I. M. Anghel, Fr. Deack, M.F. Popa – op.cit., p.237-238; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.281.
4
C. Stătescu , C. Bîrsan, Drept civil .Teoria generală a obligaţiilor, ed. a III-a ,Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 294.
5
I.M. Anghel, Fr. Deack, M.F. Popa – op.cit., p.239; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.282.
6
M. Eliescu – op.cit., p.411; T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.251; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.282.
7
Tr. Ionaşcu – op.cit., Curs (…), 1942; N.D. Ghimpa – „Responsabilitatea civilă delictuală şi contractuală”, Bucureşti, 1946, p.307-
p.307-309.
8
I. M. Anghel, Fr. Deack, M.F. Popa – op.cit., p.243; M. Eliescu – op.cit., p.417; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.283; V. Stoica,
N. Puşcaş, P. Truşcă – op.cit., p.377.

110
 Această interpretare a răspunderii reglementată de art. 1378 NCC, ( art.1002 Cod civil din 1864) a fost
dată şi în practica recentă a instanţei supreme1 dispunând că „răspunderea civilă delictuală reglementată de
art.1002 Cod civil…este o răspundere obiectivă: pentru angajarea răspunderii nu este nevoie de existenţa
culpei proprietarului, fiind suficientă dovedirea prejudiciului şi a raportului de cauzalitate între prejudiciu şi
lipsa de întreţinere sau viciul construcţiei”.
3.3.4. Condiţiile răspunderii
Victima prejudiciului ruinei edificiului va trebui să dovedească:
- ruina edificiului;
- prejudiciul cauzat şi întinderea acestuia;
- legătura cauzală dintre ruina edificiului şi prejudiciul înregistrat.
După dovedirea acestor condiţii generale, victima prejudiciului va trebui să mai dovedească două
condiţii speciale:
- ruinarea edificiului s-a datorat lipsei de întreţinere a acestuia;
- ruinarea edificiului s-a datorat viciilor de construcţie.
Odată dovedite aceste condiţii de către victimă, nu mai este necesară nici o altă dovadă, proprietarul
va fi obligat la repararea prejudiciului pe fundamentul existenţei ideii de garanţie.
Potrivit prevederilor art. 1380 din NCC, cauzele de exonerare de răspundere a proprietarului
edificiului sunt:
- fapta victimei înseşi;
- fapta unui terţ pentru care proprietarul nu este obligat a răspunde;
- cazul de forţă majoră.
Înlăturarea totală a răspunderii în situaţia dovedirii existenţei acestor împrejurări se va putea acorda
numai atunci când s-a putut dovedi că acestea au fost cauza exclusivă a prejudiciului; în situaţia în care ele au
constituit numai o cauză parţială, răspunderea nu va fi înlăturată în totalitate ci numai proporţional cu gradul
de participare2.
3.3.5. Efectele răspunderii
Efectul principal al răspunderii proprietarului pentru ruina edificiului este repararea integrală a
prejudiciului cauzat victimei.
Proprietarul va putea recupera daunele plătite în baza unei acţiuni în regres îndreptată:
a. împotriva vânzătorului de la care a cumpărat construcţia, în cadrul obligaţiei de garanţie ce revine
vânzătorului pentru viciile ascunse ale lucrului vândut cuprinse în art. 1695, 1707-1712 din NCC, (art.1336,
1352-1360 Cod civil din 1864).
b. împotriva locatorului construcţiei, în baza contractului de locaţiune, dacă acesta nu a efectuat
reparaţiile curente la edificiu la care era obligat;
c. împotriva constructorului sau proiectantului, în baza contractului de antrepriză ori de proiectare,
pentru viciile ascunse ale edificiului care au constituit cauza ruinei;
d. împotriva prepusului3 în temeiul unui contract individual de muncă ce prevede obligaţia de a
întreţine un anumit imobil;
e. împotriva organelor administraţiei locale care au tergiversat nejustificat eliberarea la timp a
autorizaţiei de reparaţii, întârziere ce a determinat ruinarea edificiului4.

1
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Decizia nr.5636/2005, în „Dreptul” nr.6/2006, p.243.
2
T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.252.
3
I. Lulă – op.cit., p.52.
4
Ibidem.

111
 Prin prevederile art. 1379 alin. 1 din NCC se instituie o răspundere specială în sarcina personei care
ocupă un imobil, indiferent de calitatea sa de proprietar, lacatar ori de detentor precar, în cazul în care produce
unprejudiciu unei persoane prin aruncarea din imobil a unui lucru sau prin căderea unui astfel de lucru din
acest imobil. În acest sens se dispune :,, (1) Cel care ocupă un imobil, chiar fără niciun titlu, răspunde pentru
prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru’’.
Într-o astfel de situaţie, ca cea prezentată mai sus, victima poate să-şi întemeieze acţiunea în
răspundere fie pe dispoziţiile alin. 1 al art. 1379 ,fie pe dispoziţiile art. 1376 alin. 1 din noul Cod civil. Aceasta
este şi soluţia art. 1379 alin. 2 din NCC care dispune: ,, Dacă, în cazul prevăzut la alin.(1), sunt îndeplinite şi
condiţiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, victima are un drept de opţiune în vederea
reparării prejudiciului’’.

112
 C U R S U L VIII

EFECTELE OBLIGAŢIILOR
EXECUTAREA ÎN NATURĂ A OBLIGAŢIILOR1

1. Generalităţi
1.1. Noţiune şi importanţă
Raportul juridic obligaţional presupune dreptul creditorului de a pretinde debitorului său să dea , să
facă sau să nu facă ceva.
Prestaţia debitorului, care în funcţie de obiectul obligaţiei, poate fi una negativă (să nu facă ceva) sau
două pozitive (să dea, să facă) se execută de regulă de acesta de bună voie.
În cazul în care debitorul nu înţelege să-şi execute obligaţia de bună voie ori refuză executarea ei,
creditorul are la îndemână forţa de constrângere a statului, care va fi de natură să asigure îndeplinirea
obligaţiei de către debitor.
În art. 1516 din NCC se dispune.,, Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp
a obligaţiei’’,(având corespondent art.1073 Cod civil din 1864 care prevedea: „Creditorul are dreptul de a
dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare”).
Din conţinutul textului mai sus prezentat se desprinde concluzia că „efectul oricărei obligaţii este
dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului de a pretinde şi de a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a
prestaţiei la care era obligat” precum şi „dreptul creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitor, în
ipoteza în care acesta nu-şi execută obligaţia asumată”2.
Într-o altă formulare, prevederile art. 1516 din NCC (art.1073 Cod civil din 1864) pot fi interpretate
astfel: „Atingerea scopurilor urmărite de părţile oricărui raport obligaţional, mai ales ale creditorului poate
avea loc numai prin realizarea drepturilor de creanţă, care intră în conţinutul lor, ceea ce presupune cu
necesitate îndeplinirea îndatoririi sau îndatoririlor corelative de către debitor prin executarea prestaţiilor pe
care le datorează”3.
Într-un raport obligaţional, de obicei, părţile urmăresc îndeplinirea exactă a prestaţiei debitorului care
s-a obligat, ceea ce înseamnă executarea directă sau „executarea în natură a obligaţiei”.
Dacă această executare directă, din diferite motive, nu se poate realiza, legiuitorul a permis
creditorului posibilitatea de a pretinde echivalentul prejudiciului creat, prin neexecutare, adică o executare
indirectă a obligaţiei sau prin echivalent.
1.2. Principiul executării în natură a obligaţiilor
Principiul executării în natură a obligaţiilor reprezintă regula fundamentală în dreptul civil potrivit
căreia obligaţiile civile indiferent de titularul lor trebuie să fie executate în natura specifică a obiectului lor şi
cu respectarea riguroasă a tuturor elementelor şi condiţiilor care caracterizează obligaţia respectivă (calitate,
sortiment, termen, loc de executare, modalităţi de recepţie etc.)4.

1
D.A.Ghinoiu, în Noul Cod civil . Comentariu pe articole , art. 1-2664, (coordonatori: Fl.A.Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici,
I. Macovei), Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p.1595-1618; C. Văduva, în Noul Cod civil. Note. Corelaţii.Explicaţii.Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p.545-578
2
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.309.
3
L. Pop – „Tratat de drept civil. Obligaţiile. Vol. I. Regimul juridic general”, Editura „C.H. Bech”, Bucureşti, 2006, p.439.
4
M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.439.

113
 Executarea în natură a obligaţiei presupune executarea prestaţiei înseşi la care s-a obligat debitorul,
prestaţie ce nu poate fi înlocuită cu o altă prestaţie sau cu plata unui echivalent bănesc1.
2. Plata2
2.1. Noţiune. Reglementare juridică.
2.1.1. Noţiunea de plată provine din latinescul „pacare” care înseamnă „a da satisfacţie”3.
Plata a fost definită ca fiind executarea voluntară a unei obligaţii de către debitor, indiferent de
obiectul ei4.
Plata în limbajul curent are semnificaţia numai a remiterii unei sume de bani. În sens juridic, plata
reprezintă executarea voluntară a oricărei obligaţii pozitive sau negative indiferent de natura sa5 precum:
constituirea şi transmiterea unui drept, încheierea unui contract, executarea unei lucrări, efectuarea unui
transport, prestarea oricărui serviciu, predarea unui bun cert, individualizarea şi predarea unor bunuri generice,
predarea de înscrisuri6.
Din punct de vedere al naturii juridice plata este considerată de majoritatea autorilor7 ca fiind un act
juridic, ,,animo solvendi” făcut cu intenţia de a executa (plăti) o obligaţie de către debitor.
Definiţia legală este dată de art. 1469 NCC, care dispune că:,, (1) Obligaţia se stinge prin plată
atunci când prestaţia datorată este executată de bunăvoie.(2) Plata constă în remiterea unei sume de bani sau,
după caz, în executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei’’.
2.1.2.Reglementarea juridică . În ceea ce priveşte reglementarea juridică a plăţii, o găsim în art. 1469-
1515 NCC (art.1092-1121 Cod civil din 1864).
Codul civil cuprinde, în articolele citate, o serie de reguli referitoare la condiţiile plăţii cum ar fi:
subiectele plăţii, obiectul şi data ei etc.
2.2. Condiţiile plăţii
În principiu plata poate fi făcută de orice persoană.
Principiul enunţat mai sus rezultă din prevederile art. 1472 NCC, potrivit căruia:,, Plata poate să fie
făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ în raport cu acea obligaţie’’,(având corespondent art. 1093
Cod civil din 1864), potrivit căruia: „(1) Obligaţia poate fi achitată de orice persoană interesată, precum un
coobligat sau de un fidejusor. (2) Obligaţia poate fi achitată de o persoană neinteresată, această persoană
trebuie însă să lucreze în numele şi pentru achitarea debitorului sau de lucrează în numele ei propriu, să nu se
subroge în drepturile creditorului”).
Din conţinutul prevederilor legale prezentate mai sus rezultă:
- cel obligat (ţinut) a face plata este însuşi debitorul, care o poate face în mod valabil personal sau prin
reprezentant;
- plata poate fi făcută de ,,orice persoană”, nemai prezentând importanţă dacă aceasta este un
codebitor solidar sau pentru debitor (în cazul fidejusorului), o persoană interesată cum ar fi: dobânditorul unui
imobil ipotecat care, pentru a evita executarea silită, înţelege să facă el plata creditorului. Dacă nu ar face plata

1
L. Pop – op.cit., p.445; Şt. A. Cărpenaru – „Legislaţie economică şi arbitraj”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974,
p.189; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.310.
2
C. Zamşa, D.A.Ghinoiu, în Noul Cod civil . Comentariu pe articole , art. 1-2664, (coordonatori: Fl.A.Baias, E. Chelaru, R.
Constantinovici, I. Macovei), Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p.1557-1595.
3
A se vedea: Yv. Buffelan-Lanore – „Droit civil .Deuxième année”, Armand Colin, Paris, 2002, p.221.
4
A se vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.310; L. Pop – op.cit., p.446; M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.760 şi urm.
5
A se vedea: Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette – „Droit civil. Les obligations”, Dolloz, Paris, 1999, p.1223; J. Flour, J.L. Aubert,
Yv. Flour, E. Savaux – „Les obligations. 3. Le rapport d’oblligation”, Armand Collin, Paris, 1999, p.62; Chr. Larroumet – „Droit
civil. Les Obligations. Le contrat.”, Economica, Paris, 2003, p.15.
6
A se vedea: L. Pop – op.cit., p.446; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.310.
7
A se vedea: Chr. Larroumet – op.cit., p.15-16; J. Flour, J.L. Aubert, Yv. Flour, E. Savaux – op.cit., p.62; Fr. Terré, Ph. Simler,
Yv. Lequette – op.cit., p.1223; L. Pop – op.cit., p.182-184; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.331.

114
el, dobânditorul imobilului riscă să piardă dreptul de proprietate asupra acestuia sau o persoană neinteresată
adică un terţ în raport cu acea obligaţie;
În acest ultim caz terţul poate face plata fie:
- în numele debitorului în baza unui contract de mandat sau a unei gestiuni de afaceri;
- în nume propriu – cum ar fi situaţia în care terţul neinteresat face o liberalitate debitorului cu ceea ce
acesta datora creditorului.
Prevederile art. 1472 din NCC trebiue corelate cu cele cuprinse în art. 1474 NCC potrivit cărora:,, (1)
Creditorul este dator să refuze plata oferită de terţ dacă debitorul l-a încunoştinţat în prealabil că se opune la
aceasta, cu excepţia cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor. (2) În celelalte cazuri,
creditorul nu poate refuza plata făcută de un terţ decât dacă natura obligaţiei sau convenţia părţilor impune
ca obligaţia să fie executată numai de debitor. (3) Plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe
seama debitorului, în acest caz, terţul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile şi
condiţiile prevăzute de lege. (4) Dispoziţiile prezentului capitol privind condiţiile plăţii se aplică în mod
corespunzător atunci când plata este făcută de un terţ’’.
Din conţinutul alin. 1 al art.1474 NCC rezultă dreptul debitorului ,,la executarea obligaţiei’’care este
garantat de legiutor prin alin. 1 teza I ( Creditorul este dator să refuze plata oferită de terţ dacă debitorul l-a
încunoştiinţat în prealabil că se opune la aceasta). Această dispoziţie legală se constituie ca o atenuare a
conţinutului dreptului creditorului ,, de a primi plata de la orice persoană’’.
În cazul în care totuşi creditorul acceptă plata de la un terţ, deşi debitorul s-a opus efectuării plăţii de
către un terţ, pentru ca aceasta să rămână valabilă, creditorul v-a trebui să probeze că un asemenea refuz i–a
cauzat un prejudiciu.
În celelalte cazuri, adică în acele situaţii în care debitorul nu-l informează pe creditor că se opune la
efectuarea plăţii de către un terţ , creditorul nu poate refuza plata făcută de un terţ1
Excepţiile de la principiul că plata poate fi făcută de orice autor (solvens) sunt:
- în cazul obligaţiilor de a face intuitu personae, plata nu poate fi făcută decât de debitorul acelei
obligaţii. O asemenea excepţie rezultă din prevederile art. 1472 alin. 2 teza a II-a din NCC potrivit cu care
creditorul nu poate refuza plata făcută de un terţ ,,decât dacă natura obligaţiei…impune ca obligaţia părţilor
să fie executată numai de debitor’’. ( În vechea regelmentere a art.1094 Cod civil din 1864 această excepţie
era precizată în mod expres astfel: „Obligaţia de a face nu se poate achita de altă persoană în contra voinţei
creditorului când acesta are interes ca debitorul s-o îndeplinească”);
- când părţile au convenit printr-o clauză expresă, ca plata să nu fie făcută de altcineva. O asemenea
clauză este valabilă deoarece normele legale care reglementează plata sunt supletive, fapt ce permite părţilor să
se poată abate de la ele prin acordul lor de voinţă, desigur, cu respectarea celorlalte condiţii generale de
valabilitate a convenţiilor. Această excepţie rezultă din prevederile art.1472 alin. 2, teza a III-a NCC, conform
căreia creditorul nu poate refuza plata făcută de un terţ decât dacă ,,… convenţia părţilor impune ca obligaţia
să fie executată numai de debitor’’.
Apreciind că plata este un act juridic înseamnă că părţile trebuie să îndeplinească şi condiţiile de
capacitate cerute pentru încheierea de acte juridice.
Reglementarea condiţiilor de capacitate în cazul plăţii, ca modalitate de stingere a obligaţiei, prin art. 1473 din
NCC, se prezintă a fi o schimbare radicală.
Contrar cu vechea reglementare a art. 1095 Codul civil din 1864, potrivit căreia incapacitatea de
exerciţiu a plătitorului de la data plăţii atrăgea nulitatea actului juridic al plăţii, în noua reglementare,

1
C. Văduva în , Noul Cod civil. Note.Corelaţii. Explicaţii. Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011D. , p.547.

115
incapacitatea de la data plăţii a persoanei care plăteşte nu mai reprezintă o cauză de nulitate şi deci de restituire
a prestaţiei.
În acest sens art. 1473 NCC dispune: ,, Debitorul care a executat prestaţia datorată nu poate cere
restituirea invocând incapacitatea sa la data executării.
Aşa după cum se afirmă într-o recentă lucrare de specialitate1 ,,prin acest articol legiutorul a dorit să
,,fluidizeze’’ mecanismul executării obligaţiilor: imcapacitatea debitorului , inexistentă la momentul naşterii
raportului juridic obligaţional, dar survenită la momentul executării obligaţiei , nu constituie o cauză de
nevalabilitate a obligaţiei asumate şi din acest motiv , nici a plăţii efectuate’’.
2.3. Persoanele care pot primi plata.
Potrivit prevederilor art. 1475 din NCC ,, Plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului său, legal
sau convenţional, persoanei indicate de acesta ori persoanei autorizate de instanţă să o primească’’, (art.1096
Cod civil din 1864 prevedea: „Plata trebuie să se facă creditorului sau împuternicitului său, sau aceluia ce
este autorizat de justiţie sau de lege a primi pentru dânsul”).
Persoana îndreptăţită să accepte şi să primească plata este denumit „accipiens” iar persoana care a
efectuat o plată se numeşte „solvens”2.
Din conţinutul textului de lege citat mai sus rezultă că cel îndreptăţit să primească plata este în primul
rând creditorul. După decesul creditorului plata se face către moştenitorii săi.
De exemplu, plata poate fi făcută valabil şi reprezentanţilor legali ai creditorului (părinţi, tutore,
curator special) sau celor convenţionali (mandatari) sau judiciari – când dobândesc această calitate în urma
unei hotărâri judecătoreşti precum creditorul proprietar.
În art. 1477 din noul Cod civil, ( corespondentul art. 1096 Codul civil din 1864), sunt reglementate şi
acele situaţii în care plata se socoteşte valabil făcută chiar şi atunci când aceasta a fost executată către o altă
persoană decât creditorul sau reprezentantul acestuia, astfel: ,,(1) Plata făcută unei alte persoane decât cele
menţionate la art.1475 este totuşi valabilă dacă:a) este ratificată de creditor; b) cel care a primit plata devine
ulterior titularul creanţei; c) a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţe liberatorii semnate
de creditor. (2) Plata făcută în alte condiţii decât cele menţionate la alin.(1) stinge obligaţia numai în măsura
în care profită creditorului’’.
Aşa cum rezultă din literatura de specialitate3 prin această reglementare legiutorul a urmărit ca în final
plata să profite creditorului indiferent de modalitatea în care aceasta este executată.
Plata făcută unui creditor aparent este reglementată de art. 1478 NCC care dispune:,, (1) Plata făcută
cu bună-credinţă unui creditor aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se stabileşte că acesta nu era
adevăratul creditor. (2) Creditorul aparent este ţinut să restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit
regulilor stabilite pentru restituirea prestaţiilor. Această prevedere legală reia dispoziţiile art.1097 din Codul
civil din 1864 care dispunea: „Plata făcută cu bună-credinţă acelui ce are creanţa în posesiunea sa, este
valabilă chiar dacă în urmă posesorul ar fi evins”4.
De exemplu debitorul (solvens-ul) plăteşte unui moştenitor al creditorului (decujus-ul) care deţine
creanţa, iar ulterior este înlăturat de la moştenire de către un alt moştenitor mai apropiat în grad. O astfel de
plată rămâne valabil făcută şi îl liberează pe „solvens” de datorie. Potrivit alin. 2 al art.1478 NCC, adevăratul

1
C. Văduva, Noul Cod civil. Note.Corelaţii. Explicaţii. Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p.546
2
M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.9 şi 915.
3
C. Văduva, op. cit., p.548.
4
M.N. Costin, C.M. Costin –autorii definesc „evicţiunea” ca fiind „pierderea de către cumpărător, în tot sau în parte, a dreptului de
proprietate asupra lucrului cumpărat sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar cu privire la acel
lucru, pierdere sau tulburare survenite ca urmare a valorificării de către vânzător sau de către un terţ a unui drept care exclude, în tot
sau în parte, dreptul cumpărătorului referitor la bunul respectiv” (op.cit., p.432 şi urm.).

116
creditor va avea la îndemână o acţiune în justiţie, în restituirea prestaţiilor, împotriva creditorului aparent
pentru că a primit o plată nedatorată, neavând calitatea de „accipiens”.
Accipiens-ul trebuie să fie o persoană capabilă, adică să dispună de capacitate deplină de exerciţiu
întrucât potrivit art. 1476 NCC,( art. 1098 Codul civil din 1864), ,, Plata făcută unui creditor care este
incapabil de a o primi nu liberează pe debitor decât în măsura în care profită creditorului’’.
Din modul de redactare a art.1476 NCC rezultă că se acordă o protecţie specială drepturilor şi
intereselor legitime ale incapabililor prin raportare la persoanele capabile şi prin urmare, într-un eventual
litigiu , debitorul care a executat o plată unui creditor incapabil ar trebui să probeze atât faptul executării plăţii
dar şi că aceasta a profitat creditorului incapabil.1
2.4. Obiectul plăţii
În art. 1492 NCC este conţinut principiul potrivit căruia cel obligat, debitorul, va trebui să plătească
întocmai ceea ce datorează. În acest sens textul citat dispune: ,,(1) Debitorul nu se poate libera executând o
altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă
creditorul consimte la aceasta. În acest din urmă caz, obligaţia se stinge atunci când noua prestaţie este
efectuată’’, ( corespondent în art.1100 Cod civil din 1864), potrivit cu care: „Creditorul nu poate fi silit a
primi alt lucru decât acela ce i se datoreşte chiar când valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare”).
Creditorul poate accepta o altă prestaţie decât cea datorată, caz în care obligaţia se stinge nu prin plată
ci prin „darea în plată” care este un alt mod de stingere a obligaţiei.
Potrivit art. 1482 NCC (art.1102 Cod civil din 1864), dacă obiectul obligaţiei constă în a da un bun
cert debitorul este liberat prin predarea lucrului în starea în care se afla în momentul naşterii obligaţiei şi nu
cum se afla în momentul predării aşa cum era reglementat anterior. Solvens-ul nu va răspunde de pierderea
bunului sau stricăciunile pe care acesta le suferă dacă acestea nu au fost produse prin fapta sa sau a persoanelor
aflate în răspunderea sa.
Debitorul va răspunde pentru pierirea lucrului sau a deteriorărilor suferite de acesta după punerea sa în
întârziere2 indiferent de cauza lor.
Desigur că debitorul (solvens-ul) nu va răspunde nici în situaţia când ar fi fost pus în întârziere dacă va
face dovada că bunul ar fi pierit şi la creditor.În acest sensart. 1634 alin. 1 şi 2 din NCC dispune: ,, (1)
Debitorul este liberat atunci când obligaţia sa nu mai poate fi executată din cauza unei forţe majore, a unui
caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în întârziere.
(2) Debitorul este, de asemenea, liberat, chiar dacă se află în întârziere, atunci când creditorul nu ar fi putut,
oricum, să beneficieze de executarea obligaţiei din cauza împrejurărilor prevăzute la alin.(1), afară de cazul
în care debitorul a luat asupra sa riscul producerii acestora’’, ( având corespondent în art.1156 alin. 2 Cod
civil din 1864 care prevedea: „Chiar când debitorul este pus în întârziere…obligaţia se stinge, în caz când
lucrul ar fi pierit şi la creditor, dacă i s-ar fi dat”).
Atunci când obiectul obligaţiei de a da este o cantitate de bunuri de gen, debitorul nu va putea fi
liberat de predare prin pierirea sau stricăciunea lor deoarece genera non pereunt dar, el are dreptul să aleagă
bunurile ce vor fi predate (art. 1486 , teza a I-a din NCC)
Potrivit art. 1486, teza a II-a din NCC, calitatea bunurilor ce urmează a fi predate trebuie să fie de
calitate cel puţin medie ( comparativ cu prevederile art.1103 Cod civil din 1864 conform cărora calitatea
bunurilor nu trebuia să fie nici „de cea mai bună specie, nici însă de cea mai rea”) numai dacă printr-o
convenţie părţile nu au stabilit alte condiţii de calitate.
2.5. Indivizibilitatea plăţii

1
C. Văduva, op. cit., p.548.
2
„Punerea în întârziere” este o „manifestare de voinţă formală prin care creditorul încunoştinţează pe debitor că obligaţia sa a ajuns
la scadenţă şi-l invită să şi-o execute” (M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.800).

117
 Principiul indivizibilităţii plăţii este înscris în prevederile art. 1490 alin. 1 NCC, potrivit căruia: ,, (1)
Creditorul poate refuza să primească o executare parţială, chiar dacă prestaţia ar fi divizibilă’’, (
corespondentul art.1101 alin.1 Cod civil din 1864, care dispunea: „Debitorul nu poate sili pe creditor a primi
parte din datorie, fie datoria divizibilă chiar”).
Această regulă presupune faptul că plata trebuie să fie integrală1, datoria trebuie plătită de debitor în
întregime chiar şi atunci când obiectul plăţii ar fi unul divizibil prin natura sa, cum ar fi o sumă de bani.
Art. 1490 din noul Cod civil reglementează plata parţială dispunând:,, (1) Creditorul poate refuza să
primească o executare parţială, chiar dacă prestaţia ar fi divizibilă. (2) Cheltuielile suplimentare cauzate
creditorului de faptul executării parţiale sunt în sarcina debitorului, chiar şi atunci când creditorul acceptă o
asemenea executare’’.
Din conţinutul art. 1490 NCC rezultă că obligaţia debitorului de a executa integral obiectul raportului
juridic obligaţional nu este atenuată în vreun fel de divizibilitatea prestaţiei.2
În situaţia în care obiectul obligaţiei îl constituie o serie de prestaţii succesive, la termenele stabilite
fiecare prestaţie face obiectul unei plăţi distincte ca în cazul plăţii chiriei în fiecare lună.
Excepţiile de la principiul indivizibilităţii plăţii sunt:
a. Prin convenţia părţilor se poate stipula ca plata să fie fracţionată;
b. În situaţia în care la moştenire vin doi sau mai mulţi succesori datoria se va diviza între ei, fiecare
urmând să plătească „pro-parte”- (art. 1427 NCC,3 respectiv art.1060 Cod civil din 1864)4, mai puţin când
obligaţia este indivizibilă (art. 1424 NCC5, având corespondent în art.1057 şi art.1058 Cod civil din 1864)6;
c. În cazul compensaţiei legale care are ca efect stingerea obligaţiilor reciproce dintre două persoane
până la concurenţa celei mai mici; în acest caz creditorul obligaţiei mai mari va primi o plată parţială, (art.
1616 NCC7 având corespondent în art.1144 Cod civil din 1864)8;
d. În situaţia în care datoria este plătită de fidejusori în locul debitorului, aceştia au beneficiul de
diviziune, în sensul că fiecare va plăti ce i se cuvine potrivit art. 2313 alin. 1 NCC9 ( având corespondent în
art.1674 alin.1 Cod civil din 186410);
e. În cazul în care instanţa acordă debitorului termen de graţie, poate eşalona plata.
2.6. Data plăţii
Plata a devenit exigibilă, adică trebuie plătită când a ajuns la scadenţă.

1
A se vedea: Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette – op.cit., p.1233; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.314; L.Pop – op.cit., p.185.
2
C. Văduva, op. cit., p.552.
3
Art.1427 NCC prevede: ,, Obligaţia divizibilă prin natura ei, care nu are decât un singur debitor şi un singur creditor, trebuie să fie
executată între aceştia ca şi cum ar fi indivizibilă, însă ea rămâne divizibilă între moştenitorii fiecăruia dintre ei’’.
4
Art.1060 Cod civil din 1864 dispunea: „Obligaţia primitoare de diviziune trebuie să se execute între creditor şi debitor ca şi cum ar fi
nedivizibilă. Divizibilitatea nu se aplică decât în privinţa erezilor lor care nu pot cere creanţa sau care nu sunt ţinuţi de a plăti decât
în proporţie cu părţile lor ereditare”.
5
Art. 1424 NCC prevede:,, Obligaţia este divizibilă de plin drept, afară numai dacă indivizibilitatea nu a fost stipulată în mod expres
ori dacă obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectuală’’.
6
Art.1057 Cod civil din 1864 dispunea: „Obligaţia este nedivizibilă când obiectul ei, fără a fi denaturat, nu se poate face în părţi nici
materiale nici intelectuale”.
Art.1058 Cod civil din 1864 prevedea: „Obligaţia este încă nedivizibilă, când obiectul este divizibil, dar părţile contractante l-au privit
sub un raport de nedivizibilitate”.
7
Art. 1616 NCC prevede: Datoriile reciproce se sting prin compensaţie până la concurenţa celei mai mici dintre ele’’.
8
Art.1144 Cod civil din 1864 dispunea: „Compensaţia se operează de drept, în puterea legii, şi chiar când debitorii n-ar şti nimic
despre aceasta, cele două datorii se sting reciproc în momentul când ele se găsesc existând deodată şi până la concurenţa cotităţilor
lor respective”.
9
Art. 2313 NCC prevede:,, Când mai multe persoane au dat fideiusiune aceluiaşi debitor şi pentru aceeaşi datorie, fideiusorul care a
plătit datoria are regres împotriva celorlalţi fideiusori pentru partea fiecăruia’’.
10
Art.1674 alin.1 Cod civil din 1864 prevedea: „Când mai multe persoane au garantat pentru unul şi acelaşi debitor şi pentru una şi
aceeaşi datorie, garantul ce a plătit datoria are regres contra celorlalţi garanţi pentru porţiunea ce priveşte pe fiecare”.

118
 Momentul plăţii diferă după cum avem în vedere obligaţii cu executare imediată – pure şi simple şi
obligaţii cu termen.
În cazul obligaţiilor pure şi simple, executarea sau plata este imediată.
Dacă obligaţia este afectată de un termen, plata devine exigibilă la termenul stabilit de părţi. Conform
prevederilor art. 1414 NCC (art.1023 Codul civil din 1864) creditorul nu poate pretinde plata mai înainte de
ajungerea la acest termen: ,, Ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea
acestuia,…1. Termenul poate fi prevăzut în interesul uneia din părţi sau în interesul ambelor părţi.
Potrivit art. 1413 alin. 1 NCC ,, (1) Termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege, din
voinţa părţilor sau din împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părţi’’ (
corespondentul art.1024 Cod civil din 1864 care dispunea: „Termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat
în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulaţie sau din circumstanţe că este primit şi în favoarea
creditorului”).
Un exemplu de termen în favoarea creditorului este conţinut de art. 2115 alin. 1 NCC, în materia
contractelor de depozit potrivit căruia: ,, Deponentul poate să solicite oricând restituirea bunului depozitat,
chiar înăuntrul termenului convenit’’,( corespondent art.1616 Cod civil din 1864, conform căruia „Depozitul
trebuie să se restituie deponentului îndată ce s-a reclamat, chiar când s-ar fi stipulat prin contract un anume
termen pentru restituţiunea lui…”).
În ipoteza în care termenul este prevăzut în favoarea debitorului, acesta poate efectua plata şi anticipat,
iar dacă termenul a fost prevăzut în favoarea creditorului plata se poate face anticipat numai cu
consimţământul acestuia.
În situaţia în care termenul a fost prevăzut în favoarea ambelor părţi (un contract de împrumut cu
dobândă) plata trebuie făcută la termenul stabilit, dar este posibilă şi o plată anticipată dacă părţile convin în
acest sens.
Noul Cod civil, în art. 1497 reglementează şi data plăţii prin virament bancar, precizând că atunci
când plata se face în acest mod ,,… data plăţii este aceea la care contul creditorului a fost alimentat cu suma
de bani care a făcut obiectul plăţii’’.
Dacă plata se face cu întârziere, creditorul are dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile pe
care le-a suferit din cauza executării cu întârziere a obligaţiei. Acordarea acestora este legată de parcurgerea
unei anumite proceduri prevăzute de lege, în cazul persoanelor fizice, pentru „punerea în întârziere” a
debitorului. Instanţa poate acorda termene de graţie debitorului pentru plata eşalonată a creditului.
2.7. Locul plăţii. Cheltuielile plăţii.
Regulile privind locul plăţii sunt cele statornicite prin art.1494 din noul Cod civil, potrivit căruia: ,, (1)
În lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul
contractului, al practicilor stabilite între părţi ori al uzanţelor:
a) obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data
plăţii;
b) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în
locul în care bunul se afla la data încheierii contractului;
c) celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii
contractului.
(2) Cu condiţia de a-l notifica în prealabil pe creditor, debitorul poate solicita ca obligaţia să fie executată la
domiciliul sau, după caz, sediul său dacă schimbarea domiciliului creditorului face obligaţia substanţial mai
oneroasă. (Art.1104 Cod civil din 1864,dispunea: „(1) Plata trebuie a se face în locul arătat în convenţie; (2)

1
Art.1023 Cod civil din 1864 prevedea: „Aceea ce se datoreşte cu termen nu se poate cere înaintea termenului…”.

119
Dacă locul nu este arătat, plata, în privinţa lucrurilor certe şi determinate, se va face în locul în care se găsea
obiectul obligaţiei în timpul contractării. (3) În orice alt caz, plata se face la domiciliul debitorului”).
Dacă plata se face la domiciliul debitorului, plata este cherabilă iar dacă părţile au convenit ca plata să
se facă la domiciliul creditorului atunci plata este portabilă.
Locul efectuării plăţii poate fi şi în altă parte decât la domiciliul debitorului sau la domiciliul
creditorului, loc pe care îl pot stabili părţile de comun acord sau poate fi prevăzut chiar de lege, cum ar fi de
exemplu locuinţa de serviciu, plata unor prestaţii prin operaţiuni bancare în conturile părţilor, deschise la
aceeaşi bancă sau la bănci diferite, sau în faţa notarului public.
În cazul în care obiectul plăţii este un bun cert şi părţile nu au stabilit locul în care se poate face plata,
aceasta se va efectua la locul unde se găsea bunul în momentul încheierii contractului, (art. 1494 alin. 1 lit. b,
NCC, respectiv art.1104 alin. 2 Codul civil din 1864) conform adagiului „ibi dari debet ubi est” – „Acolo
trebuie să se predea unde este” 1.
Stabilirea locului unde trebuie să se facă plata prezintă interes pentru:
- determinarea cheltuielilor de transport ocazionate de transportul obiectului plăţii în acel loc;
- în raporturile de drept internaţional privat „lex loci solutiones” – „Legea locului de soluţionare)2 este
legea care cârmuieşte raporturile juridice privind executarea obligaţiei3.
Noul Cod civil , în art. 1496 a codificat unele practici şi opinii doctrinare cu privire la plata anticipată
dispunând că:,, (1) Debitorul este liber să execute obligaţia chiar înaintea scadenţei dacă părţile nu au
convenit contrariul ori dacă aceasta nu rezultă din natura contractului sau din împrejurările în care a fost
încheiat. (2) Cu toate acestea, creditorul poate refuza executarea anticipată dacă are un interes legitim ca
plata să fie făcută la scadenţă. (3) În toate cazurile, cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul
executării anticipate a obligaţiei sunt în sarcina debitorului.’’
În ceea ce priveşte cheltuielile pentru efectuarea plăţii, art. 1498 NCC prevede că: ,, Cheltuielile plăţii
sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulaţie contrară’’(având corespondent în art.1105 Codul civil din
1864 care dispunea: „Cheltuielile pentru efectuarea plăţii sunt în sarcina debitorului”).
Întrucât legea nu distinge, se deduce că toate cheltuielile ocazionate de efectuarea plăţii sunt în sarcina
debitorului (de exemplu cheltuielile cu publicitatea imobiliară). Caracterului supletiv al prevederilor cuprinse
în art.1498 din noul Cod civil,( art. 1105Codul civil din 1864), ne conduc la concluzia că părţile pot conveni
ca aceste cheltuieli, privind plata datoriei, să fie suportate de creditor.
2.8. Imputaţia plăţii
Imputaţia plăţii a fost definită în literatura de specialitate ca fiind o „modalitate de determinare a
obligaţiei sau obligaţiilor care se sting prin plata efectuată de debitor, atunci când aceasta este insuficientă
pentru a stinge toate obligaţiile scadente (având bunuri de aceeaşi natură) pe care debitorul le are faţă de
creditorul respectiv”4.
Pornind de la această definiţie constatăm că de fapt imputaţia este o situaţie de fapt în care un debitor
are faţă de acelaşi creditor mai multe datorii care au drept obiect bunuri de aceeaşi natură.
Desigur, rezolvarea acestei probleme interesează părţile atunci când datoriile sunt inegale sau sunt
însoţite de garanţii diferite. Debitorul va avea ca prim interes să stingă datoria cea mai împovărătoare pentru
el.

1
A se vedea: L. Săuleanu, S. Răduleţu – op.cit., p.140.
2
Idem – op.cit., p.186.
3
A se vedea: T.R. Popescu – „Curs de drept internaţional privat”, Ediţia a V-a, Bucureşti, 1977, p.209 şi urm.; C. Stătescu, C.
Bîrsan – op.cit., p.316.
4
M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.509.

120
 Imputaţia plăţii poate fi făcută prin acordul părţilor sau faţă numai de una din părţi, fie numai de
debitor, fie numai de creditor.
Imputaţia plăţii făcută prin acordul părţilor est reglementată prin art. 1506 alin.1 NCC potrivit căruia:
,, Plata efectuată de debitorul mai multor datorii faţă de acelaşi creditor, care au acelaşi obiect, se impută
asupra acestora conform acordului părţilor’’.
Imputaţia făcută de debitor este reglementată în art. 1507 NCC, potrivit căruia: ,, (1) Debitorul mai
multor datorii care au ca obiect bunuri de acelaşi fel are dreptul să indice, atunci când plăteşte, datoria pe
care înţelege să o execute. Plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor şi, la urmă,
asupra capitalului. (2) Debitorul nu poate, fără consimţământul creditorului, să impute plata asupra unei
datorii care nu este încă exigibilă cu preferinţă faţă de o datorie scadentă, cu excepţia cazului în care s-a
prevăzut că debitorul poate plăti anticipat’’.( În sensul celor prezentate mai sus, art.1110 Codul civil din 1864
dispunea: „Debitorul, având mai multe datorii, al căror obiect este de aceeaşi speţă, are dreptul de a declara,
când plăteşte, care este datoria ce voieşte a desface”).
Debitorul va trebui să ţină seama de unele reguli şi anume1:
- plata trebuie să fie suficientă pentru a stinge întreaga datorie asupra căreia debitorul face imputaţia,
pentru că în caz contrar s-ar face o plată parţială, ceea ce ar conduce la încălcarea principiului indivizibilităţii
plăţii;
- în cazul în care debitorul are o obligaţie exigibilă (ajunsă la scadenţă) şi alta neexigibilă (neajunsă la
scadenţă) acesta nu poate face imputaţia asupra obligaţiei nescadente întrucât s-ar face o plată anticipată, cu
excepţia cazului în care s-a prevăzut că debitorul poate plăti anticipat;
- dacă creanţa este producătoare de dobânzi şi debitorul datorează şi suma imputată şi dobânzi, plata se
va imputa mai întâi asupra dobânzilor în afară de cazul în care creditorul ar fi de acord ca ea să se impute mai
întâi asupra capitalului ( art. 1507 alin. 1 teza a II-a NCC având corespondent în art.1111 Cod civil din
1864)2.
În situaţia în care debitorul nu face imputaţia plăţii, cel chemat să o facă este creditorul care va preciza
prin chitanţa liberatorie de obligaţie, pe care o dă debitorului, ce datorie s-a stins.
Imputaţia făcută de creditor este reglementată prin art. 1508 NCC, conform căruia: ,, (1) În lipsa unei
indicaţii din partea debitorului, creditorul poate, într-un termen rezonabil după ce a primit plata, să indice
debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa. Creditorul nu poate imputa plata asupra unei datorii
neexigibile ori litigioase. (2) Atunci când creditorul remite debitorului o chitanţă liberatorie, el este dator să
facă imputaţia prin acea chitanţă’’.
Interpretarea prevederilor legale de mai sus ne duce la concluzia că în lipsa acordului părţilor sau a
indicaţiilor debitorului, cel care va realiza imputaţia va fi creditorul, care într-un termen rezonabil după ce a
primit plata, va indica debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa. Teza a II-a de la alin. 1 al art.
1508, urmăreşte, aşa cum bine s-a precizat în literatura de specialitate3,să îl protejeze chiar şi pe debitorul care
nu a imputat el plata, împotriva unor eventuale abuzuri ale creditorului care impută o datorie neexigibilă cu
preferinţă faţă de una exigibilă , permiţându-i să culeagă dobânzi în favoarea sa. De asemenea, creditortul nu
poate imputa plata nici asupra unor datorii litigioase deoarece, prin aceasta, s-ar aduce atingere principiului
autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti, printre altele.

1
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.317 şi urm.
2
Art.1111 Cod civil din 1864 prevedea: „Debitorul unei datorii, pentru care se plăteşte dobândă sau o rendită, nu poate fără
consimţământul creditorului, să impute plata ce face pe capital cu preferinţă asupra renditei sau a dobânzii. Plata parţială, făcută pe
capital şi dobândă, se impută mai întâi asupra dobânzii”.
3
C. Văduva, op. cit., p.558.

121
 Dacă nici una din părţi nu a făcut imputaţia, aceasta se va face potrivit regulilor cuprinse în art. 1509
NCC privind imputaţia legală astfel:
,,a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă;
b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are
cele mai puţine garanţii;
c) imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;
d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum şi, în egală măsură,
garantate şi oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi;
e) în lipsa tuturor criteriilor menţionate la lit.a) - d), imputaţia se va face proporţional cu valoarea
datoriilor.
(2) În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată şi executare, apoi
asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor, în ordinea
cronologică a scadenţei acestora, şi, în final, asupra capitalului, dacă părţile nu convin altfel’’ ( având
corespondent în art.1113 Cod civil din 1864 )1:
2.9. Dovada plăţii
Potrivit prevederilor art. 1499 NCC, ( art. 1170 Codul civil din 1864)2: dovada plăţii se face cu orice
mijloc de probă ,dacă prin lege nu se prevede altfel.
Principalul efect al plăţii este liberarea debitorului de obligaţia asumată.
Sarcina probei se repartizează între creditor sau debitor astfel: creditorul care pretinde executarea unei
obligaţii trebuie să dovedească existenţa ei; debitorul care pretinde stingerea obligaţiei prin plată, va trebui să
dovedească faptul executării plăţii.
Noul Cod civil în art. 1500, dispune că cel care plăteşte are dreptul la o chitanţă liberatorie şi , dacă
este cazul, la remiterea înscrisului original care priveşte creanţa3. În lipsa unei prevederi contrare, cheltuielile
privind întocmirea chitanţei revin debitorului. În situaţia în care, în mod nejustificat, creditorul refuză să
elibereze chitanţa, debitorul are dreptul să suspende plata.
În ceea ce priveşte regimul juridic al chitanţei liberatorii, aceasta constituie un înscris probator de care
se poate folosi debitorul pentu a proba că şi-a executat obligaţia.
O noutate a NCC o constituie reglementarea, prin art. 1501, a prezumpţiei executării prestaţiei
accesorii în sensul că chitanţa în care se consemnează primirea prestaţiei principale face să se prezume şi
executarea prestaţiilor accesorii , până la proba contrară. Deci, creditorului îi va reveni sarcina de a dovedi că
plata accesorie nu a fost executată.
În stânsă legătură cu prezumpţia executării prestaţiei accesorii care, de asemenea, constituie o noutate
adusă de NCC, o reprezintă reglementarea în art. 1502 a prezumpţiei executării prestaţiilor periodice, în
sensul că: ,, Chitanţa dată pentru primirea uneia dintre prestaţiile periodice care fac obiectul obligaţiei face
să se prezume, până la proba contrară, executarea prestaţiilor devenite scadente anterior’’.
Utitlitatea acestei reglementări se va dovedi în cazul eventualelor litigii care vor avea ca obiect
contractele de utilităţi, cum ar fi cele privind telefonia, furnizarea energiei electrice, a gazelor, internet, etc.
Uneori faptul executării plăţii este prevăzut de lege.

1
A se vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.317; Art.1113 Cod civil din 1864 dispunea: „Când în chitanţă nu se zice nimic despre
imputaţie, plata trebuie să se impute asupra aceleia dintre datorii ajunse la termen, pe care debitorul, în acelaşi timp, avea mai mare
interes a o desface. În caz de o datorie ajunsă la termen şi alta neajunsă, deşi aceasta din urmă ar fi mai oneroasă, imputaţia se face
asupra celei ajunse la termen. Dacă datoriile sunt de egală măsură, imputaţia se face asupra celei mai vechi, dacă datoriile sunt în
toate egale, imputaţia se face proporţional asupra tuturor”.
2
C. Zamşa, Noul Cod civil. Comentariu pe articole. (Coordonatori: FL.A. Baias, E Chelaru, R Constantinovici, I. Macovei,)
Editura C.H.Bek, Bucureşti, 2012, p.1585.
3
Idem, p.1586.

122
 Astfel, în conformitate cu prevederile art. 1503 NCC1 ,, (1) Remiterea voluntară a înscrisului original
constatator al creanţei, făcută de creditor către debitor, unul din codebitori sau fideiusor, naşte prezumţia
stingerii obligaţiei prin plată. Proba contrară revine celui interesat să dovedească stingerea obligaţiei pe altă
cale. (2) Dacă înscrisul original remis voluntar este întocmit în formă autentică, creditorul are dreptul să
probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât stingerea obligaţiei. (3) Se prezumă, până la proba
contrară, că intrarea persoanelor menţionate la alin.(1) în posesia înscrisului original al creanţei s-a făcut
printr-o remitere voluntară din partea creditorului’’, ( având corespondent art.1138 Codul civil alin.1 din
1864, potrivit căruia: „Remiterea voluntară a titlului original (înscrisul sub semnătură privată s.n.) făcută de
creditor debitorului dă proba liberaţiunii” iar potrivit alin.2 „Remiterea voluntară a copiei legalizate a titlului
(înscrisul autentic sau copia legalizată a unei hotărâri judecătoreşti investită cu formulă executorie – s.n.)
lasă a se presupune remiterea datoriei sau plata, până la proba contrarie”.
Cu toate că plata prin virament are reglementări speciale, datorită frecvenţei din ce în ce mai ridicată a
folosirii acestui mijloc de plată în relaţiile comerciale, legiutorul a ţinut să prevadă şi în NCC dispoziţii cu
privire la acest mod de stingere a obligaţiilor. În acest sens art. 1504 dispune că: ,, (1) Dacă plata se face prin
virament bancar, ordinul de plată semnat de debitor şi vizat de banca plătitoare prezumă efectuarea plăţii,
până la proba contrară. (2) Debitorul are oricând dreptul să solicite băncii creditorului o confirmare, în
scris, a efectuării plăţii prin virament. Această confirmare face dovada plăţii’’.
2.10. Punera în întârziere a creditorului.
O altă noutate a NCC o reprezintă reglementarea punerii în întârziere a creditorului.
Astfel, potrivit art. 1510 din noul Cod civil ,, Creditorul poate fi pus în întârziere atunci când refuză,
în mod nejustificat, plata oferită în mod corespunzător sau când refuză să îndeplinească actele pregătitoare
fără de care debitorul nu îşi poate executa obligaţia’’.
În ceea ce priveşte efectele punerii în întârziere a creditorului , acesta va prelua riscul imposibilităţii
de executarte a obligaţiei, iar debitorul nu va mai fi ţinut să restituie fructele culese după punerea în întârziere.
De asemenea, creditorul pus în întârziere va fi obligat la repararea prejudiciilor cauzate prin întârziere şi la
acoperirea cheltuielilor de conservare a bunului datorat, (art. 1511 NCC).

2.11. Oferta reală urmată de consemnaţiune2

Oferta reală (de plată) urmată de consemnaţiune este un „procedeu reglementat de lege pentru
liberarea debitorului de obligaţia sa, în ipoteza în care creditorul refuză primirea plăţii”3. Oferta reală urmată
de consemnaţiune este reglementată în art. 1512-1515 din NCC ( având corespondent art.1114-1121 Cod civil
din 1864) şi art.586-590 Cod de procedură civilă. Aceasta cuprinde două etape: oferta reală şi
consemnaţiunea.
Conform prevederilor art. 1512 NCC debitorul se poate libera de obligaţia sa consemnând bunul pe
cheltuiala şi riscurile creditorului.
În cazul în care creanţa nu prevede un termen în favoarea creditorului iar acesta refuză a primi plata,
debitorul poate să-i facă oferta reală somându-l prin intermediul executorului judecătoresc să primească plata
al cărei obiect îl ţine la dispoziţia creditorului.
Dacă creditorul va primi plata oferită, debitorul va fi liberat, fapt ce va fi consemnat într-un proces-
verbal întocmit de executorul judecătoresc.
În situaţia în care creditorul refuză în continuare plata, debitorul poate consemna lucrul sau suma de
bani la dispoziţia creditorului.

1
C. Zamşa , op. cit. p.1503.
2
C. Zamşa , op. cit. p.1593-1594.
3
M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.731 şi urm.

123
 Potrivit art.588 alin.2 Cod de procedură civilă debitorul, în caz de refuz consemnat prin procesul-
verbal întocmit de executorul judecătoresc de a primi plata, va putea, spre a se elibera, să consemneze suma
sau bunul oferit la orice bancă sau, după caz, la o unitate specializată iar recipisa se va depune la executorul
judecătoresc de pe lângă instanţa domiciliului creditorului1.
Principalul efect al ofertei reale urmată de consemnaţiune este acela că liberează pe debitor întocmai
ca o plată făcută creditorului. De la data consemnării el nu va mai putea fi obligat să plătească daune
moratorii2 pentru executarea cu întârziere a obligaţiei şi nu va mai suporta riscul pieririi fortuite a lucrului.
Vânzarea publică este reglementată de art. 1514 NCC, potrivit căruia debitorul poate în anumite
situaţii, ( cum ar fi natura bunului care face imposibilă consemnarea, bunul este perisabil, depozitarea sa
necesită costuri de întreţinere ori cheltuieli considerabile), să pornească vânzarea publică a bunului şi
consemnarea preţului. Pentru acest lucru debitorul va trebui să notifice în prealabil creditorul şi să obţină
încuviinţarea instanţei judecătoreşti.
În cazul în care bunul este cotat la bursă sau pe o altă piaţă reglementată, dacă acesta are un preţ curent
sau are o valoare prea mică faţă de cheltuielile unei vânzări publice, atunci instanţa va putea încuviinţa
vânzarea bunului fără notificarea creditorului.
Potrivit art. 1515 NCC, care reglementează retragerea bunului consemnat,, atât timp cât creditorul nu
a declarat că acceptă consemnarea sau aceasta nu a fost validată de instanţă debitorul are dreptul de a retrage
bunul consemnat. Consecinţa unei astfel de retrageri va fi aceea că va renaşte creanţa cu toate garanţiile şi
toate celelalte accesorii ale sale din acest moment, ( al retragerii bunului).

3.Executarea silită în natură a obligaţiilor3

3.1. Noţiune. Forme.
3.1.1. Noţiune
Debitorul, de regulă, îşi execută obligaţiile de bună voie prin efectuarea plăţii.
În situaţia în care debitorul nu execută obligaţia de bună voie, adică nu efectuează plata, creditorul are
la îndemână mijloace legale pentru a-l determina ca acesta să-şi execute obligaţiile, pentru a-l sili la executare,
adică: executarea silită.
În literatura de specialitate au fost formulate mai multe definiţii pentru această instituţie, noi oprindu-
ne la aceea care ni se pare mai completă şi anume: executarea silită este „acea fază a procesului civil în cadrul
căreia creditorul îşi poate realiza în mod efectiv drepturile statornicite într-un titlu executoriu, prin
constrângerea patrimonială a debitorului”4.
Executarea silită este reglementată în art. 3711-5805 din Codul de procedură civilă, cu modificările la
5
zi .
Ca regulă, executarea silită se face tot în natură prin obligarea debitorului să execute obiectul
obligaţiei întrucât numai în acest fel creditorul primeşte exact prestaţia care-i va satisface creanţa6.

1
Pentru detalii cu privire la această procedură a se vedea: L. Pop – op.cit., p.194; I. Leş – „Comentariile Codului de procedură civilă”,
vol. II, Editura „All Beck”, Bucureşti, 2001, p.481 şi urm.; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette – op.cit., p.1251-1253.
2
„Daune-interese moratorii” = „despăgubiri în bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea
executării obligaţiei asumate contractual de către debitor” (M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.294.
3
D. A. Ghinoiu, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole. (coordonatori: FL.A. Baias, E Chelaru, R Constantinovici, I. Macovei,)
Editura C.H.Bek, Bucureşti, 2012, p.1595-1628.
4
I. Leş – op.cit., p.269 şi urm.
5
Pentru comentarii în legătură cu modificările Codului de procedură civilă se poate consulta: V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae –
„Modificările aduse Codului de procedură civilă prin O.U.G. nr.138/2000 (III)” în „Dreptul” nr.4/2000, p.3 şi urm.; V. M. Ciobanu,
M. Tăbârcă, Tr.C. Briciu – „Comentarii asupra modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr.219/2005” în
„Dreptul” nr.12/2005, p.33-35.
6
T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.314.

124
 Atunci când executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, creditorul va putea cere executarea
prin echivalent, adică prin acordarea de despăgubiri creditorului.
Cele afirmate mai sus îşi găsesc consacrarea legală în prevederile art.1516 alin. 1 potrivit cu care
,,Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei’’,( având corespondent în
art.1073 Cod civil din 1864 care dispunea: „Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a
obligaţiei şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare”).

