UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA.

FACULTATEA DE DREPT

ANUL II

Cuprins

Prof.univ.dr. Draghici Pompil

Drept civil. Teoria generala a obligatiilor

2019
2

II. Suport curs

Modulul I

Introducere in teoria generala a obligatiilor

Elementele si clasificarea obligatiilor civile

Unitate de invatare:
Unitate de invatare:
1.Obligatiile civile-concept si importanta
2.Notiunea de obligatie
3. Importanta obligatiilor civile
4. Elementele obligatiei civile
5. Clasificarea obligatiilor

Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
1.Ion Dogaru, Pompil Draghici, Drept civil Teoria generala a obligatiilor, Editia a,
Editura C.H.Beck, Bucuresti 2019.
2. Constantin Statescu, Corneliu Barsan, Drept civil, Teoria generala a
obligatiilor, Editia a IX-a revizuita si adaugita, Editura Hamangiu, 2008.
3. Ion Filipescu, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Editura Actami,
Bucuresti, 1994.
4. Liviu, Pop, I.F. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligatiilllle (Conform
Noului Cod civil),Editura Universul Juridic, Bucuresti 2012.

1.Obligatiile civile-concept si importanta

Preliminarii
Etimologia notiunii de obligatie
1. Preliminarii. Noţiunea de „obligaţie” provine dintr-un cuvânt compus, obligatio-
obligationes de origine latină, format din prepoziţia ob cu înţelesul de „pentru” şi din verbul ligo-
3

ligare cu semnificaţia „a lega”. În latina veche obligatio însemna „a lega pentru un anumit scop”,
iar în dreptul roman evoca, la început, înlănţuirea debitorului, aservirea acestuia faţă de creditor,
pentru ca mai târziu să reprezinte legătura juridică în virtutea căreia creditorul putea cere
debitorului, sub sancţiunea constrângerii, executarea obligaţiei sale.
Aşadar, în accepţiunea sa iniţială, termenul de obligaţie însemna o legătură pur materială
(vinculum cocpocis) între două persoane, iar obligaţia era un ius in personam, adică un drept
asupra unei persoane, asemănător dreptului de proprietate, care era un drept asupra lucrului (ius
rei). În temeiul acestui drept (ius in personam), creditorul putea dispune de persoana debitorului
insolvabil după bunul său plac, asemeni proprietarului unui lucru. Referitor la această legătură
pur materială, Iustinian afirma: „Obligaţiile se dobândesc pentru voi nu numai prin voi înşivă, ci şi
prin acele persoane care se află sub puterea voastră, de exemplu prin sclavii şi fiii voştri, încât
totuşi, ceea ce vi se dobândeşte prin sclavii voştri devine în întregime al vostru, dar ceea ce s-a
dobândit dintr-o obligaţiune prin copiii pe care îi aveţi sub puterea voastră, acest lucru se împarte
potrivit cu imaginea proprietăţii şi a uzufructului bunurilor, imagine pe care a decis-o Constituţia
noastră, astfel încât avantajul care provine dintr-o acţiune, uzufructul acestuia îl are total,
proprietatea însă este păstrată pentru fiu”.
Cu timpul noţiunea de obligaţie încetează de a mai fi înţeleasă doar ca o simplă legătură
materială, ea devenind o legătură pur juridică (vinculum juris), adică un raport juridic în temeiul
căruia creditorul poate pretinde debitorului său să execute prestaţia ce i se datorează.
În dreptul roman creditorul era numit şi reus credendi, iar debitorul reus debendi şi cum reus
înseamnă pârât, aceste denumiri arătau că la nevoie creditorul îl putea pârî pe debitor; aşa se
explică de ce cu timpul reus a fost rezumat numai a-l desemna pe debitor.
2. Limbaj tehnico-juridic. . În limbajul tehnico-juridic „obligaţia” exprimă aşadar
existenţa unui raport juridic în temeiul căruia o persoană, numită „creditor”, are dreptul de a pretinde
şi de a constrânge o altă persoană, numită „debitor”, „la efectuarea prestaţiei la care acesta s-a
obligat”.
- Obligaţia ca înscris constatator. „Obligaţia”, desemnează uneori însuşi înscrisul
constatator al existenţei conţinutului unui raport juridic obligaţional, destinat a servi ca mijloc de
dovadă al acestuia. Ca titlu de valoare, obligaţia poate fi: nominală, la ordin sau la purtător.
Prin „obligaţie” se mai înţelege şi titlul de valoare emis de stat, de o instituţie publică sau de o
unitate, care conferă titularului sau posesorului calitatea de creditor al emitentului. De exemplu,
în cadrul titlurilor de credit la purtător, dreptul de creanţă este încorporat în înscrisul ce-l constată
şi odată cu transmiterea titlului se transmite însuşi dreptul. Or, a transmite dreptul încorporat în
titlu, este o obligaţie concretă (obligaţie în sens de datorie).
-Obligaţia ca datorie. Noţiunea de „obligaţie” mai poate însemna datoria pe care o are
debitorul în cadrul unui raport juridic de obligaţii, de a da (dare), a face (facere) sau de a nu face
(non facere) ceva, prestaţie care constituie obiectul dreptului de creanţă al creditorului. Tot aici
subliniem că unii autori denumesc drepturile de creanţă şi drepturi personale, spre a le delimita
mai pregnant de drepturile reale. Considerăm că această denumire este anacronică deoarece, în
dreptul actual, conţinutul dreptului de creanţă nu mai conferă atribute asupra persoanei
debitorului, iar denumirea de „personale” poate duce la confuzii între drepturile de creanţă şi
drepturile strict ataşate titularilor lor (intuitu personae).
4

-Obligaţie şi îndatorire juridică. În limba română, termenul de „obligaţie” este sinonim cu

acela de „îndatorire”, cu menţiunea că acestuia din urmă i se atribuie înţelesuri mai variate decât
celui de obligaţie, atât în vorbirea curentă, cât şi în terminologia juridică. De regulă, în dreptul civil
este preferat termenul de obligaţie, spre deosebire de dreptul constituţional unde se foloseşte
mai mult termenul de îndatorire.
Codul civil în vigoare nu se ocupă în mod expres de distincţia dintre obligare şi îndatorire
juridică deşi, aşa cum s-a susţinut în doctrină, nevoia de a distinge între cele două noţiuni este
impusă, nu doar de acurateţea limbajului juridic, ci şi de evaluarea corectă a consecinţelor
încălcării fiecăreia din ele
În limbajul uzual, termenul „obligaţie” înseamnă: datorie, îndatorire, sarcină asumată sau
impusă. Cuvântul „obligaţie” poate avea şi alte valenţe decât cele de natură civilă, şi anume:
obligaţii morale, economice, politice, familiale, spirituale etc. Dacă acestea sunt reglementate de
o normă de drept, suntem în prezenţa unui raport juridic, şi dacă această normă aparţine
dreptului civil, suntem în prezenţa unui raport de drept civil.

2.Notiunea de obligatie

2.1.Definiţie. Codul civil, în art. 1164, defineşte obligaţia ca fiind „o legătură de drept în
virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să
obţină prestaţia datorată”. După cum se poate observa, este vorba despre o consacrare
legislativă a definiţiei obligaţiei dezvoltată de doctrină în încercarea de a suplini inexistenţa unei
astfel de definiţii în vechea reglementare.
În acelaşi timp, definiţia legislativă actuală reglementează raportul juridic prin prisma
obligaţiilor asumate de părţi şi nu din punctul de vedere al drepturilor, aşa cum impunea art.
1073 C.civ. din 18641. În lipsa unei definiţii date de Codul civil din 1864, doctrina a considerat că
această noţiune este sinonimă cu dreptul de creanţă.
Incontestabil că identificarea celor două noţiuni creanţă şi obligaţie este criticabilă deoarece,
aşa cum cu justeţe s-a arătat, pretinsa lor sinonimie poate fi cel mult un mod de a exprima
legătura indisolubilă dintre dreptul de creanţă şi obligaţie. În fond, însă, cele două noţiuni sunt
diametral opuse, una fiind negaţia celeilalte. Dacă, prin definiţie, dreptul de creanţă este dreptul
în puterea căruia creditorul poate să pretindă şi să obţină de la debitor, sub sancţiunea
constrângerii, prestaţia sau abţinerea datorată de acesta din urmă, obligaţia civilă este un raport
juridic de obligaţie, cu o structură proprie, o finalitate specifică, acoperind un important domeniu
de reglementare şi cercetare – domeniul dreptului obligaţional.

2.2.Accepţiunile noţiunii de obligaţie

Obligaţia civilă în sens larg. Obligaţia civilă în sens larg rezultă din definiţia acesteia ca
raport juridic de obligaţie. Astfel, obligaţia civilă în sens larg exprimă însuşi raportul juridic civil de
obligaţie considerat în toate componentele sale:
a) drepturile civile subiective dobândite de părţi în şi prin acel raport juridic;
b) obligaţiile propriu-zise asumate de părţi, de asemenea, în şi prin raportul juridic respectiv.

1 Colectiv, Noul Cod civil. Note. Explicaţii. Corelaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 445.
5

Dar obligaţia civilă în sens larg priveşte deopotrivă drepturile dobândite de părţi şi obligaţiile
asumate de ele.
Obligaţia civilă în sens restrâns. Dacă în limbajul uzual cuvântul obligaţie înseamnă
datorie, îndatorire, aşa cum s-a subliniat deja, în sens juridic acelaşi cuvânt desemnează o
legătură (o relaţie) între doi termeni (termenii fiind părţile între care se stabileşte legătura).
Evident, sensul uzual al cuvântului obligaţie este mai aproape, în privinţa conţinutului, de sensul
restrâns al noţiunii de obligaţie civilă.
În această accepţiune termenul obligaţie desemnează numai obligaţia în sens de datorie
(datoria debitorului din raportul juridic de obligaţie), fără considerarea ei în legătură şi în unitate
cu dreptul creditorului. Astfel, în raportul juridic de obligaţie născut dintr-un contract de vânzare-
cumpărare, obligaţia în sens restrâns este considerată a consta în:
a) obligaţiile vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut şi cea
de predare a acestui lucru;
b) obligaţiile cumpărătorului de a plăti preţul şi de a primi lucrul cumpărat.
În acest context se poate afirma că:
a) dacă raportul juridic civil primeşte considerare din perspectiva intereselor creditorului,
acest raport va fi desemnat prin formula bine cunoscută – „drept de creanţă”;
b) dacă raportul juridic primeşte considerare din punctul de vedere care exprimă interesele
debitorului, el va fi desemnat prin ceea ce se cheamă „obligaţie în sens restrâns” (datorie).
Obligaţia civilă în sens de titlu. Uneori, termenul „obligaţie” desemnează însuşi titlul prin
care se constată existenţa unei datorii. De exemplu, în cazul titlurilor de credit la purtător, dreptul
de creanţă este încorporat în înscrisul ce-l constată şi, odată cu transmiterea titlului, se transmite
însuşi dreptul. A transmite dreptul încorporat în titlu este o obligaţie concretă (obligaţie în sens de
datorie). Or, în consecinţă, transmiterea titlului valorează transmiterea dreptului.

2.3.Caracterul patrimonial al obligaţiei

Concepţia clasică. Potrivit concepţiei clasice a dreptului nostru, obligaţia, sau mai exact
dreptul de creanţă – este un drept patrimonial. Acest drept are ca scop să permită satisfacerea
nevoilor economice ale creditorului prin prestaţia pe care trebuie să i-o efectueze debitorul. Dacă
acesta nu o execută voluntar, creditorul poate să-l constrângă pe diferite căi ale dreptului.
Dacă execuţia forţată în natură nu este posibilă, creditorul se va îndestula prin echivalent cu
bunurile debitorului sau prin vânzarea bunurilor acestuia în profitul său. Patrimoniul răspunde de
datorii. Dreptul personal este deci, un element activ al patrimoniului creditorului şi un element
pasiv al patrimoniului debitorului.
Caracterul patrimonial al obligaţiei nu este decât rezultatul unei lungi evoluţii; dreptul roman
iniţial nu vedea în obligaţie decât o legătură personală între creditor şi debitor, ajungând la un
sechestru asupra persoanei fizice a acestuia şi care nu era garantată printr-o acţiune asupra
lucrurilor.
Caracterul personal al obligaţiei. Caracterul personal al obligaţiei era, în aşa fel încât, dreptul
roman a recunoscut, la început, intransmisibilitatea creanţelor şi datoriilor. Drept urmare când se
dorea să se schimbe unul dintre subiecţii obligaţiei, creditorul sau debitorul, trebuia stinsă
obligaţia, pentru a putea fi creată o alta (un alt caz).
6

La origine, intransmibilitatea se aplica chiar şi moştenitorilor deoarece moartea unei per-

soane stingea creanţele şi datoriile sale, ele neputând trece asupra moştenitorilor. Intransmibili-
tatea asupra moştenitorilor, nefastă pentru creditori, a fost abandonată, dar dreptul roman a
păstrat întotdeauna principiul intransmibilităţii obligaţiilor între vii. Desigur acest principiu
comportă şi excepţii, dar nu a fost niciodată abolit.
Evoluţia ulterioară a tins să atenueze caracterul personal al legăturii dintre creditori şi debitor,
să pună accentul pe ideea că obligaţia, fiind o legătură între două persoane, implică un drept
asupra bunurilor debitorului; ea tinde la execuţia unei prestaţii, unui fapt sau unei reţineri care are
o valoare patrimonială şi ea se găseşte garantată prin dreptul de gaj general asupra bunurilor
debitorului. Obligaţia este, deci, ea însăşi o valoare patrimonială. Dar aceasta nu înseamnă că
obligaţia nu mai este un raport între persoane, ci că individualitatea acestor persoane este, în
principiu, indiferentă pentru existenţa raportului de obligaţie.
Creditorul şi debitorul pot să se schimbe, dar obligaţia nu este stinsă sau modificată. Cum
vom vedea, dreptul modern încearcă să faciliteze din ce în ce mai mult transmiterea obligaţiilor;
această transmitere a fost mai ales simplificată în dreptul comercial, când creanţele îmbracă
forma titlurilor la purtător, care se transmit din mână în mână.
Dezvoltarea caracterului patrimonial al obligaţiei are incidenţe economice importante din
punctul de vedere al creditorului, deoarece dacă creditorul ştie că poate să-şi cedeze cu uşurinţă
dreptul, să-l transforme la dorinţa sa în bani-numerar, nu va ezita să facă (să dea) credit
debitorului său.
Obligaţiile străine de domeniul pur economic şi patrimonial. În legătură cu caracterul
patrimonial specific evoluţiei dreptului obligaţiilor, trebuie observat că există totuşi obligaţii al
căror obiect nu este reprezentat de satisfacerea intereselor economice şi pecuniare ale
creditorului. Astfel, dacă luăm în considerare anumite raporturi pe care le întâlnim în dreptul
familiei, cum ar fi: îndatoririle personale între soţi, îndatoririle părinteşti faţă de copii lor,
constatăm că, deşi suntem în prezenţa unui raport juridic permiţând unui individ să ceară de la
un altul un anumit comportament, nu există, totuşi, un drept de creanţă propriu-zis: legea aplică
aici o reglementare specială; suntem în afara patrimoniului.
Fără a ne plasa însă pe teren familial, întâlnim obligaţii de ordin pur moral: obiectul unui
contract de asociaţie trebuie să fie nelucrativ, fiecare îşi ia angajamentul de a munci în scop
caritabil, ştiinţific, sportiv. Astfel, jurisprudenţa admite reparaţia pe temei delictual a prejudiciului
moral (atingerea adusă onoarei etc.).
Totuşi, studiul obligaţiilor se corelează cu dreptul patrimonial, căci, în principiu sancţiunea
obligaţiilor constă în daune-interese, adică în obligarea debitorului la plata unei sume de bani,
mai mult sau mai puţin compensatoare şi cu posibilitatea pentru victimă de a ridica bunurile
debitorului în caz de neplată a acestei sume. În aceste cazuri, consideraţiile de ordin moral
trebuie să aibă greutate largă şi deasupra consideraţiilor de ordin material. Astfel, acţiunile care
tind să repare un prejudiciu moral (prejudiciu născut dintr-o defăimare, durere cauzată de
moartea unei fiinţe dragi), nu aparţin decât victimei însăşi şi nu pot fi exercitate de creditori prin
intermediul acţiunii oblice.
7

Obligaţiile civile şi obligaţiile fiscale. Aşa cum s-a arătat în doctrină1, deşi asemănarea
obligaţiilor civile cu obligaţiile fiscale rezultă din structura lor comună2, acestea nu se confundă,
natura şi regimul lor juridic fiind diferit, deoarece, obligaţiile fiscale sunt născute în baza unor
raporturi juridice de putere, în care subiectele nu se află pe poziţie de egalitate, ci în
subordonare, subiectul supraordonat – statul – având dreptul să adopte decizii obligatorii şi să ia
măsuri de constrângere în putere proprie faţă de celălalt subiect, persoană fizică, care îi este
subordonat. Altfel spus, obligaţiile fiscale sunt obligaţii de autoritate.

3. Importanta obligatiilor civile

3.1.Obligaţiile civile - importanţă teoretică şi practică. Veche ca dreptul, obligaţia civilă

este o prezenţă categorială juridică fără de care viaţa economico-juridică poate fi concepută cu
greu. Importanţa acestei categorii juridice se degajă din numărul impresionant de instituţii juridice
puse la îndemâna omului de rând pe care le foloseşte în viaţa cotidiană, cunoscând sau nu
despre ce este vorba şi, bineînţeles, a specialistului care, găseşte în aceste instrumente, „cheia
universală” a atâtor soluţii pe care le aşteaptă nesfârşitele şi variatele situaţii de fapt ce viaţa
însăşi le aduce în faţa sa.
Pentru jurişti este aproape de prisos să-i subliniem importanţa; studiul teoretic al obligaţiilor
prezintă o deosebită însemnătate datorită înaltului lor grad de tehnicitate, caracterului profund
ştiinţific al acestei părţi a dreptului, stabilităţii mai mari faţă de alte ramuri şi aportului deosebit pe
care studiul acestora îl are în formarea juriştilor, în deprinderea celor ce operează cu valori
economice şi, implicit, cu valori juridice, de a deosebi licitul de ilicit, moralul de imoral, de a
proceda, în fiecare caz, conform legii şi bunelor moravuri.
În compartimentul dreptului obligaţional se întâlnesc, ca într-o arenă, ideile filosofice, social-
politice şi morale, căci regulile de drept au menirea de a asigura transpunerea în viaţa juridică a
acestora, potrivit principiului în raport cu care „normele dreptului, îşi trag forţa din forţa moralei,
iar morala nu poate fi concepută fără ca cele mai importante dintre regulile sale să fie preluate şi
reglementate de planul dreptului: quid leges sine moribus, quid mores sine legibus”3.
Astfel, devine limpede că, nu numai pentru specialiştii din domeniul dreptului prezintă
importanţă obligaţiile civile; acestea sunt la fel de importante şi pentru alte categorii de specialişti
a căror atenţie se impune a fi atrasă asupra legăturii dintre drept şi viaţa social-economică în

1 L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile (Conform Noului Cod civil),

Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 22-23.

2 Astfel, „subiectele raporturilor obligaţionale fiscale poartă aceleaşi denumiri generice de creditori şi

debitori. De asemenea, conţinutul lor este alcătuit din drepturi de creanţă şi îndatoriri particulare
corespunzătoare acestor drepturi; dreptul de creanţă aparţine creditorului şi îndatorirea sau datoria este în
sarcina debitorului. Obiectul raporturilor obligaţionale fiscale este însăşi prestaţia la care are dreptul
creditorul şi este ţinut să o respecte debitorul. Mai mult, toate raporturile de obligaţii, indiferent de natura lor,
dau dreptul creditorului de a obţine prestaţia pe calea constrângerii statale, precum şi la alte prerogative
arătate la sancţiunea obligaţiilor” (L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 22).
3 I. Dogaru, Unele elemente de teorie generală a dreptului şi de drept constituţional, Partea I,

Ed. Reprografia Universităţii din Craiova, 1971, p. 32; I. Dogaru, Contractul, consideraţii teoretice şi
practice, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1983, p. 61.
8

general şi dreptul obligaţional şi viaţa social-economică în special, legătură care, în ultimă

instanţă, face ca în viaţa juridică cotidiană să se reflecte viaţa social-economică.
Aşa se face că, la studiul obligaţiilor se obligă nu numai juriştii, ci o masă mult mai mare de
oameni, toţi aceia care, cu sau fără ştiinţă, săvârşesc zilnic numeroase operaţii juridice sau acţio-
nează pentru realizarea regimului juridic al valorilor, cu deosebire cele de ordin patrimonial, între
aceştia un loc important ocupând economiştii, inginerii, tehnicienii etc. Studierea atentă a mate-
riei obligaţiilor civile reprezintă domeniul care înglobează aşa cum am precizat deja, un număr
mare de categorii juridice cu care se operează, în primul rând, în cadrul circuitului civil general.

4.Elementele obligatiei civile

4.1 Preliminarii

Consideraţii generale. Aşa cum a fost definită, obligaţia civilă se înfăţişează ca un

raport juridic de obligaţie, în temeiul căruia, o persoană numită creditor (reus credendi)
poate pretinde unei alte persoane numite debitor (reus debendi) să dea (aut dare), să facă
(aut facere), sau să nu facă (aut non facere) ceva, iar, dacă debitorul nu respectă
comportamentul la care s-a obligat chiar prin intrarea în acest raport juridic, se recunoaşte
creditorului posibilitatea de a-l forţa la acest comportament, pe calea acţiunii în justiţie, ca
mod de protecţie juridică a dreptului său subiectiv şi de intervenţie a forţei coercitive a
statului.
Astfel privită, obligaţia civilă, în sens larg (raportul juridic de obligaţie) are o structură
proprie, clădită pe următoarele elemente1:
a) subiectele obligaţiei;
b) obiectul obligaţiei;
c) conţinutul obligaţiei;
d) sancţiunea.

4.2. Elemente

§1. Subiectele obligaţiei civile.

Noţiune. În raportul juridic civil de obligaţie, subiectul activ, titularul dreptului, se
numeşte creditor (creditor, reus credendi), iar subiectul pasiv, persoana căreia îi incumbă
obligaţia, se numeşte debitor (debitor, reus debendi).

Aşadar, subiectele raportului juridic de obligaţie sunt persoanele între care se leagă
(intervine) acest raport.
Pe de altă parte, subiectele raportului juridic civil (fie active, fie pasive), pot fi persoane
fizice – angajate personal (prin manifestarea voinţei personal) sau prin reprezentant – sau
persoane juridice, fără a deosebi în privinţa acestora.

1 Elemente ce vor fi prezentate sintetic în continuare.

9

În operaţiunile juridice de drept civil în care intră statul, prin Ministerul de Finanţe, acesta se
comportă ca şi când ar fi persoană juridică, poziţia sa având regimul juridic al poziţiei unei per-
soane juridice, ceea ce înseamnă că, pe cale de excepţie, statul poate fi subiect al obligaţiei
civile.
Cetăţenia părţilor sau lipsa acesteia, în principiu, nu poate constitui o piedică în privinţa
calităţii de drept obligaţional1.
Subiectele obligaţiei civile pot purta denumiri diferite (nu numai creditor sau debitor, ori su-
biect activ sau subiect pasiv), în funcţie de natura raportului juridic în care intră: în contractul de
vânzare-cumpărare (emptio-venditio) părţile se numesc vânzător şi cumpărător; în contractul
de locaţie (locatio-conductio) – locator şi locatar, în contractul de furnizare – furnizor şi
beneficiar etc.
Raportul juridic de obligaţie poate fi încheiat de persoane fizice (între ele), persoane
juridice (între ele) sau de persoane fizice şi persoane juridice, aşa cum s-a precizat deja.

§2. Obiectul obligaţiei civile

Definiţie. Obiectul raportului juridic de obligaţie constă întotdeauna într-o prestaţie, care
poate fi pozitivă (a da şi a face) sau negativă (a nu face).
Prin definiţie, obligaţia civilă pretinde, datorită legăturii juridice concrete în care au intrat
părţile, ca una dintre ele – creditorul – să fie îndrituit a cere un anume comportament din
partea celeilalte părţi (debitorul), iar acesta din urmă este ţinut (obligat) să dea curs acestui
comportament. Obiectul obligaţiei civile, care constă în conduita sau prestaţia pe care
creditorul o poate pretinde şi pe care debitorul este îndatorat să o îndeplinească, nu trebuie
confundat cu conţinutul raportului obligaţional sau cu obiectul actului juridic care a generat-o.
Sub acest aspect, trebuie observat că art. 1225 alin. (1) C.civ. dispune că: „Obiectul
contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi
altele asemenea, convenită de părţii, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi
obligaţiilor contractuale”, iar referitor la obiectul obligaţiei, art. 1226 alin. (1) prevede că
„obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul”2.
Nerespectarea comportamentului datorat de debitor atrage după sine consecinţe juridice
constând, în primul rând, în determinarea forţată a părţii în cauză să-i dea curs şi, în măsura
în care s-au produs şi alte urmări, să acţioneze în consecinţă, protecţia dreptului creditorului
fiind asigurată de forţa coercitivă a statului.

1 Chestiunea prezintă importanţă din punct de vedere al dreptului internaţional privat, dreptului

comercial şi dreptului comerţului internaţional, ţinând seama de poziţia acestora faţă de dreptul civil.
2 L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 16: „Obiectul obligaţiei civile, indiferent dacă este sau nu de

origine contractuală, constă în însăşi conduita sau prestaţia pe care creditorul o poate pretinde şi pe care
debitorul este îndatorat sa o îndeplinească. Obiectul contractului este operaţia juridică pe care părţile con-
tractante urmăresc să o realizeze prin acel contract. Aşadar, celor două obiecte li se aplică reguli juridice
distincte şi proprii fiecăruia; aşa se face că există uneori operaţii juridice ilicite şi prestaţii datorate licite şi
invers, operaţii juridice valabile, dar prestaţiile stipulate în contract sunt prohibite de lege”. „Comportamentul
debitorului este dat de prestaţiile la care el se obligă,prestaţii care pot fi: a) pozitive(a da şi a face);
b) negative (a nu face). Clasificarea prestaţiilor rezultă atât din art. 1074-1083 din vechiul Cod civil, cât şi
din art. 1483-1488 şi art. 1525-1529 actualul Cod civil – executarea obligaţiilor”.
10

2.1. Prestaţia pozitivă

A. Obligaţia de a da
Noţiune. Regulă. Obligaţia de a da (dare) constă în îndatorirea juridică concretizată în
constituirea ori transmiterea de drepturi reale cu privire la un bun.
Regula instituită de art. 1273 alin. (1) C.civ. Când obligaţia de a da priveşte transmiterea
dreptului de proprietate asupra unui bun cert, se consideră executată din momentul
încheierii convenţiei părţilor, această regulă decurgând din caracterul abstract al obligaţiei
de a da, caracter care surprindea tocmai consecinţa firească a acordului de voinţă –
transmiterea dreptului real, transmitere care operează fără a fi nevoie de o acţiune (fizică)
concretă, cum ar fi predarea lucrului.
Potrivit art. 1483 alin. (1) C.civ., obligaţia de a strămuta proprietatea implică şi obligaţia
de a preda lucrul şi de a-l conserva până la predare, ceea ce înseamnă că pentru
executarea prestaţiei de a da în întreaga sa dimensiune, debitorul este ţinut să procedeze şi
la predarea lucrului în cauză1. Această regulă este valabilă numai pentru bunurile individual
determinate.
Excepţie la regulă. Prin excepţie de la această regulă, obligaţia de a da are o anumită
existenţă în timp în următoarele situaţii:
a) când convenţia se referă la bunuri de gen (când, între momentul acordului de voinţă şi
momentul transmiterii dreptului real prin individualizarea bunurilor, se scurge o anumită
perioadă de timp);
b) când convenţia priveşte bunuri certe, dar părţile au convenit ca dreptul de proprietate
să se transmită la o dată ulterioară încheierii acesteia;
c) când convenţia priveşte un lucru cert, dar viitor (care nu a fost făurit încă);
d) când convenţia priveşte un lucru care nu aparţine înstrăinătorului, caz în care
transmiterea dreptului de proprietate operează după ce înstrăinătorul însuşi a dobândit
proprietatea bunului respectiv;
e) când convenţia priveşte un drept real imobiliar, supus regimului cărţii funciare în
privinţa înstrăinării, caz în care intabularea în cartea funciară fiind o condiţie ad validitatem
(de existenţă) a contractului de înstrăinare, transmiterea dreptului de proprietate nu
operează pe data când părţile încheie convenţia, ci pe data intabulării dreptului în cartea
funciară;
f) când prin lege sau alte acte normative se stabileşte că dreptul de proprietate, sau un
alt drept real, se transmite ulterior încheierii convenţiei.
Ceea ce caracterizează obligaţia de a da este, aşa cum s-a subliniat deja, faptul că, ea
constă într-o prestaţie pozitivă abstractă; priveşte, de principiu, constituirea sau strămutarea
unui drept real cu privire la un bun, ca o consecinţă a exprimării consimţământului părţilor cu
prilejul încheierii unui contract2 şi nu ca urmare a unei acţiuni concrete.
B. Obligaţia de a face

1 În acelaşi sens, idem, p. 17.

2 Art. 1674 C.civ.: „Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege”.
11

Noţiune. Obligaţia de a face (facere) constă în îndatorirea juridică de a săvârşi o

prestaţie, pozitivă, alta decât cele care se referă la constituirea ori strămutarea de drepturi
reale cu privire la un bun (adică, obligaţia de a da), de pildă de a preda un lucru, de a face
un serviciu, de a executa o lucrare etc.
Spre deosebire de obligaţia de a da, obligaţia de a face este întotdeauna materializată
într-o activitate concretă, ceea ce face ca ea însăşi (obligaţia) să fie concretă, iar data la
care se execută să fie chiar data când se realizează activitatea (acţiunea) a cărei constatare
se poate face fizic.
Obligaţia de a face poate urma o obligaţie de a da, dar poate fi săvârşită şi independent.
2.2. Prestaţia negativă
Noţiune. Obligaţia de a nu face (non facere) constă în îndatorirea juridică pe care
debitorul şi-o asumă, în sensul de a se abţine de la a săvârşi o prestaţie, prestaţie pe care o
putea săvârşi dacă nu-şi asuma această obligaţie. De pildă, autorul unei lucrări se poate
adresa oricărei edituri pentru publicarea acesteia, dar dacă s-a adresat unei anume edituri,
iar contractul de editură conţine clauza, potrivit căreia publicarea lucrării se va face numai
prin editura respectivă, autorul lucrării şi-a asumat obligaţia de a nu face, obligaţie care îl
ţine să nu se adreseze altei edituri în acelaşi scop.
Evident, în lipsa clauzei amintite (dacă autorul nu-şi asuma obligaţia de a publica
lucrarea numai prin editura respectivă) el se putea adresa şi altor edituri.

§3. Conţinutul obligaţiei civile

1. Noţiune. Conţinutul obligaţiei civile este acel element din structura raportului juridic de
obligaţie ce se alcătuieşte din drepturile subiective civile dobândite de părţi şi din obligaţiile
asumate de ele.
2. Componente. Ca element al structurii obligaţiei civile, conţinutul acesteia se clădeşte pe
următoarele componente:
a) drepturile subiectului activ (drepturile creditorului). Este vorba de drepturile subiective
civile dobândite de creditorul raportului juridic de obligaţie prin şi înlăuntrul acestui raport. Dreptul
subiectiv civil al creditorului constă în facultatea (posibilitatea, prerogativa) acestuia de a pretinde
subiectului pasiv (debitorului) să săvârşească anumite acţiuni (prestaţii pozitive – a da, a face –
sau să se abţină de la săvârşirea a ceva – a nu face);
b) obligaţiile corelative drepturilor creditorului, obligaţii care incumbă debitorului şi care
constau în îndatorirea juridică a acestuia de a săvârşi ceva, sau de a se abţine de la a săvârşi
ceva şi care, în măsura în care nu este executată de bunăvoie, poate fi adusă la îndeplinire cu
ajutorul forţei coercitive a statului.
În doctrină1 s-a arătat că acest conţinut al raportului obligaţional poate fi:
- subiectiv, atunci când este stabilit prin voinţa părţilor (în situaţia raporturilor obligaţionale
născute din acte juridice);
- obiectiv, atunci când este stabilit de legea imperativă (raporturile obligaţionale născute din
fapte juridice cauzatoare de prejudicii).

1 L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 15.

12

De asemenea, s-a mai arătat1 că: „latura activă a raportului de obligaţii este alcătuită din
drepturi de creanţă, iar latura pasivă din obligaţiile personale sau îndatoririle corelative”.
Drepturile de creanţă formează una din cele două categorii de drepturi civile patrimoniale.
Cealaltă categorie o constituie drepturile reale. Între drepturile de creanţă şi drepturile reale pot fi
decelate mai multe deosebiri2. Cea mai importantă deosebire constă în modul lor de exercitare şi
realizare3. Drepturile de creanţă se realizează mediat sau mijlocit (numai printr-o anumită
activitate, atitudine sau comportament al debitorului), iar drepturile reale sunt drepturi cu
exercitare sau realizare directă, nemijlocită.
În conţinutul raporturilor de obligaţii mai pot exista în unele cazuri şi drepturi din categoria
aşa-ziselor drepturi potestative4. Dreptul potestativ este puterea conferită unei persoane de a
modifica sau stinge o situaţie juridică preexistentă ori de a recrea o situaţie juridică prin voinţa sa
unilaterală. Exercitarea unui asemenea drept se obiectivează într-un act juridic unilateral. Dintre
drepturile potestative care ar putea fi întâlnite în conţinutul unui raport juridic de obligaţii fac
parte: dreptul de a alege între o obligaţie alternativă, dreptul de denunţare unilaterală a unui
contract, dreptul de a revoca o ofertă de a contracta etc.
Îndatoririle debitorului corelative drepturilor de creanţă, după natura prestaţiilor pe care
trebuie să le execute, sunt de trei feluri: a da, a face şi a nu face.

§4. Sancţiunea. Element din structura obligaţiei civile, sancţiunea constă în posibilitatea
juridică recunoscută titularului dreptului subiectiv civil născut dintr-un raport juridic de obligaţie:
- de a introduce acţiune în justiţie;
- de a proceda la executarea silită.
În ambele situaţii (intentarea acţiunii în justiţie şi posibilitatea de a proceda la executarea
silită) se tinde la realizarea drepturilor subiective civile aparţinând creditorului, născute dintr-un
raport juridic de obligaţie.
Sancţiunea este cel mai caracteristic dintre elementele ce intră în structura raportului juridic
de obligaţie, pentru obligaţia civilă; este elementul care face ca obligaţiile civile să se distingă de
obligaţiile naturale.
Doctrina şi literatura de specialitate definesc sancţiunea obligaţiei ca fiind „dreptul creditorului
de a recurge la forţa de constrângere a statului pentru realizarea dreptului său pe calea unei
acţiuni în justiţie şi să procedeze la executarea silită pentru realizarea creanţei sale”5.
Într-o altă opinie6, s-a apreciat că „sancţiunea obligaţiei constă, din perspectiva creditorului,
în totalitatea mijloacelor juridice ofensive şi defensive pe care le poate exercita, de regulă, cu
ajutorul forţei de constrângere a statului, pentru a obţine sau păstra prestaţia care i se datorează
de către debitor şi, din perspectiva debitorului, în mijloacele juridice pe care legea le pune la
îndemâna lui pentru a se elibera de datorie, prin executarea prestaţiei datorate, atunci când

1Idem, p. 15-16.
2V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 99-112.
3 V. Stoica, op. cit., p. 103-112.
4 V. Stoica, Drepturi patrimoniale atipice, în Dreptul nr. 3/2003, p. 55-58.
5 T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 12; R. Sanilevici, Drept, civil. Teoria generală a obligaţiilor,

Universitatea Iaşi, 1976, p. 9.

6 L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţii, Vol. I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006,

p. 40-46; L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 18.

13

creditorul refuză ori nu poate să o primească, debitorul având interes să stingă raportul
obligaţional prin executare”.
Ca mijloace juridice ofensive şi defensive aflate la dispoziţia creditorului, sunt de amintit:
punerea în întârziere a debitorului, acţiunea în justiţie, daunele cominatorii, amenzile cominatorii,
daunele-interese moratorii şi executarea silită.
Mijloacele juridice la care debitorul poate recurge pentru a se elibera de datorie:
- punerea în întârziere a creditorului – este o prerogativă reglementată expres în art. 1510-
1511 C.civ.;
- oferta reală de plată urmată de consemnaţiune, în cazul datoriilor pecuniare, reglementată
de Codul de procedură civilă;
- când prestaţia datorată se referă la predarea unui bun, refuzul nejustificat al creditorului de
a-l primi îi dă dreptul debitorului să consemneze bunul pe cheltuiala creditorului, eliberându-se
de datorie (art. 1512 C.civ.);
- vânzarea publică a bunului şi consemnarea preţului obţinut, cu condiţia notificării în
prealabil a creditorului şi încuviinţarea instanţei de judecată competente (art. 1515 C.civ.) –
în situaţia în care natura bunului face imposibilă consemnarea, dacă bunul este perisabil
sau dacă bunul este depozitat la o terţa persoană, iar cheltuielile de întreţinere sunt
considerabile;
- vânzarea bunului făcută cu încuviinţarea instanţei fără notificarea creditorului [art.
1514
alin. (2) C.civ.], în situaţia în care bunul este cotat la bursă sau pe alta piaţa
reglementată, dacă are preţul curent sau are o valoare prea mică în raport cu
cheltuielile.

2. Clasificarea obligaţiilor.

Obligaţiile naturale şi obligaţiile civile

Criterii. Majoritatea autorilor tratează clasificarea obligaţiilor pornind de la criteriul sancţiunii

în funcţie de care obligaţiile se împart în obligaţii civile (perfecte) şi obligaţii naturale (imperfecte),
care la rândul lor sunt obligaţii civile degenerate1 şi obligaţii civile avortate2. Considerăm, însă, că

1 Obligaţiile civile degenerate sunt obligaţii iniţial perfecte care şi-au pierdut dreptul la acţiune în sens

material, ca efect al neexercitării lui în termenul de prescripţie extinctivă. În conformitate cu dispoziţiile

art. 2506 alin. (3) C.civ., „Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a
împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul de
prescripţie s-a împlinit”.
2 Obligaţiile civile avortate sunt acele obligaţii ce s-au născut de la bun început fără a fi însoţite de

dreptul la acţiune în justiţie. Totuşi, ele sunt obligaţii juridice imperfecte care produc două efecte juridice:
1) dacă debitorul execută voluntar prestaţia el face o plată valabilă, chiar dacă nu ştia că obligaţia nu este
însoţită de acţiune în justiţie. De aceea, nu se poate cere restituirea prestaţiei pe motiv că ar fi făcut o plată
nedatorată. Temeiul legal al acestui efect se regăseşte în art. 1471 C.civ. care dispune: „Restituirea nu este
admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de bunăvoie”. Această dispoziţie este în core-
14

mai întâi trebuie făcută delimitarea obligaţiilor civile de obligaţiile naturale, urmând ca numai
după aceasta să se facă clasificarea obligaţiilor civile în funcţie de diferite criterii, sancţiunea
nereprezentând altceva decât elementul în funcţie de care o obligaţie poate sau nu să fie
realizată prin forţa de constrângere a statului.

A.Obligaţiile naturale

Noţiune. În general, obligaţiile sunt de două feluri:

- obligaţiile naturale;
- obligaţiile civile.
Obligaţiile naturale sunt acele obligaţii care nu conferă titularului dreptului corelativ
(creditorului) posibilitatea de a proceda la executarea lor silită; ele se caracterizează prin aceea
că pot fi executate numai voluntar.
Exemple. Câteva exemple de obligaţii naturale pot întregi imaginea asupra noţiunii acestora:
a) obligaţiile civile stinse prin prescripţie;
b) obligaţiile civile încheiate de o persoană aflată în stare de incapacitate, dacă nu sunt
executate de către moştenitorii acesteia;
c) datoriile de onoare care rezultă, de pildă, din contractul de joc sau rămăşag etc.
Obligaţia naturală o regăsim, aşadar, în acele cazuri în care a existat o obligaţie civilă care
este însă lipsită de efect, fie că este lovită de nulitate, fie că a fost stinsă înainte ca creditorul să-
şi fi primit plata. Dacă debitorul plăteşte totuşi, spunem că el execută o obligaţie naturală
deoarece aceasta supravieţuieşte obligaţiei civile ineficace. Astfel, cel care plăteşte o datorie la
care nu mai este ţinut, execută o obligaţie naturală, dar, această împerechere a unei datorii de
conştiinţă şi a unei obligaţii civile imperfecte nu este necesară deoarece obligaţia naturală nu
cere cu necesitate existenţa unei obligaţii civile, aşa cum este cazul datoriilor de asistenţă pentru
ajutor alimentar, oferită persoanelor care nu sunt creditori civili, de exemplu fraţilor şi surorilor;
copiilor nerecunoscuţi etc.
Tot astfel, poate fi şi cazul obligaţiei de a nu vătăma pe altul, care conduce la repararea
prejudiciului pe care l-am cauzat, chiar şi când condiţiile unei acţiuni în responsabilitate nu sunt
întrunite. Spre exemplu, cea care rezultă din ruperea unui concubinaj sau într-un alt domeniu cu
totul diferit, în cazul unui sfătuiri proaste de plasament.
Posibilitatea transformării obligaţiilor naturale în obligaţii civile. În condiţiile legii, este
admisă posibilitatea transformării obligaţiilor naturale în obligaţii civile.
Un asemenea proces se finalizează (obligaţiile naturale se transformă în obligaţii civile) în
condiţiile legii, în următoarele două ipoteze:
a) în situaţia în care obligaţiile naturale sunt recunoscute, în scris, de către debitor;
b) în situaţia în care debitorul face o promisiune de executare a obligaţiilor naturale, în scris.
În aceste ipoteze dacă sunt îndeplinite cerinţele arătate, obligaţiile naturale se transformă în
obligaţii civile şi, drept urmare, pot fi executate silit.

laţie perfectă cu textul art. 1092 C.civ. din 1864, „repetiţiunea nu e admisă în privinţa obligaţiilor naturale
care au fost achitate de bunăvoie”; 2) recunoaşterea obligaţiei naturale de către debitor şi promisiunea
fermă că o va executa are ca efect transformarea ei într-o obligaţie înzestrată cu acţiune în justiţie.
15

B. Obligaţii civile

Definiţie. Obligaţiile civile sunt obligaţiile a căror aducere la îndeplinire este asigurată prin
forţa coercitivă a statului, în situaţia în care debitorul nu le execută de bunăvoie.
Drepturile corelative obligaţiilor civile beneficiază de protecţie juridică din partea statului,
protecţie care se materializează tocmai în posibilitatea de a se apela la forţa statală pentru
realizarea lor.
Element definitoriu pentru obligaţiile civile. Ceea ce distinge obligaţiile civile de cele natu-
rale este sancţiunea. În timp ce obligaţiile civile pot fi executate silit, cele naturale pot fi executate
numai voluntar. Inversând termenii, se constată că, pe când drepturile subiective civile născute
dintr-un raport juridic de obligaţie se pot realiza cu ajutorul forţei coercitive a statului, pe calea
acţiunii în justiţie, dreptul corelativ unei obligaţii naturale nu poate fi astfel realizat; acest din urmă
drept poate fi realizat numai în măsura în care debitorul, voluntar, execută obligaţia naturală
corelativă.

Clasificarea obligaţiilor civile în raport de obiectul lor

Clasificare. În raport de obiectul lor, obligaţiile civile se clasifică în obligaţii de a da, obligaţii
de a face1 şi obligaţii de a nu face.
Deosebirile între obligaţiile de a da2, a face şi a nu face se manifestă mai ales, din perspecti-
va posibilităţilor de executare a acestora (art. 1483-1488 şi art. 1525-1529 C.civ.).
Când vânzătorul transferă dreptul de proprietate asupra lucrului înstrăinat, el face implicit şi
remiterea posesiei de drept a acestuia, deoarece de la data contractului de vânzare-cumpărare,
cumpărătorul devine şi posesorul de drept al obiectului dobândit de el, chiar dacă nu i s-a făcut şi
predarea efectivă a posesiei de fapt.
Aşadar, transferul posesiei de drept este prezumat că operează simultan cu acela al
dreptului de proprietate3.
1.Obligaţia de a da este expresia consensualismului dreptului modern, ce se exprimă prin
ideea că simplul consimţământ transferă dreptul de proprietate sau mai exact că obligaţia de a
face predarea posesiei de drept a lucrului, se consideră îndeplinită prin chiar încheierea
contractului.
Dacă bunul nu a fost predat efectiv la data încheierii actului juridic, obligaţia debitorului se
disjunge în două obligaţii distincte şi anume: obligaţia de a conserva şi păstra bunul până la

1 A se vedea supra Capitolul I, 2.1. Prestaţia pozitivă şi 2.2. Prestaţia negativă, p. 16.
2 Obligaţia proprietarului, care închiriază farmacia sa altei persoane, constând numai în îndatorirea de
a pune la dispoziţia locatarului fondul de comerţ al farmaciei împreună cu autorizaţia, este o obligaţie de „a
da”, iar nu o obligaţie de „a face” (C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, cu textul articolului
corespunzător francez, italian şi belgian, cu trimiteri la doctrina franceză şi română şi jurisprudenţa
completă de la 1868-1925, vol. II, Ed. Librăriei „Universala” Alcalay & Co., Bucureşti, 1925, p. 620).
3 Cumpărătorul unui imobil închiriat, spre exemplu, este în drept să perceapă chiriile, chiar dacă nu a

intervenit predarea posesiei de fapt, după cum, poate greva cu ipoteci sau vinde bunul, deşi acestea se
găseşte încă în posesia de fapt a vânzătorului.
16

predare (obligaţie de a face ce urmează să fie executată) şi obligaţia de a preda bunul (tot
obligaţie de a face ce urmează să fie executată1).
Tot referitor la obligaţia de a da, trebuie reţinut că, uneori aceasta este de executare unică
(când priveşte înstrăinarea unor bunuri indivizibile), iar alteori este de executare succesivă la
date prestabilite (cum este cazul contractelor de furnizare).
2. Obligaţia de a face. La rândul său, obligaţia de a face poate fi de executare unică, cum
este predarea unui bun cert sau de executare succesivă, la diferite intervale de timp (cazul
medicului care acordă îngrijiri medicale), iar uneori continuă (cazul asigurării condiţiilor de locuit
pe durata existenţei contractului de închiriere).
3. Obligaţia de a nu face nu poate fi concepută decât ca o obligaţie de executare continuă,
întrucât orice faptă a debitorului potrivnică abstenţiunii datorate duce, de fapt, la încălcarea
acestei obligaţii.
Distincţia dintre obligaţiile de a da, a face şi a nu face se poate realiza şi prin raportare la
posibilitatea executării acestora.
Obligaţia de a da, se execută totdeauna în natură2. Creditorul acestei obligaţii poate obţine
oricând posesia de fapt a lucrului asupra căruia a dobândit dreptul de proprietate prin apel la
forţa de constrângere a statului.
Obligaţia de a face ca şi obligaţia de a nu face, în caz de neexecutare, se transpune într-o
executare prin echivalent sau mai exact, duce la plata de daune-interese, potrivit art. 1530 C.civ.,
dacă nu se poate obţine executarea în natură.
De asemenea, obligaţia de a da, a face şi a nu face se disting între ele şi după cum
executarea lor presupune sau nu fapta exclusivă a debitorului.
Astfel, dacă obligaţiile de a da şi a face pot fi executate uneori şi de către un terţ3, obligaţia
de a nu face necesită cu exclusivitate fapta de a se abţine a debitorului.