3.1.2. Formele executării silite sunt:

- Executarea silită directă care constă în: predarea bunurilor mobile sau cele imobile de la debitor la
creditor; individualizarea bunurilor generice pe care debitorul le are dar refuză să le individualizeze şi predarea
lor către creditor.
În anumite situaţii, cum ar fi cazul unor obligaţii „intuitu personae”, executarea în fapt a obligaţiilor
nu poate avea loc decât în natură, şi care necesită întotdeauna un fapt personal al debitorului.
Acestui tip de obligaţii îi sunt aplicabile principiile cuprinse în adagiul „nemo potest cogi ad factum” –
„Nimeni nu poate fi constrâns la o faptă”, adică nimeni nu poate fi silit să execute un fapt strict personal
întrucât aceasta ar constitui o restrângere a libertăţii personale1.
- Executarea silită indirectă care se realizează prin mijloace indirecte de executare silită.
3.2. Executarea silită în natură a obligaţiilor după obiectul lor
3.2.1. Executarea în natură a obligaţiilor de „a da” este reglementată în art. 1527 NCC potrivit
căruia ,, (1) Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu
excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă. (2) Dreptul la executare în natură cuprinde,
dacă este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, precum şi orice alt mijloc pentru a remedia o
executare defectuoasă
Reamintim, de la clasificarea obligaţiilor, că după obiectul lor acestea constau în obligaţia de „a da”,
„a face” sau „a nu face”.
Executarea silită în natură a acestora presupune unele particularităţi după cum obiectul lor îl formează
o sumă de bani, bunuri certe, individual determinate sau bunuri de gen.
a. Când obligaţia de „a da” are ca obiect o sumă de bani, executarea ei în natură este posibilă oricând.
Dacă debitorul refuză executarea, în acest caz creditorul, în virtutea dreptului său de gaj general asupra
patrimoniului debitorului care-i garantează creanţa, va putea să ceară executarea silită prin vânzarea unor
bunuri ale debitorului şi din preţul astfel obţinut îşi va satisface creanţa sa.
b. Când obiectul obligaţiei de „a da” este un bun determinat, debitorul are de executat două obligaţii şi
anume: a. obligaţia de a constitui sau a transfera dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra bunului
respectiv şi b. obligaţia de predare a lucrului.
Atât timp cât bunul se găseşte la debitor va fi posibilă şi executarea silită în natură, iar dacă debitorul
distruge sau ascunde bunul atunci executarea silită se va putea face numai prin echivalent.
În situaţia în care debitorul înstrăinează bunul către un terţ, şi bunul este imobil, creditorul va avea la
îndemână o acţiune în revendicare împotriva terţului.
Dacă bunul înstrăinat este un bun mobil, atunci acţiunea în revendicare va putea fi realizată prin
invocarea posesiunii de bună-credinţă de către terţ conform art. 935 NCC, ( respectiv art.1909 Cod civil din
1864), fapt ce-l va determina pe creditor să ceară executarea silită prin echivalent.

1
L. Pop – op.cit., p.495; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.320; L. Săuleanu, S. Răduleţu – op.cit., p.216.

125
 c. Când obiectul obligaţiei de „a da” este un bun de gen, dreptul de proprietate se va transmite numai
la momentul individualizării bunului, situaţie care presupune un fapt personal al debitorului. Într-o asemenea
situaţie creditorul va putea alege între:
- a cere executarea silită în natură atunci când aceasta este posibilă;
- a achiziţiona cantitatea de bunuri din altă parte, pe contul debitorului şi apoi să recupereze preţul
prin executarea silită a bunurilor debitorului;
- a accepta executarea silită prin echivalent.
3.2.2. Executarea obligaţiilor de „a face” şi de „a nu face”
Potrivit prevederilor art. 1528 NCC (art.1077 Cod civil din 1864) atunci când obligaţia de „a face” nu
a fost executată „creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuşi ori să facă să fie executată
obligaţia”.
De asemenea, în art.5802 din Codul de procedură civilă1 se dispune: „Dacă debitorul refuză să
îndeplinească o obligaţie de „a face” cuprinsă într-un titlu executoriu în termen de 10 zile de la primirea
somaţiei, creditorul poate fi autorizat de instanţa de executare, prin încheierea irevocabilă, dată cu citarea
părţilor, să o îndeplinească el însuşi sau prin alte persoane pe cheltuiala debitorului”.
Interpretarea celor două texte delege duce la concluzia că acest mijloc de executare silită în natură are
în vedere numai obligaţiile de „a face” pentru a căror executare nu este necesar faptul personal al debitorului
(de exemplu, defrişarea unui teren, săparea unui şanţ, prestaţii care pot fi executate de oricine, nu neapărat de
debitor, care sunt de natură să satisfacă creanţa debitorului).
În art. 1529 NCC, ( art.1076 din Codul civil din 1864), referindu-se la executarea obligaţia de „a nu
face”, se prevede posibilitatea pe care o are creditorul de a cere instanţei obligarea debitorului să distrugă ceea
ce a făcut fără a respecta obligaţia de „a nu face” şi autorizarea de a distruge el însuşi, pe cheltuiala
debitorului. („În cazul neexecutării obligaţiei de a nu face, creditorul poate cere instanţei încuviinţarea să
înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligaţiei, pe cheltuiala debitorului, în limita
stabilită prin hotărâre judecătorească..”).
Din interpretarea prevederilor legale de mai sus se desprinde concluzia că aceste prevederi sunt
aplicabile numai obligaţiilor de a face intuitu personae, care implică o activitate personală a debitorului şi care
a fost avută în vedere de creditor la naşterea raportului juridic obligaţional. Îndeplinirea în natură a acestei
obligaţii presupune executarea ei de bună-voie de debitor şi de nimeni altcineva2.
3.2.3. Daunele cominatorii
În situaţia în care mijloacele juridice de executare silită a obligaţiei sunt insuficiente şi debitorul
continuă a nu o executa, în practica judecătorească a fost creat un alt mijloc de constrângere pentru a-l
determina pe debitor la executarea în natură a obligaţiei şi anume: daunele cominatorii.
Daunele cominatorii constau într-o sumă de bani pe care debitorul trebuie să o plătească pentru
fiecare zi de întârziere (săptămână, lună etc.) până la executarea obligaţiei. Întinderea sumei cât şi unitatea de
timp pentru care se acordă sunt stabilite de instanţa de judecată. În cazul în care debitorul persistă în a nu
executa obligaţia, atunci instanţa va putea mări cuantumul lor până când se va învinge rezistenţa debitorului3.
De esenţa daunelor cominatorii ţine faptul că ele reprezintă un mijloc de constrângere prin
ameninţarea care o prezintă pentru debitor pentru a-l face să-şi execute obligaţia.

1
Articol introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă,
publicată în Monitorul Oficial nr.479/2000.
2
L. Pop – op.cit., p.499 şi urm.; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.322.
3
I. Lulă – „Discuţii în legătură cu problematica daunelor cominatorii”, în „Dreptul” nr.9/1994, p.22-24; D.C. Tudurache –
„Executarea daunelor cominatorii”, în „Dreptul” nr.3/1995, p.13-25; T. Pop – „Dimensiunea juridică a daunelor cominatorii”, în
„Dreptul” nr.12/1995, p.24-31; S. Buzoianu (I), S. Papadopol (II) – „Discuţii în legătură cu existenţa în dreptul român actual a
daunelor cominatorii”, în „Dreptul” nr.7/2004, p.74-76, 86-88.

126
 În acest sens jurisprudenţa1 a statuat că „daunele cominatorii reprezintă un mijloc de constrângere a
debitorilor la îndeplinirea obligaţiei”.
Daunele cominatorii au caracterul unei „pedepse civile” prin ameninţarea ce o reprezintă pentru
2
debitor .
Atunci când debitorul îşi execută obligaţia nu se mai pot acorda daune cominatorii. Ele nu se aplică
nici în cazul obligaţiilor care au ca obiect sume de bani, întrucât acestea produc dobânzi în caz de întârziere la
executare.
Daunele cominatorii nu se pot acorda nici în cazul obligaţiilor de „a da” care în principiu pot fi
executate în natură.
În general, sfera de aplicare a daunelor cominatorii cuprinde asigurarea executării obligaţiilor de „a
face” şi „a nu face”, dar şi în această privinţă sunt unele situaţii în care nu se pot acorda şi anume4:
3

- când executarea lor în natură nu mai este posibilă, întrucât scopul lor nu mai poate fi atins;
- când este posibilă executarea obligaţiilor în natură pe cale silită prin executorii judecătoreşti, sau de
către creditor pe contul debitorului;
- când refuzul debitorului de a executa este clar exprimat, situaţie în care instanţa va stabili direct
despăgubirea pentru prejudiciul creditorului.
În practica instanţelor judecătoreşti s-a stabilit că suma stabilită drept daune cominatorii are un
caracter provizoriu, iar instanţa are îndatorirea să transforme daunele cominatorii în daune compensatorii, după
executarea obligaţiei, stabilind suma ce reprezintă prejudiciul efectiv cauzat creditorului, prin întârzierea
executării, având în vedere regulile dreptului comun privind răspunderea civilă5.
3.2.4. Probleme actuale doctrinare şi jurisprudenţiale privind daunele cominatorii
Daunele cominatorii în prezent nu au o reglementare legală în noul Cod civil sau în Codul de
procedură civilă. Ele sunt creaţia practicii judiciare în materie.
Reglementări cu caracter particular cu privire la o instituţie de drept procesual civil, amenzile
cominatorii sunt cuprinse art.52 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale.
Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.138/20006 a fost introdusă o reglementare nouă intitulată
„Executarea silită a altor obligaţii de a face sau a obligaţiilor de a nu face” prin art.5802-5805 Cod de
procedură civilă.
Potrivit prevederilor art.5802 „Dacă debitorul refuză să îndeplinească o obligaţie de a face cuprinsă
într-un titlu executoriu, în termen de 10 zile de la primirea somaţiei, creditorul poate, autorizat de instanţa de
executare prin încheiere irevocabilă dată cu citarea părţilor, să o îndeplinească el însuşi sau prin alte
persoane, pe cheltuiala debitorului”.
În art.5803 se dispune că dacă obligaţia de a face nu va fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul,
acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei prin aplicarea unei amenzi civile de la 200 până la 500 lei RON
stabilită pe fiecare zi de întârziere până la executarea obligaţiei prevăzută în titlul executoriu.

1
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Decizia nr.52/1970, în „Culegere de decizii 1970”, p.161; Tribunalul Suprem, Decizia civilă
nr.285/1987 în „Revista Română de Drept” nr.11/1987, p.68.
2
Fr. Deack – op.cit., p.304; R. Sanilevici – op.cit., p.246.
3
A se vedea: Gh. Dobrican – „Admisibilitatea obligării la daune cominatorii a părintelui care nu respectă hotărârea judecătorească
de stabilire a domiciliului minorului”, în „Dreptul” nr.7/1992, p.56-59.
4
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.324.
5
Tribunalul municipiului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, Decizia nr.647/1992, în „Culegere de practică judiciară în materie civilă
1992”, p.259-260. Discuţii pe această temă în: I. Perju – „Sinteză din practica Secţiei civile a Tribunalului judeţean Suceava”, în
„Dreptul” nr.10/1992, p.58; I. Lulă – „Discuţii în legătură cu problematica daunelor cominatorii”, în „Dreptul” nr.9/1994, p.230.
6
Pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial nr.479/2000.

127
 Potrivit art.5804 Cod de procedură civilă, dispoziţiile de mai sus sunt aplicabile şi în cazul când titlul
executoriu cuprinde o obligaţie de a nu face. În acelaşi sens creditorul va putea cere instanţei de executare să
fie autorizat, prin încheiere irevocabilă, să desfiinţeze el însuşi sau prin alte persoane, dacă este cazul, pe
socoteala debitorului, lucrurile făcute de acesta împotriva obligaţiei de a nu face.
Până la acoperirea prejudiciilor cauzate prin neexecutarea obligaţiilor de „a face” sau „a nu face”
constatate printr-un titlu executoriu acesta poate cere obligarea debitorului la plata de daune-interese (art.5803
alin.2 coroborat cu art.5804 Cod de procedură civilă).
După cum am arătat deja instituţia amenzilor cominatorii a dobândit o reglementare legală prin
introducerea lor în Codul de procedură civilă, dar instituţia daunelor cominatorii nu a primit până în prezent o
asemenea reglementare, rămânând în continuare o creaţie a practicii judiciare. Această situaţie a condus la o
serie de controverse cu privire la justificarea instituţiei daunelor cominatorii, după modificările precizate mai
sus, în sensul că nu ar mai fi aplicabile daunele cominatorii în sistemul dreptului civil românesc.
Suntem alături autorii1 care au susţinut, întemeiat, că adoptarea acestor reglementări nu influenţează
cu nimic problematica daunelor cominatorii în dreptul nostru civil.
Autorii mai sus citaţi au adus suficiente argumente în susţinerea tezei potrivit căreia instituţia
„daunelor-interese” continuă să aibă aplicabilitate în dreptul nostru civil şi după modificările aduse Codului de
procedură civilă prin Ordonanţa nr.138/20002, noi reţinându-le pe cele statornicite de practica Curţii
Constituţionale şi de cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, Curtea Constituţională a statuat că „daunele cominatorii apar ca un mijloc juridic la îndemâna
creditorului pentru a-l constrânge pe debitor să execute în natură obligaţiile de a face sau de a nu face şi
constau într-o sumă de bani aferentă unei unităţi de timp pe care debitorul trebuie să o plătească până la
executarea obligaţiei” şi obligarea la plata de daune cominatorii nu contravine art.52 din Constituţie întrucât
acestea nu au ca finalitate repararea prejudiciului, „ci exclusiv constrângerea…la executarea obligaţiei de a
face ce îi incumbă”3.
În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „cererea privind obligarea la daune
cominatorii este admisibilă şi în condiţiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform
art.5803 din Codul de procedură civilă”. În continuare se dispune că daunele cominatorii „reprezintă o
sancţiune pecuniară ce se aplică de instanţele de judecată în vederea asigurării executării unei obligaţii de a
face sau a nu face, determinată prin hotărâre judecătorească, precum şi că suma de bani stabilită să fie
achitată cu acest titlu este independentă de despăgubirile ce trebuie să constituie echivalentul prejudiciului
cauzat, iar raţiunea acordării unor astfel de daune o constituie exercitarea efectului lor de constrângere
asupra debitorului care persistă în neexecutarea obligaţiei pe care şi-a asumat-o, prin silirea lui la plata
către creditor a unei sume calculate în raport cu durata întârzierii neîndeplinirii obligaţiei de a face sau a nu
face”…”În consecinţă, se impune a se constata că prin reglementarea dată în cuprinsul art.580 3 din Codul de
procedură civilă, nu s-a înlăturat posibilitatea recurgerii la instituţia daunelor cominatorii,…ci, dimpotrivă,
pe lângă menţinerea acestui instrument de constrângere s-a instituit şi amenda civilă ca mijloc de determinare
a debitorului să-şi îndeplinească obligaţia asumată (s.n.)”4.

1
A se vedea B. Papadopol (II) – „Discuţii în legătură cu existenţa în dreptul român actual al daunelor cominatorii”, în „Dreptul”
nr.7/2004, p.72 şi urm.; I. Adam – „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Editura „All Beck”, Bucureşti, 2004, p.555; C.
Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.325-326; În sens contrar B. Dumitrache – „Probleme privind executarea silită în natură a obligaţiei
de a face”, în Analele Universităţii Bucureşti, Seria Drept nr.1/2003, p.65 şi urm.; S. Buzoianu – „Discuţii în legătură cu existenţa în
dreptul român actual a daunelor cominatorii”, în „Dreptul” nr.7/2004, p.72 şi urm.
2
A se vedea: L. Pop – op.cit., p.502 şi urm.
3
Curtea Constituţională, Decizia nr.70/2004, publicată în Monitorul Oficial nr.239/2004.
4
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial nr.225/2006.

128
 Vom încheia prin prezentarea concluziilor unui reputat civilist 1 „În concluzie, daunele cominatorii
constituie pe mai departe, un mijloc de presiune economică asupra debitorilor pentru a-i constrânge indirect
pe această cale să execute obligaţiile de a face, mai ales acelea a căror executare în natură implică un fapt
personal al debitorului. Argumentele ce pot fi invocate în sprijinul acestei situaţii rezultă cu claritate din
deosebirile esenţiale2 care există între daunele cominatorii şi amenzile cominatorii. Alegerea între unul şi
altul dintre cele două mijloace juridice aparţine creditorului, care are posibilitatea de a aprecia care dintre
ele este cel mai util şi mai eficace pentru a obţine ceea ce i se datorează în natură”.

1
L. Pop – op.cit., p.211.
2
Cu privire la deosebirile şi asemănările dintre daunele cominatorii şi amenzile cominatorii a se vedea L. Pop – op.cit., p.508 şi urm.

129
130
 C U R S U L IX

EEXECUTAREA INDIRECTĂ A OBLIGAŢIILOR

(EXECUTAREA PRIN ECHIVALENT)1

1. Chestiuni prealabile
1.1. Noţiune
În definirea noţiunii privind executarea indirectă (prin echivalent) trebuie pornit de la conţinutul
art.1530 NCC potrivit căruia ,, Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe
care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei’’ (
corespondentul art.1082 Cod civil din 1864).
După cum se poate observa, în cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare de către debitor a
obligaţiei, creditorul are dreptul la despăgubiri care nu reprezintă altceva decât echivalentul prejudiciului
suferit de acesta. Despăgubirile sau daunele-interese se pot acorda fie sub forma unei sume de bani globale, fie
sub forma unor sume periodice.
În literatura de specialitate au fost formulate mai multe definiţii pentru executarea indirectă a
obligaţiei, noi achiesând la aceea pe care o considerăm mai completă şi anume: „executarea indirectă a
obligaţiei înseamnă dreptul creditorului de a pretinde şi de a obţine de la debitor echivalentul prejudiciului pe
care l-a suferit ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei
asumate”2.
Atunci când executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, creanţa iniţială din raportul
obligaţional este înlocuită cu o altă creanţă care are ca obiect o sumă de bani ce reprezintă echivalentul
prejudiciului suferit de creditor. Desigur, nu suntem în prezenţa transformării obligaţiei iniţiale într-o altă
obligaţie. În acest caz „despăgubirile sunt datorate în virtutea a înseşi obligaţiei iniţiale, ele constituie
obiectul subsidiar, cu titlu de sancţiune, al executării obligaţiei respective”3.
1.2. Categorii de despăgubiri
Daunele-interese se împart în daune-interese moratorii şi daune-interese compensatorii.
- daunele-interese moratorii sunt despăgubiri în bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului cauzat
creditorului prin întârzierea executării obligaţiei asumate de către debitor;
- daunele-interese compensatorii sunt despăgubiri în bani a căror plată incumbă debitorului pentru
repararea prejudiciului încercat de creditor ca urmare a neexecutării ori a executării defectuoase a obligaţiei
asumate de debitor4.
După cum se poate observa despăgubirile moratorii se pot cumula cu executarea în natură a obligaţiei
dar cele compensatorii nu pot fi cumulate, întrucât au tocmai finalitatea de a o înlocui5.

1.3. Natura juridică a executării indirecte a obligaţiilor

1
D. A. Ghinoiu, op. cit.p.1617 şi urm.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.328. În acelaşi sens a se vedea M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.441 care definesc
executarea prin echivalent ca fiind o „modalitate de executare a obligaţiilor constând în achitarea de către debitor, în folosul
creditorului, a unei sume de bani, reprezentând despăgubirea care înlocuieşte în patrimoniul creditorului valoarea pozitivă ce
formează obiectul prestaţiei pe care debitorul nu a executat-o în natură şi întocmai”.
3
T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.319; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.328; M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.441.
4
M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.293-294.
5
T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.319; O.M. Anghel, Fr. Deack, M.F. Popa – op.cit., p.303 şi urm.; C. Stătescu, C. Bîrsan –
op.cit., p.329; M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.293-294. A se vedea în acest sens şi Curtea Supremă de Justiţie, Secţia
comercială, decizia nr.661/1995, în Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, p.284.

131
 Pornind de la definiţia dată executării indirecte a obligaţiilor am concluzionat că ne aflăm în prezenţa
unei alte obligaţii decât cea iniţială, adică aceea de reparare a unui prejudiciu cauzat creditorului prin
neexecutarea sau executarea cu întârziere ori executarea necorespunzătoare de către debitor. Ne aflăm deci în
prezenţa unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită, adică ne situăm în sfera răspunderii civile delictuale.
După cum am precizat în capitolele anterioare „răspunderea civilă delictuală alcătuieşte dreptul
comun al răspunderii civile, iar răspunderea civilă contractuală este o răspundere cu caracter derogator. De
aceea ori de câte ori suntem în prezenţa unei răspunderi derivând din neexecutarea unei obligaţii
contractuale, se vor aplica regulile răspunderii civile delictuale”1.
Dreptul subiectiv al creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitorul său se naşte din momentul în
care sunt întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile (existenţa faptei ilicite, a unui prejudiciu, raportul de
cauzalitate, vinovăţia celui care a săvârşit fapta ilicită). Creanţa iniţială a creditorului este înlocuită cu o alta, în
virtutea obligaţiei iniţiale, care constă într-o sumă de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului.
În vederea obţinerii despăgubirilor de către creditor, trebuie să mai fie îndeplinite alte două cerinţe şi
anume: debitorul să fie pus în întârziere şi să nu existe o clauză de neresponsabilitate. În acest sens s-a
precizat în literatura de specialitate: „…condiţiile necesare pentru naşterea dreptului la daune interese includ
şi condiţiile răspunderii contractuale, sfera primei noţiuni fiind mai corespunzătoare decât a celei de-a doua.
În alte cuvinte, dreptul la daune-interese presupune, în mod obligatoriu, existenţa condiţiilor răspunderii
civile contractuale, deşi numai prezenţa lor, în anumite cazuri, nu este suficientă ca acordarea daunelor să
aibă loc”2.
2. Condiţiile acordării de despăgubiri
2.1. Prejudiciul
În sensul condiţiei existenţei unui prejudiciu3 în vederea acordării de despăgubiri creditorului,
prevederile art. 1530 NCC,( corespondentul art.1082 Cod civil din 1864) dispun: „Creditorul are dreptul la
daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi
necesară a neexecutării obligaţiei’’.
După cum cunoaştem deja, prejudiciul este cauzat prin fapta ilicită a debitorului materializată în
neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei asumate.
Între fapta ilicită a debitorului şi prejudiciul suferit de creditor trebuie să existe un raport de
cauzalitate.
Sarcina probei prejudiciului, a întinderii acestuia revin creditorului. În cazul prejudiciilor care au ca
obiect o sumă de bani, legea fixează drept despăgubire dobânda legală.
2.2. Vinovăţia debitorului
Potrivit art. 1547 NCC, ( art. 1062 Codul civil din 1864), debitorul este ţinut să repare prejudiciul
cauzat cu intenţie sau din culpă, iar conform art. 1548 NCC, (art. 1082-1083 Codul civil din 1864), culpa
debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplu fapt al neexecutării.
Vinovăţia debitorului constă în neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a
obligaţiei şi ea trebuie să fie imputabilă acestuia, adică să fie vinovat de neexecutarea obligaţiei asumate. Din
acest punct de vedere latura subiectivă a faptei debitorului interesează asupra atitudinii subiective a acestuia
faţă de fapta şi urmările ei.
Din conţinutul art. 1530 NCC, ( art. 1082 Codul civil din 1864), se desprinde şi necesitatea existenţei
acestei condiţii a vinovăţiei debitorului.

1
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.329-330; T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.320.
2
I.M. Anghel, Fr. Deack, M.F. Popa – op.cit., p.316-317; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.311.
3
În acest sens a se vedea I. Albu – „Răspunderea civilă contractuală pentru prejudiciile nepatrimoniale”, în „Dreptul” nr.8/1992,
p.29-35.

132
 Potrivit acestor prevederi debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor când producerea prejudiciului ,,
este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei”1.
Până la proba contrarie, neexecutarea obligaţiei este imputabilă debitorului. Pentru a fi exonerat de
răspundere el va trebui să dovedească faptul neexecutării obligaţiei din „cauză străină” – adică existenţa
cazului fortuit sau cazului de forţă majoră sau a vinei creditorului ( art. 1351 NCC, respectiv art.1083 Codul
civil din 1864).
Forţa majoră şi cazul fortuit sunt situaţii de fapt care sunt lăsate la latitudinea aprecierii instanţei.
Jurisprudenţa anterioară NCC2 a statuat că „în sensul art.1082 şi 1083 Cod civil constituie forţă majoră orice
eveniment care a fost previzibil în mod normal şi care a pus pe debitor în imposibilitatea de a-şi executa
obligaţia luată. În consecinţă, părţile nu sunt ţinute să dovedească forţa majoră prin contract (…) urmând ca
în caz de litigiu izvorât din neexecutarea obligaţiei instanţa să stabilească (s.n.) pe bază de probe, dacă
evenimentul invocat a constituit sau nu un caz de forţă majoră”.
2.3. Punerea debitorului în întârziere
Punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept sau la cererea creditorului, potrivit prevederilor
art. 1521 NCC.
În literatura de specialitate „punerea în întârziere” a fost definită ca fiind o „manifestare de voinţă din
partea creditorului, prin care el pretinde executarea obligaţiei de către debitor”3.
Din cele prezentate mai sus rezultă că debitorul trebuie să-şi execute obligaţia la termenul prevăzut în
contract iar în cazul în care nu este precizat un asemenea termen, imediat ce obligaţia a fost asumată.
În situaţia neexecutării la termen a obligaţiei debitorul este în întârziere, dar pentru a produce efecte
întârzierea debitorului trebuie dispusă de instanţă, la cererea creditorului. În lipsa unei astfel de cereri de
punere în întârziere din partea creditorului, se presupune că aceasta nu l-a păgubit.
Simpla expirare a termenului nu-l pune pe debitor în întârziere. Este ceea ce jurisconsulţii romani au
statuat prin adagiul: „dies non interpellat pro hominem” – „Termenul nu somează pe om (debitor)”4.
Potrivit reglementărilor legale, ( art. 1522 NCC având corespondent în art. 1079 Cod civil din 1864),
punerea în întârziere de către creditor se poate face prin:
- Notificare scrisă prin executor judecătoresc sau prin alt mijloc care asigură dovada comunicării,
dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel;
- Cererea de chemare în judecată a debitorului prin care creditorul cere instanţei obligarea pârâtului la
executarea obligaţiei, conferă debitorului dreptul de a executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la
data când cererea i-a fos comunicată.
Conform prevederilor alin. 1 al art. 1523 NCC, debitorul se află de drept în întârziere atunci când s-a
stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect.
Potrivit alin. 2 al art.1523 NCC debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de
lege. Asemenea cazuri sunt cele reglementate prin art. 1725 NCC ( având corespondent în art. 1370 Cod civil
de la 1864) conform căruia ,,(1) În cazul vânzării bunurilor mobile, cumpărătorul este de drept în întârziere
cu privire la îndeplinirea obligaţiilor sale dacă, la scadenţă, nici nu a plătit preţul şi nici nu a preluat bunul.
(2) În cazul bunurilor mobile supuse deteriorării rapide sau deselor schimbări de valoare, cumpărătorul este

1
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.332.
2
Tribunalul Suprem, Colegiul civil, Decizia nr.1040/1963, în Justiţia Nouă nr.8/1964, p.170; Curtea Supremă de Justiţie, Secţia
comercială, decizia nr.414/2000, în Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, p.281; Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, Decizia
nr.4467/2001; ibidem.
3
Idem – op.cit., p.335; M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.800 = „punerea în întârziere” este o „manifestare de voinţă formală prin
care creditorul încunoştinţează pe debitor că obligaţia sa a ajuns la scadenţă şi îl invită să şi-o execute”.
4
L. Săuleanu, S. Răduleţu – op.cit., p.95.

133
de drept în întârziere în privinţa preluării lor, atunci când nu le-a preluat în termenul convenit, chiar dacă
preţul a fost plătit, sau atunci când a solicitat predarea fără să fi plătit preţul’’.
În acelaşi alin. 2 al art. 1523, teza a II-a se mai prevăd şi alte situaţii în care debitorul se află de drept
în întâziere şi anume atunci când:
a) obligaţia nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, ce debitorul a lăsat să treacă
sau când nu a executat-o imediat, deşi exista urgenţă, (art. 1079 alin. 2 pct. 3 din Codul civil din 1864);
b) prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei sau când a încălcat o
obligaţie de a nu face,( art.1078 Cod civil din 1864) ;
c) debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu executa obligaţia sau
când, fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, refuză ori neglijează să-şi execute obligaţia în mod
repetat;
d) nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei
întreprinderi;
e) obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.
În cazurile prevăzute mai sus, dacă obligaţia devine scadentă după decesul debitorului, moştenitorii
acestuia nu sunt în întârziere decât după trecerea a 8 zile de la data la care creditorul i-a notificat.
Cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere trebuie dovedite de creditor. Orice declaraţie
sau stipulaţie contrară se consideră nescrisă.
Punerea în întârziere operează numai în cazurile de neexecutare a obligaţiilor contractuale, în celelalte
cazuri extracontractuale, dreptul creditorilor de a pretinde despăgubiri debitorului se naşte din momentul
săvârşirii faptului prejudiciabil, nemaifiind necesară punerea în întârziere.
Principalele efecte ale punerii în întârziere sunt:
- de la această dată debitorul este obligat să plătească creditorului daune-interese moratorii;
- din acest moment începe refuzul debitorului de a executa şi creditorul va fi îndreptăţit să pretindă
daune-interese compensatorii, pentru neexecutarea obligaţiei;
- ca efect al punerii în întârziere, în cazul obligaţiei de „a da” un bun individual determinat, riscul se
strămută asupra debitorului (art. 1486 coroborat cu art 1273 şi 1274 NCC având corespondent art.1074 alin.2
combinat cu art.971 Cod civil din 1864). Debitorul va fi scutit de suportarea riscului pieririi fortuite a bunului
dacă va dovedi că acesta ar fi pierit şi la creditor – adică şi atunci când şi-ar fi executat obligaţia de predare la
termen ( art. 1526 coroborat art.1634 NCC având corespondent în art.1156 alin.2 Cod civil din 1864).
Efectele punerii în întârziere pot înceta prin fapta debitorului sau prin fapta creditorului.
Prin fapta debitorului efectele punerii în întârziere încetează în situaţia în care acesta recurge la oferta
reală urmată de consemnaţiune, dacă creditorul refuză să primească plata ( art. 1512-1513 şi art. 1524 NCC
având corespondent în art.1114 alin.1 Cod civil din 1864).
Oferta reală urmată de consemnarea bunului sau a sumei de bani la dispoziţia creditorului liberează pe
debitor, adică acesta nu va mai fi obligat să plătească daune moratorii şi a suporta riscul pieririi fortuite. De la
acest moment faptul neexecutării obligaţiei nu mai este fapta debitorului, ci este consecinţa conduitei
creditorului, întârzierii sale la primirea executării obligaţiei.
Prin fapta creditorului efectele punerii în întârziere pot înceta prin renunţarea expresă sau tacită a
acestuia la punerea în întârziere.

2.4. Convenţii cu privire la răspundere

Normele legale care reglementează condiţiile angajării răspunderii civile contractuale sunt dispoziţii
supletive, fapt ce permite părţilor să poată încheia anumite convenţii care să modifice cu anumite excepţii,
consecinţele neexecutării obligaţiei de către debitor.

134
 Prin aceste convenţii se poate agrava, înlătura sau restrânge răspunderea debitorului. Important este
de reţinut că asemenea convenţii trebuie să intervină înainte de cauzarea prejudiciilor pentru creditor. Orice
convenţie posterioară producerii prejudiciului, prin care creditorul renunţă la repararea lui poate avea o altă
semnificaţie juridică (de exemplu iertarea de datorie).
De asemenea, trebuie reţinut că astfel de convenţii asupra răspunderii debitorului nu se pot confunda
cu acele convenţii prin care se stabileşte anticipat întinderea obligaţiei de despăgubire (clauza penală) sau
acele convenţii care au ca obiect asigurarea de responsabilitate din partea unui terţ-asigurat1.
În doctrină2 se disting trei categorii de astfel de convenţii: convenţii care exonerează de răspundere;
convenţii care limitează răspunderea; convenţii care agravează răspunderea.
a. Convenţii de neresponsabilitate care exonerează în întregime pe debitor de răspundere. În situaţiile
când se încheie astfel de convenţii creditorul nu va mai putea pretinde daune-interese.
Astfel de convenţii sunt permise în ipotezele în care vina debitorului constă în neglijenţă sau
imprudenţă.
În cazul în care vina debitorului îmbracă forma dolului (intenţiei) astfel de convenţii vor fi nule.
b. Convenţiile care limitează răspunderea – restrâng întinderea reparaţiei datorate, după apariţia
prejudiciului.
Aceste convenţii, de asemenea, vor produce efecte numai în cazurile în care vina debitorului constă în
imprudenţă sau neglijenţă, nu şi în cazul în care aceasta (vina) ar consta în intenţia de a păgubi.
c. Convenţiile care agravează răspunderea debitorului sunt acele convenţii prin care părţile convin să-
şi asume obligaţia de a răspunde chiar şi în situaţiile în care legea îi exonerează de răspundere cum ar fi cazul
fortuit sau forţa majoră.

3. Evaluarea despăgubirilor (daunelor-interese)

Stabilirea întinderii despăgubirilor se face pe cale judecătorească (evaluare judiciară), prin lege
(evaluare legală), prin convenţia părţilor (evaluare convenţională).
3.1. Evaluarea judiciară
Acest mod de evaluare a despăgubirilor este reglementat prin dispoziţiile art. 1531- 1533 NCC (
având corespondent în art.1084-1086 Cod civil din 1864) care stabilesc şi principiile în baza cărora urmează a
se face evaluarea despăgubirilor de către instanţă. Acestea sunt:
a. Principiul potrivit căruia prejudiciul suferit de creditor datorită neexe-cutării, executării cu
întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită (damnum
emergens) şi câştigul pe care acesta nu l-a putut realiza (lucrum cessans) În plus, noua reglementare extinde
protecţia acordată creditorului prejudiciat, în sensul că la stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama de
reducerea unor cheltuieli sau de evitarea unor pierderi de către creditor ca urmare a neexecutării obligaţiei.
De asemenea, creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial
În acest sens, instanţa supremă a statuat că daunele-interese compensatorii care se acordă pentru
neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor debitorului, trebuie să reprezinte echivalentul
bănesc al reparării integrale a prejudiciului cauzat creditorului. De aceea, spre exemplu, plata cu întârziere a
mărfurilor livrate atrage obligarea debitorului la plata de daune compensatorii, corespunzător sumei cu care
conform coeficienţilor de inflaţie s-a diminuat puterea de cumpărare a sumei datorate3.

1
I.M. Anghel, Fr. Deack, M.F. Popa – op.cit., p.345-346.
2
Ibidem; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.338; M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.266.
3
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, Decizia nr.5599 din 16 noiembrie 2001, în Buletinul Jurisprudenţei 1999-2000, p.285
(citată de C. Stătescu, C. Bîrsan în op.cit., p.399).

135
 b. Principiul cuprins în art.1533 NCC potrivit căruia „Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe
care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii
contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia.
Chiar şi în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a
neexecutării obligaţiei.” (Art.1085 Cod civil din 1864).
În conformitate cu acest principiu, debitorul va fi ţinut să repare numai prejudiciul previzibil în
momentul încheierii contractului.
În literatura de specialitate1 s-a subliniat că acest principiu „se aplică numai în materia răspunderii
contractuale, deoarece însăşi noţiunea de previzibilitate este compatibilă numai cu activitatea contractuală
care depinde în întregime de voinţa părţilor. Este de presupus că părţile şi-au asumat obligaţii numai în
măsura consecinţelor pe care puteau să le prevadă la momentul încheierii contractului”.
Din formularea textului art.1533 din noul Cod civil, în partea sa finală se desprinde ideea unei excepţii
de la principiul enunţat în sensul că atunci când neexecutarea obligaţiei provine din culpa gravă a debitorul
acesta, va fi ţinut a răspunde şi pentru prejudiciul imprevizibil la momentul încheierii contractului.
Concluzia este că „intenţia (dolul) debitorului strămută problema reparării prejudiciului din domeniul
contractual, unde se repară numai prejudiciile previzibile, în domeniul delictual unde se repară atât
prejudiciul previzibil cât şi cel imprevizibil”2.
c. Principiul ce rezultă din prevederile art. 1530 coroborat cu art. 1533 NCC (art.1086 Cod civil din
1864) potrivit căruia, în toate cazurile, reparabil este numai prejudiciul direct, care este cauzat de fapta care a
dus la executarea contractului. Nu sunt supuse reparării prejudiciile indirecte, (art. 1533 teza a II-a NCC
dispune că chiar şi în situaţia în care neexecutarea obligaţiei este intenţionată ori se datorează culpei grave a
acestuia, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării
obligaţiei’’, având corespondent în art.1086 Cod civil din 1864 care prevedea: – „Chiar în cazul când
neexecutarea obligaţiei rezultă din dolul debitorului, daunele-interese nu trebuie să cuprindă decât aceea ce
este o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei”).
Dovada prejudiciului revine creditorului reclamant.
3.2. Evaluarea legală
Evaluarea legală rezultă din lege. Ea se aplică numai în privinţa prejudiciului suferit de creditor în
cazul neexecutării unei obligaţii care are ca obiect o sumă de bani.
Astfel, potrivit prevederilor art. 1535 NCC, (având corespondent în art.1088 alin.1 Cod civil din
3
1864) „(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune
moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut
de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că
prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de scadenţă,
debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil
înainte de scadenţă. (3) Creditorul are dreptul, în plus, la daune-interese pentru orice prejudiciu suplimentar
pe care l-a suferit din cauza neexecutării obligaţi”.
Din textul de lege mai sus prezentat rezultă următoarele:
- creditorul obligaţiei care are drept obiect o sumă de bani nu poate pretinde ca echivalent al
prejudiciului determinat de întârzierea la executare, decât dobânda stabilită prin lege;
1
T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.333; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.340.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.340.
3
Art.1088 alin.1 Cod civil din 1864 prevedea: „La obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare
nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate. (2) Aceste daune-
interese se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica despre vreo pagubă, nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară
de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept”.

136
 - creditorul nu este obligat să dovedească faptul că prin întârzierea la executare i s-a cauzat un
prejudiciu;
- daunele-interese constând în dobânda legală sunt datorate din ziua chemării în judecată.
De la această ultimă regulă sunt şi unele excepţii, expres prevăzute de lege cum ar fi cazul consacrat în
art. 2306 NCC, privind întinderea dreptului de regres, (având corespondent în art.1669 Cod civil din 1864),
din care rezultă că, în situaţia în care fideiusorul s-a obligat cu acordul debitorului , regresul operează de aşa
natură încât primul (fideiusorul) să acopere integral pierderea suferită, iar în cazul în care fideiusorul s-a
obligat fără consimţământul debitorului , regesul se limitează la ceea ce debitorul era obligat efectiv să
plătească, şi în plus , dacă este cazul, şi cheltuielile făcute de fideiusor după notificarea de plată adresată de
către creditor, sau situaţia reglementată prin art. 2020 NCC (art.1554 Cod civil din 1864), în cazul contractului
de mandat când dobânda se datorează de drept.
Regimul juridic al dobânzii legale este cel reglementat prin Ordonanţa Guvernului nr.13/2011 privind
dobânda remuneratorie şi penalizatzoare pentru obligaţiile băneşti, precum şi pentru reglementarea unor
măsuri financiar –fiscale în domeniul bancar1.
Potrivit art. 1 părţile sunt libere să stabilească, în conventii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui
împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligatii băneşti.
În alinaetele 2-4 din Ordonanţa Guvernului nr.13/2011 sunt definite o serie de noţiuni privind
dobânda, astfel:
Dobândă remuneratorie este dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un
anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei.
Dobândă penalizatoare este dobânda datorată de debitorul obligaţiei bănesti pentru neîndeplinirea
obligaţiei respective la scadenţă .
Termenul dobândă, dacă nu se precizează altfel, priveşte atât dobânda remuneratorie, cât şi dobânda
penalizatoare.
De asemenea prin dobândă se înţelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, ci şi alte
prestaţii, sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinţei capitalului.
Atunci când , potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de
dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi atunci când părţile nu au prevăzt în mod expres
nivelul acestora , se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea, (art.2).
Rata dobânzii legale remuneratorii se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii
Nationale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de
administraţie al Băncii Naţionale a României.
Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte
procentuale.
În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art.
3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, rata dobânzii legale se stabileşte la nivelul
ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale, respectiv la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte
procentuale, diminuat cu 20%.
Prin grija Băncii Nationale a României ,nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Nationale a
României va fi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, , ori de câte ori nivelul ratei dobânzii de
politică monetară se va modifica,(art. 3 alin. 1-4)2

1
Publicată în Monitorul Oficial nr.607 din 30 august 2011.
2
Potrivit Circularei nr. 1/2012 a BNR, privind nivelul de referinţă a ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a Ronâniei ,
începând cu 6 februarie 2012, acesta este de 5,75% pe an.

137
 Dobânda legală este de 6% pe an în raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea
română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, (art. 4).
Potrivit prevederilor art. 5, dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an în
raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3)
din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată,
Este nulă de drept orice clauză prin care se încalcă dispoziţiile de mai sus. În acest caz, creditorul este
decăzut din dreptul de a pretinde dobânda legală.
Determinarea valabilităţii nivelului dobânzii convenţionale se face prin raportare la dobânda legală în
vigoare la data stipulării.
Dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia se datorează numai dobânda legală (art.
6).
Plata anticipată a dobânzii remuneratorii se poate efectua pe cel mult 6 luni, iar dobânda astfel încasată
nu este supusă restituirii, indiferent de variaţiile ulterioare.(art. 7).
Regula statornicită de art. 8 este că dobânda se va calcula numai asupra cuantumului sumei
împrumutate.
Excepţiile sunt stabilite în alin. 2 şi 3 a art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, în sensul că ,
dobânzile se pot capitaliza şi pot produce dobânzi în temeiul unei convenţii speciale încheiate în acest sens,
după scadenţa lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe cel puţin un an.
De asemenea , dobânzile remuneratorii se pot capitaliza şi pot produce dobânzi.
Prevederile de mai sus nu se aplică contractului de cont curent nici atunci când prin lege s-ar dispune
altfel.
Dispoziţiile art. 1.535 şi art. 1.538- 1.543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii
penalizatoare1.
3.3. Evaluarea convenţională. Clauza penală2.
Evaluarea despăgubirilor se poate face şi prin convenţia părţilor. Din acest punct de vedere este de
reţinut:
- părţile pot conveni asupra întinderii despăgubirilor datorate de debitor după încălcarea obligaţiilor
contractuale asumate, adică după producerea prejudiciului. O asemenea situaţie poate apare atunci când,
cumpărătorul nu ridică bunurile vândute la termenul prevăzut în contract, fapt ce-l obligă pe vânzător să facă o
serie de cheltuieli cu conservarea acestora. Părţile pot conveni cu privire la cuantumul despăgubirilor acestor
cheltuieli3;
- părţile prin acordul lor de voinţă, determină anticipat întinderea prejudiciului şi cuantumul daunelor-
interese ce urmează a fi plătite de debitor în caz de neexecutare, executare defectuoasă ori cu întârziere a
obligaţiei sale, mai înainte ca prejudiciul să se fi produs. Aceasta constituie clauza penală.
În literatura de specialitate4 clauza penală a fost definită ca fiind o „convenţie accesorie prin care
părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării
cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său”.

1
A se vedea: I. Băcanu – „Regimul juridic al dobânzilor”, ediţia a II-a, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti; V. Stoica, V. Nemeş –
„Dobânzile comerciale în lumina Ordonanţei Guvernului nr.9/2000”, în Revista Română de Drept Comercial nr.5/2001, p.89-99; M.
Dumitru – „Cumulul dobânzii legale cu alte tipuri de daune în materia obligaţiilor băneşti”, în „Dreptul” nr.12/2006, p.17 şi urm.
2
D.Ungureanu, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole. (Coordonatori: FL.A. Baias, E Chelaru, R Constantinovici, I. Macovei,)
Editura C.H.Bek, Bucureşti, 2012, p.1629-1638.
3
R. Sanilevici – op.cit., p.75; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.344.
4
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.344; M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.164-165.

138
 Potrivit prevederilor art. 1538 alin. 1 NCC, ( art.1066 Cod civil din 1864)1 „Clauza penală este aceea
prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei
principale’’.
Clauza penală constă în obligaţia debitorului de a presta creditorului o sumă de bani sau o altă valoare
patrimonială. Poate fi prevăzută pentru neexecutarea obligaţiei, pentru executarea cu întârziere sau executarea
necorespunzătoare.
Stipularea unei clauze penale se poate face atât în cazul unor obligaţii izvorâte din contracte cât şi în
cazul unor obligaţii reieşite dintr-un alt izvor.
Caracterele juridice ale clauzei penale sunt:
- Clauza penală este o convenţie2, fapt ce face ca încheierea ei valabilă să se facă cu respectarea
condiţiilor de validitate a convenţiilor. Are un caracter accesoriu astfel încât nulitatea sau stingerea obligaţiei
principale va atrage şi nulitatea sau stingerea clauzei penale, dar nulitatea clauzei penale nu duce la nulitatea
obligaţiei principale3;
- Clauza penală prezintă utilitate practică întrucât prin ea se stabileşte anticipat care este valoarea
prejudiciului cauzat creditorului prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau executarea cu întârziere.
Acest fapt face ca părţile să nu mai trebuiască să se adreseze justiţiei pentru evaluarea lui, înlăturându-se
totodată dificultăţile probării prejudiciului4;
- Finalitatea clauzei penale este aceea ca prin convenţia părţilor să se determine întinderea
prejudiciilor în caz de neexecutare şi nu crearea unei posibilităţi pentru debitor de a se libera printr-o altă
prestaţie – clauza penală – decât cea principală. Debitorul obligaţiei de clauză penală nu are un drept de
opţiune între executarea obligaţiei principale şi plata clauzei penale, el poate refuza executarea, oferind clauza
penală5.
Potrivit art. 1538 alin. 2 NCC ( corespondent în art.1068 Cod civil din 1864)6 „În caz de neexecutare,
creditorul poate cere fie executarea silită în natură
a obligaţiei principale, fie clauza penală”.
Posibilitatea de alegere apare pentru creditor numai atunci când obligaţia principală, deşi a devenit
exigibilă, nu a fost executată de debitor7.
- Clauza penală este obligatorie între părţi, fiind expresia acordului lor de voinţă, astfel că instanţa, ca
regulă, nu poate să reducă sau să mărească cuantumul stabilit de părţi. Totuşi, potrivit art. 1541 NCC ( având
corespondent în art.1070 Cod civil din 1864)8 „(1) Instanţa nu poate reduce penalitatea decât atunci când:
a) obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat creditorului;
b) penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea
contractului.
(2) În cazul prevăzut la alin.(1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie, însă, să rămână superioară
obligaţiei principale.
1
Art.1066 Codul civil din 1864 prevedea:„Clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare unei obligaţii, se leagă
a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i”.
2
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, Decizia nr.2044/1988, în Dreptul nr.10/1999, p.142.
3
Curtea de apel Braşov, Decizia nr.97/Ap. din 8 aprilie 2004, în Culegere de decizii 2003-2004, p.4; Curtea Supremă de Justiţie,
Decizia nr.809/2003, în Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, p.285.
4
Curtea de apel Braşov, Decizia nr.818/R din 19 septembrie 2003, în „Curtea de apel Braşov, Culegere de decizii 2003-2004”, p.3.
5
Fr. Deack – op.cit., p.461; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.346.
6
Art.1068 Cod civil din 1864 prevedea: ,,Creditorul are facultatea de a cere de la debitorul care n-a executat la timp, sau îndeplinirea
îndeplinirea clauzei penale, sau aceea a obligaţiei principale”.
7
C. Stătescu., C. Bîrsan – op.cit., p.346; Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr.2966/1999, în „Dreptul”
nr.10/1999, p.142.
8
Art.1070 Cod civil din 1864 prevedea: ,,Penalitatea poate fi împuţinată de judecător, când obligaţia principală a fost executată în
parte”.

139
 (3) Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.”.
Atunci când clauza penală a fost prevăzută pentru neexecutarea obligaţiei de către debitor, ea nu va
putea fi cumulată cu executarea în natură, creditorul putând pretinde numai acordarea clauzei penale1.
Clauza penală este interzisă în contractele de împrumut deoarece, în această materie, daunele-interese
pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de restituire a sumei împrumutate sunt egale cu dobânda, ca
echivalent al lipsei de folosinţă a banilor astfel împrumutaţi2.
- Creditorul obligaţiei cu clauză penală este un creditor chirografar fără a avea vreun drept de
preferinţă faţă de ceilalţi creditori chirografari ai aceluiaşi debitor.
- Nulitatea obligaţiei principale atrage pe cea a clauzei penale dar nulitatea clauzei penale nu atrage pe
cea a obligaţiei principale, ( art. 1540 alin. 1 NCC având corespondent în art. 1067 din Codul civil de la 1864).
3. 4. Arvuna
Arvuna a fost definită de literatura de specialitate3 ca fiind o sumă de bani pe care una din părţi
(cumpărătorul ) o dă celeilalte părţi la încheierea unui contract sau antecontract, urmând ca , în ipoteza
nerealizării raportului juridic obligaţional din culpa uneia din părţi , partea în culpă ( dacă este
cumpărătorul) să piardă această sumă în favoarea celeilalte , respectiv să o restituie îndoit ( dacă cel vinovat
este cumpărătorul)
Noul Cod civil reglementează arvuna în art. 1544-1546. Astfel potrivit prevederilor art. 1544 NCC ,,
(1) Dacă, la momentul încheierii contractului, o parte dă celeilalte, cu titlu de arvună, o sumă de bani sau alte
bunuri fungibile, în caz de executare arvuna trebuie imputată asupra prestaţiei datorate sau, după caz,
restituită. (2) Dacă partea care a dat arvuna nu execută obligaţia, cealaltă parte poate denunţa contractul,
reţinând arvuna. Atunci când neexecutarea provine de la
partea care a primit arvuna, cealaltă parte poate denunţa contractul şi poate cere
dublul acesteia. (3) Dacă partea care nu este în culpă preferă să ceară executarea sau rezoluţiunea
contractului, repararea prejudiciului se face potrivit dreptului comun’’.
În dreptul civil român arvuna are un caracter confirmator dar ea poate avea şi caracterul unei clauze
de dezicere atunci când are loc desfiinţarea unui contract prin voinţa uneia dintre ele , având drept consecinţă
pierderea arvunei , după caz sau restituirea dublului acesteia , fără ca cealaltă prte să pretindă executarea.
Acestă cluză de dezicere trebuie prevăzută în expres în contract, întrucât în lipsa manifestării exprese şi clare
de voinţă nu se poate prezuma intenţia părţilor de a deroga de la principiul irevocabilităţii contractului prin
manifestarea unilaterală de voinţă a unei din părţi.
În sensul celor afirmate mai sus sunt şi prevederile art. 1545 NCC potrivit cărora,, Dacă în contract
este stipulat expres dreptul uneia dintre părţi sau dreptul ambelor părţi de a se dezice de contract, cel care
denunţă contractul pierde arvuna dată sau, după caz, trebuie să restituie dublul celei primite’’.
Situaţiile în care convenţia accesorie de arvună devine ineficientă din punct de vedere juridic sunt :
- când executarea contractul devine imposibilă din cauze neinputabile nici uneia din părţi;
- când părţile reziliază contractul de comun accord;
- când contractul este lovit de nulitate.
Cele prezentate mai sus sunt cuprinse sintetic în art. 1546 NCC în conformitate cu care ,, Arvuna se
restituie când contractul încetează din cauze ce nu atrag răspunderea vreuneia dintre părţi.
4. Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului

1
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.347; Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, Decizia nr.3086/1998, în „Dreptul”
nr.10/1999, p.142.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.347; Curtea de apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, Decizia nr.3154/1999 în „Curtea de apel
Bucureşti. Culegere de decizii 1999”, p.42-42.
3
M.N.Costin, C.M. Costin, op. cit. p.57-58.

140
 4.1. Consideraţii generale
În cadrul raportului juridic obligaţional creditorul este îndrituit să ceară debitorului executarea
obligaţiei sale iar în cazul în care acesta din urmă refuză, creditorul poate recurge la forţa de constrângere a
statului, în primul rând la executarea silită asupra bunurilor şi drepturilor patrimoniale ale acestuia. Raportul
juridic obligaţional îi conferă aceste drepturi creditorului care are în vedere asigurarea executării obligaţiei în
natură sau prin echivalent.
În sensul celor prezentate mai sus art. 2324 alin. 1 NCC, ( corespondent art.1718 Cod civil din 1864)1
dispune: „Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi
viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi.”.
Prin textul art. 2324 alin. 1 din Noul Cod civil se instituie un gaj general al creditorului asupra
patrimoniului debitorului2.
Patrimoniul debitorului are printre altele şi funcţia de a constitui o garanţie generală a tuturor
creditorilor.
Concluzia de mai sus se desprinde cu claritate din opera a doi mari civilişti români. Astfel, într-o
lucrare de referinţă se afirmă că „denumirea de gaj învederează funcţia sa de garanţie cât priveşte executarea
obligaţiei asumate, iar calificarea de gaj general arată că, în realitate, nu este vorba de un gaj propriu-zis, ci
el desemnează dreptul creditorului de a executa oricare dintre bunurile debitorului, fără (…) ca în temeiul
acestui drept să se poată împiedica înstrăinarea bunurilor din patrimoniul debitorului”3.
Într-o altă lucrare ,de aceeaşi anvergură , se precizează că „Denumirea de gaj general evocă în
realitate puterea pe care o are orice creditor asupra patrimoniului debitorului şi ne sugerează faptul că nu
este vorba de un gaj propriu-zis ci, de dreptul creditorilor de a urmări bunurile ce se află în patrimoniul
debitorului pentru realizarea creanţelor, fără însă a-l opri să le înstrăineze. Urmează ca asupra patrimoniului
să se exercite nu numai puterea titularului său care este debitorul, ci şi puterea creditorilor, în general, putere
pe care le-o conferă legea în scopul realizării drepturilor lor de creanţă”4.
Dreptul de gaj general se caracterizează prin aceea că5:
- are ca obiect întreg patrimoniul debitorului, ca universalitate juridică;
- este o garanţie comună aparţinând tuturor creditorilor aceluiaşi debitor;
-debitorul nu este deposedat de bunurile sale, adică el păstrează prerogativele posesiei, folosinţei şi
dispoziţiei, putând să le înstrăineze valabil prin acte „inter vivos”;
- nu conferă creditorilor nici un drept de urmărire sau de preferinţă. În acest sens art. 2326 NCC (
având corespondent în art.1719 Cod civil din 1864)6 dispune: „(1) Preţul bunurilor debitorului se împarte
între creditori proporţional cu valoarea creanţei fiecăruia, afară de cazul în care există între ei cauze de
preferinţă ori convenţii cu privire la ordinea îndestulării lor. (2) Creditorii care au acelaşi rang au deopotrivă
drept la plată, proporţional cu valoarea creanţei fiecăruia dintre ei.”;

1
Art.1718 Cod civil din 1864 prevedea: „Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale
mobile şi imobile, prezente şi viitoare”.
2
Cu privire la gajul general al creditorilor a se vedea: C. Hamangiu, N. Georgean – „Codul civil adnotat”, vol. V, Editura ”Socec &
Co.S.A.R.”, Bucureşti, 1930, p.250-251; T.R. Popescu, P.Anca – op.cit., p.337 şi urm.; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.349 şi
urm.; I. Adam – op.cit., p.560-561; V. Stoica – „Drept civil. Drepturile reale principale”, vol. I, Editura „Humanitas”, Bucureşti,
2004, p.90-94; E. Poenaru – „Garanţiile reale mobiliare”, Editura „All Beck”, Bucureşti, 2004, p.4-8; Fr,. Terré, Ph. Simler, Yv.
Lequette – op.cit., p.1028-1032.
3
T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.343.
4
L. Pop – op.cit., p.338.
5
Idem, p.339; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.350; Fr. Terré, Ph. Silmler, Yv. Lequette – op.cit., p.1330.
6
Art.1719 Cod civil din 1864 prevedea: „Bunurile unui debitor servesc spre asigurarea comună a creditorilor săi şi preţul lor se
impută între ei prin analogie (proporţional cu valoarea creanţelor respective – s.n.) afară de cazul când există între creditori cauze
legitime de preferinţă”

141
 - schimbările care au loc în patrimoniul debitorului prin dobândirea sau înstrăinarea de drepturi,
realizarea de creanţe etc. nu afectează existenţa gajului general al creditorilor.
În virtutea dreptului de gaj general creditorii chirografari, pentru realizarea creanţelor lor, vor putea
acţiona asupra patrimoniului debitorului astfel:
- prin solicitarea executării silite1 asupra bunurilor debitorului pentru a obţine despăgubirile datorate
pentru neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau pentru întârzierea executării obligaţiei de către
debitori;
- prin luarea unor măsuri de conservare asupra patrimoniului debitorului;
- prin intentarea acţiunii oblice, atunci când debitorul nu vrea să formuleze acţiuni în justiţie pentru
valorificarea unor drepturi ce-i aparţin;
- prin intentarea acţiunii pauliene (revocatorii) atunci când debitorul încheie acte juridice în frauda
creditorilor săi chirografari2.
4.2. Mijloacele de protecţie a drepturilor creditorului3.
4.2.1. Noţiune
Patrimoniul debitorului este fluctuant în sensul că acesta poate încheia acte juridice prin care
întinderea patrimoniului poate creşte sau scade.
Toate aceste acte juridice nu pot rămâne indiferente pentru creditorii chirografari întrucât actele
juridice ale debitorului pot duce la insolvabilitatea lui, situaţie în care creditorii îşi văd ameninţată realizarea
creanţelor.
În vederea prevenirii insolvabilităţii debitorilor, prin lege se acordă creditorilor chirografari anumite
mijloace juridice de natură a asigura conservarea patrimoniului debitorului lor.
Actele de conservare au fost definite ca fiind orice măsură care urmăreşte ocrotirea şi păstrarea unui
drept în scopul de a se evita pierderea lui4.
4.2.2. Categorii de măsuri conservatorii
În conformitate cu dispoziţiile art. 1558 din NCC ,, Creditorul poate să ia toate măsurile necesare sau
utile pentru conservarea drepturilor sale, precum asigurarea dovezilor, îndeplinirea unor formalităţi de
publicitate şi informare pe contul debitorului, exercitarea acţiunii oblice ori luarea unor măsuri asigurătorii.
Aşa după cum rezultă din prevederile de mai sus, măsurile reglementate de lege care au scop
conservarea patrimoniului debitorului şi acestea sunt:
- cererile prin care se solicită aplicarea unui sechestru asigurator, atunci când există o temere
justificată că bunurile vor fi sustrase, deteriorate sau înstrăinate de debitor (art.591-596 Cod de procedură
civilă). În acest sens art.591 Cod de procedură civilă dispune: „Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a
cărui creanţă este constatată prin act scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru
asigurator asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului...”
- cererea de obligare a debitorului la efectuarea inscripţiei sau transcripţiei imobiliare, în situaţia în
care debitorul a dobândit un drept de proprietate sau un alt drept asupra unui imobil şi neglijează efectuarea ei;
- dreptul creditorilor de a interveni în procesele debitorului cu privire la bunuri din patrimoniul său şi
în procesele de partaj ale debitorului;

1
A se vedea în acest sens: I. Stoenescu, S. Zilberstein, A. Hilsenrad – „Tratat teoretic şi practic de procedură a executării silite”,
Editura Academiei, Bucureşti, 1966; S. Zilberstein, V.M. Ciobanu – „Tratat de executare silită”, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti,
2001; I. Leş – „Tratat de drept procesual civil”, Editura „All Beck”, Bucureşti, 2001, p.811 şi urm.; I. Deleanu – „Tratat de procedură
civilă”, vol. II, Editura „All Beck”, Bucureşti, 2005, p.425 şi urm.
2
A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.350.
3
C. Zamşa, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole. (Coordonatori: FL.A. Baias, E Chelaru, R Constantinovici, I. Macovei,)
Editura C.H.Bek, Bucureşti, 2012, p.1654-1662.
4
M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.11.

142
 - dreptul creditorilor de a intenta acţiunea în declararea simulaţiei1 prin care se va urmări constatarea
caracterului simulat al unui act juridic public şi caracterul secret al adevăratului act juridic încheiat de debitor
în defavoarea creditorilor.
Creditorul va trebui să dovedească, pentru intentarea acestei acţiuni, că are un interes serios şi legitim,
nu insolvabilitatea debitorului;
- dreptul creditorilor de a cere separaţia de patrimonii la moartea debitorului lor2. Prin această
separaţie se urmăreşte evitarea unirii patrimoniului succesoral cu patrimoniul moştenitorilor celui decedat, în
acest fel evitându-se concursul cu creditorii proprii ai moştenitorilor;
- dreptul creditorilor succesivi de a cere inventarierea bunurilor succesorale, la moartea debitorului
lor; pentru a se evita pierderea, înstrăinarea, dosirea sau distrugerea lor şi chiar punerea sub sigiliu şi predarea
lor în custodie potrivit prevederilor art.70 alin.1 şi 72 alin.1 din Legea nr.36/19653.

5. Acţiunea oblică
5.1. Noţiune
Temeiul legal al acţiunii oblice se regăseşte în prevederea art. 1560 NCC, (art. 974 Cod civil din
1864)4 potrivit căruia „Creditorul a cărui creanţă este certă şi exigibilă poate să exercite drepturile şi
acţiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite”.
Pornindu-se de la această prevedere legală ( cea din art. 974 Cod civil din 1864), în literatura de
specialitate au fost formulate mai multe definiţii care în esenţă au acelaşi conţinut, noi achiesând la aceea care
ni s-a părut mai completă şi mai explicită.
În acest sens acţiunea oblică a fost definită ca fiind acel mijloc juridic prin care creditorul exercită
drepturile şi acţiunile debitorului său atunci când acesta refuză sau neglijează să şi le exercite5.
Acţiunea oblică a mai fost denumită şi indirectă sau subrogatorie întrucât ea se exercită de către
creditor în numele debitorului său, dar are acelaşi rezultat ca şi cum ar fi fost exercitată de către debitor6.
Prin exercitarea acţiunii oblice de către creditor, acesta „nu dobândeşte un drept propriu; efectele sale
se produc în patrimoniul debitorului şi nicidecum în cel al creditorilor care o exercită, creditorul acţionează
doar în locul debitorului sau pentru a realiza un drept al acestuia şi a consemna sau a readuce o valoare
economică în gajul său general, valoare care, datorită neglijenţei sau chiar relei-credinţe a debitorului este
pe cale a fi pierdută. Altfel spus, creditorul se substituie debitorului său în exercitarea unor drepturi şi acţiuni
ale acestuia.”7

1
A se vedea G. Chivu – „Simulaţia în teoria şi practica dreptului civil”, Editura „Argonaut”, Cluj-Napoca, 2001, p.99-169; Fl. A.
Baias – „Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă”, Editura „Rosetti”, Bucureşti, 2003, p.210-228.
2
A se vedea: M. Eliescu – „Transmisiunea şi împărţeala moştenirii”, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p.171-174; Fr. Deack –
Tratat de drept succesoral”, Editura „Actami”, Bucureşti, 1999, p.519-522; D. Chirica – „Drept civil. Succesiuni şi testamente”,
Editura „Rosetti”, Bucureşti, 2003, p.450-456; M. Grimaldi – „Droit civil. Successions”, Litec, Paris, 1995, p.577 şi urm.
3
Legea notarilor publici şi a activităţii notariale, publicată în Monitorul Oficial nr.92/1995.
4
Art. 974 Cod civil din 1864 prevedea: ,, Creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului lor, afară de cele care-i sunt
exclusiv personale’’.
5
L. Pop – op.cit., p.350. Pentru alte definiţii ale acţiunii oblice a se vedea: M. Costin, M. Mureşan, V. Ursa – „Dicţionar de drept
civil”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p.27; M. Costin – „Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie) în teoria
şi practica dreptului civil român”, în Studia Universitaria Babeş Bolyai, Jurisprudenţa nr.2/1987, p.24; C.Stătescu, C. Bîrsan –
op.cit., p.352; M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.39-40.
6
E. Safta-Romano – „Examen teoretic şi practic referitor la acţiunea oblică şi la acţiunea pauliană”, în Revista Română de Drept
nr.9-12/1989, p.97 şi urm.
7
L. Pop – op.cit., p.351.

143
 5.2. Domenii de aplicare
Aşa după cum rezultă din prevederileart. 1560 NCC (art.974 Cod civil din 1864) creditorii pot
exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului lor adică creditorii sunt limitaţi numai la drepturile şi acţiunile
aflate în patrimoniul debitorului.
Prin acţiunea oblică, în literatura de specialitate1 s-a afirmat că, pot fi executate şi căile de executare
silită întrucât „ar fi iluzorie dacă creditorul ar putea numai să intenteze acţiunea în justiţie pentru
valorificarea unui drept al debitorului fără să poată acţiona pentru executarea hotărârii pe care ar obţine-o”.
Creditorului nu i se permite să se substituie debitorului în administrarea patrimoniului său, debitorul
putând încheia orice fel de act juridic, dispunând în mod liber de bunurile sale2.
Creditorul chirografar nu poate intenta o acţiune oblică cu privire la drepturi şi acţiuni patrimoniale
care sunt strâns legate de persoana debitorului (În acest sens art. 1560 alin. 2 NCC dispune: ,,Creditorul nu
va putea exercita drepturile şi acţiunile care sunt strâns legate de persoana debitorului’’).
Intră în această categorie:
- acţiunile prin care se apără drepturile personale nepatrimoniale cum ar fi: acţiunile de stare civilă,
stabilirea filiaţiei, drepturile părinteşti;
- acţiuni referitoare la drepturi patrimoniale, dar a căror exercitare implică o apreciere subiectivă din
partea titularului lor care au la bază raţiuni de ordin etic cum ar fi o acţiune în revocarea unei donaţii pentru
ingratitudine3;
- acţiunile care privesc drepturi patrimoniale dar care au un obiect neurmăribil cum ar fi pensia de
întreţinere4.
Cu precizările făcute mai sus concluzionăm că „toate celelalte acţiuni patrimoniale, care privesc
drepturi existente în patrimoniul debitorului pot fi exercitate de creditori pe calea acţiunii oblice, în numele
debitorului lor”5.
5.3. Condiţii de admisibilitate a acţiunii oblice
În vederea introducerii unei acţiuni oblice în instanţă este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii,
unele care privesc pe debitor, altele care privesc pe creditor, astfel:
- debitorul să fie inactiv, în sensul că acesta nu-şi exercită drepturile şi acţiunile sale patrimoniale.
În situaţia în care creditorul a intentat acţiunea, debitorul o poate prelua; creditorul poate rămâne în
proces alături de debitor6.
- creditorul trebuie să facă dovada unui interes serios şi legitim, cum ar fi de exemplu situaţia în care
debitorul este insolvabil. Dacă debitorul este solvabil înseamnă că nu există un interes iar acţiunea va fi
respinsă ca fiind lipsită de interes 7;
- creanţa pe care o are creditorul trebuie să fie certă (adică are o existenţă sigură şi necontestată),
lichidă (adică valoarea este determinată sau determinabilă) şi exigibilă (adică creditorul să poată cere plata ei
de la debitor)1.

1
T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.344; R. Sanilevici – op.cit., p.252-253; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.352.
2
A se vedea Curtea de apel Timişoara, Secţia civilă, Decizia nr.2513/2001, cu nota de G. Boroi, în „Curierul Judiciar” nr.6/2002, p.85
şi urm.
3
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Decizia nr.2185/1976, în Revista Română de Drept nr.4/1977, p.59. A se vedea şi C. Stătescu, C.
Bîrsan – op.cit., p.353; L. Pop – op.cit., p.359.
4
A se vedea: M.M. Pivniceru, D.C. Tudorachi – „Exercitarea acţiunii oblice şi acţiunii pauliene în cazul contractelor de
întreţinere”, în Dreptul nr.2/1994, p.35-41; I. Dogaru, S. Cercel, D.C. Dănişor – „Întreţinerea în contextul drepturilor fundamentale”,
Editura „Themis”, Craiova, 2001, p.57-60.
5
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.353.
6
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.354.
7
L. Pop – op.cit., p.364; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.354; M.M. Pivniceru, D.C. Tudorache – op.cit., p.35-41.

144
 5.4. Efectele acţiunii oblice
Consecinţele pe care le are exercitarea acţiunii oblice de către creditor în numele debitorului său sunt:
- Terţul pârât acţionat de creditori va putea să opună toate apărările pe care le-ar fi opus şi dacă
acţiunea ar fi fost introdusă de debitor. Terţul pârât nu va putea să se prevaleze în apărare de excepţiile ce s-ar
naşte din raporturile sale cu creditorul;
- Acţiunea oblică are ca finalitate, refacerea patrimoniului debitorului inactiv. Rezultatul acţiunii
oblice va profita tuturor creditorilor chirografari, fără ca acela dintre ei care a intentat acţiunea să aibă vreun
drept de preferinţă faţă de ceilalţi creditori.
Aspectele prezentate mai sus referitor la efectele admiterii acţiunii oblice sunt reglementate de art.
1561 NCC în conformitate cu care ,, Hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii oblice profită tuturor
creditorilor, fără nicio preferinţă în favoarea creditorului care a exercitat acţiunea’’.
6.Acţiunea revocatorie (pauliană)2
6.1. Noţiune
Acţiunea pauliană3 este reglementată în art. 1562 NCC ( având corespondent în art.975 Cod civil din
1864)4 potrivit căruia „Dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile, faţă
de el, actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi
creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate”.
În literatura de specialitate s-au formulat mai multe definiţii, noi oprindu-ne la aceea care precizează
că acţiunea pauliană (revocatorie) este „acea acţiune prin care creditorul poate cere revocarea (desfiinţarea)
pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în vederea prejudicierii sale”5.
De regulă, prejudicierea creditorului se materializează prin încheierea de către debitor de acte juridice
prin care acesta îşi măreşte sau îşi creează o stare de insolvabilitate. De exemplu încheierea de către debitor a
unui contract de donaţie deşi el este urmărit pentru mai multe creanţe de către creditorii săi.
6.2. Domenii de aplicare
În general domeniul de aplicare al acţiunii revocatorii (pauliene) este acelaşi cu al acţiunii oblice.
Instanţa supremă a reţinut că un creditor este îndreptăţit, în condiţiile şi limitele prevăzute de art. 699
şi art. 974-975 Cod civil din 1864,( având corespondent în art. 1122 şi art. 1560-1562 NCC), să ceară anularea
declaraţiei debitorului său de renunţare la o succesiune şi să accepte succesiunea în numele acestuia6.
Întocmai ca şi în cazul acţiunii oblice creditorii chirografari nu vor putea cere anularea, printr-o
acţiune revocatorie, a unor acte ce privesc drepturi personale nepatrimoniale, drepturi patrimoniale care
implică o apreciere subiectivă din partea debitorului care au în vedere drepturi personale nesesizabile.
6.3. Condiţiile de admisibilitate ale acţiunii pauliene

1
L. Pop – op.cit., p.363; C.Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.354; Fr. Deack, T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.345; R. Sanilevici –
op.cit., p.254.
2
Detalii cu privire la acţiunea pauliană (revocatorie) în: L. Pop – op.cit., p.373 şi urm.
3
Curtea Constituţională prin Decizia nr.261/2005 (publicată în Monitorul Oficial nr.182/2005) a statuat că art.975 Cod civil „nu
încalcă dreptul de proprietate, ci reglementează unul din mijloacele juridice pe care creditorul le are la dispoziţie în cazul în care
cealaltă parte, în mod culpabil, nu-şi îndeplineşte obligaţia asumată prin convenţie, cât şi împotriva terţului complice, beneficiar al
actelor frauduloase ale debitorului. Aşadar, dispoziţiile art.975 instituie o garanţie legală a exercitării de către debitor a obligaţiilor
sale cu bună-credinţă”.
4
Art.975 Cod civil din 1864 prevedea: „Ei (creditorii – s.n.) pot asemenea, în numele lor personal, să atace actele viclene, făcute de
debitor în prejudiciul drepturilor lor”.
5
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.355. În acelaşi sens a se vedea: L. Pop – op.cit., p.375; I. Adam – op.cit., p.571; V. Stoica, Fl.A.
Baias – „Posibilitatea revocării unei tranzacţii judiciare pe calea acţiunii pauliene”, în Revista Română de Drept nr.1/1987, p.13; D.
Gherasim – „Buna credinţă în raporturile juridice civile”, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p.92; E. Cîrcei – „Frauda în acţiunea
revocatorie (pauliană) în literatura juridică şi practica judecătorească”, în Revista Română de Drept nr.7/1985, p.23; M.N. Costin,
C.M. Costin – op.cit., p.40-41.
6
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Decizia nr.4126/2005, în „Dreptul” nr.6/2006, p.236 –
citată de C. Stătescu, C. Bîrsan în op.cit., p.354.

145
 Condiţiile necesare pentru intentarea unei acţiuni revocatorii (pauliene) sunt:
a. Prin actul atacat debitorul şi-a creat sau şi-a mărit insolvabilitatea şi
astfel s-a ajuns la prejudicierea creditorului prin micşorarea activului patrimonial.
Dovada insolvabilităţii debitorului trebuie făcută de creditor.
Nu toate actele juridice făcute de debitor şi care pot conduce la o micşorare a activului patrimonial,
direct sau indirect, pot fi atacate printr-o acţiune revocatorie.
Avem în vedere actele prin care debitorul plăteşte pe un alt creditor al său şi în acest fel s-a stins o
obligaţie existentă. Un astfel de act poate fi declarat inopozabil numai atunci când terţul contractant ori cel
care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi măreşte starea de insolvabilitate,( art. 1562 alin. 2 NCC).
Nu pot fi atacate nici actele care reprezintă un refuz de îmbogăţire, refuzul de a primi o donaţie de
exemplu pentru că aşa după cum susţinea o reputată civilistă, acţiunea pauliană „tinde să readucă în gajul
general valori care au ieşit fraudulos din patrimoniul debitorului, dar nu să aducă valori noi”1.
b. Frauda debitorului este simpla cunoaştere de către debitor a împrejurării că prin actul său îl
prejudiciază pe creditor în sensul că îşi creează o stare de insolvabilitate sau îşi agravează insolvabilitatea deja
existentă2.
Debitorul comite o fraudă dacă este conştient că prin actul respectiv îşi creează sau măreşte o stare de
insolvabilitate3.
c. Creanţa creditorului să fie certă,( art. 1563 NCC) lichidă, exigibilă şi în principiu să fie anterioară
actului atacat4.
Acest fapt presupune următoarele precizări:
- actul juridic nu poate interesa decât pe creditorii prezenţi, nu şi pe cei viitori;
- data anterioară a creanţei creditorului faţă de actul atacat poate fi dovedită prin orice mijloc de probă
întrucât actul atacat a fost încheiat în frauda drepturilor creditorilor chirografari; prin încheierea lui i s-a creat
un prejudiciu;
- actul fraudulos încheiat cu scopul de a prejudicia un creditor viitor va putea fi atacat chiar dacă
acesta este încheiat anterior naşterii dreptului său de creanţă. În acest sens, jurisprudenţa a statuat că actul
fraudulos de înstrăinare a unor bunuri pentru a le sustrage de la urmărire silită este revocabil şi în ipoteza în
care a fost încheiat înainte de începerea urmăririi penale, dar după săvârşirea faptei penale care a condus la
condamnarea făptuitorului la plata de despăgubiri civile5;
- Pentru executarea acţiunii revocatorii (pauliene) nu este necesar ca creditorii să aibă un titlu
executoriu pentru a li se recunoaşte creanţa, întrucât acţiunea pauliană nu este un act de executare, ci o
revocare a unui act prin care se finalizează dreptul de gaj general al creditorului6;
d. Complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul atacat.
Această condiţie a complicităţii este necesară a fi îndeplinită numai în cazul actelor cu titlu oneros,
întrucât numai în astfel de acte atât terţul cât şi creditorul urmăresc evitarea unui prejudiciu. Actul va fi revocat

1
R. Sanilevici – op.cit., p.258.
2
L. Pop – op.cit., p.399; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – op.cit., p.358-359; T.R. Popescu, P. Anca – op.cit.,
p.347; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.356-357.
3
R. Sanilevici – op.cit., p.259. A se vedea şi Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Decizia nr.506/1986, în Revista Română de Drept
nr.12/1986, p.60.
4
Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a III-a civilă,,, Decizia nr.1252/1990, în Culegere de practică judiciară în materie civilă
1990, p.60; T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.350; C. Stătescu, C. Bârsan – op.cit., p.357; L. Pop – op.cit., p.388 şi urm.
5
Tribunalul Suprem, Plen, Decizia de îndrumare nr.15/1962, în „Culegere de decizii 1962”, p.24.
6
R. Sanilevici – op.cit., p.260; E. Cîrcei – „Frauda în acţiunea revocatorie (pauliană) în literatura juridică şi practica
judecătorească”, în Revista Română de Drept nr.7/1985, p.23 şi urm.; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.358; Tribunalul Suprem,
Secţia civilă, decizia nr.192/1985, în Revista Română de Drept nr.11/1985, p.64.

146
numai când se va dovedi frauda terţului, adică atunci când acesta recunoaşte că prin încheierea actului atacat
debitorul a devenit insolvabil1.
De asemenea, practica judecătorească a mai stabilit că în situaţia în care bunul a fost înstrăinat de
terţul dobânditor unui terţ subdobânditor, acţiunea pauliană poate fi introdusă şi împotriva subdobânditorului
dacă se dovedeşte frauda atât a unuia cât şi a celuilalt 2.
6.4. Efectele acţiunii revocatorii
Efectele acţiunii pauliene constau în aceea că actul atacat care s-a dovedit a fi fraudulos va fi
inopozabil creditorului. El va putea urmări bunul care forma obiectul actului ca şi cum acesta n-a ieşit din
patrimoniul debitorului.
Prin reuşita acestei acţiuni va fi reparat numai prejudiciul suferit de creditorul reclamant.
Terţul poate păstra bunul şi să ofere creditorului echivalentul în bani pentru satisfacerea creanţei sale.
În sensul celor prezentate mai sus art. 1565 NCC dispune: ,, (1) Actul atacat va fi declarat inopozabil
atât faţă de creditorul care a introdus acţiunea, cât şi faţă de toţi ceilalţi creditori care, putând introduce
acţiunea, au intervenit în cauză. Aceştia vor avea dreptul de a fi plătiţi din preţul bunului urmărit, cu
respectarea cauzelor de preferinţă existente între ei. (2) Terţul dobânditor poate păstra bunul plătind
creditorului căruia profită admiterea acţiunii o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă
prin încheierea actului. În caz contrar, hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii revocatorii
indisponibilizează bunul până la încetarea executării silite a creanţei pe care s-a întemeiat acţiunea,
dispoziţiile privitoare la publicitatea şi efectele clauzei de inalienabilitate aplicându-se în mod
corespunzător’’.
Acţiunea pauliană nu produce nici un efect faţă de ceilalţi creditori ai debitorului, pentru ei actul atacat
se consideră că nu a fost revocat.
Din punct de vedere al efectelor sale acţiunea revocatorie duce la desfiinţarea actului atacat întocmai
ca şi acţiunea în anulare a unui act juridic3 dar care se deosebeşte de aceasta din urmă întrucât acţiunea în
anulare produce efecte faţă de toate persoanele, dar acţiunea revocatorie are un caracter relativ în sensul că
produce efecte numai între creditor şi terţul dobânditor.
Acţiunea în anulare are ca efect desfiinţarea totală sau parţială a actului şi repunerea părţilor în situaţia
anterioară, la acţiunea pauliană actul este revocat numai în limitele creanţei pentru a cărei realizare s-a intentat
acţiunea revocatorie.
Acţiunea pauliană se deosebeşte de acţiunea oblică prin faptul că prima aparţine creditorului
chirografar iar cea de a doua este exercitată de către creditor în numele debitorului4.
Acţiunea revocatorie este o acţiune în inopozabilitatea actului încheiat de debitor în frauda drepturilor
creditorului său5.

1
Tribunalul judeţean Timiş, Decizia civilă nr.1276/1974, în Revista Română de Drept nr.2/1975, p.66; Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, Secţia comercială, Decizia nr.101/2006, în „Dreptul” nr.2/2007, p.215.
2
Tribunalul Suprem, Colegiul civil, Decizia nr.744/1959, în „Culegere de decizii 1959”, p.101.
3
T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p..352-353.
4
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.359.
5
Fr. Deack – op.cit., p.362; R. Sanilevici – op.cit., p.263; L. Pop – op.cit., p.409-410; Curtea de apel Oradea, Secţia civilă, Decizia
nr.148/R/2002, în Cazierul Judiciar nr.5/2002, p.73-75.

147
148
 CURSUL X

TRANSMISIUNEA ŞI TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR1

1.Chestiuni prealabile
1.1. Definiţie
Creditorul şi debitorul sunt părţile raportului juridic obligaţional al cărui conţinut îl formează dreptul
de creanţă şi datoria (obligaţia corelativă). Acest conţinut are un caracter economic. Creanţa formează
elementul activ al patrimoniului creditorului iar datoria reprezintă un element pasiv al patrimoniului
debitorului.
După cum este cunoscut, patrimoniul unei persoane fizice poate forma obiectul unei transmisiuni
universale sau cu titlu universal. Elementele sale – creanţele şi datoriile – pot forma obiectul unei
transmisiuni,, mortis causa’’, alături de drepturile reale, la decesul creditorului sau al debitorului.
În cazul persoanelor juridice, transmisiunea universală sau cu titlu universal a drepturilor reale
patrimoniale, reale sau de creanţă, precum şi a datoriilor are loc în cazul reorganizării lor prin comasare
(absorbţie sau fuziune) ori dizolvarea totală sau parţială2.
Transmisiunea creanţei şi a datoriei poate avea loc şi „ut singuli”, privite în individualitatea lor.
Transmisiunea obligaţiilor a fost definită ca fiind „acea operaţie juridică în temeiul căreia, prin
voinţa părţilor sau în puterea legii, latura activă sau latură pasivă a raportului obligaţional, trece de la părţi
la o altă persoană”3.
Transformarea obligaţiei este tot o operaţiune juridică „în temeiul căreia se schimbă, prin acordul
părţilor, unul din elementele raportului juridic obligaţional: subiecte, obiect sau cauza sa”4.
Cele două mecanisme juridice – transmisiunea şi transformarea obligaţiei – alcătuiesc împreună
„dinamica obligaţiilor” prin care se înţelege „toate modificările care intervin sau pot interveni pe durata
fiinţei obligaţiilor şi care au ca efect transmiterea dreptului de creanţă sau a datoriei la o altă persoană ori
naşterea unei obligaţii noi, valabile, care înlocuieşte obligaţia originară sau doar se adaugă la aceasta”5.
1.2. Modurile de transmitere şi transformare a obligaţiilor. Enumerare.
Modurile de transmitere a obligaţiilor, reglementate în legislaţia civilă română sunt: cesiunea de
creanţă, subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei şi preluarea datoriei.
În lumina noilor reglementări transformarea obligaţiilor se realizează prin novaţie.
2. Modurile de transmitere a obligaţiilor
2.1.Cesiunea de creanţă
2.1.1. Noţiune

1
C. Roşianu, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole. (coordonatori: FL.A. Baias, E Chelaru, R Constantinovici, I. Macovei,)
Editura C.H.Bek, Bucureşti, 2012, p.1663-1704; A.G. Uluitu, în Noul Cod civil.Note. Corelaţii.Explicaţii. Editura C.H.Beck.
Bucureşti, 2011, p.579-787.
2
A se vedea E. Lupan – „Drept civil. Persoana juridică”, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 2000, p.250; O. Ungureanu, C.
Jugastru – „Drept civil. Persoanele”, Ediţia a II-a revizuită, Editura „Hamangiu”, Bucureşti, 2007, p.351 şi urm.; I. Ciochină-Barbu
– „Persoanele”, Editura „Junimea”, Iaşi, 2008, p.388 şi urm.
3
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.362; M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.971.
4
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.362.
5
L. Pop – „Tratat de drept civil. Obligaţiile”, p.215.

149
 Cesiunea de creanţă a fost definită ca fiind „o convenţie prin care un creditor transmite o creanţă a sa
unei alte persoane”1.
Definiţia legală a acestei instituţii este dată de art. 1566 alin. 1 NCC potrivit căreia: ,, Cesiunea de
creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ’’.
Părţile într-un contract de cesiune sunt cedentul şi cesionarul.
Cedentul este creditorul care transmite creanţa, cesionarul este persoana care dobândeşte creanţa prin
cesiune iar debitorul cedat este debitorul creanţei transmise (cedate). Ca urmare a cesiunii, noul creditor al
debitorului cedat va fi cesionarul. Debitorul cedat este un terţ faţă de contract.
În art.1315-1320 din noul Cod civil este reglementată instituţia cesiunii contractului, care , în
doctrină, s-a precizat că această instituţie ar putea fi mai curând denumită ,, substituirea uni contract’’ fiind
grefată pe supravieţuirea cauzei contractului iniţial2
2.1.2. Condiţiile de validitate a cesiunii de creanţă.
Definiţia dată cesiunii de creanţă a scos în evidenţă că aceasta este „o convenţie”, adică un contract,
ceea ce înseamnă că pentru a fi valabil încheiată ea trebuie să îndeplinească toate condiţiile de valabilitate ale
contractului, adică: un consimţământ valabil exprimat, capacitatea de a contracta ,o cauză reală, licită şi
morală, un obiect determinat.
Obiectul unei cesiuni, de regulă, este o sumă de bani.
Cesiunea de creanţă este un contract consensual, adică este valabil încheiată chiar din momentul
realizării acordului de voinţă.
În literatura de specialitate s-a subliniat că cesiunea de creanţă poate avea loc şi în cazul în care
creanţa nu este constată printr-un înscris3.
Potrivit prevederilor art. 1011 NCC ( art.813 Cod civil din 1864), în cazul în care cesiunea de creanţă
va fi făcută sub forma unei donaţii, atunci va trebui să respecte condiţiile de formă cuprinse în acest articol –
adică cesiunea va fi făcută în formă autentică.
Debitorul cedat fiind un terţ faţă de contractul de cesiune, pentru încheierea valabilă nu va fi nevoie şi
de consimţământul lui.
În vederea producerii efectelor sale, cesiunea de creanţă trebuie să fie opozabilă terţilor, fapt pentru
care este necesar a fi îndeplinite formalităţile publicităţii. Acestea se realizează prin: „notificare” sau prin
„acceptarea cesiunii” făcută de debitor.
a. Notificarea este încunoştinţarea făcută de cedent sau cesionar debitorului cedat prin care i se aduce
la cunoştinţă schimbarea creditorului.
b. Acceptarea din partea debitorului cedat are acelaşi efect ca şi notificarea, în sensul că el a luat la
cunoştinţă de schimbarea creditorului său iniţial.
Faţă de vechea reglementare ( art. 1353 din Codul civil din 1864) conform căreia acceptarea trebiua
făcută în forma autentică , în actuala reglementare a art. 1578 alin. 1 lit. a) NCC acceptarea trebuie făcută
printr-un înscris cu dată certă.
2.1.3. Efectele cesiunii de creanţă
Efectele cesiunii de creanţă se produc faţă de părţi şi faţă de terţi.
A. Efectele între părţi

1
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – „Tratat de drept civil român”, vol. II Restitutio, Editura „All”, Bucureşti,
1997, p.579 şi urm.; T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.387-391; C. Stătescu, C. Bârsan – op.cit., p.223 şi urm.; I. Adam – op.cit.,
p.491-509; Chr. Larroumet – „Droit civil. Les obligations. Régim générale”, par J. François, Economica, Paris, 2000, p.285-336; Fr.
Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette – op.cit., p.1185-1209.
2
I. Turcu, Noul Cod civil.Legea nr. 287/2009. Cartea a V-a. Despre obligaţii ( art.1164-1169).Comentarii şi explicaţii, Editura C.H.
Beck, Bucureşti , 2011, p. 379 ; A.G.Uluitu, Noul Cod civil. Note. Corelaţii .Explicaţii, Editura C.H. Beck, Bucureşti , 2011, p. 580
3
R. Sanilevici – op.cit., p.276.

150
 Din momentul realizării acordului de voinţă între părţi are loc transferul creanţei de la creditorul iniţial
la cesionar, care devine creditor în locul cedentului.
Creanţa nu-şi schimbă natura (civilă sau comercială), garanţiile ce o însoţesc vor continua să producă
aceeaşi dobândă1 (atunci când creanţa este o sumă de bani).
Cesionarul devine titularul creanţei pentru valoarea sa maximală, indiferent de preţul la care a
dobândit-o şi de faptul că cesiunea s-a făcut cu titlu oneros sau gratuit. O asemenea situaţie poate apare atunci
când cedentul (creditorul iniţial) transmite o creanţă de 10.000 Euro faţă de debitorul cedat pentru suma de
8.000 Euro sau chiar o donează. Cesionarul (noul creditor) va pretinde debitorului cedat să-i plătească suma de
10.000 Euro, adică valoarea normală a creanţei.
B. Efectele faţă de terţi
Momentul de la care cesiunea de creanţă începe să producă efecte este acela al notificării făcute prin
executorul judecătoresc sau acela al acceptării de către debitorul cedat prin act autentic.
În situaţia debitorului cedat, cesiunea produce efecte şi din momentul în care face acceptarea printr-un
înscris sub semnătură privată.
În materia cesiunii de creanţă se disting următoarele categorii de terţi: a. debitorul cedat; b. cesionarii
ulteriori şi succesori ai aceleiaşi creanţe; c. creditorul cedentului.
a. Efectele cesiunii de creanţă faţă de debitorul cedat
Potrivit prevederilor art.1582 NCC (art.1395 Codul civil din 1864)2 „(1) Debitorul poate să opună
cesionarului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut invoca împotriva cedentului. Astfel, el poate să
opună plata făcută cedentului înainte ca cesiunea să îi fi devenit opozabilă, indiferent dacă are sau nu
cunoştinţă de existenţa altor cesiuni, precum şi orice altă cauză de stingere a obligaţiilor survenită înainte de
acel moment. (2) Debitorul poate, de asemenea, să opună cesionarului plata pe care el însuşi ori fideiusorul
său a făcut-o cu bună-credinţă unui creditor aparent, chiar dacă au fost îndeplinite formalităţile cerute pentru
a face opozabilă cesiunea debitorului şi terţilor. (3) În cazul în care cesiunea i-a devenit opozabilă prin
acceptare, debitorul cedat nu mai poate opune cesionarului compensaţia pe care o putea invoca în raporturile
cu cedentul.”. Aceasta înseamnă că debitorul cedat poate plăti în mod valabil cedentului, până la îndeplinirea
formalităţilor publicitare – respectiv notificare sau acceptare.
Dacă cedentul face totuşi cesiunea, debitorul cedat se va apăra în faţa cesionarului cu chitanţele
liberaţiunii de la cedent. Debitorul cedat va putea opune cesionarului compensaţia pe care o putea opune şi
cedentului.
Odată ce formalităţile publicitare au fost îndeplinite, debitorul cedat devine debitorul cesionarului şi
orice plată făcută cedentului (fostului creditor) nu mai este o plată valabilă faţă de cesionar. Debitorul cedat nu
mai poate invoca compensaţia pentru o creanţă ce s-a născut împotriva cedentului după notificarea sau
acceptarea cesiunii.
În conformitate cu prevederile art. 1623 NCC (art.1149 Codul civil din 1864, în situaţia în care
cesiunea a devenit opozabilă debitorului prin acceptare, compensaţia care a operat faţă de cedent este rezolvită
şi nu va mai putea fi invocată împotriva cesionarului, adică debitorul prin acceptare a renunţat implicit la
compensaţie şi va plăti datoria cesionarului3.
În sensul celor de mai sus art. 1623 NCC dispune: ,, – (1) Debitorul care acceptă pur şi simplu
cesiunea sau ipoteca asupra creanţei consimţită de creditorul său unui terţ, nu mai poate opune acelui terţ
compensaţia pe care ar fi putut să o invoce împotriva creditorului iniţial înainte de acceptare. (2) Cesiunea

1
T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.389.
2
Art.1395 Codul civil din 1864 prevedea „Dacă mai înainte de notificarea cesiunii făcută de cedent sau de cesionar debitorului,
acesta plătise cedentului, liberarea sa va fi valabilă”
3
Fr. Deack – op.cit., p.368; L. Pop – op.cit., p.245; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.366.

151
sau ipoteca pe care debitorul nu a acceptat-o, dar care i-a devenit opozabilă, nu împiedică decât compensaţia
datoriilor creditorului iniţial care sunt ulterioare momentului în care cesiunea sau ipoteca i-a devenit
opozabilă.
b. Efectele cesiunii de creanţă faţă de cesionarii ulteriori şi succesori ai aceleiaşi creanţe.
În situaţia în care un cedent înstrăinează creanţa sa la mai mulţi cesionari, apare un conflict între
cesionarii ulteriori şi succesori ai aceleiaşi creanţe.
Conflictul va fi rezolvat potrivit regulii „qui prior tempore potior iure”, în sensul că acela care va
notifica primul debitorul cedat sau acela care va obţine primul acceptarea acestuia prin înscrisuri autentice, ori
înscrie cesiunea în „Arhivă”, va deveni terţ faţă de celelalte acte de cesiune făcute de cedent (faţă de ceilalţi
cesionari).
Art. 1583 NCC referindu-se la cesiunile succesive dispune că: ,, (1) Atunci când cedentul a transmis
aceeaşi creanţă mai multor cesionari succesivi, debitorul se liberează plătind în temeiul cesiunii care i-a fost
comunicată mai întâi sau pe care a acceptat-o mai întâi printr-un înscris cu dată certă. (2) În raporturile
dintre cesionarii succesivi ai aceleiaşi creanţe este preferat cel care şi-a înscris mai întâi cesiunea la arhivă,
indiferent de data cesiunii sau a comunicării acesteia către debitor’’.
c. Efectele cesiunii de creanţă faţă de creditorii cedentului
Prin cesiune creditorii cedentului pierd un element al gajului general pe care-l au asupra
patrimoniului acestuia, mai ales când cesiunea s-a făcut cu titlu gratuit.
Creditorii cedentului sunt terţi faţă de contractul de cesiune şi până la împlinirea formalităţilor
publicitare ei vor putea urmări creanţa pe care cedentul o are împotriva debitorului cedat.
2.1.4. Obligaţia de garanţie
Obligaţia de garanţie este reglementată prin art.1585 NCC (art.1392 Codul civil din 1864) dar ea
poate fi stabilită şi prin convenţia părţilor.
a. Garanţia de drept (legală) are în vedere obligaţia cedentului de a răspunde de existenţa actuală a
creanţei şi a accesoriilor sale. Art. 1585 alin. 1 ş i alin 2 teza I NCC (art.1392 coroborat cu art. 1397 Codul
civil din 1864)1 dispune: „(1) Dacă cesiunea este cu titlu oneros, cedentul are, de drept, obligaţia de garanţie
faţă de cesionar. (2) Astfel, cedentul garantează existenţa creanţei în raport cu data cesiunii, fără a răspunde
şi de solvabilitatea debitorului cedat. Dacă cedentul s-a obligat expres să garanteze pentru solvabilitatea
debitorului cedat se prezumă, în lipsa unei stipulaţii contrare, că s-a avut în vedere numai solvabilitatea de la
data cesiunii.”.
Din textul de lege mai sus citat rezultă că cedentul este ţinut să garanteze că, la momentul cesiunii,
creanţa există în mod valabil, că titularul ei este cedentul şi că nu a intervenit nici o cauză de stingere2.
b. Garanţia convenţională intervine atunci când părţile înserează în contractul de cesiune anumite
garanţii. Astfel, cedentul se poate obliga să garanteze solvabilitatea actuală a debitorului, adică în momentul
efectuării cesiunii între părţi, nu şi cu privire la cea viitoare.
Potrivit art. 1585 alin 2 teza a II-a NCC, (art.1398 Codul civil din 1864), cedentul se poate angaja
printr-o stipulaţie expresă să garanteze şi solvabilitatea viitoare a debitorului cedat, sens în care dispune că
:,,… Dacă cedentul s-a obligat expres să garanteze pentru solvabilitatea debitorului cedat se prezumă, în
lipsa unei stipulaţii contrare, că s-a avut în vedere numai solvabilitatea de la data cesiunii’’.
În conformitate cu prevederile art. 1585 alin. 2 NCC, (art.1397 Codul civil din 1864), cedentul va
răspunde numai în limitele preţului cesiunii („…numai până la concurenţa preţului cesiunii, la care se adaugă
cheltuielile suportate de cesionar în legătură cu cesiunea”).

1
Art.1392 Cod civil din 1864 prevedea: „Cel ce vinde o creanţă (…) este dator să răspundă de existenţa sa valabilă în folosul său, în
momentul vânzării, deşi vânzarea n-ar cuprinde această îndatorire”.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.366.

152
 Prin convenţia lor părţile pot să limiteze obligaţia de garanţie, în sensul de a descărca pe cedent de
orice obligaţie de garanţie. Acest fapt va face ca el să nu răspundă de existenţa creanţei ce a făcut obiectul
cesiunii. Dacă existenţa creanţei este un fapt personal al cedentului, el va fi ţinut răspunzător faţă de cesionari.
De exemplu, înainte de ratificarea cesiunii cedentul primeşte plata de la debitorul cedat. În această
situaţie creanţa mai există datorită faptului său personal – primirea plăţii şi va fi ţinut să răspundă faţă de
cesionari.1
2.2.Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei
2.2.1. Noţiune
Prevederile cuprinse în art. 1593 NCC, (art.1106-1109 Codul civil din 1864), reglementează plata
prin subrogaţie adică posibilitatea ca o plată să se facă şi prin înlocuirea celui care plăteşte (solvens), situaţie
în care toate drepturile creditorului vor trece asupra acestuia (solvens) care până la efectuarea plăţii era un terţ
faţă de raportul iniţial existent între creditor şi debitor.Astfel alin.1 al art.1593 NCC dispune că:,, Oricine
plăteşte în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără a putea însă dobândi mai multe
drepturi decât acesta’’.
În doctrină „subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei (subrogaţia personală) este un
mijloc de transmitere legală sau convenţională a dreptului de creanţă cu toate garanţiile şi accesoriile sale,
către un terţ care a plătit creditorul iniţial în locul debitorului”2.
2.2.2. Felurile subrogaţiei
Din conţinutul alin. 2 al art. 1593 NCC (art.1106 Codul civil din 1864)3, rezultă că: ,, Subrogaţia
poate fi convenţională sau legală.”.
Rezultă aşadar, că solvens-ul poate fi subrogat în drepturile creditorului plătit în temeiul legii sau prin
convenţia părţilor. Subrogaţia convenţională poate fi la rândul ei subrogaţie convenţională consimţită de
creditor (art. 1593 alin. 3 NCC având corespondent art.1107 pct.1 Codul civil din 1864) şi subrogaţie
convenţională consimţită de debitor (art. 1593 alin. 3 NCC având corespondent art.1107 pct.2 Codul civil din
1864).
2.2.3. Subrogaţia legală4
În conformitate cu prevederile art. 1596 NCC, ( art.1108 Codul civil din 1864) subrogaţia operează (se
face) de drept, ex lege, în următoarele cazuri:
2.2.3.1. În folosul creditorului, chiar chirografar, care plăteşte unui creditor care are un drept de
preferinţă, potrivit legii.
Textul de mai sus are în vedere cazul în care un creditor chirografar plăteşte creanţa unui creditor
ipotecar sau un creditor ipotecar plăteşte un alt creditor ipotecar de rang superior, subrogându-se în rangul
acestuia. Aceeaşi va fi situaţia şi în cazul în care un creditor chirografar va plăti pe un creditor gajist al
aceluiaşi debitor. Prin acest mijloc juridic creditorul chirografar se va subroga (va deveni) un creditor cu o
garanţie reală sau va avea o ipotecă de prim rang, devenind un creditor preferenţial înaintea altor creditori. În
această subrogaţie solvens trebuie să fie obligatoriu un creditor al aceluiaşi debitor iar creanţa pe care o
plăteşte să-i fie preferabilă

1
Idem, p.377; Fr. Deack – op.cit., p.370.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.368. În acest sens a se vedea: L. Pop – op.cit., p.256 şi urm.; M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit.,
p.928.
3
Art.1106 Codul civil din 1864 prevedea :„Subrogaţia în drepturile creditorului, făcută în folosul unei a treia persoane ce îi plăteşte,
este sau convenţională sau legală”.
4
A se vedea: D. Alexandresco – op.cit., p.618-646; C. Hamangiu, N. Georgean – op.cit., p.85-93; C. Hamangiu, I. Rosetti-
Bălănescu, Al.Băicoianu – op.cit., p.377-378; T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.302-302; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.368-
369; L. Pop – op.cit., p.264 şi urm.; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette – op.cit., p. 1270-1275.

153
 2.2.3.2. În folosul dobânditorului unui bun care îl plăteşte pe titularul creanţei însoţite de o garanţie
asupra bunului respectiv.
Prevederea legală de mai sus are în vedere situaţia în care cel care dobândeşte un imobil ipotecat
plăteşte pe creditorii care au un drept de ipotecă asupra acelui imobil, împiedicând astfel urmărirea imobilului.
Cumpărătorul va avea ipoteca asupra propriului său imobil, cu rangul creditorilor plătiţi1.
2.2.3.3. „În folosul celui care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii, are interes să stingă datoria”.
În dreptul civil sunt obligaţi „cu alţii sau pentru alţii”: a. codebitorii unei obligaţii indivizibile; b.
codebitorii unei obligaţii solidare; c. cofidejusorii în raporturile dintre ei.
În situaţiile de mai sus solvens-ul care face plata întregii datorii, fiind îndatorat să o facă împreună cu
alţii, se va subroga de drept (ex lege) în drepturile codebitorului plătit, dar numai proporţional cu partea din
datorie ce revine celorlalţi debitori. Această concluzie rezultă din prevederile art. 1456 alin. 1 NCC ( art. 1053
alin.1 Codul civil din 1864)2, potrivit căruia „Debitorul solidar care a executat obligaţia nu poate cere
codebitorilor săi decât partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei, chiar dacă se subrogă în drepturile
creditorului.”.
De asemenea, în art. 2313 alin.1 NCC, (art.1674 alin.1 Codul civil din 1864)3 se dispune: „Când mai
multe persoane au dat fideiusiune aceluiaşi debitor şi pentru aceeaşi datorie, fideiusorul care a plătit datoria
are regres împotriva celorlalţi fideiusori pentru partea fiecăruia”4.
Atunci când solvens a făcut o plată a datoriei către un creditor fiind ţinut „pentru alţii” (cum ar fi cazul
fidejusiunii sau a cauţiunii reale) el se subrogă în drepturile creditorului plătit. În acest sens art. 2305 NCC, (
art.1670 al Codului civil din 1864)5 dispune: „Fideiusorul care a plătit datoria este de drept subrogat în toate
drepturile pe care creditorul le avea împotriva debitorului”.
2.2.3.4. În folosul moştenitorului care plăteşte din bunurile sale datoriile succesiunii
În acest caz de subrogaţie se are în vedere situaţia moştenitorului care a acceptat o moştenire sub
beneficiul de inventar şi care, va răspunde pentru datoriile succesiunii numai până la concurenţa bunurilor pe
care le-a dobândit („intra vires hereditatis” – în limitele activului succesoral6).
Legea îi permite, în situaţia în care solvens are un interes particular (evitarea unei vânzări importante
pe care ar putea-o face creditorii succesorali) să plătească o datorie a succesiunii din propriul său patrimoniu,
subrogându-se astfel în drepturile creditorului succesoral plătit.
2.2.3.5. Alte cazuri stabilite de lege. Subrogaţia asiguratorului în drepturile asiguratului7
În alte cazuri prevăzute de lege este inclus şi cazul de subrogaţie legală reglementat prin art.22 din
Legea nr.136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România1. Potrivit acestei prevederi legale,

1
A se vedea: I. Jalbă – „Modificări aduse prin noul Proiect de Cod civil. Înlăturarea purgii. Consecinţe juridice” în Pandectele
române nr.2/2005, p.210-224.
2
Art. 1053 alin.1 Codul civil din 1864 prevedea: „Codebitorul solidar care a plătit debitul în totalitate nu poate repeti de la ceilalţi
decât numai de la fiecare partea sa”.
3
Art.1674 alin.1 Codul civil din 1864 prevedea: „Când mai multe persoane au garantat pentru unul şi acelaşi debitor şi pentru una şi
aceeaşi datorie, garantul ce a plătit datoria are regres contra celorlalţi garanţi pentru porţiunea ce priveşte pe fiecare’’.
4
În acelaşi sens s-a pronunţat şi practica judiciară statuând că debitorul solidar care a făcut plata în întregime are la îndemână o acţiune
în regres împotriva celorlalţi codebitori numai în ceea ce priveşte părţile lor din acea datorie (Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia
nr.1448/1970 – repertoriu II, p.119-120, citată de L.Pop în op.cit., p.266).
5
Art.1670 al Codului civil din 1864 prevedea : Cauţionatorul ce a plătit datoria intră în dreptul ce avea creditorul contra
datorniculu’’.i
6
L. Săuleanu, S. Răduleţu – op.cit., p.159.
7
A se vedea: M. Eliescu – op.cit., p.39-47; D. Popescu, I. Macovei – „Contractul de asigurare”, Editura „Junimea”, Iaşi, 1982, p.217-
p.217-218; Fr. Deack – op.cit., p.412-413, 415-416, 441-442; C. Iliescu – „Contractul de asigurare de bunuri în România”, Editura
„All Beck”, Bucureşti, 1999, p.86 şi urm.; V. Stoica – „Mecanismul funcţionării subrogaţiei asiguratorului în drepturile asiguratului”,
în revista de Drept Comercial nr.11/2001, p.28-31; I. Sferdian – „Subrogaţia asiguratorului în drepturile asiguratului” în „Dreptul”
nr.12/2002, p.630-675.

154
asigurătorul, în cazul asigurărilor de bunuri şi de răspundere civilă, este subrogat în toate drepturile
asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei, în limitele
indemnizaţiei plătite.
Această subrogaţie operează numai în cazul asigurărilor pentru bunuri şi de răspundere civilă (numai
pentru pagube) nu şi în cazul asigurărilor de persoane, întrucât riscul asigurat în acest din urmă caz nu este o
pagubă.
2.2.4. Subrogaţia convenţională.
2.2.4.1. Subrogaţia consimţită de creditor (ex parte creditoris)
Subrogaţia consimţită de creditor – ex parte creditoris – este reglementată de art. 1594 NCC,( art.1107
pct.1 Codul civil din 1864)2 şi operează ,,… atunci când, primind plata de la un terţ, îi transmite acestuia, la
momentul plăţii, toate drepturile pe care le avea împotriva debitorului. (2) Subrogaţia operează fără
consimţământul debitorului. Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă”.
Analiza conţinutului legal scoate în evidenţă că cel care face subrogaţia este creditorul plătit care se
numeşte subrogant iar terţul care a făcut plata (solvens) este subrogat.
Condiţiile necesare existenţei subrogaţiei „ex parte creditoris” sunt:
- consimţământul creditorului la subrogarea terţului, fără a fi necesar şi consimţământul debitorului
deoarece convenţia se încheie între creditor şi terţul plătitor (solvens);
- subrogaţia consimţită de creditor trebuie să se producă „la momentul plăţii” respectiv concomitent.
În cazul unei înlocuiri a creditorului mai înainte de a fi făcută plata, ne-am afla în situaţia unei cesiuni de
creanţă, iar dacă înlocuirea creditorului ar avea loc după efectuarea plăţii, atunci creanţa fiind stinsă, nu ar mai
fi vorba de o subrogare, nemaiexistând nici un drept al creditorului care să aibă ca obiect o creanţă;
- subrogaţia trebuie să fie consimţită expres, adică voinţa creditorului de a subroga pe terţ în drepturile
şi acţiunile sale trebuie să rezulte în mod neîndoielnic. De regulă, înlocuirea se face prin chitanţa pe care
creditorul o eliberează terţului solvens pe care este bine să se menţioneze „subrog în drepturile mele”3 precum
şi „data certă” pentru a fi opozabilă terţilor4.
2.2.4.2. Subrogaţia convenţională consimţită de debitor,(„ex parte debitoris”)
Subrogaţia consimţită de debitor este reglementată de art. 1595 NCC, (art.1107 pct.2 Codul civil din
5
1864) şi operează „… atunci când acesta se împrumută spre a-şi plăti datoria şi, pe această cale, transmite
împrumutătorului drepturile creditorului faţă de care avea datoria respectivă.”.
O asemenea situaţie, în care înlocuirea creditorului o face debitorul, în practică poate apare atunci
când datorită fluctuaţiei mari a dobânzii, debitorul se împrumută de la un terţ care îi acordă un împrumut cu o
dobândă mai mică. Prin convenţia prin care a solicitat împrumutul, debitorul subrogă pe împrumutător (terţul
de care se împrumută) în toate drepturile creditorului său iniţial.
Creditorul originar nu este parte la această convenţie şi deci consimţământul său nu este necesar.
În cazul în care creditorul ar refuza plata în asemenea condiţii, debitorul poate recurge la procedura
ofertei reale de plată urmată de consemnaţiune şi care dacă va fi validată de instanţa de judecată, va avea efect
liberator pentru debitor.

1
Publicată în Monitorul Oficial nr.303/1995, modificată şi completată prin Legea nr.304/2007, publicată în Monitorul Oficial
nr.784/2007.
2
Potrivit art.1107 pct.1 Codul civil din 1864 subrogaţia consimţită de creditor opera ,,când creditorul, primind plata sa de la o altă
persoană, dă acestei persoane drepturile, acţiunile, privilegiile sau ipotecile sale, în contra debitorului; această subrogaţie trebuie să
fie expresă şi făcută tot într-un timp cu plata”.
3
L. Pop – op.cit., p.261.
4
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.370.
5
Potrivit art.1107 pct.2 Codul civil din 1864 subrogaţia consimţită de debitor opera: ,,când debitorul se împrumută cu o sumă spre a-şi
plăti datoria şi subrogă pe împrumutător în drepturile creditorului”.