Clasificarea obligaţiilor civile în raport de scopul urmărit

1. Obligaţiile determinate4 (de rezultat, de scop)

Noţiune. Obligaţiile determinate, sau de rezultat, odată executate, asigură obţinerea unui
anumit rezultat (exemplu, obligaţia cărăuşului de a transporta lucrul încredinţat în acest scop
la destinaţie). Aceste obligaţii se consideră executate numai dacă se obţine rezultatul

1 Disjungerea în discuţie operează în temeiul art. 1483 alin. (1) C.civ., potrivit căruia obligaţia de a

strămuta proprietatea implică şi obligaţiile de a preda lucrul şi de a-l conserva până la predare.
2 Art. 1527 C.civ.: „(1) Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute

obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă. (2) Dreptul la
executarea în natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, precum şi orice
alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă”.
3 Cum este cazul plăţii unei sume de bani sau cazul livrării unor bunuri de gen (art. 1472 C.civ.), când

obligaţia de a da se poate executa şi de către un terţ sau cum este cazul art. 1474 C.civ., unde referitor la
obligaţia de a face, se prevede că aceasta poate fi executată şi de un terţ atunci când creditorul acceptă.
4 Art. 1481 alin. (1) C.civ.: „În cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului

rezultatul promis”.
17

urmărit, neatingerea rezultatului având drept consecinţă angajarea răspunderii debitorului. În

doctrină, problema angajării răspunderii debitorului este trasată diferit, conturându-se două
opinii:
- răspunderea debitorului este subiectivă şi se activează ca urmare a aplicării prezumţiei
relative de culpă, nerealizarea obiectivului contractat presupunând lipsa de diligenţă a
debitorului1, care se poate exonera de răspundere numai prin dovedirea unei situaţii de caz
fortuit2 sau forţă majoră3;
- răspunderea debitorului este obiectivă, fără culpa debitorului, deoarece prin dovada
cazului fortuit sau forţei majore nu se înlătură prezumţia de culpă, ci se probează, pe terenul
cauzalităţii, că între conduita debitorului şi neobţinerea rezultatului lipseşte raportul de
cauzalitate, care este o condiţie esenţială şi obiectivă pentru existenţa răspunderii4.
Conform acestei ultime opinii, obligaţia de rezultat creează o veritabilă garanţie de
executare pe care debitorul şi-o asumă expres ori legea o impune în sarcina sa, implicit sau
explicit, faţă de creditorul său.
Altfel spus, acesta din urmă are garanţia sau siguranţa că va obţine, fie rezultatul
aşteptat a-i fi furnizat de către debitor, fie, în caz contrar, repararea prejudiciului care i-a fost
cauzat prin neexecutare.
În doctrina străină5, problema în discuţie este nuanţată deoarece, în funcție de gradul de
intensitate a garanţiei de executare pe care debitorul o datorează creditorului, obligaţiile de
rezultat se subclasifică în: obligaţii de rezultat absolute, obligaţii de rezultat relative şi
obligaţii de rezultat intermediare.
În cazul în care debitorul rămâne îndatorat chiar şi atunci când rezultatul promis nu a fost
obţinut din cauză de forţă majoră, suntem în prezenţa unei obligaţii de rezultat absolută; de
pildă, obligaţia de a plăti o sumă de bani poate fi executată în orice situaţie. Dimpotrivă, în
ipoteza în care obligaţia încetează din cauză de forţă majoră, răspunderea debitorului fiind
înlăturată, vorbim de o obligaţie de rezultat relativă, cum este obligaţia transportatorului
născută dintr-un contract de transport de persoane. Obligaţiile de rezultat intermediare sunt
acele obligaţii care rămân în sarcina debitorului numai în anumite cazuri de forţă majoră,
determinate printr-o clauză contractuală sau dispoziţie legală; răspunderea debitorului

1 C. Stătescu, C. Bîrsan, Obligaţiile, Tratat de drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1981, p. 5.
2 Art. 1351 alin. (3) C.civ.: „Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat

de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs”.
3 Art. 1351 alin. (2) C.civ. defineşte forţa majoră ca fiind „orice eveniment extern, imprevizibil, absolut

invincibil şi inevitabil”.
4 L. Pop, op. cit., vol. I, p. 66; a se vedea şi C. Zamşa în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici,

I. Macovei (coord.), Noul cod civil, Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 1568.
5 A se vedea şi G. Viney, P. Jourdain, Traite de droit civil. Les conditions de la responsabilite, Librairie

Generale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2006, p. 519-521, care subclasifică obligaţiile de rezultat în
atenuante (obligaţii de rezultat în care orice cauză străină înlătură răspunderea debitorului) şi agravante
(acele obligaţii de rezultat în care debitorul răspunde şi pentru forţa majoră sau pentru unele cazuri de forţă
majoră).
18

pentru neobţinerea rezultatului datorat va fi înlăturată doar atunci când va dovedi că acesta
se datorează unui alt caz de forţă majoră decât cele stabilite în contract sau în lege1.

2. Obligaţiile de diligenţă.
Noţiune. Obligaţiile de diligenţă2 (obligaţiile-mijloace) tind către atingerea unui scop, dar
nu pretind neapărat realizarea scopului, cerând din partea debitorului o conduită, care
constă numai în depunerea strădaniei (diligenţelor) cerute de realizarea scopului, fără a se
cere acestuia să realizeze scopul (exemplu, medicul are obligaţia de a îngriji bolnavul potrivit
regulilor profesiunii şi cuceririlor ştiinţelor medicale, nu însă şi cea de a evita sucombarea lui
şi, în aceeaşi manieră, avocatului îi revine obligaţia de a canaliza totalitatea informaţiilor de
specialitate ce le deţine, precum şi întreaga sa experienţă profesională, în vederea obţinerii
unei soluţii favorabile pentru cel care a apelat la serviciile sale).

Dacă în cazul obligaţiilor de rezultat, debitorul este ţinut, precum arătam şi anterior, de
atingerea unei finalităţi expres stabilite, în cazul obligaţiei de rezultat, denumită şi de
mijloace, acestuia îi revine doar sarcina de a uza de toate pârghiile posibile pentru atingerea
scopului, fără a se considera ab initio, că nu şi-a îndeplinit obligaţia dacă nu a atins scopul
asumat. În acest sens, răspunderea debitorului unei obligaţii de rezultat va fi antrenată doar
în cazul nedepunerii diligenţelor necesare în vederea atingerii obiectivului convenit cu
creditorul, nu şi în cazul în care rezultatul nu a fost atins dintr-un motiv neimputabil celui care
se obligă. Cu alte cuvinte, precum s-a arătat şi în doctrină3, dacă în situaţia nerespectării
unei obligaţii de rezultat, răspunderea debitorului va fi una obiectivă, în cazul obligaţiei de
mijloace răspunderea va fi una subiectivă, bazată pe culpă.
Spre deosebire de vechea reglementare, actualul Cod civil, în art. 1481 alin. (3)
stabileşte, cu titlu exemplificativ, o serie de criterii de delimitare4 a obligaţiilor de diligenţă
faţă de obligaţiile de rezultat.
Astfel, un prim criteriu se referă la modul în care obligaţia este stipulată în contract,
acordându-se prioritate manierei în care părţile au înţeles să formuleze conţinutul obligaţiei
sau obligaţiilor la care s-au angajat. Cu alte cuvinte, revine actorilor contractuali sarcina de a
stabili dacă, pentru o anumită obligaţie este necesară obţinerea unui anumit rezultat ori este
suficientă dovada depunerii tuturor diligenţelor în vederea atingerii rezultatului propus.
Un al doilea criteriu indicat în acest articol se referă atât la existenţa şi natura
contraprestaţiei, cât şi celelalte elemente ale contractului. Mai exact, dacă preţul ori, la

1 L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 31.

2 Art. 1481 alin. (2) C.civ.: „În cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate
mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis”.
3 În acest sens, a se vedea şi L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 31-32. Astfel de pildă, între avocat

şi justiţiabil se naşte un raport obligaţional care are ca obiect mai multe prestaţii: prestaţia principală este de
mijloace şi constă în punerea în valoare a pregătirii profesionale a avocatului, cu toată diligenţa normală
pentru câştigarea procesului; alături de aceasta avocatul trebuie să execute şi alte prestaţii, specifice
obligaţiilor de rezultat, cum sunt: să redacteze la timp anumite acte procedurale, să fie prezent la termenele
de judecată etc. Această interferenţă nu este de natură a şterge deosebirile care există, între obligaţiile de
rezultat şi obligaţiile de mijloace şi nu diminuează cu nimic importanţa practică şi utilitatea acestei clasificări.
4 L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 32-33.
19

modul generic, contraprestaţia este neobişnuit de mare, atunci, raportat la specificităţile

contextului, se va putea prezuma că natura obligaţiei asumate este una de rezultat.
Un al treilea criteriu constă în gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului.
În acest sens, în acele situaţii în care executarea unei anumite obligaţii implică un grad
sporit de risc (efectuarea unei intervenţii chirurgicale pe cord, de pildă), prezumţia este că
natura obligaţiei asumate este de obligaţie de mijloc, nu de rezultat.
Nu în ultimul rând, un ultim criteriu statuat de art. 1481 alin. (3) C.civ. este legat de
influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei. Cu alte cuvinte, se
consideră că, în cazul în care creditorul se bucură de o influenţă reală asupra executării
prestaţiei de către debitor, atunci obligaţia poate fi prezumată ca fiind una de diligenţă.
Important de menţionat este faptul că, atât cel de-al treilea, cât şi cel de-al patrulea
criteriu, amintiţi anterior, au natura unor aplicaţii concrete ale criteriului doctrinar al prezenţei
elementului aleatoriu în realizarea scopului urmărit prin încheierea contractului1, atât gradul
de risc, cât şi influenţa exercitată având valoarea unui alea în raport cu debitorul.
În mod just, s-a observat faptul că, între obligaţiile de rezultat şi obligaţiile de mijloace
există legături şi interferenţe, deoarece aproape fiecare obligaţie de rezultat presupune o
anumită diligenţă2 din partea debitorului şi fiecare obligaţie de mijloace presupune şi una
sau mai multe activităţi de rezultat ale aceluiaşi debitor.
Referitor la clasificarea obligaţiilor în obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace, trebuie
abordată, în opinia noastră, şi clasificarea obligaţiilor de securitate care, începând cu secolul
al XIX-lea, după dezvoltarea maşinismului şi al revoluţiei industriale, au fost consacrate din
punct de vedere terminologic în doctrina franceză, fiind preluată ulterior de literatura de
specialitate din celelalte ţări, precum şi din ţara noastră.
În doctrină, nu s-a ajuns la o opinie unitară în ceea ce priveşte întrebarea dacă obligaţiile
de securitate au o natură exclusiv contractuală şi nici dacă acestea sunt obligaţii de rezultat
sau obligaţii de mijloace.
Toţi autorii au căzut de acord asupra faptului că obligaţiile de securitate sunt o specie a
obligaţiilor de a face şi au apreciat că, de regulă generală ele au o natură contractuală3.
Există însă autori care au contestat caracterul lor contractual, afirmând că asistăm astăzi
la ceea ce se numeşte „decontractualizarea” obligaţiei de securitate4.
Este incontestabil că obligaţiile de securitate trebuie clasificate în obligaţii de securitate
legale şi obligaţii de securitate contractuale deoarece întâlnim situaţii în care îndatorirea unei
părţi de a garanta pe cealaltă parte decurge din lege. Că aşa stau lucrurile, rezultă şi din

1 A se vedea H.L.J. Mazeud, Fr. Chabas, Obligations. Théorie générale, tome II, Montchestien, Paris,
1998, p. 14.
2 L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 32-33: „Dacă raportăm cele două categorii de obligaţii la

clasificarea tradiţională a raporturilor obligaţionale în obligaţii de a da, a face şi a nu face, constatăm

următoarele: obligaţiile de a da sunt întotdeauna de rezultat; obligaţiile de a face pot fi de rezultat sau, după
caz, de mijloace; obligaţiile de a nu face sunt prin scopul lor obligaţii de rezultat”.
3 Această concepţie este consacrată în Directiva nr. 85/374/CEE a Consiliului Europei, relativă la

răspunderea pentru produsele defectuoase (J.O. L 210 din 7 august 1985).

4 G. Viney, P. Jourdain, op. cit., 2006, p. 471-472.
20

aceea că obligaţia de garanţie asupra riscului există şi faţă de terţii care nu au luat parte la
încheierea contractului.
De altfel, dreptul de consum este dominat de obligaţii de securitate
Pornind de la clasificarea obligaţiilor de securitate în obligaţii legale şi obligaţii
contractuale, în doctrină s-a statuat că obligaţiile de securitate prevăzute expres de lege, în
majoritatea lor, sunt obligaţii de rezultat, pe când obligaţiile de securitate născute din
contract, altele decât contractul de transport, sunt de regulă obligaţii de mijloace. În acest
din urmă caz, doctrina are în vedere acele contracte care generează obligaţii de securitate
în care iniţiativa victimei, libertatea ei de acţiune ori participarea sa activă la executarea
contractului de către debitor sunt destul de mari pentru a considera a fi inoportun şi
inechitabil să i se atribuie creditorului, beneficiul garanţiei pe care îl conferă o obligaţie de
rezultat1. Asistăm, astfel, la ceea ce s-a spus a fi un „recul al obligaţiilor de securitate de
rezultat”, dacă izvorăsc dintr-un alt contract decât contractul de transport2.
Aşadar, doctrina3, pornind de la iniţiativa victimei în executarea contractului, concluzionează
că obligaţiile contractuale de securitate sunt de mijloace sau de rezultat în funcţie de faptul dacă
participarea victimei se află sau nu printre circumstanţele evenimentului care a avut ca urmare
vătămarea sănătăţii şi integrităţii corporale.

Clasificarea obligaţiilor în raport de opozabilitate

1. Obligaţiile ordinare. Obligaţiile ordinare se caracterizează prin aceea că debitorul este

ţinut să răspundă cu întregul său patrimoniu pentru executarea acestora.
Aşadar, obligaţiilor ordinare, care alcătuiesc regula, le sunt proprii sub aspectul
opozabilităţii toate regulile care privesc drepturile relative.
2. Obligaţiile reale4. Obligaţiile reale se caracterizează prin aceea că debitorul este ţinut să
răspundă pentru îndeplinirea lor, în limitele unui bun sau unor bunuri anume determinate.
Literatura de specialitate, distinge două categorii de obligaţii reale: unele sunt obligaţii de
a face ce apar ca accesorii5 ale unui drept real a cărui soartă juridică o urmează (obligaţii

1 Idem, p. 543-549; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Introduction au droit, ed. 4, Ed. Litec, Paris, 1996, p.
453.
2 G. Viney, P. Jourdain, op. cit., 2006, p. 543-549, cu notele de subsol aferente.
3 B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 431; L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 33-34.
4 Obligaţiile reale reprezintă, de fapt, unele îndatoriri reglementate de dreptul civil, ce corespund unor

drepturi de creanţă fiind strâns legate de anumite drepturi reale sau de posesia unor lucruri, de unde şi
denumirea lor de obligaţii reale. Practic, aceste obligaţii sunt plasate la frontiera dintre drepturile de creanţă
şi drepturile reale.
5 Aceste obligaţii apar ca un accesoriu al unui drept real şi reprezintă adevărate sarcini reale care

incumbă titularului. Caracterele juridice ale acestor obligaţii sunt următoarele: debitorul să fie în raport direct
cu lucrul; obligaţia reală este autonomă în raport cu dreptul real, dar are, în acelaşi timp, un regim de
accesoritate faţă de acest drept; obligaţia propter rem se impune debitorului exclusiv din cauza şi în timpul
deţinerii lucrului, ea grevează o persoană cu o sarcină din cauza unui drept real şi derivă din lege sau din
convenţia părţilor. Obligaţia are ca obiect fie o prestaţie pozitivă, fie o abstenţiune şi nu se poate transforma
nici într-un drept de creanţă; se transmite la toţi succesorii particulari, iar vechiul proprietar care a grevat
lucrul cu o obligaţie propter rem se găseşte complet liber, ceea ce înseamnă că acest creditor nu are decât
21

propter rem), iar altele ca obligaţii opozabile terţilor1 (scriptae in rem), ce sunt obligaţii strict
legate de posesia lucrului. Creditorul nu poate obţine satisfacerea dreptului său decât dacă
posesorul actual al lucrului va fi obligat să respecte acest drept, deşi nu a participat direct şi
personal la formarea raportului de obligaţie (de ex: în cazul locatarului, folosinţa lucrului
închiriat rămâne neschimbată şi în cazul în care înainte de a expira contractul, locatorul
înstrăinează lucrul, noul proprietar fiind obligat să respecte drepturile ce revin locatarului,
chiar dacă nu a fost parte la încheierea contractului).
Importanţa clasificării. Această clasificare prezintă o importanţă deosebită sub aspectul
posibilităţilor de realizare a intereselor creditorilor.
În cazul obligaţiilor ordinare, creditorul are doar dreptul de gaj general asupra bunurilor
existente în patrimoniul debitorului, ceea ce nu opreşte efectuarea unor operaţii juridice care
pot avea drept obiect aceste bunuri.
Creditorul este, în acest caz, expus riscului insolvabilității, risc ce poate avea două
cauze:
a) este foarte probabil ca debitorul să fie de rea-credinţă şi să-şi provoace
insolvabilitatea prin acte de înstrăinare a bunurilor, chiar simulate, situaţie în care creditorul,
pentru realizarea creanţei sale, va trebui mai întâi să acţioneze în justiţie pe debitor şi pe
terţii cu care acesta a intrat în raporturi juridice pentru a revoca actele juridice încheiate în
dauna sa (acţiunea pauliană sau revocatorie) şi, numai după aceea să poată urmări bunurile
debitorului;
b) este, posibil, însă, ca debitorul să nu fie de rea-credinţă, dar el să nu poată să fie în
măsură de a se ocupa în cele mai bune condiţii de propriile sale treburi (un neglijent sau un
risipitor – prodigus – cum spuneau romanii), stare de pe urma căreia să profite terţii. În
această situaţie, evident, creditorul poate acţiona pentru refacerea solvabilităţii, introducând
acţiune în justiţie, de această dată subrogându-se în locul debitorului, împotriva terţilor
(acţiunea oblică sau subrogatorie), după care poate realiza urmărirea bunurilor din
patrimoniul său.
Nu încape îndoială asupra faptului că, din acest punct de vedere, obligaţiile reale
prezintă serioase avantaje pentru creditor: debitorul nu mai poate dispune de bunul sau
bunurile afectate a garanta realizarea obligaţiilor sale de creditor, căci acesta din urmă are la
îndemână dreptul de urmărire, în baza căruia va putea urmări acele bunuri în mâinile oricui
s-ar afla ele, dar şi dreptul de preferinţă, în baza căruia, în cazul în care şi alţii ar ridica
pretenţii împotriva debitorului, el, creditorul, se va îndestula cu preferinţă (primul) în
pretenţiile sale şi numai după aceea, dacă mai este posibil, şi ceilalţi.

un singur debitor şi anume pe actualul deţinător al lucrului grevat. Referitor la domeniul de aplicare a
obligaţiilor propter rem este de precizat că în doctrina de specialitate s-au conturat două tendinţe şi anume:
o tendinţă restrictivă potrivit căreia obligaţiile reale pot exista numai în legătură cu drepturile reale şi o
tendinţă de interpretare extensivă, la care subscriem şi noi, potrivit căreia obligaţiile propter rem pot exista
ori de câte ori stăpânirea ori dobândirea unor bunuri implică îndeplinirea unor obligaţii accesorii de a face
sau o abstenţiune. Spre exemplu, obligaţiile funciare reale prevăzute în Legea nr. 18/1991 (obligaţia de a
cultiva terenul, obligaţia de a executa unele lucrări de îmbunătăţiri funciare etc.).
1 Această obligaţie este prevăzută în mod expres de art. 1811 C.civ., care dispune: „dacă bunul dat în

locaţiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil dobânditorului (...)”.

22

Literatura juridică cunoaşte şi alte clasificări ale obligaţiilor: obligaţii juridice şi obligaţii
morale; obligaţii patrimoniale şi extrapatrimoniale; obligaţii reale şi personale, asupra cărora
nu este cazul să mai insistăm întrucât au format obiect de studiu în cadrul teoriei generale a
drepturilor subiective.

Clasificarea obligaţiilor în raport de izvorul lor

Prezentarea clasificării. În funcţie de criteriul izvorului lor, obligaţiile civile se clasifică

în:
a) obligaţii născute din actele juridice civile:
1) obligaţii născute din convenţii;
2) obligaţii născute din actul unilateral de voinţă;
b) obligaţii născute din faptul juridic licit:
1) obligaţii civile născute din îmbogăţirea fără just temei;
2) obligaţii civile născute din gestiunea de afaceri;
3) obligaţii născute din plata lucrului nedatorat (plata nedatorată);
c) obligaţiile civile născute din faptul juridic ilicit (cauzarea de prejudicii, adică, din
delictul civil).
Potrivit acestui criteriu, obligaţiile civile sunt: obligaţiile civile născute din convenţii;
obligaţiile civile născute din actul unilateral de voinţă; obligaţiile civile născute din
îmbogăţirea fără just temei; obligaţiile civile născute din gestiunea de afaceri; obligaţiile civile
născute din plata nedatorată; obligaţiile civile născute din delictul civil (cauzarea de
prejudicii).

Clasificarea obligaţiilor după cum sunt sau nu

afectate de modalităţi

Clasificare generală. Privite din punct de vedere al modalităţilor ce le pot afecta,

conform art. 1396 C.civ., obligaţiile pot fi:
- pure şi simple;
- simple;
- afectate de modalităţi.
Clasificarea obligaţiilor în obligaţii pure şi simple şi obligaţii simple nu se regăsea în
doctrina anterioară adoptării actualului Cod civil. Din analiza dispoziţiilor generale referitoare
la modalităţile obligaţiilor cuprinse în art. 1396-1398 nu rezultă care este interesul practic al
delimitării între obligațiile pure şi simple şi obligaţiile simple.
În actuala reglementare a Codului civil, obligaţia simplă nu este definită prin raportare la
obligaţiile complexe, în categoria cărora erau incluse de doctrină şi obligaţiile afectate de
23

modalităţi. Altfel spus, Codul nu păstrează distincţiile operate de doctrină între obligaţiile
pure şi simple şi obligaţiile pure şi complexe1.
1. Obligaţiile sunt simple (sau pure şi simple) când cuprind numai elementele structurale
ale raportului juridic de obligaţie, adică: subiecţii, obiectul, conţinutul şi sancţiunea. Sensul
dat obligaţiei simple de actuala reglementare este echivalent cu sensul dat de doctrină
obligaţiei pure şi simple.
Obligaţiile sunt pure întrucât se nasc sigur şi imediat, fiind executate imediat ce s-au
născut, din proprie iniţiativă sau la cererea creditorului.
Obligaţiile sunt simple deoarece reprezintă legături juridice între doua persoane şi au ca
obiect o singură prestaţie. Acestea nu sunt susceptibile de modalităţi2. Obligaţia este simplă
şi nu condiţională şi în cazul în care depinde de un eveniment care, fără ca părţile să ştie,
avusese deja loc în momentul în care debitorul s-a obligat sub condiţie3.
2. Obligaţiile sunt afectate de modalităţi când, pe lângă elementele structurale ale
raportului juridic de obligaţie, acestea cuprind şi altele ca: termenul sau condiţia.
Opinia majoritară a doctrinei anterioare actualului Cod civil era în sensul că4, obligaţiile
afectate de modalităţi intră în categoria obligaţiilor complexe.
Au fost şi autori5 care au definit modalităţile obligaţiilor în sensul în care a optat
legiuitorul în actualul Cod civil, ce reglementează obligaţiile complexe separat de obligaţiile
afectate de modalităţi. Potrivit acestei opinii, însuşită de Codul civil actual6, modalităţile
obligaţiilor sunt definite ca reprezentând elemente sau împrejurări exterioare ori interioare
structurii unor raporturi juridice de obligaţii care le afectează fiinţa sau exigibilitatea ori
subiectele sau obiectul lor, elemente ale căror prezenţă le conferă anumite particularităţi în
ce priveşte regimul lor juridic.
Feluri. Legea reglementează obligaţiile condiţionale şi obligaţiile cu termen în Titlul III din
Cartea a V-a7 (art. 1396-1420 C.civ.).

1 Anterior adoptării Codului civil în vigoare, doctrina, în marea sa majoritate, privea obligaţiile afectate
de modalităţi ca fiind o specie a obligaţiilor complexe. Or, actualul Cod civil reglementează distinct obliga-
ţiile afectate de modalităţi (art. 1398-1420 C.civ.) de obligaţiile complexe (art. 1421-1468 C.civ.), curmând
astfel orice dispută doctrinară şi consacrând opinia autorilor care nu plasau obligaţiile ce prezentau
modalităţile termenului şi condiţiei în categoria obligaţiilor complexe (adeptul opiniei însuşită de actualul cod
este L. Pop, op. cit., vol. I, p. 55-56, 123-125).
2 Art. 1396 alin. (2) C.civ. De asemenea, în art. 1397 alin. (1) C.civ. se arată că „Obligaţia simplă nu

este afectată de termen sau condiţie şi poate fi executată imediat, din proprie iniţiativă sau la cererea
creditorului”.
3 Alin. (2) al art. 1397 C.civ. arată că „obligaţia este simplă şi nu condiţională, dacă eficacitatea sau

desfiinţarea ei depinde de un eveniment care, fără ca părţile să ştie, avusese deja loc în momentul în care
debitorul s-a obligat sub condiţie”.
4 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 388 şi urm.
5 L. Pop, op. cit., vol. I, p. 55-56, p. 123-125.
6 Codul civil cuprinde 2 titluri distincte în Cartea a V-a („Despre obligaţii”): „Modalităţile obligaţiilor” (Titlul

III) şi „Obligaţiile complexe” (Titlul IV).

7 Obligaţiile afectate de modalităţi sunt tratate în detaliu în capitolul aferent din prezenta lucrare.
24

a) Obligaţia cu termen1 (art. 1411-1420 C.civ.). În principiu, orice obligaţie poate fi

afectată de termen.
Termenul – este un eveniment viitor şi cert în privinţa realizării sale, însă în privinţa datei
realizării el poate fi: sigur, când este dinainte cunoscut şi nesigur când nu se ştie întinderea
(de exemplu: îţi voi presta întreţinere pe timpul vieţii).
Termenul este suspensiv2 – când are ca efect amânarea executării unei obligaţii (de
exemplu: îţi voi presta întreţinere începând cu data de 1 ianuarie 1999).
Termenul este extinctiv3 – când are ca efect stingerea executării unei obligaţii (exemplu:
îţi voi presta întreţinere până la data de 1 mai 2000). La împlinirea lui, obligaţia se stinge.
Termenul este legal când este prevăzut de lege; judiciar (art. 1415 C.civ. ) când este
fixat de instanţă şi convenţional când este stabilit printr-un act juridic.
Termenul se deosebeşte de condiţie prin faptul că el nu suspendă angajamentul, ci
numai amână executarea.
b) Obligaţiile condiţionale sunt obligaţiile afectate de condiţie, iar drepturile la care dau
naştere aceste obligaţii se numesc drepturi condiţionale.
Obligaţiile sunt condiţionale când perfectarea lor depinde de un eveniment viitor necert
(art. 1399 C.civ.4).
Obligaţiile pot fi afectate de orice fel de condiţii: cauzale, potestative sau mixte, cu
excepţia condiţiilor imposibile, ilicite, imorale care, conform legii, sunt lovite de nulitate.
Condiţia cauzală este aceea care depinde de hazard, întâmplare şi nu este nici în
puterea creditorului şi nici în cea a debitorului.
Condiţia potestativă – este aceea a cărei realizare depinde de voinţa părţilor raportului
juridic de obligaţie şi ea poate fi:
- condiţie potestativă pură5 – este cea a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa uneia
din părţi (de obicei se regăseşte sub formularea: „dacă voi vrea”, „dacă voi dori” etc.).
- condiţie potestativă simplă – este cea a cărei realizare depinde atât de voinţa uneia din
părţi, cât şi de un element exterior acesteia (de exemplu: „îţi voi vinde apartamentul dacă
plec în alt oraş”).
Condiţia mixtă – este cea a cărei realizare depinde de voinţa uneia dintre părţi şi de
voinţa unei terţe persoane (de exemplu: îţi vând casa dacă mă voi căsători).
După efectele pe care le produce, condiţia poate fi: suspensivă sau rezolutorie.
Condiţia suspensivă6 – este cea de a cărei realizare depinde naşterea unei obligaţii
(de exemplu: îţi vând maşina dacă iau examenul la facultate).

1 Art. 1022-1025 C.civ. din 1864.

2 Art. 1412 alin. (1) C.civ.: „Termenul este suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este amânată
scadenţa obligaţiei”.
3 Art. 1412 alin. (2) C.civ.: „Termenul este extinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligaţia se stinge”.
4 Art. 1004 C.civ. din 1864.
5 Art. 1403 C.civ.: „Obligaţia contractată sub o condiţie suspensivă ce depinde exclusiv de voinţa

debitorului nu produce niciun efect”.

6 Art. 1400 C.civ: „Condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea

obligaţiei”.
25

Condiţia rezolutorie1 – este cea de a cărei realizare depinde stingerea unei obligaţii2
(de exemplu: îţi vând maşina, însă dacă reuşesc la facultate, vânzarea va fi reziliată).
Intrebari:
1. Aratati care este structura unui raport obligational.
2. Explicati in ce consta obiectul obligatiei civile.
3. Stabiliti care este diferenta intre o obligatie de a da si o obligatie de a face.
4. Care sunt asemanarile si deosebirile intre obligatia de a nu face si obligatia de
a nu adduce atingere unui drept absolute.
5. Prin ce mod poate fi transformata o obligatie naturala intr-una civila.
6.Ce fel de obligatie este obligatia medicului stomatolog?
7 Ce conditii trebuie sa indeplineasca o obligatie pentru a fi opozabila tertilor?
8.Care este clasificarea data de doctrina obligatiilor dupa ivorul lor?
9.Aratati care sunt elementele care pot afecta o obligatie, cat si modul in care
acestea o afecteaza.

Intrebari:
1. Definiti obligatia
2. Identificati subiectii participanti la raportul juridic obligational.
3. Indicati care sunt drepturile si indatoririle subiectilor din raportul obligational.
4. Explicati importanta practica a obligatiei.

1 Art. 1401 C.civ.: „(1) Condiţia este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desfiinţarea

obligaţiei. (2) Până la proba contrară, condiţia se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadenţa
obligaţiilor principale precedă momentul la care condiţia s-ar putea îndeplini”.
2 Conform art. 1019 C.civ. din 1864, este acea condiţie care supune desfiinţarea obligaţiei la un

eveniment viitor şi incert.

 MODULUL II
Izvoarele obligatiilor

Unitate de invatare:
I -Consideratii generale asupra izvoarelor obligatiilor civile
II-Actul juridic ca izvor de obligatii: Contractul

Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
1.Ion Dogaru, Pompil Draghici, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor,
Editia 3, Editura C.H.Beck, Bucuresti 2019.
2. Constantin Statescu, Corneliu Barsan, Drept civil, Teoria generala a
obligatiilor, Editia a IX-a revizuita si adaugita, Editura Hamangiu, 2008.
3. Ion Filipescu, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Editura Actami,
Bucuresti, 1994.
4. Liviu, Pop, I.F. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligatiilllle
(Conform Noului Cod civil),Editura Universul Juridic, Bucuresti 2012.

I. Consideratii generale asupra izvoarelor obligatiilor civile

Noţiunea şi clasificarea izvoarelor obligaţiilor civile.

1.Noţiune. Prin izvorul obligaţiei înţelegem sursa care îi dă naştere.

Sursa obligaţiilor civile o constituie faptele juridice stricto sensu de producerea cărora
legea leagă naşterea anumitor efecte juridice, adică crearea raporturilor juridice de obligaţie.
De asemenea, actele juridice civile, cu deosebire cea mai importantă specie a acestora
– contractul – constituie sursă a obligaţiilor civile, ele născând raporturi juridice de obligaţie.

2. Clasifirarea izvoarelor obligatiilor civile potrivit Codului civil român

 Actul juridic ca izvor de obligaţii 27
2.1. Clasificare1. Codul civil clasifică izvoarele obligaţiilor în contracte, actul unilateral,
gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită şi orice alt
act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii (art. 1165).
2.2. Deosebiri. Codul civil din 1864, clasifica izvoarele obligaţiilor în contracte, cvasicon-
tracte, delicte, cvasidelicte şi legea.
Clasificarea adoptată de actualul Cod civil este justificată deoarece vechea clasificare
era susceptibilă de a primi următoarele critici: pe de o parte, clasificarea părea a fi prea
complexă, deoarece se complica cu noţiuni inutile; pe de altă parte şi în sens opus, ea era
incompletă pentru că nu cuprindea toate izvoarele de obligaţii. Astfel:
a) clasificarea legală era inexactă, în primul rând pentru că distincţia ce se făcea între
delicte şi cvasidelicte nu antrena după sine nicio consecinţă practică2. Astfel, potrivit
reglementărilor respective, delictul şi cvasidelictul aveau acelaşi regim juridic. Deşi delictul
era o faptă săvârşită cu intenţia de a produce un prejudiciu, iar cvasidelictul – o faptă
săvârşită fără o asemenea intenţie, ele nu produceau consecinţe juridice distincte deoarece,
şi într-un caz şi în celălalt, prejudiciul era reparat în întregime. Este foarte probabil ca
legiuitorul francez de la 1804, după care legiuitorul nostru s-a inspirat, să fi avut în vedere o
eventuală simetrie cu distincţia, de asemenea destul de contestată, între contracte şi
cvasicontracte (şi această din urmă clasificare fiind inexactă, pentru că mai ales noţiunea de
cvasicontract producea confuzii). Ideea de cvasicontract se funda pe o greşită înţelegere a
termenului care fusese folosit în Codicele Iustinian, unde avea alt înţeles decât acela de
izvor (sursă) de obligaţii civile.
Or, este lesne de înţeles că în realitate obligaţia dintr-un cvasicontract nu este rezultatul
voinţei care, la contract, este elementul esenţial. Între cvasicontracte, în concepţia Codului
civil din 1864, se enumera plata lucrului nedatorat, admiţându-se că cel care a primit o astfel
de plată este dator s-o restituie ca şi când s-ar fi angajat la aceasta, în caz că a primit suma,
ca şi cum la bază ar sta un contract. Acest lucru este inexact, pentru că nu se poate depista
în niciun caz voinţa de restituire, voinţă care este proprie contractului.
S-ar mai putea adăuga faptul că plata nedatorată este, într-un anume sens, o ipoteză
particulară a îmbogăţirii fără just temei (fără însă a se confunda între ele), or, îmbogăţirea
fără just temei nu conţine nicio idee contractuală.
Un alt cvasicontract, în concepţia legiuitorului, îl constituia gestiunea de afaceri, care dă
naştere la obligaţii în sarcina celor două părţi: gerantul şi geratul. În cazul uneia dintre părţi
(gerantul) distingem bine voinţa sa de a săvârşi anumite acte de gestiune pentru gerat, din
proprie iniţiativă. Suntem în prezenţa unei singure voinţe (nu a unui acord de voinţe, adică a
unui contract) şi nu se poate admite că o singură voinţă ar putea da naştere la obligaţii în
sarcina ambelor părţi, mai ales a geratului care, de fapt, n-a vrut nimic, putând fi chiar străin
de tot ceea ce a întreprins gerantul.
Aşadar, nici plăţii nedatorate şi nici gestiunii de afaceri nu li se aplică regulile
contractului.
b) clasificarea legală era, în al doilea rând, incompletă, deoarece Codul civil din 1864
omitea a enumera printre izvoarele obligaţiilor şi actul unilateral de voinţă.

1 Codul civil anterior clasifică izvoarele obligaţiilor în contracte, delicte, cvasidelicte şi legea.
2 D’abord la distinction qu’elle fait entre les delits et les quasidelits n’entrain aucune consequance
pratique (M.P. Raynaud, op. cit., p. 26).
28 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Actualul Cod civil admite expres actul juridic ca izvor de obligaţii, aspect controversat
sub imperiul Codului civil din 1864. De asemenea, precizează expres că legea, prin ea
însăşi, nu generează raporturi juridice obligaţionale concrete (art. 1165).
Într-adevăr, legea oferă unei împrejurări puterea de a produce efecte juridice, dar
reglementează doar raporturi juridice abstracte şi potenţiale, iar pentru a se ajunge la un
raport concret este nevoie fie de un fapt juridic stricto sensu, fie de un act juridic.
2.3. Enumerare. Din art. 1165 C.civ., rezultă că sunt izvoare ale obligaţiilor civile:
1) contractul (art. 1166-1323);
2) actul juridic unilateral (art. 1330-1348):
- promisiunea unilaterală;
- promisiunea publică de recompensă.
3) faptul juridic licit (art. 1330-1348):
- gestiunea de afaceri;
- îmbogăţirea fără justă cauză;
- plata nedatorată.
4) fapta ilicită (răspunderea civilă, art. 1349-1395);
5) orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii.
2.4. Clasificarea izvoarelor obligaţiilor civile în raport de manifestarea voinţei ori
lipsa manifestării acesteia. Din acest punct de vedere, izvoarele obligaţiilor civile se
clasifică în:
a) izvoare voluntare (cele ce constau în manifestarea de voinţă în scopul producerii unor
anume efecte juridice). Intră, în această categorie, actele juridice civile (contractul şi actul
unilateral de voinţă);
b) izvoarele nevoluntare (faptele juridice stricto senso):
- evenimentele juridice;
- acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice.

Intrebari:
1. Definiti notiunea de izvorul obligatiilor.
2.Aratati care este clasificarea data de Codul civil, izvoarelor obligatiilor civile?
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 29

II.Actul juridic ca izvor de obligatii

Contractul
1. Noţiune

1. Definiţia legală

Definiţia dată de Codul civil român. Codul civil reglementează contractul în art. 1166 ca fiind
„acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau
stinge un raport juridic”.
Actualul Cod civil, în definirea contractului, foloseşte expresia „acord de voinţă” care este de
preferat Codului civil din 1864, potrivit căruia: „Contractul este acordul între două sau mai multe
persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic”.
Este subliniat astfel faptul că, trăsătura esenţială, definitorie a oricărui contract o constituie
acordul de voinţă al părţilor exprimat cu intenţia de a se obliga juridiceşte.
Prin actuala reglementare se acoperă lacuna existentă în Codul civil din 1864, care
recunoştea acordului de voinţă doar efecte născătoare sau extinctive de raporturi juridice, fără a
se face însă vorbire de cele modificatoare.

2. Definiţia dată de doctrină. Literatura juridică defineşte contractul ca fiind acordul de

voinţă realizat între două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice, adică
de a naşte, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice.

Într-o exprimare sintetică, esenţa contractului este acordul de voinţă. Niciun contract nu se
poate forma cât timp voinţele care conlucrează la crearea sa nu s-au pus de acord.
Contractul, ca acord de voinţă, trebuie distins de acordurile de pură curtoazie, complezenţă
sau toleranţă.
Pornind de la perspectiva utilităţii sale pentru părţi, respectiv de la realitatea că acestea
încheie contracte pentru că urmăresc un interes şi că este posibil ca un contract să fie considerat
valabil chiar dacă voinţa uneia sau ambelor părţi lipseşte, este alterată sau limitată (aşa cum
este cazul contractelor forţate sau al contractelor de adeziune), doctrina a definit contractul ca
„voinţă transformată în fapt pentru a satisface interesele urmărite de părţi”.

2. Clasificarea contractelor după conţinutul lor

În funcţie de conţinutul lor, contractele se clasifică în contracte sinalagmatice şi contracte

unilaterale.
2.1. Contractele sinalagmatice. Contractele sinalagmatice: sunt contractele care dau
naştere la obligaţii reciproce şi interdependente între părţi. Fiecare parte din contract îşi asumă
30 Actul juridic ca izvor de obligaţii

obligaţii şi, bineînţeles, dobândeşte şi drepturi. De pildă, în contractul de vânzare-cumpărare,

vânzătorul îşi asumă obligaţia de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut sau,
după caz, dreptul vândut, de a-l preda şi să îl garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi viciilor
bunului, iar cumpărătorul se obligă să preia bunul vândut şi să plătească preţul.
Neîndoielnic, vânzătorul are dreptul de a pretinde preţul, iar cumpărătorul, de a pretinde
predarea lucrului, ceea ce demonstrează că în contractele sinalagmatice:
a) părţile îşi asumă obligaţii, dar dobândesc şi drepturi;
b) obligaţiile părţilor sunt reciproce, adică tuturor părţilor dintr-un astfel de contract le revin
obligaţii; reciprocitatea obligaţiilor presupune ca ele să aibă ca izvor comun acelaşi contract.
Caracterul reciproc al obligaţiilor sau datoriilor nu se confundă cu reciprocitatea prestaţiilor;
obligaţiile sau datoriile fac parte din conţinutul raportului juridic născut din contract, în timp ce
prestaţiile alcătuiesc obiectul acelui raport juridic
c) obligaţiile părţilor sunt în strânsă legătură (conexe), adică unei anume obligaţii a unei părţi
îi corespunde o anume obligaţie a unei alte părţi; de pildă, obligaţiei vânzătorului de a transmite
dreptul de proprietate asupra bunului vândut îi corespunde obligaţia cumpărătorului de a plăti
preţul, sau, obligaţiei vânzătorului de a preda bunul vândut, îi corespunde obligaţia cumpă-
rătorului de a primi bunul vândut;
d) în sfârşit, mai rezultă că drepturilor dobândite de o parte le corespund obligaţiile celeilalte
părţi, cu alte cuvinte, unui drept îi corespunde o obligaţie corelativă. De pildă, dreptului
vânzătorului de a pretinde preţul îi corespunde obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul, iar
dreptului cumpărătorului de a cere predarea lucrului vândut îi corespunde obligaţia vânzătorului
de a preda lucrul vândut (vezi schema de pe pagina următoare);
e) specificul contractului sinalagmatic este dat de interdependenţa şi reciprocitatea dintre
obligaţiile părţilor, astfel că, neexecutarea unui contract sinalagmatic ţine de trei reguli
particulare: excepţia de neexecutare, rezoluţiunea şi teoria riscurilor.
Din această sumară analiză, se trage concluzia că raporturile juridice ce se nasc dintr-un
contract sinalagmatic sunt raporturi complexe.

2.2.Contractele unilaterale. Contractele unilaterale sunt contractele din care se nasc

obligaţii numai pentru una din părţi, cealaltă parte fiind titulara unor drepturi corelative.
Se impune precizarea că: este foarte probabil ca atât în contractele unilaterale, cât şi în cele
sinalagmatice să fie, de pildă, mai mulţi vânzători şi mai mulţi cumpărători, mai mulţi locatori şi mai
mulţi locatari etc.; noţiunea de parte în contract se referă nu la o singură persoană, ci chiar la două
sau mai multe persoane care îşi asumă în acelaşi timp aceeaşi obligaţie faţă de cealaltă parte
Spre exemplu, dacă se vinde un bun care se află în indiviziunea a patru persoane către un
cumpărător, vinderea va avea tot două părţi, deoarece cei care vând au aceeaşi poziţie
contractuală aceea de vânzător.
Distincţia dintre contractul sinalagmatic şi contractul unilateral se face prin raportare la
reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor specifice totdeauna contractului sinalagmatic. În caz
contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina
ambelor părţi.
Printre cele mai importante contracte unilaterale se enumeră: contractul de împrumut
(art. 2144 şi urm. C.civ. şi art. 1576 şi urm. C.civ. din 1864), contractul de depozit (art. 2103 şi
urm C.civ. şi art. 1591 şi urm. C.civ. din 1864.), contractul de mandat (dacă este gratuit),
contractul de fidejusiune (art. 2280 şi urm. C.civ. şi art. 1652 şi urm. C.civ. din 1864), donaţia etc.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 31
Importanţa acestei clasificări. Clasificarea contractelor în contracte sinalagmatice şi
contracte unilaterale rezultă, în primul rând, din faptul că reciprocitatea obligaţiilor în contractele
sinalagmatice face ca aceste contracte să aibă anumite reguli specifice, proprii, reguli care nu
funcţionează în contractele unilaterale şi anume:
a) o parte nu poate pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia, dacă ea nu şi-a executat-o
pe a sa; aceasta din urmă îi poate opune excepţia neîndeplinirii contractului (exceptio non
adimpleti contractus);
b) partea, care şi-a executat obligaţia sau dovedeşte că este gata să şi-o execute, poate cere
rezoluţiunea contractului, dacă cealaltă parte refuză să execute obligaţia la care este ţinută prin
contract;
c) dacă obligaţia nu poate fi executată datorită forţei majore, cealaltă parte este liberată de
obligaţia sa, pentru că riscul contractual îl suportă debitorul obligaţiei imposibil de executat (res
perit debitori).
Clasificarea prezintă importanţă şi dintr-un alt punct de vedere: înscrisul, ce constată
contractul sinalagmatic cerut a fi făcut în formă scrisă, se va întocmi în atâtea exemplare câte
părţi cu interese contrarii sunt. Este ceea ce se cheamă formula multiplului exemplar, care face
ca înscrisul să aibă forţa probantă a unui înscris sub formă privată (art. 1179 C.civ. din 1864 şi
art. 275 C.proc.civ.).
Această cerinţă nu este pretinsă şi la contractele unilaterale, în schimb, dacă obiectul
acestora priveşte sume de bani sau bunuri fungibile, se pretinde formula bun şi aprobat pentru
(art. 1180 C.civ. din 1864 şi art. 275 C.proc.civ.).