155
 În alin. 2 al art. 1595 NCC, (art.1107 pct.2, teza finală Codul civil din 1864), în vederea prevenirii
unor eventuale fraude, se prevăd o serie de condiţii care sunt mai riguroase decât subrogaţia ,,ex parte
creditoris’’. Acestea sunt:
a. actul de împrumut şi chitanţa de plată a datoriei să aibă dată certă
b. în actul de împrumut să se „declare” (să se precizeze în mod expres) că suma a fost împrumutată
„spre a se plăti datoria”;
c. „în chitanţă să se menţionezet că plata a fost făcuă cu banii împrumutaţi de noul creditor”.
De asemenea, în acelaşi text se mai precizează că „această subrogaţie se operează fără concursul
voinţei creditorului”, adică la această subrogaţie nu este necesar consimţământul creditorului.
Subrogaţia consimţită de debitor are loc fără consimţământul creditorului, dar aceasta nu împiedică
părţile raportului obligaţional iniţial să convină asupra acordului creditorului la realizarea valabilă a acestei
operaţiuni.
2.2.5. Efectele subrogaţiei
Subrogaţia, indiferent dacă este legală sau convenţională, ea produce acelaşi efect translativ al
dreptului de creanţă, adică cel care se subrogă (subrogatul) dobândeşte toate drepturile creditorului plătit.
Subrogatul înlocuieşte creditorul iniţial, originar.
Efetele subrogaţiei sunt reglementate în art. 1597 NCC care prevede: ,, Subrogaţia îşi produce efectele
din momentul plăţii pe care terţul o face în folosul creditorului. (2) Subrogaţia produce efecte împotriva
debitorului principal şi a celor care au garantat obligaţia. Aceştia pot opune noului creditor mijloacele de
apărare pe care le aveau împotriva creditorului iniţial.
Art. 1598 NCC, ( art. 1109, teza a II-a, Codul civil din 1864)1 reglementează subrogaţia parţială,
potrivit căruia ,, În caz de subrogaţie parţială, creditorul iniţial, titular al unei garanţii, poate exercita
drepturile sale pentru partea neplătită din creanţă cu preferinţă faţă de noul creditor. (2) Cu toate acestea, în
cazul în care creditorul iniţial s-a obligat faţă de noul creditor să garanteze suma pentru care a operat
subrogaţia, cel din urmă este preferat’’.
Din textul prezentat mai sus cât şi din celelalte texte legale privitoare la subrogaţie precum şi din
doctrină2 se desprind unele precizări cu privire la efectele acesteia:
- în caz de concurs între creditorul iniţial ( titular al unei garanţii), şi subrogat, primul are un drept de
preferinţă în exercitarea drepturilor privind îndestularea creanţei sale;
- în caz de concurs între creditorul iniţial şi subrogat, ,,va fi preferat terţul solvens faţă de care
creditorul iniţial s-a obligat să garanteze suma pentru care a operat subrogarea’’3;
- subrogaţia operează numai în măsura plăţii efectuate, adică subrogatul va înlocui pe creditor numai
pentru ceea ce a plătit efectiv, urmând a recupera de la debitor numai suma plătită, nu valoarea nominală a
creanţei, în comparaţie cu cesiunea de creanţă unde cesionarul va putea pretinde de la debitor valoarea
nominală a creanţei dobândite prin cesiune;
- în cazul în care subrogatul este un codebitor solidar el va putea pretinde de la ceilalţi debitori numai
partea fiecăruia din datorie, iar dacă unul dintre ei este insolvabil, va suporta alături de ceilalţi codebitori,
subrogatul (codebitorul solidar plătitor) va suporta alături de ceilalţi riscul insolvabilităţii (art. 1456 NCC
având corespondent în art.1053 Codul civil din 1864).

1
Art. 1109, teza a II-a, Codul civil din 1864 prevedea: ,, Ea (subrogaţia – s.n.) nu poate desfiinţa dreptul creditorului, când plata i s-a
făcut numai în parte din datorie, în acest caz el poate exercita, pentru ce are a mai lua, aceleaşi drepturi ce exercită şi subrogatul
pentru plata plătită, celui cui a făcut o plată parţială”.
2
L. Pop – op.cit., p.277-278; C. Stătescu, C. Bârsan – op.cit., p.371.
3
A. G. Uluitu, Noul Cod civil. Note.Corelaţii.Explicaţii, Editura C.H.Beck, Bucureşti 2011, p.593

156
 Principiul de mai sus operează în acelaşi mod şi în cazul pluralităţii de fidejusori dar numai în
raporturile dintre ei ( art. 2313 având corespondent în art.1674 Codul civil din 1864).
În fine, în toate situaţiile subrogatul are împotriva debitorului atât acţiunile creditorului în drepturile
căruia s-a subrogat cât şi unele acţiuni proprii care se pot întemeia pe gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără
just temei sau pe contractul de mandat. Cel subrogat (subrogatul) va putea să se folosească de acea acţiune
care-i va fi mai convenabilă.
3.Modurile de transformare a obligaţiilor
3.1.Novaţia1
3.1.1. Definiţie
Novaţia a fost definită ca fiind „o convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting o
obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie”2.
Reglementarea juridică a novaţiei se găseşte în art. 1609-1614 NCC, (art.1128-1137 Codul civil din
1864).
Ceea ce este specific novaţiei este faptul că obligaţia existentă se transformă într-o obligaţie nouă.
Efectele obligaţiei iniţiale se convertesc în efectele obligaţiei care se naşte prin novaţie.
3.1.2. Felurile novaţiei
Novaţia este obiectivă şi subiectivă.
Novaţia obiectivă este o varietate de novaţie care se distinge prin aceea că operaţiunea în sine se
produce între creditorul şi debitorul iniţial şi presupun schimbarea obiectului sau cauzei raportului juridic
obligaţional. Astfel o schimbare a obiectului are loc atunci când părţile convin ca în locul unei sume de bani
datorate să se execute altă prestaţie.
Schimbarea cauzei poate avea loc în ipoteza în care cumpărătorul unui bun care este debitor al preţului
bunului convine cu vânzătorul să păstreze respectiva sumă cu titlu de împrumut. În acest caz debitorul rămâne
în continuare debitor al aceluiaşi creditor pentru aceeaşi sumă, dar obligaţia sa are drept cauză un nou contract
de împrumut care a dat naştere la un nou raport obligaţional.
Definiţia legală a novaţiei obiective este dată de art. 1609 alin. 1 NCC care dispune că: ,, Novaţia are
loc atunci când debitorul contractează faţă de creditor o obligaţie nouă, care înlocuieşte şi stinge obligaţia
iniţială’’.
Novaţia subiectivă este o varietate de novaţie care presupune schimbarea creditorului sau a debitorului
raportului juridic obligaţional.
Novaţia prin schimbare de debitor are loc în situaţia în care un terţ se angajează faţă de creditor să
plătească datoria fără ca pentru aceasta să ceară concursul debitorului iniţial
În acest sens art.1609 alin. 2 NCC (art.1131 Codul civil din 1864)3 dispune: „De asemenea, novaţia se
produce atunci când un debitor nou îl înlocuieşte pe cel iniţial, care este liberat de creditor, stingându-se
astfel obligaţia iniţială. În acest caz, novaţia poate opera fără consimţământul debitorului iniţial.”.
Novaţia prin schimbare de creditor, se produce prin substituirea unui creditor nou în locul celui
vechi. Debitorul se va libera de vechiul creditor şi se va obliga faţă de noul creditor. În acest sens art. 1609
alin. 3 NCC,(art.1128 pct.3 Codul civil din 1864) dispune: ,, Novaţia are loc şi atunci când, ca efect al unui
contract nou, un alt creditor este substituit celui iniţial, faţă de care debitorul este liberat, stingându-se astfel
obligaţia veche’’.

1
C. Roşianu, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole. (coordonatori: FL.A. Baias, E Chelaru, R Constantinovici, I. Macovei,)
Editura C.H.Bek, Bucureşti, 2012, p.1667-1704.
2
M.N.Costin, C.M. Costin, op. cit. p.642.
3
Art.1131 Codul civil din 1864 prevedea:,, Novaţiunea prin substituirea unui debitor, poate să se opereze fără concursul primului
debitor’’.

157
 Novaţia subiectivă se deosebeşte de cesiunea de creanţă şi de subrogaţia în drepturile creditorului prin
plata creanţei. Şi în cazul acestora se schimbă persoana creditorului, dar obligaţia iniţială rămâne aceeaşi şi se
transmite la noul creditor. În schimb, la novaţie obligaţia iniţială se stinge şi se transformă într-o nouă
obligaţie care conţine un element nou faţă de vechea obligaţie1.

3.1.3. Condiţiile novaţiei

Definiţia dată novaţiei a scos în evidenţă faptul că aceasta este o convenţie, ceea ce înseamnă că
pentru existenţa ei valabilă va trebui să se respecte toate condiţiile de valabilitate cerute de lege pentru
contracte.
De asemenea, novaţia mai trebuie să îndeplinească şi unele condiţii specifice2:
- existenţa unei obligaţii valabile, care urmează a se stinge prin novaţie. Dacă această obligaţie este
lovită de nulitate absolută ea nu poate forma obiectul unei novaţii. În situaţia în care obligaţia ar fi lovită de o
nulitate relativă, prin novaţie această obligaţie ar fi confirmată şi deci se poate transforma într-o obligaţie
valabilă, în măsura în care cel care putea invoca nulitatea obligaţiei exprimă un consimţământ valabil şi este pe
deplin capabil.
Prin novaţie o obligaţie civilă imperfectă (naturală)3 se poate transforma într-o obligaţie civilă propriu-
zisă. Dacă vechea obligaţie era afectată de o condiţie, la fel va fi şi noua obligaţie afară de cazul în care părţile
nu înţeleg să înlocuiască obligaţia afectată de condiţie cu o obligaţie pură şi simplă4.
- naşterea unei noi obligaţii valabile.
Aceasta presupune că dacă noua obligaţie nu este valabilă, fiind nulă absolut, înseamnă că nu a avut
loc o transformare a obligaţiei vechi în cea nouă şi continuăm să ne aflăm în prezenţa vechii obligaţii
(vechiului raport obligaţional). Când obligaţia este doar anulabilă (lovită de nulitate relativă) ea va putea fi
confirmată expres sau tacit după expirarea termenului de prescripţie (de 3 ani) a acţiunii în anulare;
confirmarea va acoperi retroactiv nulitatea relativă iar obligaţia va fi validată de la momentul naşterii.
- obligaţia nouă să conţină un element nou (aliquid novi) faţă de vechea obligaţie.
Lipsa acestui element nou duce la inexistenţa novaţiei. Acest element poate consta în schimbarea
părţilor, a obiectului sau a cauzei raportului juridic obligaţional supus novaţiei.
- intenţia părţilor de a nova – animus novandi.
Această condiţie reiese imperativ din prevederile cuprinse în 1610 NCC, (art.1130 Codul civil din
5
1864) potrivit căruia „Novaţiunea nu se prezumă. Voinţa de a o face trebuie să rezulte evident din act”.
În aplicarea acestor prevederi legale instanţa supremă6 a statuat că voinţa de a realiza o novaţie trebuie
să rezulte evident din actul prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting o obligaţie existentă,
înlocuind-o cu una nouă.
Voinţa de a nova trebuie să fie certă şi clară, ea trebuie să fie neîndoielnic şi limpede exprimată de
părţi prin actul novaţiei7.

1
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.372-373; M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.644.
2
T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.401-402; Fr. Deack – op.cit., p.378-379; L. Pop – op.cit., p.298 şi urm.; C. Stătescu, C. Bîrsan –
op.cit., p.373 şi urm.; I. Adam – op.cit., p.52.
3
Reamintim că obligaţia imperfectă (naturală) este obligaţia a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită.
4
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.373.
5
Art.1130 Codul civil din 1864 dispunea: ,, Novaţiunea nu se prezumă. Voinţa de a o face trebuie să rezulte evident din act”
6
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, Decizia nr.5394/2001 în Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, p.309; Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, Decizia nr.1213/2006, în „Dreptul” nr.2/2007, p.221.
7
Tribunalul Suprem, Colegiul civil, Decizia nr.575/1962, în Culegere de decizii 1962, p.100.

158
 3.1.4. Efectele novaţiei
Principalul efect al novaţiei este stingerea vechii obligaţii şi înlocuirea ei cu o obligaţie nouă.
Stingerea vechii obligaţii atrage şi stingerea tuturor accesoriilor şi garanţiilor care o însoţeau, în afara situaţiei
în care părţile prin acordul lor, prevăd expres ca noua obligaţie să fie garantată prin garanţiile care însoţesc
vechea obligaţie. În acest sens art.1611 NCC, ( art.1134 Codul civil din1864)1 dispune: „(1) Ipotecile care
garantează creanţa iniţială nu vor însoţi noua creanţă decât dacă aceasta s-a prevăzut în mod expres. (2) În
cazul novaţiei prin schimbarea debitorului, ipotecile legate de creanţa iniţială nu se strămută asupra
bunurilor noului debitor şi nici nu subzistă asupra bunurilor debitorului iniţial fără consimţământul acestuia
din urmă. Ele se pot strămuta asupra bunurilor pe care noul debitor le dobândeşte de la debitorul iniţial, dacă
noul debitor consimte la aceasta. (3) Atunci când novaţia operează între creditor şi unul dintre debitorii
solidari, ipotecile legate de vechea creanţă nu pot fi transferate decât asupra
bunurilor codebitorului care contractează noua datorie.”.
Prin novaţie între părţi se naşte un nou raport juridic obligaţional care este întotdeauna de natură
contractuală, fiind rezultatul voinţei părţilor de a nova2.
Efectele novaţiei asupra debitorilor solidari şi fideiusorilor este reglementată de prevederile art. 1613
NCC, (art. 1137 Codul civil din 1864), potrivit cărora:,, (1) Novaţia care operează între creditor şi unul dintre
debitorii solidari îi liberează pe ceilalţi codebitori cu privire la creditor. Novaţia care operează cu privire la
debitorul principal îi liberează pe fideiusori. (2) Cu toate acestea, atunci când creditorul a cerut acordul
codebitorilor sau, după caz, al fideiusorilor ca aceştia să fie ţinuţi de noua obligaţie, creanţa iniţială subzistă
în cazul în care debitorii sau fideiusorii nu-şi exprimă acordul’’.
Efectele novaţiei asupra ceditorilor solidari rezultă din reglementarea dată de art. 1614 NCC, potrivit
căreia: ,, Novaţia consimţită de un creditor solidar nu este opozabilă celorlalţi creditori decât pentru partea
din creanţă ce revine acelui creditor’’.
3.2.Preluarea de datorie
Înstituţia juridică preluarea datoriei îşi găseşte parţial corespondentul în ceea ce în reglementarea
anterioară reprezenta instituţia delegaţiei perfecte consacrată în art. 1132 şi 1133 din Codul civil de la 1864 şi
într-o suprapunere nejustificată cu novaţia prin schimbare de debitor, ( art. 1131 Cod civil din 1864 şi art.
1609 alin. 2 NCC)3
În Expunerea de motive la noul Cod civil, acestă instituţie este apreciată a fi un mecanism juridic ce
permite ,,simplificarea şi accelerarea schimburilor economice prin realizarea concomitentă a mai multor
raporturi obligaţionale , fără a recurge la mecanismul novaţiei prin schimbare de debitor’’.
Preluarea datoriei poate fi definită ca fiind posibilitatea oferită de lege debitorului de a transmite
unei alte persoane obligaţia sa de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestaţie,(alin. 1 art.1599
NCC).
Preluarea datoriei se poate realiza :
a) printr-un contract încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor, sub condiţia ca noul debitor să nu fi
fost în insolvenţă la data când a preluat datoria, iar creditorul care a consimţit la preluarea datoriei să nu fi
cunoscut acestă împrejurare, (art.1599 alin. 1 lit. a coroborat cu art. 1601 NCC);
b) printr-un contract încheiat între creditor şi noul debitor, prin care acesta din urmă îşi asumă
obligaţia.

1
Art.1134 Codul civil din1864 prevedea:,, Privilegiile şi ipotecile creanţei celei vechi nu le are şi creanţa ce-i este substituită, afară
de cazul când creditorul le-a rezervat expres’’
2
A se vedea R. Sanilevici – op.cit., p.289.
3
A.G. Uluitu, Noul Cod civil. Note.Corelaţii.Explicaţii, Editura C.H.Beck, Bucureşti 2011, p.593.

159
 Referitor la efectele preluării de datorie remarcăm faptul că principalul efect este acela că prin
încheierea contractului de preluare a datoriei, are loc o înlocuire a debitorululi iniţial cu cel care preia datoria
şi în acelaşi timp se produce liberarea debitorului iniţial. Practic prin această preluare de datorie are loc o
înlocuire a subiectului pasiv din raportul obligaţional respectiv,(art.1600 NCC).
De asemenea, creditorul se poate prevala de toate drepturile pe care le are în legătură cu datoria
preluată, contra noului debitor.
În ceea ce priveşte regimul transmiterii garanţiilor, acestea nu vor urma saorta obligaţiei noului
debitor, ca accesorii a acesteia, dacă:
- nu pot fi despărţite de persoana debitorului , adică au fost constituite intuiutu personae
debitoris;
- garanţii personali, ( fideiusorii) sau garanţii reali ( terţii care au constituit garanţii pentru
realizarea creanţei) nu mai consimnt să îl garanteze şi pe noul debitor, ( art. 1602 NCC).
În situaţia desfiinţării contractului de preluare a datoriei fie prin constatarea nulutăţii acestuia fie prin
rezoluţiune, efectul este renaşterea în ptrimoniul debitorului iniţial a obligaţiei cedate.
De asemenea , creditorul poate pretinde daune-interese de la cel care a preluat datoria, numai dacă
desfiinţarea convenţiei îi este impitabilă acestuia din urmă, ( art. 1604 NCC).
Efectele contractului de preluarea datoriei, încheiat între cei doi debitori, se produc numai dacă
creditorul îşi dă acordul. Pentru a obţine acordul creditorului , oricare dintre debitori poate să comunice
contractul de preluare a datoriei creditorului, satbilindu-i şi un termen în care acesta din urmă. poate da un
răspuns , afirmativ sau negativ. Acest termen trebuie să fie unul rezonabil . Atât timp cât creditorului nu i s-a
trimis comunicarea , nu i se poate cere acordul. Dacă creditorul nu a răspuns în termen, preluarea datorie se
consideră refuzată,(art.1605-1607 NCC).
Un efect specific al preluării de datorie îl constituie faptul că cel care a preluat datoria este obligat să îl
libereze pe debitor, executând obligaţia la timp, (atât timp cât creditorul nu şi-a dat acordul sau a acesta a
refuzat preluarea).
Creditorul nu dobândeşte un drept propriu asupra celui obligat să îl libereze pe debitor, decât dacă
părţile contractului de preluarea datoriei au convenit altfel, (art. 1608 NCC).

160
 C U R S U L XI

STINGEREA OBLIGAŢIILOR1

1.Aspecte generale
1.1. Precizări cu privire la reglementarea actuală a modurilor de stingere a obligaţiilor în Codul
civil
În art. 1615 NCC (art.1091 Codul civil din 1864) se dispune că obligaţiile se pot stinge prin plată,
prin compensaţie, prin confuziune, prin remitere de datorie prin imposibilitatea fortuită de executare, precum
şi prin alte moduri expres prevăzute de lege.
În vechea reglemntare mai erau cuprinse printre modurile de stingere a obligaţiilor şi novaţia,
pierderea lucrului , nulitatea şi rezoluţiunea, condiţia rezolutorie şi prescripţia fapt ce a făcut ca în literatura
de specialitate să se facă mai multe observaţii.
Actuala reglementare nu a mai reţinut aceste din urmă cazuri care ar putea intra în formularea generică
,,şi alte moduri expres prevăzute de lege’’. Pentru aceste motive aducem în discuţie aceste observaţii2 care sunt
de actualitate chiar dacă ele au în vedre reglementarea anterioară noului Cod civil.
Astfel, pe bună dreptate, s-a susţinut că plata este un mod firesc de stingere a unei obligaţii dar această
operaţiune juridică are ca finalitate realizarea dreptului de creanţă al creditorului şi de aceea ea apare ca un
efect normal al raportului juridic obligaţional, fiind tratată la capitolul consacrat efectelor obligaţiilor.
De asemenea, în art.1091 Cod civil erau enumerate şi categorii care nu sunt moduri propriu-zise de
stingere a obligaţiilor. Novaţia este un mod de transformare a obligaţiilor. Nulitatea şi rezoluţiunea sunt
sancţiuni care atunci când operează duc la desfiinţarea raportului juridic obligaţional cu efect retroactiv „ex
tunc”. Prescripţia extinctivă în dreptul civil este un mod prin care se stinge dreptul la acţiune în sens material,
nu duce la stingerea dreptului subiectiv de creanţă, deci nu este un mod de stingere a obligaţiilor.
1.2. Moduri de stingere a obligaţiilor. Clasificare.
La baza criteriilor de clasificare a modurilor de stingere a obligaţiilor s-a avut în vedere dacă şi în ce
măsură a fost realizată creanţa creditorului, odată cu încetarea raportului juridic obligaţional.
Cele două criterii ce au fost avute în vedere la clasificarea modurilor de stingere a obligaţiilor au fost:
1. modul voinţei părţilor la încetarea obligaţiei şi
2. faptul realizării sau nerealizării creanţei creditorului.
1. După modul voinţei părţilor avut la momentul încetării raportului juridic obligaţional se disting:
a. moduri voluntare de stingere a obligaţiilor cum sunt: remiterea de datorie, compensaţia voluntară;
b. moduri de stingere care se situează dincolo de manifestarea de voinţă a părţilor, precum:
imposibilitatea fortuită de executare, confuziunea.
2. După cum realizarea creanţei creditorului a fost sau nu determinată de stingerea obligaţiei,
distingem:
a. moduri de stingere care duc la realizarea creanţei creditorului cum sunt: compensaţia, confuziunea,
darea în plată;

1
A.Ştefănescu, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole. (coordonatori: FL.A. Baias, E Chelaru, R Constantinovici, I. Macovei,)
Editura C.H.Bek, Bucureşti, 2012, p. 1704-1720.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.377-378; L. Pop – op.cit., p.439 şi urm.

161
 b. moduri de stingere care nu duc la realizarea creanţei creditorului cum ar fi: remiterea de datorie,
imposibilitatea fortuită de executare.

2. Modurile de stingere a obligaţiilor care duc la realizarea creanţei creditorului

2.1.Compensaţia
2.1.1. Noţiune. Reglementare.
Compensaţia în literatura de specialitate a primit mai multe definiţii, noi agreând-o pe aceea care ni s-a
părut mai completă.
În acest sens am optat pentru definiţia conform căreia: „Compensaţia este modul de stingere a
obligaţiilor care constă în stingerea a două obligaţii reciproce până la concurenţa celei mai mici”1.
În noul Cod civil compensaţia este reglementată prin art. 1616-1623 (art.1143-1153 Codul civil din
1864). În art. 1616 NCC, (art.1143 Codul civil din 1864)2 se dispune: „Datoriile reciproce se sting prin
compensaţie până la concurenţa celei mai mici dintre ele”.
După cum rezultă din definiţia doctrinară dar şi din cea legală, compensaţia presupune două raporturi
juridice obligaţionale între aceleaşi persoane, ambele având una faţă de cealaltă, concomitent, atât calitate de
creditor cât şi calitate de debitor.
Dacă obligaţiile reciproce sunt de valoare egală, prin acest mijloc juridic, al compensaţiei, ele se sting
reciproc. De exemplu, X datorează lui Y, 5.000 euro iar Y îi datorează la rândul lui, către X, tot 5.000 euro, în
baza unui alt raport juridic obligaţional, prin compensaţie cele două datorii se vor stinge în întregime, ambele
persoane fiind deplin liberate de datorie una în raport cu cealaltă.
În situaţia în care obligaţiile nu sunt egale ca valoare, ele se vor stinge simultan până la concurenţa
valorii celei mai mici dintre ele.
De exemplu, A datorează lui B, 10.000 euro iar B datorează lui A, 8.000 de euro. Prin compensaţie B
îi va plăti lui A numai 2.000 euro căci pentru 8.000 de euro „a plătit” (a compensat) cu creanţa pe care la
rândul lui o avea împotriva lui A.
Avantajele practice ale compensaţiei constau în aceea că reprezintă un mod simplificat de executare a
obligaţiilor prin eviterea unor plăţi duble.
De asemenea, compensaţia are rolul unei garanţii în realizarea creanţei creditorului. Într-o asemenea
situaţie creditorul, prin compensare, îşi va satisface creanţa sa cel puţin până la concurenţa datoriei faţă de
propriul său debitor, fiind pus la adăpost de riscul unei eventuale insolvabilităţi a debitorului şi fără a intra în
concurs cu ceilalţi creditori chirografari.
2.1.2. Domeniul de aplicare
Compensaţia este un mod de stingere a oricăror obligaţii, independent de izvorul lor. Art. 1618 NCC,(
având corespondent în art.1147 Codul civil din 1864), reglementează şi unele situaţii când compensaţia unor
creanţe reciproce nu poate avea loc şi anume:
- În cazul când creanţa rezultă dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi;
- În cazul în care datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat.
Aceasta înseamnă că nu operează compensaţia, nu operează nici chiar dacă depozitarul este la rândul lui,
creditorul deponentului, astfel că depozitarul va trebui să-i restituie bunuri de aceeaşi natură şi în aceeaşi
cantitate deponentului.
1
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.379. Pentru alte definiţii (care nu diferă substanţial de cea adoptată de noi) a se vedea: T.R.
Popescu, P. Anca – op.cit., p.405-406; L. Pop – op.cit., p.516; M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.169; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv.
Lequette – op.cit., p.1390.
2
Art.1143 Codul civil din 1864 prevedea: „Când două persoane sunt datorate una alteia se operează între dânsele o compensaţie care
stinge amândouă datoriile în felurile şi cazurile exprese mai jos”.

162
 - În cazul compensaţia are ca obiect un bun insesizabil. În acest sens art.409 alin.7 Cod de procedură
civilă dispune: „Alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii, ajutoarele pentru îngrijirea copilului bolnav,
ajutoarele de maternitate, cele acordate în caz de deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele, precum şi
orice alte asemenea indemnizaţii cu destinaţie specială, stabilite potrivit legii, nu pot fi urmărite pentru nici
un fel de datorii”.
Toate aceste creanţe au un caracter alimentar iar stingerea lor poate avea loc numai prin plata efectivă.
2.1.3. Felurile compensaţiei
Compensaţia poate fi legală, convenţională, judecătorească.
2.1.3.1. Compensaţia legală. Condiţii.1
Compensaţia legală este acea formă de compensaţie care îşi produce efectele în temeiul legii. În acest
sens art. 1616 NCC, ( art.1144 Codul civil din 1864)2 dispune: „Compensaţia operează de plin drept…”.
Potrivit art.1617 NCC, (art. 1143-1145 Codul civil din 1864) compensaţia operează, indiferent de
izvorul obligaţiilor reciproce ce urmează a se stinge, numai cu întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) datoriile să fie certe,( să rezulte din înscrisuri) Potrivit art.379 alin. (3) Cod de procedură civilă
„Creanţa certă este aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar
neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul”.
b) să fie lichide, ( întinderea lor să rezulte din actul de creanţă) În acest sens art.379 alin.(2) Cod de
procedură civilă dispune: „Creanţa este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuşi actul de
creanţă sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanţă sau şi a altor acte neautentice, fie emanând
de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei dispoziţii legale sau a stipulaţiilor
conţinute în actul de creanţă, chiar dacă pentru această determinare ar fi nevoie de o deosebită socoteală”.;
c) să fie exigibile, ( să fie ajunse la scadenţă);
d) obiectul lor să fie o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură.
Pentru a putea opera compensaţia, părţile trebuie să-şi datoreze bunuri fungibile întrucât, altfel s-ar
schimba obiectul obligaţiei fără voinţa părţilor.
Compensaţia trebuie să plaseze părţile obligaţiilor în cauză în aceeaşi situaţie – la fel ca în ipoteza în
care plata datoriilor reciproce ar fi fost făcută efectiv3.
În cazul în care una dintre obligaţiile reciproce este afectată de un termen, compensaţia nu este
operabilă întrucât debitorul nu poate fi obligat să facă o plată înainte de termen iar compensaţia este tot o plată.
Potrivit art. 1619 NCC, (art.1146 Codul civil din 1864)4 „Termenul de graţie
acordat pentru plata uneia dintre datorii nu împiedică realizarea compensaţiei”.
Termenul de graţie este o favoare acordată de instanţă debitorului până la
executarea silită a obligaţiei.
Dacă pe parcursul termenului de graţie debitorul devine creditorul propriului său creditor, atunci el se
va putea libera de datorie pe calea compensaţiei5.

1
T. R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.407-408; L. Pop – op.cit., p.518 şi urm. C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.380 şi urm.; J.
Goicovici – „Compensaţia ca obiect al judecăţii arbitrale”, în „Dreptul” nr.9/2005, p.122-127; Fr. Terré, Ph. Simpler, Yv. Lequette
– op.cit., p.1318-1329 precum şi practica judiciară în Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, Decizia nr.3716/1998, în
„Dreptul” nr.10/1999, p.156; Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, Decizia nr.68/2001, în „Dreptul” nr.4/2003, p.191.
2
Art.1144 Codul civil din 1864 prevedea: „Compensaţia se operează de drept, în puterea legii, şi chiar când debitorii n-ar şti nimic de
aceasta; cele două datorii se sting reciproc în momentul când ele se găsesc existând deodată şi până la concurenţa cotităţilor lor
respective”.
3
L. Pop – op.cit., p.519.
4
Art.1146 Codul civil din 1864„Termenul de graţie nu împiedică compensaţia”.
5
A se vedea: D. Alexandresco – op.cit., p.750-751; L. Pop – op.cit., p.522; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.381; I. Ciochină-
Barbu, Obligaţiile, p. 213. A se vedea de asemenea: Tribunalul Suprem, Colegiul civil, Decizia nr.1703/1962, în „Culegere de decizii
1962”, p.108.

163
 În noul Cod civil sunt prevăzute şi o serie de situaţii în care deşi compensaţia operează automat, ea va
fi desfiinţată dacă părţile au săvârşite unele acte incompatibile cu stingerea prin compensaţie a datoriilor
reciproce. Asemenea situaţii sunt:
- Art. 1623 alin. 1 NCC, (art.1149 alin.1 Codul civil din 1864)1dispune: „Debitorul, care a acceptat
pur şi simplu ca un creditor să facă cesiunea drepturilor sale unei alte persoane, nu mai poate invoca în
contra cesionarului compensaţia care ar fi avut loc în privinţa cedentului, înaintea acceptării”.
În acest caz debitorul cedat nu va mai putea invoca împotriva cesionarului compensaţia pe care o
putea invoca, înaintea acceptării, împotriva cedentului, apreciindu-se că prin acceptarea cesiunii, debitorul a
renunţat la compensaţie, urmând a plăti creanţa către cesionar.
-Potrivit art.1623 alin. 2 NCC, (art.1149 alin.2 Codul civil din 1864)2 dispune: „Cesiunea sau ipoteca
pe care debitorul nu a acceptat-o, dar care i-a devenit opozabilă, nu împiedică decât compensaţia datoriilor
creditorului iniţial
care sunt ulterioare momentului în care cesiunea sau ipoteca i-a devenit opozabilă.”.
Cele prezentate mai sus se explică prin aceea că dacă cesiunea a devenit opozabilă debitorului prin
notificare, aceasta împiedică numai compensarea creanţelor dobândite de debitor împotriva cedentului după
notificare.
Creanţele anterioare notificării pot fi supuse compensaţiei chiar şi cesionarului, întrucât acesta este un
terţ faţă de cesiunea intervenită între cedent şi cesionar, până la notificare.
Potrivit art. 1620 NCC,( art.1151 Codul civil din 1864)3„Atunci când mai multe obligaţii susceptibile
de compensaţie sunt datorate de acelaşi debitor, regulile stabilite pentru imputaţia plăţii se aplică în mod
corespunzător”. Reamintim că imputaţia plăţii este reglementată de NCC în art. 1506-1509.
Cazurile în care compensaţia este exclusă sunt cele reglementate de art. 1618 NCC sens în care
dispune:,, Compensaţia nu are loc atunci când: a) creanţa rezultă dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi;
b) datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat; c) are ca obiect un bun
insesizabil.
2.1.3.2. Compensaţia convenţională operează în virtutea acordului de voinţă al părţilor, adică a
persoanelor între care există datorii reciproce şi nu sunt întrunite condiţiile unei compensaţii legale. Efectele
compensaţiei convenţionale sunt aceleaşi ca şi la compensaţia legală şi se vor produce de la data când s-a
încheiat convenţia părţilor cu privire la compensaţie.
2.1.3.3. Compensaţia judiciară operează în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. Instanţa va
proceda la compensarea datoriilor pe care părţile le au una faţă de alta, până la valoarea cea mai mică dovedită
şi dispune obligarea debitorului având cea mai mare datorie la plată numai a diferenţei rămase neacoperite prin
compensaţie.
Efectele compensaţiei judecătoreşti se vor produce de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti prin care s-a dispus compensaţia.

1
Art.1149 alin.1 Codul civil din 1864 prevedea: – „Debitorul, care a acceptat pur şi simplu ca un creditor să facă cesiunea
drepturilor sale unei alte persoane, nu mai poate invoca în contra cesionarului compensaţia care ar fi avut loc în privinţa cedentului,
înaintea acceptării”.
2
Art.1149 alin.2 Codul civil din 1864 prevedea: „Când cesiunea s-a notificat debitorului, dar nu s-a acceptat de dânsul, nu se împiedică
decât compensaţia posterioară acestei notificări”.
3
Art.1151 Codul civil din 1864 prevedea: „Când sunt mai multe datorii compensabile, datorite de aceeaşi persoană, se urmează,
pentru compensaţie, regulile stabilite pentru imputaţie de art.1113”.

164
 2.2.Confuziunea
2.2.1. Noţiune
Confuziunea a fost definită ca fiind „întrunirea în aceeaşi persoană atât a calităţii de debitor cât şi a
aceleia de creditor în cadrul aceluiaşi raport juridic obligaţional”1.
Confuziunea este reglementată în art. 1624-1628 NCC,( art.1154 şi art.1155 Codul civil din 1864), ca
fiind un mijloc de stingere a obligaţiilor civile.
În art. 1624 alin. 1 NCC,( art.1154 Codul civil din 1864)2 se dispune: „Atunci când, în cadrul
aceluiaşi raport obligaţional, calităţile de creditor şi debitor se întrunesc în aceeaşi persoană, obligaţia se
stinge de drept prin confuziune.”.
Un exemplu de confuziune îl constituie situaţia în care creditorul moşteneşte pe debitor sau invers.
În ceea ce priveşte domeniul de aplicare confuziunea se poate aplica tuturor obligaţiilor existente,
indiferent de natura izvorului lor.
În raporturile dintre persoanele fizice confuziunea operează cu ocazia succesiunii, când aceasta este
acceptată pur şi simplu, nu şi în cazul acceptării sub beneficiu de inventar sau al separaţiei de patrimonii cerute
de creditorii succesorali.
Confuziunea între persoanele juridice are loc cu prilejul reorganizării acestora, potrivit art.234-235
NCC, ( art.41 şi urm. din Decretul nr.31/1954 privind persoana fizică şi persoana juridică)3.
2.2.2. Efectele confuziunii
Confuziunea stinge raportul juridic obligaţional precum şi garanţiile şi accesoriile sale.
Potrivit art. 1626 NCC, (art.1155 alin.1 Codul civil din 1864)4, „Confuziunea ce operează prin
reunirea calităţilor de creditor şi debitor profită fideiusorilor. Cea care operează prin reunirea calităţilor de
fideiusor şi creditor ori de fideiusor şi debitor principal nu stinge obligaţia principală’’.
Textul de mai sus trebuie interpretat în sensul că prin confuziune este liberat şi fidejusorul care are
calitatea de creditor şi debitor principal. În acest caz se va stinge numai obligaţia accesorie a fidejusorului, de
garantare a creanţei, iar obligaţia principală a debitorului va continua să existe şi să-şi producă efectele.
În ipoteza unei obligaţii solidare, când confuziunea are loc între creditor şi unul dintre codebitorii
solidari, creanţa se va stinge numai pentru partea acestuia şi nu profită decât pentru această parte ceilalţi
codebitori solidari. Efectul este acelaşi şi în cazul obligaţiilor indivizibile.
Confuziunea încetează atunci când au încetat cauzele care au provocat-o. La încetarea confuziunii
efectele acesteia se vor desfiinţa şi vechea obligaţie va renaşte.
Confuziunea nu este o cauză de stingere propriu-zisă a obligaţiei întrucât creditorul ajunge în situaţia
de a nu putea cere şi obţine plata creanţei întrucât el a devenit propriul său debitor5.
3.Modurile de stingere a obligaţiilor care nu duc la realizarea
creanţelor
3.1.Remiterea de datorie
1
T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.404; L. Pop – op.cit., p.538; I. Adam – op.cit., p.653; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.383; C.
Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a III-a . Editura All Beck, Bucureşti 2002, p. 399; M.N. Costin,
C.M. Costin – op.cit., p.185; I. Ciochină- Barbu, Obligaţiile, p. 215.
2
Art.1154 Codul civil din 1864 prevedea: „Când calităţi necompatibile se întâlnesc pe capul aceleiaşi persoane se face o confuziune,
care stinge amândouă drepturile, activ şi pasiv”.
3
Referitor la reorganizarea persoanelor juridice a se vedea: Gh. Beleiu – „Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil”, Ediţia a XI-a revizuită şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Editura „Universul Juridic”, Bucureşti, 2007, p.525-536;
O. Ungureanu, C. Jugastru – „Drept civil. Persoanele”, Ediţia a II-a revizuită, Editura „Hamangiu”, Bucureşti, 2007, p.351-357; I.
Ciochină-Barbu – „Drept civil. Persoanele”, Editura „Junimea”, Iaşi, 2008, p.319-328.
4
Art.1155 alin.1 Codul civil din 1864 prevedea: „Atunci când, în cadrul aceluiaşi raport obligaţional, calităţile de creditor şi debitor se
întrunesc în aceeaşi persoană, obligaţia se stinge de drept prin confuziune.”.
5
A se vedea: M.G. Rarincescu – „Curs elementar de drept civil român, vol.II. Drepturile reale. Obligaţiile”, 1947, p.657; L. Pop –
op.cit., p.542; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.383.

165
 3.1.1. Noţiune
„Remiterea de datorie este o convenţie prin care creditorul dintr-un raport de obligaţii îl liberează
voluntar pe debitorul său de o parte sau de întreaga sa datorie, fără a obţine prestaţia ce i se datorează”1.
Reglementarea acestei instituţii este dată de prevederile art.1629-1633 NCC, (art.1138-1142 Codul
civil de la 1864).
În sensul celor prezentate mai sus art. 1629 NCC precizează că :,, Remiterea de datorie are loc atunci
când creditorul îl liberează pe debitor de obligaţia sa’’.
Potrivit prevederilor art. 1629 alin. 2 NCC remiterea de datorie este totală dacă nu se stipulează
contrariul în convenţia respectivă.
Remiterea de datorie este întotdeauna o convenţie între creditor şi debitor, este un contract cu titlu
gratuit prin care creditorul liberează pe debitor2.
Creditorul poate să nu-i pretindă plata debitorului, dar nimic nu-l poate împiedica pe acesta din urmă
să-şi plătească datoria.
Conform prevederilor art. 1630 NCC, remiterea de datorie poate fi expresă sau tacită. De asemenea ea
poate fi făcută cu titlu oneros sau cu tilu gratuit, acest aspect rezultând din natura actului prin care acesta se
realizează.
Remiterea de datorie poate fi făcută şi printr-un testament, ceea ce constituie un legat de liberaţiune3.
Debitorul are facultatea de a accepta sau nu legatul de liberaţiune în favoarea sa.
3.1.2. Condiţiile remiterii de datorie
Remiterea de datorie apare ca o donaţie şi în consecinţă, va trebui încheiată cu respectarea
formalităţilor prevăzute pentru asemenea acte juridice.
Dacă remiterea de datorie se face prin acte între vii , inter vivos, remiterea de datorie constituie o
donaţie indirectă şi va fi supusă regulilor specifice acesteia referitoare la revocare ( art. 1020 NCC , respectiv
art. 829 şi urm. Codul civil din 1864), raportul donaţiilor ( art. 1158 NCC şi art.738 şi urm. Codul civil din
1864), reducţiune ( 1087 – 1098 şi art.841 şi urm. Codul civil din 1864)4.
Remiterea de datorie nu trebuie să îmbrace forma autentică aşa cum este cerută pentru contractul de
donaţie.
Remiterea de datorie făcută prin testament trebuie să îndeplinească condiţiile de formă ale
testamentului5.
3.1.3. Proba remiterii de datorie
Proba remiterii de datorie se face potrivit regulilor de drept comun al probei actului juridic (contract).
Părţile pot întocmi un înscris care să conţină convenţia de remitere a datoriei.
Potrivit art. 1631 NCC coroborat cu prevederile art. 1499 (art.1138 Cod civil din 1864) dovada
remiterii de datorie se face prin orice mijloc de probă dacă nu sunt stipulaţii contrare.
Astfel :
- dacă creditorul înmânează debitorului titlul original constatator al creanţei care este un înscris sub
semnătură privată, operează o prezumţie absolută – iuris et de iure – de liberare a debitorului;
- dacă creditorul remite debitorului titlul original constatator al creanţei care este un înscris autentic
sau o copie legalizată, prezumţia de liberare este una relativă – iuris tantum.

1
L. Pop – op.cit., p.550. Cu privire la alte definiţii a se vedea: T. R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.398-340; C. Stătescu, C. Bîrsan –
op.cit., p.385; M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.850-851.
2
A se vedea Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, Decizia nr.1741/1990, în „Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003”, p.308.
3
Cr. Murzea, E. Poenaru – „Donaţia şi testamentul – Studiu de doctrină şi jurisprudenţă”, Editura „Hamangiu”, Bucureşti, 2007,
p.94-96.
4
A se vedea: Cr. Murzea, E. Poenaru – op.cit., p.46 şi urm.
5
Idem, p.110 şi urm.

166
 Remiterea titlului original constatator al creanţei către debitor de către creditor poate însemna că
liberarea s-a făcut prin plată sau prin remiterea de datorie. Partea interesată va trebui să facă dovada naturii
actului juridic în sensul de a dovedi dacă titlul a fost emis pentru că s-a efectuat plata sau pentru o remitere de
datorie.
3.1.4. Efectele remiterii de datorie constau în aceea că se stinge obligaţia debitorului şi acesta va fi
liberat de executarea ei. Stingerea creanţei atrage şi stingerea garanţiilor acesteia.
În conformitate cu prevederile art. 1633 NCC ( art.1141 Cod civil din 1864), ,, Remiterea de datorie
acordată în mod expres unuia dintre fideiusori îi liberează pe ceilalţi fideiusori în limita dreptului de regres
pe care aceştia din urmă l-ar fi avut în contra fideiusorului care a beneficiat de remiterea de datorie. (2) Cu
toate acestea, ceea ce creditorul a primit de la fideiusor pentru liberarea acestuia nu se impută asupra
prestaţiei datorate de debitorul principal sau de ceilalţi fideiusori. Prestaţia se impută însă asupra părţii
datorate de ceilalţi fideiusori în limita dreptului de regres pe care aceştia din urmă l-ar fi avut în contra
fideiusorului liberat’’.
Cu excepţia situaţiei în care remiterea de datorie este făcută prin testament, în restul cazurilor ea poate
fi făcută în orice formă (tacit sau prin semnătură privată, prin înscris autentic etc.).
Remiterea de datorie făcută unuia dintre fidejusori nu liberează nici pe debitorul principal şi nici pe
1
ceilalţi .
3.2. Imposibilitatea fortuită de executare
3.2.1. Noţiune. Reglementare. Efecte.
Stingerea unei obligaţii poate avea loc şi prin faptul că executarea ei a devenit imposibilă datorită ivirii
unui caz fortuit sau de forţa majoră independent de vreo vină (culpă) din partea debitorului.
Imposibilitatea are în vedere obligaţiile de a da un bun, individual determinat, de a face şi de a nu face,
nu şi obligaţiile care au ca obiect bunuri de gen.
Prestaţia imposibilă împiedică naşterea valabilă a unui raport juridic de obligaţie (ad impossibilium
nulla obligatio – nu există obligaţie pentru lucrurile imposibile2).
În acest sens art. 1634 alin.1 NCC ( art.1156 alin.1 Codul civil din 1864)3, dispune: „Debitorul este
liberat atunci când obligaţia sa nu mai poate fi executată din cauza unei forţe majore, a unui caz fortuit ori a
unor alte evenimente asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în întârziere.”
Condiţiile necesare existenţei imposibilităţii fortuite de executare se desprind din conţinutul aceluiaşi
art. 1634 NCC, ( art.1156 Cod civil din 1864) potrivit căruia obligaţia se stinge atunci când nu mai poate fi
executată ca urmare a a apriţiei:
- unui caz de forţă majoră (art. 1351 alin. 2 NCC);
- unui caz fortuit ( art. 1351 alin 2 NCC);
- unei împrejurări străine de intervenţia şi vionţa debitorului, alta decât cele reglementat de de art.
1351 alin 1 şi 2 NCC;
- obiectul obligaţiei debitorului să fi pierit înainte de punerea sa în întârziere. În acest caz debitorul se
va libera dacă va dovedi că lucrul ar fi pierit şi dacă se afla în posesia creditorului. Prin excepţie, obligaţia se
stinge şi faţă de debitorul care nu era pus în întârziere, atunci când creditorul nu ar fi putut oricum să
beneficieze de executarea obligaţiei din cauza producerii evenimentelor de mai sus , afară de cazul în care
debitorul a luat asupra sa riscul producerii acestora.
1
L. Pop – op.cit., p.550 şi urm.; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.387.
2
L. Săuleanu, S. Răduleţu – op.cit., p.25.
3
Art.1156 alin.1 Codul civil din 1864 prevedea: „Când obiectul obligaţiei este un corp cert şi determinat, de piere, de se scoate din
comerţ sau se pierde astfel încât absolut să nu se ştie de existenţa lui, obligaţia este stinsă, dacă lucrul a pierit sau s-a pierdut fără
greşeala debitorului şi înainte de a fi pus în întârziere” iar în alin.4 se prevede: „Obligaţia se stinge totdeauna când printr-un
eveniment oarecare, ce nu se poate imputa debitorului, se face imposibilă îndeplinirea acestei obligaţii”.

167
 O prevedere imperativă conţine alin. 5 al art. 1634 NCC, în sensul că debitorul trebuie să notifice
creditorul asupra intervenirii evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare, iar în cazul în care
această notificare nu ajunge într-un termen rezonabil la creditor, acestă situaţie va atrage răspunderea
debitorului
În lipsa acestor condiţii, imposibilitatea de executare nu va duce la stingerea obligaţiei.
Dacă imposibilitatea fortuită de executare este temporară, debitorul va fi ţinut la executare după ce
aceasta devine posibilă. Obligaţia în acest caz nu se stinge, ci se suspendă numai executarea ei pentru un
termen rezonabil, apreciat în funcţie de durata şi urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de
executare, (art. 1634 alin. 3 NCC)1.

1
A se vedea: Fr. Deack – op.cit., p.411; L. Pop – op.cit., p.559 şi urm.; C. Stătescu, C. Bârsan – op.cit., p.387.

168
 C U R S U L XII

OBLIGAŢII COMPLEXE

1.Chestiuni introductive
1.1. Noţiune. Categorii.
Raportul obligaţional examinat până în prezent reprezintă forma sa cea mai simplă şi are în structura
sa un creditor, un debitor şi un singur obiect, alcătuind raportul obligaţional pur şi simplu.
În circuitul civil general se întâlnesc şi raporturi obligaţionale sub forme complexe conţinând în
structura lor o serie de elemente suplimentare care produc efecte specifice.
Obligaţiile pot fi complexe atunci când în structura lor sunt incluse elemente cum sunt timpul sau
condiţia – sau o pluralitate de subiecte ori o pluralitate de obiecte. În funcţie de elementele structurale
conţinute distingem:
A. Obligaţii afectate de modalităţi şi
B. Obligaţii plurale1.
2.Obligaţii afectate de modalităţi2
2.1. Termenul
2.1.1. Noţiune. Clasificare3
Termenul a fost definit ca fiind un eveniment viitor şi sigur a cărui împlinire este fie executarea, fie
stingerea unei obligaţii.
Noul Cod civil reglementează termenul în art. 1411-1420, ( corespunzând art.1022-1025 Codul civil
din 1864) fără a-l defini concret.
În art. 1411 alin. 1 NCC se dispune:,, Obligaţia este afectată de termen atunci când executarea sau
stingerea ei depinde de un eveniment viitor şi sigur’’.
Termenul se clasifică în funcţie de mai multe criterii şi anume:
1. După efectele pe care le produce distingem:
a. suspensiv – indică data de la care trebuie îndeplinite obligaţiile asumate de părţi; amână începerea
executării obligaţiei (suspendă executarea obligaţiei) până la îndeplinirea unui eveniment viitor şi sigur (De
exemplu vânzarea unui bun pe credit naşte o obligaţie afectată de termen suspensiv de plată a preţului);
b. extinctiv – împlinirea lui are ca efect stingerea obligaţiei asumate (De exemplu în cazul unui
contract de rentă viageră sau a unui contract de închiriere şi în general contractele cu executare succesivă).
2. După gradul de certitudine sau incertitudine, termenul poate fi:
a. termen cert – data împlinirii sale – este cunoscut din momentul naşterii raportului obligaţional (o
anumită zi din calendar, o anumită sărbătoare etc.);
b. termen incert – data împlinirii sale nu este cunoscută în momentul naşterii obligaţiei, dar este sigur
că evenimentul se va produce (cazul contractului de rentă viageră în care data în care data morţii
credirentierului nu este cunoscută dar cu certitudine evenimentul va avea loc).

1
T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.371-374; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.390 şi urm.; R.I. Motica, E. Lupan – „Teoria
generală. A obligaţiilor civile”, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 2008, p.166 şi urm.; Ph. Simpler, Yv. Lequette – op.cit., p.1034-
1038.
2
A.G. Uluitu, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole. (Coordonatori: FL.A. Baias, E Chelaru, R Constantinovici, I. Macovei,)
Editura C.H.Bek, Bucureşti, 2012, p. 1474-1491.
3
Gh. Beleiu – „Introducere în dreptul civil., Subiectele raportului civil”, Ediţia a XI-a, revizuită şi adăugită de M.Nicolae şi P.Truşcă,
Editura „Universul juridic”, Bucureşti, 2007, p.183-191; I. Ciochină-Barbu – „Drept civil. Partea generală”, Editura „PIM”, Iaşi,
2008, p.191-210; M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.175-183 şi 940-947; I. Adam – op.cit., p.444-446.

169
 3. După izvorul său termenul poate fi:
a. legal – când este stabilit printr-o dispoziţie a legii;
b. convenţional – când părţile sunt cele care-l stabilesc prin convenţia lor;
c. judiciar – când este fixat de către instanţă (de exemplu termenul de graţie).
4. În funcţie de persoana în favoarea căreia a fost instituit, distingem:
a. termen stabilit în favoarea debitorului;
b. termen stabilit în favoarea creditorului;
c. termen stabilit în favoarea ambelor părţi.
Importanţa acestei clasificări rezidă în aceea că la acest termen poate renunţa numai cel în favoarea
căruia a fost instituit. În cazul în care a fost prevăzut pentru ambele părţi, renunţarea la beneficiul lui se poate
face numai cu consimţământul ambelor părţi.
5. După modul în care a fost precizat în raportul obligaţional termenul este:
a. expres – când este precizat direct de către părţile raportului obligaţional;
b. tacit – când este dedus din natura raportului juridic obligaţional sau din alte împrejurări legate de
acesta.
1.2. Efectele termenului au în vedere efectele termenului suspensiv şi efectele termenului extinctiv.
A. Efectele termenului suspensiv
Termenul suspensiv nu afectează existenţa obligaţiei ci numai executarea sa. Obligaţia există dar nu
poate fi executată (nu este exigibilă) până la împlinirea unui termen anume. Consecinţele unei asemenea
situaţii sunt:
a. În cazul executării plăţii de către debitor mai înainte de împlinirea termenului, acesta face o plată
valabilă şi deci nu poate cere restituirea ei. Se apreciază că ne aflăm în situaţia unei renunţări din partea
debitorului la beneficiul termenului. În acest sens art.1414 NCC, (art.1023 Codul civil din 1864)1 dispune:
„Ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea acestuia, dar ceea ce s-a executat, de
bunăvoie şi în cunoştinţă de cauză înainte de împlinirea termenului nu este supus restituirii”.
b. Pendente termine – creditorul poate lua măsuri de conservare cu privire la patrimoniul debitorului
său (de exemplu cererea de punere sub sechestru a bunurilor debitorului când există pericolul ca acesta să se
sustragă de la urmărire sau să-şi risipească averea – art.591 alin.3 Cod de procedură civilă2).
c. Până la împlinirea termenului de prescripţie acesta nu curge, conform prevederilor alin. 2 al art.
2524 NCC3, care dispune:,, În cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripţia începe să
curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul termenului stabilit exclusiv
în favoarea creditorului’’
Scadenţa reprezintă împlinirea termenului. Odată cu ajungerea la scadenţă, obligaţia devine exigibilă
(poate începe executarea ei) din ziua următoare aceleia în care termenul s-a împlinit. De abia din acest moment
creditorul poate pretinde plata. Din acest moment, creditorul poate recurge la toate mijloacele ofensive
prevăzute de lege pentru a obţine de la debitor executarea obligaţiei, a prestaţiilor ce i le datorează, astfel poate
cere punerea în întârziere, curgerea penalităţilor, acţiunea în justiţie, amenzile cominatorii, executarea silită
etc.

1
Art.1023 Codul civil din 1864 prevedea: „Aceea ce se datoreşte cu termen nu se poate cere înaintea termenului, dar ceea ce se
plăteşte înainte nu se mai poate repeti”.
2
A se vedea: I. Leş – „Comentarii Codului de procedură civilă”, vol. II, Editura „All Beck”, Bucureşti, 2001, p.485-486.
3
Anterior această prevedere era reglemetată prin art.7 alin.3 din Decretul nr.167/1958( în prezent abrogat prin NCC) care dispunea:
„Dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv (s.n.), prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit
condiţia sau a expirat termenul”.