3. Clasificarea contractelor în funcţie de scopul urmărit

3.1. Contractele cu titlu oneros (art. 946 C.civ. din 1864). Conform alin. (1) al art. 1172
C.civ., „contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul
obligaţiilor asumate este cu titlu oneros”.
În aceste contracte, fiecare dintre părţi urmăreşte un folos, o contraprestaţie, adică realizarea
unui interes patrimonial propriu. Intră în această categorie: contractul de vânzare-cumpărare,
contractul de schimb, contractul de locaţiune etc.
Contractele cu titlu oneros sunt întotdeauna contracte sinalagmatice, întrucât toate părţile îşi
asumă obligaţii, fiecare urmărind să obţină un echivalent în schimbul a ceea ce se obligă.
Nu are importanţă, dacă prestaţiile, la care se obligă o parte, sunt de o valoare mai mică sau
mai mare decât echivalentul primit.
Contractele lezionare nu pierd caracterul oneros, pentru simplul motiv că există o dispro-
porţie vădită între prestaţiile conexe la care părţile s-au obligat.
3.2. Contractele cu titlu gratuit. Aceste contracte se încheie în interesul exclusiv al unei
părţi şi anume, al părţii căreia i se procură un folos de către cealaltă parte, fără a se da ceva în
schimb.
Conform doctrinei, criteriul distincţiei dintre contractele cu titlu oneros şi cele cu titlu gratuit
poate fi de natură subiectivă (intenţia părţilor) sau de natură obiectivă (echivalenţa între prestaţii).
Dar cum folosul urmărit nu trebuie să fie neapărat de ordin patrimonial, ambele criterii pot fi luate
în consideraţie în acelaşi timp. Astfel, un act este gratuit ori de câte ori oferă unei părţi un folos
32 Actul juridic ca izvor de obligaţii

care nu este compensat printr-o contraprestaţie care, obiectiv sau subiectiv, să fie echivalentă,
iar contractul cu titlu oneros implică prestaţii care, obiectiv sau subiectiv, sunt echivalente.
Contractele cu titlu gratuit sunt de două feluri:
a) liberalităţile, adică cele ce implică diminuarea patrimoniului celui ce se obligă cu contrava-
loarea prestaţiei la care se obligă, de exemplu: donaţia;
b) contractele de binefacere sau dezinteresate, în care cel ce se obligă, prin realizarea
prestaţiei la care s-a angajat, nu-şi diminuează patrimoniul, de exemplu comodatul, contractul de
depozit şi contractul de mandat.
Importanţa clasificării. Importanţa clasificării contractelor în contracte cu titlu oneros şi
contracte cu titlu gratuit se vădeşte în situaţia în care sunt supuse analizei contractele ce se află
la graniţa dintre cele cu titlu gratuit şi cele cu titlu oneros.
Sunt unele contracte care nu pot fi decât cu titlu oneros (de pildă, contractul de vânzare-
cumpărare), iar altele, care nu pot fi decât cu titlu gratuit (de pildă, donaţia şi comodatul); unele
contracte care, de regulă, sunt cu titlu gratuit, pot fi şi cu titlu oneros, de pildă, donaţia afectată
de sarcini, comodatul în care se stipulează un preţ etc.
Alte contracte, gratuite prin natura lor, pot deveni oneroase prin convenţia părţilor. Astfel,
depozitul şi mandatul sunt gratuite prin natura lor, însă părţile pot conveni ca depozitarul sau
mandatarul să primească un salariu pentru serviciul pe care-l fac, caz în care aceste contracte
devin oneroase. De asemenea, împrumutul de bani este când oneros, când gratuit, după cum
este sau nu cu dobândă.
Clasificarea contractului în oneros şi cu titlu gratuit se realizează în funcţie de caracterul
bilateral sau unilateral al avantajelor generate de acesta.
Pe de altă parte, această clasificare prezintă importanţă şi din următoarele puncte de vedere:
a) răspunderea debitorului se apreciază mai sever în contractele cu titlu oneros. Debitorul
este în genere ţinut de garanţie contra evicţiunii prin fapta terţilor numai în contractele oneroase;
b) viciul erorii la contractele cu titlu gratuit prezintă însemnătate deosebită şi duce
întotdeauna la anularea lor;
c) acţiunea pauliană sau revocatorie poate fi promovată mai uşor la contractele cu titlu gratuit
(reclamantul-creditor nu este ţinut să facă dovada complicităţii terţului achizitor la fraudarea
debitorului);
d) legea impune condiţii speciale în privinţa contractelor cu titlu gratuit, referitor la
capacitatea1 părţilor, cerând uneori forma solemnă (exemplu, contractul de donaţie);
e) actele cu titlu gratuit săvârşite în considerarea celui gratificat sunt prin excelenţă acte
intuitu personae. În actele cu titlu oneros, persoana celui ce participă la act este, de regulă,
indiferentă;
f) orice înstrăinare cu titlu gratuit trebuie să figureze în mod fictiv în masa patrimoniului
dispunătorului, pentru a se putea calcula cotitatea disponibilă şi rezerva, pe când în cazul
înstrăinărilor cu titlu oneros nu există această obligaţie de raportare;
g) în cazul contractelor gratuite prin esenţa lor, modificarea contractului prin solicitarea unei
contraprestaţii în schimbul avantajului patrimonial procurat, conduce la modificarea a însăşi
naturii juridice a actului, care va primi o altă calificare juridică şi se supune dispoziţiilor legale noii
categorii de acte juridice în care a fost inclus.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 33
Sarcinile stipulate într-un contract de donaţie nu sunt decât nişte modalităţi, care nu modifică
caracterul gratuit al contractului, decât în cazul în care ele ar constitui un echivalent pasiv egal
sau aproape egal cu beneficiul obţinut. Prin urmare, nu se poate considera o asemenea donaţie
un contract nenumit şi cu titlu oneros.
Spre deosebire de contractele sinalagmatice, unde cauza fiecăreia dintre obligaţiile părţilor o
constituie executarea prestaţiei promise de către cealaltă parte, în contractele cu titlu gratuit,
cauza obligaţiei celui care dispune constă în intenţia de a mări patrimoniul celui gratificat, fără a
primi în schimb o contraprestaţie. În ceea ce priveşte simplele motive, deşi în principiu ele nu
sunt determinante pentru validitatea actului, liberalitatea nu va fi valabilă decât dacă voinţa de a
gratifica a fost determinată de un mobil care să nu contravină regulilor de convieţuire socială.

4. Clasificarea contractelor în raport de întinderea prestaţiilor ce constituie

obiectul lor

4.1. Contractele comutative. Conform dispoziţiilor art. 1173 C.civ., „contractul comutativ
este contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor este certă,
iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă”.
În aceste contracte, întinderea prestaţiilor la care părţile se obligă se cunoaşte de la început,
în sensul că este determinată din momentul încheierii lor.
În contractul de vânzare-cumpărare, de pildă, vânzătorul cunoaşte de la început întinderea
prestaţiilor la care se obligă (transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun sau a mai
multora, certe sau generice, existând şi în acest din urmă caz – al bunurilor generice – elemente
necesare pentru stabilirea întinderii prestaţiei sale) că trebuie şi să predea bunul sau bunurile
respective, cumpărătorul ştiind precis care este preţul şi că trebuie să plătească. Părţile au, deci,
de la început, imaginea exactă a consecinţelor juridice pe care angajamentul le produce.
4.2. Contractele aleatorii. Contractul aleatoriu este definit de art. 1173 alin. (2) C.civ. ca
fiind „contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi
şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi
incert”.
În aceste contracte întinderea prestaţiei părţilor, ori a unei părţi, depinde de un eveniment
incert, ceea ce face ca în momentul încheierii contractului să nu se poată cunoaşte cu certitudine
şansele de pierdere sau de câştig ale părţilor (exemplu, contractul de loto-pronosport, contractul
de asigurare).
Şi în aceste contracte părţile au imaginea consecinţelor juridice care decurg din
angajamentul juridic asumat, dar numai într-un anume sens; părţile îşi asumă de la început riscul
de a pierde, risc ce se acceptă în considerarea şansei de câştig care, obiectiv, este posibilă.
Şansa de pierdere sau de câştig în contractele aleatorii depinde de un eveniment viitor –
alea – care în cazul contractului de loto-pronosport, de pildă, constă în extragerea numerelor
câştigătoare care se pot regăsi înscrise pe buletin, eveniment care întotdeauna este ulterior
încheierii raportului juridic (cumpărării biletului).
Importanţa clasificării. Codul civil din 1864, reglementa contractele comutative şi aleatorii
în art. 947, făcând parte din clasa contractelor cu titlu oneros.
Actualul Cod civil aduce o modificare importantă în sensul că nu se mai condiţionează
existenţa clasificării în comutativ sau aleatoriu de existenţa caracterului oneros al contractului,
34 Actul juridic ca izvor de obligaţii

astfel nu mai reprezintă o subclasificare a contractului cu titlu oneros, ci reprezintă o clasificare

distinctă, propriu-zisă.
Importanţa clasificării constă într-un interes juridic: contractul aleatoriu nu poate fi anulat
pentru leziune şi nu se poate cere rezoluţiunea pentru neexecutare. Va fi, însă, lovit de nulitate
dacă lipseşte elementul aleatoriu sau dacă acest element este cauza juridică a unor jocuri de
noroc nepermise de lege.

5. Clasificarea contractelor în funcţie de executarea lor

Această clasificare se face în funcţie de modul în care se execută prestaţiile la care sunt
obligate părţile contractante.
5.1. Contractele cu executare imediată (instantanee). Executarea acestor contracte se
face imediat după încheierea lor, de regulă, obiectul obligaţiei constând într-o singură prestaţie.
Regula executării de îndată a prestaţiilor se desprinde din dispoziţiile art. 1495 alin. (1) şi
art. 1555 C.civ.
De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare, în care vânzătorul se obligă să transmită
proprietatea şi să remită bunul vândut, iar cumpărătorul să plătească preţul în acelaşi timp.
5.2.. Contractele cu executare succesivă. Executarea acestor contracte se desfăşoară în
timp, sub forma unor prestaţii continue (de exemplu, contractul de închiriere de locuinţe), sau sub
forma unor prestaţii succesive (de exemplu, contractul de furnizare).
Importanţa clasificării. Importanţa acestei clasificări rezidă în următoarele:
a) pentru neexecutarea din culpă a contractelor cu executare imediată operează rezoluţiunea şi
se desfiinţează cu efect retroactiv (ex tunc), pe când pentru neexecutarea din culpă a contractelor
cu executare succesivă operează rezilierea şi sunt desfiinţate numai pentru viitor (ex nunc);
b) unele contracte cu executare succesivă pot fi reziliate fie prin voinţa oricărei părţi, de pildă
contractul de locaţiune fără termen, fie numai prin voinţa unei părţi, cum este contractul de
închiriere de locuinţe sau contractul de depozit;
c) de regulă, problema suspendării obligaţiilor se pune numai la contractele cu executare
succesivă;
d) de asemenea, această clasificare prezintă importanţă şi în privinţa suportării riscurilor
contractuale, potrivit regulilor ce guvernează această materie.
6. Clasificarea contractelor în raport de formarea lor
Această clasificare se face în funcţie de modul de formare valabilă a contractelor.
6.1. Contractele consensuale. Contractele consensuale sunt contractele pentru a căror
formare (validitate) este suficient acordul de voinţă al părţilor.
În dreptul nostru funcţionează regula (principiul) consensualităţii (solus consensus obligat),
potrivit căreia pentru formarea contractului este suficient acordul de voinţă al părţilor.
Principiul în discuţie este consacrat de dispoziţiile art. 1178 C.civ. care prevede: „Contractul
se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor, dacă legea nu impune o anumită formalitate
pentru încheierea sa valabilă”.
Doctrina a arătat că acest principiu al consensualismului actelor civile reprezintă o „conse-
cinţă majoră a libertăţii de voinţă, care permite participanţilor la circuitul civil să-şi aleagă nu
numai conţinutul concret al actului juridic, ci şi forma de manifestare a consimţământului. Doar
legea este aceea care poate deroga de la consensualism. Prin urmare, dacă autorii unui act
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 35
consensual se hotărăsc să-i dea acestuia o haină solemnă, actul în discuţie va rămâne de lege
lata tot consensual, iar voinţa părţilor sale va trebui interpretată în sensul că ei au dorit să-şi
preconstituie un anumit tip de probă”.
De la această regulă există două excepţii: contractele reale şi contractele solemne.
a.Contractele reale. Contractele reale sunt contractele pentru a căror validitate (formare
valabilă), pe lângă acordul de voinţă al părţilor, se cere şi remiterea (predarea) unui lucru de
către o parte celeilalte părţi (de exemplu: contractul de împrumut, contractul de comodat,
contractul de depozit etc.).
Actele juridice reale iau naştere în mod valabil doar din momentul predării (remiterii
materiale) a bunului. Înţelegerea prealabilă a predării poate fi considerată ca având valoarea
unei simple promisiuni (unilaterale sau, după caz, bilaterale) de a încheia actul juridic real, dar nu
se confundă cu acesta din urmă. Această promisiune poate produce efecte în situaţia în care
beneficiarul ei se adresează instanţei solicitând pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să
ţină loc de contract.
b. Contractele solemne. Contractele solemne sunt contractele care, sub sancţiunea nulităţii
absolute, trebuie să fie făcute în anumite forme. Deci, pe lângă acordul de voinţă al părţilor,
pentru validitatea contractelor solemne se mai cer a fi întrunite unele condiţii de formă, unele
formalităţi. Se spune că aceste formalităţi sunt cerute ad validitatem (ad solemnitatem), adică
pentru validitatea contractului.
Sunt contracte solemne: donaţia, actele de înstrăinare a imobilelor şi contractul de ipoteca.
Forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem) nu trebuie confundată cu forma scrisă pe
care legea o cere uneori pentru dovada contractelor (ad probationem). În acest din urmă caz,
legea nu condiţionează existenţa contractului de existenţa unei astfel de forme, ci numai
posibilitatea dovedirii lui; contractul (operaţia juridică) există independent de faptul dacă s-a făcut
un înscris care să consemneze acordul de voinţă al părţilor, numai că operaţia juridică va fi foarte
greu de dovedit.
Importanţa clasificării. Importanţa acestei clasificări rezidă în nevoia de a stabili dacă
părţile au încheiat un contract valid (valabil) cu respectarea cerinţelor impuse de lege. În acest
scop se va stabili dacă, fiind vorba de un contract consensual, consimţământul s-a dat în condi-
ţiile prevăzute de lege, respectiv art. 1179 C.civ.; dacă, fiind vorba de un contract real, pe lângă
consimţământ, a fost respectată şi cerinţa remiterii bunului; şi, dacă fiind vorba de un contract
solemn, pe lângă consimţământul părţilor, au fost respectate cerinţele de formă impuse de lege
sub sancţiunea nulităţii absolute (Art. 1242 C.civ.).

7. Clasificarea contractelor după reglementarea legală

Această clasificare se face după cum contractele sunt sau nu reglementate expres de lege.
7.1. Contractele numite. Contractele numite sunt contractele care au o reglementare
specială, corespund unor anumite operaţii economice. Exemple: contractul de vânzare (art. 1650
şi urm. C.civ. ), contractul de locaţiune (art. 1777 şi urm. C.civ.), contractul de schimb (art. 1763
şi urm. C.civ.) etc.
7.2.. Contractele nenumite. Contractele nenumite sunt contractele care nu au nume propriu
şi nu sunt supuse unei reglementări speciale, întrucât nu aparţin unei anumite categorii. Prin
36 Actul juridic ca izvor de obligaţii

mijlocirea acestor contracte se realizează operaţiile juridice cele mai variate, pe care părţile
doresc să le săvârşească1.
Fiind contracte neformale, contractele nenumite au ca obiect o prestaţie şi o contraprestaţie.
Această categorie de contracte a fost cunoscută şi în dreptul roman sub denumirea de nova
negotio (acte juridice noi), cuprinzând: do ut des (dau ca să-mi dai); do ut facias (dau ca să-mi
faci); facio ut des (fac ca să-mi dai); şi facio ut facias (fac ca să-mi faci).
Importanţa clasificării. Importanţa acestei clasificări rezidă în aceea că, pentru contractele
numite, părţile nu trebuie să prevadă toate implicaţiile raporturilor în care intră (deoarece acestea
sunt reglementate de lege) decât dacă fac abateri de la reglementările – bineînţeles supletive –
ale legii, pe când, în cazul contractelor nenumite, părţile trebuie să prevadă clauze care se referă
la toate implicaţiile unor asemenea raporturi.
Contractelor numite (cum este contractul de transport, contractul de locaţiune, contractul de
depozit, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de asigurare, contractul de societate,
contractul de ipotecă, contractul de gaj etc.) li se aplică, pe lângă regulile prevăzute de Codul
civil şi regulile particulare privind contractul respectiv, prevăzute pentru fiecare contract numit.
Contractelor nenumite (cum este contractul hotelier, contractul de asistenţă, contractelor cu
prestaţii etc., denumite şi contracte sui-generis) li se aplică regulile dreptului comun prevăzute de
Cap. I – Contractul, Titlul II, Cartea a V-a şi în condiţiile în care părţile nu au stabilit prin acordul
de voinţă reglementările aplicabile se aplică, potrivit dispoziţiilor art. 1168 C.civ., regulile speciale
privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult.

8. Clasificarea contractelor după unele corelaţii existente între ele

8.1. Contractele principale. Aceste contracte au o existenţă de sine stătătoare; ele nu
depind de alte contracte (exemplu: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de împrumut,
contractul de antrepriză etc.).
8.2. Contractele accesorii. Contractele accesorii sunt contractele care, neavând o existenţă
de sine stătătoare, depind de existenţa altor contracte (exemplu: clauza penală, contractul de
gaj, contractul de ipotecă, contractul de fideiusiune etc.).
Importanţa clasificării. Importanţa acestei clasificări rezidă în faptul că soarta juridică a
contractului accesoriu depinde de soarta contractului principal (accesorium sequitur principale),
ceea ce înseamnă că:
a) validitatea contractului accesoriu se apreciază în funcţie de validitatea contractului
principal;
b) rezilierea sau rezoluţiunea contractului principal atrage după sine rezilierea sau
rezoluţiunea contractului accesoriu;
c) dacă s-a executat contractul principal, tot astfel se consideră şi contractul accesoriu etc.

9. Clasificarea contractelor în funcţie de efectele lor

1 Potrivit art. 1168 C.civ., contractelor nereglementate de lege li se aplică dispoziţiile Capitolului I din

Titlul II a Cărţii a V-a, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu
care se aseamănă cel mai mult.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 37
9.1.. Contracte constitutive. Contractele constitutive sunt contractele care creează
raporturi juridice care au în conţinutul lor drepturi şi obligaţii noi, drepturi şi obligaţii inexistente
anterior ca atare.
Intră în această categorie: contractul de ipotecă, contractul de uzufruct etc.
9.2. Contracte translative. Contractele translative sunt contractele prin care se strămută un
drept dintr-un patrimoniu în altul. Intră în această categorie: contractul de vânzare-cumpărare,
cesiunea de creanţă etc.
9.3. Contractele declarative de drepturi. Contractele declarative de drepturi sunt
contractele care definitivează şi consolidează drepturi preexistente (care au existat anterior
momentului încheierii lor), de exemplu, tranzacţia.

10. Clasificarea contractelor în funcţie de modul în care se exprimă voinţa

părţilor

10.1. Contracte negociate. Contractele negociate denumite şi „tradiţionale” sunt acelea în

care părţile discută, negociază toate clauzele, fără ca din exteriorul voinţei lor să li se impună
ceva. În cazul încheierii lor, va putea exista o perioadă aşa-zisă precontractuală în care au loc
negocierile sau discuţiile între părţi. Majoritatea contractelor sunt contracte negociate.
Codul civil acordă o importanţă deosebită fazei precontractuale în care au loc negocierile
dintre părţi, personal sau prin reprezentant şi care se poate concretiza în contracte de negociere
sau acorduri de principiu1, sau care se poate realiza printr-un acord simplu sau printr-un act de
executare.
Nerespectarea culpabilă a acordului de negociere atrage răspunderea civilă contractuală a
părţii aflate în culpă. Legea obligă părţile angajate în negocieri să fie de bună-credinţă şi să
păstreze confidenţialitatea informaţiilor aflate în timpul negocierilor. În acest sens sunt relevante
dispoziţiile art. 183-184 C.civ.
10.2. Contracte de adeziune. Contractul de adeziune este contractul ale cărui clauze sunt
stabilite de una dintre părţi, fără posibilitatea ca cealaltă parte să le discute, ci doar ca aceasta
să le accepte, situaţie în care contractul se încheie, sau să nu le accepte, refuzând astfel
încheierea lui. Aceste contracte ridică însă riscul inserării în conţinutul lor a unor clauze abuzive,
motiv pentru care legiuitorul, prin norme speciale, a înţeles să intervină pentru reprimarea lor,
partea mai slabă (consumatorii) având nevoie de protecţia instituită de acesta.
Acordul de voinţă în cadrul acestor contracte se încheie, de regulă, într-un mod sui-generis,
oferta nefiind adresată unei persoane determinate, ci publicului (exemple: contracte încheiate cu
societăţile de telefonie, de gaze, de electricitate, contractul de transport pe cale ferată etc.).
Legiuitorul, în actualul Cod civil, a înţeles să reglementeze expres acest tip de contract,
stabilind prin dispoziţiile art. 1175 că există contract de adeziune „atunci când clauzele sale
esenţiale sunt impuse ori sunt redate de una dintre părţi pentru acestea sau urmare a
instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare”.
Aşa cum rezultă din definiţie, specificul acestor contracte de adeziune constă în aceea că ele
nu se formează pe baza discuţiilor sau a negocierilor libere, ci pe baza adeziunii părţii mai slabe

1 Contractul de negociere este calificat ca fiind un acord de principiu prin care părţile se obligă să

negocieze cu bună-credinţă un viitor contract, stabilindu-se obligaţiile accesorii ce însoţesc această

obligaţie.
38 Actul juridic ca izvor de obligaţii

din punct de vedere economic la proiectul de contract a cărui redactare este realizată în
întregime de către partea mai puternică.
Deci, opţiunea celui care aderă se reduce între a încheia sau nu contractul, la stabilirea
conţinutului căruia voinţa sa nu a avut nicio contribuţie, întrucât ofertantul a stabilit toate clauzele
încă de la început.
Drept urmare, nu ne vom afla în prezenţa unui contract de adeziune dacă una dintre părţi
redactează în întregime clauzele esenţiale ale contractului, iar cealaltă parte poate beneficia de
posibilitatea de negociere a acestora.
Contractul de adeziune este rezultatul dezvoltării schimbului de bunuri şi servicii, situaţie ce
impune o standardizare a vieţii juridice.
Fac parte din această categorie contractul de furnizare a gazului, a apei, electricităţii,
contractul de transport etc.
În concret, partea mai puternică economic se impune, stabilind întregul conţinut al
contractului, existând (în mod evident) riscul de a-l dezavantaja pe cel mai slab, care are doar
dreptul de a nu încheia contractul
Totuşi, contractele de adeziune nu reprezintă o limitare a principiului libertăţii de a contracta,
aceasta regăsindu-se în opţiunea pe care părţile o au cu privire la încheierea sau nu a unui astfel
de act.
Astăzi, în mare parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de consumatori cu
comercianţii sunt contracte de adeziune. Conţinutul acestor contracte este predeterminat de
comercianţii profesionişti, consumatorii practic neavând posibilitatea de a negocia contractele, ci
doar să le accepte aşa cum sunt, fie de a nu contracta. Este motivul pentru care se vorbeşte de
o parte puternică în contract (comerciantul profesionist) şi de o parte slabă (consumatorul),
precum şi de existenţa unui dezechilibrul contractual în favoarea comerciantului profesionist în
detrimentul consumatorului.
10.3. Contractul încheiat cu consumatoriiîşi găseşte reglementarea în actualul Cod civil în
art. 1177. Acest contract este supus legilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor Codului civil.
Legislaţia protecţiei consumatorului are în vedere raporturile juridice dintre profesionist şi
consumator1 (business to consumer), spre deosebire de legislaţia concurenţei comerciale, care
are în vedere relaţiile dintre profesionişti (business to business).
Jurisprudenţa a statuat că „o clauză contractuală care, în materie strict civilă sau comercială,
ar fi considerată legală conform dispoziţiilor Codului civil, poate primi un tratament diferit în
virtutea legilor speciale privind protecţia consumatorilor”.
Dreptul contemporan a elaborat, practic, o nouă clasificare a contractelor pornind de la
conţinutul termenilor de „profesionişti” şi „profani” (amatori).
Conform acestei noi orientări, exprimată pentru prima dată în dreptul francez, contractele
încheiate între ei, fie de „profesionişti”, fie de „profani” (particulari), rămân supuse unui regim
tradiţional, dar contractele încheiate între un „profesionist” şi un particular se pot numi „contracte

1 Jurisprudenţa străină a statuat că „există contract încheiat cu consumatorii şi în următoarele situaţii:

un contract încheiat între un particular şi o întreprindere de pompe funebre, contractul de joc (loterie),
contractul încheiat între o agenţie de voiaj şi client” (Trib. Quebec, decizia din 26 martie 2004, decizia din
11 iulie 2003, decizia din 3 aprilie 2007, în J.L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté,
14e edition, Montreal, 2011, p. 1659-1660, citat de T.V. Rădulescu şi colectiv, op. cit., p. 414).
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 39
de consum” şi trebuie să fie guvernate de un regim de protecţie a consumatorilor, regim din ce în
ce mai extins.
Aşadar, acelaşi contract, după calitatea părţilor sale, va fi supus unui regim diferit; de
exemplu, vânzarea automobilelor între proprietarii de parcuri auto sau între particulari nu
presupune aceleaşi garanţii, ca în cazul garanţiei dată de contractul încheiat între un proprietar
de parc auto şi un particular. Tot astfel, împrumutul, cerut de un particular prietenului său, nu
este supus aceloraşi formalităţi ca acela cerut de la o bancă.
Fundamentarea acestei teorii rezidă în ideea de pricepere şi abilitate pe care o au
profesioniştii în comparaţie cu particularii (amatori, profani) şi implicit nevoia acestora din urmă
de a fi protejaţi prin lege.
În acest scop, Comisia Comunităţilor Europene a adoptat Directiva 93/13/CEE din 5 aprilie
1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
În dreptul românesc pentru armonizarea legislaţiei române cu legislaţia comunitară, a fost
adoptată Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi
şi consumatori, republicată.
Legea instituie un tratament juridic egal tuturor categoriilor de consumatori, fără a face
deosebire între consumatorii persoane fizice, ori persoane juridice.
Art. 4 din Legea nr. 193/2000, formulează criteriile pe baza cărora se poate stabili natura
abuzivă a unei clauze contractuale. Astfel, literatura de specialitate a cristalizat condiţiile ce
trebuie întrunite, în mod cumulativ, pentru a putea fi solicitată, în instanţă, constatarea nulităţii
unei clauze ca fiind abuzivă:
a) lipsa negocierii.
b) existenţa unui dezechilibru în defavoarea consumatorului.
c) încălcarea principiului bunei-credinţe.
d) la aceste condiţii sine qua-non, se mai pot adăuga două criterii de circumstanţiere:
- raportarea la lista exemplificativă de clauze abuzive (anexele I şi II din Legea nr. 193/2000);
- existența unor circumstanţe relevante. Art. 4 pct. 1 din Directiva 93/13/CEE, transpus prin
art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, stipulează faptul că, la determinarea caracterului abuziv al
clauzei, se va ţine seama şi de:
1)natura bunurilor sau a serviciilor ce fac obiectul convenţiei;
2) totalitatea circumstanţelor care au condus la încheierea contractului (de pildă, presiuni din
partea profesionistului);
3) alte clauze ale contractului ori un alt contract de care convenţia în discuţie depinde.
Este de reţinut că, interpretarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, presupune o
evaluare globală a contractului, spre a se putea reţine dacă acesta a fost prestabilit unilateral de
comerciant. În situaţia în care, numai o parte din clauze au fost negociate cu consumatorul,
legea se va aplica în restul clauzelor.
Profitând de abilitatea lor, într-un anumit domeniu, profesioniştii pot să-şi creeze avantaje,
luând prin surprindere consumatorii, ceea ce în fond reprezintă, de fapt, încălcarea obligaţiei
pozitive precontractuale de informare pe care o au faţă de aceştia şi implicit realizarea unei
convenţii cu cauză imorală.
Nulitatea convenţiei sau a clauzelor abuzive trebuie să se constate nu în temeiul leziunii, ci al
cauzei imorale, care stă la baza unui atare act.
În prezent, având în vedere modificările survenite în art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 193/2000,
ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012, constatarea de către instanţa de judecată a
nulităţii absolute a unei clauze abuzive dintr-un contract, permite înlăturarea acelei clauze din
40 Actul juridic ca izvor de obligaţii

toate contractele de acelaşi tip, aflate în curs de executare. De menţionat că, pentru a se obţine
acest efect legal, acţiunea în constatarea nulităţii unei clauze abuzive trebuie promovată de
reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor sau de
specialişti autorizaţi ai altor organe ale administraţiei publice, potrivit competenţelor (art. 8
raportat la art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 193/2000).
Dacă nu se constată existenţa clauzei abuzive în contract procesul-verbal este anulat. Dacă
se constată, însă, că fapta a fost săvârşită în astfel de condiţii, încât, potrivit legii penale, să fie
considerată infracţiune, instanţa judecătorească, va scoate cauza de pe rol şi va sesiza organele
de urmărire penală competente.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 14, consumatorii prejudiciaţi prin contractele încheiate
cu încălcarea prevederilor legii, pot intenta acţiuni în justiţie, în condiţiile dreptului comun.
10.4. Contracte obligatorii. Contractele obligatorii sunt contractele la care condiţiile
încheierii lor sunt delimitate, impuse de lege. Ele se mai numesc şi „forţate” iar impunerea lor de
către lege are în vedere, fie protejarea intereselor contractanţilor, care sunt obligaţi să le încheie
(exemplu: asigurarea imobilelor), fie protejarea intereselor unor terţi, cum este cazul asigurării de
răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule, în această situaţie urmărindu-se in-
demnizarea de către societatea de asigurare a victimelor accidentelor cauzate de autovehicule.
Diferenţa dintre contractele de adeziune şi contractele forţate constă în faptul că în cazul
contractelor de adeziune, conţinutul şi condiţiile de încheiere a acestora sunt stabilite de una
dintre părţi, pe când în cazul contractelor forţate conţinutul lot este stabilit de către lege, acestea
reprezentând în fapt o derogare de la principiul libertăţii de a contracta.
În cazul contractelor de adeziune, cum este şi cazul contractelor încheiate cu consumatorii
de către comercianţi, legea specială instituie instrumente de intervenţie pentru a veni în ajutorul
celor interesaţi, spre deosebire de contractele negociate unde părţile trebuie să se limiteze la
invocarea dreptului comun.

11. Clasificarea contractelor după structura lor

După structura lor, se poate distinge între contracte simple şi contracte complexe sau
contracte-cadru.
Definiţie. În timp ce contractele simple sunt acelea prin intermediul cărora se realizează o
singură operaţie juridică, în situaţia contractelor complexe, sunt realizabile două sau mai multe
operaţii juridice.
11.1. Contractul cadru. Conform art. 1176 C.civ., contractul-cadru este „acordul prin care
părţile convin să negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente
esenţiale sunt determinate de acesta”.
Instrument de identificare a raporturilor juridice, contractul-cadru este o formulare contractu-
ală folosită de părţi cu scopul de a defini principalele reguli la care vor fi supuse relaţiile lor şi
care pregăteşte prin conţinutul său obligaţional încheierea mai multor contracte în viitor.
Convenţiile ulterioare sunt denumite „de aplicaţie” sau „de executare”. Acestea reprezintă,
practic, executarea obligaţiilor izvorâte din contractul-cadru, însă îşi păstrează autonomia de
regim, putându-se vorbi cel mult de o legătură cauzală cu contractul-cadru, care are caracter de
contract preparator.
Prin acest contract se definesc termenii generali în care urmează să se deruleze anumite
raporturi juridice, fiind încheiate în principal de profesionişti deoarece presupun desfăşurarea
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 41
unei activităţi în mod continuu, în sensul art. 3 alin. (3) C.civ. care defineşte noțiunea de
întreprindere.
Modalitatea de executare a contractului-cadru (termenul şi volumul prestaţiilor, precum şi,
dacă este cazul, preţul acestora) sunt precizate prin convenţii ulterioare.
În doctrină se distinge între contractele complexe şi grupurile de contracte, apreciindu-se că
spre deosebire de contractul complex, în cadrul căruia se juxtapun mai multe operaţiuni
contractuale în vederea atingerii unui scop, dar toate operaţiile se desfăşoară între aceleaşi părţi,
grupul de contracte reprezintă două sau mai multe contracte strâns legate între ele prin faptul că
sunt încheiate în vederea realizării aceluiaşi obiectiv final, contracte care îşi conservă însă
propria individualitate.
Sunt date ca exemplu, contractul de credit şi contractele de garanţie prin care se garantează
restituirea creditului, contractul de antrepriză pe care se garantează o serie de subantreprenori şi
duc la execuţia unor părţi mai restrânse din obiectul primului contract şi subordonate, în
consecinţă, acestuia.
De asemenea, „contractul-cadru poate cuprinde şi obligaţii care iau naştere la momentul
încheierii convenţiei şi care se execută în timp (exclusivitate de aprovizionare sau de revânzare,
de a asigura publicitatea sau materialele promoţionale etc.), însă acestea nu îl transformă într-o
vânzare cu executare succesivă, pentru transferul proprietății mărfurilor fiind necesare noi
acorduri de voinţă. În consecinţă, părţile trebuie să fie capabile să contracteze la momentul
încheierii fiecărei convenţii (fiecărei livrări), nu numai la momentul acordului iniţial, cum se
întâmplă la o vânzare cu executare succesivă.
Fac parte din categoria contractelor-cadru, contractele de muncă, contractele de distribuţie,
contractele bancare, contractele de publicitate, contractul de hotelărie, contractul de leasing.

Structura contractului
§1. Scurte consideraţii cu privire la structura contractului

Enumerare. Potrivit art. 1179 C.civ., „condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului sunt:
1) capacitatea de a contracta;
2) consimţământul părţilor;
3) un obiect determinat şi licit;
4) o cauză licită şi morală”.
După cum se poate observa, Codul civil, prin acest articol, aduce modificări referitor la
condiţiile de validitate ale contractului în ce priveşte obiectul şi cauza.
Dacă art. 948 C.civ. din 1864, prevedea pentru validitatea unei convenţii „un obiect
determinat şi o cauză licită”, Noul cod prevede „un obiect determinat şi licit” şi „o cauză licită şi
morală”. Conform actualului Cod civil, obiectul contractului trebuie să fie determinat sau cel puţin
determinabil şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor
moravuri (art. 1225 C.civ. ).
În ce priveşte cauza, aceasta trebuie să existe, să fie licită şi morală. Cauza este ilicită când
este contrară legii şi ordinii publice, precum şi în caz de fraudare a legii, şi imorală când este
contrară bunelor moravuri.
42 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în
caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau trebuia să o cunoască, iar lipsa cauzei atrage
nulitatea relativă, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte
efecte juridice.
În mod excepţional, atunci când legea pretinde, sub sancţiunea nulităţii absolute, ca un
contract să fie făcut cu respectarea unor condiţii de formă (contractele solemne) se adaugă încă
o condiţie esenţială: forma.
Codul civil, în art. 1244, reglementează obligativitatea încheierii prin înscris autentic, sub
sancţiunea nulităţii absolute, a convenţiilor care strămută sau constituie drepturi reale care
urmează a fi înscrise în cartea funciară, iar în art. 1245 se instituie obligativitatea încheierii
contractelor prin mijloace electronice în forma prevăzută în legile speciale.
Atunci când una din părţi este o persoană juridică fără scop patrimonial, în ceea ce priveşte
condiţiile esenţiale pentru validitatea actelor juridice, se va ţine seama de principiul specialităţii
capacităţii de folosinţă, principiu potrivit căruia persoana juridică fără scop patrimonial poate intra
în raporturi juridice şi, deci, poate dobândi drepturi şi asuma obligaţii, numai dacă acestea
corespund scopului pentru care a fost înfiinţat1. Contractele încheiate cu încălcarea acestui
principiu sunt nule.
În cazul contractului de societate, pe lângă condiţiile esenţiale întâlnite la orice contract, mai
sunt necesare două condiţii: aportul asociaţiilor şi realizarea de beneficii.
Condiţiile de fond, pot fi grupate în două mari componente şi anume: acordul de voinţe al
părţilor (reprezentat de consimţământul părţilor şi capacitatea lor de a contracta) şi conţinutul
contractului (obiectul şi cauza fiind cele care dau conţinutul actului juridic).

§2. Capacitatea de a contracta

Definiţie. Capacitatea de a contracta este condiţia generală, de fond, esenţială pentru

încheierea contractului, care constă în aptitudinea subiectelor de drept de a deveni titulare de
drepturi şi obligaţii, prin încheierea de acte juridice, regula fiind aceea a capacităţii, iar excepţia, a
incapacităţii, care trebuie să fie reglementată expres şi este de strictă interpretare.
Principiul capacităţii de a contracta. Conform art. 1180 C.civ., „poate contracta orice
persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte”,
iar dispoziţiile art. 1181 C.civ. fac trimitere, în privinţa capacităţii de a contracta, la dispoziţiile
generale cuprinse în Cartea I a Codului2 („Despre persoane”).

1 Art. 206 C.civ.: „(1) Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care,
prin natural or sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice. (2) Persoanele fizice fără scop
lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit
prin lege, actul de constituire sau statut. (3) Actul juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1) şi (2)
este lovit de nulitate absolută”.
2 Conform art. 28 C.civ.: „(1) Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor. (2) Orice

persoană are capacitate de folosinţă şi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu”;
art. 29 dispune că: „Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de
capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege (1). Nimeni nu poate
renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu (2)”.
De asemenea, este reglementată dobândirea capacităţii de exerciţiu a minorului prin efectul căsătoriei
(art. 39), capacitatea de exerciţiu anticipată a minorului, când pentru motive temeinice, instanţa de tutelă
poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu (art. 40),
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 43
Aşadar, Codul civil actual consacră, în mod evident, principiul capacităţii de a contracta
(prevăzut de art. 949 C.civ. din 1864), care reprezintă regula, incapacitatea fiind excepţia.
Incapacitatea şi discernământul Aşa cum în mod just s-a arătat în literatura de specia-
litate, înţelegerea corectă a principiului capacităţii presupune şi următoarea subliniere: capaci-
tatea este o stare de drept – de iure – (adică „aşa cum o vede legea”), spre deosebire de discer-
nământ, care este o stare de fapt – de facto – acesta putând exista, izolat, chiar la o persoană
„incapabilă”, după cum o persoană „capabilă” se poate găsi într-o situaţie în care, pasager, să nu
aibă discernământ.
Legătura dintre incapacitate şi discernământ apare ca deosebit de importantă pe tărâm
probator; capabilul trebuie să dovedească lipsa de discernământ (raportat la momentul încheierii
actului juridic civil) pe care o invocă, pe când incapabilul (persoana lipsită de capacitatea de
exerciţiu) este prezumat relativ a fi fără discernământ, cel ce pretinde că a existat discernământ
trebuind să facă dovada lui.
Majoritatea incapacităţilor sunt incapacităţi de ocrotire şi se justifică prin lipsa totală ori
parţială a unei voinţe mature şi conştiente sau a unui discernământ îndestulător (minori, interzişi
judecătoreşti). Alteori, incapacităţile sunt îndreptate contra incapabililor şi îşi găsesc explicaţia în
temerea legiuitorului că, dacă cel în cauză n-ar fi lipsit ori restrâns în folosirea sau exerciţiul
tuturor drepturilor, sau a anumitor drepturi ar putea săvârşi acte juridice dăunătoare societăţii sau
unor terţi. Aşa, de pilă, medicul care l-a îngrijit pe defunct în cursul ultimei boli, nu poate primi
liberalităţi de la pacientul său de teama captaţiei pe care ar putea-o exercita asupra
dispunătorului.
În doctrină s-a apreciat că „textele de lege care prevăd o incapacitate, fiind nişte dispoziţiuni
excepţionale, trebuie interpretate în mod strict şi nu pot fi întinse de la un caz la altul”.
Ca orice excepţie, incapacitatea nu poate să se nască decât din lege, fie că este vorba de o
incapacitate generală de a încheia acte juridice sau că este vorba de o incapacitate specială,
care priveşte interdicţia de a încheia anumite acte juridice.
Incapacităţi speciale. Incapacităţile speciale de exerciţiu sunt consacrate de textele legale
speciale şi privesc anumite acte juridice care nu pot fi încheiate valid de anumite persoane
majore. În acest caz, nu mai este vorba de interdicţii generale, care să interzică de plano orice
act civil anumitor categorii de persoane, ci de prohibirea încheierii unor acte juridice de către
persoanele vizate expres de lege.
Incapacităţi generale. Există două incapacităţi generale de a contracta şi anume, vârsta şi
starea de alienare mintală ori debilitate mintală, echivalente cu absenţa capacităţii intelectuale
sau mentale. Justificarea acestor capacităţi generale rezidă în considerente referitoare la
persoană (lipsa de maturitate sau a discernământului), iar scopul lor este unul de protecţie a
incapabililor.

capacitatea de exerciţiu restrânsă pentru minorul care a împlinit vârsta de 14 ani. Pentru situaţia minorului
care a împlinit vârsta de 15 ani este reglementată posibilitatea întocmirii de către acesta a anumitor acte
juridice referitoare la muncă, la îndeletnicirile artistice sau sportive ori la profesia sa, cu încuviinţarea
părinţilor sau a tutorelui, cazuri în care minorul exercită singur drepturile şi îndeplineşte tot astfel obligaţiile
născute din aceste acte (art. 42).
44 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Incapacitatea persoanei fizice. În ce priveşte persoanele fizice1, persoanele incapabile de

a contracta (întrucât nu pot exprima un consimţământ valabil) sunt, potrivit art. 43 C.civ.: minorii
care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi interzişii judecătoreşti, situaţii în care actele se încheie prin
reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege2 şi prin modalităţile reglementate de art.
104-186 C.civ.
Incapacitatea persoanei juridice. De asemenea, şi în privinţa persoanei juridice, regula
este aceea a capacităţii (conform art. 206 C.civ., persoana juridică poate avea orice drepturi şi
obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât
persoanei fizice).
Principiul capacităţii de a întocmi acte juridice este subordonat principiului specialităţii
capacităţii în situaţia persoanelor juridice fără scop patrimonial, având în vedere că acestea pot
avea „doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit
prin lege, actul de constituire sau statut” [art. 206 alin. (2) C.civ.].
Deşi regula este ca persoana juridică să dobândească aptitudinea de a avea drepturi şi
obligaţii de la data înfiinţării acesteia3, se recunoaşte în acelaşi timp, o capacitate de folosinţă
anticipată, în sensul ca aceasta să poată, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească
drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să
ia fiinţă în mod valabil [art. 205 alin. (3) C.civ.].
O derogare de la capacitatea de folosinţă anticipată (recunoscută doar în legătură cu naşte-
rea valabilă a persoanei juridice) este reglementată în legătură cu liberalităţile care pot fi primite
în condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare,
din momentul deschiderii succesiunii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt
necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil (art. 208 C.civ.).
În ce priveşte modalitatea de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor de către
persoana juridică, aceasta se realizează prin intermediul organelor de administrare ale persoanei
juridice, de la data constituirii lor4.
Sancţiunea nerespectării incapacităţii de a încheia acte juridice. Fiind vorba de neres-
pectarea unei condiţii de fond, esenţială şi de validitate a contractului, sancţiunea care intervine,

1 D. Cosma, op. cit., p. 179-180: „Dacă pentru a fi titulară de drepturi şi obligaţii sau, cu alte cuvinte,
pentru a avea capacitate de folosinţă, persoana fizică nu trebuie să aibă voinţă matură şi conştientă, pentru
a-şi exercita personal şi singură drepturile şi pentru a-şi asuma, în acelaşi mod obligaţii, prin săvârşirea de
acte juridice, o atare voinţă este absolut necesară, întrucât numai cine îşi dă seama de însemnătatea şi
urmările faptelor sale poate săvârşi acţiuni producătoare de efecte juridice, fără riscul de a se păgubi”.
2 Totuşi, persoana lipsită de capacitate de exerciţiu poate încheia singură actele anume prevăzute de

lege, actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se
execută la momentul încheierii lor [art. 43 alin. (3) C.civ.].
3 Înfiinţarea persoanei juridice se face potrivit modalităţilor reglementate de art. 194 C.civ., respectiv:

a) prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor şi al instituţiilor publice, al unităţilor
administrativ-teritoriale, precum şi al operatorilor economici care se constituie de către stat sau de către
unităţile administrativ-teritoriale. În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă
autoritatea publică sau instituţia publică este persoană juridică; b) prin actul de înfiinţare al celor care o
constituie, autorizat, în condiţiile legii; în orice alt mod prevăzut de lege.
4 Potrivit art. 209 alin. (2) C.civ.: „au calitatea de organe de administrare (...) persoanele fizice sau

persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în
raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice”.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 45
în principiu, este aceea a nulităţii actului încheiat cu neobservarea regulilor referitoare la
capacitatea civilă a persoanei.
a) În cazul persoanei fizice, va interveni nulitatea absolută dacă s-a nesocotit incapacitatea
de folosinţă impusă pentru ocrotirea unui interes general, însă va interveni nulitatea relativă dacă
actul juridic a fost încheiat cu încălcarea unei incapacităţi de folosinţă instituită pentru ocrotirea
unui interes individual sau nesocotirea regulilor referitoare la capacitatea de exerciţiu.
Astfel, după cum rezultă în mod expres din dispoziţiile art. 44 C.civ., actele făcute de cel lipsit
de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, precum şi actele făcute de
tutore fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare este cerută de lege,
sunt lovite de nulitate relativă, chiar fără dovedirea vreunui prejudiciu. Caracterul nulităţii este
determinat, de natura interesului ocrotit (care este unul personal), dar în acelaşi timp, se observă
instituirea unui regim specific prin actuala reglementare, câtă vreme nu se cere să se facă dova-
da existenţei unei vătămări, a unui prejudiciu, ceea ce se întâmplă de obicei în cazul nesocotirii
unor norme de interes particular pentru a atrage anulabilitatea.
b) În cazul persoanei juridice, lipsa capacităţii de folosinţă (cu excepţia celei recunoscute
anticipat), precum şi nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă pentru
persoanele juridice fără scop patrimonial sunt sancţionate cu nulitate absolută a actului juridic
respectiv [art. 206 alin. (3) C.civ ].
Conform art. 211 alin. (2) C.civ., atunci când este vorba despre acte încheiate de organele
de administrare ale persoanei în alcătuirea cărora au intrat incapabili, cei cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe,
precum şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel de
funcţie, sancţiunea care intervine este aceea a nulităţii relative. Deci, actul nu poate fi anulat
pentru simpla împrejurare că persoanele care au făcut parte din organele de administrare şi de
control au fost incapabile sau incompatibile, dacă nu s-a produs o vătămare.