170
 B. Efectele termenului extinctiv
La împlinirea termenului extinctiv are loc stingerea obligaţiei prin modurile de stingere prezentate
anterior. Până în momentul împlinirii termenului extinctiv raportul juridic obligaţional îşi produce toate
efectele dar odată împlinit aceste termen, efectele încetează.
1.3. Stabilirea judiciară a termenului are loc, potrivit prevederilor art. 1415 NCC, în situaţia în care
,,…părţile convin să amâne stabilirea unui termen sau lasă uneia dintre ele sarcina de a-l stabili şi când,
după o durată rezonabilă de timp, termenul nu a fost încă stabilit, instanţa poate, la cererea uneia dintre
părţi, să fixeze termenul ţinând seama de natura obligaţiei, de situaţia părţilor şi de orice alte împrejurări. (2)
Instanţa poate, de asemenea, să fixeze termenul atunci când, prin natura sa, obligaţia presupune un termen şi
nu există nicio convenţie prin care acesta să poată fi determinat. (3) Cererea pentru stabilirea termenului se
soluţionează potrivit regulilor aplicabile ordonanţei preşedinţiale, fiind supusă prescripţiei, care începe să
curgă de la data încheierii contractului’’.
Efectele specifice ale termenului de graţie sunt determinate de caracterul său specific.
De reţinut este faptul că, de regulă, termenul de graţie are acelaşi efect suspensiv ca şi termenul legal
sau convenţional, totuşi el se acordă de instanţă întotdeauna numai debitorului, în considerarea situaţiei sale
patrimoniale, fără consimţământul creditorului şi chiar fără a se ţine seama de stipulaţiile conţinute în
contract1.
Termenul de graţie poate fi acordat de instanţa de judecată în cazul executării oricărei obligaţii,
indiferent de izvorul sau de obiectul ei.
Principalul efect al termenului de graţie este acela de a împiedica executarea silită, dar acesta nu poate
împiedica o compensaţie, care este cel mai adecvat mijloc de stingere a unei obligaţii.
Termenele de graţie nu se pot acorda în cazul contractului de depozit ( art. 2115 NCC, respectiv
art.1616 Codul civil din 1864) sau când părţile au prevăzut un pact comisoriu expres (1553 NCC).
1.4. Renunţarea la termen
Regula statornicită în art. 1413 NCC este că termenul profită debitorului, în afara cazului când prin
lege , prin voinţa părţilor sau din anumite împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a
ambelor părţi.
Renunţarea la termen poate fi făcută de cel în folosul căruia a fost prevăzut acest beneficiu, oricând ,
fără consimţămâmtul celeilalte părţi. Dacă acest beneficiu al termenului a fost prevăzut în favoarea ambelor
părţi renunţarea poate avea loc numai cu acordul lor.
Renunţarea la termen are aceleaşi efecte ca şi împlinirea lui, obligaţia devenind imediat exigibilă,
adică pură şi simplă,( art, 1418 NCC).
1.5. Decăderea din beneficiul termenului este o sancţiune civilă prevăzută de art. 1417 NCC,
(art.1025 Codul civil din 1864) care intervine atunci când:
- debitorul se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvenţă declarată indiferent dacă are
sau nu vreo vină în producerea ei;
- debitorul cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, micşorează prin fapta sa, garanţiile constiuite în
favoarea creditorului sua nu constituie garanţiile promise iar această micşorare îi este imputabilă,(art. 1417
alin. 1 NCC). Este vorba de alte garanţii ce pot însoţi o creanţă decât micşorarea garanţiilor propriu-zise: gajul,
ipoteca, privilegiile.
- debitorul, din culpa sa ajunge în situaţia de a nu mai satisface o condiţie considerată esenţială de
creditor la data încheierii contractului, dacă s-a stipulat expres această condiţie de creditor în momentul

1
A se vedea: T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.361-362; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.391; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit.,
p.172-173.

171
încheierii contrctului, precum şi posibilitatea sancţiunii decăderii şi să existe un interes legitim pentru creditor
de a cosidera condiţia respectivă drept esenţială, ( art. 1417 alin. 3 NCC).
Precizăm că starea de insolvabilitate, potrivit prevedrilor cuprinse în art. 1417 alin. 2 NCC, ..…
rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, faţă de
valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de
instanţă care, în acest scop, poate ţine seama de anumite împrejurări, precum dispariţia intempestivă a
debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanşarea împotriva sa a unei proceduri de executare
silită şi altele asemenea’’.

2. Condiţia
2.1. Definiţie. Reglementare. Clasificare.
Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur că se va produce de care depinde însăşi existenţa
raportului juridic obligaţional1.
Reglementarea juridică a condiţiei ca modalitate a raportului juridic obligaţional se găseşte în art.
1399-1410 NCC( având corespondent în art.1004-1021 Codul civil din 1864). În art.1399 NCC, (art.1004
Codul civil din 1864)2 se dispune: „Este afectată de condiţie obligaţia a cărei eficacitate sau desfiinţare
depinde de un eveniment viitor şi nesigur.”
Din definiţie rezultă următoarele trăsături caracteristice ale condiţiei ca modalitate a obligaţiei:
- este un eveniment exterior raportului juridic obligaţional;
- evenimentul trebuie să fie viitor;
- realizarea evenimentului trebuie să fie incertă;
- afectează numai eficacitatea actului juridic nu şi existenţa efectelor sau naşterea actului juridic3.
Clasificarea condiţiei se face după următoarele criterii:
A. După efectele pe care le generează distingem:
a. Suspensivă – este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde naşterea retroactivă a raportului
juridic obligaţional. În acest sens art. 1400 NCC, (art.1017 Codul civil din 1864)4 dispune: „Condiţia este
suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligaţiei”.
Existenţa obligaţiei , precum şi existenţa efectelor actului juridic nu se confundă cu eficacitatea
obligaţiei
Pendente conditione, potrivit reglemetării art. 1004 C.civ. din 1864, actul juridic nu îşi producea
efectele , drepturile subiective civile şi obligaţiile corelative fiind puse sub semnul îndoielii. Obligaţia erstge
formată ,dar nu este născută5.
b. Rezolutorie – este un eveniment viitor şi nesigur care la îndeplinirea ei duce la desfiinţarea
retroactivă a raportului juridic obligaţional. În art. 1401 NCC, (art.1019 alin.1 Codul civil din 1864)6 această
modalitate este definită astfel: „Condiţia este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desfiinţarea
obligaţiei”.

1
A se vedea şi T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.363-370; L. Pop – op.cit., p.131 şi urm.; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.392-
296; M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.175-183; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.174 şi urm.; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv.
Lequette – op.cit., p.1017-1033.
2
Art.1004 Codul civil din 1864 preveda: „Obligaţia este condiţională când perfectarea ei depinde de un eveniment viitor şi necert’’.
3
G. Boroi , Drept civil. Partea generală., ed. a 3-a, Editura Hamangiu, Bucureşti 2008,p.270.
4
Art.1017 Codul civil din 1864 prevedea: „Obligaţia, sub condiţie suspensivă, este aceea care depinde de un eveniment viitor şi
necert’’
5
L. Pop,Tratat de drept civil. Obligaţiile, ed. I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.143.
6
Art.1019 alin.1 Codul civil din 1864 prevedea: ,,Condiţia rezolutorie este aceea care supune desfiinţarea obligaţiei la un eveniment
viitor şi necert’’.

172
 Pendente conditione, condiţia rezolutorie nu îşi produce efectele , actul juridic fiind asemănător cu cu
o obligaţie simplă (pură) pura obligatio que sub conditione resolvitur1
B. Condiţia potestativă este reglementată în art. 1403 NCC care prevede că: ,,Obligaţia contractată
sub o condiţie suspensivă ce depinde exclusiv de voinţa debitorului nu produce niciun efect’’.
Condiţia potestativă poate fi pură – atunci când realizarea ei depinde exclusiv de voinţa uneia din
părţi: „dacă voi vrea”, „dacă îmi va plăcea”.
Condiţia potestativă poate fi simplă – atunci când realizarea ei, evenimentul viitor şi nesigur, depinde
atât de voinţa uneia din părţi cât şi de un element exterior acesteia. De exemplu: „mă oblig să-ţi împrumut
1.000 euro dacă de la 01.01.2013 mi se va mări salariul”, „îţi voi închiria apartamentul din Iaşi dacă mă voi
muta la Bacău”.
Interesul practic al acestei subclasificări a condiţiei potestative în pură şi simplă constă în2:
- obligaţia asumată sub condiţie suspensivă potestativă pură din partea debitorului este nulă întrucât
debitorul nu a reuşit să se oblige într-un asemenea caz;
- obligaţia sub condiţie pur potestativă rezolutorie asumată de debitor este valabilă, dacă debitorul şi-a
rezervat dreptul să desfiinţeze obligaţia când va dori acesta;
- obligaţia asumată sub condiţie pur potestativă suspensivă sau rezolutorie din partea creditorului este
3
valabilă ;
- obligaţia asumată sub condiţie potestativă simplă este valabilă chiar dacă depinde de voinţa
debitorului cu excepţia contractului de donaţie. Potrivit art. 1015 alin. 1 şi 2 lit. a NCC, (art.822 Codul civil
din 1864)4: „(1) Donaţia nu este valabilă atunci când cuprinde clauze ce permit donatorului să o revoce prin
voinţa sa. (2) Astfel, este lovită de nulitate absolută donaţia care: a) este afectată de o condiţie a cărei
realizare depinde exclusiv de voinţa donatorului’’5.
C. După cum constă în producerea sau nerealizarea viitoare şi nesigură a evenimentului condiţia
poate fi:
a. Pozitivă: constă într-un eveniment viitor şi nesigur, dacă acesta se va produce. De exemplu, îţi vând
autoturismul meu dacă într-un an mă voi stabili în străinătate;
b. Negativă: constă într-un eveniment viitor şi nesigur dacă el nu se va produce. De exemplu: îţi vând
apartamentul meu, dacă nu mă voi stabili, în termen de un an, în străinătate.
D. Condiţia imposibilă, ilicită sau imorală.
Pentru a putea produce efecte juridice valabile, condiţia trebuie să nu fie: ilicită, imorală ori
imposibilă.
a. Condiţia ilicită – este aceea care contravine legii sau prin care se urmăreşte obţinerea unui rezultat
contrar legii.
b.Condiţia imorală – este aceea care contravine moralei şi regulilor de convieţuire socială;
c. Condiţia imposibilă – este aceea care constă într-un eveniment ce nu se poate realiza nici material
(imposibilitate materială – de exemplu „mă oblig să trec în înot Oceanul Îngheţat”) şi nici juridic (dacă fiul tău
se va căsători la 10 ani, îi voi dona autoturismul meu).
Interesul practic al acestei clasificări a condiţiei constă în:

1
A. Răţoi, Noul Cod civil, Notre.Corelaţii.Explicaţii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p.522
2
A se vedea L. Pop – op.cit., p.135-139; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.393; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.176-177.
3
A se vedea şi: V. Stoica – „Drepturile patrimoniale atipice”, în „Dreptul” nr.3/2003, p.55-58; I. Renghini – „Consideraţii privind
drepturile potestative”, în Pandectele Române nr.4/2003, p.236-241.
4
Art.822 Codul civil din 1864 prevedea: „Este nulă orice donaţiune făcută cu condiţii a căror îndeplinire atârnă numai de voinţa
donatorului”
5
A se vedea: C. Murzea, E. Poenaru – op.cit., p.34.

173
 - condiţia ilicită, imorală sau imposibilă suspensivă desfiinţează obligaţia, (art. 1402 NCC, teza a II-a).
De exemplu, este nulă o obligaţie ce şi-ar asuma-o vânzătorul dintr-un contract de vânzare-cumpărare de a
vinde un imobil numai în situaţia în care cumpărătorul ar săvârşi o infracţiune, de exemplu o tâlhărie;
- condiţia ilicită sau imorală rezolutorie nu afectează valabilitatea obligaţiei deoarece are ca finalitate
determinarea creditorului să nu săvârşească o faptă ilicită. De pildă, dacă într-un contract de donaţie se
stipulează că donaţia va fi anulată dacă donatorul va săvârşi o infracţiune.
- condiţia negativă ilicită sau imorală care constă în neîndeplinirea de către creditor a unui fapt ilicit şi
imoral are ca efect nulitatea obligaţiei deoarece a te abţine de la săvârşirea unei fapte ilicite sau imorale în
schimbul unei prestaţii, este tot ilicit şi imoral1.
Condiţia imposibilă, ilicită sau imorală are ca efect nulitatea obligaţiei numai în cazul în care aceasta a
constituit motivul determinant al existenţei raportului juridic obligaţional, altfel va fi socotit ca fiind nescrisă
iar obligaţia va fi una pură şi simplă.
O asemenea soluţie rezultă din doctrină şi jurisprudenţă, aspect ce afost preluat şi de NCC în art. 1402.
2.2. Efectele îndeplinirii condiţiei
Analiza efectelor condiţiei scot în evidenţă faptul că ele se produc de regulă retroactiv, adică
momentul de la care sau până la care se produc este momentul naşterii raportului juridic obligaţional afectat
de condiţie, nu cel al îndeplinirii sau neîndeplinirii2. În acest sens art.1407 alin. 1 NCC, ( art.1015 Codul civil
teza I-a)3 dispune: ,,Condiţia îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din momentul încheierii
contractului, dacă din voinţa părţilor, natura contractului ori dispoziţiile legale nu rezultă contrariul”.
După cum se poate observa din conţinutul prevedrilor citate mai sus, regula retroactivităţii nu are un
caracter imperativ, aceasta neavând aplicabilitate în cazul în care din voinţa părţilor sau din natura
contractului rezultă contrariul.
2.2.1. Efectele condiţiei suspensive
A. Pendente conditione (până la îndeplinirea condiţiei).
Timpul situat între momentul când ia naştere raportul juridic obligaţional şi cel în care se realizează
condiţia suspensivă, existenţa condiţiei suspensive face ca obligaţia să nu existe încă. În „această perioadă
obligaţia este formată, dar nu este născută”4.
Consecinţele unei astfel de situaţii sunt:
- creditorul nu poate cere executarea obligaţiei (plata) de la debitorul său;
- dacă debitorul plăteşte (execută) prestaţia, acesta poate cere restituirea ei ca fiind nedatorată;
- obligaţia nu se poate stinge prin compensaţie ca mijloc de stingere a raportului obligaţional5;
- prescripţia extinctivă nu poate să înceapă a curge. În acest sens art. 2524 alin. 3 NCC, (art.1885
alin.1 Codul civil din 1864 şi art.7 alin. 3 din Decretul 167/1958, în prezent abrogat),6 dispune: „Dacă dreptul
este afectat de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă de la data când s-a îndeplinit condiţia.”
- riscurile pieririi fortuite a bunului în cazul unei obligaţii de a da un lucru determinat este în sarcina
debitorului întrucât contractul încheiat sub condiţie suspensivă nu transferă dreptul de proprietate.
Potrivit prevederilor cuprinse în noul Cod civil creditorul unei obligaţii aflată sub condiţie suspensivă
are anumite prerogative, pendente conditione, şi anume:

1
L. Pop – op.cit., p.134; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.394;R.I. Motica, E Lupan – op.cit., p.178.
2
L. Pop – op.cit., p.142-143; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.394; N. Titulescu – „Eseu despre o teorie generală a drepturilor
eventuale”, Fundaţia Europeană Titulescu, Filiala Craiova, 2002, p.158-168; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.178-182.
3
Art.1015 Codul civil teza I-a prevedea: Condiţia îndeplinirii are efect din ziua în care angajamentul s-a contractat’’.
4
L. Pop – op.cit., p.143.
5
Idem; T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.405-410; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.179-180.
6
Art.1885 alin.1 Codul civil din 1864, prevedea: „ prescripţia unei creanţe condiţionale (s.n.)… nu poate începe decât din momentul
când s-a îndeplinit condiţia…”

174
 - potrivit art. 898 NCC, (art.1016 Codul civil din 1864) creditorul poate, înaintea îndeplinirii condiţiei,
să exercite toate actele conservatoare dreptului său cum ar fi: întreruperea unei prescripţii, transcrierea unui
titlu al său, înscrirea provizorie în cartea funciară a dreptului afectat de condiţie etc.;
- creditorul poate obţine garanţii pentru creanţa sa: gaj, ipotecă, fideiusiune (art. 2367 NCC având
corespondent în art.1770 Codul civil din 1864);
- o creanţă afectată de o condiţie suspensivă poate fi transmisă prin acte între vii sau prin succesiune,
dobânditorii dobândind creanţa sub aceeaşi condiţie suspensivă ( art. 1410 NCC şi art.1015 Codul civil din
1864);
- potrivit art.1014 Cod civil, debitorul este obligat să respecte dreptul creditorului; dacă el împiedică
realizarea condiţiei, această atitudine îi va angaja răspunderea, condiţia fiind considerată îndeplinită. În acest
sens art. 1405 NCC, (art.1014 Codul civil din 1864)1 dispune: ,,1) Condiţia se consideră îndeplinită dacă
debitorul obligat sub această condiţie împiedică realizarea ei. (2) Condiţia se consideră neîndeplinită dacă
partea interesată de îndeplinirea condiţiei determină, cu rea-credinţă, realizarea evenimentului’’.
B. Eveniente conditione (condiţia s-a realizat)
Principiul înscris în art. 1407 NCC, (respectiv art.1015 Codul civil din 1864), demonstrează că din
momentul în care condiţia s-a îndeplinit, raportul obligaţional are efect retroactiv, obligaţia producându-şi
efectele „ex tunc”.
Consecinţele efectului retroactiv al realizării condiţiei suspensive sunt2:
- plata făcută pendente conditione, chiar dacă la momentul efectuării era nedatorată, odată cu
îndeplinirea condiţiei ea devine o plată valabil făcută şi nu mai poate fi cerută restituirea ei, decât atunci când
plata afost făcută prin dol sau prin violenţă, (art. 1343 NCC);
- transmisiunile de drepturi consimţite pendente conditione sunt validate.
Excepţiile de la principiul caracterului retroactiv al efectelor condiţiei suspensive îndeplinite sunt:
- prescripţia extinctivă începe să curgă numai de la data îndeplinirii condiţiei. În acest sens sunt
prevederile art. 2524 alin. 3 NCC,( având corespondent în art. 1885 alin. 1 Codul civil din 1864 şi art.7 alin.3
din Decretul nr.167/1958) dispun: „Dacă dreptul este afectat de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să
curgă de la data când s-a îndeplinit condiţia.”
- fructele culese de către înstrăinătorul unui bun rămân ale sale deşi dreptul său dispare cu efect
retroactiv, dobânditorul va culege fructele numai din momentul îndeplinirii condiţiei. În acest sens art.1410
NCC dispune:,, În lipsă de stipulaţie sau prevedere legală contrară, fructele culese ori încasate înaintea
îndeplinirii condiţiei se cuvin proprietarului sub condiţie rezolutorie’’;
- actele conservatorii făcute de un înstrăinător pendente conditione rămân valabile deşi odată cu
îndeplinirea condiţiei, acesta nu a mai fost proprietarul bunului din momentul încheierii raportului
obligaţional.
C. Deficiente conditione este situaţia în care condiţia suspensivă nu s-a realizat sau este sigur că nu se
va mai realiza. Într-un asemenea caz părţile se vor afla în situaţia anterioară în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi
încheiat raportul obligaţional.
2.2.2. Efectele condiţiei rezolutorii
A. Pendente conditione
Până la realizarea condiţiei rezolutorii pendente conditione raportul juridic obligaţional este
considerat a exista pur şi simplu, neafectat de modalitate.

1
Art.1014 Codul civil din 1864, prevedea: „Condiţia este reputată ca îndeplinită, când debitorul obligat, sub această condiţie, a
împiedicat îndeplinirea ei”.
2
A se vedea: T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.367-368; L. Pop – op.cit., p.145-146; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.395;
R.I.Motica, E. Lupan – op.cit., p.180-181;I.Ciochină-Barbu, Obligaţiile, p.229.

175
 Consecinţele unei astfel de situaţii sunt1:
- debitorul trebuie să-şi execute obligaţia asumată şi creditorul poate cere executarea ei;
- dobânditorul sub o condiţie rezolutorie al unui bun individual determinat va suporta riscurile în
calitate de proprietar (res perit domino);
- obligaţia sub condiţie rezolutorie poate fi transmisă prin acte „inter vivos” sau mortis causa şi va fi
dobândită tot sub condiţie rezolutorie.
B. Eveniente conditione
Într-un asemenea caz obligaţia se desfiinţează cu efect retroactiv. În acest sens alin. 1 art. 1401 alin.1
NCC, ( art.1019 alin.1 Codul civil din 1864)2 dispune: „(1) Condiţia este rezolutorie atunci când îndeplinirea
ei determină desfiinţarea obligaţiei”.
Principiul enunţat mai sus duce la următoarele consecinţe:
- părţile vor trebui să-şi restituie reciproc prestaţiile efectuate;
- drepturile constituite de cumpărător în favoarea terţilor, având ca obiect bunul cumpărat sub condiţie
rezolutorie, se desfiinţează retroactiv potrivit principiului resoluto iure dantis rezolvitur ius accipientis –
(Anularea dreptului transmiţătorului atrage anularea dreptului dobânditorului3).
De la regula retroactivităţii efectelor condiţiei rezolutorii există următoarele excepţii:
- actele de administrare făcute de dobânditor sub condiţie rezolutorie sunt şi rămân valabile;
- riscurile produse pendente conditione sunt suportate de dobânditorul sub condiţie rezolutorie, el va fi
ţinut să plătească preţul deşi dreptul său dispăruse retroactiv;
- fructele culese de dobânditorul bunului rămân în proprietatea sa.
C. Deficiente conditione – În situaţia în care condiţia rezolutorie nu s-a realizat, obligaţia se
consolidează definitiv, fiind socotită de la naşterea sa ca pur şi simplă
3.Obligaţiile plurale4.
3.1.Pluralitatea de obiecte (obligaţii conjuncte)
3.1.1. Precizări prealabile
Raportul obligaţional cu pluralitate de obiecte este caracterizat prin faptul că debitorul este obligat la
mai multe prestaţii.
În situaţiile în care din intenţia părţilor rezultă că debitorul datorează cumulativ ori succesiv toate
prestaţiile, ele constituie un tot unic, de regulă, fapt ce face ca obligaţia să producă efecte ca şi cum ar fi pură
şi simplă, cu un singur obiect. Ea se va stinge prin executarea tuturor prestaţiilor datorate. Asemenea obligaţii
sunt cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de obligaţii conjuncte5.
În cazurile în care intenţia părţilor evidenţiază faptul că debitorul este ţinut să execute prestaţiile
separat, ne aflăm în prezenţa unui raport obligaţional cu o pluralitate de obiecte.
Obligaţiile cu pluralitate de obiecte sunt divizate în obligaţii alternative şi obligaţii facultative.

1
A se vedea: T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.368-370; L. Pop – op.cit., p.147-148; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.396; R.I.
Motica, E. Lupan – op.cit., p.181-182.
2
Art.1019 alin.1 Codul civil din 1864 prevedea:,, Condiţia rezolutorie este aceea care supune desfiinţarea obligaţiei la un eveniment
viitor şi incert”.
3
L. Săuleanu, S. Răduleţu – op.cit., p.288; Vl. Hanga – op.cit., p.104.
4
A.Almăşan, Noul Cod civil. Comentariu pe articole. (coordonatori: Fl.A. Baias, E Chelaru, R Constantinovici, I. Macovei,)
Editura C.H.Bek, Bucureşti, 2012, p. 1544-1556.
5
Fr. Deack – „Teoria generală a obligaţiilor. Curs.”, p.427 şi urm.; T.R. Popescu, P. Anca – „Teoria generală a obligaţiilor”, p.371
şi urm.; R. Sanilevici – „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, p.263 şi urm.; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.397 şi urm.; I.
Dogaru, P. Drăghici – „Teoria generală a obligaţiilor. Curs de bază.”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p.387; R.I. Motica, E.
Lupan – op.cit., p.183; M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.716.

176
 3.1.2. Obligaţiile alternative.
3.1.2.1. Noţiunea de obligaţie alternativă . În art. 1461 NCC, ( art.1026 Codul civil din 1864)1 se
dispune că: ,,(1) Obligaţia este alternativă atunci când are ca obiect două prestaţii principale, iar executarea
uneia dintre acestea liberează pe debitor de întreaga obligaţie. (2) Obligaţia rămâne alternativă chiar dacă,
la momentul la care se naşte, una din prestaţii era imposibil de executat’’.
În literatura de specialitate au fost formulate mai multe definiţii care în esenţă cuprind aceleaşi
elemente definitorii, noi achiesând la următoarea: „Obligaţia alternativă este raportul de obligaţii al cărui
obiect este alcătuit din două sau mai multe prestaţii şi care prezintă particularitatea că debitorul este ţinut să
execute la alegerea sa sau a creditorului, numai una din aceste prestaţii, pentru a se libera în întregime de
datorie”2.
Obligaţia alternativă are o pluralitate de obiecte dar prestarea unuia dintre acestea are ca efect
stingerea obligaţiei.
De reţinut că potrivit art. 1463 NCC ( art.1028 Codul civil din 1864) debitorul unei obligaţii
alternative nu poate pretinde creditorului să primească fracţionat o parte din fiecare prestaţie în parte
(,,Debitorul nu poate executa şi nici nu poate fi constrâns să execute o parte dintr-o prestaţie şi o parte din
cealaltă ”). În cazul în care s-ar plăti fracţionat s-ar încălca principiul indivizibilităţii plăţii, prevăzut în
art.1490 alin.1 NCC, (art.1101 alin.1 Codul civil din 1864)3, care dispune: ,, (1) Creditorul poate refuza să
primească o executare parţială, chiar dacă prestaţia ar fi divizibilă’’.
3.1.2.2. Efectele obligaţiilor alternative
De regulă, debitorul este cel care alege prestaţia care trebuie să fie executată (art. 1462 teza I-a NCC,
având corespondent în art.1027, teza I-a Codul civil din 1864). Alegerea prestaţiei ce urmează a fi executată
poate aparţine şi creditorului dacă există o prevedere expresă în acest sens (art. 1462, teza a II-a, NCC şi
art.1027, teza a II-a, Codul civil din 1864).
Efectele sunt definite în funcţie de cele două situaţii astfel:
A. În situaţia în care alegerea obiectului prestaţiei de executat aparţine debitorului efectele sunt:
a. dacă la scadenţă debitorul nu şi-a manifestat opţiunea, creditorul va putea cere executarea silită
pentru oricare dintre prestaţiile datorate, dar numai pentru una din ele. În acest caz debitorul a decăzut din
dreptul de a alege, drept ce se transferă la creditor;
b. dacă obligaţia alternativă are două obiecte din care unul este ilicit, imoral sau imposibil, ea va fi
considerată pură şi simplă, deci ca având un singur obiect care urmează a fi executat de debitor;
c. dacă ambele prestaţii ale obligaţiei au pierit, dar unul din ele din culpa debitorului, el este ţinut la
executarea celeilalte prestaţii,(art. 1464 alin.1 NCC);
d. dacă ambele prestaţii devin imposibil de executat, iar imposibilitatea cu privire la una dintre
prestaţii a fost cauzată de culpa debitorului, acesta este ţinut să plătească valoarea prestaţiei care a devenit
ultima imposibil de executat, ( art. 1464alin. 2 NCC).

1
Art.1026 Codul civil din 1864 prevedea: ,, Debitorul unei obligaţii alternative este liberat prin predarea unuia din două lucruri ce
erau cuprinse în obligaţie”; „Debitorul se poate libera predând sau pe unul sau pe altul din lucrurile promise’’. (teza I, art.1028 Codul
civil din 1864). „Alegerea o are debitorul, dacă nu s-a acordat expres creditorului” (art.1027 Cod civil).
2
L. Pop – op.cit., p.205. Pentru alte definiţii a se vedea: D. Alexandresco – op.cit., vol. VI, p.135-137; T.R. Popescu, P. Anca –
op.cit., p.371-273; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.397-399; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.183; M.N. Costin, C.M. Costin –
op.cit., p.715-716.
3
Art.1101 alin.1 Codul civil din 1864 prevedea: „Debitorul nu poate sili pe creditor a primi parte de datorie, fie datoria divizibilă
chiar”.

177
 B. În situaţia în care alegerea obiectului prestaţiei de executat aparţine creditorului efectele sunt cele
consacrate în art. 1465 NCC şi anume:
a) dacă una din prestaţii a devenit imposibil de executat, fără culpa vreuneia dintre părţi, creditorul
este obligat să o primească pe cealaltă;
b) dacă creditorului îi este imputabilă imposibilitatea de executare a uneia dintre prestaţii, el poate
fie să pretindă executarea celeilalte prestaţii, despăgubindu-l pe debitor pentru prejudiciile cauzate, fie să îl
libereze pe acesta de executarea obligaţiei;
c) dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa una dintre
prestaţii, creditorul poate cere fie despăgubiri pentru prestaţia imposibil de executat, fie cealaltă prestaţie;
d) dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa ambele prestaţii, creditorul poate
cere despăgubiri pentru oricare dintre acestea’’.
Dacă toate prestaţiile devin imposibil de executat fără culpa debitorului şi fără ca acesta să fi fost pus
sub întârziere, obligaţia va fi stinsă ( art. 1466 NCC având corespondent în art.1032 Codul civil din 1864).
De asemenea, potrivit prevederilor art. 1467 NCC, ( art.1033 Codul civil din 1864), toate regulile
(principiile) prevăzute mai sus se aplică în mod corespunzător şi atunci când obligaţia alternativă cuprinde mai
mult de două prestaţii principale.
În finalul acestei probleme reţinem că în cazul unei obligaţii alternative, proprietatea lucrului
determinat obiect al obligaţiei se transmite numai în momentul alegerii prestaţiei de executat întrucât până la
acest moment nu ştie care bun urmează a fi prestat creditorului1.
3.1.3. Obligaţiile facultative2.
3.1.3.1. Noţiune. Obligaţia facultativă este o creaţie a doctrinei, ea neavând o reglementare legală până
la apariţia noului Cod civil.
În literatura de specialitate obligaţia facultativă a fost definită ca fiind „un raport de obligaţii în care
debitorul este obligat la o singură prestaţie, dar are facultatea de a se libera de datorie executând o altă
prestaţie determinată”3.
Inspirându-se din doctrină, legiutorul a definit la rându-i obiligaţia facultativă, prevăzând în art. 1468 alin.1
NCC că: ,,Obligaţia este facultativă atunci când are ca obiect o singură prestaţie principală de care debitorul
se poate însă libera executând o altă prestaţie determinată’’.
Din cele două definiţii- doctrinară şi legală- se desprinde ideea că există o singură prestaţie ca obiect al
obligaţiei, dar o pluralitate de posibilităţi de a plăti. De exemplu un debitor se obligă să dea o cantitate de
struguri din recolta anului în curs – acesta este singurul obiect al obligaţiei. În baza unei convenţii debitorul se
poate libera de plata acestei datorii şi prin plata unei sume de bani determinate.
3.1.3.2. În privinţa efectelor obligaţiilor facultative, în principal acestea sunt:
a. creditorul poate pretinde numai executarea acelei prestaţii care constituie obiectul obligaţiei;
b. prestaţia cealaltă este o facultate pentru debitor, numai el fiind în măsură să decidă care va fi
prestaţia ce va trebui să o execute;
c. în cazul în care obiectul obligaţiei piere din caz de forţă majoră sau fortuit debitorul va fi liberat
deoarece el era ţinut numai la această prestaţie care numai ea singură constituia obiectul obligaţiei, (art. 1468
alin. 2 NCC);

1
Fr. Deack – op.cit., p.429; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.398; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.185.
2
A.Almăşan, Noul Cod civil. Comentariu pe articole. (Coordonatori: Fl.A. Baias, E Chelaru, R Constantinovici, I. Macovei,)
Editura C.H.Bek, Bucureşti, 2012, p. 1554-1556.
3
L. Pop – op.cit., p.209. Pentru alte definiţii a se vedea: D. Alexandresco – op.cit., p.135-137; T.R. Popescu, P. Anca – op.cit.,
p.372-373; I. Adam – op.cit., p.461-462; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.398; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.185.

178
 d. natura obligaţiei facultative este determinată de natura prestaţiei unice – a da, a face sau a nu face,
spre deosebire de obligaţia alternativă unde natura obligaţiei este dată de prestaţia executată.

4.Pluralitatea de subiecte1
4.1. Generalităţi
Raportul juridic obligaţional, ca regulă, este un raport juridic ce se stabileşte între două persoane – un
creditor şi un debitor.
Art.1421 NCC dispune:,, (1) Obligaţiile pot fi divizibile sau indivizibile.(2) Obligaţiile divizibile pot fi
conjuncte sau solidare’’.
În practica circuitului civil general se întâlnesc, cu titlu de excepţie şi obligaţii cu pluralitate de
subiecte. Acestea pot fi raporturi juridice în care pot fi mai mulţi creditori şi un singur debitor (o pluralitate
activă) sau raporturi juridice obligaţionale în care pot fi mai mulţi debitori şi un singur creditor (pluralitate
pasivă) ori raporturi obligaţionale cu mai mulţi creditori şi cu mai mulţi debitori (pluralitate mixtă).
Pluralitatea de subiecte poate exista uneori chiar din momentul naşterii raportului juridic obligaţional
sau alteori poate apărea ca un efect al unui fapt ulterior acestui moment.
În situaţia în care, într-un raport de obligaţii există mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori,
„datoria”, respectiv creanţa se împarte în atâtea fracţiuni câţi debitori sau creditori există. Obligaţiile dintr-un
asemenea raport obligaţional sunt conjuncte sau divizibile.
În cazul obligaţiilor cu pluralitate de subiecte regula o constituie divizibilitatea drepturilor şi
obligaţiilor iar excepţia o constituie obligaţiile solidare şi obligaţiile indivizibile.
În situaţia acestora din urmă datoriile sau creanţele nu se mai divid între subiectele active sau pasive
ale raportului juridic obligaţional.
4.2. Obligaţiile divizibile (conjuncte)
4.2.2.1. Noţiune. Obligaţia divizibilă (conjunctă) a fost definită ca fiind „acea obligaţie cu pluralitate
de subiecte – mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori – între care creanţa sau datoria se divide de plin
drept”2.
În sensul celor definite în doctrină art. 1422 NCC dispune:,, (1) Obligaţia este conjunctă între mai
mulţi debitori(-s.a.-) atunci când aceştia sunt obligaţi faţă de creditor la aceeaşi prestaţie, dar fiecare dintre
ei nu poate fi constrâns la executarea obligaţiei decât separat şi în limita părţii sale din datorie. (2) Obligaţia
este conjunctă între mai mulţi creditori(-s.a.)- atunci când fiecare dintre aceştia nu poate să ceară de la
debitorul comun decât executarea părţii sale din creanţă’’.
Potrivit celor precizate mai sus fiecare creditor nu poate pretinde debitorului sau debitorilor săi decât
cota-parte din creanţa ce i se cuvine. De asemenea, fiecare debitor nu poate fi urmărit de către creditor sau
creditorii săi decât pentru cota-parte din datoria la care s-a obligat.
Obligaţiile conjuncte apar, de multe ori, ca efect al morţii debitorului sau creditorului raportului juridic
de obligaţie, când obligaţia sa pură şi simplă se divide activ şi pasiv între moştenitorii săi care devin în acest
mod subiecte ale unei obligaţii conjuncte.
Obligaţia poate fi conjunctă chiar din momentul naşterii sale, caz în care obligaţia se împarte, din
acelaşi moment între creditori sau debitori. De exemplu situaţia în care mai mulţi comoştenitori care vând
împreună un imobil succesoral, fiecare dintre ei va deveni creditor al unei părţi din preţ.

1
A.Almăşan, Noul Cod civil. Comentariu pe articole. (coordonatori: Fl.A. Baias, E Chelaru, R Constantinovici, I. Macovei,)
Editura C.H.Bek, Bucureşti, 2012, p. 1492-1504.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.399. Pentru alte detalii a se vedea: I. Dogaru, P. Drăghici – op.cit., p.390; P.M. Cosmovici –
„Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie”, Editura „All”, Bucureşti, 1994, p.267, R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.186; M.N.
Costin, C.M. Costin – op.cit., p.693-694; I Ciochină-Barbu, Obligaţiile, p.235.

179
 4.2.2.2. Efectele obligaţiilor divizibile (conjuncte).
Efectele obligaţiilor divizibile sunt determinate de coexistenţa a tot atâtea raporturi de obligaţii,
independente unele de altele, în funcţie de câţi creditori şi debitori există în cadrul lor. Astfel:
a. În situaţia unei pluralităţi pasive (când sunt mai mulţi debitori) fiecare debitor va fi ţinut să
plătească numai partea sa din datorie şi nu poate fi urmărit decât numai pentru acea parte;
b. În situaţia unei pluralităţi active (când sunt mai mulţi creditori) fiecare creditor poate urmări pe un
debitor numai pentru partea sa din creanţă. În lipsa unei prevedri contrare dreptul de creanţă şi datoria se
împart ,de drept, în părţi egale. O asemenea prevedere este cuprinsă în art.1423 NCC, potrivit căruia: ,,
Obligaţia este divizibilă de plin drept, afară numai dacă indivizibilitatea nu a fost stipulată în mod expres ori
dacă obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectuală’’.;
c. În ipoteza în care unul din debitori devine insolvabil, consecinţele insolvabilităţii acestuia vor fi
suportate de creditor întrucât el nu poate urmări pe celălalt debitor pentru partea debitorului insolvabil;
d. În cadrul obligaţiei divizibile (conjuncte) fiecare creditor acţionează pentru a-şi apăra propriile sale
interese. În consecinţă, punerea în întârziere a debitorului sau întreruperea prescripţiei făcută de unul din
creditori nu profită şi celorlalţi creditori şi nu are efecte nici faţă de ceilalţi debitori. În acest sens art. 1432
alin. 4 NCC dispune:,, Punerea în întârziere nu produce efecte decât pentru debitorul care a fost notificat’’.
4.3. Obligaţiile solidare1
4.3.1. Definiţie. Reglementare juridică. Clasificare.
Obligaţia solidară sau solidaritatea a fost definită ca fiind „acea obligaţie cu subiecte multiple în
cadrul căreia fiecare creditor solidar poate cere debitorului întreaga datorie sau fiecare dintre debitorii
solidari poate fi obligat la executarea integrală a prestaţiei datorate de toţi creditorului”2.
Ceea ce este caracteristic la obligaţiile solidare este faptul că datoria sau creanţa nu se divide între
subiectele raportului juridic obligaţional.
Definiţia de mai sus scoate în evidenţă trăsăturile caracteristice ale obligaţiei solidare şi anume3:
- obligaţia solidară este o obligaţie cu o pluralitate de subiecte;
- datoria şi creanţa sunt indivizibile între creditori, respectiv între debitori;
- titlul creanţei conferă fiecărui creditor dreptul de a cere plata integrală a creanţei;
- plata făcută oricărui creditor eliberează pe debitori.
Obligaţiile solidare sunt reglementate în art. 1434-1460 NCC, ( art.1034-1056 Codul civil din 1864)4.
Izvorul obligaţiei solidare poate fi un act juridic – cum ar fi convenţia părţilor sau testamentul
(solidaritate convenţională) sau o dispoziţie specială a legii (solidaritatea legală).
Din definiţia dată mai sus solidarităţii rezultă că obligaţia solidară poate fi: activă (care împiedică
divizarea creanţei între doi sau mai mulţi creditori) şi pasivă (care împiedică divizarea datoriei între doi sau
mai mulţi debitori).
4.3.2. Obligaţiile solidare între creditori (Solidaritatea activă)
Solidaritatea activă este definită deart. 1434 NCC,( art.1034 Codul civil din 1864)5 care dispune: „(1)
Obligaţia solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligaţii şi de a da chitanţă

1
A.Almăşan, Noul Cod civil. Comentariu pe articole. (Coordonatori: Fl.A. Baias, E Chelaru, R Constantinovici, I. Macovei,)
Editura C.H.Bek, Bucureşti, 2012, p. 1492-1504.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.400. Pentru alte definiţii a se vedea: D. Alexandresco – op.cit., p.155-220; C. Hamangiu, N.
Georgean – op.cit., p.694-721; T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.377-382; L. Pop – op.cit., p.168; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit.,
p.192; M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.908 şi urm.; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette – op.cit., p.1038-1052.
3
I. Dogaru, P. Drăghici – op.cit., p.392; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.192.
4
În Proiectul noului Cod civil solidaritatea este reglementată prin art.1164 şi 1175-1197.
5
Art.1034 Codul civil din 1864 prevedea: „Obligaţia este solidară între mai mulţi creditori, când titlul creanţei dă anume drept
fiecărui dintre ei a cere plata în tot a creanţei şi când plata făcută unuia din creditori liberează pe debitor”.

180
liberatorie pentru tot. (2) Executarea obligaţiei în beneficiul unuia dintre creditorii solidari îl liberează pe
debitor în privinţa celorlalţi creditori solidari”.
După cum rezultă din definiţia legală prezentată mai sus în cazul unei solidarităţi active fiecare dintre
creditorii raportului juridic obligaţional este îndreptăţit să pretindă debitorului comun plata întregii creanţe
datorate, iar prin plata făcută numai unuia dintre creditori, debitorul comun este liberat faţă de toţi creditorii săi
solidari.
Solidaritatea activă îşi are izvorul numai în convenţia părţilor sau în testament, ea nefiind reglementată
până în prezent printr-un act normativ. În Codul civil nu există o reglementare legală a solidarităţii active
legale.
4.3.3. Efectele solidarităţii active.
Consecinţele solidarităţii active sunt reglementate de art. 1436-1442 NCC (art.1034-1038 Codul civil
din 1864).
În analiza efectelor solidarităţii active vom ţine cont de faptul după cum ele au în vedere raporturile
dintre creditorii solidari şi debitor şi raporturile dintre creditorii solidari.
I. În ceea ce priveşte raporturile dintre creditorii solidari şi debitorul lor comun, acestea sunt
dominate de principiul conform căruia fiecare creditor are dreptul să pretindă şi să primească plata integrală a
creanţei care liberează pe debitor faţă de toţi creditorii.
Potrivit prevederilor art.1437 NCC, (art.1035 alin.1 Codul civil din 1864), debitorul poate face plata
integrală, la alegere, oricăruia dintre creditori atât timp cât nu a fost chemat în justiţie de către un creditor. În
ipoteza în care a fost acţionat în judecată de către unul dintre creditori, el nu poate plăti în mod valabil decât
creditorului reclamant1.
II. În referire la analiza efectelor solidarităţii active în raporturile dintre creditorii solidari trebuie să
avem în vedere prevederile cuprinse în art. 1436 NCC (art.1038 Codul civil din 1864)2 potrivit cu care:
„Creditorii solidari sunt prezumaţi a-şi fi încredinţat reciproc puterea de a acţiona pentru gestionarea şi
satisfacerea interesului lor comun.”.
Din conţinutul textului legal citat mai sus se desprinde concluzia potrivit căreia „fiecare creditor
solidar nu este stăpânul creanţei în întregimea ei; creanţa nu-i aparţine decât pentru partea lui, iar dacă o
poate încasa în totalitate este numai pentru că a fost împuternicit la aceasta de către ceilalţi creditori”3.
Rezultă deci că fiecare creditor are obligaţia să conserve creanţa comună şi poate s-o încaseze, dar nu
poate face nimic de natură să înrăutăţească situaţia celorlalţi creditori solidari4. Acest aspect rezultă cu
prisosinţă din prevederle art. 1436 alin. 2 NCC, care dispune: ,, Orice acte prin care unul dintre creditorii
solidari ar consimţi la reducerea sau înlăturarea drepturilor, accesoriilor sau beneficiilor creanţei ori ar
prejudicia în orice alt mod interesele celorlalţi creditori sunt inopozabile acestora din urmă’’. Din acest
principiu rezultă următoarele consecinţe5:
A. Consecinţe ce decurg din împrejurarea că fiecare creditor a primit împuternicirea de a acţiona
pentru gestionarea şi satisfacereainteresului comun:
a. Oricare dintre creditorii solidari poate cere plata întregii creanţe şi să dea chitanţă liberatorie
debitorilor ( art. 1443 teza I-a NCC şi art.1034 teza I-a, Codul civil din 1864);

1
Art.1035 alin.1 Cod civil dispune: „Poate debitorul plăti la oricare dintre creditorii solidari, pe cât timp nu s-a făcut împotrivă-i
cerere în judecată din partea unuia dintre creditori”.
2
Art.1038 Codul civil din 1864 prevedea: „Creditorul solidar reprezintă pe ceilalţi creditori în toate actele care pot avea de efect
conservarea obligaţiei”.
3
Gh. Nedelschi – „Curs de drept civil”, Tipografia şi litografia învăţământului, Bucureşti, 1955, p.210; L. Pop – op.cit., p.170; C.
Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.401; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.194.
4
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil . Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck, 2002, p.419-420.
5
Idem; T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.376.

181
 b. Punerea în întârziere a debitorului de către oricare dintre creditorii solidari, efectele punerii în
întârziere profită tuturor creditorilor solidari;
c. Plata de daune-interese moratorii cerută de unul dintre creditorii solidari profită şi celorlalţi
creditori;
d. întreruperea prescripţiei făcută de unul dintre creditori profită tuturor creditorilor solidari. În acest
sens art.1441 alin. 2 NCC ( art.1036 Codul civil din 1864)1 dispune: „Întreruperea prescripţiei în privinţa
unuia dintre creditorii solidari profită tuturor creditorilor solidari.”
În cazul suspendării prescripţiei pentru o cauză personală a unui creditor (de exemplu minoritatea
până la desemnarea ocrotitorului legal), efectul suspendării va putea fi invocat şi de către ceilalţi credditori.
Este tocmai ceea ce consacră art. 1441 alin. 2 NCC conform căruia:,, Suspendarea prescripţiei în folosul unuia
dintre creditorii solidari poate fi invocată şi de către ceilalţi creditori solidari’’.
B. Consecinţele ce decurg din împrejurarea că împuternicirea primită de creditorul solidar se referă
numai la ,,puterea de acţiona pentru gestionarea şi satisfacerea interesului lor comun’’:
a. Nici un creditor nu poate să facă singur acte de dispoziţie – novaţie, remitere de datorie,
compensaţie, etc. – cu privire la întreaga creanţă fără consimţământul celorlalţi creditori solidari. Dacă totuşi
unul dintre creditori a făcut un asemenea act de dispoziţie, efectele sale se vor produce numai faţă de creditorul
care l-a efectuat, pentru ceilalţi creditori creanţa continuă să rămână solidară. În acest sens art. 1436 alin. 2
NCC dispune: ,,Orice acte prin care unul dintre creditorii solidari ar consimţi la reducerea sau înlăturarea
drepturilor, accesoriilor sau beneficiilor creanţei ori ar prejudicia în orice alt mod interesele celorlalţi
creditori sunt inopozabile acestora din urmă’’. De asemenea art. 1440 NCC, (art.1035 alin.2 Codul civil din
1864)2 dispune: „Remiterea de datorie consimţită de unul dintre creditorii solidari nu îl liberează pe debitor
decât pentru partea din creanţă ce revine acelui creditor”.
b. Efectele unei hotărâri judecătoreşti obţinută de unul dintre creditori profită celorlalţi cocreditori
solidari numai dacă sunt favorabile creditorului reclamant; efectele defavorabile nu pot dăuna şi creditorilor
care nu au figurat în proces; Referitor la acest aspect art. 1436 alin 2 şi 3 NCC dispune:,, (3) Hotărârea
judecătorească obţinută de unul din creditori împotriva debitorului comun profită şi celorlalţi creditori. (4)
Hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea debitorului comun nu poate fi invocată şi împotriva
creditorilor care nu au fost parte în proces’’.
4.3.4. Obligaţiile solidare între debitori (Solidaritatea pasivă).
Solidaritatea pasivă este definită în art. 1443 NCC, ( art.1039 Codul civil din 1864)3 astfel: „Obligaţia
este solidară între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie
ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe
ceilalţi faţă de creditor.”.
În doctrină solidaritatea pasivă a fost definită ca fiind „acea obligaţie cu mai mulţi debitori, la care
creditorul este îndreptăţit să ceară oricărui codebitor executarea integrală a prestaţiei ce formează obiectul
obligaţiei”4.
Definiţiile prezentate mai sus evidenţiază următoarele caracteristici ale solidarităţii pasive şi anume:
- este o excepţie de la principiul divizibilităţii datoriei;

1
Art.1036 Codul civil din 1864, prevedea: „Actul cu care întrerupe prescripţia în privinţa unuia dintre creditorii solidari, profită la
toţi creditorii”.
2
Art.1035 alin.2 Codul civil din 1864 prevedea: ,,Cu toate acestea remisiunea (remiterea de datorie, s.n.) făcută de unul din creditorii
solidari nu liberează pe debitor decât pentru partea acelui creditor’’.
3
Art.1039 Codul civil din 1864 prevedea: „Obligaţia este solidară din partea debitorilor când toţi s-au obligat la acelaşi lucru, astfel
că fiecare poate fi constrâns pentru totalitate şi că plata făcută de unul din debitori liberează şi pe ceilalţi către creditor”.
4
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.402; Pentru alte definiţii a se vedea: L. Pop – op.cit., p.171; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit.,
p.195; M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.910-915.

182
 - există un singur creditor;
- ne aflăm în prezenţa unei pluralităţi de debitori;
- un singur obiect al obligaţiei pasive, toţi debitorii obligându-se la aceeaşi prestaţie;
- suntem în prezenţa unei unităţi de prestaţii şi a unei pluralităţi de raporturi1.
Solidaritatea pasivă este pentru creditorul comun ca o adevărată garanţie a executării creanţei sale2
întrucât creditorul comun, având posibilitatea de a alege pe acela dintre creditorii solidari care este numai
solvabil, poate evita riscul specific unei obligaţii divizibile – urmărirea unui debitor insolvabil. În acest fel
datorită existenţei solidarităţii pasive, insolvabilitatea unui debitor va fi suportată de codebitorii solidari
solvabili şi nu de către creditor3.
Solidaritatea pasivă îşi are izvorul în convenţia părţilor, în testament şi în lege.
Aşa după cum am precizat deja, solidaritatea pasivă este o excepţie de la regula divizibilităţii datoriei
şi pe cale de consecinţă ea trebuie prevăzută expres, neprezumându-se. În acest sens art. 1445 NCC, (art.1041
Codul civil din 1864)4, dispune: „Solidaritatea între debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când
este stipulată expres de părţi ori este prevăzută de lege”. Este necesar ca voinţa părţilor în acest sens să fie
exprimată clar, fără echivoc „în mod limpede, fără cuvinte sacramentale”5.
Solidaritatea pasivă legală este reglementată în următoarele articole din Codul civil:
- art. 1370 NCC, ( art.1003 Codul civil din 1864)– cei care au cauzat, în comun, prin fapta lor ilicită,
un prejudiciu, răspund solidar faţă de victimă;
-art. 2028 NCC, ( art. 1551 Codul civil din 1864)– mandanţii care au numit un mandatar comun sunt
ţinuţi să răspundă solidar pentru toate efectele mandatului;
- art. 1077 alin. 2 NCC, (art. 918 alin. 2 Codul civil din 1864) – executorii testamentari ai aceleiaşi
succesiuni sunt solidari responsabili pentru mobilele încredinţate;
- art. 1863 NCC,(art.1483 Codul civil din 1864) – antreprenorul şi arhitectul răspund solidar pentru
dărâmarea construcţiei din pricina unui viciu al acesteia sau al terenului pe care construcţia este situată;
- art. 2154 NCC, (art.1571 Codul civil din 1864) – dacă mai multe persoane au luat împreună cu
împrumut un lucru, ele sunt solidar responsabile faţă de comodant.
4.3.5. Trăsăturile specifice ale solidarităţii pasive sunt:
A. Obligaţia solidară pasivă are un singur obiect(prestaţie).
Aceasta înseamnă că deşi există mai mulţi debitori, toţi se obligă la una şi aceeaşi prestaţie, indiferent
dacă solidaritatea izvorăşte din convenţia părţilor, testament sau din lege.
B. Existenţa unei pluralităţi de legături obligaţionale distincte.
Între creditor şi fiecare debitor există un raport obligaţional distinct, de sine stătător. Toţi codebitorii
sunt debitori principali. Din această trăsătură rezultă o serie de consecinţe şi anume:
a. Valabilitatea fiecărui raport obligaţional trebuie analizată separat pentru fiecare debitor în parte:
obligaţia unuia dintre ei poate fi nulă sau anulabilă, fără ca această împrejurare să atragă şi nevalabilitatea
obligaţiilor celorlalţi codebitori.

1
P.M. Cosmovici – op.cit., p.270; C. Stătescu, C. Bîrsan, Fl. Baias – „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Bucureşti, Editura
„All”, 1992, p.363; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.195.
2
T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.379.
3
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.402-403; L. Pop – op.cit., p.171; I. Adam – op.cit., p.379; R.I.Motica, E. Lupan – op.cit., p.195;
Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette – op.cit., p.1040.
4
Art.1041 Codul civil din 1864 prevedea: „Obligaţia solidară nu se prezumă, trebuie să fie stipulată expres…”.
5
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – op.cit., p.690; L. Pop – op.cit., p.172; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.403;
R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.196.

183
 b. Potrivit prevederilor art. 1444 NCC, ( art.1040 Codul civil din 1864)1 „Există solidaritate chiar
dacă debitorii sunt obligaţi sub modalităţi diferite”, ceea ce înseamnă că, debitorii solidari, vor putea fi
urmăriţi la momentul îndeplinirii condiţiei sau al termenului.
c. Obligaţia unui debitor se poate stinge (prin confuziune, compensaţie şi prin remiterea de datorie din
partea creditorilor) fără a antrena şi stingerea obligaţiilor celorlalţi (În acest sens sunt şi prevederile:
- art.1450 NCC: ,,(1)Compensaţia nu operează între creditor şi un debitor solidar decât în limita
părţii din datorie ce revine acestuia din urmă. (2) În acest caz, ceilalţi codebitori nu sunt ţinuţi solidar decât
pentru partea rămasă din datorie după ce a operat compensaţia’’;
- art. 1451 NCC ,, – (1) Remiterea de datorie consimţită unuia dintre debitorii solidari nu îi liberează
pe ceilalţi codebitori, cu excepţia cazului în care creditorul declară aceasta în mod expres sau remite de
bunăvoie debitorului originalul înscrisului sub semnătură privată constatator al creanţei. Dacă unui
codebitor îi este remis originalul înscrisului autentic constatator al creanţei, creditorul poate dovedi că nu a
consimţit remiterea de datorie decât în privinţa acelui debitor. (2) Dacă remiterea de datorie s-a făcut numai
în favoarea unuia dintre codebitorii solidari, ceilalţi rămân ţinuţi solidar faţă de creditor, dar cu scăderea
părţii din datorie pentru care a operat remiterea. Cu toate acestea, ei continuă să răspundă pentru tot atunci
când, la data remiterii de datorie, creditorul şi-a rezervat în mod expres această posibilitate, caz în care
ceilalţi codebitori îşi păstrează dreptul de regres împotriva debitorului beneficiar al remiterii de datorie’’;
- art. 1452 NCC: ,,Confuziunea liberează pe ceilalţi codebitori solidari pentru partea aceluia care
reuneşte în persoana sa calităţile de creditor şi debitor al obligaţiei solidare’’).
d. Fiecare debitor acţionat de către creditori îi poate opune acestuia toate mijloacele de apărare
comune, precum şi cele personale. În acest sens art. 1448 NCC,(art. 1047 Codul civil din 1864) dispune:,, (1)
Debitorul solidar poate să opună creditorului toate mijloacele de apărare care îi sunt personale, precum şi pe
cele care sunt comune tuturor codebitorilor. El nu poate însă folosi mijloacele de apărare care sunt pur
personale altui codebitor. (2) Debitorul solidar care, prin fapta creditorului, este lipsit de o garanţie sau de
un drept pe care ar fi putut să-l valorifice prin subrogaţie, este liberat de datorie până la concurenţa valorii
acelor garanţii sau drepturi.(3) Recunoaşterea datoriei făcută de unul dintre debitorii solidari nu produce
efecte faţă de ceilalţi codebitori’’.
e. Obligaţia solidară devine divizibilă în cazul morţii unuia dintre codebitori, transmiţându-se pe cale
succesorală2. Dacă moare unul din debitorii solidari, datoria se divide între moştenitorii săi. Fiecare dintre
moştenitori va fi obligat proporţional cu partea care-i revine din moştenire, (art. 1460 NCC).
C. Existenţa prezumţiei de mandat reciproc de reprezentare între codebitorii solidari.
În acest sens art. 1454 NCC, (art.1056 Codul civil din 1864)3 dispune: „(1) Atunci când executarea în
natură a unei obligaţii devine imposibilă din fapta unuia sau mai multor debitori solidari sau după ce aceştia
au fost puşi personal în întârziere, ceilalţi codebitori nu sunt liberaţi de obligaţia de a plăti creditorului prin
echivalent, însă nu răspund de daunele-interese suplimentare care i s-ar cuveni. (2) Creditorul nu poate cere
daune-interese suplimentare decât codebitorilor solidari din a căror culpă obligaţia a devenit imposibil de
executat în natură, precum şi celor care se aflau în întârziere atunci când obligaţia a devenit imposibil de
executat.”.
Din acest text se desprinde concluzia că toate actele pe care le face un debitor şi care au efect stingerea
sau diminuarea datoriei profită şi celorlalţi codebitori solidari.
1
Art.1040 Codul civil din 1864 prevedea:,, Debitorii solidari se pot obliga sub diferite modalităţi, adică: unii pur, alţii sub condiţie şi
alţii cu termen”,
2
M.G. Rarincescu – „Curs elementar de drept civil român”, Bucureşti, 1946, p.547; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.404; R.I.
Motica, E. Lupan – op.cit., p.197; L. Pop – op.cit., p.174.
3
Art.1056 Codul civil din 1864 prevedea: Codebitorul solidar reprezintă pe ceilalţi codebitori în toate actele care pot avea de efect
stingerea sau împuţinarea obligaţiei”.

184
 Solidaritatea pasivă se aseamănă cu fidejusiunea, în sensul că debitorii solidari sunt în fapt fidejusori
– garanţi personali – în privinţa părţii din datorie care excede cota ce-i revine fiecăruia dintre ei1.
Aceasta face că riscul insolvabilităţii unuia dintre codebitori este suportat de către codebitorii solvabili
şi nu de către creditor; creditorii solvabili sunt realmente adevăraţii garanţi ai insolvabilităţii celorlalţi
codebitori.
Cu toate acestea între solidaritatea pasivă şi fidejusiune există deosebiri esenţiale şi anume:
a. Codebitorii solidari sunt toţi debitori principali iar fidejusorii sunt debitorii subsidiari în sensul că
sunt ţinuţi să execute obligaţia numai dacă debitorul principal nu a executat-o. Dacă creditorul îi urmăreşte pe
fidejusori înainte de a urmări bunurile debitorului principal, aceştia vor putea opune excepţia „beneficiului de
discuţie” potrivit căruia creditorul va trebui să urmărească mai întâi bunurile debitorului, urmând ca fideiusorii
să execute partea din creanţa rămasă neexecutată, eventual.
b. Fideiusorii nu răspund solidar, aceştia având la dispoziţie „un beneficiu de diviziune”, adică acea
excepţie conform căreia creditorul care nu a realizat creanţa de la debitorul principal este chemat să-şi dividă
acţiunea sa în funcţie de numărul fideiusorilor, putând cere, de la fiecare numai partea constitutivă pentru care
a garantat pe debitorul principal.
O asemenea excepţie nu poate fi opusă creditorului de către codebitorii solidari întrucât oricare dintre
ei poate fi urmărit pentru întreaga datorie.
4.3.6. Efectele solidarităţii pasive. Raporturile codebitorilor cu creditorul.
Analiza efectelor solidarităţii pasive are în vedere cele două categorii de consecinţe ce apar ca urmare
a raporturilor ce se stabilesc între codebitorii solidari şi creditorul lor comun, pe de o parte şi raporturile ce se
stabilesc numai între codebitorii solidari.
Principiul de bază al efectelor solidarităţii pasive în raporturile dintre codebitorii solidari şi creditorul
comun este acela potrivit căruia fiecare dintre codebitorii solidari este obligat faţă de creditor ca şi cum ar fi un
singur debitor iar în raporturile lor faţă de creditor ei sunt obligaţi unii pentru ceilalţi şi fiecare pentru toţi, în
totalitatea datoriei2.
Solidaritatea pasivă în raporturile dintre codebitorii solidari şi creditorul comun are efecte care pot fi
împărţite în principale şi secundare.
A. Principalul efect al solidarităţii pasive constă în obligarea fiecărui debitor de a plăti datoria în
întregime; deşi există o pluralitate de debitori ei sunt ţinuţi de o prestaţie unică. În acest sens art. 1443 NCC,
(art.1039 Codul civil din 1864)3 dispune: „– Obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt
obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar
executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor.”.
Consecinţele acestui efect principal sunt:
a. Oricare dintre codebitori poate fi urmărit de către creditorul comun pentru totalitatea datoriei
(prestaţiei) ce constituie obiectul obligaţiei.
b. Creditorul are un drept de opţiune cu privire la debitorul împotriva căruia va începe urmărirea
întrucât toţi debitorii sunt debitori principali. În acest sens art. 1447 alin. 1 NCC, (art.1042 Codul civil din

1
Fr. Deack – op.cit., p.435; L. Pop – op.cit., p.175; I. Adam – op.cit., p.473; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.404; R.I. Motica, E.
Lupan – op.cit., p.497.
2
Fr. Deack – op.cit., p.436; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.405; I. Dogaru, I. Drăghici – op.cit., p.398; R.I. Motica, E. Lupan –
op.cit., p.198.
3
Art.1039 Codul civil din 1864 prevedea: „Obligaţia este solidară din partea debitorului, când toţi s-au obligat la acelaşi lucru, astfel
că fiecare poate fi constrâns pentru totalitate, şi că plata făcută de unul din debitori liberează şi pe ceilalţi către creditor”.

185
1864)1 dispune: „Creditorul poate cere plata oricăruia dintre debitorii solidari, fără ca acesta să îi poată
opune beneficiul de diviziune.”.
c. Urmărirea unuia dintre codebitori nu împiedică urmărirea şi a celorlalţi codebitori solidari. Această
concluzie rezultă din prevederile art.1447 alin. 2 NCC, (art.1043 Codul civil din 1864)2 care prevede:
„Urmărirea pornită contra unuia dintre debitorii solidari nu împiedică pe creditor să se îndrepte împotriva
celorlalţi codebitori. Debitorul urmărit poate însă cere introducerea în cauză a celorlalţi codebitori.”.
d. Plata făcută de unul dintre codebitori liberează pe toţi debitorii solidari faţă de creditorul lor comun.
Acelaşi efect îl au şi celelalte modalităţi de stingere a unei obligaţii cum sunt: compensaţia, novaţia, remiterea
de datorie, precum şi orice altă cauză care duce la stingerea datoriei (prescripţia extinctivă, pierirea fortuită a
lucrului).
B. Efectele secundare ale solidarităţii pasive sunt:
Efectele secundare ale solidarităţii pasive rezultă din principiul consacrat în art. 1454 NCC, (art.1056
Codul civil)3 potrivit căruia „Atunci când executarea în natură a unei obligaţii devine imposibilă din fapta
unuia sau mai multor debitori solidari sau după ce aceştia au fost puşi personal în întârziere, ceilalţi
codebitori nu sunt liberaţi de obligaţia de a plăti creditorului prin echivalent, însă nu răspund de daunele-
interese suplimentare care i s-ar cuveni.”. Potrivit acestui principiu, un codebitor solidar reprezintă pe ceilalţi
codebitori în toate actele care au ca finalitate stingerea sau micşorarea obligaţiei.
Regula de mai sus se aplică şi asupra actelor care au ca scop păstrarea şi conservarea obligaţiei
solidare. Această regulă nu se aplică actelor care fac obligaţia mai oneroasă4. Mandatul reciproc este
încredinţat numai pentru menţinerea sau perpetuarea obligaţiei, nu şi pentru sporirea ei5.
Efectele secundare ale solidarităţii pasive se produc în următoarele (cazuri):
a. Întreruperea prescripţiei. În conformitate cu art.1449 NCC alin.1 (art.1045 Codul civil din 1864),
întreruperea prescripţiei faţă de unul dintre debitorii solidari produce efecte şi faţă de ceilalţi codebitori.
b. Efectele hotărârii judecătoreşti, sunt reglementate de art. 1455 NCC potrivit căruia : ,,Hotărârea
judecătorească pronunţată împotriva unuia dintre codebitorii solidari nu are autoritate de lucru judecat faţă
de ceilalţi codebitori. (2) Hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea unuia dintre codebitorii solidari
profită şi celorlalţi, cu excepţia cazului în care s-a întemeiat pe o cauză ce putea fi invocată numai de acel
codebitor’’.
4.3.7. Excepţii opozabile creditorului
În conformitate cu prevederile art. 1448 alin. 1 NCC (art.1047 alin.1 Codul civil din 1864)6
„Debitorul solidar poate să opună creditorului toate mijloacele de apărare care îi sunt personale, precum şi
pe cele care sunt comune tuturor codebitorilor. El nu poate însă folosi mijloacele de apărare care sunt pur
personale altui codebitor”.
Excepţiile la care face trimitere prevederile de mai sus sunt mijloace de apărare a debitorului solidar
prin care se are în vedere încetarea urmăririi pe care ar exercita-o creditorul comun. Aceste excepţii sunt de
două feluri: comune şi personale.

1
Art.1042 Codul civil din 1864 prevedea: „Creditorul unei obligaţii solidare se poate adresa la acela care va voi dintre debitori, fără
ca debitorul să poată opune beneficiul de diviziune”.
2
Art.1043 Codul civil din 1864 prevedea: : „Acţiunea intentată contra unuia din debitori nu opreşte pe creditor de a exercita asemenea
acţiune şi în contra celorlalţi debitori”.
3
Art.1056 Codul civil prevedea: „Codebitorul solidar reprezintă pe ceilalţi codebitori în toate actele care pot avea de efect stingerea
sau împuţinarea obligaţiei”
4
A se vedea: M.G. Rarincescu – op.cit., p.551; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.406; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.199.
5
A se vedea: Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Decizia nr.1599/1974, în Culegere de decizii 1974, p.278-279; Tribunalul Judeţean
Brăila, Decizia civilă nr.41/1978, în Revista Română de drept nr.7/1978, p.49.
6
Art.1047 alin.1 Codul civil din 1864 prevedea: „Codebitorul solidar, în contra căruia creditorul a intentat acţiune, poate opune toate
excepţiile care îi sunt personale, precum şi acelea care sunt comune tuturor debitorilor”.

186
 A. Excepţiile comune sunt acelea care pot fi opuse de oricare dintre codebitorii solidari. Acestea sunt:
a. Cauzele de nulitate (absolută sau relativă) care afectează acordul de voinţă al tuturor
codebitorilor.
De exemplu nulitatea absolută invocată pentru invaliditate sau caracterul ilicit al obiectului obligaţiei
ori pentru lipsa formei solemne a actului juridic în baza căruia s-a născut obligaţia solidară. Cauzele de nulitate
relativă ce pot fi invocate de oricare dintre codebitorii solidari referitoare la un viciu de consimţământ care le
afectează manifestarea de voinţă a tuturor.
b. Modalităţile – termen suspensiv şi condiţia suspensivă – comune tuturor acordurilor de voinţă. De
exemplu dacă toţi debitorii s-au îndatorat cu termen suspensiv de executare, oricare dintre ei ,dacă va fi
acţionat în justiţie de creditorul lor comun îi va putea opune excepţia neîmplinirii termenului, atunci când
creditorul solicită executarea obligaţiei înainte de scadenţa datoriei. Acţiunea creditorului va fi respinsă ca
fiind prematură.
c. Cauzele de stingere a obligaţiei care au determinat stingerea datoriei faţă de toţi codebitorii
solidari care pot fi: plata, darea în plată acceptată de creditor, novaţia, remiterea de datorie în întregime,
pierirea fortuită a lucrului, prescripţia extinctivă, realizarea unei condiţii rezolutorii.
B. Excepţiile personale pot fi opuse numai de unul sau mai mulţi codebitori; ceilalţi nu le pot invoca.
Potrivit art. 1448 alin. 1 teza a II-a NCC (art.1047 alin.2 Codul civil din 1864)1 „El nu poate însă folosi
mijloacele de apărare care sunt pur personale altui codebitor”.
Explicaţia existenţei unor astfel de excepţii este dată de faptul că obligaţia solidară pasivă are nu
numai o prestaţie unică, datorată de oricare dintre debitorii solidari dar şi prin existenţa unei pluralităţi de
legături obligaţionale independente care relaţionează pe fiecare codebitor solidar cu creditorul comun. Aceste
excepţii pot fi grupate în: excepţii personale care folosesc indirect celorlalţi codebitori şi excepţii pur
personale.
Excepţiile personale care folosesc indirect şi celorlalţi codebitori sunt:
a. Remiterea de datorie consimţită unuia dintre codebitorii solidari – aceasta determină diminuarea
datoriei la care rămân ţinuţi ceilalţi codebitori cu partea celui iertat de datorie,(art. 1451 NCC);
b. Confuziunea stinge obligaţia pentru partea codebitorului în privinţa căruia a operat, iar ceilalţi
codebitori solidari sunt ţinuţi de întreaga datorie, numai pentru partea stinsă prin confuziune ( art. 1450 NCC,
respectiv art.1048 şi 1155 Codul civil din 1864).
c. Compensaţia părţii unuia dintre codebitorii solidari care liberează pe ceilalţi pentru partea acestuia,
( art.1450 NCC);
d. Renunţarea la solidaritate făcută pentru unul dintre codebitorii solidari, face ca obligaţia să rămână
solidară în prezenţa celorlalţi dar cu scăderea părţii debitorului pentru care s-a făcut renunţarea la solidaritate (
art. 1453 NCC, respectiv art.1049 Codul civil din 1864).
Excepţiile pur personale care pot fi invocate numai de către un codebitor solidar şi profită numai lui
sunt:
a. O cauză de nulitate relativă care operează numai în privinţa unuia dintre codebitori cum ar fi de
exemplu un viciu de consimţământ.
b. Modalităţile (termen şi condiţie) consimţite numai unuia dintre codebitorii solidari.
4.3.8. Efectele solidarităţii pasive în raporturile dintre codebitorii solidari
Principalul efect al solidarităţii pasive este consacrat în art.1456 NCC, (art.1052 şi 1053 alin.1 Codul
civil din 1864)1 potrivit căruia „(1) Debitorul solidar care a executat obligaţia nu poate cere codebitorilor săi

1
Art.1047 alin.2 Codul civil din 1864 prevedea: „Debitorul acţionat nu poate opune toate acele excepţii care sunt curat personale ale
vreunui din ceilalţi codebitori”.

187
decât partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei, chiar dacă se subrogă în drepturile creditorului. (2)
Părţile ce revin codebitorilor solidari sunt prezumate ca fiind egale, dacă din convenţie, lege sau din
împrejurări nu rezultă contrariul.”.
Din interpretarea conţinutului textului de lege rezultă că, în situaţia în care unul dintre codebitorii
solidari a plătit întreaga datorie comună, poate să ceară celorlalţi codebitori numai partea ce-i revine fiecăruia
din datorie. Codebitorul care a plătit întreaga datorie nu are beneficiul solidarităţii, obligaţia fiind solidară
numai în ceea ce priveşte raporturile dintre creditor şi debitorii solidari, în momentul situat înainte de
efectuarea plăţii. După acest moment între codebitorii solidari datoria se divide, devine conjunctă.
Codebitorul care a plătit întreaga datorie, fiind lipsit de beneficiul solidarităţii, va trebui să îşi împartă
urmărirea pentru fiecare debitor solidar în parte în vederea recuperării a aceea ce a plătit creditorului comun
peste partea sa.
În lipsa unor clauze contrare, în principiu se prezumă că datoria între codebitorii solidari se împarte în
părţi egale, adică fiecare dintre ei va suporta o cotă-parte egală din ceea ce s-a plătit. În cazul în care între
codebitorii solidari există o convenţie cu privire la cota-parte ce va reveni fiecăruia în cazul plăţii, se va
respecta ceea ce s-a convenit.
În art. 1459 NCC (art.1055 Codul civil din 1864)2 se dispune: „Dacă obligaţia solidară este
contractată în interesul exclusiv al unuia dintre codebitori sau rezultă din fapta unuia dintre ei, acesta este
ţinut singur de întreaga datorie faţă de ceilalţi codebitori, care, în acest caz, sunt consideraţi, în raport cu
acesta, fideiusorii”.
După cum rezultă din prevederile legale prezentate mai sus codebitorii care nu au un interes sunt
consideraţi fideiusori, dar această asemănare cu fideiusiunea are în vedere numai raporturile dintre codebitori
pentru că în raporturile lor cu creditorul comun, aplicabile rămân principiile ce guvernează solidaritatea
pasivă. În acest sens fiecare debitor va fi ţinut să plătească întreaga datorie faţă de creditorul comun fără să
poată opune acestuia excepţiile fidejusiunii, chiar dacă numai un debitor solidar are interes în obligaţia
respectivă.
Codebitorul care a plătit se va putea întoarce împotriva codebitorului care singur avea un interes în
acea obligaţie, pentru a-i cere ceea ce a plătit3.
Debitorul solidar care a efectuat plata în întregime creditorului comun, pentru a-şi recupera ceea ce a
executat peste partea sa din datorie, de la ceilalţi codebitori solidari, are două posibilităţi legale:
a. Acţiunea ce decurge din subrogarea legală în drepturile creditorului plătit, sens în care art. 1596
alin . lit. c) NCC, (art.1108 pct. 3 Codul civil din 1864)4 dispune: „…subrogaţia se produce de drept:…c) în
folosul celui care, fiind obligat împreună cu alţii sau pentru alţii, are interes să stingă datoria”.
Într-o asemenea situaţie debitorul plătitor este lipsit de beneficiul solidarităţii, dar se bucură de toate
garanţiile creanţei respective: gaj, ipotecă, privilegii5.
b. Acţiunea personală derivând din mandat sau gestiunea de afaceri, situaţie în care codebitorul care a
plătit întreaga datorie devine un simplu creditor chirografar al codebitorilor pentru care a plătit.

1
Art.1052 Codul civil din 1864 prevedea: ,,Obligaţia solidară, în privinţa creditorului, se împarte de drept între debitori, fiecare dintre
ei nu este dator unul către altul decât numai partea sa”.; Art.1053 alin.1 Codul civil din 1864 care dispunea: „Codebitorul solidar
care a plătit debitul în totalitate nu poate repeti de la ceilalţi decât numai de la fiecare partea sa”.
2
Art.1055 Codul civil din 1864 prevedea: Dacă datoria solidară era făcută numai în interesul unuia dintre debitorii solidari, acesta în
faţă cu ceilalţi codebitori răspunde pentru toată datoria căci, în raport cu el, ei nu sunt priviţi decât ca fideiusori”
3
L. Pop – op.cit., p.186-188; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.409-411; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.201-202.
4
Art.1108 pct. 3 Codul civil din 1864 prevedea: ,,Subrogaţia se face de drept: …3. În folosul aceluia care, fiind delegat cu alţii sau
pentru alţii la plata datoriei, are interes de a o desface’’.
5
Idem; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – op.cit., p.694.

188
În situaţia în care unul dintre codebitorii solidari în contra căruia s-a îndreptat acţiunea debitorului plătitor este
insolvabil, riscul insolvabilităţii va fi suportat de către toţi ceilalţi, inclusiv de către cel care a făcut plata,
proporţional cu cotele lor părţi din datorie. Aceasta este soluţia dată de art. 1457 NCC, (art.1053 alin. 2 Codul
civil din 1864)1 potrivit cu care: „Pierderea ocazionată de insolvabilitatea unuia dintre codebitorii solidari se
suportă de către ceilalţi codebitori în proporţie cu partea din datorie ce revine fiecăruia din ei’’.
4.3.9. Încetarea solidarităţii pasive poate avea loc în următoarele cazuri:
a. Plata întregii datorii făcute creditorului.
b. Moartea unuia dintre codebitorii solidari, situaţie în care datoria se împarte între moştenitori
proporţional cu partea din moştenire ce-i revine fiecăruia, (art. 1460 NCC).
c. Renunţarea la solidaritate a creditorului.
După efectele sale renunţarea poate fi: totală (absolută) şi parţială (relativă).
Renunţarea totală (absolută) la solidaritate presupune faptul că ea îşi produce efecte faţă de toţi
codebitorii, datoria devenind conjunctă (divizibilă).
Renunţarea relativă (parţială) va avea efecte numai faţă de codebitorul pentru care a fost consimţită,
sens în care acesta va fi ţinut numai pentru cota sa parte din datorie, nu şi pentru partea celorlalţi. Este
reglementată în art. 1453 NCC, (respectiv art.1049-1051 Codul civil din 1864).
Renunţarea la solidaritate poate fi expresă – când ea rezultă fără echivoc din voinţa expresă a părţilor
şi este reglementată de art. 1453 alin.1 NCC,(art.1049 Codul civil din 1864)2 potrivit cu care: „(1) Renunţarea
la solidaritate în privinţa unuia dintre codebitorii solidari nu afectează existenţa obligaţiei solidare în raport
cu ceilalţi. Codebitorul solidar care beneficiază de renunţarea la solidaritate rămâne ţinut pentru partea sa
atât faţă de creditor, cât şi faţă de ceilalţi codebitori în cazul regresului acestora din urmă”.
Ceilalţi codebitori rămân în continuare obligaţi în solidar faţă de creditorul comun.
Cu toate acestea există o situaţie în care totuşi debitorul faţă de care creditorul a renunţat va fi obligat
să răspundă în solidar cu cei rămaşi obligaţi solidar. Astfel, în art. 1457 NCC ( art.1054 Codul civil din1864)3
se dispune: „(1) Pierderea ocazionată de insolvabilitatea unuia dintre codebitorii solidari se suportă de către
ceilalţi codebitori în proporţie cu partea din datorie ce revine fiecăruia din ei. (2) Cu toate acestea, creditorul
care renunţă la solidaritate sau care consimte o remitere de datorie în favoarea unuia dintre codebitori
suportă partea din datorie ce ar fi revenit acestuia.”. În acest fel, debitorii rămaşi în solidaritate nu suferă ca
urmare a renunţării la solidaritate consimţită numai în beneficiul unuia sau unora dintre ei4.
Renunţarea la solidaritatea pasivă este tacită când aceasta rezultă din interpretarea voinţei creditorului,
în anumite situaţii cum sunt:
a. Creditorul face menţiunea pe chitanţa liberatorie că acea plată reprezintă partea debitorului care a
făcut-o. În acest sens art. 1453 alin. 3 lit. a) NCC (art.1050 alin.1şi 2 Codul civil din 1864)5 dispune: „ De
asemenea, creditorul renunţă la solidaritate atunci când: a) fără a-şi rezerva beneficiul solidarităţii în raport
cu debitorul solidar care a făcut plata, menţionează în chitanţă că plata reprezintă partea acestuia din urmă
1
Art.1053 alin. 2 Codul civil din 1864 prevedea: ,,Dacă unul dintre codebitori este nesolvabil, atunci pierderea cauzată de
nesolvabilitatea acestuia cu analogie (proporţional – s.n.) între ceilalţi codebitori solvabili şi între acela care a făcut plata”
2
Art.1049 Codul civil din 1864 prevedea: „Creditorul, care consimte a se împărţi datoria în privinţa unuia din codebitori, conservă
acţiunea solidară în contra celorlalţi debitori, dar cu scăzământul părţii debitorului, pe care l-a liberat de solidaritate”.
3
Art.1054 Codul civil din1864 prevedea: Când creditorul a renunţat la solidaritate în favoarea unui sau mai mulţi din debitori, dacă
unul sau mai mulţi din ceilalţi codebitori devin nesolvabili, partea acestora se va împărţi cu analogie (proporţional, s.n.) între toţi
ceilalţi codebitori, cuprinzându-se şi acei care au fost descărcaţi de solidaritate”.
4
T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.382; L. Pop – op.cit., p.189; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.410.
5
Art.1050 alin.1 Codul civil din 1864 prevedea:,, Creditorul care primeşte separat partea unuia din debitori fără ca în chitanţă să-şi
rezerve solidaritatea sau drepturile sale în genere, nu renunţă la solidaritate decât în privinţa acestui debitor” iar în alin.2 al art.1050
Codul civil din 1864) se precizează: „Nu se înţelege că creditorul a renunţat la solidaritate în favoarea unui debitor, când primeşte de
la el o sumă egală cu partea ce e dator, dacă chitanţa nu zice că acea sumă este primită pentru partea debitorului”.

189
din obligaţia solidară. Dacă plata are ca obiect numai o parte din dobânzi, renunţarea la solidaritate nu se
întinde şi asupra dobânzilor neplătite ori asupra capitalului decât dacă plata separată a dobânzilor, astfel
menţionată în chitanţă, se face timp de 3 ani’’;
b. Chemarea în judecată numai a unuia dintre creditorii solidari pentru partea lui şi obţinerea unei
hotărâri judecătoreşti de obligare a acestuia la plată sau o achiesare din partea debitorului solidar.
De reţinut că simpla chemare în judecată numai a unuia dintre codebitori nu înseamnă renunţarea la
solidaritate, întrucât până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti sau achiesarea
codebitorului urmărit, creditorul îşi poate completa acţiunea pretinzând întreaga datorie de la codebitorul
urmărit1. În acest sens art. 1453 alin. 3 lit. b) NCC (art.1050 alin.3 Codul civil din 1864)2 dispune: „(3) De
asemenea, creditorul renunţă la solidaritate atunci când:… b) cheamă în judecată pe unul dintre codebitorii
solidari pentru partea acestuia, iar cererea având acest obiect este admisă.”.

4.4. Obligaţiile indivizibile

4.4.1. Noţiune.
Obligaţia indivizibilă3 a fost definită în doctrină, ca fiind acea obligaţie care datorită obiectului ei sau
convenţiei părţilor, nu poate fi împărţită între subiectele ei active sau pasive4.
Definiţia legală a obligaţiei indivizibile este dată de art. 1424 NCC,( art.1057 şi art.1058 Codul civil
din 1864)5 care dispune: ,, Obligaţia este divizibilă de plin drept, afară numai dacă indivizibilitatea nu a fost
stipulată în mod expres ori dacă obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială
sau intelectuală”.
Problema indivizibilităţii apare în cazul obligaţiilor cu o pluralitate de subiecte întrucât în situaţia unei
obligaţii pure şi simple (cu un creditor şi un debitor) o asemenea obligaţie va fi executată în întregime,
întocmai ca o obligaţie indivizibilă, creditorul neputând fi obligat să primească o plată fracţionată, aceasta ar
contraveni principiului consacrat în art. 1490 NCC (art.1101 Codul civil din1864) – al indivizibilităţii plăţii.
În cazul în care obligaţia este indivizibilă, indiferent de câţi creditori sau debitori sunt, fiecare creditor
va putea cere în întregime plata datoriei şi fiecare debitor va putea fi ţinut să execute întreaga prestaţie. Într-o
asemenea ipoteză, plata făcută de un debitor obligat indivizibil va stinge datoria faţă de toţi ceilalţi codebitori.
Din definiţia legală a obligaţiei indivizibile cât şi din definiţia doctrinară rezultă că izvoarele
indivizibilităţii sunt: natura prestaţiei care formează obiectul obligaţiei şi voinţa părţilor.
Indivizibilitatea naturală (obiectivă) este cea care rezultă din natura prestaţiei. În această categorie
intră obligaţiile de a face – sunt indivizibile prin natura lor. De exemplu, într-un contract de vânzare-
cumpărare cu mai mulţi cumpărători care are ca obiect un bun individual determinat (un autoturism – de
exemplu) bunul poate fi predat numai în integritatea sa.
În cazul obligaţiilor de a nu face, indivizibilitatea este o regulă, abstinenţa nu poate fi parţială.

1
L. Pop – op.cit., p.190; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.411; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.201-202.
2
Art.1050 alin.3 Codul civil din 1864 prevedea: ,,Asemenea, din simpla cerere în judecată formulată în contra unuia din debitori
pentru partea sa, dacă acesta n-a aderat la cere (nu a recunoscut pretenţiile formulate în cerere, s.n.) sau dacă nu s-a dat o sentinţă de
condamnaţiune, nu se prezumă renunţarea la solidaritatea în favoarea acelui debitor”.
3
M.G. Rarincescu – op.cit., p.553-558; T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.274-276; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.411-413.
4
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.411; M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.696 şi urm.; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.188;
L. Pop – op.cit., p.163 şi urm.
5
Art.1057 Codul civil din 1864 prevedea: „Obligaţia este nedivizibilă când obiectul ei, fără a fi denaturat, nu se poate face în părţi
nici materiale, nici intelectuale” iar în art.1058 Codul civil din 1864 dispunea: „Obligaţia este încă nedivizibilă, când obiectul este
divizibil, dar părţile contractante l-au primit sub un raport de nedivizibilitate”

190
 În ipoteza obligaţiilor de a da, adică de a constitui sau a transfera un drept,, cu unele excepţii1, acestea
sunt divizibile. O asemenea obligaţie este divizibilă chiar dacă poartă asupra unui bun care nu poate fi
fracţionat din punct de vedere material, întrucât o asemenea obligaţie este divizibilă din punct de vedere
intelectual ori obligaţia este individuală când obiectul ei, fără a fi denaturat, nu se poate face în părţi nici
materiale nici intelectuale ( art. 1424 teza a II-a, NCC, respectiv art.1057 Codul civil din 1864).
Indivizibiltatea este voluntară (convenţională, subiectivă) când izvorul acesteia constă într-o convenţie ce
exprimă voinţa părţilor. În acest sens art. 1424 teza a I-a NCC,(art.1058 Codul civil din 1864)2 dispune:
„Obligaţia este divizibilă de plin drept, afară numai dacă indivizibilitatea nu a fost stipulată în mod expres..”.
Rezultă că sunt situaţii în care prestaţia este susceptibilă de divizare, dar părţile au convenit ca
executarea ei să fie făcută în întregime.
Indivizibilitatea voluntară poate fi expresă – când ea rezultă dintr-o formulare precum aceea că se
obligă solidar şi indivizibil sau poate fi tacită când rezultă cu certitudine dintr-o serie de împrejurări concrete –
de exemplu obligaţia pe care şi-au asumat-o mai mulţi întreprinzători de a edifica un cartier rezidenţial.
Prevederea expresă a indivizibilităţii într-o convenţie face ca să apară mai multe avantaje pentru
creditor cum ar fi: indivizibilitatea, ca şi solidaritatea, dă dreptul creditorului să pretindă de la oricare dintre
codebitori să execute prestaţia în întregime, mai mult, indivizibilitatea împiedică divizarea datoriei între
comoştenitorii debitorului obligaţi individual. Indivizibilitatea, în acest caz, se transmite la moştenitori,
(art.1425 NCC).
4.4.2. Efectele indivizibilităţii. În abordarea acestei problematici distingem între efectele produse de
indivizibilitatea activă (între creditori) şi cele produse în cadrul indivizibilităţii pasive (între debitori).
A. Efectele indivizibilităţii active.
Indivizibilitatea activă este de regulă una naturală şi apare în urma morţii creditorului unei creanţe cu
un obiect indivizibil, când titularii devin moştenitorii creditorului.
Principalul efect al indivizibilităţii active constă în aceea că fiecare dintre creditori poate cere
debitorului executarea integrală a prestaţiei ce formează obiectul obligaţiei indivizibile. În acest sens, art. 1425
alin. 2 NCC, (art.1064 alin.1 Codul civil din 1864)3 dispune: „Fiecare dintre debitori sau dintre moştenitorii
acestora poate fi constrâns separat la executarea întregii obligaţii şi, respectiv, fiecare dintre creditori sau
dintre moştenitorii acestora poate cere executarea integrală, chiar dacă obligaţia nu este solidară”.
Plata făcută oricăruia dintre creditori liberează pe debitor.
De asemenea, punerea în întârziere sau întreruperea prescripţiei efectuată numai de către unul din
creditori produce efecte faţă de toţi ceilalţi creditori.
Beneficiul creanţei aparţine tuturor creditorilor şi de aceea nici unul dintre creditori nu poate face acte
de dispoziţie cu privire la creanţă fără consimţământul celorlalţi – asemenea acte de dispoziţie pot fi: remiterea
de datorie, darea în plată, novaţia cu privire la întreaga creanţă etc.
În eventualitatea producerii unor asemenea acte de către un creditor, acestea nu vor fi opozabile faţă
de ceilalţi creditori, ei nefiind afectaţi de efectele lor. Debitorul va rămâne în continuare ţinut de întreaga
obligaţie numai pentru partea din aceasta de care a dispus creditorul prin remitere de datorie, novaţie sau
oricare alt act de dispoziţie.
B. Indivizibilitatea pasivă.

1
Excepţiile în care obligaţia de a da este indivizibilă sunt: servituţile şi ipotecile – art. 756 şi art.2343-2344 NCC (art.577 şi art.1746
alin.2 Codul civil din 1864).
2
Art.1058 Codul civil din 1864 prevedea: „Obligaţia este încă nedivizibilă, când obiectul ei este divizibil, dar părţile contractante l-au
privit sub un raport de nedivizibilitate”.
3
Art.1064 alin.1 Codul civil din 1864 prevede:,, „Fiecare din erezii creditorului poate pretinde în totalitate executarea obligaţiei
nedivizibile’’.

191
 Efectul principal al indivizibilităţii pasive este acela potrivit căruia fiecare debitor poate fi obligat să
execute în întregime prestaţia datorată. Acest principiu îşi găseşte reglementarea legală în prevederile art. 1425
NCC, (art.1062 Codul civil din 1864)
Indivizibilitatea pasivă, ca şi cea activă, se transferă moştenitorilor în situaţia în care un codebitor sau
mai mulţi încetează din viaţă. Această regulă rezultă cu pregnanţă din prevederile art. 1425 NCC, (art. 1063
Codul civil din 1864). Debitorul chemat în judecată pentru întreaga datorie poate cere un termen pentru
introducerea în cauză şi a celorlalţi codebitori, astfel încât condamnarea la executarea obligaţiei indivizibile să
se facă asupra tuturor debitorilor prin aceeaşi hotărâre judecătorească,( art. 1432 alin. 3 NCC).
În cazul în care un codebitor a fost obligat prin hotărâre judecătorească la plata întregii datorii,
constând într-o prestaţie indivizibilă, el are recurs împotriva celorlalţi codebitori pentru partea din datorie care
revine fiecăruia. În acest sens art. 1432 alin. 3 NCC, (art.1065 Codul civil din 1864)1 dispune: „Debitorul
chemat în judecată pentru totalitatea obligaţiei, poate cere un termen pentru a introduce în cauză pe ceilalţi
debitori, cu excepţia cazului în care prestaţia nu poate fi realizată decât de cel chemat în judecată, care, în
acest caz, poate fi obligat să execute singur întreaga prestaţie, având, însă, drept de regres împotriva
celorlalţi debitori.”.
Aşa cum se desprinde din conţinutul textului citat mai sus, în cazul indivizibilităţii pasive, debitorul
care este chemat în judecată poate introduce în cauză pe ceilalţi codebitori pentru a fi obligaţi împreună şi
deodată la executarea prestaţiei datorate iar în cazul solidarităţii pasive debitorul solidar îi poate chema în
proces pe ceilalţi codebitori solidari numai pentru a se întoarce împotriva lor pentru partea datorată de fiecare
dintre ei, cu acţiune în regres.
De asemenea, în articolul mai sus citat, se stipulează că în situaţia în care obligaţia este de aşa natură
încât nu poate fi executată decât numai de debitorul urmărit, acesta fiind obligat la plată, va avea regres
împotriva celorlalţi codebitori.
Potrivit art. 1432 alin. 4 NCC, punerea în întârziere a unui debitor nu îi afectează pe celţi codebitori,
însă profită celolalţi creditori. Suspendarea sau întreruperea prescripţiei faţă de unul dintre codebitori produce
efecte şi faţă de ceilalţi debitori, (art. 1433 NCC , respectiv art.1872 alin.2 Cod civil din 1864). 2

1
Art.1065 Codul civil din 1864 prevedea: „Eredele debitorului, fiind chemat în judecată pentru totalitatea obligaţiei, poate cere un
termen ca să pună în cauză şi pe coerezii săi, afară numai dacă debitul va fi de natură a nu putea fi achitat decât de eredele tras în
judecată, care atunci poate fi osândit singur, rămânându-i recurs în contra erezilor”.
2
A se vedea: L. Pop – op.cit., p.167; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.413; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.191-192.

192
 C U R S U L XIII

GARANTAREA OBLIGAŢIILOR

1. Generalităţi privind garanţiile

1.1.Noţiunea de garantare a obligaţiilor
Orice obligaţie asumată are ca finalitate realizarea ei prin executare. Pe parcursul derulării raportului
obligaţional pot apărea o serie de situaţii precum insolvabilitatea1 debitorului care pune în pericol realizarea
creanţei creditorului.
Garantarea obligaţiei este o măsură de asigurare a executării acesteia2.
Aşa după cum este cunoscut, una din funcţiile generale ale patrimoniului o constituie faptul că el este
un gaj general al creditorilor chirografari potrivit prevederilor art. 2324 alin. 1 NCC, (art.1718 Codul civil
din 1864), care dispun că „Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile,
prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi..”
Această prevedere legală instituie un gaj comun care aparţine tuturor creditorilor chirografari, ceea ce
presupune o egalitate juridică între aceştia. Consecinţa unei asemenea stări de lucruri este aceea că într-o
eventuală insuficienţă a sumelor obţinute în cadrul executării silite, sumele astfel obţinute se împart
proporţional cu valoarea creanţelor fiecărui creditor. Acest aspect reiese cu pregnanţă din prevederile art. 2326
NCC, ( art.1719 Codul civil din 1864), potrivit cu care: „Preţul bunurilor debitorului se împarte între creditori
proporţional cu valoarea creanţei fiecăruia, afară de cazul în care există între ei cauze de preferinţă ori
convenţii cu privire la ordinea îndestulării lor. (2) Creditorii care au acelaşi rang au deopotrivă drept la
plată, proporţional cu valoarea creanţei fiecăruia dintre ei’’.
Reamintim că dreptul de gaj general conferă creditorilor anumite prerogative cum ar fi:
a. dreptul creditorilor de a lua anumite măsuri de conservare a unor elemente ale patrimoniului
debitorului (sechestru asigurator, întreruperea unei prescripţii ce curge împotriva debitorului etc.).
b. dreptul creditorilor de a interveni în înlăturarea actelor de neglijenţă a debitorului în executarea
propriilor lui drepturi (acţiunea oblică sau subrogatorie) sau pentru înlăturarea unor acte frauduloase încheiate
de debitor cu scopul evident de a-şi mări insolvabilitatea (acţiunea pauliană sau revocatorie).
c. dreptul creditorilor de a cere executarea silită asupra bunurilor din patrimoniul debitorului urmărit.
Toate aceste prerogative nu sunt în măsură să apere pe creditor împotriva riscului insolvabilităţii
debitorului şi de aceea au fost reglementate garanţiile care consolidează poziţia creditorilor în favoarea cărora
au fost instituite.
Aşa cum se sublinia în literatura de specialitate3 „În adevăr, în linii mari, prin garanţii, fie că se
înlătură egalitatea dintre creditori, unii dintre ei fiind puşi într-o situaţie privilegiată, de preferinţă faţă de
alţii, fie că se adaugă la gajul general, format din patrimoniul debitorului, un alt gaj general alcătuit din

1
Insolvabilitatea este definită ca acea „stare deficitară a patrimoniului debitorului concretizată în depăşirea valorică a elementelor
active de către elementele pasive, având drept consecinţă imposibilitatea, pentru creditorii acestuia de a obţine prin executare silită
plata datoriilor ajunse la scadenţă” (M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.516).
2
A se vedea şi: Gh. Nedelschi – „Curs de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Bucureşti, 1956; Fr. Deack – „Curs de drept
civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Bucureşti, 1960; P. Demetrescu – „Teoria generală a obligaţiilor”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1966; V.D. Zlătescu – „Garanţiile creditorului”, Editura Academiei, Bucureşti, 1970; R. Sanilevici – „Drept
civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Iaşi, 1976; T.R. Popescu, P. Anca – op.cit., p.342-344; L. Pop – op.cit., p.337 şi urm.; C.
Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.415 şi urm.; I. Adam – op.cit., p. 560-561; V. Stoica – „Drept civil. Drepturile reale principale”, vol.
I, Editura „Humanitas”, Bucureşti, 2004, p.90-94; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.273 şi urm.
3
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.416.

193
patrimoniul unei alte persoane, care se obligă să îndeplinească, ea, obligaţiile debitorului, în cazul în care
aceasta nu şi le va executa”.
În doctrină au fost formulate mai multe definiţii1 privind garantarea obligaţiilor, noi achiesând la aceea
care ni se pare a fi mai completă, potrivit căreia garanţiile sunt: „acele mijloace juridice, dincolo de limitele
dreptului de gaj general şi în plus faţă de acest drept, conferă creditorului garantat anumite prerogative
suplimentare constând, de regulă, fie într-o prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie în posibilitatea ca în caz de
neexecutare din partea debitorului, să urmărească pe o altă persoană, care s-a angajat, să execute ea
obligaţia ce revenea debitorului”2.
Din cele prezentate mai sus rezultă, aşa cum pe bună dreptate se sublinia în literatura de specialitate3
că „Funcţia esenţială a garanţiilor este de a atenua sau de a elimina riscul pierderii care decurge pentru
creditor din insolvabilitatea debitorului”.
1.2. Reglementarea juridică
În ceea ce priveşte reglementarea juridică a garanţiilor ea se regăseşte în:
- Noul Cod civil4: Cartea a V-a. Despre obligaţii,Titlul X „Garanţiile personale’’, Titlul XI
,,Privilegiile şi garanţiile reale”;
- Legi speciale:
- Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice5 , modificată
prin Legea nr.161/20036;
- Legea nr.190/1999 privind creditul ipotecar7;
- Codul de procedură fiscală8, cu modificările ulterioare;
- Ordonanţa Guvernului nr.22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor
publice stabilite prin titluri executorii9;
- Art.409 Cod de procedură civilă privind ordinea de preferinţă a unor categorii de creanţe;
- Legea nr.22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în
legătură cu gestionarea bunurilor, modificată prin Legea nr.54/1994.
1.3. Clasificarea garanţiilor
Clasificarea garanţiilor se face de regulă în două mari grupe:
a. Garanţiile personale ce reprezintă de fapt un angajament pe care, o terţă persoană decât debitorul
principal, şi-l asumă faţă de creditor de a executa obligaţia acestuia, în situaţia în care debitorul principal nu o
va face.
Fidejusiunea (cauţiunea) este cea mai importantă garanţie personală care prin asumarea ei devine un
accesoriu al obligaţiei principale.

1
V.D. Zlătescu – „Garanţiile creditorului”, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, p.31, defineşte garanţiile ca fiind „toate acele
mijloace, extrinseci raportului de obligaţie, dar care vin să se alăture acestuia, spre a contribui la conservarea anumitor bunuri în
vederea executării silite, la asigurarea executării reale a obligaţiei sau la despăgubirea creditorului, în cazul în care executarea reală
nu mai are loc”. Cu privire la analiza critică a acestei definiţii a se vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.416-417; R.I. Motica, E.
Lupan – op.cit., p.274, nota 1, subsol. A se vedea de asemenea: M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.490-491.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.416.
3
T. Turcu, L. Pop – „Contractele comerciale. Formare şi executare. Introducere în teoria şi practica dreptului contractelor
comerciale speciale. Formarea contractelor”, vol. I, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 1997, p.182; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit.,
p.274.
4
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial nr.505 din 15 iulie 2011
5
Publicată în Monitorul Oficial nr.236 din 27 mai 1999, modificată inclisiv prin Legea nr. 17/2011.
6
Prin art. 230 alin. 1 lit. u) din Legea nr.17/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (publcată în
Monitorul Oficial nr.409 din 10 iunie 2011) a fost abrogat Titlul VI , ,Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare’’.
7
Publicată în Monitorul Oficial nr.611/1999.
8
Adoptat prin Ordonanţa Guvernului nr.92/2003, publicată în Monitorul Oficial nr.94/2003.
9
Publicată în Monitorul Oficial nr.81/2002, modificată prin Legea nr.110/2007, publicată în Monitorul Oficial nr.300/2007.

194
 b. Garanţiile reale care constau în afectarea specială a unui bun pentru a garanta o obligaţie, prin
instituirea unui drept real accesoriu, de garanţie, referitor la acest bun. Acest drept real conferă creditorului atât
un drept de preferinţă cât şi un drept de urmărire cu privire la bunul care constituie obiect al garanţiei. Aceste
garanţii reale sunt: gajul, ipoteca şi privilegiile reale.
Potrivit prevederilor art.149 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil,, Îndeplinirea
unei obligaţii patrimoniale poate fi garantatăde către debitor sau de către terţ prin constituirea unei garanţii
personale ori a unei garanţii reale. De asemenea obligaţiile pot fi garantate prin anumite privilegii,
prevăzute de lege’’.
2. Garanţiile personale. Fidejusiunea (cauţiunea personală).1
2.1.Generalităţi.
În conformitate cu prevederile art. 2279 NCC garanţiile personale sunt fideiusiunea (adică un contract
numit) şi garanţiile autonome (precum scrisoarea de garanţie şi scrisoarea de confort ca acte juridice
unilaterale numite). În acelaşi articol se mai precizează şi ,,alte garanţii prevăzute de lege’’( de exemplu
garantarea obligaţilor sociale prevăzută de art. 1889 alin.1 NCC).

2.2. Noţiune.
Fidejusiunea , până la apariţia noului Cod civil, nu avea o definiţie legală iar doctrina a definit-o ca
fiind „un contract prin care o persoană numită fideiusor se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute
obligaţia celui pentru care garantează, dacă acesta nu o va executa”.2
Noul Cod civil defineşte fideiusiunea , în art. 2280, ca fiind ,,…contractul prin care o parte,
fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să
execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o
execută’’.
Din conţinutul definiţiei rezultă următoarele caracteristici ale fidejusiunii şi anume:
- fidejusiunea (cauţiunea) este un contract;
- părţile contractului sunt fidejusorul şi creditorul unui debitor;
- fidejusorul, în cazul în care debitorul pentru care garantează, devine insolvabil, va executa obligaţia
acestuia din urmă faţă de creditor.
Poate fi fidejusor, în sensul că poate încheia un contract de fidejusiune cu creditorul, orice persoană,
chiar în lipsa unei dispoziţii exprese sau chiar fără ştirea debitorului principal. Mai mult, o persoană se poate
angaja fidejusor chiar şi pentru fidejusorul debitorului principal.
În acest sens art. 2283 NCC, ( art.1655 alin.1 şi 2 Codul civil din 1864), dispune: ,,Fideiusiunea poate
fi contractată fără ştiinţa şi chiar împotriva voinţei debitorului principal.”.
Fidejusiunea este reglementată prin art. 2280-2320 NCC, (art.1652-1684 Codul civil din 1864).
2.3. Felurile fidejusiunii rezultă din analiza textelor cuprinse în art.1652 şi art.1675-1678 Cod civil
care consacră trei feluri de fidejusiune:

1
C. Irimia, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole, art.1-2664, (Coordonatori: Fl.A. Baias, E Chelaru, R Constantinovici, I.
Macovei,) Editura C.H.Bek, Bucureşti, 2012, p. 1492-1504; A. G. Uluitu, în Noul Cod civil.Note.Corelaţii. Explicaţii. Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p.825-838.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.420. Pentru alte definiţii ale fidejusiunii a se vedea: M.B. Cantacuzino – „Elementele dreptului
civil”, Editura „All”, Bucureşti, 1998, p.520; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – „Tratat de drept civil român”, vol.
II, Editura „Naţională” S. Ciornei, Bucureşti, 1929, p.1040; P.M. Cosmovici – „Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Cod civil.”,
Editura „All”, Bucureşti, 1998, p.404; I. Dogaru, P. Drăghici – „Drept civil. Teoria Generală a obligaţiilor. Curs de bază”, Editura
„Themis – Fundaţia Europeană Titulescu”, filiala Craiova, 2000, p.509; L. Pop – „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Tratat”,
Ediţia a II-a, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1998, p.404; M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.459; R.I. Motica, E. Lupan –
op.cit., p.276; Ioan Ciochină- Barbu, op. cit. p.257.

195
 a. Convenţională – situaţie în care părţile unui raport obligaţional, creditorul şi debitorul convin să
aducă un garant (fidejusor) pentru a garanta executarea obligaţiei asumate de debitor.
b. Obligatorie atunci când aceasta este impusă prin lege (legală – ipoteza în care debitorul este obligat
printr-o dispoziţie a legii să aducă un fidejusor pentru a garanta executarea obligaţiei ce-i revine cum fi situaţia
prevăzută în art.10 din Legea nr.22/1969, republicată), şi dispusă de instanţa judecătorească (judecătorească
– adică fidejusiunea impusă de instanţa de judecată conform art.279, art.300 alin.3 şi 5, şi art.325 Cod de
procedură civilă).
c. Asimilată reglementată de art. 2292 NCC potrivit căreia: ,,În cazul în care o parte se angajează faţă
de altă parte să acorde un împrumut unui terţ, creditorul acestui angajament este considerat fideiusor al
obligaţiei de restituire a împrumutului’’. În situaţia unei fideiusiuni asimilate trebuie avut în vedere scopul
actului juridic încheiat între părţi, şi anume acela de a garanta împrumutul.
Această clasificare a fidejusiunii în convenţională, obligatorie şi asmilată nu afectează caracterul
contractual al fidejusiunii, care ia naştere numai printr-o convenţie încheiată între creditor şi fidejusor. Atât
legea cât şi instanţa judecătorească impun numai aducerea unui fidejusor pentru a garanta executarea
obligaţiei, dar nici legea şi nici instanţa nu-l pot obliga pe acesta din urmă, împotriva voinţei sale să garanteze
executarea obligaţiei debitorului principal1.
2.4. Caracterele juridice ale contractului de fidejusiune
Analiza celor prezentate mai sus evidenţiază faptul că fidejusiunea este un contract accesoriu,
consensual, unilateral ,oneros sau cu titlu gratuit.
a. Caracterul accesoriu al contractului de fidejusiune este în raport cu obligaţia principală pe care o
are debitorul faţă de creditor, pentru garantarea executării. Acest caracter de accesorietate generează o saerie
de consecinţe în sensul că:
 Fidejusiunea va avea natura juridică a obligaţiei principale, garantate
(conform principiului „accesorium sequitur principale”) în ceea ce priveşte condiţiile referitoare la validitate
şi cele privind stingerea ei. De regulă fidejusiunea (cauţiunea) se instituie pentru o obligaţie validă.
Fidejusiunea poate avea ca obiect şi garantarea unei obligaţii anulabile în virtutea unei excepţii
personale a debitorului ca în cazul minorităţii. În acest sens 2288 NCC, (art.1653 alin.1 şi 2 Codul civil din
1864) dispune: „(1) Fidejusiunea nu poate exista decât pentru o obligaţie validă.(2) Se pot, însă, garanta prin
fideiusiune obligaţii naturale, precum şi cele de care debitorul principal se poate libera invocând
incapacitatea sa, dacă fideiusorul cunoştea aceste împrejurări. (3) De asemenea, fideiusiunea poate fi
constituită pentru o datorie viitoare sau condiţională”.
Într-o asemenea situaţie ca cea reglementată de alin. 2 al 2288 NCC obligaţia fidejusorului va continua
să existe chiar dacă obligaţia principală a fost anulată2.
• Fidejusiunea nu poate fi mai mare decât întinderea datoriei debitorului şi nici nu poate fi făcută în
condiţii mai oneroase. Dacă fidejusiunea este făcută în condiţii mai oneroase ea va fi valabilă numai în limitele
obligaţiei principale.
De asemenea, cauţiunea poate fi constituită numai pentru o parte a datoriei şi în conţii mai puţin
oneroase. Acest caracter juridic se desprinde în mod evident din prevederile art. 2289 NCC,( art.1654 Codul
civil din 1864), care dispune:,, (1)Fideiusiunea nu poate fi extinsă peste limitele în care a fost contractată. (2)
Fideiusiunea care depăşeşte ceea ce este datorat de debitorul principal sau care este contractată în condiţii
mai oneroase nu este valabilă decât în limita obligaţiei principale”, iar art.2291 NCC prevede: ,,Fideiusiunea
poate fi contractată pentru o parte din obligaţia principală sau în condiţii mai puţin oneroase’’.

1
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.420; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.277, Ioan Ciochină-Barbu, op. cit. p.258.
2
M. B. Cantacuzino – op.cit., p.591; C.Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.420; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.278.

196
 • În ipoteza în care fidejusorul s-a obligat să garanteze o sumă determinată, garanţia nu se poate
întinde peste această limită. În acest sens art.2290 NCC, (art.1657 Codul civil din 1864) dispune: „(1) În lipsa
unei stipulaţii contrare, fideiusiunea unei obligaţii principale se întinde la toate accesoriile acesteia, chiar şi
la cheltuielile ulterioare notificării făcute fideiusorului şi la cheltuielile aferente cererii de chemare în
judecată a acestuia. (2) Fideiusorul datorează cheltuielile avansate de creditor pentru introducerea acţiunilor
împotriva debitorului principal numai în cazul în care creditorul l-a înştiinţat din timp pe fideiusor.”.
b. Fidejusiunea este un contract încheiat ad validitatem, adică simplul acord de voinţă al părţilor nu
este suficient pentru încheierea valabilă a sa. Forma scrisă se impune ex legis. Potrivit prevederilor art. 2282
NCC,( art.1656 Codul civil din 1864) „Fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuie asumată în mod expres printr-
un înscris, autentic sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute’’.
c. Fidejusiunea este un contract unilateral întrucât dă naştere la obligaţii numai în sarcina
fidejusorului, aceea de a garanta datoria debitorului faţă de creditorul său.
d. Fidejusiunea este un contract cu titlu gratuit atunci când fidejusorul nu urmăreşte să obţină o
contraprestaţie de la creditorul cu care a încheiat convenţia, dar poate fi şi un act încheiat cu titlu oneros când
acest se încheie ,, în schimbul unei remuneraţii’’(art. 2280 NCC)
2.5. Condiţiile speciale necesare a fi îndeplinite de fidejusor.
Fideiusiunea, fiind un contract, aceasta presupune că pentru a putea fi valabil încheiat este necesar a fi
îndeplinite toate condiţiile generale privind valabilitatea încheierii unui act juridic, respectiv: existenţa unui
consimţământ al părţilor valabil exprimat, un obiect determinat, capacitatea de a contracta cât şi un scop licit.
Potrivit prevederilor art. 2285 NCC,( art.1659 Codul civil din 1864) în situaţia în care debitorului îi
revine obligaţia de a aduce un fidejusor (obligaţia de a da siguranţa) acesta trebuie să prezinte o persoană
capabilă de a se obliga (s.n.), să fie solvabilă („ care are în România bunuri suficiente pentru a satisface
creanţa) şi să aibă domiciliul în România’’. Aceste condiţii speciale trebuie îndeplinite de fideiusor şi în cazul
fidejusiunii legale sau judecătoreşti potrivit prevederilor art. 2281 NCC (art.1675 Codul civil din 1864).
În conformitate cu prevederile art. 2285 teza a II-a, NCC (art.1661 alin.1 Codul civil din 1864), ,,Dacă
vreuna din aceste condiţii nu este îndeplinită, debitorul trebuie să prezinte un alt fideiusor’’. Această ultimă
regulă nu se aplică atunci când creditorrul a cerut ca fideiusor o anumită persoană, potrivit art. 2285 alin. 2
NCC (art.1661 alin.2 Codul civil din 1864).
Prin fideiusiune se pot garanta orice fel de obligaţii, inclusiv cele intuitu personae. Pot fi garantate atât
obligaţiile existente, cele viitoare sau chiar şi cele eventuale, În acest sens art. 2288 NCC, (art. 1653 Codul
civil din 1864) dispune: ,, (1) Fideiusiunea nu poate exista decât pentru o obligaţie valabilă. (2) Se pot, însă,
garanta prin fideiusiune obligaţii naturale, precum şi cele de care debitorul principal se poate libera invocând
incapacitatea sa, dacă fideiusorul cunoştea aceste împrejurări. (3) De asemenea, fideiusiunea poate fi
constituită pentru o datorie viitoare sau condiţională’’1.
2.6. Efectele fidejusiunii.
Efectele fidejusiunii sunt analizate în funcţie după cum acestea se produc: a. în raporturile dintre
creditor şi fidejusor; b. în raporturile dintre fidejusor şi debitorul principal; c. în raporturile dintre fidejusori,
dacă sunt mai mulţi.
2.6.1. Raporturile dintre creditor şi fidejusor.
Efectele ce se produc în raporturile dintre creditor şi fidejusor sunt cele ce izvorăsc din contractul de
fidejusiune încheiat între cele două părţi şi care este dominat de principiul, conform căruia în cazul în care
debitorul principal nu-şi execută obligaţia, creditorul poate să urmărească direct pe fidejusor, fără ca această
urmărire să fie condiţionată de urmărirea mai întâi a debitorului principal.