§3. Consimţământul
3.1. Noţiune
A. Accepţiuni
Reglementare (art. 948 C.civ. din 1864). Consimţământul este enumerat de dispoziţiile art.
1179 C.civ. printre condiţiile esenţiale ale contractului.
Consimţământ în sens larg. În sens larg (consensus – sentire cum alino), prin
consimţământ se înţelege însuşi acordul de voinţă al părţilor dintr-un contract (consentire est in
unam eamdemque sententiam concurrere).
Consimţământ în sens restrâns. În sens restrâns, consimţământul înseamnă voinţa uneia
dintre părţi, manifestată la încheierea contractul1. Rezultă că, în această accepţiune,
consimţământul desemnează voinţa fiecăreia dintre părţi.
B. Definiţie
Definiţie. Din prezentarea celor două sensuri ale noţiunii, se poate conchide că, prin
consimţământ, se înţelege acel element structural (acea condiţie esenţială) al cărui conţinut este

1 A se vedea dispoziţiile art. 948 C.civ. din 1864, care utiliza expresia „(...) consimţământul valabil al
părţii ce se obligă”, atunci când enumeră condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract.
46 Actul juridic ca izvor de obligaţii

dat de exprimarea valabilă a voinţei părţilor – considerate fiecare în parte şi împreună – la

încheierea contractului1.
Dezvoltare. Din analiza definiţiei consimţământului şi din prezentarea sensurilor pe care
acesta le poate avea, se degajă următoarele idei:
- voinţa este un element fundamental al contractului;
- voinţa este un element lăuntric, psihologic, fiind, deci, subiectivă;
- voinţa este un proces psihologic complex ca structură şi formare, pentru că se clădeşte,
aşa cum se va vedea, pe două elemente: consimţământ şi cauză;
- formarea voinţei este un proces ce se realizează în mai multe etape. Astfel, în primul rând,
este necesară existenţa obiectivă a unor nevoi pe care omul să dorească a le satisface. În cel
de-al doilea rând, aceste nevoi trebuie să posede o reprezentare (reflectare) subiectivă în mintea
omului, astfel încât să poată fi formulat scopul urmărit. Urmează, apoi, deliberarea în privinţa a
ceea ce urmează a se hotărî, în funcţie de avantajele ce se pot întâlni în procesul împlinirii
dorinţelor şi conturarea motivului determinant care impulsionează viitoarea parte la încheierea
contractului. În final, ia naştere hotărârea de a încheia contractul, hotărâre exteriorizată de parte.
Este de menţionat faptul că, pentru procesul volitiv de formare a consimţământului – condiţie
esenţială a contractului – prezintă relevanţă nu numai motivul impulsiv, ci şi motivul determinant
care a împins partea să ia hotărârea (hotărârea exteriorizată).
3.2. Condiţiile voinţei (consimţământul)
Reglementare2. Condiţiile de valabilitate ale consimţământului se găsesc expres statuate în
dispoziţiile art. 1204-1205 C.civ. Conform acestor reglementări, pentru a fi valabil exprimat şi a
produce efecte juridice, consimţământul trebuie să fie serios, dat în deplină libertate3 (să nu fie
afectat de vicii care să-l altereze) şi exprimat în cunoştinţă de cauză.
1. Consimţământul trebuie să emane de la o persoană cu discernământ. Problema
capacităţii formează obiectul tratării unei alte condiţii a contractului: capacitatea de a contracta,
analizată anterior.
Este important a se preciza, cu prilejul prezentării acestei condiţii de valabilitate a consimţă-
mântului, că nu este suficient ca acesta să emane de la o persoană capabilă, fiind necesar ca
persoana respectivă să aibă discernământ, adică să aibă puterea efectivă de a aprecia asupra
consecinţelor juridice care se vor produce în baza respectivului act.
Ca atare, prin lipsă a discernământului înţelegem acea stare de fapt care găseşte partea, chiar
şi numai vremelnic, într-o situaţie care o pune într-o neputinţă de a realiza urmările faptelor sale

1 În doctrină, a fost exprimată opinia conform căreia putem vorbi despre consimţământ în cazul actului

bilateral, iar de voinţă în cazul actului unilateral. În acest sens, a se vedea D. Alexandresco, Explicaţiune
teoretică şi practică a dreptului civil român, tome V, 1900, p. 35.
2 Conform art. 1206 C.civ., consimţământul nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin

violenţă sau surprins prin dol.

3 Contractul încetează a fi valabil atunci când consimţământul uneia sau alteia dintre părţi este afectat

de un viciu care îi alterează luciditatea sau libertatea. Aceasta, deoarece consimţământul este o voinţă la
baza formării căreia se află procesul de reflexie şi deliberare al autorului său. De aceea, numai prin
deliberare, fiecare parte va decide sau nu să se angajeze juridic. A se vedea T.R. Popescu, P. Anca,
Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 54-55; D. Chirică, Tratat de drept civil.
Contracte speciale, Vol. I. Vânzarea şi schimbul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 225. – comentariu
făcut de A.G. Nicolae, SNF, op. cit., p. 37.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 47
(beţia, hipnoza, somnambulismul, mânia puternică (ab irato), tulburări cunoscute şi sub
denumirea de incapacităţi naturale.)
În acord cu doctrina, practica judiciară a statuat că lipsa discernământului, în exprimarea
voinţei, nu relevă inexistenţa consimţământului, ci un simplu viciu al acestuia.
Consimţământul este unul din elementele esenţiale ale oricărui act juridic şi exprimă voinţa
persoanei la încheierea actului respectiv. Lipsa, cu desăvârşire, a consimţământului, face ca
actul, astfel încheiat, să fie sancţionat cu nulitatea absolută.
Lipsa discernământului în exprimarea voinţei relevă, însă, nu inexistenţa consimţământului,
ci un simplu viciu al acestuia, deoarece – în acest caz – consimţământul există. Ne aflăm, deci,
în faţa unui viciu de consimţământ care nu atrage decât nulitatea relativă a actului, sancţiunea
nulităţii fiind edictată, de data aceasta, în vederea protejării persoanei interesate şi nu a unui
interes obştesc. Soluţia se impune cu atât mai mult cu cât, actele juridice încheiate personal
chiar de cei puşi sub interdicţie pentru cauză de alienaţie sau debilitate mintală, deci pentru lipsă
de discernământ, nu sunt sancţionate cu nulitate absolută, ci cu nulitate relativă, de protecţie.
De altfel, art. 1205 alin. (1) C.civ. statuează că „este anulabil contractul încheiat de o
persoană care, la momentul încheierii acestuia se afla, într-o stare care o punea, fie şi numai
vremelnic, în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale”.
În situația în care contractul este încheiat de o persoană care este pusă, ulterior, sub
interdicţie, acesta poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub
interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute. În această situaţie, judecătorul învestit cu
soluţionarea cererii de punere sub interdicţie va trebui, în situaţia admiterii ei, să stabilească, prin
hotărâre, de la ce moment au existat cauzele punerii sub interdicţie.
2. Consimţământul trebuie să fie dat cu intenţia de a se obliga. Numai consimţământul
făcut cu intenţia de a se obliga produce efecte juridice (animo contrahendi negotii). Se poate
deduce, cu uşurinţă, că manifestarea de voinţă făcută în glumă (jocandi causa), din prietenie,
curtoazie sau complezenţă1 nu poate produce efecte juridice.
Exercitarea efectivă (manifestare efectivă) a voinţei înseamnă mai mult decât „a vrea”,
înseamnă a vrea în mod efectiv, ceea ce presupune seriozitate în exprimarea ei, presupune o
voinţă sigură. Exprimarea voinţei cu intenţia de a se obliga nu este unul şi acelaşi lucru cu o
simplă glumă, căci cel ce doreşte ceva nu înseamnă, neapărat, că vrea să-şi asume un angaja-
ment juridic, iar cel ce face o simplă glumă sau face o ofertă în joacă, ori o ofertă cu rezerve,
care produc îndoieli asupra a ceea ce vrea, nu realizează un act de voinţă cu valoare juridică
proprie.
În concluzie, partea contractantă, autoare a unei manifestări de voinţă, într-un contract sina-
lagmatic, îşi dă consimţământul pentru a-şi asuma un angajament juridic. Chiar în contractele
unilaterale, partea care se obligă (cum şi cea în folosul căreia se încheie contractul) îşi manifestă
voinţa cu intenţia de a se obliga, de a-şi asuma un angajament juridic. Consimţământul trebuie
exprimat cu seriozitate, nu în glumă (jocandi cauza).
3. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat (declarat). Voinţa internă produce efecte
juridice numai dacă este exteriorizată, adică făcută cunoscută către alţii, întrucât numai astfel se
poate uni cu o altă voinţă dacă este vorba de acte bilaterale ori multilaterale. Astfel, putem spune
că voinţa exteriorizată îndeplineşte o funcţie dublă. Pe de o parte, ea reprezintă modalitatea prin

1 Pentru detalii în legătură cu diferitele tipuri de manifestări de voinţă non-juridice, a se vedea

P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 235-238.
48 Actul juridic ca izvor de obligaţii

care autorul ei doreşte a-şi materializa voinţa sa internă. Pe de altă parte, voinţa este forma de
exprimare utilizată de subiecţii de drept pentru a-şi exterioriza şi pentru a le fi recepţionată
atitudinea.
În doctrină, au existat discuţii cu privire la rolul juridic al tăcerii. Astfel, deşi s-a pornit de la
premisa că, eo ipso, tăcerea nu are valoarea unei manifestări de voinţă, făcând aplicarea art.
1196 alin. (2) C.civ., s-a statuat că tăcerea da naştere unor drepturi şi obligaţii atunci când:
a) legea prevede un astfel de efect al exercitării dreptului la tăcere;
b) vine în completarea unui acord anterior de voinţă;
c) este considerată consimţământ de uzanţe (de exemplu plecarea capului în sens aprobativ.
În cazul contractelor solemne, exteriorizarea voinţei se va face, întotdeauna, în forma cerută
de lege, iar celorlalte acte li se aplică regula consensualităţii).
4. Voinţa trebuie să fie liberă. Este liberă voinţa care s-a format şi exteriorizat în mod liber,
fără presiuni exterioare şi fără captatio benevolentia. Altfel spus, voinţa manifestată trebuie să
exprime hotărârea proprie a celui ce o manifestă, neimpusă şi neinfluenţată.
Prin urmare, partea contractantă (autoare a unei manifestări de voinţă la încheierea contrac-
tului) este considerată a-şi fi manifestat liber voinţa numai dacă aceasta este urmarea propriei
sale hotărâri, care nu trebuie să fie influenţată, nu trebuie să fie rezultatul unei constrângeri sau
captaţiuni.
5. Voinţa trebuie să fie conştientă. Cel ce a luat hotărârea să-şi manifeste voinţa, trebuie
să aibă imaginea exactă a consecinţelor juridice ce decurg din angajamentul respectiv, adică a
drepturilor dobândite de părţi şi a obligaţiilor asumate de ele şi, mai exact, imaginea exactă şi
asupra întinderii acestor drepturi şi obligaţii.
Este necesar ca acela ce dă un consimţământ valabil să aibă capacitatea, cerută de lege, de
a contracta.
6. Consimţământul să fie liber, adică nu trebuie să fie afectat de vicii. Această condiţie
va fi tratată separat cu prilejul analizei viciilor de consimţământ (eroarea, dolul, violenţa şi
leziunea).
3.3. Modul de exprimare a voinţei
Regula în materie. În această privinţă, în dreptul nostru, funcţionează regula
consensualităţii actelor juridice, regulă potrivit căreia, pentru ca un act juridic să fie exprimat
valabil, este suficient să se realizeze acordul de voinţă.
Excepţii. De la regula consensualităţii contractelor, sunt posibile câteva excepţii:
a) exprimarea în scris a voinţei, excepţie care priveşte următoarele situaţii:
- voinţa se exprimă obligatoriu în formele cerute de lege, în cazul contractelor solemne
(se spune că forma este cerută ad validitatem);
- voinţa se exprimă în scris, ori de câte ori legea pretinde această formă ad probationem
(pentru dovadă), cu precizarea că lipsa formei nu afectează actul juridic în sens de negotium
iuris, dar nu asigură dovada acestei operaţii juridice;
- părţile pot întocmi un contract în formă scrisă, chiar dacă nu sunt în una din cele două
situaţii, voind a confecţiona înscrisul probator. Altfel spus, nimeni nu poate împiedica părţile să
încheie un contract în formă scrisă, atunci când legea nu o pretinde;
b) exprimarea voinţei prin gest sau prin fapte concludente. Este cazul semnului de oprire a
unui taxi etc.;
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 49
c) prin atitudine. Este cazul şoferului care staţionează în staţie cu taxiul, prin acest act
manifestându-şi voinţa de a transporta pe cei ce vor apela la el;
d) uneori, qui tacet consentire videtur (tăcerea valorează consimţământ). Acest mod de
exprimare (prin tăcere) a voinţei este admis în următoarele situaţii:
- când legea prevede expres1;
- când printr-un act anterior părţile au hotărât astfel;
- în cazul actelor juridice civile încheiate în favoarea exclusivă a celui care tace;
- când, după obicei (uzanţe), tăcerea valorează acceptare (este cazul situaţiei în care, între
părţi, există relaţii permanente de a face).
3.4. Principiile voinţei
A. Principiul libertăţii contractelor
Definiţie2. Privită din punct de vedere psihologic, cât şi ca noţiune de drept, voinţa juridică
reprezintă un proces complex care înglobează, deopotrivă, atât consimţământul, cât şi cauza
actului juridic. Potrivit acestui principiu, subiectele de drept civil sunt libere să încheie contracte
sau să facă acte unilaterale cu respectarea legii, a ordinii publice şi a bunelor moravuri.
Reglementare3. Potrivit dispoziţiilor art. 1169 C.civ., „părţile sunt libere să încheie orice
contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de
bunele moravuri”. Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 1270 C.civ., „contractul valabil încheiat are
putere de lege între părţile contractante”. Nu în ultimul rând, dispoziţiile art. 11 C.civ. statuează
faptul că: „Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care
interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.
Din economia acestor texte, privite împreună, rezultă că principiul libertăţii contractelor
primeşte o reglementare directă, textele citate făcând referire la contracte. Prin extrapolare, ele
pot fi considerate a se referi şi la actele juridice civile, datorită raportului de la parte (contractul
este cea mai importantă specie), la întreg (actul juridic civil).
Limitarea principiului. O limită adusă principiului libertăţii contractuale este cea stabilită de
art. 12 alin. (2) C.civ., conform căruia „nimeni nu poate dispune cu titlu gratuit, dacă este insol-
vabil”. Starea de insolvabilitate, definită de art. 1417 alin. (2) C.civ., „rezultă din inferioritatea
activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, faţă de valoarea totală a
datoriilor exigibile”.
Analiza limitelor impuse libertăţii contractuale implică şi raportarea la o tendinţă din ce în ce
mai evidentă în sfera dreptului privat, aceea a folosirii, tot mai intense, a unei categorii noi de
contracte – contractele de adeziune (cărora li se alătură cele impuse, controlate, tipizate, de
consumaţie).
Limitele principiului libertăţii actelor juridice sunt trasate de normele imperative (inclusiv cele
care reglementează ordinea publică), precum şi de morală. Sancţiunea ce intervine în cazul în

1 A se vedea dispoziţiile art. 1810 C.civ. (art. 1437 C.civ. din 1864) privitor la tacita relocaţiune.
2 „Libertatea contractuală este forma de expresie juridică a libertăţii înţelese ca produs al voinţei
conştiente şi autonome, o reverberaţie socială a acestei voinţe”. A se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 241.
3 În reglementarea anterioară, art. 969 alin. (1) C.civ. statua: „Convenţiile legal făcute au putere de lege

între părţile contractante”, iar potrivit dispozițiile art. 5 C.civ. „Nu se poate deroga prin convenţii sau dis-
poziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.
50 Actul juridic ca izvor de obligaţii

care actul este încheiat cu depăşirea acestor limite constă în nulitatea absolută sau relativă a
actului respectiv.
B. Principiul voinţei reale (interne)
1. Voinţa internă. Voinţa este, în ultimă instanţă, un act psihologic, dar, pentru a avea valoa-
re juridică, este nevoie să fie exteriorizată, întrucât o voinţă rămasă strict în forul interior al unui
subiect de drept este imposibil de probat.
Această cerinţă ne obligă să luăm în considerare două elemente:
- mai întâi, elementul intern, voinţa propriu-zisă (lăuntrică) a părţilor, adică ceea ce ele au
vrut cu adevărat, sensul exact şi întinderea acestui act psihologic;
- în al doilea rând, elementul extern, exteriorizarea voinţei, considerarea ei în sensul şi în
limitele date de forma de exprimare.
Luarea în considerare a acestor două elemente pune problema importanţei lor relative sub
aspectul efectelor juridice pe care le produc în planul raporturilor dintre părţi, pe de o parte, şi
terţi (penitus extranei) pe de altă parte.
Pentru a surprinde elementul intern în adevăratul său conţinut, trebuie stabilit, înainte de
toate, dacă voinţa manifestată de părţi la încheierea contractului este conştientă, liberă şi
exprimată cu intenţia de a se obliga.
Este posibil ca declaraţia de voinţă să nu exprime exact voinţa părţilor sau ca ea să exprime
deformat ceea ce ele au urmărit în realitate, fie datorită unor neajunsuri de exprimare orală sau
în scris (după caz), fie datorită faptului că aşa s-au înţeles părţile. În acest din urmă caz, suntem
în prezenţa unei voinţe deghizate (simulate), în prezenţa simulaţiei.
În raporturile dintre părţi, va produce efecte voinţa internă, nu cea declarată, dacă aceasta
din urmă nu corespunde întru totul primei; acesta este motivul pentru care trebuie surprins
elementul intern al voinţei.
Pentru a stabili voinţa psihologică în toată realitatea şi complexitatea sa, va trebui ca instanţa
să supună propriei aprecieri mobilurile, orice alte elemente care au putut împinge o parte să
consimtă, precum şi orice ale elemente întâlnite în planul intenţiei, care ar putea determina
partea în acest sens. Iată de ce, în aprecierea voinţei reale a părţilor, instanţa va ţine seama şi
de cauza (în sens de scop imediat) contractului, cu deosebire de motivul psihologic care a
determinat partea să încheie contractul (scopul mediat), iar când va aprecia asupra cauzei, va
trebui să desluşească voinţa reală încorporată în contract. În consecinţă, pentru a produce
efecte juridice, voinţa trebuie să se sprijine pe o cauză licită.
2. Voinţa declarată. Elementul extern. Voinţa psihologică (voinţa internă) nu este suficient
să existe pur şi simplu. Pentru a putea conduce la încheierea contractului, ea trebuie să fie
completată cu o manifestare exterioară, trebuie să fie exprimată în condiţiile şi în forma cerute de
lege pentru realizarea acordului de voinţă (pentru încheierea contractului).
O voinţă care nu este exteriorizată nu produce niciun efect. Exteriorizarea voinţei este
necesară pentru ca ea să poată fi adusă la cunoştinţa celorlalţi, spre a putea produce efecte
juridice opozabile lor.
Deşi absolut necesară, declaraţia de voinţă (exteriorizarea voinţei) nu este supusă vreunei
formalităţi anume, afară numai dacă suntem în prezenţa contractelor solemne. Rezultă că, în
principiu, declaraţia de voinţă nu este afectată de lipsa unei forme anume, funcţionând regula
consensualităţii contractelor.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 51
Relaţia dintre elementul intern şi voinţa declarată. Ori de câte ori declaraţia de voinţă
(voinţa exteriorizată) nu exprimă exact voinţa reală, suntem în prezenţa unei discordanţe între
elementul intern, psihologic, şi cel extern, situaţie care se cere soluţionată prin a decide care
dintre cele două elemente au preponderenţă sau, mai exact, care dintre ele (voinţa internă –
reală sau cea externă – declarată) produc efecte juridice, pentru că pe baza acestei decizii se va
determina conţinutul contractului.
Concepţii. În această privinţă, în doctrină se confruntă două concepţii1: teoria clasică franceză,
care ia în considerare voinţa internă, reală, atribuindu-i efecte juridice, şi teoria germană
(Erklärungstheorie) care, dimpotrivă, atribuie efecte juridice voinţei declarate (elementului
extern).
Conform primei concepţii, se constată că dreptul francez a rămas fidel principiului potrivit
căruia forţa obligatorie a contractelor se fundamentează pe voinţa reală a părţilor. În consecinţă,
se cere să se stabilească şi trebuie stabilit conţinutul exact al acestei voinţe.
Cea de-a doua concepţie vede în actul juridic (bineînţeles şi în contract, specie a actului
juridic), în primul rând, un fapt social pe care se pot baza toţi membrii comunităţii sociale, ceea
ce este de natură să asigure securitatea juridică a operaţiilor de voinţă. Din acest motiv se ia în
considerare voinţa declarată.
În dreptul nostru, se dă întâietate elementului intern, voinţei psihologice reale, decizându-se
că produce efecte juridice ceea ce partea a vrut în realitate, ceea ce a hotărât în forul său intern,
considerare care, în plan tehnico-juridic, antrenează o serie de consecinţe, între care subliniem:
a) cu prilejul interpretării contractelor, trebuie descoperită voinţa reală şi concordantă a
părţilor, trecând chiar peste termenii folosiţi de părţi pentru a o exprima2;
b) viciile de consimţământ la voinţa internă, reală, teren pe care ele pot opera mai uşor, sunt
apreciate mai exigent, atrăgând nulitatea relativă a contractului;
c) în descoperirea adevăratei voinţe este nevoie ca voinţa internă să fie analizată împreună
cu scopul mediat al contractului, cu acele mobiluri interne, psihologice, care au determinat părţile
să încheie contractul;
d) dacă voinţa reală nu este concordantă cu cea declarată, aplicaţiile noţiunii de cauză3 se
vor raporta la elementul intern;
e) spre deosebire de voinţa declarată care, în măsura în care ar primi considerare, ar
produce, în toate împrejurările, efecte juridice, voinţa internă nu produce efecte juridice (dacă nu
concordă cu cea declarată) decât în raporturile dintre părţi (nu şi în cele ce se leagă între părţi,
pe de o parte, şi terţi pe de altă parte).
Considerăm că nu trebuie să absolutizăm, susţinând că, necondiţionat, numai voinţa internă
(în prima concepţie) sau numai voinţa declarată (în cea de-a doua concepţie) produc efecte, cu

1 Recent, a mai fost formulată şi o a treia teorie, aşa numita teorie a validităţii (Geltungstheorie). Esenţa
teoriei constă în convingerea că voinţa exprimată într-un act juridic trebuie interpretată drept o declaraţie de
validitate, a cărei sarcină nu este doar o formă de exprimare a voinţei, ci chiar îndeplinirea şi realizarea
voinţei producătoare de acele consecinţe juridice ce rezultă din ea. Pentru detalii, a se vedea
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 199.
2 Art. 1266 C.civ.: „(1) Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după

sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul
contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor
ulterior încheierii contractului”.
3 Art. 1235 C.civ.: „Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul”.
52 Actul juridic ca izvor de obligaţii

excluderea totală a celeilalte, că şi într-un caz şi în celălalt este mai potrivit să se vorbească de o
preponderenţă, după caz, a voinţei interne (în prima concepţie) sau externe (în cea de-a doua
concepţie), pentru că, numai astfel, se va reuşi să se evite ruperea artificială între cele două
elemente, lucru aproape imposibil de întâlnit în realitate.
Potrivit acestui principiu, în dreptul nostru este precumpănitoare voinţa internă (reală), în
raport cu cea externă (socială).
C. Principiul bunei-credinţe
Noţiune. Principiu general al dreptului civil, buna-credinţă este consacrată legislativ1 prin art.
1170 C.civ. care, însă, nu defineşte acest concept, revenind literaturii de specialitate şi
jurisprudenţei această sarcină.
În fapt, art. 1170 C.civ. stabileşte obligaţia părţilor de a acţiona cu bună-credinţă în timpul
negocierii, încheierii şi executării contractului, fiind expres consacrată şi interdicţia înlăturării sau
limitării acestei obligaţii.
Componente. Buna-credinţă la executarea contractului cuprinde două aspecte (obligaţii):
obligaţia de fidelitate şi obligaţia de cooperare.
Pornind de la aceste două obligaţii, ni se pare relevant a cita opinia exprimată de către
doctrina franceză, care considera că: „Buna-credinţă în executarea, cât şi în formarea contrac-
tului, constă pentru fiecare dintre părţi în a nu înşela încrederea pe care i-a suscitat-o cealaltă
parte atunci când a contractat; această previzibilitate se află în inima contractului, în special
atunci când legătura trebuie să dureze. Contrariul loialităţii este duplicitatea, adică comporta-
mentul dublu, care distruge previzibilitatea. Buna-credinţă implică, adesea, o îndatorire la
iniţiativă, la cooperare sau colaborare cu scopul de a permite o executare eficientă a contractului.
După cum au admis-o mulţi arbitri internaţionali, îndatorirea de bună-credinţă poate să oblige
părţile să adapteze contractul de lungă durată la circumstanţele economice noi, propunând,
eventual, modificarea sau renegocierea acestuia. El le impune părţilor să facă tot ceea ce este
raţional posibil pentru a asigura perenitatea actului de previziune iniţial”.
Este important de adăugat faptul că obligaţia de loialitate presupune nu doar obligaţia
fiecărei dintre părţi de a nu o induce în eroare pe cealaltă, ci şi imperativul adoptării unei atitudini
coerente, permiţând, astfel, partenerului, să-şi stabilească propria conduită
Aplicabilitate. Principiul bunei-credinţe trebuie înţeles ca fiind aplicabil atât pe parcursul
executării contractului, cât şi în perioada precontractuală a negocierilor.
Astfel, art. 1183 C.civ.2 recunoaşte părţilor libertatea de a iniţia, desfăşura şi rupe negocierile,
fără a exista, însă, şi obligativitatea încheierii unui contract; toate aceste drepturi trebuie să fie

1 Art. 1170 C.civ.: „Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea

contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie”.
Art. 970 C.civ. din 1864: „(1) Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. (2) Ele obligă numai la
ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după
natura sa”.
2 Art. 1183 C.civ.: „(1) Părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute

răspunzătoare pentru eşecul acestora. (2) Partea care se angajează într-o negociere este ţinută să
respecte exigenţele bunei-credinţe. Părţile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligaţii.
(3) Este contrară exigenţelor bunei-credinţe, între altele, conduita părţii care iniţiază sau continuă negocieri
fără intenţia de a încheia contractul (4) Partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar
bunei-credinţe, răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 53
exercitate cu bună-credinţă. Cu toate acestea, nici de data aceasta legiuitorul nu ne oferă o
definiţie a noţiunii, alineatul al treilea al articolului rezumându-se doar la a arăta în ce constă
reaua-credinţă (acea conduită a părţii care este îndreptată spre cauzarea unui prejudiciu, prin
iniţierea sau continuarea negocierilor fără a exista intenţia încheierii contractului).
În cazul în care obligaţia de bună-credinţă este încălcată, „legea recunoaşte părţii prejudici-
ate dreptul de a fi despăgubită, fiindu-ne indicate şi o serie de criterii ce vor fi avute în vedere de
instanţă la evaluarea pagubei: cheltuieli angajate în vederea negocierilor, alte oferte la care
partea a renunţat în timpul negocierilor etc.”1
Precum s-a susţinut şi în doctrină, „două principii, aparent contradictorii, domină chestiunea.
Pe de o parte, libertatea de a rupe negocierile fără angajarea răspunderii; principiul este el însuşi
legat de libertatea de a contracta, de liberul joc al concurenţei şi de funcţionarea sănătoasă a
economiei de piaţă (…) Pe de altă parte, obligaţia de bună-credinţă în cadrul negocierii, aceea
de a conduce negocierile de manieră loială, de unde rezultă îndatoriri precise: de a informa loial
partenerul de discuţie, a-i lăsa un termen de reflecţie rezonabil, a încerca să se ajungă la un
acord, a te abţine de la propuneri manifest inacceptabile şi de a lua măsuri dilatorii, de a nu
prelungi negocierile atunci când a fost luată decizia de a rupe negocierile sau de a trata cu altul,
de a respecta secretul informaţiilor confidenţiale”2.
S-a mai arătat că „reaua-credinţă în exercitarea libertății de negociere este mult mai largă.
Ea există numai atunci când cel care întrerupe ori, după caz, rupe negocierile este animat de
intenţia de a-l păgubi pe partenerul său. Aşa, de pildă, jurisprudenţa franceză a statuat că reaua-
credinţă poate consta în a avea iniţiativa negocierii, fără intenţia serioasă de a contracta, urmă-
rind doar obţinerea anumitor informaţii cu caracter secret de la cealaltă parte; menţinerea
partenerului de negociere, fără motiv real şi serios, într-o stare de incertitudine prelungită în ce
priveşte încheierea contractului; antamarea de negocieri cu privire la preţ exagerat, în timp ce în
paralel se poartă discuţii cu alte persoane referitoare la înstrăinarea aceluiaşi bun, dar la un preţ
net inferior”3.
Nu în ultimul rând, s-a argumentat că „negocierile întreprinse pot fi abandonate, fără conse-
cinţe negative, pentru un motiv serios şi legitim, părţile fiind libere să încheie sau nu contractul
final. Cu cât se prelungesc, însă, respectivele negocieri, cu atât libertatea părţilor de a nu încheia
convenţia definitivă se restrânge, din nevoia de securizare a etapei precontractuale. Ceea ce
trebuie totuşi reţinut este că, pe măsură ce negocierile se prelungesc, motivele legitime de aban-
don se rarefiază, iar judecătorul primeşte o putere considerabilă de control asupra caracterului
abuziv al motivaţiei”.
Tot o formă de manifestare a obligaţiei de bună-credinţă este şi obligaţia de confidenţialitate
în negocierile precontractuale.
Astfel, va fi considerat de rea-credinţă cel care iniţiază sau continuă negocierile în scopul de
a afla un secret al părţii adverse, informaţie pe care, altfel, nu ar fi putut-o cunoaşte şi în acest
caz, ca şi în cel prevăzut de art. 1183 C.civ., încălcarea îndatoririi de confidenţialitate va atrage
răspunderea părţii în culpă, dacă se va face dovada existenţei tuturor elementelor răspunderii
civile.

ţine seama de cheltuielile de angajare în vederea negocierilor, de renunţarea de către cealaltă parte la alte
oferte şi de orice împrejurări asemănătoare”.
1 T.V. Rădulescu şi colectiv, op. cit., p. 423.
2 P. Malaurie, L. Ayenes, P. Stoffel-Munck, op. cit., p. 247-248.
3 L. Pop, op. cit., Tratat, vol. II, p. 207-208.
54 Actul juridic ca izvor de obligaţii

„Clauza de confidenţialitate1 va fixa, de obicei, aspectele care se vor ocultate, durata de timp
a obligaţiei (pentru cazul eşuării negocierilor), cuantumul daunelor-interese ce vor fi datorate în
ipoteza nesocotirii obligaţiei (prin asortarea clauzei în discuţie cu o clauză penală)”2.
3.5. Elementele voinţei
Elementele voinţei. Voinţa juridică se clădeşte pe două elemente:
a) elementul psihologic (voinţa internă);
b) elementul social (voinţa declarată).
Cel mai adesea, între cele două elemente există deplină concordanţă. Aceasta este regula.
Prin excepţie, cele două elemente nu concordă, nu se suprapun.
În această din urmă situaţie, se pune întrebarea: care dintre cele două voinţe (elemente)
produce efecte juridice.
Concepţii. În această privinţă, în literatura juridică de specialitate şi potrivit unor reglemen-
tări naţionale, s-au conturat două concepţii:
1) concepţia subiectivă care acordă prioritate voinţei interne (reale), în legătură cu care se
impun următoarele precizări:
a) este consacrată în Codul civil francez de la 1804 şi în literatura juridică franceză de
specialitate;
b) prezintă avantajul materializat în aceea că acordă deplină satisfacţie securităţii statice a
circuitului civil, în sensul că se poate pune în discuţie valabilitatea actului translativ de drepturi
din cauza neconcordanţei dintre cele două elemente;
c) are dezavantajul că nu ţine seama de nevoia asigurării stabilităţii circuitului civil, privind
ocrotirea dobânditorului;
2) concepţia obiectivă care acordă prioritate voinţei externe, declarate în raport cu cea
internă. Şi în legătură cu această concepţie, se impun câteva precizări:
a) este consacrată în dreptul german (Codul civil de la 1900) şi de literatura de specialitate
din ţara respectivă;
b) prezintă avantajul asigurării unei depline satisfacţii securităţii dinamice a circuitului civil;
c) are dezavantajul neglijării intereselor înstrăinătorului.
3.6. Autorii manifestării de voinţă la încheierea contractului

1 Într-o speţă, s-a arătat că: „Decesul clientului, persoană fizică, soţul decedat al reclamantei, persoană
ce a avut încheiat un contract de brokeraj şi care a derulat operaţiuni de cont prin intermediul pârâtei, are
ca efect rezilierea contractului de brokeraj, rezilierea producând efecte doar pentru viitor, brokerul nefiind
exonerat de obligaţia de a pune la dispoziţia succesorilor cocontractantului său date în legătură cu
operaţiile anterior derulate, până la data decesului. Cum reclamanta şi-a dovedit calitatea de moştenitoare
a defunctului său soţ, alături de cele două fiice, s-a apreciat că are tot interesul în promovarea unei
asemenea acţiuni, nefiind primită apărarea pârâtei, în sensul că în contractul încheiat cu defunctul există o
clauză de confidenţialitate şi, din acest considerent, refuzul său de a pune la dispoziţia succesorilor datele
solicitate este justificat. Instanţa a apreciat că respectiva clauză de confidenţialitate şi-a produs efectul doar
pe timpul vieţii semnatarului contractului, nu şi faţă de moştenitorii lui, care au dreptul şi interesul de a
cunoaşte cu exactitate toate elementele ce alcătuiesc patrimoniul defunctului” – I.C.C.J., Secția comercială,
decizia nr. 2998/2009 (www.scj.ro), citată de T.V. Rădulescu şi colectiv, op. cit., p. 496.
2 J. Goicovici, op. cit., p. 98.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 55
Interesul cunoaşterii autorilor manifestării de voinţă. Cunoaşterea autorilor manifestării
de voinţă, la încheierea contractelor, prezintă interes din două puncte de vedere:
a) în primul rând, existenţa sau inexistenţa consimţământului, precum şi exprimarea valabilă
a voinţelor, care sunt încorporate în el, se apreciază în funcţie de comportarea juridică a părţilor
contractante în procesul formării contractului.
Analiza manifestării de voinţă nu poate fi desprinsă de autorul ei, de condiţiile concrete în
care acesta îşi exercită calitatea de subiect de drept, intrând în raporturi juridice, încheind acte
juridice, personal sau prin reprezentant, în baza cărora dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii.
Voinţa de a contracta nu poate fi privită ca ceva abstract, ci numai în relaţia apartenenţei ei la
părţile contractante – ayant causae;
b) angajamentele juridice asumate de părţi, cum este şi firesc, produc efecte cu precădere în
raporturile dintre ele. Din acest motiv, voinţa exprimată de ele trebuie să fie conştientă, liberă şi
exprimată cu intenţia de a se obliga. Numai în acest context se pot aprecia corect raporturile
dintre părţi şi se poate realiza distincţia între acesta şi cele ce se nasc, pe baza contractului, între
părţi, pe de o parte, şi terţi, pe de altă parte.
Manifestarea de voinţă a părţilor contractante. Contractele se încheie de persoane fizice
între ele, sau de persoane fizice cu persoane juridice. Părţile, în aceste contracte, poartă cele
mai diverse denumiri, în funcţie de natura juridică a operaţiilor pe care le încheie.
Părţile îşi pot manifesta voinţa prin reprezentant. În mod normal, contractul se încheie
personal de către părţi. El se poate încheia, însă, şi de către o parte cu reprezentantul celeilalte
părţi, ori de către reprezentanţii ambelor părţi.
În funcţie de izvorul său, reprezentarea este:
a) legală (în cazul părintelui pentru copilul său minor mai mic de 14 ani, sau în cazul tutorelui
pentru minorul mai mic de 14 ani, aflat sub tutelă);
b) convenţională, când se realizează în baza unui contract de mandat.
Reprezentantul este ţinut să acţioneze numai în limitele puterilor ce îi sunt conferite de lege
sau prin convenţie.
Contractul încheiat de reprezentanţii părţilor se consideră a fi încheiat de ele, pentru că, în
realitate, autorii manifestărilor de voinţă la încheierea contractului sunt părţile, numai că ele nu
şi-au manifestat-o personal, ci prin mijlocirea reprezentantului lor legal sau convenţional.
Jurisprudenţa a statuat că, „în situaţia în care o persoană a încheiat un contract de vânzare-
cumpărare prin reprezentare convenţională (contract de mandat), în baza unei procuri autentice,
nu se poate constata nulitatea contractului pentru lipsa consimţământului său, dacă nu se
dovedeşte că procura a fost falsă”1.
3.7. Limitele voinţei
Limite. Persoanele fizice şi persoanele juridice sunt libere să-şi manifeste voinţa, dar nu în
afara oricăror limite.
Potrivit dispoziţiilor 1169 C.civ., „părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine
conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri”2.

1 Trib. Bucureşti, Secția a IV-a civilă, decizia civilă nr. 264/1997, în Culegere de practică judiciară a

Tribunalului Bucureşti pe anii 1993-1997, p. 46-47.

2 Art. 969 alin. (1) C.civ. din 1864 prevedea „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile

contractante”.
56 Actul juridic ca izvor de obligaţii

O primă limită adusă manifestării de voinţă o constituie legea, pentru că se recunoaşte

puterea cuvenită numai convenţiilor încheiate „în limitele impuse de lege”.
Se consideră că voinţa se manifestă cu încălcarea limitelor legii când convenţia ce ia naştere
este contrară principiilor şi normelor legale care consacră şi oglindesc ordinea politică, econo-
mică şi socială, adică ceea ce se întâlneşte frecvent în Codul civil sub expresia „ordine publică”.
O altă limită în calea manifestării voinţei o constituie „bunele moravuri”.
Bunele moravuri îngrădesc manifestarea de voinţă la încheierea convenţiilor, în sensul că
părţile nu pot încheia acte juridice care ar fi contrare acestora. Potrivit legii1, drepturile civile sunt
recunoscute persoanelor fizice în scopul satisfacerii intereselor lor personale, de ordin material şi
cultural, în acord cu interesul obştesc, cu respectarea cerinţelor legii şi bunelor moravuri.
Fără a mai reintra în detalii, ne rezumăm la a reaminti că, precum arătam şi anterior, apariţia
şi „folosirea”, tot mai intensă, a unei categorii noi de contracte – contractele de adeziune (cărora
li se alătură cele impuse, controlate, tipizate, de consumaţie)- a dus la reconsiderarea limitelor
principiului autonomiei de voinţă a actelor juridice.

3.8. Viciile de consimţământ

A. Scurtă prezentare a viciilor de consimţământ

I. Eroarea (art. 1207-1213 C.civ.)

Noţiune. Eroarea poate fi definită ca fiind falsa reprezentare a realităţii în mintea unei părţi,
la încheierea contractului. Eroarea în care s-a aflat un contractant, în momentul încheierii actului
juridic, are efect asupra consimţământului său. De principiu, nu trebuie să se considere că
fundamentul psihologic al consimţământului, starea de spirit a contractantului care s-a înşelat;
buna sau reaua-credinţă a partenerului său, sunt indiferente, deoarece, dacă se admite că există
eroare, nulitatea actului poate prejudicia convenţia părţilor.
Fiind o stare de fapt, eroarea presupune o examinare atentă din partea instanţelor de
judecată, care vor stabili în ce măsură contractantul ar fi putut descoperi sau prevedea eroarea
celeilalte părţi. Profunzimea unei astfel de examinări este vitală circuitului juridic civil, nu orice
înşelare a aşteptărilor uneia dintre părţile contractante conducând, eo ipso, la anularea actului
încheiat. Pe de altă parte, ar fi injust ca, pentru a salvgarda securitatea juridică a relaţiilor
contractuale, să se treacă, fără o analiză de specialitate, peste voinţa reală a părţilor, menţinând,
ca valabil, indiferent de consecinţe, un act născut ca urmare a unui consimţământ viciat.
Eroarea ca viciu de consimţământ. In Codul civil actual sediul materiei se regăseşte în mai
multe articole (art. 1207-1213), care reglementează diferite feluri de erori care pot apărea la
momentul încheierii actului (eroarea nescuzabilă, eroarea asumată, eroarea de calcul, eroarea
de comunicare sau de transmitere), cu sancţiunile corespunzătoare, care pot interveni.

1 A se vedea art. 1 din Decretul nr. 31/1954 care îşi găsea aplicabilitate în reglementarea vechiului Cod

civil în art. 5 C.civ., potrivit căruia „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare (adică acte
juridice unilaterale, n.n.) la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”. A se vedea şi art. 11
C.civ.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 57
Conform art. 1207 alin. (1) C.civ., „partea care, la momentul încheierii contractului, se afla
într-o eroare esenţială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz,
trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea
contractului”.
Pentru a atrage anularea actului, este necesar ca partea să se fi aflat într-o eroare esenţială,
iar cealaltă parte să fi ştiut sau, după caz, să fi trebuit să ştie că faptul asupra căruia a purtat
eroarea era esenţial pentru încheierea contractului.
Potrivit art. 1207 alin. (2) C.civ., este considerată ca având caracter esenţial eroarea care:
a) poartă asupra naturii (error in negotio – o parte crede că încheie un anumit contract, iar
cealaltă parte un alt fel de contract1) sau obiectului contractului (error in corpore – falsa repre-
zentare comportă asupra obiectului material al actului juridic2);
b) poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori asupra
unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi
încheiat (error in substantia);
Este important de subliniat că interpretarea, convingerea greşită a uneia dintre părţi trebuie
să fie determinantă, pentru aceasta, în luarea deciziei de a încheia contractul. În fapt, este vorba
de o chestiune strict subiectivă, care se apreciază in concreto, în funcţie de circumstanţele în
care s-a contractat şi de persoana celui care o invocă (vârstă, profesie, nivel de pregătire ale
erransului etc.), iar nu in abstracto, prin luarea în considerare a comportamentului-etalon al unui
„tată bun de familie” (bonus pater familias) în situaţia dată.
Astfel, prin substanţa obiectului se înţelege bunul considerat în materialitatea lui3 (culoare,
miros, compoziţie, originalitate, formă etc.), cât şi conţinutul prestaţiei, al acţiunii, al inacţiunii pe
care subiectul activ al unui raport juridic o poate pretinde subiectului pasiv.
Un exemplu de situaţie în care o eroare nesubstanţială nu va atrage anularea contractului
este acela în care se cumpără un obiect de artă ca antichitate şi acesta este de bronz în loc de
aur; eroarea în cazul de faţă nu este substanţială şi nu va duce la anularea vânzării, pentru că nu
s-a avut în vedere materia, ci vechimea obiectului.
Eroarea asupra obiectului poate să se refere şi la preţ, când partenerii contractuali vorbesc
de aceleaşi cifre, dar fiecare se gândeşte fie la o monedă diferită, fie la valori nominale diferite
(lei vechi/lei noi).
Nu trebuie confundată o asemenea eroare asupra preţului, care atrage nulitatea contractului,
cu eroarea asupra valorii, care este în principiu, indiferentă. În acest ultim caz, există acord al
părţilor asupra preţului, dar una dintre ele arată că preţul nu corespunde valorii reale a bunului
sau serviciului prestat.
Precum s-a arătat şi în doctrină4, viciul de consimţământ constând în eroarea asupra
calităţilor obiectului prestaţiei nu trebuie să fie confundat cu viciul ascuns al bunului, din materia
contractelor. Astfel, precum prevede şi art. 1707 alin. (1) C.civ., viciile ascunse reprezintă acele
defecţiuni ale bunului, care fie îl fac impropriu utilizării conform destinaţiei sale, fie îi diminuează,

1 De pildă, o parte consideră că încheie un contract de vânzare-cumpărare, iar cealaltă parte crede că

este vorba de o donaţie.

2 De exemplu, deşi una dintre părţi urmăreşte să înstrăineze un teren cu construcţiile aferente, cealaltă

parte crede că achiziţionează doar construcţiile.

3 A se vedea şi C.A. Cluj, decizia comercială nr. 63/2004.
4 C.T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele – în reglementarea noului Cod civil,

Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 139.

58 Actul juridic ca izvor de obligaţii

în asemenea măsură, valoarea, încât convenţia nu ar mai fi fost încheiată, ori preţul ar fi fost mai
mic, dacă aceste deficienţe ar fi fost cunoscute. Cu toate că ambele categorii de vicii privesc
calităţile obiectului unei convenţii, viciul de consimţământ al erorii asupra calităţilor obiectului
prestaţiei vizează un element esenţial, a cărui lipsă face ca obiectul actului juridic să nu mai fie
cel iniţial urmărit, pe când viciile ascunse reprezintă deficienţe ale obiectului, ce îl fac impropriu
unei utile folosinţe, neputându-se introduce o acţiune în anulare, ci doar una în garanţie.