1
A se vedea art.10 din Legea nr.22/1969, republicată.

197
 În acest sens art. 2293 NCC dispune: „Fideiusorul nu este ţinut să îndeplinească obligaţia debitorului
decât dacă acesta nu o execută ”.
După cum este cunoscut obligaţia fidejusorului este una accesorie, situaţie care-i permite acestuia să
poată invoca unele excepţii privind urmărirea începută de creditor împotriva sa şi anume: beneficiul de
discuţiune şi beneficiul de diviziune.
Cele două excepţii sunt specifice fidejusiunii, dar fidejusorul mai poate invoca şi alte excepţii ce
decurg din contractul de fidejusiune, de ordin general sau de ordin personal.
A. Beneficiul de discuţiune a fost definit ca fiind „acea facultate pe care legea o conferă fidejusorului,
de a cere creditorului, care s-a îndreptat cu urmărirea împotriva sa, să urmărească mai întâi bunurile
debitorului şi numai după aceea, dacă nu se va fi îndestulat, să-l urmărească pe el”1.
Potrivit art. 2294 alin. 1 NCC, numai ,,fideiusorul convenţional sau legal are facultatea de a cere
creditorului său să urmărească mai întâi bunurile debitorului principal, dacă nu a renunţat la acest beneficiu
în mode expres, (art.1662-1663 Codul civil din 1864) .
Fideiusorul judiciar nu poate cere urmărirea bunurilor debitorului principal sau ale vreunui alt
fideiusor (art. 2294 alin. 2 NCC).
În vederea admiterii unei asemenea excepţii legea impune anumite condiţii:
• Invocarea excepţiei beneficiului în discuţiune trebuie făcută înainte de a se fi trecut la judecarea în
fond a procesului conform art. 2295 alin. 1, teza I NCC (art.1663 Codul civil din 1864) „Fideiusorul care se
prevalează de beneficiul de discuţiune trebuie să îl invoce înainte de judecarea fondului procesului…’’.
• Fidejusorul are obligaţia să indice creditorului bunurile debitorului principal care pot fi urmărite şi să
avanseze cheltuielile necesare urmăririi acestor bunuri, conform art. 2295 alin.1 teza a II-a NCC (art.1664
alin.1 Codul civil din 1864) „…să indice creditorului bunurile urmăribile ale debitorului principal şi să
avanseze acestuia sumele necesare urmăririi bunurilor”.
• Bunurile debitorului principal indicate de fidejusor să fie situate în România,,,… care are în
România bunuri suficiente pentru a satisface creanţa…’’, (art. 2285 NCC).
Beneficiul de discuţiune nu se va putea invoca:
- când fidejusorul a renunţat la acest beneficiu ori când s-a obligat solidar cu debitorul principal, în
acest din urmă caz aplicându-se regulile solidarităţii. În acest sens art. 2300 NCC,( art.1662 Codul civil din
1864, teza a II-a) dispune:,, Atunci când se obligă împreună cu debitorul principal cu titlu de fideiusor solidar
sau de codebitor solidar, fideiusorul nu mai poate invoca beneficiile de discuţiune şi de diviziune’’.
- când fidejusiunea este dispusă de instanţa de judecată. În acest sens art. 2294 alin. 2 NCC, (art.1677
Codul civil din1864) dispune: „Fideiusorul judiciar nu poate cere urmărirea bunurilor debitorului principal
sau ale vreunui alt fideiusor’’.
B. În doctrină beneficiul de diviziune a fost definit ca fiind „o facultate recunoscută fidejusorului în
ipoteza în care există mai mulţi fidejusori, care garantează faţă de unul şi acelaşi creditor pentru una şi
aceeaşi datorie”2.
În sensul definiţiei date mai sus sunt şi prevederile art. 2297 NCC, ( art.1666 Codul civil din 1864)
care dispune: „Atunci când mai multe persoane s-au constituit fideiusori ai aceluiaşi debitor pentru aceeaşi
datorie, fiecare dintre ele este obligată la întreaga datorie şi va putea fi urmărită ca atare, însă cel urmărit
poate invoca beneficiul de diviziune, dacă nu a renunţat în mod expres la acesta.”.

1
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.422. Pentru alte definiţii a se vedea: R.I. Motica – op.cit., p.280; M.N. Costin, C.M. Costin –
op.cit., p.74.I. Ciochină-Barbu, op. cit. p.261.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.423. Pentru alte definiţii a se vedea: R.I. Motica, E. Pupan – op.cit., p.281; M.N. Costin, C.M.
Costin – op.cit., p.74-75.

198
 Din cuprinsul prevederii legale se desprinde regula potrivit căreia fiecare dintre fidejusori răspunde
pentru datoria întreagă, în sensul că permite creditorului să se adreseze unuia dintre fidejusori pentru tot.
De la acest principiu legiuitorul a instituit o excepţie şi anume excepţia beneficiului de diviziune.
Această excepţie este cuprinsă în 2294 NCC,( art.1667 alin.1 Codul civil din 1864, teza I-a), potrivit
căruia ,,Prin efectul beneficiului de diviziune, fiecare fideiusor poate cere creditorului să îşi dividă mai întâi
acţiunea şi să o reducă la partea fiecăruia”.
Beneficiul de diviziune nu poate fi invocat dacă fidejusorul a renunţat la el potrivit art. 2294, teza a II-
a NCC, (art.1667 alin.1 Cod civil) sau dacă printr-o convenţie s-a prevăzut o clauză de solidaritate între
fidejusori, care poate fi apreciată tot ca o renunţare la beneficiul de diviziune.
C. Fidejusorul poate invoca şi excepţiile de ordin general precum cele personale care decurg din
însuşi contractul de fidejusiune – cum ar fi cele privind validitatea contractului, clauzele menţionate în
contract referitoare la întinderea garanţiei, termen, condiţii.
De asemenea, fidejusorul poate invoca „excepţiile inerente” obligaţiei debitorului principal care se
reflectă asupra obligaţiei accesorie de garanţie a fidejusorului cum ar fi valabilitatea obligaţiei principale,
clauzele contractuale privind condiţiile executării etc. În această categorie nu sunt cuprinse excepţiile „curat
personale” ale debitorului principal cum ar fi nulitatea relativă a obligaţiei principale pentru vicii de
consimţământ sau pentru incapacitate de exerciţiu.
În acest sens art. 2296 NCC, ( art.1681 Codul civil din 1864) dispune: „Fideiusorul, chiar solidar,
poate opune creditorilor toate mijloacele de apărare pe care le putea opune debitorul principal, afară de cele
care îi sunt strict personale acestuia din urmă sau care sunt excluse prin angajamentul asumat de fideiusor.”.
2.6.2. Raporturile dintre fidejusor şi debitorul principal.
Efectele fideiusiunii în raporturile dintre fideiusor şi debitorul principal sunt reglementate în art. 2305-
2312 NCC,( art.1669-1673 Codul civil din 1864).
În cazul în care fideiusorul a plătit datoria el are o acţiune în regres împotriva debitorului, indiferent
dacă a garantat cu ştiinţă sau fără ştiinţa debitorului. Este situaţia reglementată de art. 2306 NCC, ( art.1669
alin.1 Codul civil din 1864) care dispune: „Fideiusorul care s-a obligat cu acordul debitorului poate cere
acestuia ceea ce a plătit, şi anume capitalul, dobânzile şi cheltuielile, precum şi daunele interese pentru
repararea oricărui prejudiciu pe care acesta l-a suferit din cauza fideiusiunii. El poate, de asemenea, să ceară
dobânzi pentru orice sumă pe care a trebuit să o plătească creditorului, chiar dacă datoria principală nu
producea dobânzi. (2) Fideiusorul care s-a obligat fără consimţământul debitorului nu poate
recupera de la acesta decât ceea ce debitorul ar fi fost ţinut să plătească, inclusiv daune-interese dacă
fideiusiunea nu ar fi avut loc, afară de cheltuielile subsecvente
notificării plăţii, care sunt în sarcina debitorului.”.
De regulă, fidejusorul poate recupera de la debitor atât suma plătită creditorului cât şi cheltuielile
făcute de dânsul după notificarea debitului începerea urmăririi de către creditor: fidejusorul va putea pretinde
capitalul, dobânzile şi cheltuielile precum şi daune-interese pentru repararea oricărui prejudiciu pe care l-a
suferit. În reglementarea actuală se face distincţia între ipoteza în care garanţia a fost constituită cu
consimţământul debitorului şi cea în care debitorul nu şi- a dat consimţământul. Astfel potrivit alin. 2 al art.
2306 NCC regresul se limitează la ceea ce debitorul era obligat efectiv să plătească inclusiv daunele –interese
dacă fideiusiunea nu ar fi avut loc,
În principiu, temeiul legal al regresului fidejusorului îl constituie prevederile cuprinse în art. 2305
NCC,( art.1108 pct.3 coroborate cu cele ale art.1670 Codul civil din 1864) care prevăd subrogaţia legală în
dreptul creditorului plătit. Astfel în 2305 NCC, (art.1670 Codul civil din 1864) se dispune: „Fideiusorul care a
plătit datoria este de drept subrogat în toate drepturile pe care creditorul le avea împotriva debitorului’’.
De asemenea, fidejusorul poate uza şi o acţiune întemeiată pe mandat ori pe gestiunea de afaceri.

199
 În art. 2308 NCC, (art.1671 Codul civil din 1864),este reglementată situaţia în care fidejusorul a plătit
întreaga datorie când garantase pentru mai mulţi debitori ce erau ţinuţi solidar pentru una şi aceeaşi datorie.
Astfel în acest articol se dispune în mod expres: „Când pentru aceeaşi datorie sunt mai mulţi debitori
principali care s-au obligat solidar, fideiusorul care a garantat pentru toţi are împotriva oricăruia dintre ei
acţiune în restituire pentru tot ceea ce a plătit.
În conformitate cu prevederile art. 2310 NCC, ( art.1672 Codul civil din 1864), fidejusorul pierde
dreptul la o acţiune în regres dacă:
- a efectuat plata către creditor dar nu l-a înştiinţat pe debitor şi acesta din urmă plăteşte şi el, a doua
oară, pe creditor. Într-o asemenea ipoteză fidejusorul va putea pretinde creditorului suma ce i-a plătit-o în
numele şi pentru debitor;
- a plătit datoria fără să fi fost urmărit şi fără să-l fi înştiinţat pe debitor, care ar fi putut face dovada că
avea mijloacele necesare stingerii datoriei (invocând compensaţia, prescripţia etc.). În acest caz fidejusorul va
putea cere restituirea de către creditor a plăţii ce i-a fost făcută.
În sensul celor prezentate mai sus art. 2310 NCC dispune:,, (1) Fideiusorul care a plătit o datorie nu
are acţiune împotriva debitorului principal care a plătit ulterior aceeaşi datorie fără ca fideiusorul să-l fi
înştiinţat cu privire la plata făcută. (2) Fideiusorul care a plătit fără a-l înştiinţa pe debitorul principal nu are
acţiune împotriva acestuia dacă, la momentul plăţii, debitorul avea mijloacele pentru a declara stinsă datoria.
În aceleaşi împrejurări, fideiusorul nu are acţiune împotriva debitorului decât pentru sumele pe care acesta ar
fi fost chemat să le plătească, în măsura în care putea opune creditorului mijloace de apărare pentru a obţine
reducerea datoriei. (3) În toate cazurile, fideiusorul păstrează dreptul de a cere creditorului restituirea, în tot
sau în parte, a plăţii făcute.
2.6.3. Raporturile dintre cofidejusori.
Efectele fideiusiunii în raporturile dintre cofideiusori sunt reglementate în art. 2313 NCC, (art.1674
Codul civil din 1864), potrivit căruia dacă mai multe persoane au garantat pentru unul şi acelaşi debitor şi
pentru una şi aceeaşi datorie, garantul ce a plătit datoria are o acţiune în regres divizibilă împotriva celorlalţi
fidejusori. Potrivit prevederilor cuprinse în art. 2312 NCC coroborat cu art. 2313 NCC, (art.1673 Cod civil,
coroborat cu cele cuprinse în art.1674 Codul civil din 1864) ,această acţiune poate avea loc în anumite cazuri
expres reglementate de lege şi anume: când fidejusorul este urmărit în judecată pentru a plăti; când debitorul
este în stare de insolvabilitate; când debitorul s-a obligat a-l libera de garanţie într-un termen determinat şi
acesta a expirat; când datoria a devenit exigibilă prin ajungerea la scadenţă, etc. În noul Cod civil această din
urmă instituţie poartă de numirea de ,, regresul anticipat’’
2.7. Stingerea(încetarea) fidejusiunii.
Fidejusiunea se stinge:
a. Pe cale indirectă, ca efect al principiului „accesorium sequitur principale” în sensul că stingerea
obligaţiei principale dintre creditor şi debitor va avea drept consecinţă şi stingerea obligaţiei de garanţie
existentă între creditor şi fidejusori. De reţinut că stingerea fidejusiunii (printr-o modalitate specifică sau
directă) nu atrage şi stingerea obligaţiei principale.
În concluzie, fidejusiunea se va stinge:
- prin plata datoriei făcută de către debitor creditorului;
- prin plata datoriei principale făcută de către un terţ, dacă acesta nu se subrogă în drepturile
creditorului sau ale fidejusorului;
- prin novaţia obligaţiei debitorului;
- prin remiterea datoriei debitorului principal;
- prin compensaţia ce operează între debitorul principal şi creditor;
- prin rezoluţiunea obligaţiei principale;

200
 - prin prescripţia obligaţiei principale;
- prin darea în plată, când creditorul primeşte de la debitorul principal, de bună voie, în plata datoriei
un imobil sau alt lucru, chiar dacă, ulterior creditorul este evins de acest lucru. În acest sens art. 2317 NCC,
(art.1683 Codul civil din 1864) dispune: „Atunci când creditorul a primit de bunăvoie un imobil sau un bun
drept plată a datoriei principale, fideiusorul rămâne liberat chiar şi atunci când creditorul este ulterior evins
de acel bun.”;
- prin confuziunea între patrimoniul creditorului şi cel al debitorului principal.
b. Pe cale directă.
Stingerea fidejusiunii pe cale directă poate avea loc prin modurile generale de stingere a unei obligaţii,
în mod independent de soarta juridică a obligaţiei principale.
Asemenea căi directe de stingere a fidejusiunii sunt:
- prin remiterea de fidejusiune, atunci când creditorul renunţă la garanţie;
- prin confuziunea dintre patrimoniul creditorului şi cel al fidejusorului. Potrivit art. 2314 NCC, (
art.1680 Codul civil din 1864), confuziunea dintre patrimoniul debitorului şi cel al fidejusorului ca urmare a
unei succesiuni nu stinge fidejusiunea;
- prin compensaţia intervenită între fidejusor şi creditor.
c. Printr-o modalitate specifică fidejusiunii.
Această modalitate de stingere a fidejusiunii este cuprinsă în art. 2315 NCC, ( art.1682 Codul civil din
1864) care dispune: „Dacă, urmare a faptei creditorului, subrogaţia nu ar profita fideiusorului, acesta din
urmă este liberat în limita sumei pe care nu ar putea să o recupereze de la debitor”. Astfel de situaţii pot fi
acelea prin care s-au pierdut drepturile şi garanţiile reale care însoţeau creanţa din vina creditorului, de
exemplu: renunţarea la un privilegiu, neînscrierea unei ipoteci etc.

3.Garanţiile autonome
3.1. Generalităţi
Potrivit reglementărilor din noul Cod civil garanţiile autonome sunt scrisoarea de garanţie şi
scrisoarea de confort.
Autonomia acestor garanţii personale este dată de faptul că ele nu au nicio legătură cu cauza actului
juridic care stă la baza raportului juridic obligaţional în conţinutul căruia se regăseşte obligaţia garantată ( un
raport obligaţional preexistent) şi cea a actului juridic care constituie garanţia.1
3.2. Scrisoarea de garanţie.
Conform prevederilor art. 2321 NCC scrisoarea de garanţie este angajamentul irevocabil şi
necondiţionat prin care garantul se obligă, la solicitarea unei persoane numite ordonator, în considerarea
unui raport obligaţional preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terţe
persoane, numită beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului asumat’’.
În cazul în care prin textul scrisorii de garanţie nu se prevede altfel, angajamentul astfel asumat se
execută la prima şi simpla cerere a beneficiarului. Potrivit alin. 3 din art. 2321 NCC, mijloacele de apărare ,
exclusiv cele care au temei raportul juridic obligaţional preexistent, privesc numai situaţia abuzului în
exercitare a dreptului conferit de scrisoarea de garanţie beneficiarului şi frauda vădită a acestuia. ( Garantul nu
poate opune beneficiarului excepţiile întemeiate pe raportul obligaţional preexistent angajamentului asumat
prin scrisoarea de garanţie şi nu poate fi ţinut să plătească în caz de abuz sau de fraudă vădită). Garantul care
a efectuat plata are drept de regres împotriva ordonatorului scrisorii de garanţie.

1
A.G. Uluitu, Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii., Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 836-837.

201
 Scrisoarea de garanţie nu este transmisibilă odată cu transmiterea drepturilor şi/sau obligaţiilor din
raportul obligaţional preexistent, în lipsa unei convenţii contrare. Beneficiarul poate transmite dreptul de a
solicita plata în cadrul scrisorii de garanţie, dacă în textul acesteia s-a prevăzut în mod expres.
Scrisoarea de garanţie produce efecte de la data emiterii ei şi îşi încetează de drept valabilitatea la
expirarea termenului stipulat, independent de remiterea originalului scrisorii de garanţie, numai dacă în textul
scrisorii de garanţie nu se prevede altfel.
3.3. Scrisoarea de confort.
Articolul 2322 alin. NCC defineşte scrisoarea de confort ca fiind ,,acel angajament prin care
emitentul îşi asumă o obligaţie de a face sau de a nu face, în scopul susţinerii unei alte persoane, numită
debitor, în vederea executării obligaţiilor acesteia faţă de un creditor al său.
Potrivit prevederilor cuprinse în alin.2 în situaţia în care debitorul nu-şi execută obligaţia, emitentul
scrisorii de confort poate fi obligat numai la plata de daune-interese faţă de creditor, şi numai dacă acesta din
urmă face dovada că emitentul scrisorii de confort nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin scrisoarea de
confort.
Emitentul scrisorii de confort care a căzut în pretenţii faţă de creditor are drept de regres împotriva
debitorului. (art. 2322 alin. 3 NCC). Obiectul regresului se va rapota la daunele- interse plătite creditorului.

202
 C U R S U L XIV

G ARANŢIILE REALE1

1. Dreptul de retenţie
1.1. Definiţie.
Dreptul de retenţie a fost definit ca fiind „un drept real de garanţie imperfect, în virtutea căruia cel
care deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să reţină lucrul
respectiv, să refuze deci restituirea, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit
cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun”2.
În vederea invocării dreptului de retenţie este necesar ca să existe o legătură între datoria solicitată şi
lucrul reţinut, adică să existe un „Debitum cum re iunctum”( Datorie legată de un lucru3).
Legătura între datoria solicitată şi lucrul reţinut poate izvorî dintr-un contract de depozit fie în lipsa
unui astfel de act juridic preexistent. Astfel, chiar şi posesorul de rea-credinţă a unui imobil revendicat poate
reţine imobilul până i se vor restitui cheltuielile aferente conservării bunului respectiv.
Pentru a se face aplicabilitatea dreptului de retenţie trebuie ca bunul care se cere a fi restituit să fie
proprietatea exclusivă a celui care este debitorul deţinătorului, cât priveşte cheltuielile pretinse4.
Codul civil din 1864 avea în conţinutul său mai multe aplicaţii ale acestui drept, practica şi doctrina
ridicând la rang de principiu dreptul de retenţie ori de câte ori există un „debitum cum re iunctum”.
În noul Cod civil , prin art. 2495 -2499, se dă o reglementare de sine stătoare acestei instituţii .
Dreptul de retenţie este definit astfel în art. 2495 ,,Cel care este dator să remită sau să restituie un bun
poate să-l reţină cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după
caz, atât timp cât creditorul nu-l despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru
acel bun, ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat’’.
Conform prevederilor art. 2496 NCC ,,(1) Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat dacă deţinerea
bunului provine dintr-o faptă ilicită, este abuzivă ori nelegală sau dacă bunul nu este susceptibil de urmărire
silită.(2) Dreptul de retenţie nu poate fi invocat de către posesorul de rea-credinţă decât în cazurile anume
prevăzute de lege’’.
Dispoziţiile legale de mai sus sunt o aplicaţie a principiului bunei- credinţe în exercitarea drepturilor
civile, consacrat în art. 14 NCC.
1.2. Natura juridică şi efectele dreptului de retenţie5
a. Dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect.
Fiind un drept real, el este opozabil faţă de terţii care sunt străini de raportul juridic care l-a generat6.

1
B.Vişinoiu, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole. (coordonatori: Fl.A. Baias, E Chelaru, R Constantinovici, I. Macovei,)
Editura C.H.Bek, Bucureşti, 2012, p. 2265 şi urm..
2
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.428. Pentru alte definiţii a se vedea: R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.367; M.N. Costin, C.M.
Costin – op.cit., p.397 şi urm.; M. Ghinea - „Unele probleme referitoare la dreptul de retenţie”, în Revista Română de Drept
nr.11/1983, p.10; Gh. Stancu – „Consideraţii referitoare la dreptul de retenţie”, în Dreptul nr.6/1999, p.25 şi urm.; I.Ciochină-
Barbu, op. cit. p.267.
3
L. Săuleanu, S. Răduleţu – op.cit., p.84-85.
4
R. Sanilevici – op.cit., p.325; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.429.
5
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.429-431; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.369/371.
6
A se vedea Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a III-a Civilă, decizia nr.286/1992, în Culegere de practică judiciară în materie
civilă 1992, p.83-84.

203
 În acest sens art. 2498 NCC dispune că: ,, (1) Dreptul de retenţie este opozabil terţilor fără
îndeplinirea vreunei formalităţi de publicitate. (2) Cu toate acestea, cel care exercită un drept de retenţie nu
se poate opune urmăririi silite pornite de un alt creditor, însă are dreptul de a participa la distribuirea
preţului bunului, în condiţiile legii’’.
Poate fi opus creditorilor chirografari ai titularului dar şi creditorilor privilegiaţi şi celor ipotecari
referitor la lucrul respectiv, ale căror privilegii sau ipoteci s-au ivit după intrarea lucrului în detenţia
depozitarului. Potrivit art. 1812 NCC ( art.1444 Codul civil din 1864) „(1) Locaţiunea încetează în cazul în
care prin contractul de locaţiune s-a prevăzut încetarea pe motiv de înstrăinare. (2) Cu toate acestea,
locaţiunea rămâne opozabilă dobânditorului chiar şi după ce locatarului i s-a notificat înstrăinarea, pentru
un termen de două ori mai mare decât cel care s-ar fi aplicat notificării denunţării contractului, conform
prevederilor art.1.816 alin.(2).
Aceasta înseamnă că dreptul de retenţie poate fi opus nu numai titularului iniţial al lucrului dar şi
dobânditorului ulterior al lucrului.
Dreptul de retenţie nu va putea fi opus creditorilor privilegiaţi şi ipotecari existenţi anterior intrării
lucrului în detenţia reţinătorului; drepturile anterioare ale acestora fiindu-i opozabile acestuia din urmă 1.
b. Dreptul de retenţie reprezintă o garanţie pur pasivă adică nu conferă titularului prerogativa urmăririi
bunului în mâna altei persoane. Dreptul de retenţie încetează prin restituirea de bună voie a lucrului. Reţinerea
lucrului este un mijloc de constrângere a proprietarului lucrului de a restitui cheltuielile ocazionate de depozit.
c. Dreptul de retenţie este indivizibil – adică se extinde asupra întregului bun până la restituirea sa ca
urmare a achitării integrale a datoriei.
d. Dreptul de retenţie este o simplă detenţie precară, fapt pentru care nu are dreptul să culeagă
fructele, nu poate invoca deţinerea sa pentru dobândirea prin uzucapiune a proprietăţii bunului.
e. Sub aspect procedural dreptul de retenţie poate fi invocat pe cale de excepţie, de regulă, în litigii
care au ca obiect restituirea lucrului2.
De reţinut că cel care exercită un drept de retenţie are drepturile şi obligaţiile unui administrator al
bunurilor altuia împuternicit cu administrarea simplă, conform art. 795-799 NCC care se aplică în mod
corespunzător3,(art. 2497 NCC).

1
A se vedea I. Rosetti-Bălănescu, O. Sachelarie, M. Gh. Nedelcu – „Principiile dreptului civil român”, Bucureşti, 1947, p.394; C.
Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.430.
2
A se vedea Curtea Supremă de justiţie, Secţia civilă, decizia nr.2018/1992, în Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, p.309.
3
Art. 795 – Persoana împuternicită cu administrarea simplă este ţinută să efectueze toate actele necesare pentru conservarea bunurilor,
precum şi actele utile pentru ca acestea să poată fi folosite conform destinaţiei lor obişnuite.
Art. 796. – (1) Cel împuternicit cu administrarea simplă este ţinut să culeagă fructele bunurilor şi să exercite drepturile aferente
administrării acestora. (2) Administratorul încasează creanţele administrate, eliberând în mod valabil chitanţele corespunzătoare, şi
exercită drepturile aferente valorilor mobiliare pe care le are în administrare, precum dreptul de vot, de conversie şi de răscumpărare.
Art.797 – Administratorul este obligat să continue modul de folosire sau de exploatare a bunurilor frugifere fără a schimba destinaţia
acestora, cu excepţia cazului în care este autorizat de către beneficiar sau, în caz de împiedicare a acestuia, de către instanţa
judecătorească.
Art. 798. – (1) Administratorul este obligat să investească sumele de bani aflate în administrarea sa în conformitate cu dispoziţiile
prezentului titlu referitoare la plasamentele considerate prudente. (2) Administratorul poate, totodată, să modifice investiţiile efectuate
anterior dobândirii de către acesta a calităţii sale ori efectuate de el însuşi în calitate de administrator.
Art. 799. – (1) Când administrarea are ca obiect un bun individual determinat, administratorul va putea să înstrăineze cu titlu oneros
bunul sau să-l greveze cu o garanţie reală, atunci când este necesar pentru conservarea valorii bunului, achitarea datoriilor ori
menţinerea modului de folosinţă potrivit destinaţiei obişnuite a bunului numai cu autorizarea beneficiarului sau, în caz de împiedicare a
acestuia ori în cazul în care acesta nu a fost încă determinat, a instanţei judecătoreşti. (2) Un bun supus pericolului deprecierii sau
pieirii imediate poate fi înstrăinat fără această autorizare. (3) Când administrarea are ca obiect o masă patrimonială sau un patrimoniu,
administratorul poate să înstrăineze un bun individual determinat sau să îl greveze cu o garanţie reală ori de câte ori este necesar pentru
buna administrare a universalităţii. În celelalte cazuri, este necesară autorizarea prealabilă a beneficiarului sau, după caz, a instanţei
judecătoreşti. (4) Încheierea actului de înstrăinare în lipsa autorizării prealabile cerute potrivit prezentului articol atrage, în cazul în care
cauzează prejudicii, obligaţia de reparare integrală şi reprezintă motiv de înlocuire a administratorului.

204
 Stingerea dreptului de retenţie încetează când cel interesat a consemnat suma pretinsă sau a oferit
retntorului o garanţie suficientă. Caracterul de suficienţă a garanţiei se poate fi determina pe cale
convenţională sau printr-o expertiză.
Dreptul de retenţie nu se stinge prin deposedarea voluntară de bun deoarece retentorul poate cere
restituirea bunului, sub rezerva regulilor aplicabile prescripţiei extinctive a acţiunii principale şi dobândirii
bunurilor mobile de către posesorul de bună-credinţă,(art.2499 NCC).

2.Gajul1
2.1. Definiţie. Reglementare juridică. Clasificare.
Gajul sau amanetul a fost definit legal potrivit cu dispoziţiile art. 2480 NCC (art.1685 Codul civil din
1864), în sensul că: „Gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise în
formă materializată”.
În doctrină gajul sau amanetul a fost definit ca fiind „un contract accesoriu prin care debitorul remite
creditorului său un lucru mobil pentru garantarea datoriei”2.
Potrivit art. 2481 NCC ,, (1) Gajul se constituie prin remiterea bunului sau titlului către creditor sau,
după caz, prin păstrarea acestuia de către creditor, cu consimţământul debitorului, în scopul garantării
creanţei. (2) Gajul asupra titlurilor negociabile se constituie, în cazul titlurilor nominative sau la purtător,
prin remiterea acestora, iar în cazul titlurilor la ordin, prin andosarea3 acestora, în scop de garanţie’’.
Analiza celor două definiţii – legală şi doctrinară – evidenţiază următoarele trăsături caracteristice ale
gajului sau amanetului şi anume:
- este un contract accesoriu actului juridic obligaţional;
- părţile contractului de gaj sunt creditorul şi debitorul din raportul obligaţional;
- obiect al gajului pot fi numai bunurile mobile, corporale sau titluri negociabile emise în formă
materializată.
Noţiunea de gaj în dreptul civil are o triplă semnificaţie şi anume: contractul de gaj, dreptul real născut
din acest contract şi însuşi bunul care constituie obiect al acestui drept.
Gajul sau amanetul este reglementat atât prin dispoziţiile art. 2480-2494 NCC,( art.1685-1696 Codul
civil din 1864) cât şi printr-o serie de dispoziţii cuprinse în unele acte normative speciale prin care sunt
reglementate unele forme particulare de gaj cum ar fi Legea nr.22/1969 privind gestionarii, modificată şi
completată prin Legea nr.54/1994, republicată;
În ceea ce priveşte clasificarea gajului distingem:
a. după modul de reglementare:
- gajul cu deposedarea debitorului – reglementat de Codul civil;
- gajul fără deposedare reglementat de Legea nr.22/1969, republicată.
b. după modul în care se stabileşte obligaţia de constituire a gajului acesta poate fi:
- convenţional – în care părţile sunt acelea care apreciază necesitatea constituirii gajului;
- legal – când legea este aceea care obligă pe anumite persoane să constituie un gaj (precum în
situaţiile prevăzute de Legea nr.22/1969, republicată);

1
A.A.Moise, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole. (coordonatori: Fl.A. Baias, E Chelaru, R Constantinovici, I. Macovei,)
Editura C.H.Bek, Bucureşti, 2012, p2480 şi urm.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.431; Pentru alte definiţii a se vedea: M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.487; R.I. Motica, E.
Lupan – op.cit., p.287; M.B. Cantacuzino – op.cit., p.536.
3
Andosare= menţiunea făcută pe verso-ul unei poliţe pentru a transmite altcuiva proprietatea ei. A andosa= a indica pe dosul unui cec,
al unei poliţe, etc. numele persoanei împuternicite să încaseze contravaloarea. ( Ioan Oprea , Noul dicţionar universal al limbii
române, Editura Litera International, Bucureşti, Chişinău, 2008, p.86.

205
 - judecătoresc – situaţie în care instanţa este aceea care dispune instituirea sa, precum cazul
reglementat de art.279 alin.1 Cod de procedură civilă privind execuţia vremelnică a unor hotărâri.
De reţinut că şi în cazul gajului legal sau a celui judecătoresc la baza lor stă tot convenţia părţilor
numai că aceasta este dispusă prin lege sau prin hotărâre judecătorească.
2.2. Caracterele juridice ale contractului de gaj
Caracteristic contractului de gaj, aşa cum rezultă din reglementările legale, este faptul că acesta este un
contract accesoriu, real şi unilateral.
• Este un contract accesoriu întrucât este încheiat pentru a garanta executarea obligaţiei asumate
printr-un raport juridic obligaţional. Potrivit principiului „accesorium sequitur principale”, existenţa sa
valabilă, stingerea gajului depind de situaţia juridică a obligaţiei principale.
Prin gaj se poate garanta şi o creanţă viitoare cum este de exemplu gajul instituit conform Legii
nr.22/1969 republicată, pentru a garanta acoperirea unui eventual prejudiciu ce l-ar putea cauza un gestionar
prin activitatea sa de gestionare a bunurilor unităţii la care este angajat.
• Este un contract real gajul cu deposedare întrucât potrivit prevederilor legale un asemenea contract
nu poate lua fiinţă decât prin remiterea efectivă a bunului gajat. De regulă remiterea bunului se face în mâna
creditorului, dar dacă părţile se înţeleg, remiterea se poate face şi către un terţ însărcinat cu păstrarea lucrului
gajat până la plata datoriei.
În acest sens art. 2481 NCC,( art.1685 Codul civil din 1864) dispune: „(1) Gajul se constituie prin
remiterea bunului sau titlului către creditor sau, după caz, prin păstrarea acestuia de către creditor, cu
consimţământul debitorului, în scopul garantării creanţei. (2) Gajul asupra titlurilor negociabile se constituie,
în cazul titlurilor nominative sau la purtător, prin remiterea acestora, iar în cazul titlurilor la ordin, prin
andosarea acestora, în scop de garanţie” iar art. 2485 alin. 1 NCC, (art.1688 Codul civil din 1864) prevede:
„Gajul există numai atât timp cât creditorul deţine bunul gajat sau, după caz, cât timp este valabilă andosarea
titlului la ordin”.
• Gajul este un contract unilateral întrucât el dă naştere unei singure obligaţii în sarcina creditorului în
sensul că acesta va trebui să păstreze bunul şi să-l conserve până când debitorul îşi va executa obligaţia ce-i
revine. La data la care debitorul îşi va executa obligaţia, creditorul va trebui să-i restituie bunul care a
constituit garanţia executării.
De asemenea, tot unilateral este şi gajul fără deposedare instituit de Legea nr.22/1969, republicată, dar
în acest caz obligaţia de păstrare, conservare şi punerea bunului gajat la dispoziţia creditorului ca garanţie,
revine însuşi debitorului.
2.3. Condiţiile necesare constituirii gajului
Condiţiile necesare pentru constituirea gajului au în vedere persoana debitorului, obiectul gajat şi
formalităţile necesare constituirii.
a. Cu privire la persoana care constituie gajul este necesar ca:
- acesta să fie proprietarul bunului gajat;
- să aibă capacitate deplină de exerciţiu.
Potrivit prevederilor legale gajarea bunurilor unui debitor minor pentru garantarea propriei sale
datorii se face numai cu avizul consiliului de familie şi autorizarea prealabilă a instanţei de tutelă. În acest
sens art. 144 alin. 2 NCC (art.129 alin.2 Codul familiei, abrogat,) dispune: „Tutorele nu poate, fără avizul
consiliului de familie şi autorizarea instanţei de tutelă, să facă acte de înstrăinare, împărţeală, ipotecare ori
de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, să renunţe la drepturile patrimoniale ale acestuia,
precum şi să încheie în mod valabil orice alte acte ce depăşesc dreptul de administrare’’.

206
 De asemenea, este interzis ocrotitorului legal (părinte sau tutore) să garanteze, în numele minorului,
obligaţia altuia, sens în care art. 144 alin. 1 NCC, (art.129 alin.1 C. fam., abrogat) dispune: „Tutorele nu poate,
în numele minorului … să garanteze obligaţia altuia” (s.n.).
b. Cu privire la obiectul gajului – acesta poate fi constituit din bunuri mobile corporale sau titluri
negociabile emise în forma materializată (incorporale) –cu condiţia ca acestea să se afle în circuitul civil. În
acelaşi sens dispun şi prevederile cuprinse în art.6 din Legea nr. 99/1999 care precizează că domeniul de
aplicare a garanţiilor mobiliare îl formează „toate bunurile mobile, corporale şi incorporabile”, iar potrivit
art.8 alin.1 din acelaşi act normativ un contract de garanţie reală mobiliară poate avea ca obiect şi bunuri
viitoare dar efectele, în acest caz, se vor produce numai „în momentul când debitorul obţine proprietatea
asupra bunurilor care răspund descrierii stabilite în contract”.
c. Cu privire la formalităţile ce sunt necesare pentru a se putea constitui un gaj, acestea sunt cele
reglementate prin art. 2482 NCC : care dispun că: ,, (1) Publicitatea gajului bunurilor mobile corporale se
realizează fie prin deposedarea debitorului, fie prin înscrierea gajului la arhivă. (2) Publicitatea gajului
asupra sumelor de bani se realizează numai prin deţinerea acestora. (3) Gajul asupra titlurilor negociabile
este perfectat prin remiterea sau, după caz, prin andosarea titlurilor’’.
2.4. Efectele gajului
Efectele gajului au fost tratate în funcţie după cum acestea rezultă din reglementările cuprinse în
Codul civil
Acestea constau în drepturile şi obligaţiile pe care creditorul le are, pe de o parte, în raport cu lucrul
gajat şi ,pe de altă parte, cu debitorul obligaţiei principale.
În raport cu lucrul gajat creditorul are următoarele drepturi şi obligaţii:
a. Dreptul de retenţie asupra lucrului până la executarea obligaţiei, dacă este un gaj cu deposedare.
Acest drept se va menţine în favoarea creditorului până la achitarea întregii datorii, gajul fiind indivizibil, în
sensul că prin gaj în întregul său se garantează fiecare fracţiune din datorie.
În acest sens art. 2492 alin.1 NCC, ( art.1694 alin.1 Codul civil din 1864), dispune: „Debitorul nu
poate cere restituirea bunului decât după ce a executat obligaţia , cu excepţia cazului în care creditorul
foloseşte ori conservă bunul în mod abuziv”, iar în art. 2493 NCC, ( art.1695 Codul civil din 1864) se
prevede: ,,(1) Gajul poartă asupra tuturor bunurilor grevate până la stingerea integrală a obligaţiei
garantate. (2) Moştenitorul debitorului, plătind partea din datorie care îi revine, nu poate cere partea sa din
bunul grevat cât timp obligaţia nu este stinsă în întregime. (3) Moştenitorul creditorului gajist, primind partea
din creanţă care îi revine, nu poate remite bunul grevat în dauna celorlalţi moştenitori care nu au fost plătiţ”.
b. Dreptul de a păstra bunul implică şi dreptul creditorului de a-l revendica, din mâna oricui s-ar afla,
pe baza dreptului real de gaj al acestuia. Posesorul de bună-credinţă se va putea apăra invocând excepţia
instituită de art. 935 NCC, (art.1909 Codul civil din 1864), potrivit căruia ,, Oricine se află la un moment dat
în posesia unui bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra
bunului’’.
c. Creditorul este un detentor precar faţă de debitor care păstrează calitatea de proprietar potrivit cu
prevederile art. 2490 NCC, ( art.1691 Codul civil din 1864).
d. Creditorul răspunde de pierderea şi distrugerea bunului gajat, dacă aceasta s-a produs din culpa sa.
În acest sens, prin iterpretarea per a contrario art. 2490 NCC, ( art.1691 Codul civil din 1864) dispune:
,,Creditorul nu răspunde pentru pieirea bunului atunci când aceasta se datorează forţei majore, vechimii ori
folosirii normale şi autorizate a bunului.”. Prin iterpretarea per a contrario rezultă că creditorul va răspunde
pentru pieirea bunului când aceasta a avut loc din culpa sa.
e. Creditorul nu are dreptul de a se folosi de lucrul gajat, iar în cazul în care ar face totuşi acest lucru,
debitorul poate cere ca gajul să fie pus sub sechestru. Astfel, din interpretarea art.2492 NCC, citat mai sus,

207
rezultă că debitorul poate cere restituirea bunului mai înainte de executarea obligaţiei atunci când creditorul
foloseşte ori conservă bunul în mod abuziv . În art. 1693 Codul civil din 1864 se dispunea: „Dacă creditorul
abuză de amanet, debitorul poate să ceară ca acel amanet să se pună sub sechestru” În acelaşi sens art.599
pct.2 Cod de procedură civilă dispune: „(1) Se va putea, de asemenea, încuviinţa sechestrul judiciar, chiar
fără a exista proces…(2) asupra unui bun cu privire la care cel interesat are motive temeinice să se teamă că
va fi sustras, distrus ori alterat de posesorul său actual”.
f. Creditorul trebuie să restituie lucrul primit în gaj de îndată ce datoria a fost achitată, fiind în acelaşi
timp îndreptăţit să primească de la debitor toate cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru
conservarea lucrului. În acest sens art. 2488 NCC, ( art.1691 alin.2 Codul civil din 1864) dispune: „În lipsă de
stipulaţie contrară, creditorul predă debitorului fructele naturale şi industriale. El impută fructele civile mai
întâi asupra cheltuielilor făcute, apoi asupra dobânzilor şi, la urmă, asupra capitalului” iar în art. 2492 NCC,
( art.1694 alin.1 Codul civil din 1864) prevede: „(1) Debitorul nu poate cere restituirea bunului decât după
ce a executat obligaţia, cu excepţia cazului în care creditorul foloseşte ori conservă bunul în mod abuziv. (2)
Gajul se stinge atunci când creditorul este obligat să restituie bunul în temeiul unei hotărâri judecătoreşti
pronunţate în condiţiile alin.(1). Evident că creditorul va avea un drept de retenţie asupra bunului gajat până la
restituirea acestor cheltuieli.
În ipoteza în care debitorul nu-şi achită datoria creditorul va putea trece la realizarea gajului .
2.5. Stingerea gajului
În principiu, gajul fiind un contract accesoriu, se va stinge odată cu stingerea obligaţiei principale.
Aceasta poate avea loc prin plată, compensaţie, remitere de datorie, când se va stinge şi gajul.
De asemenea, nulitatea sau anularea unei obligaţii principale va duce şi la stingerea gajului.
În literatura de specialitate1 s-a apreciat, în privinţa prescripţiei extinctive, că lăsarea gajului în mâna
creditorului constituie o recunoaştere permanentă a datoriei şi are ca efect întreruperea dreptului la acţiune
privind obligaţia principală.
Stingerea gajului mai poate avea loc şi prin modurile obişnuite de stingere a obligaţiilor, independent
de stingerea obligaţiei principale, cum ar fi pierderea fortuită a bunului gajat, remiterea creditorului de
garanţie.
În cazul în care bunul gajat care a pierit era asigurat, dreptul de gaj se va transfera asupra
indemnizaţiei de asigurare.
Potrivit art. 2485 alin. 2 NCC ,,… gajul nu se stinge atunci când: a) creditorul nu mai deţine bunul,
fără voia sa, prin fapta altei persoane; b) creditorul a remis temporar bunul debitorului sau unui terţ pentru
a-l evalua, repara, transforma sau ameliora; c) creditorul a remis bunul unui alt creditor al debitorului său în
cadrul unei proceduri de urmărire silită.
Conform art.2494 NCC dispoziţiile privitoare la publicitatea , prioritatea , executarea şi stingerea
ipotecilor mobiliare se aplică, în mod corespunzător, motiv pentru care le vom prezenta la ipoteca mobiliară
3. Ipoteca
3.1. Noţiune. Reglementare juridică. Clasificare.
Definiţia legală a ipotecii este cuprinsă în art. 2343 NCC ( art.1746 Codul civil din 1864) care
dispune: „Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei obligaţii”.
După cum se poate observa, din cele prezentate mai sus, dreptul dxe ipotecă se poate constitui atât
pentru bunuri imobile cât şi pentru bunuri mobile, pe când în vechea reglementare scet drept era constituit
numai asupra bunurilor imobile.

1
R. Sanilevici – op.cit., p.312; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.438.

208
 În doctrină1 ipoteca a fost definită ca fiind „un drept real accesoriu care are ca obiect un bun imobil
al debitorului sau al altei persoane, constituit fără deposedare şi care conferă creditorului ipotecar dreptul de
urmărire şi dreptul de preferinţă asupra acelui imobil”.
Potrivit prevederilor art. 2349 alin. 2 NCC, (art.1748 Codul civil din 1864), ipoteca este legală sau
convenţională.
În conformitate cu art. 2349 alin.1 NCC, (art. 1749 alin. 1 şi 2 Codul civil de la 1864) ipoteca poate fi
instituită numai în condiţiile legii şi cu respectarea formalităţilor prevăzute de lege. Ipoteca convenţională este
aceea care ia naştere din convenţia părţilor, cu formele prevăzute de lege, iar ipoteca legală este aceea care ia
naştere în virtutea unor dispoziţii speciale ale legii.
În literatura de specialitate2 se apreciază că regula o constituie ipoteca convenţională şi excepţia, cea
legală întrucât nici o dispoziţie legală nu interzice înlocuirea unei ipoteci dispusă printr-o prevedere specială a
legii cu o convenţie.
Reglementarea legală a ipotecii este conţinută în art. 2343-2479 NCC, (art.1746-1815 Codul civil din
1864), precum şi în unele legi speciale cum ar fi Legea nr.22/1969, Legea nr.190/1999 privind creditorul
ipotecar3, Codul de procedură fiscală şi altele.
3.2. Caracterele juridice comune ale ipotecilor.
Conţinutul prevederilor art.1746 Cod civil scoate în evidenţă următoarele caractere juridice ale
ipotecii:
a. Ipoteca este un drept real accesoriu
Fiind un drept real ipoteca conferă titularului său – creditorul garantat – un drept de urmărire în mâna
oricui s-ar găsi şi un drept de preferinţă, în ceea ce priveşte satisfacerea cu prioritate a creanţei sale faţă de
ceilalţi creditori.
Având caracterul unui drept accesoriu, ipoteca va urma soarta juridică a obligaţiei principale pe care o
are debitorul faţă de creditorul său, potrivit principiului „accesorium sequitur principale”.
O particularitate este aceea că uneori creanţa garantată poate fi şi eventuală, care deşi nu există încă s-
ar putea naşte în viitor, aşa cum este de exemplu garanţia prevăzută pentru gestionari prin Legea nr.22/1969.
b. Ipoteca este un drept mobiliar şi imobiliar, o garanţie mobiliară şi imobiliară întrucât potrivit art.
2350 NCC ,,(1) Ipoteca poate avea ca obiect bunuri mobile sau imobile, corporale sau necorporale. (2) Ea
poate greva bunuri determinate ori determinabile sau universalităţi de bunuri’’. Reglementarea dată de noul
Cod civil a schimbat radical obiectul dreptului de ipotecă prevăzut anterior prin art.1750- 1751 Cod civil din
1864, potrivit cărora obiect al unei ipoteci îl putea constitui imobilele aflate în comerţ (în circuitul civil)
împreună cu accesoriile lor, care sunt imobile prin destinaţie, precum şi uzufructul asupra acestor imobile şi
accesorii. Bunurile mobile nu puteau fi ipotecate.
Conforn prevederilor cuprinse în art. 2351 NCC, bunurile declarate insesizabile şi cele inalienabile nu
pot fi ipotecate. Totuşi dacă este vorba de o inalienabilitate sau o insesizabilitate convenţională ipoteca se va
considera constituită asupra unui bun viitor. Într-un asemenea caz dreptul de ipotecă se va putea constitui la
expirarea perioadei în care îşi produce efectele clauza de inalienabilitate sau clauza de insesizabilitate.
La stingerea dezmembrămintelor ipoteca asupra nudei proprietăţi se extinde asupra proprietăţii
depline, (art. 2352 NCC).
Atunci când obiectul ipotecii îl formează o cotă parte dintr-un bun şi acesta a fost supus partajului ,
ipoteca se va strămuta de drept, fie asupra cotei părţi indivize ce-i revine constitutorului ca urmare a

1
A se vedea în acest sens: M.B. Cantacuzino – op.cit., p.551; C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.440; R.I. Motica, E. Lupan –
op.cit., p.322; M.N. Costin, C.M. Costin – op.cit., p.523; I. Ciochină-Barbu, op. cit. p.274.
2
I. Dogaru, P. Drăghici – op.cit., p.534; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.323.
3
Publicată în Monitorul Oficial nr.611/1999.

209
partajului, în limita valorii cotei părţi indivize, fie asupra sumelor de bani ce se cuvin acestuia în urma
partajului, ( art. 2353 NCC).
De aceeaşi garanţie beneficiază, pe lângă capitalul, dobânzile, comisioanele, penalităţile şi
cheltuielile rezonabile făcute cu recuperarea sau conservarea bunului, ( art. 2354 NCC).
În situaţia în care printre bunurile care se unesc prin accesiune unul din acestea, face obiectul unei
ipoteci, acest drept se va extinde şi asupra celorlalte bunuri. Dacă unul sau mai multe bunuri din cele contopite
prin accesiune este ipotecat, dreptul de ipotecă mobiliară se va transfera asupra bunului nou creat prin acest
mod,( art. 2355 NCC).
Atunci când mai multe bunuri care se contopesc prin accesiune fac obiectul mai multor ipoteci,
titularul oricşreia dintre ipoteci poate pretinde despărţire acestora,( art. 159 din Legea nr. 71/2011).
Bunurile mobile care devin accesorii ale unui imobil, fără a-şi pierde individualitatea, pot fi ipotecate
odată cu imobilul sau separat. Ipoteca mobiliară continuă să greveze bunul chiar şi după ce acesta a devenit
accesoriul unui imobil, dar ea se va stinge cu privire la materialele de construcţie sau altele asemena bunuri
încorporate într-o construcţie sau înt-ro amelioraţiune a unui teren,( art. 2356 NCC).
În ceea ce priveşte ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri, acesta se va întinde asupra tuturor
bunurilor ce o alcătuiesc şi se va menţine chiar şi atunci când bunurile cuprinse în aceasta au pierit, cu
condiţia ca debitorul să le înlocuiască într-un interval rezonabil, (art. 2357 NCC).
În situaţia în care un bun părăseşte universalitatea, acesta nu va mai fi grevat de ipotecă,( art. 160 din
Legea nr. 71/2011).
În conformitate cu prevederile art. 2358 NCC, dreptul de ipotecă sau rangul acesteia poate fi cedat
separat de creanţa pe care o garantează,cu condiţia ca suma pentru care este constituită ipoteca să fie
determinată în actul constitutiv. Cesiunea ipotecii se face în baza unui contract de cesiune înceheiat în formă
scrisă , între creditorul ipotecar cedent şi creditorul cesionar, cu înştiinţarea debitorului. Pentru a se asigura
transmisiunea valabilă a ipotecii , este necesar a se respecta formele de publicitate, respectiv înscrierea cesiunii
ipotecii în cartea funciară,(art.2358).
Potrivit art. 2359 NCC, (art.1752 Cod civil din 1864) ,, Garanţiile reale asupra navelor şi
aeronavelor se reglementează prin legi speciale’’.
c. Ipoteca este o garanţie generată de principiul specializării.
În acest sens dispoziţiile legale prevăd că ipoteca trebuie să fie specializată sub un dublu aspect, şi
anume:
• trebuie să fie determinată asupra bunului afectat de garanţie. În acest sens art.2372 alin. 2 NCC,
(art.1774 Codul civil din 1864) dispune: „Sub sancţiunea nulităţii, contractul de ipotecă trebuie să identifice
constituitorul şi creditorul ipotecar, să arate cauza obligaţiei garantate şi să facă o descriere suficient de
precisă a bunului ipotecat”.
• trebuie să fie determinată asupra valorii creanţei garantate, concluzie ce rezultă din prevederile
cuprinse în art. 2372 alin. 1 NCC, ( art.1776 Codul civil din 1864) care prevede: „Ipoteca convenţională nu
este valabilă decât dacă suma pentru care este constituită se poate determina în mod rezonabil în temeiul
actului de ipotecă.”.
d. Ipoteca este indivizibilă. Acest caracter juridic se desprinde din conţinutul art. 2344 din NCC,
(art.1746 alin.2 Codul civil din 1864), potrivit căruia „Ipoteca este, prin natura ei, accesorie şi indivizibilă. Ea
subzistă cât timp există obligaţia pe care o garantează şi poartă în întregime asupra tuturor bunurilor
grevate, asupra fiecăruia dintre ele şi asupra fiecărei părţi din acestea, chiar şi în cazurile în care
proprietatea este divizibilă sau obligaţiile sunt divizibile.”.
Din cuprinsul textului legal se desprind următoarele concluzii:

210
 - ipoteca, garanţie mobiliară sau imobiliară continuă să existe asupra întregului bun, cu toate că a fost
plătită o parte din datorie;
- în situaţia în care bunul ipotecat, va trece în lotul numai al unuia dintre copărtaşi – în eventualitatea
unui partaj, acesta va suporta urmărirea pentru întreaga datorie, garanţia apărând ca încorporată în bun.