Criterii de clasificare a erorii-viciu de consimtamant

1.Clasificarea erorii în funcţie de natura realităţii fals reprezentate. În funcţie de acest

criteriu, eroarea ca viciu de consimţământ (eroarea esenţială1) se clasifică în:
a) Eroarea de drept, înţelegând prin aceasta falsa reprezentare asupra existenţei sau
conţinutului unui act normativ sau unei norme de drept, după caz, la încheierea contractului
În actuala reglementare, eroarea de drept este esenţială şi, implicit, conduce la anularea
actului doar atunci când priveşte o normă de drept determinantă, pentru părţi, la încheierea
contractului.
Precum prevede şi art. 1208 alin. (2) C.civ., eroarea de drept nu poate să fie invocată în
cazul unor norme juridice accesibile şi previzibile2, înţelegând prin principiul previzibilităţii
normelor acea obligaţie a autorităţii de a norma relaţiile sociale prin adoptarea de acte normative
care să intre în vigoare după trecerea unei anumite perioade de timp, astfel încât să permită
oricărei persoane să recurgă la consultanţă de specialitate şi să îşi corecteze conduita. Per a
contrario, eroarea de drept poate fi invocată în cazul unor norme juridice mai puţin accesibile sau
previzibile, fiind o veritabilă excepţie a principiului nemo censetur ignorare legem.
Posibilitatea invocării, cu succes, a necunoaşterii legii, în vederea declarării nulităţii
contractului, este limitată, însă, prin dispoziţiile art. 1208 alin. (2) C.civ., strict la textele de lege
inaccesibile şi imprevizibile. Chiar dacă dispoziţiile legale amintite nu oferă criterii clare în funcţie
de care să se aprecieze caracterul inaccesibil şi imprevizibil al normei de drept, considerăm că o
asemenea analiză nu poate fi făcută decât cu antamarea nivelului de pregătire profesională,
inteligenţă etc., ale persoanei care invocă un asemenea viciu de consimţământ.

1 Art. 1207 C.civ.: „(1) Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esenţială

poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia
a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului. (2) Eroarea este esențială: 1. când poartă
asupra naturii sau obiectului contractului; 2. când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra
unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia
contractul nu s-ar fi încheiat: 3. când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia
în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat. (3) Eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o
normă juridică determinată, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului. (4) Eroarea care priveşte
simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în care voinţa părţilor asemenea
motive au fost considerate hotărâtoare”.
2 A se vedea: hotărârea CEDO în cauza Rotaru împotriva României (M.Of. nr. 19 din 11 ianuarie

2001); Hotărârea CEDO în cauza Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României
(M.Of. nr. 1044 din 24 noiembrie 2005); hotărârea CEDO în cauza Burghelea împotriva României (M.Of. nr.
736 din 29 octombrie 2009); hotărârea CEDO în cauza Kaya împotriva României (M.Of. nr. 213 din 29
martie 2007); hotărârea CEDO în cauza C-368/89, Crispoltoni c. Fattoria Tabacchi di Citta di Castello,
Culegere 1991, p. I-3695 etc.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 59
Vom fi în faţa unui viciu de consimţământ numai dacă falsa reprezentare a realităţii va privi
norme esenţiale pentru încheierea contractului şi, în plus, după cum arată articolul următor,
normele nu îndeplinesc două condiţii esenţiale: accesibilitatea şi previzibilitatea. În lipsa unor
definiţii prevăzute de cod, aceste două noţiuni vor avea sensul stabilit prin jurisprudenţa
constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului1. În felul acesta, a fost tranşată controversa din
doctrină, care, în absenţa unei reglementări exprese, admitea2 sau nu anulabilitatea actului
pentru eroare de drept, considerându-se că falsei reprezentări a unei asemenea realităţi juridice i
se opune maxima nemo censetur ignorare legem (nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii).
Era însă un argument neconvingător, cel al obligativităţii cunoaşterii legii de către toţi destinatarii
ei, câtă vreme el se constituie, mai degrabă, într-un deziderat decât într-o realitate şi aceasta mai
ales în condiţiile instabilităţii şi fluctuaţiei legislative prezente.
Totuşi, eroarea de drept nu va putea fi invocată în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi
previzibile [art. 1208 alin. (2)].
b. Eroarea de fapt, prin care se înţelege falsa reprezentare asupra unei stări faptice în
legătură cu încheierea unui contract, considerată la momentul încheierii lui.
În privința erorii de fapt, fără a mai reintra în detalii, reamintim că, în reglementarea actuală,
aceasta îmbracă trei forme concrete:
1) eroarea cu privire la natura sau obiectul contractului;
2) eroarea asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori asupra
unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi, în absenţa căreia contractul nu s-ar fi
încheiat;
3) eroarea referitoare la calitatea persoanei, în absenţa căreia convenţia nu s-ar fi încheiat.
c. Eroarea indiferentă (neesenţială, inexpresivă sau uşoară). Eroarea indiferentă este falsa
reprezentare asupra unor elemente neesenţiale la încheierea contractului (de exemplu, erorile
de calcul care ar putea, eventual, conduce doar la o rectificare), precum înfăţişarea fizică a
comerciantului de la care este achiziţionat un produs sau diferenţa de preţ, descoperită ulterior,
în achiziţionarea unui produs etc.
De principiu, eroarea indiferentă nu cade sub incidenţa sancţiunii nulităţii, art. 1207 alin. (4)
C.civ. statuând că: „eroarea care priveşte simplele motive ale contractului nu este esenţială (…)”.
Cu toate acestea, chiar articolul anterior citat stabileşte, cu claritate, faptul că eroarea asupra
unor motive simple ale contractului poate atrage anularea dacă „(…) prin voinţa părţilor
asemenea motive au fost considerate hotărâtoare”. Aşadar3, în acele situaţii în care motivul
(simplu) este comunicat de către o parte celeilalte, iar acest motiv este unul determinant pentru
încheierea actului, sancţiunea va fi nulitatea relativă a convenţiei, considerându-se că ne aflăm
în faţa unui viciu de consimţământ.

1 T.V. Rădulescu şi colectiv, op. cit., p. 456.

2 Conform opiniei dominante exprimate în doctrină (a se vedea, de exemplu, Gh. Beleiu, Drept civil
român: Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. 8, revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P.
Truşcă, Ed. Universul juridic, p. 177; J. Kocsis, Unele aspecte teoretice şi practice privind eroarea de drept,
în Dreptul nr. 8/1992 ; I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 149-176). În sens
contrar, A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 235.
3 O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 215.
60 Actul juridic ca izvor de obligaţii

d. Eroarea nescuzabilă1. Eroarea nescuzabilă reprezintă falsa reprezentare asupra

elementelor de fapt sau de drept, determinată de lipsa unor diligenţe rezonabile din partea unei
persoane care încheie un contract.
Deşi textul art. 1208 alin. (1) C.civ., conform căruia „contractul nu poate fi anulat dacă faptul
asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile” nu
este foarte explicit, rezultă în mod evident că legiuitorul a avut în vedere eroarea esenţială şi a
înţeles să sancţioneze dezinteresul şi lipsa de informare culpabilă a persoanei care încheie un
contract.
Toţi cei care se hotărăsc a intra într-o relaţie de tip contractual au obligaţia de autoinformare;
intensitatea, profunzimea şi sfera acestei obligaţii diferă de la persoană la persoană, în funcţie de
diferite criterii subiective.
Este nescuzabilă numai eroarea care s-a produs dintr-o neglijenţă sau o lejeritate nepermisă,
caracterul „nescuzabil” urmând a fi apreciat în funcţie de circumstanţele concrete, nivelul de
pregătire al persoanei care o invocă, diligenţele depuse de aceasta în vederea informării etc.
Dacă este nescuzabilă, adică uşor de evitat, eroarea încetează de a mai fi o cauză de
anulare, chiar dacă priveşte calităţi substanţiale: de non vigilantibus non curat praetor (legea nu
protejează ignoranţii). Totuşi, o eroare asupra cauzei, chiar nescuzabilă, atrage nulitatea
contractului. În acelaşi sens, existenţa manoperelor dolosive face scuzabilă eroarea; într-o
oarecare măsură ele explică şi justifică nulitatea contractului.
Deşi Codul civil reglementează eroarea nescuzabilă, nu i se recunoaşte caracteristica de
viciu de consimţământ, sancţionabil cu anularea2, întrucât aceasta ar fi incompatibilă cu buna-
credinţă şi cerinţele unei conduite corecte şi oneste, care trebuie să caracterizeze pe omul
diligent3 (vigililantibus non dormientibus iura inveniunt).
Astfel, eroarea este nescuzabilă atunci când ea este consecinţa unei conduite culpabile a
celui care reclamă anularea actului (căci neglijenţa victimei erorii face ca aceasta să fie
nescuzabilă când ea putea şi trebuia să se informeze, iar cealaltă parte nu avea, după
circumstanţe, această obligaţie).
De asemenea, nu intervine anulabilitatea actului atunci când eroarea poartă asupra unui
element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care îl invocă sau, după
împrejurări, trebuia să fie asumat de către acesta (eroarea asumată), precum şi atunci când este
vorba despre o simplă eroare de calcul, ce poate fi îndreptată printr-o simplă rectificare (aşa-
numita eroare de calcul), cu rezerva situaţiei în care a fost vorba despre o eroare asupra
cantităţii, esenţială pentru încheierea actului.
În alin. (2) al art. 1208 C.civ., se arată că „eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul
dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile”.

1Art. 1208 C.civ.: „(1) Contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi,
după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile. (2) Eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul
dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile”.
2 Potrivit art. 1208 alin. (1) C.civ., contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat

eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile.

3 Nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca propria culpă).
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 61
Aşa cum s-a arătat în doctrină1, „norma juridică trebuie să fie clară, inteligibilă, întrucât cei
cărora li se adresează trebuie nu doar să fie informaţi în avans asupra consecinţelor actelor şi
faptelor lor, ci să înţeleagă consecinţele legale ale acestora. În caz contrar, principiul nemo
censetur ignorarem legem nu ar mai putea fi aplicat, ceea ce ar avea grave consecinţe asupra
securităţii raporturilor sociale, a existenţei societăţii în general”.
e. Eroarea asumată. Potrivit art. 1209 C.civ., „nu atrage anularea contractului eroarea care
poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă
sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta”.
Raţiunea introducerii acestei prevederi legale vizează excluderea posibilității invocării unei
erori contractuale asumate de către o persoană la momentul încheierii contractului, sau care ar fi
trebuit a fi asumată.
Dacă părţile îşi asumă posibilitatea existenţei unui risc cu privire la un element pe care ele îl
consideră esenţial pentru încheierea contractului, realizarea acelui risc nu va da loc unei acţiuni
în anulare; astfel, convenţia va deveni, prin voinţa părţilor, una aleatorie2, principiul forţei
obligatorii a contractului împiedicând desfiinţarea acestuia.
Elementul alea „alungă” posibilitatea de anulare pentru eroare. Acordarea posibilităţii părţii
de a introduce o acţiune în anulare, ca urmare a producerii unui risc asumat, ar afecta atât
principiul stabilităţii raporturilor civile, cât şi al previzibilităţii normelor şi al încrederii legitime a
justiţiabilului în acestea.
Cele două condiţii prevăzute alternativ de către art. 1209 C.civ. au ca element comun
posibilitatea de prevedere a incertitudinii, cu privire la corecta reprezentare a realităţii în legătură
cu un element contractual. Altfel spus, efectele erorii prevăzute sunt înlăturate chiar de către
persoana care, prin încheierea contractului în condiţii contractuale incerte, şi-o asumă. Pentru
incidenţa textului amintit, este suficient să se dovedească faptul că împrejurările contractuale au
furnizat suficiente elemente de predictibilitate a riscului contractual, elemente ce ar fi trebuit
asumate de cel care invocă riscul.
Pe de altă parte, se poate susţine şi teoria potrivit căreia, în cazul în care persoana care
invocă eroarea a estimat existenţa riscului de a se înşela cu privire la un element contractual, nici
măcar nu suntem în prezenta unei erori, ci a unui fapt asumat.
Comparaţie între eroarea asumată şi eroarea de drept, în cazul dispoziţiilor legale
previzibile şi accesibile. Între cele două instituţii există o asemănare evidentă, prin faptul că, în
ambele situaţii, legea sancţionează lipsa de prevedere, de informare, superficialitatea în
raporturile contractuale.
În concret, situaţia descrisă de criteriul obiectiv prevăzut de art. 1209 C.civ., respectiv
posibilitatea de prevedere a riscului de eroare cu privire la un element contractual, este aproape
identică cu situaţia descrisă de art. 1208 alin. (2) C.civ., aceea a necunoaşterii unor dispoziţii
legale previzibile şi accesibile. În fapt, în ambele situaţii, este sancţionată culpa părţii
contractante, care a manifestat o superficialitate în legătură cu aprecierea unor elemente

1 I. Predescu, M. Safta, Principiul securităţii juridice, fundament al statului de drept. Repere

jurisprudenţiale, p. 7-8, Principiul securităţii juridice, fundament al statului de drept, citat de T.V. Rădulescu,
op. cit., p. 465.
2 Art. 1173 alin. (2) C.civ. prevede faptul că: „este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin

voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi,
ce depind de un eveniment viitor şi incert”.
62 Actul juridic ca izvor de obligaţii

contractuale determinante, în dauna falsei reprezentări cu privire la realitatea contractuală a

aceleiaşi părţi. Prin aceste instituţii nou create, legiuitorul înţelege să creeze premisele pentru
responsabilizarea persoanei care încheie un contract şi să sporească stabilitatea contractuala, în
dauna consimţământului viciat.
f. Eroarea comună şi invincibilă. Potrivit dispoziţiilor art. 17 C.civ., „(1) Nimeni nu poate
transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi. (2) Cu toate acestea, când cineva,
împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau
o anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî
că actul încheiat în această stare va produce, faţă de cel care s-a aflat în eroare, aceleaşi efecte
ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu. (3)
Eroarea comună şi invincibilă nu se prezumă. (4) Dispoziţiile prezentului articol nu sunt aplicabile
în materie de carte funciară şi nici în alte materii în care legea reglementează un sistem de
publicitate”.
g. Eroarea de calcul (art. 1210 C.civ.). Conform Codului civil „simpla eroare de calcul nu
atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, afară de cazul în care, concretizându-se într-o
eroare asupra cantităţii, a fost esenţială pentru încheierea contractului. Eroarea de calcul trebuie
corectată la cererea oricăreia din părţi”.
Din simpla lecturare a acestui articol se disting două tipuri de eroare: eroarea de calcul
propriu-zisă, adică eroarea de calcul matematic, pe baza unor date corecte, şi eroarea asupra
cantităţii, care constă în falsa reprezentare a realităţii cu privire la datele aritmetice sau formulele
matematice aflate la baza calculului. Aceasta din urmă poate duce la anularea contractului, dacă
este esenţială.
Eroarea de calcul (inclusiv erori de limbaj tehnic, de ortografie, de expresii străine, de
măsurare a volumelor şi suprafeţelor1) nu dă dreptul persoanei aflate în eroare la anularea
contractului, soluţia propusă de legiuitor fiind aceea a rectificării.
Per a contrario, dacă eroarea de calcul se referă la o cantitate prevăzută în contract şi dacă
aceasta a fost esenţială pentru formarea consimţământului părţii, în sensul încheierii contractului,
persoana aflată în eroare poate cere anularea contractului.
Simplul fapt că una dintre părţi s-a aflat într-o eroare, care să se circumscrie dispoziţiilor art.
1207 alin. (2) C.civ., nu este suficient pentru anularea contractului.
Eroarea esenţială conferă părţii prerogativa de a solicita anularea contractului, cu condiţia ca
cealaltă parte să fi cunoscut sau să fi trebuit a cunoaşte că faptul asupra căruia a purtat eroarea
era determinant pentru încheierea contractului.
În doctrina de specialitate2 a fost exprimată opinia conform căreia, în situaţia în care s-ar
putea furniza dovezi care să clarifice ambiguităţile dintr-un contract sau dintr-un testament,
judecătorul ar putea apela la noţiunea de eroare materială, evitând, astfel, anularea actului în
legătură cu care s-ar invoca o eroare (rectificarea ar urma să aibă efecte retroactive, ex tunc şi
nu ex nunc).
h. Eroarea de comunicare sau de transmitere. Conform art. 1211 C.civ.: „dispoziţiile
privitoare la eroare se aplică în mod corespunzător şi atunci când eroarea poartă asupra

1 O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 218.

2 Idem, p. 218, p. 219.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 63
declaraţiei de voinţă ori când declaraţia a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte
persoane sau prin mijloace de comunicare la distanţă”.
Cu privire la această situaţie, în doctrină1 s-a apreciat că „dacă destinatarul transmisiunii nu
ştie sau nu are motiv să ştie că oferta conţine o eroare, el poate să îl lege pe ofertant de acest
text2. Dimpotrivă, dacă acceptă oferta, deşi ştie că aceasta conţine inexactităţi de comunicare, el
nu va mai putea, mai târziu, să folosească drept pretext aceste inexactităţi pentru a încerca să
anuleze contractul; dacă eroarea s-a produs în cursul unei transmiteri efectuate de o terţă
persoană, de exemplu o societate de telecomunicaţii, fără să existe o eroare a expeditorului,
acesta din urmă va trebui să suporte riscurile, pentru că el l-a ales pe transmiţător”.
În fapt, şi în cazul acestui tip de eroare, vorbim despre o incongruenţă între voinţa
exteriorizată a declarantului şi voinţa sa internă, reală.
Invocarea erorii cu bună-credinţă. Codul civil consacră, de asemenea, expres, obligaţia
părţii de a acţiona cu bună-credinţă3 în situaţia în care a fost victima unei erori esenţiale (art.
1212 C.civ.). Cu alte cuvinte, persoana care s-a aflat în eroare la încheierea unui contract nu
poate specula acest fapt în vederea obţinerii unor avantaje dincolo de repararea prejudiciului
produs.
Dintr-o altă perspectivă, este evident şi faptul că legiuitorul a înţeles să realizeze o îmbinare
între interesele persoanei aflate în eroare şi cocontractant, conferindu-i celui din urmă
posibilitatea de a executa contractul aşa cum a fost înţeles de către partea aflată în eroare.
Acest articol este o transpunere, în materia erorii viciu de consimţământ, a principiului
reglementat de art. 14 C.civ.4 Invocarea acestui viciu de consimţământ nu poate fi făcută decât
în limitele legii.
Astfel, dacă prin cererea de anulare se va urmări, în realitate, neexecutarea obligaţiei
născute din contract, atunci părţii ce va alege această cale nu numai că i se va respinge
acţiunea, dar va fi obligată şi la plata unor despăgubiri dacă, prin acţiune, va provoca daune
cocontractantului său5.
În doctrină s-a arătat că, în situaţia în care „victima erorii a fost în culpă, în sensul că eroarea
s-a datorat uşurinţei sau neglijenţei sale şi prin desfiinţarea actului s-a cauzat o pagubă
cocontractantului, errans-ul poate fi obligat la despăgubiri în baza art. 999 C.civ. 1864 (n.n. art.
1357 C.civ.). În atare situaţie se poate concepe şi o preîntâmpinare a prejudiciului ce ar fi
pricinuit, prin anulare, cocontractantului de către victima erorii; acest lucru s-ar putea realiza prin
menţinerea contractului”6.

1 I. Turcu, Noul Cod civil. Cartea a V-a. Contractul de vânzare. Art. 1650-1762. Comentarii și explicații,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 238.
2 De exemplu, vânzătorul transmite, către cumpărător, o ofertă în care menţionează, pentru un anumit

bun, preţul de 2.000 lei, iar cumpărătorul o acceptă şi încheie tranzacţia. Faptul că, ulterior, vânzătorul află
că valoarea reală a bunului era de 2.700 lei, nu are nicio înrâurire asupra valabilităţii convenţiei.
O interpretare contrară ar bulversa stabilitatea circuitului civil.
3 Art. 1212 C.civ.: „Partea care este victima unei erori nu se poate prevala de aceasta contrar

exigenţelor bunei-credinţe”.
4 Art. 14 C.civ.: „(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi

execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. (2) Buna-credinţă
se prezumă până la proba contrară”.
5 T.V. Rădulescu şi colectiv, op. cit., p. 468.
6 D. Cosma, op. cit., p. 162.
64 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Adaptarea contractului. Inspirat de Principiile Lando – art. 4109, chiar pentru ipoteza erorii
esenţiale, când partea a avut o falsă reprezentare a realităţii, care să o îndreptăţească la a cere
anularea actului, legiuitorul a prevăzut un remediu de natură să salvgardeze actul încheiat,
atunci când cealaltă parte este de acord cu executarea, urmând ca prevederile contractuale să
fie adaptate în mod corespunzător (art. 12131).
În felul acesta, se asigură o mai mare stabilitate a circuitului civil şi soliditatea raporturilor
contractuale.
Dreptul părţii de a solicita anularea contractului pentru eroare se consideră stins dacă
cealaltă parte declară că doreşte să execute sau execută contractul în termenii înţeleşi de partea
îndreptăţită să invoce nulitatea. Partea nemulţumită poate notifica cealaltă parte cu privire la
eroarea în care s-a aflat la momentul încheierii contractului.
Deşi, din redactarea articolului ar reieşi că prin simpla declaraţie a părţii, în sensul că doreşte
să execute contractul, ori chiar din executarea acestuia, convenţia se consideră încheiată, adică
produce efectele înţelese de partea în eroare, considerăm că este nevoie şi de acordul acestuia
din urmă; acest acord ar fi necesar, întrucât există posibilitatea ca partea aflată în eroare să nu
mai fie interesată de executarea actului nul, din varii motive.
Dreptul de opţiune trebuie exercitat într-un termen de 3 luni, prevăzut de art. 1213 alin. (2)
C.civ., ce curge de la momentul de la care a primit notificarea sau cererea de chemare în
judecată şi nu înainte de a lua la cunoştinţă de modul în care partea aflată în eroare a înţeles
clauza contractuală asupra căreia s-a aflat în eroare.
Textul vorbeşte despre „executarea contractului”, deci nu este de ajuns un act începător de
executare pentru a deposeda de efecte dreptul de a obţine anularea. Dacă declaraţia a fost
făcută şi comunicată părţii aflate în eroare, în 3 luni, sau contractul a fost executat, conform
solicitării celui îndreptăţit să invoce eroarea, dreptul de a obţine anularea este stins.
Este de menţionat faptul că, după obţinerea pe cale judecătorească a anulării sau după
expirarea termenului de 3 luni, adaptarea contractului nu va mai fi posibilă, pentru cel de-al
doilea motiv intervenind decăderea, în condiţiile art. 2545 C.civ. Deşi această prevedere legală
creează premisele executării contractului în limitele bunei-credinţe, garanţiile oferite persoanei
aflate în eroare sunt insuficiente, din punctul nostru de vedere, câtă vreme victima erorii nu poate
refuza executarea contractului în condiţiile prevăzute de art. 1213 alin. (2) C.civ.
Cea mai evidentă aplicaţie a acestui articol o reprezintă cazul în care una dintre părţi este
îndreptăţită să solicite anularea, în baza unei erori de comunicare, deci o eroare esenţială,
despre a cărei existenţă cocontractantul nu ştie. Dacă acestuia din urmă i se aduce la cunoştinţă
eroarea, iar el declară că va executa contractul aşa cum a fost înţeles de partea al cărei
consimţământ a fost viciat, dreptul de a cere anularea se stinge.

1Art. 1213 C.civ.: „(1) Dacă o parte este îndreptăţită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare,
dar cealaltă parte declară că doreşte să execute ori execută contractul aşa cum acesta fusese înţeles de
partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat aşa cum l-a înţeles
această din urmă parte. (2) În acest caz, după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptăţită
să invoce anulabilitatea a înţeles contractul şi înainte ca aceasta să fi obţinut anularea, cealaltă parte
trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat
cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să execute fără întârziere
contractul, astfel cum a fost înţeles de partea aflată în eroare. (3) Dacă declaraţia a fost făcută şi
comunicată părţii aflate în eroare în termenul prevăzut la alin. (2) sau contractul a fost executat, dreptul de
a cere anularea este stins şi notificarea prevăzută la alin. (2) este considerată lipsită de efecte”.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 65
În unele situaţii, adaptarea contractului nu va fi posibilă, de exemplu atunci când, dacă ar fi
avut o corectă reprezentare a realităţii, părţile nu ar fi încheiat contractul. În aceeaşi măsură, o
schimbare ulterioară de poziţie a uneia dintre părţi va face adaptarea contractului imposibilă.
2. Clasificarea erorii în funcţie de criteriul gravităţii şi consecinţelor produse.
În funcţie de acest criteriu eroarea se clasifică în eroare-obstacol şi eroare-viciu de
consimţământ, tipuri de eroare pe care noua codificare nu le mai prevede, în mod expres.
a). Eroarea-obstacol. Eroarea obstacol, adică falsa reprezentare a realităţii în mintea unei
părţi, poate privi natura juridică a actului (error in negotio), de exemplu, o parte crede că vinde un
lucru, cealaltă este convinsă că l-a împrumutat, sau identitatea obiectului (error in corpore), de
exemplu, o parte vinde o bicicletă, cealaltă crede că a cumpărat o motoretă.
Această instituţie nu este prevăzută în Codul civil, fiind acceptată în practică şi doctrină cu
motivarea că, de îndată ce poartă asupra naturii actului juridic (error in negotio) sau a identităţii
actului juridic (error in corpore) este distructivă de consimţământ, adică echivalează cu lipsa de
consimţământ, ceea ce atrage nulitatea absolută a acelui act.
Practica judiciară în materie. Practica a statuat că nu este necesar ca fiecare dintre părţi să
fi fost în eroare, fiind suficient ca numai una dintre acestea să fi avut reprezentarea inexactă
(falsă) asupra naturii actului juridic ori identităţii obiectului.
În practică, este suficient să se constate inexistenţa acordului de voinţă din cauza erorii,
pentru a se decide nulitatea actului juridic materializat prin înscrisul ce îl probează, fără a mai fi
necesar să se cerceteze şi cauza erorii, care ar putea fi chiar dol, ceea ce ar complica situaţia
victimei prin faptul că i-ar crea doar beneficiul sub prescripţia extinctivă a unei nulităţi relative1.
În practică, s-a statuat că „eroarea asupra naturii actului juridic (error in negotio) este
produsul neconcordanţei involuntare dintre voinţa reală internă, comună a părţilor contractante,
şi voinţa exprimată în actul juridic.
Prin urmare, este suficient ca una din părţile contractante să fi voit (voinţa internă) un alt act
juridic decât cel declarat, pentru ca acesta din urmă să poată fi considerat ca lipsit de
consimţământ şi, ca atare, nul absolut.

Proba erorii. În ceea ce priveşte sarcina probei erorii, conform principiului „cel care
face o afirmaţie, trebuie să o dovedească” (onus probandi incumbit actori), aceasta revine
acelei părţi care invocă viciul de consimţământ. Întrucât este vorba despre o stare de fapt,
eroarea poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, mijloc ce va trebui să arate faptul că,
la momentul încheierii convenţiei, partea care invocă viciul s-a aflat într-o eroare esenţială
exact cu privire la elementul ce a determinat-o să încheie contractul2.
Sancţiunea. Dacă până la reglementarea actuală, în absenţa unor norme ale dreptului
pozitiv, în doctrină şi jurisprudenţă s-a considerat că eroarea-obstacol (cea care poartă
asupra naturii contractului sau asupra identităţii obiectului acestuia) se sancţionează cu
nulitatea absolută, prin dispoziţiile actualului Cod civil [art. 1207 alin. (1)] s-a prevăzut

1 C.A. Suceava, decizia civilă nr. 245/1995, în Dreptul nr. 2/1996, p. 85.
2 În doctrină s-a arătat faptul că, în cazul actelor juridice bilaterale cu titlu oneros, este necesară şi
furnizarea unei dovezi conform căreia partea cocontractantă ştia ori trebuia să ştie că faptul asupra căruia
poartă eroarea a fost esenţial pentru încheierea convenţiei. În acest sens, a se vedea O. Ungureanu,
C. Munteanu, op. cit., p. 222.
66 Actul juridic ca izvor de obligaţii

anulabilitatea actului pentru eroarea esenţială care, sub aspect terminologic, trebuie
înţeleasă ca atrăgând nulitatea relativă.
În felul acesta, au fost valorificate observaţiile critice exprimate în doctrina română sau
străină1 şi, de asemenea, a fost îmbrăţişată teoria modernă a contractului, conform căreia
sancţiunea în cazul erorii trebuie să fie nulitatea relativă, pentru că, în fapt, nu este pus în pericol
interesul general, ci sunt puse în cauză interesele părţilor contractante, existând riscul de a fi
lezate.
Nulitatea relativă, într-o asemenea situaţie, prezintă, însă, o particularitate, întrucât ambele
sau toate părţile contractante se află în eroare şi toate au dreptul de a promova acţiunea în
anulare.
Precum s-a indicat şi în doctrină2, în principiu, atunci când acţiunea în anulare va fi admisă,
contractul va fi anulat în întregime. Cu toate acestea, nu sunt excluse situaţiile în care să fie
anulate doar anumite clauze, atunci când executarea restului de obligaţii contractuale nu este
afectată de anularea acestor clauze, clauze ce „nu sunt organic legate de ansamblu contractual”.
În ceea ce priveşte termenul de prescripţie, facem precizarea că, fiind vorba de o acţiune prin
care se invocă o nulitate relativă, aceasta se va prescrie în termenul general de 3 ani, termen ce
va începe să curgă de la data la care cel ce invocă eroarea a cunoscut cauza de anulabilitate,
fără însă a fi permisă trecerea unei perioada mai mari de 18 luni de la data încheierii contractului
[art. 2529 alin. (1) C.civ.].
Coroborând prevederile art. 1251 C.civ., care enumeră cauzele de nulitate relativă, cu
prevederile art. 1635-1649 C.civ., rezultă faptul că, urmare a admiterii unei acţiuni în anulare, va
putea fi promovată şi o acţiune în restituirea prestaţiilor executate de părţi în baza unei convenţii
afectate de viciul de consimţământ al erorii. Totodată, există şi posibilitatea ca, raportat la art.
1349 C.civ., viciul de consimţământ al erorii să constituie şi un delict civil, deschizând calea unei
acţiuni în răspundere delictuală.
Este important să fie menţionat faptul că adaptarea contractului poate fi privită ca o
modalitate de înlăturare a nulităţii relative, asemănătoare, deci, confirmării, cu deosebirea că
iniţiativa adaptării aparţine contractantului, al cărui consimţământ nu a fost viciat, pe când
confirmarea este acel act unilateral ce emană de la persoana îndreptăţită să invoce sancţiunea
nulităţii. Aceasta nu înseamnă, însă, că voinţa celui aflat în eroare nu joacă niciun rol la
adaptarea contractului, întrucât efectul acesteia constă în stingerea dreptului de a obţine
anularea. Or, conform dispoziţiilor art. 13 C.civ. „renunţarea la un drept nu se prezumă”. De
aceea, considerăm că intenţia de adaptare a contractului, ce provine din partea celui al cărui
consimţământ nu a fost viciat, va produce efecte juridice numai dacă se va întâlni cu voinţa celui
aflat în eroare de a renunţa la dreptul de a invoca nulitatea relativă a contractului.
Precizare. Deşi se vorbeşte de eroare ca viciu de consimţământ al contractului, în realitate,
eroarea este un viciu de consimţământ al actului juridic civil. Contractul este partea şi principala
specie a actului juridic civil care este întregul. Această precizare este valabilă şi pentru celelalte
vicii de consimţământ.

1 Gh. Beleiu, op. cit., p. 177; D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,

1969, p. 156, L. Pop, op. cit., p. 239; J. Flour, J. Luc-Aubert, E. Savaux, Droit civil. Les obligations,
Ed. Armand Colin, Paris, 2002, p. 135.
2 P. Vasilescu, op. cit., p. 336.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 67

II. Dolul sau viclenia (art. 1214-1215 C.civ.)

1.Definiţie. În actuala reglementare, dolul se regăseşte definit în dispoziţiile art. 1214 alin. (1)
C.civ., potrivit căruia „consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o
eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a
omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se
cuvenea să i le dezvăluie”.
Legiuitorul alege să dea această definiţie dolului, preluând definiţiile consacrate de literatura
de specialitate, identificând elementele materiale ale dolului ca fiind fapte pozitive (manopere
frauduloase), sau fapte negative (reticenţa, ascunderea unor informaţii ce se cuvenea a fi
dezvăluite.
Apreciem că dispoziţiile art. 1214 C.civ. trebuie analizate prin raportare la dispoziţiile art.
1170 C.civ., potrivit cărora, „părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi
încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale”, precum şi prin raportare la art. 1183
C.civ. (buna-credinţă în negocieri).
De altfel, teoria dolului a fost dezvoltată de dreptul roman, pornindu-se de la ideea de
echitate, acesta reprezentând un instrument sancţionator al tuturor manifestărilor incompatibile
cu buna-credinţă.
Este dol şi eroarea provocată care, în condiţiile art. 1207-1213 C.civ., nu este considerată una
esenţială1. Dolul există şi atunci când eroarea provocată este cauzată de reprezentantul,
prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi. Reluând reglementarea din art. 960 C.civ. din
1864, alin. (4) al art. 1214 C.civ. stabileşte că dolul nu se presupune (în acord cu principiul bunei-
credinţe).
Prevederile art. 1257 C.civ., referitoare la daunele interese şi reducerea prestaţiilor, şi cele
ale art. 1213 C.civ., referitoare la adaptarea contractului, sunt aplicabile şi pentru dol.
Elemente. Dolul nu este, propriu-zis, un viciu de consimţământ, ci cauza unui asemenea
viciu2. Pentru a fi în prezenţa dolului-viciu de consimţământ, se cer întrunite cumulativ:
a) elementul obiectiv (material). Sub aspectul elementului material, se observă că noua
reglementare acordă atenţie nu doar faptului comisiv (sugestie/captaţie), în materia liberalităţilor
(acţiunea, constând în folosirea de manopere frauduloase, de natură să provoace eroarea), ci şi
faptului omisiv – dol prin reticenţă – (atitudinea negativă, de a nu aduce la cunoştinţa celeilalte
părţi împrejurări care trebuiau a fi dezvăluite). În doctrină, au fost oferite o serie de exemple de
dol prin reticenţă, precum: nedeclararea faptului că animalul oferit spre vânzare este bolnav sau
sterp sau nedeclararea faptului că o sistematizare a imobilului obiect al vânzării este certă;

1 În vechea reglementare [art. 960 alin. (1) C.civ. din 1864], se prevedea faptul că „dolul este o cauză
de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel, încât este evident
că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte nu ar fi contractat”, anularea contractului pentru dol fiind, astfel,
posibilă doar în prezenţa unor mijloace determinante, esenţiale. În actuala reglementare, o astfel de limitare
nu a mai fost reţinută.
2 F. Terre, P. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 240.
68 Actul juridic ca izvor de obligaţii

b) elementul subiectiv (intenţional) se referă la inducerea în eroare, cu intenţie, a celuilalt

cocontractant. Din acest punct de vedere, nu există dol decât dacă se acţionează cu rea-
credinţă, adică cu intenţia de a provoca o eroare, de a înşela buna-credinţă a celuilalt.
De asemenea, dolul este exclus în situaţia în care o persoană face afirmaţii eronate despre
un lucru, fiind ea însăşi în eroare, sau când face afirmaţii în mod temerar sau lejer despre un
lucru, în acest ultim caz fiind vorba de o imprudenţă care nu este susceptibilă să atragă anularea
actului încheiat. Simpla imprudenţă sau neglijenţă nu atrage vinovăţii calificate, deoarece nu sunt
caracterizate de reaua-credinţă specifică intenţiei. Nu în ultimul rând, precum s-a arătat şi în
jurisprudenţă, nu pot fi reţinute, cumulativ, lipsa discernământului şi dolul sub forma captaţiei,
cele două excluzându-se ca urmare a incompatibilităţii lor.
Condiţii. Pentru a primi valoare de viciu de consimţământ, dolul trebuie să întrunească,
cumulativ, următoarele două condiţii:
1) dolul trebuie să cadă asupra unor elemente contractuale, care nu se mai cer a fi
hotărâtoare pentru încheierea contractului respectiv, din moment ce art. 1214 alin. (2) C.civ.
prevede, expres, că partea al cărei consimţământ a fost viciat poate cere anularea contractului şi
dacă eroarea în care aceasta s-a aflat, urmare a manoperelor dolosive, nu este esenţială. În
vechea reglementare, pentru a putea fi considerat viciu de consimţământ, dolul trebuia să vizeze
anumite elemente determinante pentru contractant.
Totodată, se consideră că dolul trebuie să privească obiectul, persoana sau orice alte
elemente care ar putea conduce la încheierea contractului, chestiunea caracterului determinant
al dolului urmând a se aprecia şi rezolva de la caz la caz (in concreto).
2) dolul trebuie să provină de la cealaltă parte, această condiţie privind numai contractele cu
titlu oneros, nefiind cerută şi în cazul actelor juridice unilaterale.
Se consideră că, principiul ocrotirii voinţei dispunătorului, în contractele cu titlu gratuit, trebuie
să prevaleze faţă de principiul stabilităţii raporturilor juridice. În cazul în care este cerută, condiţia
se consideră îndeplinită chiar dacă dolul nu provine direct de la cealaltă parte, ci de la o
persoană care are calitatea de reprezentant, prepus ori gerant al afacerii celeilalte părţi.
Dolul poate proveni şi de la un terţ, în situaţia în care partea căreia îi foloseşte are cunoştinţă
de această împrejurare sau ar fi trebuit sa cunoască dolul la încheierea contractului.
În ceea ce priveşte actele bilaterale, respectiv, în contracte, nu se cere ca dolul să fie comun,
fiind suficient ca acesta să existe. Dacă, totuşi, dolul este comun, fiecare parte are posibilitatea
juridică să ceară anularea actului.
În fapt, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească dolul, pentru a atrage anulabilitatea
actului, se desprind din conţinutul art. 1214, art. 1215 C.civ., respectiv:
a) dolul să provină de la cocontractant ori de la reprezentantul, prepusul ori gerantul
afacerilor celeilalte părţi;
b) Prin acţiunile comisive ori omisive săvârşite să fi fost provocată eroarea celeilalte părţi,
indiferent de caracterul esenţial sau neesenţial al acesteia;
c) dolul să fie dovedit (întrucât nu se presupune).
Dolul trebuie să fie dovedit de către victima acestuia [potrivit art. 1214 alin. (4), dolul nu se
presupune], întrucât el nu rezultă din conţinutul actului, nici măcar dintr-un eventual dezechilibru
între prestaţiile la care s-au obligat părţile actului. Avantajul constă în faptul că, posedând un
element material, viciul de consimțământ al dolului poate fi mai uşor de demonstrat decât
eroarea.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 69
Fiind vorba de o faptă delictuală (de un fapt juridic), pentru dovada lui se admite orice mijloc
de probă, inclusiv proba testimonială şi proba prin prezumţii.
Domeniu de aplicare. Dolul are un câmp de aplicare mai larg decât eroarea pentru
persoana lezată, fiind de preferat invocarea acestuia atunci când este posibil, deoarece
judecătorul nu mai este ţinut să se rezume la o singură analiză psihologică, ca în cazul erorii, ci
se bazează şi pe elemente exterioare, obiective, specifice acestuia (mijloacele viclene).
Spre deosebire de eroare, care nu poate duce la anularea contractului decât atunci când
este esenţială, în cazul dolului contractul poate fi anulat chiar dacă partea care îl invocă nu s-a
aflat într-o eroare esenţială [art. 1214 alin. (2) C.civ.]. Raţiunea introducerii acestei reglementări
este strâns legată de intenţia legiuitorului de a întări principiul bunei-credinţe contractuale şi de a
sancţiona, ferm, reaua-credinţă în această materie.
Referitor la câmpul de aplicare a dolului, fiind analizată situaţia vânzării lucrului altuia, s-a
susţinut că trebuie acceptată teza nulităţii relative1, când cumpărătorul a fost indus în eroare, prin
mijloace frauduloase, de către vânzătorul neproprietar, indiferent de forma obiectivă sub care
dolul se prezintă (chiar şi simpla minciună sau reticenţă), pornindu-se de la ideea că dolul poate
fi invocat ca viciu de consimţământ deoarece este mai grav şi mai primejdios decât eroarea şi,
de aceea, conduce la nulitate, chiar şi în cazurile în care eroarea nu ar putea-o atrage.
În sens contrar, s-a apreciat că, deoarece contractul de vânzare-cumpărare face parte din
categoria actelor juridice care nu au avut în vedere identitatea sau calităţile persoanelor cu care
încheie convenţia, toate formele dolului, printre care şi reticenţa, reprezintă doar elemente
nedeterminante, incidentale şi nerelevante la încheierea contractului, astfel că nu pot duce la
anularea acestuia.
2. Dolul omisiv. Noua reglementare a Codului civil include şi dolul omisiv, denumit şi dol prin
reticenţă, dol negativ sau dol pasiv.
În ceea ce priveşte dolul prin omisiune sau reticenţă, se admitea, în doctrină şi jurisprudenţă,
chiar şi în absenţa unei reglementări, că simpla tăcere a unei părţi contractante este de natură,
în anumite cazuri, să inducă în eroare pe cealaltă parte şi să o determine să încheie un contract
pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Se consideră, însă, că tăcerea este constitutivă de dol numai excepţional, adică în acele
cazuri în care există obligaţia legală a unei părţi de a informa pe cealaltă parte. Actuala
reglementare a Codului civil vine să dea expresie acestei realităţi, concretizând, de altfel, o
orientare a doctrinei şi jurisprudenţei în materie, şi să sancţioneze neîndeplinirea obligaţiei de
informare ce revine părţii contractuale.
În mod deosebit, problema dolului prin reticenţă evidenţiază raportul dintre „obligaţia de
informare”, ce revine părţii mai experimentate ori profesioniste sau care deţine „informaţii
privilegiate”, pe de o parte şi „obligaţia de a se informa”, care incumbă fiecărei părţi contractante,
pe de altă parte. De exemplu, în contractele de adeziune sau în cele încheiate cu consumatorii,
„partea mai slabă” trebuie să fie informată asupra tuturor elementelor esenţiale care stau la baza
declaraţiei sale de voinţă, iar, în caz contrar, aceasta poate pretinde că a fost victima unui dol
prin reticenţă.

1 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, op. cit., p. 83.

70 Actul juridic ca izvor de obligaţii

După cum am arătat1, dreptul contemporan, pentru a estompa tendinţele feroce, manifestate
uneori de profesionişti, aduce corective principiului libertăţii contractuale, impunând obligaţia
precontractuală de informare2. Practic, pornindu-se de la ideea de echitate, se consideră că
profesioniştii, care au abilitatea şi priceperea necesară, spre deosebire de profani, nu trebuie să
profite de acest lucru impunându-le contracte prin care să-i prejudicieze.
Obligaţia precontractuală a informării incumbă părţii care cunoştea, în baza calificării sale, un
fapt despre care ştia că are importanţă determinantă pentru celălalt contractant. Această
obligaţie, care dacă nu este îndeplinită, poate reprezenta dol prin reticenţă, a căpătat un contur
destul de clar şi în sistemul nostru de drept, după adoptarea Legii nr. 193/2000.
O aplicaţie a dolului prin reticenţă întâlnim în materia vânzării, contract în care vânzătorul nu
este răspunzător pentru viciile aparente, despre care cumpărătorul a putut singur să se
convingă, dar răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, dacă din cauza aceasta, lucrul
nu este bun de întrebuinţat, sau întrebuinţarea sa este atât de micşorată încât se poate
presupune că, cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat sau nu ar fi dat pe el ceea ce a dat, dacă ar fi
cunoscut viciile.
Se deduce, de aici, o condiţie esenţială a dolului prin reticenţă şi anume aceea că tăcerea
trebuie să fie păstrată intenţionat pentru a înşela contractantul, sau, altfel spus, să fie vorba de o
tăcere vinovată. Per a contrario, nu va putea fi invocat dolul prin reticenţă atunci când tăcerea
este urmarea ignoranţei sau a uitării, sau, cu atât mai mult, când este urmarea neştiinţei.
În materie de liberalităţi, practica judiciară a stabilit că dolul se manifestă sub forma
captaţiei şi sugestiei. Într-o opinie, acestea desemnează diversele acte de atenţie interesată,
faţă de persoana dispunătorului, ce sunt sancţionabile numai în măsura în care sunt desfăşurate
în manieră dolosivă, iar în altă opinie s-a apreciat că sugestia şi captaţia sunt însăşi forma
specifică pe care o îmbracă dolul în materie de liberalităţi.
Captaţia3 constă în manoperele dolosive şi mijloacele frauduloase folosite în scopul de
a câştiga încrederea dispunătorului şi a înşela buna-credinţă a acestuia, pentru a-l determina să-
i doneze un bun, ori de a fi gratificat prin testament.
Sugestia se exercită prin mijloace ascunse şi tendenţioase, în scopul de a sădi în
mintea dispunătorului ideea de a face o donaţie sau un legat, pe care nu l-ar fi făcut din proprie
iniţiativă”1.

1 A se vedea, Secţiunea a 4-a, Clasificarea contractelor, p. 42-58, din carte( 2019).

2 Pentru detalii, a se vedea D. Chirică, Obligaţia de informare şi efectele ei, în faza precontractuală a
vânzării cumpărării, în R.D.C. nr. 7-8/1999, p. 50-53, p. 56 şi urm.; O. Căpăţînă, Obligaţia vânzătorului
comercial de informare a cumpărătorului, în R.D.C. nr. 10/1999, p. 8-11.
3 M. Grimaldi, Droit civil. Les libéralités, Litec, Paris, 2000, p. 61, referitor la problema în discuţie arată

că „orice manevră izvorâtă din cupiditate, prin care, în mod neloial, şi obstrucţionist, se convinge o
persoană să tulbure ori să înfrângă, prin liberalităţi, ordinea succesorală de drept comun sau să schimbe
destinaţia intenţiilor sale generoase constituie o comportare dolosivă, reunită sub numele de sugestie şi
captaţie”. Aşadar, sugestia şi captaţia pot consta în izolarea victimei; invocarea abilă a unor neadevăruri
defăimătoare la adresa celor care, în mod normal, ar urma să culeagă bunurile succesorale etc., manopere
dolosive coroborate cu o mulţime de atenţii interesate prin care se stimulează gratificarea victimei. Pentru
dezvoltări, a se vedea M.D. Bocşan, Consideraţii asupra dolului în materie de liberalităţi, în Dreptul
nr. 7/2001, p. 83-84.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 71
Dovada dolului. La fel ca în vechea reglementare din art. 960 alin. (2) C.civ. din 1864, şi în
actualul Cod civil, conform art. 1214 alin. (4) „dolul nu se presupune”, ceea ce înseamnă că
proba incumbă reclamatului conform regulii: actori incumbit probatio. Cel interesat va trebui să
dovedească modul intempestiv în care şi-a dat consimţământul, ca urmare a mijloacelor viclene
utilizate de partea adversă.
Întrucât manoperele dolosive sunt fapte juridice, pot fi dovedite prin orice mijloace de probă,
inclusiv prin prezumţii sau martori. Precum s-a arătat şi în doctrină, există situaţii practice în care
este posibil a se invoca dolul pentru anularea contractului chiar când eroarea poartă asupra
substanţei obiectului ori a identității sau calităţilor cocontractanţilor, având în vedere echivalenţa
consecinţelor juridice, şi anume anularea convenţiei.
Sancţiune. Dolul-viciu de consimţământ atrage sancţionarea contractului cu nulitatea
relativă.
Pentru dolul incident, sancţiunea nu este anularea, ci acţiunea în despăgubiri. Această
răspundere nu rezultă din contract, ci este anterioară acestuia, deoarece manoperele dolosive,
care reprezintă un fapt ilicit, se exercită anterior sau cel mult concomitent cu încheierea
contractului.
În acelaşi timp, însă, dolul este şi un delict civil, astfel încât în ipoteza în care autorul dolului a
cauzat un prejudiciu, se va naşte un raport juridic de natură delictuală, respectiv un raport de
răspundere în cadrul căruia cel prejudiciat, victima dolului, are dreptul să ceară şi să obţină
repararea prejudiciului.
Astfel, dacă prin admiterea acţiunii în anulare nu a fost posibilă repunerea părţii în situaţia
anterioară, adică prejudiciul ce i-a fost cauzat nu este reparat în întregime, partea va putea
acţiona pe autorul dolului pentru a obţine despăgubiri.
În acest sens, dispoziţiile art. 1257 C.civ. stabilesc posibilitatea pentru cel al cărui
consimţământ a fost surprins prin dol, să pretindă, în afară de anularea actului şi daune interese
sau, dacă preferă menţinerea contractului, să solicite reducerea prestaţiei sale cu valoarea
daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit.
Dacă dolul este comis de un terţ, acesta va răspunde pentru manoperele sale dolosive
independent de anularea contractului, în măsura în care acţiunile sale generează prejudicii (art.
1214 C.civ.).
În situaţia în care dolul provine de la un reprezentant al cocontractantului, reprezentantul nu
este un terţ veritabil dacă nu şi-a depăşit puterile. De asemenea, s-a mai statuat că nici
fidejusorul (garantul), în raport cu contractul încheiat de beneficiar, nu este un terţ.
În situaţia în care dolul nu provine de la cealaltă parte, ci de la terţi, alţii decât cei din
art. 1214 C.civ., contractul nu poate fi anulat decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz,
ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului. Independent dacă operează anularea
contractului, terţul, autor al dolului, răspunde pentru prejudiciile rezultate. Această prevedere
reprezintă o aplicaţie a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
Autorul dolului va răspunde delictual pentru prejudiciile cauzate prin mijloacele viclene
cauzate, chiar dacă victima dolului ar confirma actul anulabil, întrucât, potrivit art. 1265 alin. (3)

1Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 1426/1979, în C.D. ale Tribunalului Suprem pe anul 1979,
p. 125.
72 Actul juridic ca izvor de obligaţii

C.civ. „Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimțământului prin dol sau violenţă
nu implică prin ea însăşi renunţarea la dreptul de a cere daune-interese”1.
S-ar putea accepta ca sancţiune a dolului şi refuzul anulării contractului: incapabilul care a
ascuns vârsta sa prin manopere dolosive nu va putea obţine anularea contractului pentru
incapacitate.
Atunci când dolul este comis de un minor, care, spre a contracta, îşi atribuie calitatea de
major, în mod fraudulos, prin acte false, sancţiunea cea mai potrivită este menţinerea
contractului, a cărui anulare ar pretinde-o minorul pe calea acţiunii în resciziune.
Cu alte cuvinte, i se refuză acestuia acţiunea în anularea contractului cu motivarea că, dacă
a fost capabil să folosească maşinaţii frauduloase pentru a-şi induce în eroare cocontractantul,
trebuie să se considere capabil şi în privinţa validităţii actului pe care l-a încheiat. Aşa cum s-a
spus, această jurisprudenţă este pretoriană.
Nimeni nu-l obligă pe contractantul victimă a dolului să ceară anularea contractului, dacă el
preferă să se limiteze la cererea de a obţine despăgubiri în scopul reparării prejudiciului cauzat.

III. Violenţa – viciu de consimţământ

Definiţie. Violenţa-viciu de consimţământ constă în faptul sau în acţiunea de a insufla unei

persoane, printr-o ameninţare injustă, temerea (metus) de un rău, care este de natură a o
determina pe aceasta la încheierea unui contract pe care, altfel, nu l-ar fi încheiat.
Din definiţie, se poate deduce că violenţa are o altă natură în comparaţie cu celelalte două
vicii, eroarea şi dolul. Astfel, dacă acestea din urmă afectează consimţământul în elementul său
intelectiv, violenţa îl afectează sub aspectul libertăţii sale2. Pe de altă parte, ceea ce apropie
dolul de violenţă este rădăcina comună din dreptul roman, violenţa fiind considerată drept un
delict civil ce trebuie sancţionat întrucât produce dezordine socială3.
De asemenea, din definiţie rezultă că metus (violenţa psihică-morală) este de două feluri:
a) violenţa nelegitimă (injustă), adică făcută fără drept, sancţionată cu nulitatea relativă a
contractului;
b) violenţa (ameninţarea) justă (legitimă), făcută în exercitarea unui drept, care nu atrage
sancţiunea nulităţii.
Reglementare4. Violenţa-viciu de consimţământ îşi găseşte reglementarea în dispoziţiile art.
1216-1220 C.civ.
În concepţia Noului Cod civil, violenţa, ca viciu de consimţământ, este înţeleasă ca „temerea
justificată indusă fără drept de cealaltă parte (pentru identitate de raţiune, norma este aplicabilă
şi în cazul reprezentantului, prepusului ori geratului afacerilor celeilalte părţi) sau de un terţ, de
aşa manieră încât partea ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţă-
mântului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi

1T.V. Rădulescu şi colectiv, op. cit., p. 475.

2„Prin definiţie, consimţământul presupune libertatea, autodeterminarea. Violenţa reprezintă o atingere
adusă acestei condiţii esenţiale de validitate a consimţământului – libertatea” (D. Cosma, op. cit., p. 174).
3 A se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 343.
4 Violenţa – viciu de consimţământ îşi găsea reglementarea în Codul civil din 1864, într-o serie de texte

precum dispoziţiile art. 955, art. 956, art. 957 şi art. 958 C.civ.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 73
iminent” (art. 1216). Rezultă că nu violenţa, în sine, este, cu adevărat, viciu de consimţământ, ci
sentimentul de teamă (temerea) care i-a fost indusă victimei şi care a împiedicat-o să-şi
manifeste, în mod liber, voinţa de a contracta.
Altfel spus, victima violenţei ştie că încheie un contract dezavantajos pentru ea, dar, cu toate
acestea, îşi exprimă consimţământul pentru a scăpa de un rău mult mai grav care i-ar putea fi
cauzat.
Această temere poate exista nu numai în raport cu persoana contractantului sau cu bunurile
acesteia, ci şi în legătură cu persoane apropiate părţii [soţul, soţia, ascendenţii ori descendenţii,
conform art. 1216 alin. (3) C.civ.].
Având în vedere dispoziţiile art. 1216 alin. (3) C.civ., rezultă că în situaţia persoanelor
apropiate părţii este vorba de o constrângere fizică efectivă îndreptată împotriva acestora şi de
natură să insufle temere părţii contractante.
Structura violenţei ca viciu de consimţământ.. Analizând prevederile art. 1216 C.civ.
reiese, în fapt, şi structura viciului de consimţământ al violenţei. Astfel, ca structură, aceasta este
alcătuită din două elemente şi anume:
a) un element obiectiv (exterior), reprezentat de ameninţarea cu un rău, indiferent că este
unul patrimonial, fizic, moral etc. [a se vedea art. 1216 alin. (2)]; elementul obiectiv al violenţei va
fi îndeplinit şi atunci când ameninţarea va viza o persoană apropiată, precum soţul, soţia,
ascendenţii ori descendenţii părţii al cărei consimţământ a fost viciat [art. 1216 alin. (3) C.civ.];
b) un element subiectiv (psihologic, intern), reprezentat de starea de teamă inoculată
persoanei, stare de teamă ce o determină, pe aceasta, la încheierea unei convenţii pe care, în
alte împrejurări, nu ar fi încheiat-o. Precum indicam şi anterior, nu violenţa, în sine, este, cu
adevărat, viciu de consimţământ, ci sentimentul de teamă (temerea) care i-a fost indusă victimei
şi care a împiedicat-o să-şi manifeste, în mod liber, voinţa de a contracta.
Clasificare. Violenţa poate fi clasificată în funcţie de două criterii, respectiv natura
constrângerii şi caracterul ameninţării.
A) În raport de natura constrângerii, violenţa se clasifică în violenţă fizică şi violenţă
psihică.
1) Violenţa (constrângerea) fizică (vis), poate privi integritatea persoanei sau a bunurilor
sale, aceasta putând fi exercitată fie asupra cocontractantului, fie asupra bunurilor sale. Dacă
violenţa fizică reduce victima la rolul de simplu instrument la încheierea contractului (de exemplu,
violenţa se poate realiza prin conducerea forţată a mâinii pentru a semna), este distructivă de
consimţământ şi, prin urmare atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic respectiv1 deoa-
rece nu mai suntem în prezenţa uneia din condiţiile esenţiale pentru validitatea acestuia.
2) Violenţa (constrângerea) psihică (metus) ori morală. Suntem în prezenţa violenţei
morale ca viciu de consimţământ, atunci când se exercită ameninţarea cu un rău de natură să
provoace o teamă care determină partea să încheie un contract, ce nu ar fi fost încheiat în lipsă
ameninţărilor.
În acest sens, s-a pronunţat şi jurisprudenţa, stabilind că „dacă prin definiţie, consimţământul
presupune libertate, violenţa reprezintă o atingere adusă acestei condiţii esenţiale de valabilitate
a consimţământului. Aceasta constă în faptul de a-i insufla unei persoane, prin ameninţarea cu

1 În astfel de situaţii, în fapt, contractul nu s-a format, nu există, întrucât consimţământul este o condiţie

impusă pentru însăşi existenţa unei convenţii. Pentru această din urmă interpretare, a se vedea şi
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 231.
74 Actul juridic ca izvor de obligaţii

un rău, o temere sub imperiul căreia ea îşi dă consimţământul la încheierea actului juridic. În
cazul violenţei, victima este conştientă că nu ar trebui să încheie actul juridic, dar preferă să o
facă pentru a nu i se pricinui un rău”1.
B) În funcţie de caracterul ameninţării, aceasta poate fi legitimă ori ilegitimă.
1) Ameninţarea legitimă (justă) cu un fapt prejudiciabil nu are natura unui viciu de
consimţământ, exemple clasice în acest sens fiind ameninţarea debitorului, de către creditor, cu
acţiune în instanţă în situaţia în care primul nu îşi onorează obligaţiile contractuale, ori
ameninţarea cu deschiderea procedurii insolvenţei. Cu toate acestea, precum se arată atât în
doctrină, cât şi în Noul Cod civil2, dacă ameninţarea cu exerciţiul dreptului la acţiune vizează
obţinerea unui avantaj exagerat şi injust (abuzul de drept), atunci ne aflăm în prezenţa violenţei –
viciu de consimţământ.
2) Ameninţarea ilegitimă (injustă) cu un rău are natura unui viciu de consimţământ,
întrucât are drept scop inducerea, fără drept, a unei temeri care să determine partea să încheie o
anumită convenţie. Precum s-a indicat şi în literatura de specialitate, violenţa fizică are,
permanent, un caracter ilegitim, fiind inadmisibil ca o persoană ori corpul său, să fie supuse
constrângerilor fizice în vederea încheierii unui contract. La rândul său, constrângerea morală
poate fi legitimă sau ilegitimă, în funcţie de context. De pildă, ameninţarea cu forţa coercitivă a
statului este o constrângere morală legitimă, atunci când partea ameninţată se află, cu adevărat,
în culpă. Cu toate acestea, întâlnim constrângere morală ilegitimă, ca formă de manifestare a
relei – credinţe, în cazul ameninţării cu darea în vileag a unor informaţii, false de natură a
prejudicia imaginea unei persoane, ori al ameninţării cu divulgarea unor raporturi extraconjugale.
Condiţiile violenţei. Enumerare. Pentru a fi în prezenţa violenţei – viciu de consimţământ,
se cer a fi întrunite două condiţii3:
a) violenţa trebuie să fie determinantă la încheierea contractului;
b) violenţa să fie injustă (nelegitimă, ilicită).
- Violenţa trebuie să fie determinantă pentru încheierea contractului. Necesitatea caracterului
determinant al violenţei rezultă din dispoziţiile art. 1216 C.civ., potrivit cărora temerea trebuie să
fie „justificată” şi de aşa natură încât partea putea să creadă că, în absenţa consimţământului,
era expusă unui pericol grav şi iminent.
În stabilirea caracterului determinant al violenţei trebuie să se ţină seama, aşa cum dispune
art. 1216 alin. (4) C.civ., de „vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-

1 C.S.J., Secţia civilă, decizia nr. 200/1993 (nepublicată), C. Crişu şi colectiv, Repertoriu de jurispru-
denţă şi doctrină română, 1989-1994, vol. II, Ed. Argessis, Curtea de Argeş, 1995, p. 527.
2 Art. 1217 C.civ.: „Constituie violenţă şi temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept

făcută cu scopul de a obţine avantaje injuste”.

3 În doctrină, s-a vorbit, raportat la dispoziţiile art. 1216 alin. (1) şi art. 1220 alin. (1) C.civ. şi despre o a

treia condiţie a violenţei-viciu de consimţământ, anume aceea a provenienţei ameninţării. Mai exact, în
cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, ameninţarea trebuie să provină de la cealaltă parte
contractantă, ori, dacă aceasta provine de la un terţ, este necesar ca persoana cocontractantă să fi ştiut ori
să fi trebuit să aibă cunoştinţă despre violenţa exercitată de către terţ. În situaţia în care violenţa a fost
săvârşită de către un terţ, iar cocontractantul nu a avut cunoştinţă şi nici nu trebuia să aibă cunoştinţă
despre acest fapt, partea ameninţată nu mai poate solicita anularea convenţiei, având, însă, la dispoziţie, o
acţiune în despăgubire împotriva terţului [art. 1220 alin. (2) C.civ.]. Pentru această opinie, a se vedea
G. Boroi, op. cit., p. 148.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 75
a exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la
momentul încheierii contractului”.
Este vorba, aşadar, de o serie de elemente de fapt, care rămân la aprecierea organului
jurisdicţional, în baza cărora se va stabili dacă a fost vorba de caracterul hotărâtor al violenţei la
momentul încheierii contractului, de natură să afecteze valabilitatea acestuia.
Dacă violenţa exercitată de către o parte nu este determinantă asupra celeilalte părţi, la
încheierea contractului, ea nu va avea relevanţă în planul consecinţelor juridice, în sensul că nu
va atrage sancţiunea nulităţii.
Pentru ca violenţa să fie determinantă la încheierea contractului, este necesar ca:
1) temerea produsă să fie raţională (justificată, conform actualei reglementări) în aprecierea
victimei violenţei, adică să fie suficient de puternică pentru a o face să încheie contractul;
Este evident că judecătorul va fi nevoit să facă o analiză in concreto pentru a stabili dacă
temerea a fost sau nu determinantă (art. 956 C.civ. din 1864, arăta că „răul trebuie să fie
considerabil şi prezent”). Referitor la calificativul „considerabil” pe care legiuitorul îl ataşa răului,
în C.civ. din 1864, putem trage, cu uşurinţă, concluzia că, de fapt, acesta face trimitere la ideea
de constrângere.
Practic, nu atât violenţa duce la viciu, cât constrângerea pe care ea o inspiră. Această
constrângere trebuie să fie suficient de gravă ca să poată determina consimţământul.
Temerea se apreciază în funcţie de elemente precum: vârsta, starea socială, sănătatea,
caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, gradul de cultură, fire, forţă, precum şi de
orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii contractului1
[art. 1216 alin. (4) C.civ.];
2) să se fi produs un rău, care poate fi de trei feluri:
- patrimonial (ameninţarea cu distrugerea unui bun);
- fizic (ameninţarea cu vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale);
- moral (ameninţarea cu compromiterea reputaţiei, părăsirea etc.).
Răul poate privi persoana în cauză, soţul, soţia, ascendenţii şi descendenţii2 sau alte
persoane apropiate, dacă sunt legate de victimă printr-o puternică afecţiune, cum ar fi un prieten
drag [art. 1216 alin. (2) C.civ.].
- Violenţa trebuie să fie injustă. Violenţa (ameninţarea), pentru a primi considerarea juridică
de viciu de consimţământ, trebuie să fie injustă, adică nelegitimă, ilicită.
Întrucât nu orice ameninţare constituie, eo ipso, violenţă-viciu de consimţământ, se cere ca
aceasta să reprezinte o încălcare a legii (să fie ilicită), pentru a atrage nevalabilitatea actului.
Astfel, dacă ameninţarea priveşte exerciţiul, cu bună-credinţă, al unui drept subiectiv, ea nu
se poate constitui în viciu de consimţământ, întrucât partea tinde doar la realizarea beneficiului
pe care legea i-l recunoaşte.
În legătură cu această condiţie, se impune următoarea precizare: suntem în prezenţa
violenţei-viciu de consimţământ atunci când se folosesc mijloace ilicite chiar pentru realizarea
unui scop drept sau se folosesc mijloace legale pentru realizarea unui scop ilicit – abuzul de
drept – (în măsura în care sunt întrunite condiţiile violenţei).

1 Spre deosebire de dreptul roman, unde criteriul de apreciere era unul obiectiv, raportat la tipul

abstract al omului cel mai curajos (metum non vani hominis, sed qui merito et in hominem constantissimum
cadat, ad hoc edictum pertinere dicemus), în dreptul român contemporan, criteriul este unul subiectiv,
dovadă stând prevederile art. 1216 alin. (4) C.civ. În acest sens, a se vedea şi G. Boroi, op. cit., p. 147.
2 A se vedea şi dispoziţiile art. 957 C.civ. din 1864.
76 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Originea violenţei. Potrivit art. 955 C.civ. din 1864, „violenţa în contra celui ce s-a obligat,
este cauză de nulitate, chiar când este exercitată de altă persoană, decât aceea în folosul căreia
s-a făcut convenţia”.
Aşadar, conform acestui text de lege, nu contează cine este autorul presiunii exercitate, sau
altfel spus, cine face atentatul la libertatea consimţământului, fiind în prezenţa violenţei, spre
deosebire de dol, chiar şi atunci când ea provine de la o altă persoană, decât partea care profită
de pe urma acesteia1.
Putem vorbi, aşadar, de existenţa unei prezumţii de complicitate, împotriva celui care a tratat
cu victima, profitând de acţiunea terţului autor al violenţei.
Potrivit art. 1220 C.civ., violenţa atrage nulitatea chiar când este exercitată de altă persoană
decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia, cu condiţia ca partea al cărei consimţământ nu
a fost viciat să cunoască sau să fi trebuit a cunoaşte acest fapt, spre deosebire de Codul civil din
1864 ce nu prevedea această condiţie a cunoaşterii violenţei de către co-contractant.
Practic, în ceea ce priveşte actuala reglementare a violenţei exercitate de un terţ, suntem în
prezenţa unei similitudini de reglementare cu situația dolului exercitat de către un terţ, unde se
cere, de asemenea, ca persoana, care nu a fost indusă în eroare, să cunoască acţiunea terţului.
Justificarea reglementării constă în aceea că persoana care contractează în aceste condiţii
profită de acţiunea injustă a terţului, în vederea încheierii unui contract ce nu reflectă voinţa
liberă a celeilalte părţi.
Rezultă, astfel, că nu se cere ca ameninţarea cu un rău, al cărei autor este terţa persoană,
să fie şi rezultatul coparticipării efective a celeilalte părţi, dar, cel puţin, aceasta să fi cunoscut
sau ar fi trebuit să cunoască despre violenţa exercitată (deci, să fi existat cel puţin o complicitate
de pe urma căreia să fi profitat, prin influenţarea comportamentului celeilalte părţi, nevoite, astfel,
să încheie contractul).
Există situaţii în care o persoană, deşi nu a fost ameninţată de nimeni, nu poate să nu
contracteze. Acesta este cazul stării de necesitate în care se află căpitanul unui vas avariat, în
larg, ce se vede obligat să solicite ajutorul pentru salvare căpitanului altui vas, fără a putea,
graţie împrejurărilor în care se află, să discute asupra condiţiilor contractului.
Art. 955 C.civ. din 1864 se referă numai la faptele de ameninţare a cocontractantului sau ale
unui terţ, fără să arate, însă, că acestea trebuie să fie operă umană. Drept urmare, practica a
statuat că suntem în prezenţa unui viciu de consimţământ şi în situaţia în care aceasta este
urmarea presiunii unor evenimente sau circumstanţe exterioare omului, cum ar fi: starea de
necesitate.
După cum prevede şi art. 1218 C.civ., „contractul încheiat de o parte aflată în stare de
necesitate nu poate fi anulat decât dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare”.
Înţelegem, în fapt, prin stare de necesitate, un pericol semnificativ şi iminent, care îşi găseşte
sursa într-o entitate străină cocontractanţilor. Anulabilitatea unei convenţii, ca urmare a încheierii
ei în stare de necesitate, este generată de profitul pe care cocontractantul îl obţine în dauna

1 A se vedea dispozițiile art. 955 C.civ. din 1864. Practica judiciară, în acord cu dispoziţiile art. 955

C.civ., a stabilit că „violenţa constituie un viciu de consimţământ chiar dacă este exercitată de o altă
persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut contractul”. A se vedea C.S.J., Secția civilă, decizia nr.
200/1993, B.J.C.D., p. 32.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 77
părţii aflată în pericol. Un exemplu oferit de doctrină1 este acela al unui alpinist, care, prins de o
avalanşă în munţi, şi pentru a-şi asigura supravieţuirea, cere, telefonic, ajutorul unei persoane,
căreia îi promite o sumă semnificativă de bani în schimbul intervenţiei acesteia. Se consideră că
o atare convenţiei de salvare este anulabilă dacă salvatorul a obţinut profit de pe urmă stării de
necesitate în care s-a aflat alpinistul. Este evident că sancţiunea anulabilităţii, în caz de profit,
apropie, foarte mult, situaţia descrisă anterior de instituţia leziunii, îndepărtând-o de cea a
violenţei – viciu de consimţământ.
Este evident, însă, că legiuitorul a înţeles să sporească securitatea juridică contractuală şi
forţa obligatorie a contractului, restrângând aplicabilitatea principiului libertăţii contractuale (un
exemplu fiind acela al persoanelor care se găsesc fără apărare faţă de măsurile de exfoliere
impuse de inamici, în caz de război).
În jurisprudenţa franceză se consideră, în prezent, că, există violenţă-viciu de consimţământ
în cazul persoanei care, sub presiunea evenimentelor, a încheiat un contract de muncă
dezavantajos. Se citează cazul salariatului presat să încheie un contract de muncă pentru
obţinerea urgentă a banilor necesari tratării fiului său grav bolnav.
Există o serie întreagă de cazuri în care nu se poate vorbi despre violenţă din partea
cocontractantului, ci un concurs nefericit de împrejurări, de pe urma cărora acesta profită. Cu alte
cuvinte, este vorba de o constrângere care rezultă din evenimente ce pot determina o persoană
să-şi asume, printr-un contract, obligaţii excesive.
Existenţa circumstanţelor presante, la care am făcut deja referire, nu este suficientă pentru a
constitui violenţă. Aceasta există numai dacă cocontractantul a profitat de aceste circumstanţe
pentru a impune condiţii anormale.
Pentru aceleaşi raţiuni, ar putea să fie luat în discuţie şi cazul unei întreprinderi client sau
furnizoare, a căror situaţie este exploatată abuziv de altă întreprindere, în momentul încheierii
contractului, tocmai datorită faptului că nu au altă alternativă, cu excepţia falimentului.
Nu suntem în prezenţa violenţei-viciu de consimţământ, chiar dacă violenţa există, în cazul
unei temeri vizavi de consecinţele legale şi fireşti ale executării unui drept de către persoana
vătămată.
Astfel, practica a statuat că „moştenitorul care a semnat o convenţie privind împărţirea bunurilor
succesorale nu va putea invoca nulitatea acestora sub cuvânt că semnătura sa a fost dată sub
imperiul ameninţării cu darea în judecată, spre a obţine o hotărâre judecătorească de partaj”2.

Ameninţarea cu exerciţiul unui drept. În concepţia actualului Cod civil, reprezintă violenţă
„temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept făcută cu scopul de a obţine avantaje
nejustificate” (art. 1217).
Într-adevăr, de data aceasta, exercitarea dreptului este deturnată de la scopul său şi capătă
un caracter abuziv, ceea ce este de natură să-l scoată de sub protecţia legii3.
Ameninţarea cu exerciţiul unui drept constituie violenţă numai în situaţia în care persoana
care exercită ameninţarea urmăreşte dobândirea unui folos injust, şi nu obţinerea unor drepturi

1 P. Vasilescu, op. cit., p. 345.

2 Trib. Jud. Timiş, Secţia civilă, decizia nr. 1641/1971, în R.R.D. nr. 2/1973, p. 162.
3 Se întâmplă astfel, de exemplu, în cazul ameninţării debitorului cu urmărirea sau chemarea sa în

judecată de către creditor, cu scopul de a-l determina pe acesta să încheie un angajament excesiv, adică,
de a obţine un alt rezultat decât cel pe care l-ar fi putut pretins în mod legitim.
78 Actul juridic ca izvor de obligaţii

legale. O situaţie aparte ar putea apărea în cazul în care ameninţarea cu exerciţiul unui drept
este exercitată de un terţ, fiind vizată obţinerea unui folos injust, cu menţiunea că exerciţiul
dreptului va aparţine cocontractantului. Apreciem că, în această situaţie, suntem în prezenţa
violenţei-viciu de consimţământ doar dacă partea al cărei consimţământ nu a fost viciat
urmăreşte un folos injust, altminteri fiind invalidate prevederile art. 1217 C.civ.
Aşadar, ameninţarea cu folosirea unei căi legale, cum ar fi, de exemplu, intentarea acţiunii în
despăgubiri, nu atrage nulitatea contractului, fiind necesară, însă, buna-credinţă a
cocontractantului, ceea ce implică, din partea acestuia, o conduită corectă, atât în ceea ce
priveşte mijloacele, cât şi scopurile propuse.
Referitor la mijloace, un creditor poate să se folosească de toate posibilităţile legale pentru a
convinge un debitor să-i restituie datoria. Acesta ar putea să încerce obţinerea dreptului său
ameninţând victima cu o cale legală în situaţia în care nu încheie, spre exemplu, cu el, o
convenţie necesară realizării dreptului său. Violenţa aceasta este determinantă pentru
consimţământ, neputând conduce însă la nulitate, deoarece este legitimă.
Prin urmare, între contractul care se încheie în aceste condiţii şi dreptul cu exercitarea căruia
s-a ameninţat, trebuie să existe un raport direct. Dacă se procură însă un avantaj nejustificat,
altul decât cel la care creditorul ar avea dreptul, evident că devine incident viciul violenţei.

Temerea reverenţioasă. De asemenea, nu există violenţă atunci când suntem în prezenţa

simplei temeri reverenţioase care induce, mai degrabă, respect decât temere.
Faptul că ameninţarea trebuie să fie determinantă, rezultă în mod implicit şi din dispoziţiile
art. 1219 C.civ., care nu recunosc caracterul de viciu de consimţământ simplei temeri reveren-
ţiare izvorâte din respect, fără ca aceasta să fi fost însoţită de violenţă.
De asemenea, precum arătam şi anterior, ameninţarea cu un rău nu este, în concepţia
Codului civil, considerată constitutivă de violenţă, atunci când ea rezultă dintr-o stare de
necesitate, decât în măsura în care cealaltă parte a profitat de această împrejurare1 (art. 1218
C.civ.).
Dreptul roman, nu sancţiona decât violenţa ad versus bonas mores, tradiţie care este
păstrată şi astăzi, sub acest aspect fiind relevante dispoziţiile art. 1219 C.civ. (art. 958 C.civ. din
1864) potrivit căruia „simpla temere reverenţioasă, fără violenţă, nu poate anula convenţia”.
Între ascendenţi şi descendenţi există, de regulă, o puternică legătură psihologică, care
implică şi o anumită autoritate morală a ascendenţilor. Aşadar, influenţa care ar exercita-o
aceştia asupra descendenţilor, pentru încheierea unei convenţii, nu este suficientă ca să poată fi
invocat viciul violenţei.
Prin analogie, se poate ajunge la concluzia că şi influenţa pe care o poate avea un soţ
asupra soţiei sau soţia asupra soţului, nu poate reprezenta viciu de consimţământ.

Dovedirea violenţei. Ca şi în cazul celorlalte vicii de consimţământ, partea care invocă

violenţa trebuie să facă şi dovada existenţei acesteia în momentul încheierii actului.

1 În doctrină se exprimase un punct de vedere contrar, în sensul că ameninţarea într-o asemenea

situaţie este asimilabilă violenţei-viciu de consimţământ, având în vedere că şi în cazul stării de necesitate
dimensiunea volitivă a consimţământului poate fi grav afectată, D. Cosma, op. cit., p. 174.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 79
În jurisprudenţă, s-a statuat că nu există violenţă-viciu de consimţământ, deoarece nu s-a
făcut dovada existenţei acesteia la încheierea actului juridic, în situaţia când victima, neavând
posibilitatea de a plăti suma datorată cu titlu de reparaţii, a donat apartamentul statului.
În speţă, reclamanta a solicitat, prin acţiune, anularea unui act prin care donase statului un
apartament, deoarece acesta a fost făcut în urma presiunilor exercitate asupra ei.
Prima instanţă a respins acţiunea, reţinând din probele administrate că donaţia a fost făcută
de reclamantă pentru a nu suporta cheltuielile mari cu reparaţiile aduse imobilului şi cărora nu le
putea face faţă, iar nu pentru că s-ar fi exercitat asupra ei presiuni fizice sau morale.
Recursul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat, cu motivarea că, în situaţia dată,
reclamanta, neavând posibilitatea de a plăti suma datorată cu titlu de reparaţii, a considerat că
singura soluţie acceptabilă pentru ea era donarea apartamentului, ceea ce a şi făcut, fără a se fi
exercitat asupra ei niciun fel de constrângere1.

Sancţiune. În privinţa sancţiunii, trebuie distins după cum urmează:

a) în cazul violenţei distructive de consimţământ, sancţiunea este nulitatea absolută a con-
tractului. În acest caz, nu suntem, aşa cum am arătat, în prezenţa unui viciu de consimţământ,
devenind incidente dispozițiile art. 1246 C.civ. raportat la art. 1179 alin. (1) pct. 2 C.civ.;
b) în cazul violenţei-viciu de consimţământ, sancţiunea este nulitatea relativă a contractului;
c) victima, ca şi în cazul dolului, poate să ceară plata de daune-interese pentru prejudiciul
încercat.
Ca şi în cazul dolului, independent de anularea contractului, partea va putea cere şi
repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită.
Aşadar, în situaţia în care autorul violenţei este cealaltă parte contractantă, partea prejudi-
ciată va avea la îndemână două acţiuni împotriva acesteia: una în anularea contractului şi, dacă
repunerea în situaţia anterioară nu este suficientă pentru acoperirea prejudiciului, şi o acţiune în
răspundere civilă.
Dacă autorul violenţei este un terţ, partea se va putea îndrepta împotriva acestuia cu
acţiunea în răspundere, iar împotriva celeilalte părţi contractante, cu acţiune în anulare2.
Nimic nu împiedică victima violenţei să menţină contractul, solicitând reducerea prestaţiei şi
plata de daune-interese.
IV. Leziunea

Definiţie. În concepţia obiectivă, leziunea – viciu de consimţământ (lat. laedere – a răni;

laesio – rană, vătămare, pagubă) constă în disproporţia vădită de valoare între două prestaţii.
În concepţia subiectivă, leziunea – viciu de consimţământ constă în paguba ce se produce
atunci când prestaţiile la care se obligă părţile unui contract nu se găsesc într-un raport permis
de echivalenţă, existând, deci, o disproporţie vădită între prestaţia la care se obligă o parte şi

1 Trib. Bucureşti, Secția a IV-a civilă, decizia nr. 1212/1991, în C.D.J.P. 1992, note de I. Mihuţă,

p. 79-80; Cu privire la neconstatarea nulităţii unui act juridic în cazul lipsei de consimţământ, precum şi
pentru vicii de consimţământ, a se vedea, Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 377/1972, Rev. II, nr. 129,
p. 113.
2 A se vedea, în acest sens, dispoziţiile art. 1220 alin. (2) şi ale art. 1257 C.civ. (acestea din urmă,

referitoare la pretinderea de daune interese sau la reducerea corespunzătoare a prestaţiilor, fiind aplicabile
deopotrivă, în cazul dolului).
80 Actul juridic ca izvor de obligaţii

prestaţia la care se obligă cealaltă parte. Precum s-a arătat şi în doctrină1, în situaţia în care o
parte încheie un act vădit lezionar, fără a fi în eroare, indusă în eroare, ori constrânsă, vorbim de
o liberalitate şi nu de o convenţie afectată de viciul de consimţământ al leziunii.
Reglementare juridică. Leziunea se regăseşte în art. 1221-1124 C.civ., în timp ce, în
vechea reglementare, leziunea ca viciu de consimțământ era prevăzută de dispoziţiile art. 1157
şi art. 1165 C.civ. din 1864.
Este leziune, potrivit art. 1221 C.civ., „atunci când una dintre părţi, profitând de starea de
nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea
sa ori a unei alte persoane, o prestaţie considerabil mai mare, la data încheierii contractului,
decât valoarea propriei prestaţii”.
După cum se observă, leziunea, ca viciu de consimţământ, nu mai este recunoscută doar în
favoarea minorilor, precum în vechea reglementare, ci şi în favoarea tuturor acelor care, din
cauza unei stări de nevoie, a lipsei de experienţă ori a lipsei de cunoştinţe, se obligă la o
prestaţie disproporţionată faţă de cea a cocontractantului lor, care, la rândul său, profită de
starea în care se găsesc aceştia. Spre deosebire de majori, care trebuie să dovedească starea
de care a profitat cocontractantul lor, minorii sunt prezumaţi a fi în această situaţie.
Rezultă, din această definiţie, că actualul Cod civil adoptă concepţia subiectivă despre
leziune, conform căreia, pentru a exista acest viciu de consimţământ2, nu este suficientă
disproporţia între prestaţiile părţilor, ci este necesar să se şi profite „de starea de nevoie, de lipsa
de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi”.
Aceasta înseamnă că, pe lângă dezechilibrul contraprestaţiilor, există o parte a cărei voinţă
este mai slabă în faţa celuilalt contractant, aşa încât, de la început, poziţia contractuală a părţilor
este inegală.
Concepţii asupra leziunii. Asupra leziunii s-au conturat două concepţii:
a) concepţia obiectivă, potrivit căreia, pentru a fi în prezenţa leziunii-viciu de consimţământ,
este suficient să existe o disproporţie vădită de valoare între contraprestaţii3;
b) concepţia subiectivă, potrivit căreia leziunea are la bază, pe lângă disproporţia de valoare
între prestaţiile părţilor, şi un viciu de consimţământ rezultând din starea de nevoie a unei părţi
de care are cunoştinţă şi profită cealaltă parte.
În funcţie de concepţia adoptată, apar diferenţe şi în privinţa structurii leziunii1.

1 D. Cosma, op. cit., p. 174.

2 În doctrină au fost exprimate mai multe opinii, care au negat caracterul de viciu de consimţământ al
leziunii. Astfel, în sensul că leziunea nu afectează consimţământul, ci este o condiţie a anulării contractului
pentru incapacitatea unuia dintre contractanţi, a se vedea D. Cosma, op. cit., p. 153; de asemenea,
leziunea a fost apreciată şi ca o cauză distinctă, specială, de anulare a contractului pentru încălcarea
cerinţei echilibrului prestaţiilor care se datorează în contrapartidă (P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic
civil. Repere pentru o nouă teorie a actului de drept privat, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 235). În sensul
că leziunea este o cauză specială de desfiinţare a contractului şi nicidecum un viciu al consimţământului,
întrucât rostul său este acela de a asigura echilibrul contractual, ceea ce este în strânsă legătură cu
valoarea prestaţiilor care alcătuiesc obiectul raportului de obligaţii contractual şi cu obiectul contractului, a
se vedea L. Pop, op. cit., p. 312. Prin reglementarea noului Cod civil se curmă, practic, această contro-
versă, recunoscându-se leziunii natura de cauză ce afectează valabilitatea consimţământului, prin vicierea
acestuia.
3 C.S.J., Secția civilă, decizia civilă nr. 747/1993, în Dreptul nr. 12/1993, p. 86-87.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 81
Astfel, pe de o parte, dacă se pune accent pe concepţia obiectivă, leziunea posedă un singur
element şi anume prejudiciul reprezentat de disproporţia vădită între valoarea contraprestaţiilor
părţilor unei convenţii. Pe de altă parte, concepţia subiectivă transformă structura leziunii,
aceasta fiind alcătuită, de această dată, din două elemente: unul obiectiv, reprezentat de
disproporţia amintită anterior, dar şi unul subiectiv, constând în cunoaşterea, de către una dintre
părţi, a stării de nevoie a celeilalte părţi şi în profitarea de această stare.
Este important de menţionat faptul că, de lege lata, sunt consacrate ambele concepţii.
Astfel, dacă în cazul minorului, se aplică concepţia obiectivă, urmând a fi demonstrată doar
paguba suferită, în cazul unui major, urmărindu-se o concepţie subiectivă, alături de pagubă va
mai trebui dovedit şi faptul că una dintre părţi a cunoscut şi a profitat de starea de nevoie, de
lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi [art. 1221 alin. (1) C.civ.].
Dispoziţiile legale referitoare la leziune adoptă concepţia obiectivă, astfel că cel ce invocă
leziunea are doar obligaţia să facă dovada disproporţiei vădite între contraprestaţii.
Condiţii. Pentru a exista leziune, ca viciu de consimţământ, este necesar să fie îndeplinite
următoarele cerinţe:
a) leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv;
b) leziunea să existe nu doar în raport cu momentul încheierii actului, ci să subziste până la
data cererii de anulare (condiţie valabilă în cazul leziunii majorului);
c) disproporţia de valoare între prestaţii să fie considerabilă. Astfel, în cazul minorului, trebuie
să fie vorba de o obligaţie excesivă asumată de acesta „prin raportare la starea sa patrimonială,
la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor” [art. 1221 alin. (3)
C.civ.].
În cazul majorului, caracterul însemnat ori considerabil al leziunii există doar atunci când
disproporţia „depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contrac-
tului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată (…)” [art. 1222 alin. (2) C.civ.].
Condiţiile leziunii-viciu de consimţământ diferă după cum ne plasăm pe terenul concepţiei
obiective sau pe cel al concepţiei subiective:
În concepţia obiectivă, se cere a fi îndeplinite următoarele condiţii:
a) leziunea să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil;
b) leziunea să fie injustă.
În concepţia subiectivă trebuie îndeplinite condiţiile:
a) leziunea să fie consecinţa directă şi nemijlocită a contractului încheiat;
b) leziunea se apreciază în raport cu momentul încheierii actului:
c) disproporţia de valoare între prestaţiile la care se obligă părţile trebuie să fie vădită;
d) partea lezată trebuie să se afle într-o nevoie externă;
e) cealaltă parte să fi profitat de această nevoie externă.
Dacă în Codul civil din 1864, legiuitorul a dat eficienţă concepţiei obiective a leziunii, pentru
invocarea cu succes a leziunii fiind suficient să se dovedească o disproporţie vădită între
contraprestaţii, în actualul Cod civil, legiuitorul a optat pentru concepţia obiectivă.

A se vedea şi G. Boroi, op. cit., p. 150, P. Vasilescu, op. cit., p. 353-354, precum şi O. Ungureanu, C.
1

Munteanu, op. cit., p. 236-237.

82 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Domeniul de aplicare. Dacă potrivit reglementării anterioare leziunea era limitată1, ca

domeniu de aplicare, doar la situaţia minorilor (care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheiau
singuri acte de administrare, fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, dacă aceste acte le
pricinuiau vreo vătămare), potrivit actualului Cod civil leziunea este recunoscută şi în cazul
majorului, cu condiţia ca diferenţa de prestaţie să depăşească jumătate din valoarea pe care o
avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată [art.
1222 alin. (2)].
Sub aspectul categoriei actelor juridice care pot fi atacate pentru leziune, art. 1224 C.civ.,
prevede, cu claritate, faptul că o serie de contracte, precum cele aleatorii ori tranzacţia, precum
şi alte contrate expres prevăzute de lege, nu pot fi atacate pentru leziune.
Referitor la criteriul anterior menţionat, trebuie observat că, prin adoptarea art. 1221 alin. (3)
C.civ., legiuitorul a reglementat, separat, situaţia în care persoana lezata este un minor,
prevăzând, pentru aceasta, ipoteza criteriul obligaţiei excesive, ce urmează a fi analizat în funcţie
de starea patrimonială a minorului, de avantajele contractuale şi de ansamblul circumstanţelor.
Sancţiune. Considerată viciu de consimţământ, leziunea este sancţionată, în principiu, cu
anularea actului lezionar. Cu toate acestea, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1222 alin. (2) C.civ.,
partea prejudiciată are posibilitatea să aleagă menţinerea contractului, dar cu reducerea
obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită.
Chiar şi în situaţia în care partea alege să promoveze acţiune în anulare, instanţa va putea
să menţină contractul, dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe
sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii [art. 1222 alin. (3) C.civ.].
Dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea prestaţiilor pentru leziune se prescrie în
termen de 1 an de la data încheierii contractului (art. 1223 C.civ.).
Contractele lezionare, considerate astfel dacă sunt îndeplinite condiţiile precizate deja, se
sancţionează cu nulitatea relativă, ca urmare a încheierii lor sub imperiul viciului leziunii.
Victima leziunii poate solicita, la alegere, fie anularea contractului (acţiune în resciziune), fie
menţinerea contractului, dar cu reducerea obligaţiilor cu valoarea daunelor-interese la care ar fi
îndreptăţită.
O situaţie aparte o întâlnim în cazul prevăzut de art. 1221 alin. (3) C.civ., unde majorul poate
solicita anularea contractului numai dacă leziunea depăşeşte „jumătate din valoarea pe care o
avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată”,
admiterea acţiunii în anulare fiind condiţionată, de asemenea, de subzistenţa disproporţiei până
la data introducerii acţiunii [art. 1222 alin. (2) teza a II-a C.civ.].
Excepţii de la principiul resciziunii pentru leziune. Cu titlu de excepţie, în actualul Cod
civil se prevede şi posibilitatea instanţei de a dispune menţinerea contractului „anulabil”, în

1 În vechea reglementare, leziunea avea un domeniu restrâns de aplicare: a) din punct de vedere al

persoanelor care o puteau invoca, aceasta era numai la îndemâna minorilor între 14-18 ani; b) din punct de
vedere al actelor ce puteau fi supuse anulării, de asemenea, domeniul de aplicare era redus la categoria
contractelor, care, în acelaşi timp, trebuiau să îndeplinească următoarele cerinţe: - să fi fost încheiate de
minori între 14-18 ani, fără să fi avut încuviinţarea cerută de lege (condiţie valabilă şi de lege lata în cazul
minorilor); - să fi fost vorba de acte de administrare (condiţie valabilă şi de lege lata în cazul minorilor); -
lezarea să fi privit numai pe minor; - să fi fost vorba de contracte comutative (condiţie valabilă şi de lege
lata în cazul minorilor).
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 83
situaţia în care cealaltă parte oferă o reducere a propriei creanţe sau o majorare a propriei
obligaţii, în aşa fel încât contraprestaţiile să devină echitabile.
Acţiunea minorului va fi inadmisibilă dacă, pentru a convinge pe contractantul său de faptul
că e pe deplin capabil, a recurs la mijloace dolosive1, cum ar fi, de exemplu, un certificat de
naştere fals. În această situaţie, minorul se face vinovat de dol, de un fapt ilicit şi, întrucât are
discernământ, este dator, în baza art. 1357 C.civ., să repare prejudiciul cauzat celui care l-a
indus în eroare. Or, reparaţia cea mai adecvată se poate realiza prin decăderea minorului din
dreptul de a cere anularea actului. În acest sens era şi art. 1162 C.civ. din 1864, potrivit căruia
„minorul nu are acţiunea în resciziune contra obligaţiilor ce rezultă din delictele sau cvasi-
delictele sale”.
Simpla declaraţie a minorului că e major nu-l face să piardă beneficiul acţiunii în resciziune.
Această dispoziţie legală a fost necesară, deoarece, altfel, contractantul major, pentru a se
pune la adăpostul anulării eventuale a obligaţiilor ce le-ar contracta cu minorul, ar cere
întotdeauna acestuia, o astfel de declaraţie.
Pentru ca minorul să piardă dreptul de a cere anularea actelor încheiate de el, legea cere
mai mult decât simpla declaraţie că este major, şi anume, este necesar ca frauda să fie
caracterizată prin manopere frauduloase2.
Potrivit art. 1476 C.civ. (art. 1098 C.civ. din 1864), „plata făcută unui creditor care este
incapabil de a o primi nu liberează pe debitor decât în măsura în care profită creditorului”, acest
text de lege aplicându-se tuturor incapabililor.
Nulitatea plăţii, în acest caz, nu are nevoie să rezulte din dovedirea unei leziuni suferită de
minor3. Aceasta este nulă, deoarece creditorul nu are capacitatea necesară s-o primească.
Rezultă, aşadar, că minorul va putea obţine anularea plăţii, numai prin dovedirea faptului că în
momentul în care i s-a plătit era minor şi, deci, incapabil de a primi o plată valabilă.
Aşadar, art. 1476 C.civ., admite de plano acţiunea în nulitate fără să mai ceară condiţia
prealabilă a leziunii. Acest lucru se datorează faptului că o plată, efectuată unui minor,
reprezintă, prin ea însăşi, o imprudenţă pe care o comite debitorul, ce nu poate fi întoarsă
împotriva minorului.
Primind o sumă de bani, minorul ar putea să o cheltuiască şi, în consecinţă, ar putea să
invoce nulitatea plăţii făcute, situaţie în care debitorul va trebui să plătească din nou, afară numai
dacă ar dovedi că plata a profitat minorului.
Aşadar, plata făcută în mâinile minorului va fi liberatorie pentru debitor, numai în măsura în
care i-a profitat minorului. Practic, legea face aplicarea unui principiu de echitate, potrivit căruia
nimeni nu este îndreptăţit să se îmbogăţească în dauna altuia.
În concluzie, dacă minorul a profitat de plata sumei primite, nu va mai putea cere nulitatea
acesteia, deoarece ar însemna că s-ar îmbogăţi fără justă cauză, ceea ce ar reprezenta o
nedreptate inutilă pentru debitor.