3.3. Ipoteca convenţională

Validitatea unei ipoteci convenţionale este dată de întrunirea a două categorii de cerinţe: de fond şi de
formă.
a. Cerinţele de fond au în vedere capacitatea de a ipoteca a aceluia care o constituie, adică să aibă
capacitatea deplină de exerciţiu de a înstrăina bunul.
În acest sens art. 2365 NCC,( art.1769 Codul civil din 1864) dispune: „Ipoteca convenţională poate fi
constituită numai de titularul dreptului ce urmează a fi ipotecat şi care are capacitatea de a dispune de
acesta”.
Potrivit art. 144 NCC, (art.129 alin.1 C. fam.),,Tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donaţii
şi nici să garanteze obligaţia altuia. Fac excepţie darurile obişnuite, potrivite cu starea materială a
minorului’’.
Potrivit prevederilor 2370 din NCC, ipoteca convenţională se poate constitui pentru garantarea
oricărui fel de obligaţii , atât cele prezente cât şi cele viitoare precum şi cele afectate de o condiţie.,, Ipoteca
convenţională poate garanta îndeplinirea obligaţiilor de orice fel’’.
Modalitatea cu care va fi afectat dreptul de proprietate al celui care constituie ipoteca va afecta şi
ipoteca. În acest sens 2367 NCC, ( art.1770 Codul civil din 1864) dispune: „Cel ce are asupra bunului un
drept anulabil ori afectat de o condiţie nu poate consimţi decât o ipotecă supusă aceleiaşi nulităţi sau
condiţii.”.
b. Condiţii de formă.
Condiţiile de formă impuse ipotecii rezultă din dispoziţiile art. 2378 NCC privitoare la forma
contractului de ipotecă imobiliară potrivit cărora ,,(1) Contractul de ipotecă se încheie în formă autentică de
către notarul public sau de către oficiile consulare, sub sancţiunea nulităţii absolute. (2) Ipoteca asupra
bunurilor unei persoane juridice poate fi consimţită în virtutea puterilor conferite în urma deliberărilor sau a
împuternicirilor întocmite sub semnătură privată, în conformitate cu regulile din actul constitutiv privitoare la
reprezentare’’.
şi art 2388 NCC privin forma contractului de ipotecă mobiliară, potrivit cu care „Contractul prin care se
constituie o ipotecă mobiliară se încheie în formă autentică sau sub semnătură privată, sub sancţiunea
nulităţii absolute.
Din conţinutul prevederilor legale mai sus citate rezultă că ipoteca este un contract solemn iar
nerespectarea acestei cerinţe va atrage nulitatea absolută.
În sensul celor precizate mai sus s-a pronunţat şi practica instanţelor judecătoreşti în materie1.
De reţinut că cerinţele privitoare la publicitatea ipotecii au în vedere asigurarea opozabilităţii şi a
rangului de preferinţă ale acesteia şi nu ţin de solemnitatea contractului.
3.4. Ipoteca legală
Ipoteca legală este, aşa după cum am arătat anterior, aceea care ia naştere în virtutea unei dispoziţii
speciale a legii( art. 2349 NCC), deci fără a mai fi necesară încheierea unei convenţii speciale.

1
A se vedea Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, Decizia nr.1747/1998, în Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, p.310;
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, Decizia nr.78/1999, în Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, p.311; Curtea Supremă de
Justiţie, Secţia comercială, decizia nr.536/2001, în Buletinul jurisprudenţei 1990-2003, p.313.

211
 În conformitate cu prevederile art. 2386 NCC: ,,În afara altor cazuri prevăzute de lege, beneficiază de
ipotecă legală:
1. vânzătorul, asupra bunului vândut, pentru preţul datorat; această dispoziţie se aplică şi în cazul
schimbului cu sultă sau al dării în plată cu sultă în folosul celui care înstrăinează, pentru plata sultei
datorate;
2. promitentul achizitor pentru neexecutarea promisiunii de a contracta având ca obiect un imobil
înscris în cartea funciară, asupra imobilului respectiv, pentru restituirea sumelor plătite în contul acestuia;
3. cel care a împrumutat o sumă de bani pentru dobândirea unui imobil, asupra imobilului astfel
dobândit, pentru restituirea împrumutului;
4. cel care a înstrăinat un imobil în schimbul întreţinerii, asupra imobilului înstrăinat, pentru plata
rentei în bani corespunzătoare întreţinerii neexecutate; dreptul de proprietate al debitorului întreţinerii nu se
va înscrie în cartea funciară decât odată cu această ipotecă;
5. coproprietarii, pentru plata sultelor sau a preţului datorat de coproprietarul adjudecatar al
imobilului, ori pentru garantarea creanţei rezultând din evicţiune, asupra imobilelor ce au revenit
coproprietarului ţinut de o atare obligaţie;
6. arhitecţii şi antreprenorii care au convenit cu proprietarul să edifice, să reconstruiască sau să
repare un imobil, asupra imobilului, pentru garantarea sumelor datorate acestora, însă numai în limita
sporului de valoare realizat;
7. legatarii cu titlu particular, asupra imobilelor din moştenire cuvenite celui obligat la executarea
legatului, pentru plata acestuia’’.
În legislaţia noastră ipoteca legală mai este reglementată într-o serie de acte normative precum:
- art. 10 din Legea nr. 22/1969, republicată;
- art.3 din Legea nr.99/1999 privind creditul ipotecar;
- ipoteca prevăzută de art.166 alin.2 Cod de procedură penală;
- ipoteca prevăzută de art.12 din Decretul-lege nr.61/1990, art.15 din Legea nr.85/1992 şi art.18 din
Legea nr.114/1996, republicată;
- ipoteca prevăzută de art.149 Cod de procedură fiscală.
3.4.1. Ipoteca reglementată de Legea nr.22/1969, republicată.
În conformitate cu prevederile art.10 din Legea nr.22/1969, republicată, garanţiile suplimentare
instituite pot consta nu numai într-o garanţie personală (fidejusorul sau cauţiunea) dar pot avea şi forma unei
ipoteci.
În acest sens art.10 alin.2 lit. „a” din lege prevede posibilitatea ca gestionarul să garanteze faţă de
unitate, acoperirea eventualelor pagube ce le-ar putea cauza prin activitatea sa, cu instituirea unei ipoteci
asupra unor bunuri imobile aparţinând acestuia sau unor terţi. Garanţia se va putea constitui prin încheierea
unui contract scris (art.11), legea neprecizând că ar fi necesară forma autentică.
Potrivit art.18 alin.1 din Legea nr.22/1969, republicată, evaluarea imobilelor care vor face obiectul
garanţiei se va face potrivit prevederilor cuprinse în Legea nr.33/19941 referitoare la stabilirea despăgubirilor
pentru terenurile şi construcţiile care trec în proprietatea statului prin expropriere.
În ceea ce priveşte imobilele care fac obiectul garanţiei, unitatea la care lucrează gestionarul, va
solicita inscripţia ipotecii care se va dispune pe baza unei cereri şi a contractului de garanţie (art.19 alin.1).
Potrivit prevederilor art.19 alin.3, gestionarul sau terţul girant are obligaţia de a aduce la cunoştinţa
angajatorului eventuala urmărire silită de către alţi creditori a bunurilor ipotecate.
3.4.3. Ipoteca instituită de Legea nr.190/1999 privind creditul ipotecar, pentru investiţii imobiliare.

1
Privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică, publicată în Monitorul Oficial nr.139/1994.

212
 Potrivit prevederilor cuprinse în acest act normativ, instituţiile financiare autorizate pot acorda, la
cerere „credite ipotecare” destinate a finanţa construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea
imobilelor cu destinaţie locativă pentru minimum 5 ani, persoanelor juridice şi de minimum 10 ani pentru
persoanele fizice. Creditele ipotecare pot fi garantate prin ipoteci şi privilegii, aşa cum sunt definite de
art.2323 -2478 NCC, (art.1737 Codul civil din 1864) şi care vor purta asupra imobilului – teren sau construcţie
– pentru care se acordă creditul (art.3).
Ipoteca constituită în condiţiile de mai sus poate avea ca obiect terenul şi construcţiile ridicate pe
acesta ulterior instituirii sale în limita valorii stabilite prin contract şi pe măsura utilizării creditului.
De reţinut că prin art. 4 din Legea nr.190/1999 se dispune expres că prevederile art.1775 Cod civil,
abrogat, (care prevedeau că bunurile viitoare ale debitorului nu pot face obiectul unei ipoteci) nu se aplică
ipotecilor constituite pentru garantarea creditelor ipotecare pentru investiţii imobiliare acordate în condiţiile
acestei legi.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr.190/1999, ipoteca va dura până la rambursarea integrală a creditului, iar
imobilele ipotecate vor putea face obiectul unor înstrăinări numai cu acordul prealabil al creditorului ipotecar.
Orice contract care va fi încheiat cu nerespectarea acestei obligaţii vor fi lovite de nulitate absolută (art.5).
3.4.4. Ipoteca cuprinsă în Codul de procedură fiscală1
Potrivit procedurii de executare silită a bunurilor imobiliare instituită prin art.146-151 din Codul de
procedură fiscală, executorul fiscal va aplica un sechestru pe bunurile imobile, proprietatea debitorului. Acest
sechestru constituie potrivit art.149 alin.5 şi 6 o ipotecă legală.
Dreptul de ipotecă conferă creditorului fiscal în raport cu ceilalţi creditori aceleaşi drepturi ca şi
dreptul de ipotecă în sensul prevederilor dreptului comun, adică dispoziţiilor Codului civil, în materie.
Organul de executare care a instituit sechestrul pe bunurile imobile ale debitorului va solicita de îndată
biroului de carte funciară efectuarea inscripţiei ipotecare, anexând un exemplar al procesului verbal de
sechestru.
3.4.5. Ipoteca prevăzută în Codul de procedură penală
În Codul de procedură penală prin art.163-170 este reglementat regimul juridic al măsurilor
asiguratorii ce se iau în cursul procesului penal. Printre aceste măsuri este reglementată şi procedura
sechestrului asigurator care urmăreşte asigurarea reparării pagubelor produse prin infracţiune.
Potrivit prevederilor art.166 alin.3 Cod de procedură penală, pentru bunurile imobile sechestrate,
organul care a dispus instituirea sechestrului va cere organului competent luarea inscripţiei ipotecare asupra
bunurilor sechestrate, anexând copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului
verbal de sechestru.
3.4.6. Ipoteca cuprinsă în art.12 din Decretul-lege nr.61/1990, art.15 din Legea nr.85/1992 şi art.18
din Legea nr.114/1996.
În art.12 alin.1 din Decretul-lege nr.61/19902 se dispune că creditele acordate de Casa de Economii şi
Consemnaţiuni pentru cumpărarea de locuinţe vor fi garantate prin constituirea unei ipoteci asupra locuinţei
dobândite în condiţiile decretului-lege.
Înscrierea ipotecii se va dispune pe baza contractului de împrumut la cererea Casei de Economii şi
Consemnaţiuni.
Până la rambursarea integrală a creditului, locuinţa astfel dobândită nu poate fi înstrăinată sau
restructurată fără autorizarea prealabilă a Casei de Economii şi Consemnaţiuni.

1
Ordonanţa Guvernului nr.92/2003, publicată în Monitorul Oficial nr.941/2003, modificată ulterior.
2
Privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie, publicat în Monitorul Oficial nr.220/1990, modificat
ulterior.

213
 Această ipotecă instituită în favoarea C.E.C. ia naştere prin efectul legii fără a mai fi necesară
convenţia părţilor, ea fiind înscrisă numai în baza contractului de împrumut cu care a fost creditat debitorul.
În aceeaşi linie se înscrie şi Legea nr. 85/19921 modificată prin Legea nr.76/1994, care prin art.1 alin.1
şi art.7 alin.1 dispune că locuinţele construite din fondurile statului sau ale unităţilor economice sau bugetare
de stat se pot cumpăra şi cu plata în rate iar unitatea vânzătoare, potrivit art.15 alin.4, modificat prin Legea
nr.76/1994, îşi garantează încasarea preţului prin înscrierea ipotecii asupra locuinţei.
Diferenţa dintre cele două ipoteci legale instituite prin cele două acte normative prezentate mai sus
este dată de persoana titularilor lor – un prim titular al ipotecii este Casa de Economii şi Consemnaţiuni, iar un
al doilea titular este unitatea vânzătoare a locuinţei2.
În art.18 din Legea nr.114/1996 – Legea locuinţei3 se prevede că „Până la restituirea sumelor
datorate de beneficiarii locuinţelor (cu subvenţii de la C.E.C. – s.n.) se instituie ipoteca legală asupra
locuinţei”.
3.5. Efectele ipotecii
Analiza efectelor ipotecii, indiferent de natura lor – legală sau convenţională – are în vedere efectele
acesteia faţă de debitor, faţă de creditorul ipotecar şi faţă de terţii dobânditori ai imobilului.
3.5.1. Efectele ipotecii faţă de debitor
Debitorul păstrează toate atributele dreptului său de proprietate, adică posesia, folosinţa şi dispoziţia
juridică asupra bunului afectat de garanţie. El are dreptul de a face orice act de conservare, administrare ori
dispoziţie, poate culege fructele.
De asemenea, debitorul poate înstrăina bunul ipotecat, cu respectarea dispoziţiilor principale privind
ipotecile legale. Bunul înstrăinat se va strămuta către noul dobânditor, grevat de sarcinile aflate asupra bunului
dacă aceste sarcini au fost supuse regimului publicităţii imobiliare. În sensul celor prezentate mai sus art. 2373
NCC prevede că ,,Cel care a constituit ipoteca este liber să folosească, să administreze şi să dispună de bunul
grevat, însă cu îndatorirea de a nu vătăma drepturile creditorului ipotecar’’, iar art.2374 NCC dispune:
,,Constituitorul nu poate distruge ori deteriora bunul grevat şi nici nu îi poate diminua în mod substanţial
valoarea, decât dacă această distrugere, deteriorare ori diminuare a valorii survine în cursul unei utilizări
normale a bunului sau în caz de necesitate’’.
3.5.2. Efectele ipotecii faţă de creditor
Creditorul ipotecar are, potrivit prevederilor art. 2360 NCC, ( art.1790 Codul civil din 1864), dreptul
să urmărească bunul în mâna oricui ar trece. În acest sens art.2360 dispune:,, Creditorul ipotecar poate urmări
bunul ipotecat în orice mână ar trece, fără a ţine seama de drepturile reale constituite sau înscrise după
înscrierea ipotecii sale.
De asemenea, creditorul ipotecar mai are şi un drept de preferinţă faţă de ceilalţi creditori, avându-se
în vedere rangul ipotecii atunci când se va satisface creanţa sa, conform principiului „Qui prior tempore,
potior jure” consacrat în art. 2420 NCC, (art.1778 Codul civil din 1864) potrivit cu care „(1) Rangul ipotecilor
perfecte se determină potrivit ordinii înscrierii sau perfectării ipotecilor.(2) Ipoteca perfectă este întotdeauna
preferată ipotecilor care nu au fost perfectate’’
Conform prevederilor cuprinse în art. 2364 NCC, creditorul ipotecar va putea urmări şi celelalte
bunuri ale debitorului principal pentru plata creanţei sale în temeiul prevederilor art. 2324 NCC privind
garanţia comună a creditorilor.
3.5.3. Efectele ipotecii faţă de terţii dobânditori

1
Privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau
bugetare de stat, publicată în Monitorul Oficial nr.180/1992, republicată în Monitorul Oficial nr.264/1998.
2
A se vedea şi C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.445.
3
Publicată în Monitorul Oficial nr.254/1996, republicată în Monitorul Oficial nr.393/1997.

214
 În principiu, ipoteca nu constituie o indisponibilizare a bunului, fapt ce-i permite debitorului
constitutiv al ipotecii să-l poată înstrăina către orice altă persoană.
Prin acest gest al debitorului, creditorul ipotecar nu este afectat în nici un fel întrucât acesta are la
îndemână un drept de urmărire asupra bunului ipotecat în mâna oricui s-ar afla acest bun.
În acest caz terţul dobânditor poate opune creditorului ipotecar, care solicită realizarea ipotecii sale,
posibilităţile prevăzute de art. 2361 NCC, (art.1791-1797 Codul civil din 1864), care dispune:,, (1) Cel care
dobândeşte un bun ipotecat răspunde cu acel bun pentru toate datoriile ipotecare. Dobânditorul bunului
ipotecat se bucură şi, după caz, este ţinut de toate termenele de plată de care beneficiază sau este ţinut şi
debitorul obligaţiei ipotecare. (2) Dacă dobânditorul bunului ipotecat nu stinge creanţa ipotecară, creditorul
poate începe urmărirea silită asupra bunului, în condiţiile legii.
a. Terţul dobânditor poate să opună creditorului ipotecar anumite excepţii cum ar fi: inexistenţa sau
stingerea datoriei, nulitatea inscripţiei ipotecare, nulitatea obligaţiei principale; excepţia de garanţie contra
evicţiunii atunci când creditorul urmăritor este moştenitorul vânzătorului de la care terţul a cumpărat imobilul.
În ipoteza în care, pentru garantarea executării aceleiaşi obligaţii au fost afectate mai multe imobile,
terţul dobânditor poate opune excepţia beneficiului de discuţie al fidejusorului, reglementat de art.2294 NCC.
b. Terţul dobânditor poate plăti datoriile ipotecare în ipoteza în care valoarea datoriei este mai mică
decât cea a imobilului; în acest caz dobânditorul se subrogă în drepturile creditorului urmăritor, putând urmări
la rândul său pe debitorul din obligaţia principală , (art. 1596 alin. 1 lit. b NCC respectiv art.1108 pct.2
Codul civil din 1864) dispune că: „…subrogaţia se face de drept…b). în folosul dobânditorului un bun care ,
plăteşte pe titularul creanţei însoţite de o garanţie asupra bunului respectivt”).
c. În eventualitatea în care terţul dobânditor avea anumite drepturi reale anterioare dobândirii bunului
ipotecat, acestea renasc, cu rangul lor originar de drept sau după caz, prin reînscriere în cartea funciară,(
art.2362 NCC)
d. Terţul dobânditor care a plătit datoria ipotecară sau care a suportat executarea are dreptul la om
acţiune în regres împotriva celui de la care a primit bunul pentru a fi despăgubit.
Această concluzie se desprinde cu pregnanţă din prevederile art. 2363 NCC, (art.1799 Codul civil din
1864) care dispune: „Terţul dobânditor care a plătit datoria ipotecară sau care a suportat executarea se poate
întoarce împotriva celui de la care a primit bunul pentru a fi despăgubit, în condiţiile dreptului comun.”.
3. 6. Ipoteca imobiliară
Ipoteca asupra unui imobil se consideră constituită din momentul înscrierii în cartea funciară. Din
acelaşi moment se consideră constituiută şi ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri , cu privire la fiecare
din imobilele cuprinse în aceasta,( art. 2377 NCC).
Sub sancţiunea nulităţii absolute, contractul de ipotecă imoboliară trebuie încheiat în formă autentică
în faţa notarului public. Persoana juridică poate încheia contra acte de ipotecă asupra imobilelor sale, în
conformitate cu regulile statornicite prin actul constitutiv referitoare la reprezentare,( art. 2378 NCC).
Potrivit prevederilor art. 2379 NCC, pot face obiectul ipotecii imobiliare imobilele cu accesoriile lor;
uzufructul acestor imobile şi accesorii; cotele-părţi din dreptul asupra imobilelor; dreptul de superficie.
Ipoteca asupra chiriilor sau arenzilor prezente şi viitoare produse de un imobil, precum şi asupra
indemnizaţiilor plătite în temeiul unor contracte de asigurare cu privire la plata acestor chirii sau arenzi se
supune regulilor publicităţii imobiliare.
De asemenea, mai pot face obiectul dreptului de ipotecă imobiliară şi construcţiile viitoare dar pentru
constituirea acestui drept este necesară înscrierea provizorie în cartea funciară, nefiind permisă intbularea, (
art. 2380).
În virtutea prevederilor art. 2381-2382 NCC, obiectul dreptului de ipotecă îl poate face un imobil în
întregul său ori o cotă parte din dreptul asupra imobilului. Ipoteca se va extinde de drept , fără nicio

215
formalitate, asupra construcţiilor , a îmbunătăţirilor şi accesoriilor imobilului, chiar dacă acestea au fost
realizate ulterior constituirii ipotecii.
În fine, conform prevederilor art. 2383 NCC, ipoteca se va extinde şi asupra fructelor naturale şi
industriale ale imobiluli ipotecat produse după notarea în cartea funciară a începerii urmăririi silite sau după
notarea deschiderii procesului de insolvenţă. Dreptul de ipotecă se va extinde şi asupra chiriilor şi arenzilor
imobilului dat în locaţiune , de la aceeaşi dată a comunicătii notării privind începerea executării silte sau a
notării privind intrarea în insolvenţă, în afară de cazul în care acestea au fost cunoscute pe altă cale.
3. 7. Ipoteca mobiliară
Ipoteca mobiliară se constituie prin încheierea contractului de ipotecă dar ea va produce efecte de la
data la care obligaţia garantată ia naştere, iar constitutorul dobândeşte dreptul asupra bunurilor mobile
ipotecate, ( art. 2387 NCC). Potrivit prevederilor cuprinse în ar. 164 din Legea nr. 71/2011 ipoteca mobiliară
se poate constitui în favoarea creditorului obligaţiei ipotecare sau a unui terţ desemnat de acesta. Când
beneficiarul ipotecii mobiliare este un terţ , el va exercita drepturile creditorului ipotecar şi va fi ţinut de
obligaţiile acestuia. Ipoteca mobiliară convenţională poate fi constituită în favoarea unui singur beneficiar sau
a mai multor beneficairi în acelaşi timp. În situaţia când sunt mai mulţi beneficiari ai un- eia şi aceleiaşi ipoteci
mobiliare, ei vor primi acelaşi rang, prin înregistrare simultană a ipotecii mobliare în registrele de publicitate
sau prin desemnarea unui agent, care va putea să exercita toate drepturile creditorilor ipotecari care l-au
desemnat.
Contractul prin care se constituie o ipotecă mobiliară se încheie sub formă autentică sau sub
semnătură privată. Sancţiunea nerespectării acestor prevederi este nulitatea absolută,( art. 2388 NCC). Acesta
trebuie să cuprindă o descriere suficient de precisă a bunului grevat. Descrierea este considerată a fi suficient
de precisă, chiar dacă bunul nu este individualizat, în măsura în care permite în mod rezonabil identificarea
acestuia. Descrierea se poate face prin întocmirea unei liste a bunurilor ipotecate, prin determinarea categoriei
din care acestea fac parte, prin indicarea cantităţii, prin stabilirea unei formule de determinare şi prin orice altă
modalitate care permite în mod rezonabil identificarea bunului ipotecat. În cazul în care obiectul ipotecii este o
universalitate de bunuri, contractul trebuie să descrie natura şi conţinutul acesteia. Nu se consideră a fi o
descriere suficient de precisă stipulaţia potrivit căreia ipoteca grevează toate bunurile mobile sau toate bunurile
mobile prezente şi viitoare ale constituitorului. Când obiectul ipotecii este un cont bancar, acesta trebuie
individualizat în mod distinct în contractul de ipotecă, ( art. 2391).
Potrivit prevederilor cuprinse în art. 2389 NCC, obiectul ipotecii mobiliare îl constituie:
a) creanţe băneşti născute din contractul de vânzare, contractul de locaţiune sau orice alt act încheiat
cu privire la un bun, cele rezultate dintr-un contract de asigurare, cele născute în considerarea asumării unei
obligaţii sau a constituirii unei garanţii, a folosirii unei cărţi de credit ori de debit ori a câştigării unui premiu la
o loterie sau alte jocuri de noroc organizate în condiţiile legii;
b) creanţe constatate prin titluri nominative, la ordin sau la purtător;
c) conturi bancare;
d) acţiuni şi părţi sociale, valori mobiliare şi alte instrumente financiare;
e) drepturi de proprietate intelectuală şi orice alte bunuri necorporale;
f) petrolul, gazul natural şi celelalte resurse minerale care urmează a fi extrase;
g) efectivele de animale;
h) recoltele care urmează a fi culese;
i) pădurile care urmează a fi tăiate;
j) bunurile corporale care fac obiectul unui contract de locaţiune, care sunt deţinute în vederea
vânzării, închirierii ori furnizării în temeiul unui contract de prestări de servicii, care sunt furnizate în temeiul

216
unui contract de prestări de servicii, precum şi materia primă şi materialele destinate a fi consumate sau
prelucrate în exploatarea unei întreprinderi, produsele în curs de fabricaţie şi produsele finite;
k) echipamentele, instalaţiile şi orice alte bunuri destinate să servească în
mod durabil exploatării unei întreprinderi;
l) orice alte bunuri mobile, corporale sau necorporale.
După cum se poate observa din enumerarea de mai sus pot face obiectul unei ipoteci mobiliarea orice
fel de bunuri mobile, corporale sau incorporale.
Ipoteca asupra instrumentelor financiare se constituie cu respecatrea regulilor pieţii pe care acestea
sunt tranzacţionate. Ipoteca asupra acţiunilor sau părţilor sociale ale unei societăţi comerciale se constituie
potrivit reguluilor stabilite prin Legea nr. 31/1990 şi a celolate legi speciale,( art. 2390 NCC).
Ipoteca se extinde asupra fructelor şi productelor bunului ipotecat, precum şi asupra tuturor bunurilor
primite de constituitor în urma unui act de administrare ori de dispoziţie încheiat cu privire la bunul ipotecat.
De asemenea, se consideră a fi un produs al bunului ipotecat orice bun care îl înlocuieşte sau în care trece
valoarea acestuia,( art. 2392 NCC).
În situaţia în care bunul supus garanţiei ete achiziţionat de un profesionist în cursul obişnuit al
activităţii unei întreprinderi care are ca obiect de activitate înstrăinarea de bunuri de acelaşi fel, dobândeşte
bunul liber de ipotecile constituite de înstrăinător, chiar dacă ipoteca este perfectă, iar dobânditorul cunoaşte
existenţa acesteia. În acest caz, ipoteca se strămută asupra preţului sau altor bunuri rezultate din înstrăinarea
bunului ipotecat,( art. 2393).
În ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile părţilor din contractul de ipotecă mobiliară reţinem că
creditorul ipotecar are dreptul să inspecteze bunul ipotecat, dar să este dator să nu stânjenească activitatea
celui care deţine bunul ipotecat.
De asemenea , creditorul poate să culeagă produsele bunului ipotecat (productele şi fructele) ,dar
acest drept este condiţionat de stabilirea în mod detaliat, a proporţiei şi a modului în care urmează a se reduce
creanţa garantată în urma exercitării acestui drept,( art. 2395 NCC).
Potrivit prevederilor art. 2396 NCC, creditorul ipotecar are dreptul să considere exigibilă creanţa
garantată şi să execute ipoteca în cazul în care constată lipsa unei întreţineri corespunzătoare a bunului ipotecat
sau alte fapte, imputabile debitorului, de natură să facă dificilă sau imposibilă executarea ipotecii, astfel cum
aceste fapte au fost determinate prin contractul de ipotecă. Desigur că acest lucru va fi posibil numai dacă
creditorul are temeiuri rezonabile să creadă că bunul ipotecat este pe cale de a fi pus în pericol sau că există
posibilitatea ca executarea obligaţiei să fie împiedicată.
Întocmai ca şi în cazul ipotecii imobiliare ( art. 2386 alin. 2 NCC), clauzele care impun debitorului
plata anticipată şi imediată la cerere a obligaţiei garantate sau plata vreunei alte obligaţii prin faptul constituirii
unei alte garanţii asupra aceluiaşi bun se consideră a fi inexistente
Constituitorul are dreptul să adreseze creditorului ipotecar o cerere scrisă prin care să solicite
acestuia:
a) să emită o declaraţie cu privire la valoarea rămasă din creanţa garantată prin ipotecă;
b) să confirme ori, după caz, să rectifice lista bunurilor care, în opinia debitorului, fac obiectul
ipotecii;
c) să confirme ori, după caz, să rectifice valoarea creanţei care, în opinia debitorului, mai este
garantată prin ipotecă la o anumită dată.
La rândul său creditorul este obligat să comunice debitorului, în termen de 15 zile de la primirea
cererii prevăzute mai sus, după caz:
a) o declaraţie scrisă prin care indică suma rămasă a fi garantată prin ipotecă;
b) confirmarea sau rectificarea declaraţiei debitorului privitoare la bunurile grevate şi la suma rămasă;

217
 c) o declaraţie potrivit căreia nu mai este titularul ipotecii, indicând totodată
numele şi adresa succesorului său în drepturi.
Debitorul are dreptul să obţină în mod gratuit o asemenea declaraţie la fiecare 6 luni, iar creditorul
poate să ceară debitorului rambursarea costurilor rezonabile ocazionate de emiterea declaraţiei unei solicitări
suplimentare faţă de cea prevăzută mai sus,( art. 2397NCC).
3.8. Ipotecile asupra creanţelor
Creanţele por face obiectul unui contract de ipotecă atât sub forma unei universalităţi sau a unui
portofoliu cât şi luate individual ( art, 174 din Legea nr. 71/2011 şi art. 2399 NCC).
Ipoteca asupra unei universalităţi de creanţe nu cuprinde creanţele născute din înstrăinarea bunurilor
debitorului ca urmare a exercitării drepturilor unui terţ şi nici creanţele născute din contractele de asigurare
încheiate de debitor cu privire la bunurile sale,( art. 2399 NCC).
Creditorul ipotecar nu poate cere plata decât după ce comunică în scris debitorului acesteia existenţa
ipotecii, creanţa ipotecată, suma datorată, locul şi modalitatea de plată. Acelaşi efecte produce şi acceptarea
ipotecii de către debitorul creanţei ipotecate, făcută prin act scris,( art. 2401 NCC).
Debitorul nu se poate libera decât plătind creditorului ipotecar în modul indicat în comunicare. Dacă
dovada dreptului de ipotecă nu este făcută în termen de 15 zile de creditorul ipotecar prin copie certificată de
pe contractul de ipotecă sau prin copie a avizului de ipotecă , plata va putea fi făcută constitutorului , adică
creditorului originar ( art. 2402 NCC, respectiv art. 85 alin 2-4 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, abrogat).
La scadenţa creanţei, creditorul ipotecar percepe capitalul, dobânzile şi celelalte sume pe care aceasta
le produce şi eliberează chitanţă pentru sumele primite. În lipsa unor clauze contrare în contractul de ipotecă,
creditorul impută sumele percepute asupra creanţei sale, chiar neajunsă la scadenţă, potrivit regulilor stabilite
pentru imputaţia plăţilor, adică potrivit prevederilor cuprinse în art. 1506-1509 NCC.
Creditorul ipotecar, prin actul constitutiv al ipotecii poate încuviinţa celui care a constituit ipoteca să
perceapă, la scadenţă, capitalul, dobânzile şi celelalte sume cuvenite în temeiul creanţei ipotecate. De
asemenea tot el poate retrage oricând această încuviinţare, dar trebuie să- i notifice în scris atât pe cel care a
constituit ipoteca cât şi pe debitorul creanţei ipotecate,( art. 2404-2406 NCC).
Creditorul ipotecar nu este obligat t, el însuşi, să recupereze în justiţie sumele neplătite de debitorul
creanţei ipotecate. El este însă dator să-l informeze de îndată pe cel care a constituit ipoteca cu privire la orice
nereguli la plata sumelor datorate de către debitorul creanţei ipotecate.
3.9. Publicitatea ipotecii
3.9.1. Finalitatea publicităţii ipotecii
Publicitatea imobiliară este reglementată în prezent prin Legea nr.7/1996 a cadastrului şi a publicităţii
imobiliare1 precum şi în noul Cod civil în art. 876-915 privind Cartea funciară, art. 2377 privind înscriera în
Cartea funciară a ipotecii imobiliare, art. 2387 privind înscriera în cartea funciară a ipotecii mobiliare, etc şi
art. 56 din Legea nr. 71/2011
Prin publicitatea ipotecii se înţelege de fapt, înscrierea ipotecii în Partea a III-a a Cărţii funciare
(existentă la Oficiul teritorial de cadastru şi publicitate imobiliară în a cărei rază teritorială se află situat
imobilul) referitoare la înscrierile privind dezmembrămintele dreptului de proprietate şi sarcini (art.19 pct. C
lit. „a”).
În acest sens art. 2377 NCC dispune că: ,, (1) Ipoteca asupra unui bun imobil se constituie prin
înscriere în cartea funciară. (2) Ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri nu grevează bunurile imobile

1
Republicată în Monitorul Oficial nr.201/2006, în temeiul art. II al titlului XII din Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile
proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente (publicată în Monitorul Oficial nr.653/2005), dându-se textelor o nouă
numerotare, modificată prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a legii nr.287/2009 privind Codul civil, publicată în
Monitorul Oficial nr. 409 din 22 iunie 2011.

218
cuprinse în aceasta decât din momentul înscrierii ipotecii în cartea funciară cu privire la fiecare dintre
imobile’’, iar art.2409 NCC prevede că ,, (1) Ipoteca este perfectă atunci când produce efecte potrivit
dispoziţiilor art.2.387, iar formalităţile cerute de lege pentru publicitatea sa au fost îndeplinite. (2)
Publicitatea ipotecilor mobiliare se asigură prin înscrierea acestora în arhivă, dacă prin lege nu se prevede
altfel. (3) Ipoteca perfectă este opozabilă celorlalţi creditori ai constituitorului, celor care dobândesc ulterior
drepturi asupra bunului ipotecat, precum şi tuturor celorlalte persoane’’.
Ipoteca înscrisă în cartea funciară devine opozabilă faţă de terţi şi de la data înscrierii se marchează şi
rangul de preferinţă al ipotecii. În acest sens art. 2420 NCC, (art.1778-1779 Codul civil din 1864) dispune:
„(1) Rangul ipotecilor perfecte se determină potrivit ordinii înscrierii sau perfectării ipotecilor. (2) Rangul
ipotecilor care nu sunt perfecte se determină potrivit ordinii constituirii lor. (3) Ipoteca perfectă este
întotdeauna preferată ipotecilor care nu au fost perfectate.”, iar art. 2421 NCC referitor la concursul
ipotecilor imobiliare dispune că:,, Rangul ipotecilor imobiliare este determinat de ordinea înregistrării
cererilor de înscriere în cartea funciară’’.
După cum este cunoscut, înscrierile în cartea funciară au ca finalitate asigurarea publicităţii
operaţiunilor juridice referitoare la drepturile reale imobiliare, cât şi de a face opozabile terţilor drepturile reale
imobiliare şi sarcinile acestora cum ar fi ipoteca. În această materie, a ipotecii, terţii sunt creditorii
chirografari, ceilalţi creditori ipotecari ca şi dobânditorii ulteriori ai imobilului.
3. 9. 2. Procedura de înscriere a ipotecii în cartea funciară.
Potrivit prevederilor art. 884 din NCC procedura de înscriere în cartea funciară se va stabili prin lege
specială. În prezent această procedură este reglementată de art.47-55 din Legea nr.7/1996 aşa cum au fost
modificate prin Legea nr. 71/2011.
Potrivit acestor prevederi legale cererea de înscriere în cartea funciară se va depune la birourile
teritoriale ale Oficiului teritorial şi va fi însoţită de înscrisul original sau de copia legalizată de pe acesta, prin
care se constată actul sau faptul juridic a cărei înscriere se cere. În cazul hotărârii judecătoreşti se va prezenta o
copie legalizată, cu menţiunea că este definitivă şi irevocabilă.
Cererile se vor înregistra în registrul de intrare de îndată cu menţionarea datei şi a numărului care
rezultă din ordinea cronologică a depunerii lor. (art.47 alin.1-3).
Admiterea sau respingerea cererii de înscriere în cartea funciară se face printr-o încheiere de
admitere/respingere dată de registrator, care se comunică celui care a făcut-o în termen de 15 zile de la
pronunţarea încheierii, dar nu mai târziu de 30 de zile de la data înregistrării cererii.
Eventualele contestaţii se depun la Oficiul teritorial şi se vor înscrie din oficiu în cartea funciară.
Oficiul teritorial va înainta plângerea judecătoriei, însoţită de dosarul încheierii şi copia cărţii funciare (art.50
alin.1-6).
Înscrierea în cartea funciară se poate face din oficiu, când legea prevede expres acest lucru, şi la
cererea părţilor interesate (art.47 alin.5).
Creditorul care are o creanţă certă şi exigibilă şi care este dovedită printr-un înscris sau printr-o
hotărâre judecătorească, ori în cazurile prevăzute de lege printr-o decizie a autorităţii administrative, va putea
cere instanţei, în numele şi în folosul debitorului său înscrierea unui drept tabular sau radierea unei sarcini.
Debitorul care a plătit valabil creanţa ipotecară a unui cesionar neînscris în cartea funciară poate cere
radierea ipotecii, dacă înfăţişează înscrisul original al cesiunii şi chitanţa doveditoare a plăţii (art.47 alin.8 şi
9).
Ipoteca se poate înscrie numai asupra unui imobil în întregul său sau asupra cotei-părţi aparţinând unui
coproprietar. În situaţia în care ipoteca s-a constituit asupra unei părţi din construcţie, ea va fi înscrisă atât
asupra acesteia cât şi asupra cotei corespunzătoare din părţile comune indivize (art.55 alin.2).

219
 În cazul ipotecii constituite asupra unui bun viitor acesta se va putea intabula în condiţiile legii privind
creditul ipotecar pentru investiţiile imobiliare, numai dacă în prealabil a fost notată1 existenţa autorizaţiei de
constatare şi s-a făcut notarea procesului-verbal de recepţie parţială (art.55 alin.3).
În toate cazurile când există un privilegiu sau o ipotecă legală pentru garantarea vreunui drept sau a
vreunei creanţe, acestea se vor înscrie din oficiu în cartea funciară, cu excepţia situaţiei în care părţile renunţă
în mod expres la acest beneficiu (art.55 alin.4).
Privilegiile sau ipotecile legale se vor înscrie pentru suma prevăzută în înscris iar dacă creanţa nu este
determinată, pentru suma maximă arătată în cerere, la care se adaugă şi cuantumul dobânzii (art.55 alin.5).
În situaţia în care ipoteca creanţei novate a fost rezervată pentru garantarea noii creanţe, aceasta se va
înscrie în rangul vechii ipoteci în temeiul înscrisului care face dovada novaţiunii (art.55 alin.10).
Cel subrogat în drepturile creditorului ipotecar va putea cere înscrierea strămutării dreptului de ipotecă
în temeiul înscrisurilor ce dovedesc subrogarea (art.55 alin.11).
În ceea ce priveşte publicitatea ipotecii asupra conturilor deschise la o bancă sau la o altă instituţie de
credit se realizează prin înscrierea ipotecii la arhivă sau poate fi satisfăcută prin controlul asupra contului. Un
creditor ipotecar dobândeşte controlul asupra unui cont dacă:
a) creditorul ipotecar este chiar banca la care este deschis contul;
b) constituitorul, banca şi creditorul ipotecar convin în scris că banca, fără
a solicita consimţământul constituitorului ipotecii, va urma instrucţiunile prin care
creditorul dispune de sumele aflate în cont; sau
c) creditorul ipotecar devine titular al contului.
Creditorul ipotecar, care îndeplineşte condiţiile prevăzute mai sus, are controlul asupra contului chiar
dacă cel care a constituit ipoteca păstrează dreptul de a dispune de sumele aflate în cont, ( art. 2410 NCC).
Publicitatea ipotecii asupra instrumentelor financiare care, potrivit regulilor pieţei pe care sunt
tranzacţionate, pot fi transferate prin simpla înregistrare în registrele care o deservesc se realizează potrivit
regulilor aplicabile acelei pieţe,(art. 2411 NCC).
Potrivit art. 2413 NCC, înregistrarea operaţiunilor privind ipotecile mobiliare, a operaţiunilor asimilate
acestora, precum şi a altor drepturi prevăzute de lege se efectuează în Arhiva Electronică de Garanţii Reale
Mobiliare. Organizarea şi funcţionarea arhivei se reglementează prin lege specială.
Este prezumat faptul că acel creditor care înscrie o ipotecă asupra unui bun are cunoştinţă despre
existenţa tuturor ipotecilor care au fost înscrise mai înainte cu privire la acelaşi bun,( art. 24154 NCC).
În situaţia în care se constată că între informaţiile cuprinse în formularul de aviz ( emis de Arhiva
Electronică de Garanţii Reale Mobilire) şi cele cuprinse în contractul de ipotecă, în raporturile dintre terţi şi în
cele dintre părţi şi terţi, există neconcordanţe, prevalează informaţiile cuprinse în formularul de aviz (art. 2416
NCC).
Creditorul ipotecar este obligat să comunice constituitorului o copie de pe avizul de ipotecă în cel mult
24 de ore de la înscrierea acesteia,( art. 2417 NCC).
În cel mult 10 de zile de la data la care obligaţia garantată a fost plătită, creditorul ipotecar este obligat
să ceară operatorului arhivei radierea ipotecii. Creditorul ipotecar care omite să solicite radierea ipotecii
răspunde pentru prejudiciile directe sau indirecte aduse debitorului şi constituitorului ipotecii. În acest caz,
valoarea daunelor-interese ce urmează a fi plătite nu poate fi mai mică decât echivalentul în lei al sumei de 500
euro, ( art. 2418 NCC).

1
Potrivit art.26 alin.4 lit. „c” din Legea nr.7/1996 notarea este înscrierea în cartea funciară a drepturilor personale a actelor şi
faptelor juridice referitoare la starea şi capacitatea persoanelor, acţiunilor şi căilor de atac în justiţie, precum şi a măsurilor de
indisponibilizare, în legătură cu imobilele din cartea funciară.

220
 3.10. Concursul între creditorii ipotecari

Concursul între creditorii ipotecari este reglemntat de art. 2420-2427 NCC.

Astfel în cazul concursul ipotecilor mobiliare rangul ipotecilor perfecte se va determina potrivit
ordinii înscrierii sau perfectării ipotecilor. Rangul ipotecilor care nu sunt perfecte se determină potrivit ordinii
constituirii lor. Ipoteca perfectă este întotdeauna preferată ipotecilor care nu au fost perfectate.
Întrucât ipoteca imobiliară se constituiue prin înscrierea lor în cartea funciară rangul ipotecilor
imobiliare este determinat exclusiv de ordinea înregistrării cererilor de înscriere în cartea funciară.
În situaţia în care acelaşi bun este grevat atât de ipoteci mobiliare, cât şi de ipoteci imobiliare, sunt
preferaţi creditorii a căror înscriere sau perfectare este anterioară. Prin excepţie ipoteca imobiliară înscrisă în
aceaşi zi cu o ipotecă mobiliară va fi preferată cea imobiliară.
În cazul concursul între ipotecile înscrise şi gaj este preferată garanţia înscrisă mai întâi în arhivă,
chiar şi în situaţia în care creditorului gajist a intrat în posesia bunului înainte de înscrierea ipotecii în arhivă.
Între o ipotecă asupra unei universalităţi de bunuri mobile şi o ipotecă asupra unor bunuri mobile
determinate se aplică regula din art. 2420 NCC în sensul că are prioritate aceea dintre ele care a fost înscrisă
sau perfectată mai întâi.
Ipotecile mobiliare privilegiate sunt cele prevăzute de art. 2425 NCC şi anume :
a) Ipoteca constituită în favoarea vânzătorului unui bun sau a creditorului care a acordat împrumut
pentru cumpărarea bunului are prioritate asupra unei ipoteci anterioare, dacă, înainte ca debitorul să obţină
posesia bunului ipotecat, avizul a fost înscris la arhivă, iar vânzătorul sau, după caz, creditorul îl înştiinţează în
scris pe creditorul ipotecar anterior despre vânzare şi despre înscrierea ipotecii.
b) Ipoteca asupra recoltei sau asupra produselor ce se vor obţine prin valorificarea acesteia, constituită
în scopul obţinerii sumelor necesare pentru a produce recolta, precum şi ipoteca constituită în perioada de
creştere a plantelor ori în cursul unei perioade de 6 luni înainte de recoltare sunt preferate din momentul
înscrierii lor în arhivă oricărei alte ipoteci.
c) Ipoteca asupra efectivelor de animale sau asupra produselor acestora, constituită în scopul asigurării
fondurilor care să îi permită celui care a constituit ipoteca să achiziţioneze nutreţuri, medicamente sau
hormoni, necesare pentru hrana sau tratarea animalelor are prioritate asupra oricărei alte ipoteci constituite
asupra aceluiaşi bun ori asupra produselor lui, alta decât ipoteca vânzătorului de nutreţuri, medicamente sau
hormoni.
În ceea ce priveşte ipoteca asupra conturilor creditorul ipotecar ce are controlul unui cont va fi
preferat ipotecii unui creditor care nu are controlul asupra acestuia.
Cesiunea ipotecii şi schimbarea rangului este reglementată de art. 2427 coroborat cu art. 2358 NCC.
Astfel, potrivit acestor prevederi legale, creditorul ipotecar poate ceda unui creditor chirografar ipoteca
creanţei sale ipotecare. De asemenea creditorii ipotecari pot conveni schimbarea rangului ipotecilor lor, sub
condiţia notării în registrul de publicitate respectiv. Dacă între ipotecile al căror rang se schimbă, se găsesc şi
alte garanţii sau drepturi ai căror titulari n-au consimţit la schimb, convenţia nu le poate fi opusă decât în
măsura în care le era opozabilă garanţia al cărei rang a fost cedat. În toate cazurile, cesiunea rangului se face
în limita creanţei ipotecare al cărei rang a fost cedat, iar schimbul rangului se face în limita creanţei ipotecare
care are rangul preferat. Dacă bunul ipotecat este vândut la licitaţie, creditorul care a dobândit rangul unei
creanţe sub condiţie va putea renunţa la beneficiul schimbării de rang, creanţa ipotecară condiţională reluându-
şi rangul cedat.

221
 3.11. Stingerea ipotecii
Stingerea ipotecii este reglementată de art. 2428 NCC, ( art.1800 Codul civil din 1864), potrivit căruia
ipoteca imobiliară se stinge prin radierea din cartea funciară sau prin pieirea totală a bunului.
Cauzele pentru care ipoteca mobiliară se stinge, iar ipoteca imobiliară se poate radia sunt :
a) stingerea obligaţiei principale prin oricare din modurile prevăzute de lege;
b) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea obligaţiei garantate
ori îndeplinirea evenimentului de care depinde stingerea acesteia;
În cazurile prevăzute mai sus (la art. 2428 alin. 2 lit. a şi b NCC) ipoteca nu se stinge dacă părţile
convin ca ea să fie folosită pentru garantarea unei alte obligaţii determinate ori determinabile, fără a se vătăma,
însă, drepturile dobândite anterior de alte persoane.
c) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea ipotecii ori îndeplinirea evenimentului de
care depinde stingerea acesteia;
d) dobândirea de către creditor a bunului grevat;
e) renunţarea expresă sau tacită a creditorului la ipotecă;
f) în orice alte cazuri prevăzute de lege.
De asemenea ipoteca se va stinge şi în cazurile reglementate de art. 2330 NCC, care dispune : ,,(1)
Dacă bunul grevat a pierit ori a fost deteriorat, indemnizaţia de asigurare sau, după caz, suma datorată cu
titlu de despăgubire este afectată la plata creanţelor privilegiate sau ipotecare, după rangul lor. (2) Sunt
afectate plăţii aceloraşi creanţe sumele datorate în temeiul exproprierii pentru cauză de utilitate publică sau
cu titlu de despăgubire pentru îngrădiri ale dreptului de proprietate stabilite prin lege’’.
4.Privilegiile
4.1. Generalităţi. Reglementare juridică.
În art. 2333 NCC (art.1722 Codul civil din 1864) se dispune că „Privilegiul este preferinţa acordată
de lege unui creditor în considerarea creanţei sale. (2) Privilegiul este indivizibil’’.Sensul sintagmei calitatea
creanţei ( care a fost schimbat în considerarea creanţei sale potrivit noii formulări din NCC) este acela de
„cauza sau faptul juridic care a dat naştere creanţei iar nu obiectul, modalitatea sau prioritatea datei, nici
persoana creditorului”1.
Privilegiul apare ca o clauză de preferinţă, concretizată într-un beneficiu, o favoare conferită unui
creditor de calitatea creanţei sale, calitate ce constă în cauza sau faptul juridic care a constituit izvorul creanţei
în speţă2.
Reglementarea privilegiilor se regăseşte în art. 2333-2342 NCC,( art.1722-1745, 1780-1815 Codul
civil din 1864), ce se completează cu prevederile art.409 Cod de procedură civilă, cu privire la ordinea de
preferinţă a creanţelor când obiectul urmăririi îl constituie retribuţia debitorului,
4.2. Clasificare.
Din conţinutul prevederilor nuolui Cod civil rezultă că privilegiile se clasifică în:
a. privilegii generale care se stabilesc şi se exercită în condiţiile prevăzute în Cdului de procedură
civilă,( art. 2338 NCC).
b. privilegii speciale care sunt reglementate de art. 2339 NCC:
4.3. Natura juridică.
În ceea ce priveşte natura juridică3 a privilegiului aceasta trebuie analizată în funcţie de efectele lor.

1
D. Alexandresco – op.cit., p.360, 361.
2
I. Dogaru, P. Drăghici – op.cit., p.546; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.344.
3
A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan – op.cit., p.449-450; R.I. Motica, E. Lupan – op.cit., p.347-348.

222
 Astfel, unele pot fi considerate ca adevărate drepturi reale pentru că îi conferă titularului un drept de
urmărire şi un drept de preferinţă. Astfel de situaţii se întâlnesc în cazul privilegiilor imobiliare precum şi în
cazul unora dintre privilegiile speciale (privilegiul creditorului gajist, privilegiul locatorului etc.).
Privilegiile generale precum şi privilegiile mobiliare speciale nu sunt drepturi reale, ele apar ca simple
clauze de preferinţă pe care le recunoaşte legea pornind de la calitatea creanţelor aşa cum sunt cele cuprinse în
clauzele de preferinţă stabilite prin art.409 Cod de procedură civilă.
Publicitatea privilegiilor nu este necesară pentru a se asigura opozabilitatea privilegiilor faţă de terţi,
numai dacă prin legi speciale nu se dispune altfel, (art. 2334 NCC).Această prevedere legală reprezintă o
derogare de la art. 20 NCC privind efectele publicităţii.
Creditorul privilegiat este preferat celorlalţi creditori, chiar dacă drepturile acestora s-au născut ori au
fost înscrise mai înainte, (art. 2335 NCC, respectiv art. 1722 Codul din 1864) . De reţinut este faptul că noua
regelmentare diferă de cea veche în sensul că art.1722 C. civ. din 1864 acorda prioritate privilegilor chiar şi în
faţa ipotecilor. În ierahizarea cauzelor de preferinţă privilegiile reprezintă cea mai puternică garanţie întrucât
permite titularului lor satisfacerea cu prioritate a a creanţei, fără a ţine seama de faptul că drepturile celorlalţi
creditori s-au născut ori au fost înscrise mai înaintea lor. Art. 156 din Legea nr. 71/2011 instituie o excepţie
dispunând în acest sens că un creditor privilegiat nu va fi putea fi preferat unui creditor ipotecar a cărui ipotecă
a fost perfectată anterior înregistrării privilegiului.
În ceea ce priveşte rangul privilegiilor acesta se stabileşte prin lege, iar privilegiile reglementate în
noul Cod civil au rang superior faţă de privilegiile stabilite prin legi speciale , cu excepţia situaţiilor în care
legea specială prevede expres rangul superior al privilegiului pe care îl reglementează,( art. 2336 NCC).
Privilegiile se nasc în temeiul legii, deci nu este necesară încheierea unui act în acest sens motiv
pentru care ele se sting odată cu obligaţia garantată, dacă prin lege nu se prevede altfel, art. 2337 NCC).
4.4. Privilegiile generale şi privilegiile speciale în reglementarea noului Cod civil.
Privilegiile generale sunt cele asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitorului care se
stabilesc şi se exercită în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă, art.(2338 NCC).
În ceea ce priveşte privilegiile speciale acestea privesc anumite bunuri mobile şi se referă la :
a) creanţa vânzătorului neplătit pentru preţul bunului mobil vândut unei persoane fizice, este
privilegiată cu privire la bunul vândut cu excepţia cazului în care cumpărătorul dobândeşte bunul pentru
serviciul sau exploatarea unei întreprinderi.
a) creanţa celui care exercită un drept de retenţie, atâta timp cât acest drept
subzistă;
Privilegiul de la lit. a) art. 2339 NCC, are în vedere excusiv raporturile juridice în care cumpărătorul
nu are calitatea de profesionist. Privilegiul reglementat de lit. b) a art. 2339 NCC priveşte creanţa celui care
exercită un drept de retenţie asupra bunului care face obiectul acestui drept. În caz de concurs, privilegiile se
exercită în ordinea prevăzută la alin.(1) orice stipulaţie contrară se consideră ca inexistentă.
Potrivit art. 2340 NCC, privilegiul special se stinge prin înstrăinarea, transformarea sau pieirea
bunului ori prin stingerea obligaţiei, dacă prin lege nu se prevede altfel.
În situaţia în care cumpărătorul vinde, la rândul său, bunul, privilegiul se exercită asupra preţului încă
neplătit de cel de-al doilea cumpărător, primul privilegiu având preferinţă faţă de cel care a rezultat din cea de
a doua vânzare, (art. 2341 NCC).
4.5. Concursul privilegiilor între ele şi concursul între privilegii şi ipoteci
În caz de concurs între privilegii sau între acestea şi ipoteci, creanţele se satisfac în ordinea următoare:
1. creanţele privilegiate asupra unor bunuri mobile, prevăzute la art.2.339;
2. creanţele garantate cu ipotecă sau gaj;
3. celelalte creanţe, în ordinea prevăzută de Codul de procedură civilă.

223
 Creditorul care beneficiază de un privilegiu special este preferat titularului unei ipoteci mobiliare
perfecte dacă îşi înscrie privilegiul la arhivă electronică înainte ca ipoteca să fi devenit perfectă. De asemenea ,
creditorul privilegiat este preferat titularului unei ipoteci imobiliare dacă îşi înscrie privilegiul în cartea
funciară mai înainte ca ipoteca să fi fost înscrisă.
4.6.Ordinea de preferinţă a privilegiilor generale stabilită prin art. 409 din Codul de procedură
1
civilă în cazul în care urmărirea are ca obiect salariul persoanelor încadrate în muncă, pensiile acordate în
cadrul asigurărilor sociale precum şi alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării
mijloacelor de existenţă ale acestuia, este următoarea:
- până la 1/2 din venitul lunar net pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau
alocaţie pentru copii;
- până la 1/3 din venitul lunar net, pentru orice alte datorii.
Dacă sunt mai multe urmăriri asupra aceleiaşi sume, urmărirea nu poate depăşi 1/2 din venitul lunar
net al debitorului indiferent de natura creanţelor, numai dacă legea nu prevede altfel. (Art.409 alin.2 Cod de
procedură civilă).
În cazurile în care veniturile din muncă sau orice alte sume ce se plătesc cu periodicitate debitorului
sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă a acestuia iar cuantumul lor nu depăşeşte salariul minim net
pe economie, urmărirea se va putea face numai asupra părţii ce depăşeşte jumătate din acest cuantum (art.409
alin.3 Cod de procedură civilă).
De asemenea, potrivit art.409 alin.4 Cod de procedură civilă, nu vor putea fi urmărite decât pentru
sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere şi despăgubiri pentru repararea daunelor cauzate prin moarte
sau prin vătămări corporale, dacă legea nu dispune altfel, indemnizaţia pentru incapacitate temporară de
muncă, compensaţiile acordate salariaţilor în cazul desfacerii contractului individual de muncă, indemnizaţia
de şomer.
Potrivit prevederilor art.409 alin.7 Cod de procedură civilă nu vor putea fi urmărite pentru nici un fel
de datorii: alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii, indemnizaţiile pentru îngrijirea copilului bolnav,
indemnizaţiile pentru maternitate, ajutoarele pentru deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele, precum
şi orice alte asemenea indemnizaţii cu destinaţie specială stabilită potrivit legii.

1
Art.409 Cod de procedură civilă a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.138/2000 pentru modificarea şi
completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial nr.479/2000.

224