1 Spre exemplu, pentru a contracta un împrumut, minorul nu numai că se dă major, dar convinge, prin

mijloace frauduloase şi mincinoase, pe cel căruia îi solicită împrumutul, că este, într-adevăr, major.
2 Aşa cum s-a arătat, declaraţiile de majoritate ar deveni o simplă figură de stil (C. Hamangiu, op. cit.,

p. 328).
3 Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia civilă nr. 1985/1975.
84 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Consecinţele pronunţării nulităţii actului juridic. Principalul efect este desfiinţarea actului
juridic retroactiv încheiat de minor, urmând ca prestaţiile pe care părţile şi le-au făcut în temeiul
acesteia să fie restituite (art. 1254 C.civ.).
Ca o măsură de ocrotire a persoanelor lipsite de capacitate sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, art. 47 C.civ. prevede că, în ipoteza anulării actului încheiat cu nerespectarea
dispoziţiilor prevăzute de lege, acestea nu vor fi obligate să restituie prestaţiile primite decât în
limita folosului realizat.
Prin această dispoziţie, se asigură ocrotirea interesului celor lipsiţi de capacitate sau cu
capacitate restrânsă împotriva propriilor lor fapte, constând în încheierea unui act juridic, fără
respectarea dispoziţiilor legale.
Pentru a se ajunge la anularea actului, este necesar să se dovedească că acest act a fost
încheiat de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă, fără a fi
reprezentat sau, după caz, fără a avea încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal.
Dacă este vorba de o persoană cu capacitate restrânsă de exerciţiu, iar actul încheiat este
act de administrare, trebuie să se dovedească, în plus, că acesta a fost păgubitor [a se vedea şi
art. 1221 alin. (3) C.civ.].
Este indiscutabil că, în mod indirect, acest text de lege reprezintă şi o sancţiune pentru
cealaltă parte, care a acceptat să încheie un astfel de act, fără a se asigura că a fost respectat
regimul prevăzut de lege pentru încheierea lui, în ceea ce priveşte capacitatea.
Aceste acte nu sunt nule, ci anulabile. Acţiunea în anulare nu poate fi intentată decât de
minor, iar persoanele capabile a se obliga nu pot opune acestora incapacitatea sa.
La rândul său, minorul pentru ca să poată invoca nulitatea, trebuie să facă dovada unei
împrejurări de fapt, şi anume că a suferit o leziune. Dacă actul nu a vătămat interesele sale, nu
există niciun motiv pentru a-l anula, deoarece nulitatea nu are alt scop, aşa cum am arătat deja,
decât să-l protejeze pe minor contra consecinţelor păgubitoare ale actelor sale.
Rezultă, aşadar, că, în principiu, minorul nu e capabil de a se obliga, totuşi, când
contractează, el nu poate cere anularea actului, decât dacă dovedeşte existenţa unei leziuni. Cu
alte cuvinte, acesta trebuie să dovedească că a fost înşelat sau că s-a înşelat în privinţa
rezultatului ce-l aştepta prin încheierea convenţiei ceea ce rezultă din disproporţia prestaţiilor. De
aceea, principala problemă ce trebuie rezolvată este, în fapt, aceea a suportării urmărilor
vătămătoare ale propriilor sale acte.
Este necesar ca leziunea să fi existat în momentul formării actului juridic. Proba leziunii
incumbă minorului, cu capacitate de exerciţiu restrânsă, care o invocă.

C. Comparaţie între viciile de consimţământ

Asemănări. Între viciile de consimţământ există unele asemănări:

a) toate viciile de consimţământ conduc către (şi atrag) sancţiunea nulităţii relative;
b) viciile de consimţământ nu se prezumă; cel ce le invocă trebuie să le dovedească, dovada
putând fi făcută cu orice mijloc de probă;
c) toate viciile există şi primesc considerare în raport cu momentul încheierii actului;
la nivel structural, în cazul erorii, al dolului şi al violenţei, poate fi identificat un element intern,
subiectiv;
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 85
d) în cazul contractelor bilaterale, pentru niciunul din vicii nu se cere a fi comun tuturor
părţilor;
e) eroarea, dolul şi violenţa au un caracter „universal”, putând afecta, în principiu, „orice
operaţiune juridică, indiferent de numărul de voinţe care concură la naşterea acesteia sau de
conţinutul său concret”1.
Deosebiri. Între viciile de consimţământ există o serie de deosebiri:
a) în privinţa probei: proba este mai uşor de făcut în cazul dolului, violenţei şi leziunii faţă de
cazul erorii care, având un pronunţat caracter lăuntric, este mult mai greu de dovedit;
b) câmpul de aplicaţie al dolului şi violenţei este mai larg decât cel al erorii care se rezumă la
substanţa obiectului2 şi calitatea sau identitatea persoanei, sau al leziunii unde acţiunea priveşte
numai actele bilaterale;
c) unele condiţii se cer a fi îndeplinite numai pentru anumite vicii:
- în cazul erorii3 – cealaltă parte nu trebuie să fi cunoscut eroarea;
- în cazul dolului – eroarea să provină de la cealaltă parte;
- în cazul violenţei – aceasta trebuie să fie ilicită, nelegitimă;
- în cazul leziunii – capacitatea este circumstanţiată;
d) există deosebiri şi în privinţa sancţiunii:
- în cazul dolului şi violenţei, ca urmare a considerării lor juridice ca fapte ilicite, acţiunea în
anulabilitate poate fi însoţită de acţiunea în despăgubiri;
- în cazul erorii, datorită caracterului său spontan, este posibilă numai acţiunea în
anulabilitate;
- în cazul leziunii4 pot fi antrenate consecinţe alternative: ori anularea contractului, ori
reducerea unei prestaţii sau sporirea celeilalte.

1 P. Vasilescu, op. cit., p. 355.

2 Trib. Bucureşti, decizia nr. 1564/1996, Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti, 1993-
1997, p. 45. Eroarea asupra naturii actului juridic (error in negotio) este produsul neconcordanţei
involuntare dintre voinţa reală internă, comună a părţilor contractante şi voinţa exprimată în actul juridic.
Prin urmare, este suficient ca una din părţile contractante să fi voit (voinţa internă) un alt act juridic decât cel
declarat, pentru ca acesta din urmă să poată fi caracterizat ca lipsit de consimţământ şi, ca atare, nul
absolut.
3 Trib. Bucureşti, decizia nr. 499/1997, Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti, 1993-

1997, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 2. Potrivit art. 954 alin. (2) C.civ., „eroarea nu produce nulitate când
cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza
principală pentru care s-a făcut convenţia”. Caracterul determinant al erorii asupra persoanei se poate referi
la identitatea fizică, identitatea civilă sau la calităţile esenţiale ale acesteia. Prin urmare, eroarea asupra
stării civile a cocontractantului nu poate constitui motiv de anulare a actului. Cu privire la constatarea
nulităţii absolute a unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare pentru eroare asupra naturii actului
juridic (error in negotio), a se vedea P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti din
judeţele Suceava şi Botoşani în domeniul dreptului civil şi procesual-civil (iulie-decembrie 1995), în Dreptul
nr. 9/1996, p. 102-103. În literatură s-a arătat că eroarea asupra naturii actului juridic (error in negotio) este
produsul neconcordanţei involuntare dintre voinţa reală internă, comună a părţilor contractante şi voinţa
(pretins convergentă) exprimată prin actul juridic (D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 155).
4 Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1985/1975, în C.D. 1975-1977, p. 74.
86 Actul juridic ca izvor de obligaţii

§4. Obiectul contractului

4.1. Noţiune
Definiţie. Actualul Cod civil, pentru a curma discuţiile potrivit cărora convenţiile nu au un
obiect propriu, distinct de cel al obligaţiilor pe care le generează, a procedat la reglementarea
distinctă a acestora. Astfel, potrivit art. 1225 alin. (1) C.civ. „obiectul contractului reprezintă
operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de
părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligațiilor contractuale”, iar potrivit
art. 1226
alin. (1) C.civ. „obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul”.

Dezvoltare. Obiectul este o condiţie esenţială (de validitate) a contractului. Sediul materiei
se află în dispoziţiile art. 1225-1234 C.civ., care se referă deopotrivă la obiectul contractului, la
obiectul obligaţiei contractuale şi la obiectul prestaţiei.
Ceea ce se transmite prin contract este dreptul asupra unui lucru, dreptul asupra lucrului la
care se referă contractul.

Faptul personal al debitorului, prestaţia la care se obligă, trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:

a) să fie posibilă. Este posibilă o faptă care, la momentul dat, cu luarea în considerare a
posibilităţilor şi mijloacelor oferite de cuceririle ştiinţei, progresul tehnic, dezvoltarea tehnologică
şi experienţa omului, poate fi îndeplinită. Imposibilitatea prestaţiei atrage sancţionarea
contractului cu nulitatea absolută (imposibilium nulla obligatio).
Obiectul trebuie să fie posibil pentru că ad impossibilium, nulla obligatio (nimeni nu se poate
obliga la imposibil). În legătură cu această condiţie se impun următoarele precizări:
- se referă la obiectul obligaţiei;
- să fie vorba de o imposibilitate absolută, adică obiectul să nu poată fi înfăptuit de nimeni.
Imposibilitatea se apreciază, aşadar, in abstracto. În cazul în care obligaţia este imposibilă doar
pentru debitor, contractul este valabil, debitorul fiind ţinut la despăgubiri pentru neexecutare;
- imposibilitatea poate fi materială (când, practic, ceea ce se stipulează nu poate fi înfăptuit);
juridică (de exemplu, înstrăinarea capacităţii de folosinţă);
- potrivit noii reglementări a Codului civil (art. 1227), imposibilitatea obligaţiei nu se mai
apreciază la momentul încheierii contractului, ci la momentul executării acestuia. Altfel spus,
contractul este valabil încheiat şi dacă la momentul încheierii acestuia obligaţia era imposibilă,
dar aceasta devine posibilă la momentul executării contractului;
b) să fie licită. Este licită fapta omului care este permisă de lege şi se săvârşeşte în
conformitate cu dispoziţiile acesteia. Dacă fapta celui ce se obligă contravine legii (este ilicită),
obiectul contractului se plasează în afara legii, iar voinţa părţilor, exprimată cu privire la o
asemenea faptă, încalcă una din limitele sale: legea. În acest punct se realizează o conjugare
perfectă între cele două condiţii esenţiale ale contractului: consimţământul şi obiectul său;
c) să fie morală. Este morală fapta omului care este permisă de regulile moralei (regulile de
convieţuire socială) şi se săvârşeşte cu respectarea acestor reguli;
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 87
d) să fie vorba de fapta proprie a celui ce se obligă;
e) fapta celui ce se obligă trebuie să prezinte interes pentru creditor.

Lucrul la care se referă prestaţia, la rândul său, trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii:

a) să fie determinat sau determinabil1. Sunt determinate bunurile certe, bunuri care sunt
identificabile prin însuşirile lor particulare, nu prin cele ale grupei din care fac parte. Sunt
determinabile bunurile de gen (generice), bunuri care se clasifică astfel prin însuşirile generale
ale grupei respective şi care, la nevoie, pot fi identificate, individualizate;
b) să se afle în circuitul civil2, adică să se poată încheia acte juridice cu privire la acel bun,
pentru înstrăinare, gajare etc. Circuitul civil se restrânge, în cazul unor bunuri. Nu sunt în circuitul
civil acele lucruri pe care legea, din interese de ordin economic, politic, social etc., le sustrage de
la acesta;
c) să existe în momentul încheierii contractului. Această condiţie este regula; în cazul unor
contracte, obiectul acestora priveşte bunuri ce urmează a se produce, bunuri viitoare (art. 1228
C.civ.). De regulă, persoanele juridice produc acele bunuri pentru care se obligă prin contract.
Rezultă că, în mod excepţional, de la regula existenţei bunului în momentul încheierii
contractului, se admite această abatere.
Obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituie transmiterea dreptului de proprietate
asupra lucrului vândut, predarea lucrului vândut şi plata preţului3, iar la contractul de locaţiune,
obiectul priveşte lucrul închiriat şi preţul.
Din aceste două exemple, rezultă clar că obiectul obligaţiei este complex privind deopotrivă
prestaţia la care se angajează una dintre părţi, cât şi contraprestaţia avută în vedere de această
parte, contraprestaţie pe care o obţine de la cealaltă parte, bineînţeles în măsura în care este
vorba de contracte bilaterale, contracte care au caracter oneros, cum şi la bunurile la care
acestea se referă.
Precizări cu privire la relaţia dintre obiectul contractului, obiectul raportului juridic
civil şi obiectul prestaţiei. Cele trei noţiuni se află într-o strânsă legătură, legătură al cărei
conţinut este dat de următoarele corelaţii:
- obiectul contractului este însăşi operaţia juridică convenită de părţi precum, vânzare-
cumpărare, împrumut, locaţiune etc.;
- obligaţia ca îndatorire juridică nu trebuie confundată cu obiectul obligaţiei (prestaţia pozitivă
sau negativă);
- în cazul obligaţiei de a da, obligaţie constă în îndatorirea de a constitui sau transmite
dreptul real, pe când, obiectul constă chiar în însăşi transmiterea sau constituirea dreptului real;
- în cazul obligaţiei de a face, obligaţia constă în îndatorirea de a executa o lucrare, a presta
un serviciu, ori a întreprinde orice altă acţiune, pe când obiectul constă în executarea însăşi,
prestarea însăşi, întreprinderea acţiunii;

1 Art. 1225 alin. (2) C.civ.: „Obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii
absolute”; Dispoziţiile art. 1226 C.civ. stabilesc că obiectul obligaţiei: „Sub sancţiunea nulităţii absolute, el
trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil şi licit”.
2 Art. 1229 C.civ.: „Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii

contractuale”.
3 A se vedea Fr. Deak, op. cit., 1963, p. 12 şi urm.
88 Actul juridic ca izvor de obligaţii

- în cazul obligaţiei negative de a nu face, obligaţia constă în îndatorirea de abstenţiune a

debitorului de la ceea ce, altfel, ar fi putut face, în timp ce obiectul obligaţiei constă în însăşi
abţinerea efectivă;
- dacă acţiunea se referă la un lucru, lucrul, însuşi este considerat obiectul prestaţiei;
A distinge între obiectul contractului, obiectul obligaţiei şi obiectul prestaţiei prezintă nu numai
importanţă teoretică, cât mai ales una practică. În context, distincţia ne conduce la concluzia:
- obiectul actului juridic civil este însăşi operaţia juridică prin care părţile au convenit;
- obiectul obligaţiei constă în prestaţia pozitivă sau negativă la care se obligă părţile;
- obiectul prestaţiei constă în: constituirea sau transmiterea de drepturi reale (a da);
executarea de lucrări, prestarea de servicii ori întreprinderea unor alte acţiuni (a face); abţinerea
de la ceea ce subiectul ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat în acest sens (a nu face).
4.2. Condiţiile obiectului
Reglementare. Prezentarea condiţiilor. Actualul Cod civil reglementează prin dispoziţiile
art. 1179 pct. 3, art. 1225, sub sancţiunea nulităţii absolute, următoarele cerinţe ce trebuie
întrunite de obiectul contractului: a) să fie determinat; b) să fie licit.
Din analiza acestor texte de lege, precum şi a art. 1226-1234 C.civ., în sinteză, se desprind
următoarele concluzii:
4.2.1. Obiectul trebuie să existe. În legătură cu această condiţie se impun următoarele
precizări:
- priveşte bunul sau bunurile în legătură cu care poartă contractul;
- bunurile viitoare pot forma obiectul actului juridic civil (în cazul unor contracte care privesc
livrarea de produse, comandarea unei opere ştiinţifice, literare, artistice);
- succesiunile nedeschise încă, nu sunt luate în considerare spre a se reţine că bunurile
viitoare pot forma obiect al actului juridic civil;
- este nulă vânzarea unui bun dacă în momentul vânzării era pierit.
Jurisprudenţa a statuat că, dacă în momentul vânzării, lucrul vândut era pierit integral,
vânzarea va fi nulă, iar dacă era pierit numai parţial, cumpărătorul va putea opta pentru
renunţarea la contract sau reducerea preţului1.
4.2.2. Obiectul trebuie să fie în circuitul civil. Această condiţie se referă la lucruri şi este
impusă de dispoziţiile art. 1229 C.civ.: „Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul
unei prestaţii contractuale”. Spre exemplu, pentru o înţelegere mai aprofundată, nu sunt în
circuitul civil bunurile care aparţin domeniului public.
4.2.3. Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil. Condiţia este impusă de
dispoziţiile art. 1225 alin. (2) C.civ. care stabileşte că „obiectul contractului trebuie să fie
determinat”, precum şi de dispoziţiile art. 1226 alin. (2) C.civ. unde se statuează că obiectul
obligaţiei „sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil”.
Din acest punct de vedere se impun următoarele precizări:
- obiectul este determinat când părţile precizează (individualizează) bunurile chiar în
cuprinsul contractului;
- obiectul este determinabil când prin contract părţile stabilesc numai criteriile cu ajutorul
cărora, la scadenţă, se poate determina bunul;

1 Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 344/1971 în Repertoriu II, p. 126.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 89
- dacă obiectul contractului este format şi din preţ, se cere ca acesta să fie serios şi
determinat sau cel puţin determinabil1;
4.2.4Obiectul trebuie să fie licit, în sensul că se impune respectarea dispoziţiilor legale.
Potrivit dispoziţiilor art. 11 C.civ., obiectul se înfăţişează a fi ilicit când nu este conform cu dispo-
ziţiile legale care privesc ordinea publică. Tot astfel, art. 1225 alin. (3) C.civ., precizăm că obiec-
tul contractului este ilicit atunci când este prohibit de lege, sau contrar ordinii publice ori bunelor-
moravuri.
Caracterul licit al obiectului contractului vizează,aşa cum am arătat mai sus şi obiectul
obligaţiei, respectiv prestaţiile datorate de părţi.
4.2.5. Obiectul trebuie să fie moral, adică să nu înfrângă bunele moravuri (morala).
4.2.6. Obiectul trebuie să constea în faptul personal al celui ce se obligă. În legătură cu
această condiţie se impun următoarele precizări:
- priveşte obiectul obligaţiilor de a face şi de a nu face;
- se înfăţişează ca o aplicaţie a principiului potrivit căruia o persoană nu poate fi obligată
decât prin voinţa sa, din punct de vedere al dreptului civil;
- condiţia este impusă de regula actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat [art.
1268 alin. (3) C.civ.];
4.2.7. Cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului. Şi în legătură cu această condiţie
se impun unele precizări:
- operează în materia contractelor constitutive şi translative de drepturi reale;
- priveşte numai obiectul obligaţiei de a da;
- este o aplicaţie a principiului nemo dat quod non habet (nimeni nu se poate obliga valabil la
ceva ce nu are);
- este în strânsă legătură cu principiul nemo plus juris ad alium transferre protest, quam ipse
habet (nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi
4.2.8. Uneori, fapta promisă trebuie să prezinte interes pentru creditor. Această condiţie
nu priveşte validitatea actului juridic, ci numai admisibilitatea acţiunii în justiţie pentru a se putea
obţine, în final, executarea silită.

Natura unor contracte şi bunurile ce le formează obiectul. Natura unor contracte impune
ca numai anumite bunuri să formeze obiectul lor. Astfel:
- gajul priveşte numai bunurile mobile corporale sau titluri negociabile emise în forma
materializată (art. 2480 C.civ.);
- împrumutul de consumaţie (mutuum) priveşte numai o sumă de bani sau bunurile fungibile
şi consumptibile prin natura lor2;
- împrumutul de folosinţă (comodatul) priveşte numai bunurile neconsumptibile mobile sau
imobile1 (art. 2146 C.civ.).

1 A se vedea, în acest sens, dispoziţiile art. 1660 C.civ.: „(1) Preţul constă într-o sumă de bani. (2)
Acesta trebuie să fie serios şi determinat sau cel puţin determinabil”.
2 A se vedea dispoziţiile art. 2158 alin. (1) C.civ.: „Împrumutul de consumaţie este contractul prin care

împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile
prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de
bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate”.
90 Actul juridic ca izvor de obligaţii

§5. Cauza – condiţie esenţială a contractului

5.1. Reglementare juridică. Conform dispoziţiilor art. 1179 C.civ.: „Condiţiile esenţiale
pentru validitatea unui contract sunt: capacitatea de a contracta; consimţământul părţilor; un
obiect determinat şi licit; o cauză licită şi morală”.Sediul materiei îl găsim la art. 1235 C.civ.,
potrivit căruia „cauza este motivul care determină fiecare parte sa încheie contractul”.
5.2. Noţiune
Potrivit art. 1235 C.civ. „Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie
contractul”.
Prin urmare, cauza poate fi definită ca fiind acea condiţie esenţială necesară pentru
validitatea oricărui act juridic, deci şi a contractului care constă în scopul urmărit de parte2 sau
părţi la încheierea acestora.
Concluzionam urmatoarele:
- cauza este o parte a voinţei juridice şi anume: prelungirea consimţământului;
- cauza este elementul care răspunde la întrebarea: „pentru ce”?, ceea ce, prin răspunsul
dat, subliniază scopul urmărit prin încheierea contractului;
- cauza este un element al contractului care nu se confundă nici cu consimţământul şi nici cu
obiectul acestuia;
- cauza nu se confundă cu izvorul efectelor juridice, pentru că nu priveşte cauza eficiens
(cauza eficientă), ci cauza finalis (în sens juridic înţelegând, prin aceasta, scopul, „pentru ce-ul”
actului);
- deşi este vorba de cauza finalis (scop) care, aparent, urmează efectului, în realitate cauza
precede efectul; ea este prefigurarea mentală a scopului urmărit, realizându-se, deci, înainte şi în
vederea încheierii actului juridic.
5.3. Elementele cauzei
1 Scopul imediat. Ca element al cauzei, scopul imediat constă în rezultatul urmărit de
fiecare parte în schimbul a ceea ce se obligă.

1 A se vedea dispoziţiile art. 2146 C.civ.: „Împrumutul de folosinţă este contractul cu titlu gratuit prin
care o parte, numită comodant, remite un bun mobil sau imobil celeilalte părţi, numită comodatar, pentru a
se folosi de acest bun, cu obligaţia de a-l restitui după un anumit timp”; a se vedea şi dispoziţiile art. 2148
alin. (1) C.civ.: „Comodatarul este ţinut să păzească şi să conserve bunul împrumutat cu prudenţa şi
diligenţa unui bun proprietar”.
2 C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 1616/17.03.2003, în B.J. 1990-2003, p. 278. Potrivit art. 967

C.civ. din 1864, valabilitatea cauzei se prezumă până la proba contrară. Constatarea nulităţii absolute a
contractelor de prestări servicii pentru cauză ilicită şi imorală se poate face numai dacă reclamanta
răstoarnă prezumţia legală de valabilitate a cauzei probând caracterul ilicit şi imoral al acesteia. În speţă,
reclamanta a arătat în acţiune că au fost încheiate cu pârâtele două contracte de prestări servicii, obiectul
declarat al contractelor constând în efectuarea operaţiunilor de recepţie cantitativă şi calitativă, prestarea,
livrarea şi alte prestaţii pentru produsul grâu de panificaţie. Faptul că aceste contracte au fost calificate ca
fiind de depozit, şi nu de prestări servicii, nu înseamnă că sunt nule pentru cauză ilicită.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 91
Scopul imediat1 intră în structura contractului şi constituie consideraţia imediată avută în
vedere de părţi cu ocazia încheierii operaţiei juridice (negotium juris).
Scopul imediat este acelaşi în cadrul aceleaşi categorii de acte juridice, dar el diferă de la o
categorie la alta de acte juridice. Astfel:
a) la contractele sinalagmatice scopul imediat constă în reprezentarea contraprestaţiei pe
care fiecare parte a actului o urmăreşte. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare,
scopul imediat al vânzătorului este de a obţine preţul, pe când, cel al cumpărătorului, este de a
obţine lucrul. Ambele rezultă expres din contract;
b) la contractele cu titlul gratuit, scopul imediat constă în a face o liberalitate sau un serviciu
gratuit unei persoane;
c) la contractele reale, scopul imediat avut în vedere de cel ce se obligă constă în restituirea
a ceea ce el a primit cu un anumit titlu (de exemplu, cu titlu de împrumut, cu titlu de depozit, cu
titlu de comodat etc.).
Din prezentarea lui la nivelul unor categorii de contracte rezultă că scopul imediat se
caracterizează astfel:
- este un element abstract, obiectiv;
- este un element invariabil în cadrul aceleiaşi categorii de contracte, el constând
întotdeauna în contraprestaţia pe care fiecare parte urmăreşte a o obţine în schimbul a ceea ce
s-a obligat, dacă este vorba de contracte, cu titlu oneros;
- scopul imediat este cuprins formal în contract în sens de instrumentum probationis de unde
rezultă că dovada acestuia este foarte uşor de făcut. Chiar în situaţia în care nu s-a întocmit un
înscris, dovada scopului imediat depinde de dovada operaţiei juridice (negotium juris), de
exemplu, dacă se dovedeşte raportul juridic de vânzare-cumpărare se dovedesc, implicit, fiecare
dintre prestaţiile la care s-au obligat părţile: vânzătorul să transmită dreptul de proprietate şi să
predea lucrul vândut; cumpărătorul, să plătească preţul.
2. Scopul mediat. Scopul mediat este elementul lăuntric, psihologic, motivul impulsiv şi
determinant care a împins părţile la încheierea contractului şi care se referă fie la însuşirile
contractului, fie la însuşirile celeilalte părţi.
Spre deosebire de scopul imediat, scopul mediat, este variabil de la un contract la altul în
cadrul fiecărei categorii de contracte şi, bineînţeles, de la un contract aparţinător unei anumite
categorii, la alt contract aparţinător altei categorii de contracte, pentru că el este un element al
procesului de gândire în care partea se angajează, proces ce are drept rezultat încheierea
operaţiei juridice în sens de negotium juris.
Un exemplu ne poate lămuri atât în privinţa scopului imediat, cât şi în privinţa scopului
mediat: „X” cumpără un autoturism de la „Y”.
Scopul imediat pentru cumpărător este obţinerea autoturismului iar, pentru vânzător,
obţinerea preţului. Scopul mediat, însă, poate fi diferit de la caz la caz şi poate fi pentru
cumpărător:
- doreşte să facă o excursie în străinătate, este un pasionat conducător auto;

1 C.S.J., Secția civilă, decizia nr. 119/2003, în B.J. 1990-2003, p. 287. Noţiunea de cauză juridică a

donaţiei nu se reduce la scopul direct şi imediat, respectiv, la intenţia de a gratifica (animus donandi), ci ea
cuprinde şi un scop indirect, mediat, pe care dispunătorul tinde să-l realizeze prin facerea donaţiei. De
aceea, în lipsa intenţiei reale de a gratifica, donaţia făcută statului român este nulă.
92 Actul juridic ca izvor de obligaţii

- are pe cineva în familie infirm care trebuie transportat la şcoală, la serviciu, la tratament
etc.;
- locuinţa sa este departe de serviciu;
- are un magazin şi autoturismul îi este necesar pentru aprovizionarea curentă etc.
Pentru vânzător există tot atâtea motive lăuntrice care îl împing să încheie actul.
5.4. Condiţiile cauzei
A. Condiţiile de admisibilitate a cauzei
Condiţii de admisibilitate. În privinţa condiţiilor trebuie distins între condiţiile de admisi-
bilitate ale cauzei şi condiţiile de valabilitate
Legea impune două condiţii de admisibilitate:
- motivul impulsiv şi determinant să se refere fie la însuşirile prestaţiei (calităţile substanţiale
ale actului juridic civil), fie la calităţile ori identitatea persoanei;
- în cazul actelor cu titlu oneros se cere ca motivul invocat să fi fost cunoscut sau să fi putut fi
cunoscut de cealaltă parte.
Din prezentarea lor, rezultă că în situaţia în care este vorba de condiţiile de admisibilitate a
acţiunii în anulabilitate pentru eroare acestea sunt chiar condiţiile cerute pentru a acorda valoare
de cauză motivelor determinante la încheierea actului juridic.
B. Condiţiile de valabilitate a cauzei
În planul valabilităţii cauzei, legea impune mai multe condiţii şi anume: să existe, să fie reală,
să fie licită, să fie morală.
1. Cauza trebuie să existe. Această condiţie rezultă expres din dispoziţiile art. 1236 C.civ.:
„Cauza trebuie sa existe” şi art. 1238 C.civ.: „Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului (...)”.
Spre deosebire de vechea reglementare, în actualul Cod civil se prevede că un contract a
cărui cauză lipseşte atrage anulabilitatea acestuia, cu excepţia situaţiei în care contractul a fost
calificat greşit de către părţi, acesta putând produce alte efecte juridice. Codul civil din 1864
prevedea expres faptul că „obligaţia fără cauză nu poate avea niciun efect”.
Pentru verificarea existenţei sau inexistenţei cauzei, se impune a se face o distincţie între
scopul imediat şi scopul mediat, iar, pe de altă parte, între „cauzele” lipsei de cauză. Astfel:
a) este nevoie a se distinge între scopul imediat şi scopul mediat pentru că rezolvările sunt
diferite faţă de situaţia în care se pun în discuţie cauzele lipsei de cauză: aşa cum vom vedea,
scopul imediat poate lipsi, iar scopul mediat poate fi fals;
b) între „cauzele” lipsei de cauză se enumeră:
- lipsa voinţei juridice;
- alte cauze care fac ca scopul să nu existe.
2. Cauza trebuie să fie reală. Cauza este reală în situaţia în care nu este falsă. Cauza este
falsă când există eroare asupra acelui sau acelor elemente considerate a fi motivul impulsiv şi
determinant al consimţământului;
Aceasta condiţie a cauzei, nu este din păcate reglementată în dispoziţiile actualului Cod civil.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 93
3. Cauza trebuie să fie licită. Această condiţie este impusă de dispoziţiile art. 12361, art.
12372 şi art. 1238 C.civ.3, care prevăd şi sancţiunile atunci când avem de-a face cu o cauză ilicită
sau imorală. Când cauza înfrânge dispoziţiile legii, ea este ilicită.
Per a contrario, cauza este licită când se află în deplină concordanţă cu legea.
Condiţia de faţă priveşte mai ales scopul mediat, iar ilicitatea scopului mediat antrenează
ilicitatea scopului imediat.
4. Cauza trebuie să fie morală. Potrivit dispozițiilor art. 1236 C.civ. „Cauza trebuie să fie
licită şi morală. Cauza este imorala când este contrară bunelor moravuri”.
Din acest punct de vedere prezintă interes şi dispoziţiile art. 11 C.civ.4 care subliniază faptul
că prin acte juridice nu se poate deroga de la normele care interesează ordinea publică şi
morală.
În concluzie, cauza este morală când scopul determinant este în concordanţă cu bunele
moravuri şi este imorală când înfrânge asemenea reguli.
5.5. Rolul şi proba cauzei
Rolul cauzei. Cauza ca element al contractului are un important rol care decurge din chiar
utilitatea acesteia. Astfel, utilitatea cauzei este subliniată de următoarele idei:
- cauza constituie o garanţie instituită de lege privind asigurarea unei voinţe libere şi
conştiente a părţilor contractului;
- cauza constituie un instrument eficace oferit de lege pentru apărarea şi ocrotirea ordinii
publice şi bunelor moravuri pentru că, ori de câte ori este ilicită sau imorală, consecinţa firească
este anularea actului;
- cauza constituie criteriul de clasificare a contractelor în contracte cu titlu oneros şi contracte
cu titlu gratuit;
- cauza foloseşte, uneori, la aprecierea valabilităţii obiectului ca element al contractului.
Proba cauzei. Cu prilejul prezentării scopului imediat şi scopului mediat s-au făcut deja
precizările necesare în legătură cu dovada lor; în acest loc vom face câteva precizări în legătură
cu textele legale în materie.
Potrivit dispoziţiilor art. 1239 alin. (1) C.civ., „Contractul este valabil chiar atunci când cauza
nu este expres prevăzută” iar, potrivit alin. (2) din acelaşi text de lege, „Existenţa unei cauze
valabile se prezumă până la proba contrară”.
Textul citat conţine două prezumţii legale relative (juris tantum):
a) prezumţia de existenţă a cauzei;
b) prezumţia de valabilitate a cauzei.
Din text mai rezultă că, cel ce invocă lipsa cauzei sau nevalabilitatea ei, trebuie să facă
dovada celor susţinute.
În principiu, se poate apela la mijloacele de probă admise potrivit dreptului probator comun
deoarece existenţa cauzei poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, iar inexistenţa şi falsitatea

1 „Cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală”.

2 „Cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme
legale imperative”.
3 „Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului (...)”.
4 „Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea

publică sau de la bunele moravuri”.

94 Actul juridic ca izvor de obligaţii

ei pot fi probate prin dovedirea lipsei discernământului, lipsei unui element esenţial la încheierea
contractului ori erorii asupra mobilului determinant.
Practica juridică a stabilit că „pentru ca o anumită situaţie, anterioară sau posterioară
convenţiei, care constituia motivul subiectiv ce a determinat pe vânzător la înstrăinare să poată fi
considerată ca element constitutiv al vânzării, este necesar, fie ca ea să apară în mod expres,
într-o clauză a convenţiei de înstrăinare fie să existe elemente care să acrediteze ideea că
această situaţie a fost avută în vedere de părţi ca un element condiţional la realizarea acelei
convenţii”1.
De asemenea, ilicitatea şi imoralitatea cauzei pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.
5.6. Aplicaţiile practice ale noţiunii de „cauză”
Modul de punere a problemei. Cauza ca element structural (condiţie esenţială) al
contractului şi studiul ei de către cei ce lucrează în domeniul teoriei şi practicii dreptului, nu este
lipsită de interesul practic: în anumite situaţii, această condiţie poate conduce la anularea
contractului (o asemenea soluţie este posibilă când cauza este absentă, este falsă, este ilicită ori
imorală).
În practică, s-a statuat că este nul în mod absolut contractul de vânzare-cumpărare pentru
lipsă de cauză (art. 966 C.civ. din 1864) întrucât apartamentul vândut era bunul altuia2.
Absenţa de cauză. Cauza este absentă în situaţia în care o parte care se găseşte în
împrejurarea de a nu putea realiza rezultatul urmărit prin încheierea contractului din motive
obiective.
Astfel, pe categorii de contracte cauza este absentă după cum urmează:
- la contractele sinalagmatice, cauza este absentă când o parte nu mai poate obţine
contraprestaţia avută în vedere atunci când s-a obligat deoarece lucrul la care se referă actul era
distrus în momentul încheierii lui, sau, era vorba de o prestaţie a cărei realizare este imposibilă;
- la actele juridice aleatorii, cauza este absentă când împrejurarea care a determinat partea
să încheie contractul a existat numai în imaginaţia (în mintea) sa, de pildă: se asigură
încărcătura unui vas comercial pentru perioada transportului până ce vasul va ajunge la
destinaţie, fără să se cunoască faptul că, la data încheierii contractului de asigurare, vasul
ajunsese deja în portul de destinaţie;
- la contractele reale, cauza este absentă când prestaţia ce putea să fie scopul prestaţiei de
restituire nu s-a efectuat. De exemplu, cineva se obligă să restituie suma de 100.000 lei, sumă
pe care, în realitate, nu a primit-o;
- la contractele declarative, cauza este absentă când rezultatul urmărit de părţi nu poate fi
realizat. De pildă, convenția (tranzacția) intervenită în materie de partaj cu un moştenitor aparent,
sau când tranzacţia priveşte chestiuni tranşate anterior de către instanţă prin hotărâre
judecătorească;
- la contractele cu titlu gratuit, absenţa de cauză corespunde cu eroarea asupra motivului
impulsiv şi determinant care a impulsionat partea să facă liberalitatea. De exemplu, donaţia
făcută unei persoane despre care donatorul avea credinţa că este nepotul său, fără ca în
realitate să fie aşa.

1 Trib. Suprem, Secția I civilă, decizia nr. 1503/1971, în Cr. Turianu, C. Turianu, op. cit., p. 45.
2 Dreptul nr. 10-11/1993, p. 11.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 95
Cauza falsă. Cauza este falsă când partea a fost îndemnată să încheie contractul de o falsă
reprezentare a realităţii pe plan psihologic.
Cauza simulată. Cauza este simulată în situaţia în care înscrisul ce cuprinde operaţiunea
juridică (negotium juris) precizează o altă cauză decât cea adevărată.
Cauza ilicită. Cauza este ilicită când rezultatul ce se tinde a se obţine şi care a constituit
motivul impulsiv şi determinant la încheierea contractului, reprezintă consideraţia unui scop
nepermis, contrar ordinei publice, economice şi sociale. Cauza este ilicită şi atunci când
contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative1.
Cauza imorală. Cauza este imorală2 când rezultatul ce se tinde a se obţine şi care a
constituit motivul impulsiv şi determinant la încheierea contractului, reprezintă consideraţia unui
scop nepermis, contrar bunelor moravuri (moralei).
Dacă din probele administrate se constată că scopul imediat al unui act juridic, adică motivul
determinant la încheierea lui, ca element subiectiv al contractului, a fost imoral, întrucât era de
natură să nesocotească normele de convieţuire socială care pretind ca obligaţiile asumate să fie
respectate şi ca drepturile subiective să fie exercitate cu bună-credinţă, actul respectiv
Aprecierea morală, adică actul de estimare a naturii morale a manifestării subiectului, nu este
nemijlocită, ci mijlocită, fiind determinată de o suită de factori economici, politici, culturali şi având
ca nucleu totdeauna aşa cum s-a spus3, o judecată de valoare morală.
Regulile de convieţuire socială sunt norme morale pe care reglementarea juridică nu le-a
înglobat direct în conţinutul dispoziţiilor sale, dar, considerându-le necesare în viaţa juridică, face
trimitere la ele, reclamând respectarea lor şi asigurându-le eficacitatea prin sancţiune juridică.
Când normele juridice fac trimitere la aceste reguli ele prelungesc regula, îi determină conţinutul,
după cum tot ele, determină şi precizează conţinutul raporturilor juridice, ale drepturilor
subiective şi al obligaţiilor corespunzătoare4.
Cu toate acestea, aprecierea morală rămâne o apreciere relativă ce se desfăşoară în funcţie,
aşa cum am arătat, de o multitudine de factori între anumite limite şi în circumstanţe diferite. Dar,
aşa cum s-a afirmat5, arbitrariul nu este de esenţa unei anumite aprecieri, el putând apărea

1 A se vedea art. 1237 C.civ.

2 T.M.B., decizia nr. 668/1991, în C.P.J. 1991, p. 76. Dacă din probele administrate se constată că
scopul imediat al unui act juridic, adică motivul determinant la încheierea lui, ca element subiectiv al
contractului, a fost imoral, întrucât era de natură să nesocotească normele de convieţuire socială care
pretind ca obligaţiile asumate să fie respectate şi ca drepturile subiective să fie exercitate cu bună-credinţă,
actul respectiv este lovit de nulitate absolută pentru cauză imorală. Astfel, în speţă, a rezultat că reclamanţii
au notificat pârâţilor să se prezinte la notariat pentru autentificarea antecontractului cu ei, dar pârâţii,
folosindu-se de autorizaţia obţinută pentru autentificarea acelui antecontract încheiat cu reclamanţii, au
vândut imobilul în litigiu, prin act autentic, altei persoane, rudă cu părţile, deşi bunul se găsea în stăpânirea
de fapt a reclamanţilor. În atare situaţie, s-a considerat că actul juridic încheiat de pârâţi cu acea persoană
este lovit de nulitate absolută, pentru cauză imorală (art. 966 şi 968 C.civ.) şi că această nulitate poate fi
invocată de orice persoană interesată, deci şi de reclamanţi. Cu privire la răspunderea proprietarului care
vinde lucrul de două ori, în ipoteza când cel de-al doilea cumpărător şi-a transcris titlul de dobândire a
imobilului înaintea primului cumpărător, a se vedea P. Perju, Sinteză teoretică a Curţii de Apel Suceava în
domeniul dreptului civil, în Dreptul nr. 7/1997, p. 83.
3 I. Cătineanu, Elemente de etică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 170.
4 M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei R.S.R, 1972, p. 147.
5 I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 57.
96 Actul juridic ca izvor de obligaţii

pretutindeni unde măsurarea nu este calitativă, ci cantitativă, importante fiind însă mijloacele de
îngrădire şi cele de înlăturare ale lui, atunci când se produce.
Altfel spus, însăşi ideea de moralitate se opune la valorificarea unui drept subiectiv ori,
dimpotrivă, justifică consolidarea unui raport juridic nul.

§6. Forma contractului

6.1. Accepţiuni
Sensul restrâns al noţiunii de formă. În sens restrâns (stricto sensu) prin forma
contractului se înţelege modalitatea de exteriorizare a voinţei interne (reale) incorporată de
contract. Altfel spus, forma stricto sensu se înfăţişează a fi inerentă contractului, ca, de altfel,
oricărui act juridic.
Sensul larg al noţiunii de formă. În sens larg (lato sensu), forma contractului desemnează
ceea ce se cheamă „condiţiile de formă” ale acestuia.
Astfel privită, forma în sens larg are trei accepţiuni:
- forma cerută ad validitatem;
- forma cerută ad probationem;
- forma cerută pentru opozabilitatea contractului faţă de terţi.
Prin adoptarea actualului Cod civil, legiuitorul, cu scopul de a asigura părţilor contractante un
mijloc de probă valabil, a introdus prin intermediul art. 1241 cerinţa ca înscrisul care constată
încheierea contractului să îmbrace forma scrisă: „Înscrisul care constată încheierea contractului
poate fi sub semnătură privată sau autentic, având forţa probantă prevăzută de lege”.
În situaţia în care părțile nu încheie contractul în forma pe care aceasta o prevede în mod
expres, atunci contractul respectiv va fi sancţionat cu nulitate absolută1.
Cu toate acestea, „dacă părțile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă,
pe care legea nu o cere, contractul se socoteşte valabil chiar dacă forma nu a fost respectată”
[art. 1242 alin. (2) C.civ.].
În cazul contractelor ce au ca obiect strămutarea sau constituirea de drepturi reale, Codul
civil impune, sub sancţiunea nulităţii absolute încheierea acestor contracte prin înscris autentic,
care trebuie înregistrat în cartea funciară (art. 1244 C.civ.).
6.2. Condiţiile de formă a contractului. Enunţ şi clasificare
În raport de consecinţele juridice ale nerespectării lor. În raport de consecinţele juridice ale
nerespectării lor, condiţiile de formă ale contractului se pot formula (clasifica) astfel:
- forma cerută ad validitatem sau ad solemnitatem (pentru valabilitatea contractului);
- forma cerută ad probationem (pentru probarea contractului);
- forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.
În raport de sursa (izvorul) în care se formulează cerinţa de formă. În raport de sursa
(izvorul) în care se formulează cerinţa de formă a contractului, forma este de două feluri:
- forma legală, adică forma impusă de lege;

A se vedea art. 1242 alin. (1) C.civ.: „Este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei
1

pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă”.

 Actul juridic ca izvor de obligaţii 97
- forma voluntară ori convenţională, adică cea stabilită de părţi.

6.3. Principiul dominant în materie (principiul consensualismului contractelor)

Formulare. Pentru ca un contract să fie considerat valabil încheiat, este suficient să se fi
exprimat voinţa autorilor, fără a fi fost nevoie să fi fost exprimată într-o formă anume.
Astfel, potrivit art. 1240 C.civ. „Voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris.
Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor
practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a
produce efectele juridice corespunzătoare”.
Mai sintetic spus, simpla manifestare de voinţă este necesară şi suficientă pentru a încheia
un contract valabil.
Raportându-ne şi la dispoziţiile art. 1178 C.civ., unde este instituită libertatea formei, putem
spune că este proclamat la nivel legislativ principiul consensualismului.
Idei. Din modul în care este formulat principiul se desprind următoarele:
- voinţa de a încheia un contract, în principiu, poate fi exprimată sub orice formă aptă a o
face cunoscută fie celeilalte părţi, fie terţilor;
- manifestarea de voinţă poate fi expresă sau tacită;
- voinţa este producătoare de efecte juridice indiferent de forma în care este exprimată.
Alte precizări. În legătură cu principiul consensualismului contractelor se mai impun
următoarele precizări:
- principiul consensualismului contractelor este o creaţie a doctrinei;
- principiul consensualismului actului juridic îşi găseşte principala aplicaţie în materia
contractelor, materie în care se consideră că simplul acord de voinţă este suficient pentru
formarea lor valabilă (solo consensus obligat). Cum contractele bilaterale intervin între părţi, se
poate spune că şi acestea se încheie solo consensu (prin acordul de voinţă al părţilor1);
- dispoziţiile art. 1179 alin. (2) C.civ., fac precizarea că: „în măsura în care legea prevede o
anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispo-
ziţiile legale aplicabile”. Prin urmare, ori de câte ori legea condiţionează valabilitatea formării
contractului de încheierea lui într-o anumită formă, suntem în prezenţa formei – condiţie
esenţială a acestui act. Astfel, în ceea ce priveşte forma cerută pentru înscrierea în cartea
funciară, aşa cum am specificat anterior, art. 1244 C.civ. stabileşte că: „În afara altor cazuri
prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute,
convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea
funciară”;
- vechea legislaţie civilă nu consacra un text anume definirii acestui principiu, totuşi cu titlu de
excepţie, în cazul câtorva contracte, acest principiu era consacrat2, pe de o parte, iar pe de altă

1C.S.J., Secția comercială, decizia nr. 435/1995, în Dreptul nr. 3/1996, p. 92.
2 De exemplu, în materia vânzării, dispoziţiile art. 1295 alin. (1) din 1864 C.civ. prevedeau: „Vinderea
este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului,
îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul nu
se va fi numărat”. A se vedea, în acelaşi sens, Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1129/1987 în C.D.
1987, p. 191 şi urm. Idem, decizia civilă nr. 438/1989, în Dreptul nr. 1-2/1990, p. 127 şi urm.
98 Actul juridic ca izvor de obligaţii

parte, legea civilă consacra expres excepţiile de la el1, ceea ce doctrina a reţinut sub formularea:
„(...) consimţământul trebuie să fie emis în stare de angajament juridic”2.
Justificarea principiului. Consacrarea principiului consensualismului este motivată de
nevoile circuitului civil3, cum şi de împrejurarea ca acest principiu se constituie într-o aplicaţie
importantă a principiului mai larg al libertăţilor actelor juridice.

6.4. Derogări de la principiul consensualismului contractelor

Enumerare. Derogările de la principiul dominant în materie (principiul consensualismului
contractelor) sunt următoarele:
a) forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem);
b) forma cerută ad probationem;
c) forma cerută pentru opozabilitate (pentru a face contractul opozabil terţilor).
Fiind derogări, se înţelege că toate aceste abateri sunt prevăzute expres de legea civilă.
A. Forma cerută ad validitatem
Noţiune. Forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem) este condiţia de formă a
contractului care constă în respectarea cerinţelor de formă impuse de lege sub sancţiunea
nulităţii absolute a operaţiei juridice (negotium juris).
Motivaţia acestei condiţii de formă constă într-o serie de raţiuni puternice care impun actului
juridic o formă specială, prin derogare de la principiul consensualismului.
Asemenea raţiuni sunt:
a) la unele contracte forma solemnă are menirea de a avertiza părţile deopotrivă asupra
gravităţii şi importanţei actului încheiat, ceea ce este de natură a le face să reflecteze adânc
asupra efectelor unui asemenea act4;
b) pentru unele contracte forma solemnă reprezintă o posibilitate de cunoaştere din partea
statului a unor operaţii de o importanţă deosebită atât pentru părţi, cât şi pentru societate5;
c) solemnitatea asigură deplină libertate şi certitudine consimţământului privit ca o condiţie
esenţială, de validitate a contractului6;
Prin solemnitate se asigură ocrotirea intereselor creditorului, cum şi ocrotirea intereselor
terţilor7.
Contractele pentru care forma este cerută ad validitatem (ad solemnitatem) se numesc
contracte solemne. Forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem) are aplicaţii, în principal, în
dreptul civil1.

1 Forma cerută ad validitatem, forma cerută ad probationem şi forma cerută pentru opozabilitate faţă de
terţi.
Tr. Ionaşcu, op. cit., p. 262.
2

Rapiditate, fluiditate, încredere şi, deci, securitate juridică, operativitate etc.

3
4 Intră în această categorie de acte: donaţia, ipoteca, înfierea, căsătoria, recunoaşterea de filiaţie etc.
5 Este cazul operaţiilor juridice (negotium juris) privind înstrăinarea imobilelor.
6 Cu deosebire în materia donaţiei şi testamentului.
7 Solemnitatea asigură publicitatea care are drept urmare ocrotirea terţilor faţă de eventualele fraude în

dauna intereselor lor.

 Actul juridic ca izvor de obligaţii 99
Caractere. Forma cerută ad validitatem se poate astfel caracteriza:
a) este unul din elementele constitutive ale contractului atunci când este cerută expres, lipsa
ei atrage sancţiunea nulităţii absolute;
b) forma solemnă este incompatibilă cu posibilitatea exprimării voinţei prin tăcere (qui tacet
consentire videtur);
c) forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem) se înfăţişează a fi în principiu abstractă şi
invariabilă, pentru acelaşi fel de contract solemn2;
d) forma cerută ad validitatem este, în principiu, exclusivă, pentru că părţile sunt obligate să
adopte numai forma prevăzută de lege pentru contractul respectiv, nerecunoscându-li-se
posibilitatea să aleagă între mai multe variante.
Practica juridică a admis că „dispoziţia testamentară, inserată într-un act autentic având alt
obiect, constituie testament valabil, dacă actul este autentificat de notarul de stat”3.
Condiţii. Forma cerută ad validitatem reclamă îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) forma solemnă cerută de lege se impune pentru întreg conţinutul contractului ca o
aplicaţie a regulii ubi eadem est legis ratio, ibi eadem est legis dispositio;
b) trimiterea la o sursă exterioară contractului pentru determinarea conţinutului lui nu este
admisă;
c) contractele aflate în raport de interdependenţă cu un contract solemn chiar dacă, privite
separat, nu sunt contracte solemne, trebuie să îmbrace, obligatoriu, forma solemnă;
d) actul juridic prin care se modifică un alt act juridic solemn trebuie să îmbrace şi el forma
solemnă (art. 1243 C.civ.);
e) în majoritatea cazurilor forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem) se asigură prin acte
autentice.
Din această din urmă condiţie rezultă că forma autentică este formă solemnă. Mai rezultă,
însă, că forma solemnă nu se reduce la forma autentică, ci are o sferă mai largă, aflându-se în
relaţia întreg (forma solemnă), parte4 (forma autentică).

B. Forma cerută ad probationem

Noţiune. Forma cerută ad probationem constă în cerinţa impusă de lege sau de părţi ca
actul juridic să fie făcut, de regulă, în scris, fără ca lipsa formei să atragă nevalabilitatea operaţiei
juridice (negotium iuris), ci numai imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de probă.
Forma cerută ad probationem nu este incompatibilă cu manifestarea tacită a
consimţământului care poate fi dovedit şi cu alte mijloace de probă decât înscrisuri.
În principiu, însă, simpla tăcere nu valorează consimţământ exteriorizat (qui tacit consentire
non videtur) dacă nu rezultă din împrejurări sau fapte concludente ori dacă legea sau părţile nu
dau tăcerii valoarea de consimţământ. Deci, tăcerea nu poate fi calificată ca achiesare, de vreme
ce nu a fost materializată într-un fel sau altul.

1 Cu titlu de exemplu, în dreptul civil, în materie de: testament, revocarea expresă a legatelor,

renunţarea expresă la succesiune, vânzarea unei moşteniri, contractul de întreţinere, donaţia, contractul de
arendare, cesiunea ipotecii etc.
2 De pildă, pentru contractul de donaţie se cere întotdeauna act autentic.
3 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia civilă nr. 2259/1977, în S. Zilberstein şi colectiv, Îndreptar

interdisciplinar de practică judiciară, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 77.

4 De exemplu, testamentul olograf, adică, cel scris şi subscris de autor.
100 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Nu trebuie confundată modalitatea de încheiere valabilă a unui act juridic, inclusiv prin
manifestarea tacită a consimţământului uneia sau ambelor părţi cu modalitatea de probare a
respectivului act juridic, în condiţiile restrângerii admisibilităţii mijloacelor de probă, a dovedirii lui
pe cale convenţională (de pildă, doar cu înscrisuri). În speţă, reclamantul nu putea să accepte, în
mod tacit, declararea termenului de livrare, însă pârâta nu putea să facă dovada acestui act
juridic (o modificare convenţională a termenului), în ipoteza necunoaşterii lui de către reclamant
decât prin probe scrise, iar nu prin orice mijloace de probă admise de legea comercială1.
Forma cerută ad probationem se justifică din următoarele puncte de vedere:
a) importanţa deosebită a unor contracte impune o asemenea formă spre a se putea face
dovada existenţei acestora, a drepturilor şi obligaţiilor ce se nasc din ele şi, bineînţeles, a
întinderii acestora;
b) forma ad probationem, prin natura ei este în măsură să înlăture anumite dubii în legătură
cu conţinutul contractului respectiv, cu drepturile şi obligaţiile născute din el şi cu întinderea
acestora;
c) existenţa formei cerute ad probationem oferă securitate juridică circuitului civil şi
garantează executarea prestaţiilor la care părţile se obligă şi respectiv, realizarea drepturilor
subiective civile corelative, graţie aderenţei mai mari la forţa coercitivă a statului, pe calea acţiunii
în justiţie.
Forma cerută ad probationem se constituie într-o limitare a principiului consensualismului
contractelor pentru că:
a) lipsa formei scrise în cazurile în care legea o pretinde înseamnă nedovedirea contractului
în sens de negotium juris, deci, în planul dovezii, echivalează cu lipsa acestuia;
b) pe fondul raporturilor existente între părţi, se consideră că actul juridic în sens de negotium
iuris (contractul), există, dar nu poate fi dovedit;
c) în lipsa unui act scris (instrumentul probationis), executarea obligaţiilor rezultând din
operaţia juridică (negotium juris) nu poate valora o plată nedatorată ci, dimpotrivă, executarea
unor obligaţii valabile;
d) forma scrisă este o limitare adusă principiului consensualismul contractelor pentru că,
practic, nedovedirea raportului juridic născut are drept consecinţă ineficacitatea acestui raport.
Aplicaţii. Forma cerută ad probationem are aplicaţii într-o serie de materii precum:
contractul de închiriere a suprafeţelor locative (în principiu), contractul de societate, tranzacţia,
contractul de asigurare, contractul de depozit etc.

C. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi

Noţiune. Prin forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi se înţeleg acele formalităţi pe
care legea le cere a fi îndeplinite în scopul ocrotirii intereselor altor persoane decât cele ale
părţilor din contract.
Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi este motivată din următoarele puncte de
vedere:
a) potrivit principiului relativităţii efectelor contractelor, acestea produc efecte numai între părţi
şi faţă de avânzii lor cauză. Rezultă, deci, că părţile nu pot opune actul lor altor persoane, că în
ultimă instanţă, contractul nu este opozabil terţilor (penitus extranei).

1 C.A. Bucureşti, Secția a III-a civilă, decizia nr. 261/1995, în Dreptul nr. 3/1996, p. 69-72.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 101
Din acest motiv legea pretinde îndeplinirea unor forme prin care actele juridice care
constituie sau transmit drepturi reale să fie aduse la cunoştinţa terţilor (înscrierea în cartea
funciară);
b) drepturile reale sunt drepturi absolute şi, în consecinţă, sunt opozabile erga omnes.
În mod concret, forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi îşi găseşte aplicaţie în materia
publicităţii personale şi reale a drepturilor reale.

6.5. Particularităţi ale structurii contractului de societate

A. Preliminarii
Noţiunea contractului de societate. Contractul de societate stă la baza societăţii civile. El
poate fi definit ca fiind acordul de voinţă intervenit între două sau mai multe persoane în scopul
de a produce efecte juridice, concretizate în însăşi realizarea societăţii, în aportul asociaţilor, în
realizarea de beneficii (scopul însuşi al înfiinţării lor) şi în exerciţiul comun al unor activităţi1.
Art. 1881 C.civ. atribuie contractului de societate următoarea definiţie: „Prin contractul de
societate două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfăşurarea
unei activităţi şi să contribuie la aceasta prin aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice
sau prestaţii cu scopul de a împărţi beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea
rezulta”.
Contractul de societate are aceleaşi elemente structurale (condiţii esenţiale) ca orice alt
contract: consimţământul părţilor, obiectul, capacitatea de a contracta şi cauza.
Particularităţile contractului de societate în raport de celelalte contracte constau în aceea că,
datorită specificităţii efectelor în vederea producerii cărora se încheie şi, aşa cum rezultă şi din
definiţie, are două condiţii esenţiale (elemente de structură) în plus:
a) aportul asociaţilor;
b) realizarea de beneficii.
B. Condiţii esenţiale specifice
Aportul asociaţilor. Capitalul social se formează pe baza a ceea ce aduce fiecare dintre
asociaţi cu prilejul constituirii societăţii. Noţiunea de aport (în accepţiunea sa juridică) constă în
obligaţia pe care şi-o asumă asociatul de a aduce ulterior bunul precizat în contractul de
societate (orice bun care, din punct de vedere economic, reprezintă o valoare). Astfel, pot fi
aduse drept aport, potrivit art. 1882 alin. (3) C.civ.:
- o sumă de bani;
- alte bunuri (mobile sau imobile, corporale sau incorporale, certe sau generice, fungibile şi
consumptibile sau nefungibile şi neconsumptibile);
- anumite servicii (prestaţii în muncă sau cunoştinţe specifice).
Aportul social poate să fie de valori inegale şi de naturi diferite.
Aportul trebuie adus până la o anumită dată. Depăşirea acestei date face ca asociatul
vinovat să răspundă de daunele cauzate de întârziere, de drept şi fără punere în întârziere.

1 In extenso, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucureşti,
1996, p. 356 şi urm.
102 Actul juridic ca izvor de obligaţii

În principiu, capitalul nu poate fi modificat decât în anumite condiţii (el este fix) şi se prezintă
sub forma unei sume lăsate de asociaţi la pasivul societăţii, neputând fi afectat prin distribuirea
de beneficii.
Realizarea de beneficii. Beneficiile realizate de societatea comercială se împart între
asociaţi corespunzător aportului adus. În situaţia în care se înregistrează pierderi, ele se suportă
proporţional de către toţi asociaţii.
Potrivit art. 1881 alin. (2) C.civ.: „Fiecare asociat contribuie la suportarea pierderilor
proporţional cu participarea la distribuţia beneficiului, dacă prin contract nu s-a stabilit altfel”.
Părţile (asociaţii) pot conveni în cuprinsul contractului de societate ca împărțirea beneficiilor
sau suportarea pierderilor să se facă într-un anume mod [art. 1902 alin. (2)-(4) C.civ.], dar în
acelaşi timp, alin. (5) al aceluiaşi articol stabileşte că „Orice clauză prin care un asociat este
exclus de la împărţirea beneficiilor sau de la participarea la pierderi este considerată nescrisă”.

Secţiunea a 7-a. Formarea contractului

§1. Preliminarii

Consideraţii generale. Contractul este un act juridic bilateral, pentru că încorporează în el

cel puţin voinţa a două persoane. Prin definiţie1, el este un acord de voinţă. Prin urmare, o
singură voinţă nu este suficientă pentru formarea contractului şi nu poate produce efecte juridice
de natura celor pe care le produce contractul.
În mod cu totul excepţional, voinţa unilaterală produce, totuşi anumite efecte care pot privi,
între altele, formarea unui contract2 fără însă a fi considerate de natură contractuală.
Voinţa ce se încorporează în contract poate primi considerare pe mai multe planuri:
a) pe planul formării contractului;
b) pe planul sincerităţii operaţiilor juridice (în sens de negotium iuris), în care se
încorporează;
c) pe planul limitelor în care se poate manifesta.
În toate aceste cazuri, manifestarea de voinţă (consimţământul) trebuie analizată în
conexiune cu scopul contractului şi, pentru a vedea dacă suntem sau nu în prezenţa unui
contract (se analizează în conexiune cu scopul contractului), trebuie s-o integrăm în categoria
mai largă a acordurilor de voinţe ca, pe această bază, să stabilim dacă produce efecte de natură
contractuală.
Problema cheie în întregul proces al formării contractelor este momentul încheierii lor,
întrucât toate efectele încep să se producă din acest moment.
Momentul încheierii contractului depinde de momentul în care se realizează acordul de
voinţă, astfel:
a) dacă părţile (persoane fizice sau juridice) sunt de faţă, momentul încheierii contractului
este uşor de stabilit: acordul se realizează pe data unirii voinţelor, adică atunci când părţile,
prezente şi egale în drepturi, decid în această privinţă.

1 Art. 1166 C.civ.: „Contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de

a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”.

2 În cazul ofertei de a contracta, de pildă.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 103
b) dacă părţile nu sunt de faţă, momentul formării (încheierii contractului) se stabileşte mai
dificil, întrucât acest moment nu coincide cu data exprimării voinţei uneia sau alteia dintre părţi.
Părţile îşi exprimă voinţa, în această situaţie, la date diferite, dar sigur anterioare momentului
formării contractului.
Din dispoziţiile Codului civil1 rezultă că regula generală este că un contract se încheie prin:
- negocierea lui de către părţi (cum este cazul contractului-cadru);
- acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.
Excepţia de la acest principiu este reglementată de alin. (2) şi (3) al art. 1182 C.civ. care
consideră suficientă punerea de acord a părţilor asupra elementelor esenţiale ale contractului
pentru încheierea valabilă a contractului. Elementele esenţiale ale contractului vor fi determinate
de la caz la caz, acestea având un pronunţat caracter subiectiv.
Din analiza împreună a acestor instituţii se poate stabili cu certitudine momentul când
voinţele părţilor se unesc (momentul încheierii contractului).

§2. Teoria formării treptate a contractului

Precizări. Cel mai important rezultat al negocierilor între părţi este formarea contractului, cu
toate drepturile şi obligaţiile aferente. Întrucât însuşi conceptul de negociere se leagă, indisolubil,
de cel de compromis, voinţa contractuală, astfel cum aceasta reiese din convenţia finală, poate
suferi modificări pe parcursul desfăşurării procedurilor de negociere, între varianta iniţială şi cea
care rezidă la final din contract, putând exista diferenţe de esenţă. Având în vedere această
posibilă situaţie, legiuitorul a ales să normeze scenariul în care părţile încheie o convenţie în mai
multe etape, momentul încheierii contractului fiind acela al acordului de voinţă asupra clauzelor
esenţiale.
Aspecte privind teoria formării progresive a consimţământului în materie
contractuală. Fără a nega, ab initio, teoria formării instantanee a contractului, prin simplul
schimb de consimţăminte, teoria formării progresive a contractului analizează acel scenariu în
care prima „interacţiune juridică” a viitoarelor părţi contractante dă naştere doar unui
consimţământ parţial, definitivarea acestuia intervenind ulterior, în timp, în perioada de reflectare
(garantată de lege sau obţinută tot prin negociere).
O problemă controversată, tratată în prezenta secţiune a lucrării, vizează natura juridică a
răspunderii contractuale, în acest sens, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate2,
cristalizându-se două teorii distincte.
Astfel, o primă teorie – a naturii contractuale – porneşte de la premisa că, încă din momentul
deschiderii fazei precontractuale a negocierilor, se naşte între părţi un raport obligaţional, având
ca şi conţinut o obligaţie generică de bună-credinţă în conduită. Un astfel de raport se formează,
în fapt, în vederea încheierii unui contract, prezumţia fiind că există şi un acord prealabil chiar

1 Art. 1182 C.civ.: „Încheierea contractului. (1) Contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi

sau prin acceptarea fără rezerve a unei ofere de a contracta. (2) Este suficient ca părţile să se pună de
acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi
convenite ulterior ori încredințează determinarea acestora unei alte persoane. (3) În condiţiile prevăzute de
alin. (2), dacă părţile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana căreia i-a fost
încredinţată determinarea lor nu ia o decizie, instanţa va dispune, la cererea oricăreia dintre părţi,
completarea contractului, ținând seama, după împrejurări, de natura acestuia şi de intenţia părţilor”.
2 J. Goicovici, Formarea progresivă a contractului, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 16 şi urm.
104 Actul juridic ca izvor de obligaţii

fazei negocierilor, acord ce vizează desfăşurarea cu bună-credinţă a acestor negocieri. În aceste

condiţii, lipsa unui astfel de acord prealabil ar echivala cu intenţia uneia din părţi de a acţiona cu
rea-credinţă, intenţie ce paralizează, practic, orice negociere.
O a doua teorie se întemeiază pe originea delictuală a răspunderii precontractuale, temeiul
acesteia fiind art. 1349 C.civ. (art. 998 C.civ. din 1864). În fapt, conform acestei opinii, încălcarea
obligaţiei de bună-credinţă în negocieri reprezintă o încălcare a unui interes proteguit de viaţa
socială împotriva unor conduite dolosive sau culpabile, conduite ce contravin obligaţiei de
neminem laedere.
Precum s-a arătat şi în doctrină1, răspunderea precontractuală poate avea doar o natură
delictuală, în condiţiile în care intervine înainte de naşterea unui contract.

§3. Negocierea
3.1. Noţiune
Precizări. Pentru a putea lua naştere, acordul de voinţă trebuie să înglobeze oferta cu
acceptarea acesteia, întâlnirea acestor două elemente fiind generată de un proces de negociere
între părţi. Există, însă, în societatea contemporană, şi o serie de convenţii a căror încheiere nu
este precedată de o negociere prealabilă, precum un contract de achiziţionare a unui magazin la
un preţ fixat anterior sau de achiziţionare a unui bilet de tren, tot la un preţ deja fixat2. Cu toate
acestea, în majoritatea cazurilor, interacţiunea ofertei cu acceptarea este precedată de una sau
mai multe runde de negocieri purtate de viitoarele părţi contractante.
Terminologie. Termenul de negociere are origine latină (negotiatio), având sensul de
negustorie, origine identificabilă şi în cazul verbului a negocia, cu sensul de a se târgui.
În funcţie de ramura de drept ori de sursa care oferă o definiţie, conceptul de negociere
cunoaşte multiple înţelesuri.
Astfel, în primul rând, în domeniul dreptului comerţului internaţional, prin negociere se
înţelege o conduită verbală ori materială, asumată de către două sau ai multe persoane în
vederea încheierii unei convenţii bilaterale ori multilaterale.
În cel de-al doilea rând, conceptul de negociere este definit, plastic, de către dicţionarul Le
petit Larousse, ca fiind arta care duce la bun sfârşit marile afaceri publice, tratativele între mai
multe guverne în vederea încheierii unui acord bilateral sau multilateral.
Nu în ultimul rând, dicţionarul explicativ al limbii române, descrie negocierea ca fiind
compusă din acele „tratative purtate în vederea încheierii unui acord sau convenţii”.
Definiţie. Pornind de la elementele descriptive anterior arătate, putem defini negocierea ca
fiind acea invitaţie lansată de către una din părţi celeilalte, de a discuta şi stabili conţinutul unei
viitoare convenţii care să-i lege din punct de vedere juridic.

1 Ibidem.
2 Precum s-a arătat şi în doctrină, trebuie făcută o distincţie între contractele negociate şi cele
nenegociate, doar prima categorie pretându-se la o fază anterioară încheierii, cea de-a doua cuprinzând
acele acte ce nu pot face obiectul unei negocieri [a se vedea, de pildă, contractele de adeziune (art. 1175
C.civ.) sau contractele tip]. În acest sens, a se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 275-277).
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 105
De remarcat că, spre deosebire de oferta fermă, invitaţia poate fi urmată sau concretizată
într-un acord de negociere. În acest sens, doctrina franceză1 a apreciat că ceea ce diferenţiază
negocierea de oferta fermă „nu este doar faptul că ea îi este anterioară (ea face parte din
discuţiile prealabile) şi nu comportă cu necesitate elemente esenţiale ale contractului proiectat, ci
(…) mai ales, voinţa autorului său prin exploatarea posibilităţii de a încheia contractul proiectat.
Autorul negocierii nu face o ofertă pe care s-o accepţi sau s-o laşi, s-o accepţi ca atare”.
În ceea ce priveşte fundamentul normativ al dreptului la negociere, facem trimitere atât la art.
1169 C.civ., care proclamă libertatea contractuală, cât şi la art. 1182 C.civ., referitor la încheierea
contractelor.
Din punct de vedere procedural, amintim pe scurt, faptul că negocierea poate fi purtată atât
între persoane fizice, cât şi între persoane juridice, fie personal, fie prin intermediul unor
reprezentanţi.
Principiile negocierii. În materia negocierii, din punct de vedere strict juridic, se remarcă
existenţa a două principii contradictorii:
1) în primul rând, este vorba de principiul libertăţii contractuale – concretizat, în speţă, prin
posibilitatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierii – principiu ce abilitează părţile să desfiinţeze
acordul prealabil, fără ca o astfel de conduită să fie urmată de o atragere de răspundere. Cu alte
cuvinte, principiul menţionat defineşte libertatea de care subiecţii se bucură cu privire la stabilirea
drepturilor şi obligaţiilor ce vor fi inserate în viitoarea convenţie ce va interveni între aceştia. O
atare libertate, ce constituie, în fapt, regula în materie, şi nu excepţia, include şi dreptul de a
negocia cu potenţialii cocontractanţi modalitatea de realizare a obiectivelor propuse, fapt ce
reiese, cu claritate din conţinutul art. 1169 C.civ.2, art. 1176 C.civ.3 şi al art. 1202 alin. (3) C.civ.4
Este important de amintit faptul că reglementarea din art. 1202 C.civ., cu privire la clauzele
standard, nu are menirea de a înlocui sau exclude etapa negocierii precontractuale, rolul fiind
acela de a suplini acea situaţie în care negocierile sunt compromise ca urmare a inegalităţii
economice a părţilor sau a incapacităţii psihologice, ori de altă natură, a unuia din subiecţi de a
negocia la acelaşi nivel cu profesionistul. De altfel, precum s-a arătat şi în doctrină5, este legitimă
o intervenţie a legiuitorului, în acele situaţii în care, în contractele de adeziune, nu există un
acord liber consimţit, discuţiile fiind, practic, inexistente.
2) în cel de-al doilea rând, prezintă relevanţă şi principiul bunei-credinţe6, care stabileşte că,
în cadrul unei negocieri, părţilor le revine obligaţia de a se manifesta în acest spirit, fără

1 P. Malaurie, L. Aynes, F. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligațiile, Defrenois, Paris, ed. 3, traducere din

limba franceză de D. Stănişor, av. M. Scheaua (coord.), Ed. Wolters Kluver, România, p. 247.
2 Art. 1169 C.civ.: „Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în

limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri”.

3 Art. 1176 C.civ.: „(1) Contractul-cadru este acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie

sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta. (2)
Modalitatea de executare a contractului cadru, în special în termenul şi volumul prestaţiilor, precum şi dacă
este cazul, preţul acestora sunt precizate prin convenţii ulterioare”.
4 Art. 1202 alin. (3) C.civ.: „clauzele negociate prevalează asupra clauzelor standard”.
5 V. Pătulea, S. Gheorghe, Dreptul contractelor, Bucureşti, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 455, citat

de D. Cimil, Importanţa juridică a negocierii, site.

6 Conform art. 14 C.civ.: „(1) Orice persoană fizică sau juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi

execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. (2) Buna-credinţă
se prezumă până la proba contrară”.
106 Actul juridic ca izvor de obligaţii

posibilitatea de a limita sau exclude această obligație, fiind ţinute a respecta „angajamentele de
principiu” prevăzute de art. 1183 C.civ.1
În ceea ce priveşte formele concrete de manifestare a bunei-credinţe în negociere, doctrina
franceză2 face vorbire despre conducerea negocierilor de manieră loială, materializată prin unele
îndatoriri precise, precum: „faptul de a informa loial partenerul de discuţie, de a-i lăsa un termen
de reflecţie rezonabil, de a încerca să se ajungă la un acord (valabil mai ales în dreptul muncii),
de a te abţine de la propuneri manifest inacceptabile şi de a lua măsuri dilatorii, de a nu prelungii
negocierile atunci când a fost luată decizia de a rupe negocierile sau de a trata cu altul, de a
respecta secretul informaţiilor confidenţiale. Toate acestea pot duce la negocieri paralele, cu
excepţia cazului în care părţile se angajaseră la exclusivitate sau la confidenţialitate”.
Amintim că, în temeiul art. 1183 alin. (3) C.civ., „este contrară exigenţelor bunei-credinţe,
între altele, conduita părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia
contractul”.
Pe de altă parte, însă, alin. (1) al aceluiaşi articol prevede că „părţile au libertatea iniţierii,
desfăşurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare pentru eşecul acestora”.
Aceasta nu înseamnă că este exclusă, de plano, orice fel de răspundere. Dimpotrivă, în condiţiile
în care una din părţi va dovedi rea-credinţă în respectarea negocierii prealabile, răspunderea
aplicabilă va fi una delictuală/contractuală, urmărindu-se repararea prejudiciului cauzat
partenerului. În fapt, paguba nu reprezintă altceva decât echivalentul cheltuielilor făcute cu
„organizarea procedurii negocierii, de renunţarea de către cealaltă parte la alte oferte, precum şi
alte împrejurări asemănătoare”.
Etapa precontractuală a negocierii. Temeiul juridic al răspunderii în caz de rea-
credinţă. Teorii. Precum s-a indicat şi în doctrină3, procesul de formare a unei convenţii civile
poate fi descompus în mai multe etape necesare fie pentru maturizarea consimţământului vis-a-
vis de viitorul act, fie pentru convenirea obiectului viitorului contract. Din perspectiva temei tratate
în prezenta secţiune, etapa care interesează este cea precontractuală (faza precontractuală a
raportului juridic civil), numită şi etapa emanării, de către părţi, a voinţei incomplete, dar
preferenţiale, fază ce reprezintă o treaptă psihologică de formare a voinţei clare şi decise în
privinţa viitoarei convenţii.
Ceea ce este important de reţinut este că negocierile din faza precontractuală, ce au natură
de acte juridice, dau naştere unui raport precontractual de obligaţie, evoluţia lor materializân-du-
se sub forma a două înscrisuri: scrisoarea de intenţie şi scrisoarea de confirmare.
Înainte de a recurge la analiza celor două tipuri de documente amintite, o remarcă are a fi
făcută: scrisoarea de intenţie şi scrisoarea de confirmare se deosebesc de oferta de a contracta,
concept definit de către art. 1188 C.civ. ca fiind acea propunere care „(…) conţine suficiente

1
Art.1189 C.civ.: „(1) Părţile au libertatea iniţierii, desfășurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare pentru
eşecul acestora. (2) Partea care se angajează într-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe. Părţile nu pot conveni la limitarea
sau excluderea acestei obligaţii. (3) Este contrară exigenţelor bunei-credinţe, între altele conduita părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără
intenţia de a încheia contractul. (4) Parte care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe răspunde pentru prejudiciul cauzat
a
c leilalte părţi. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ţine seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunţarea de către
e
cealaltă parte la alte oferte şi de orice împrejurări asemănătoare”.
2 P. Malaurie, L. Aynes, F. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligaţiile. Ed. Defrenois-Paris, ed. 3, traducere din

limba franceză de D. Stănişor, av. M. Scheaua (coord.), Ed. Wolters Kluver, România, p. 248.
3 J. Goicovici, op. cit., p. 16.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 107
elemente pentru formarea contractului şi (n.n. care) exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în
cazul acceptării ei de către destinatar”.
Cu alte cuvinte, două sunt semnele distinctive ale ofertei de a contracta:
1) existenţa unei propuneri care să conţină toate elementele esenţiale ale viitorului contract;
2) existenţa unei propuneri care să oglindească voinţă reală a ofertantului de a intra într-un
raport obligaţional, în situaţia în care oferta sa va fi acceptată.
Revenind la înscrisurile rezultate din faza precontractuală, amintim, în primul rând, că
scrisoarea de intenţie reprezintă, per se, o invitaţie unilaterală din partea autorului, fără însă a
cuprinde elementele esenţiale ale viitoarei convenţii, acestea făcând obiectul negocierilor. În
acelaşi timp, o scrisoare de intenţie nu va putea cuprinde nici voinţa expres menţionată a părţii
de a se lega juridic prin viitoarea convenţie, întrucât negocierile încă nu s-au derulat. Având în
vedere aceste aspecte, putem concluziona că utilitatea juridică a scrisorii de intenţie rezidă în
definirea cadrului viitoarelor negocieri, precum şi a activităţilor preliminare ce urmează a fi
remunerate, fiind important ca scrisoarea să fie contrasemnată de către destinatar.
În cel de-al doilea rând, definim scrisoarea de confirmare ca fiind acel înscris unilateral, cu rol
de a confirma conţinutul contractului ce a fost negociat verbal (la telefon, de pildă). Acest înscris,
deşi reprezintă voinţa părţilor, are nevoie de o confirmare a conţinutului său, din partea
cocontractantului, pentru a deveni un veritabil contract.
Analizând prevederile art. 1165 C.civ., art. 1166 C.civ., art. 1169 C.civ., art. 1170 C.civ. şi ale
art. 1182-1183 C.civ., putem susţine că iniţierea şi desfăşurarea negocierilor formează, per se,
fie acte juridice, fie fapte juridice, generatoare de obligaţii specifice.
Problema care se pune, însă, este a instituţiilor de drept aplicabile în această perioadă
precontractuală, de negociere în vederea stabilirii viitoarelor relaţii dintre subiecţi. Complexă şi
complicată, problema a fost abordată şi de doctrina şi jurisprudenţa germană şi franceză1,
concluziile fiind prezentate, pe scurt, în cele ce urmează.
Astfel, în primul rând, jurisprudenţa şi doctrina germană au statuat că, între partenerii de
negocieri se poate naşte un raport precontractual de obligaţie, raport ce dă naştere, în caz de
neexecutare culpabilă, unei răspunderi contractuale2. Pornind de la teoria culpa in contrahendo3,
elaborată şi susţinută de către Rudolf von Ihering, civiliştii germani au lansat ipoteza prezenţei
unui raport precontractual de obligaţie, în faza negocierilor, urmarea firească fiind aceea a
atragerii răspunderii contractuale în caz de conduită neconformă în această etapă.
Teoria lui Ihering a fost preluată şi adaptată şi în ipoteza răspunderii în faza precontractuală,
concluzionându-se că simplul fapt al întreruperii unei negocieri ori refuzul de a intra în legătură în
vederea încheierii unui contract, are rolul de a construi, între participanţi, o legătură juridică
aparte, legătură ce constituie, în fapt, fundamentul răspunderii speciale din faza precontractuală.
Cu alte cuvinte, dreptul german vehiculează ideea conform căreia două persoane ce stabilesc
un contact, cu scopul de a încheia un contract, intră în sfera dreptului, chiar dacă o convenţie
încă nu a fost încheiată. Precum s-a indicat şi în doctrină4, în perioada negocierilor, părţile

1 Cimil D., in Importanta negocierii contractelor, (http://dreptprivat.wordpress.com/2011/05/19/impor-

tanta-juridica-a-negocierii-contractelor/).
2 S. Radu, Formarea contractelor în dreptul european - dreptul german, în R.D.C. nr. 7-8/2010 p. 126.
,
3 Esenţa teoriei constă în faptul că partea ce a suferit o pagubă ca urmare a neexecutării unei obligaţii
contractuale are a-şi recupera prejudiciul de la cealaltă parte, dacă raportul contractual a încetat din culpa
acesteia din urmă.
4 S. Radu, op. cit., p. 128.
108 Actul juridic ca izvor de obligaţii

trebuie să îşi modeleze conduita conform încrederii mutuale, o astfel de încredere constituind
ideea fundamentală a relaţiei precontractuale, care, la rândul său, permite a se degaja obligaţiile
specifice negocierii.
Pentru a se putea asigura o protecţie efectivă, drepturile şi obligaţiile izvorâte din negocierile
precontractuale sunt conjugate cu principiile bunei-credinţe şi al încrederii legitime. Cu alte
cuvinte, toate relaţiile juridice, generate în vederea încheierii unei convenţii, dau naştere unui
raport, bazat pe încredere, ce impune viitorilor cocontractanţi o serie de obligaţii reciproce de
prudenţă şi de securitate. Tocmai nerespectarea acestor drepturi şi obligaţii, de către un subiect,
dă naştere unui drept de repunere a partenerului de negociere în situaţia anterioară demarării
fazei precontractuale.

Sintetic, există patru condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru ca răspunderea să fie
angajată:
1) să existe un raport de obligaţie născut din angajarea negocierilor;
2) să se constate o încălcare a unei obligaţii generate de un raport precontractual;
3) vina, ori neglijenţă, să fie imputabilă autorului actului ilicit ori prepuşilor săi;
4) să existe un prejudiciu cauzat partenerului de negocieri.
În cel de-al doilea rând, în ţările care au adoptat un sistem de drept progresist, printre care se
numără şi Franţa, libertatea contractuală reprezintă un principiu fundamental pentru dreptul
contractelor, care se manifestă prin posibilitatea de a perfecta sau, dimpotrivă, de a nu perfecta
contractul după finalizarea negocierilor, de a negocia cu diverşi parteneri contractuali, de a
compara, a alege sau de a refuza mai multe variante de contractare.
De altfel, în dreptul francez, este unanim acceptată posibilitatea ca o greşeală precontrac-
tuală să ducă la eşecul negocierilor1. Astfel, sistarea negocierilor poate fi o eroare, în situaţia în
care a existat intenţia de a prejudicia partea cocontractantă.
Tot în acest sens, adoptând postulatul conform căruia conduita părţilor în faza precontrac-
tuală trebuie să răspundă principiului bunei-credinţe, jurisprudenţa franceză a cizelat regula
angajării răspunderii în etapa negocierilor, catalogând criteriul bunei-credinţe (bona fides) ca
reprezentând finalitatea raportului precontractual.
Materializarea acestui principiu, înainte de încheierea contractului, creează posibilitatea de a
impune sau de a interzice anumite comportamente ale părţilor contractante, precum: neîncepe-
rea negocierilor în situaţia în care există convingerea că nu se va perfecta contractul; refuzul de
a negocia cu o persoană care nu poate contracta sau nu îndeplineşte condiţiile pentru a putea
negocia ori, încetarea negocierilor brusc, fără niciun alt motiv2. O astfel de finalitate intempestivă
a negocierilor, într-un stadiu avansat al acestora, este calificată, atât de doctrina, cât şi de

1 S. Radu, Formarea contractelor în dreptul european – dreptul francez şi belgian, în R.D.C. nr. 5/2010,

p. 113.
2 Într-o speţă, o societate însărcinată cu distribuţia exclusivă în Franţa a maşinilor americane, intrase în

negocieri cu o întreprindere franceză care voia să cumpere una dintre maşinile sale; apoi, distribuitorul a
rupt negocierile brutal, i-a vândut maşina unui concurent, angajându-se să nu vândă o maşina similară timp
de 42 luni; s-a hotărât că el era responsabil de ruperea negocierilor: „societatea Vilbert-Lourmat
(distribuitorul) rupsese în mod deliberat (...) fără vreun motiv legitim, în mod brutal şi unilateral, negocierile
avansate pe care le întreprindea cu numitele stabilimente, care angajaseră deja, după cum se ştia,
cheltuieli importante şi pe care le menţinea în mod vădit într-o stare de incertitudine prelungită; ea
nesocotise astfel regulile bunei-cuviinţe în relaţiile comerciale”, exemplu dat de P. Malaurie, L. Aynes,
F. Stoffel-Munck, op. cit., p. 248.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 109
jurisprudenţa franceză, drept un criteriu de apreciere asupra culpabilităţii rupturii. Tot în acest
mod, poate fi calificată drept o atitudine prejudiciabilă şi solicitarea unui preţ excesiv în timpul
negocierilor, preţ care este cu mult peste cel indicat la începutul negocierilor, însă doar în situaţia
în care această solicitare a condus la încetarea tratativelor.
Este important de menţionat faptul că, din acordul sau contractul de negociere, rezultă şi
obligaţia părţilor de a negocia în limitele bunei-credinţe. Dacă o parte a doctrinarilor consideră că
această obligaţie se compune, în realitate, dintr-o obligaţie de a începe negocierile (obligaţie de
rezultat) şi din una a purtării acestor negocieri (obligaţie de mijloace), o altă parte susţine că cele
două obligaţii ar fi într-o relaţie de interdependenţă, aflându-se într-o legătură indisolubilă.
Pentru unii autori, calificarea juridică a obligaţiei de a negocia cu bună-credinţă poate fi
privită ca o obligaţie de mijloace, în timp ce, pentru alţii, ca o obligaţie de rezultat. Ne raliem1
opiniei care prezintă această obligaţie drept una de rezultat, întrucât fiecare parte este ţinută să
negocieze în limitele acordului. Părţile acordului de negociere sunt obligate să răspundă
contractual pentru următoarele: întreruperea negocierilor fără niciun motiv, în caz de refuz de
începere a negocierii, de continuare a negocierii sau de propuneri în cadrul negocierii.
Responsabilitatea2 eşecului negocierilor va fi stabilită doar în anumite circumstanţe
particulare, vinovăţia constând în întreruperea bruscă a negocierilor ce se puteau finaliza cu
încheierea contractului. O astfel de răspundere este una contractuală, iar prejudiciul suferit va
cuprinde doar acoperirea cheltuielilor făcute pentru negociere şi studii prealabile, nu şi pentru
pierderea oportunităţii de a încheia contractul sau pentru pagubele indirecte suferite.
3.2. Operaţii necesare ale negocierii
A. Oferta de a contracta
Noţiune. Oferta de a contracta constă în voinţa unilaterală ce se notifică destinatarului, în
vederea încheierii unui contract; altfel spus, prin ofertă se înţelege propunerea (policitaţiunea)
făcută de o persoană, în vederea încheierii unui contract.
Conform art. 1188 C.civ., „o propunere constituie oferta de a contracta daca aceasta conţine
suficiente elemente pentru formarea contractului şi exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în
cazul acceptării ei de către destinatar”.
Deci, pentru ca o propunere să constituie oferta de a contracta, aceasta trebuie să fie:
a) certă, adică să nu încapă discuţii în privinţa existenţei ei;
b) precisă, adică să se stabilească exact în legătură cu ce va purta contractul ce urmează a fi
încheiat;
c) fermă3, adică să se facă o adevărată propunere din care să rezulte intenţia de a contracta
(de a se obliga), nu doar exprimarea unei dorinţe mai mult sau mai puţin precise sau o simplă
glumă.
Cu toate acestea, propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este
precisă, nu valorează ofertă ci, după împrejurări, solicitare de ofertă sau intenţie de negociere4.

L. Pop, Tratat de drept civil: Obligaţiile, Vol. II. Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 211.
1
2 D. Cimil, în articolul Importanţa negocierii contractelor (http://dreptprivat.wordpress.com/2011/05/19/importanta-juridica-a-
negocierii-contractelor/).
3 Spre exemplu, nu poate fi fermă.
4 Art. 1189 alin. (1) C.civ.
110 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Totuşi, poate avea valoarea unei oferte dacă aceasta rezultă din lege, din uzanţe ori, în mod
neîndoielnic, din împrejurări1.
De asemenea, solicitarea de a formula oferte, adresată uneia sau mai multor persoane
determinate, nu constituie prin ea însăşi, oferta de a contracta2.
Propunerea de ofertă poate proveni3 de la o persoana care:
- are iniţiativa încheierii contractului;
- îi determină conţinutul;
- propune ultimul element esenţial al contractului.
Propunerea de ofertă poate fi adresată:
- unei persoane prezente;
- unei persoane absente;
- unor persoane determinate;
- unor persoane nedeterminate.
De asemenea, oferta poate fi prevăzută cu termen sau fără termen de acceptare. Termenul
de acceptare curge din momentul în care oferta ajunge la destinatar.
Comunicarea ofertei. Conform art. 1200 C.civ., oferta poate fi comunicată prin orice mijloc
de comunicare la distanţă (telefon, fax, e-mail, internet etc.) sau direct.
Principiul irevocabilităţii ofertei. Actualul Cod civil aduce un plus de claritate în ceea ce
priveşte problematica ofertei contractuale. Se poate observa, în acest sens, faptul că noua
reglementare consacră principul irevocabilităţii ofertei de a contracta, stabilind şi excepţii de la
această regulă. Conform art. 1191 C.civ., oferta este irevocabilă în următoarele situaţii:
- deîndată ce autorul ei se obligă să o menţină un anumit termen;
- când este considerată astfel în temeiul acordului părţilor, al practicilor statornicite între
acestea, al negocierilor, al conţinutului ofertei ori a uzanţelor.

Excepţia de la principiul irevocabilităţii ofertei: revocarea. Deşi regula este că oferta

este irevocabilă, legea prevede totuşi anumite situaţii în care oferta poate fi retrasă şi anume:
1) în cazul ofertei fără termen, dacă oferta nu a ajuns la destinatar înainte ca ofertantul să
primească acceptarea sau, după caz, înaintea săvârşirii actului sau faptului prevăzut de art.
1186 alin. (2) C.civ. şi care determină încheierea contractului;
2) în situaţia în care oferta este făcută unei persoane care nu este prezentă şi aceasta nu
este acceptată într-un termen rezonabil ce se apreciază în funcţie de împrejurările concrete:
- revocarea ofertei adresate unor persoane nedeterminate produce efecte numai dacă este
făcută în aceeaşi formă cu oferta însăşi sau într-o modalitate care permite să fie cunoscută în
aceeaşi măsură cu aceasta;
- revocarea ofertei fără termen adresată unei persoane absente [art. 1193 alin. (2) C.civ.] nu
împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la destinatar înainte ca ofertantul să
primească acceptarea sau, după caz, înaintea săvârşirii actului sau faptului care determina
încheierea contractului4.

1 Art. 1189 alin. (2) C.civ.

2 Art. 1190 C.civ.
3 Art. 1188 alin. (2) C.civ.
4 Art. 1186 alin. (2) C.civ.: „De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care

destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 111
În situaţia în care revocarea are loc înainte de expirarea termenului rezonabil pentru
acceptare, ofertantul răspunde pentru prejudiciul cauzat.
Efecte. Oferta de a contracta este un act unilateral de voinţă care, în privinţa efectelor
juridice, comportă următoarele precizări:
a) nu produce niciun efect, dacă nu a ajuns la destinatar;
b) poate fi revocată, dacă nu a ajuns încă la destinatar, fără a produce consecinţe pentru
ofertant;
c) dacă, însă, destinatarul a luat cunoştinţă de propunerea făcută, oferta nu mai poate fi
revocată;
d) dacă oferta s-a făcut cu termen, ofertantul nu o poate revoca până la împlinirea
termenului, iar dacă procedează altfel, suportă consecinţele ce decurg din nerespectarea
obligaţiei de a aştepta până la împlinirea termenului;
e) dacă oferta nu s-a făcut cu termen, ofertantul trebuie să aştepte timpul util (termen
rezonabil) pentru a primi răspuns, adică timpul necesar ajungerii ofertei la destinatar, timpul
necesar destinatarului pentru deliberare şi timpul necesar pentru ca înscrisul care cuprinde
acceptarea să ajungă la ofertant;
f) dacă ofertantul moare după ce a făcut oferta, sau devine incapabil după această dată,
oferta devine caducă (nu mai produce niciun efect) numai atunci când natura afacerii sau
împrejurările o impun. Oferta devine caducă şi în situaţia în care destinatarul o refuză, precum şi
în situaţia în care acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă de termen,
într-un termen rezonabil.
Forţa obligatorie a ofertei trebuie privită în raport de persoanele cărora le este adresată.
Dacă ea este adresată unei persoane prezente, care se afla în acelaşi loc cu ofertantul şi nu
s-a prevăzut un termen înăuntrul căruia ar urma să fie acceptată, oferta obligă pe ofertant numai
dacă a fost de îndată acceptată.
Dacă oferta prevede un termen, ofertantul este ţinut s-o menţină înăuntrul acestuia.
Când oferta este adresată unei persoane absente, ofertantul este ţinut s-o menţină înăuntrul
termenului, dacă oferta este însoţită de termen, iar dacă nu s-a prevăzut un termen, ofertantul va
trebui s-o menţină „un termen necesar schimbului propunerii şi acceptării, după natura
contractului”.
Literatura juridică se pronunţă că timpul înăuntrul căruia ofertantul este ţinut de oferta sa
trebuie să fie rezonabil, timp care este determinat conform uzanţelor.
Dacă oferta este adresată unei persoane aflate la depărtare, ea poate fi revocată până când
a ajuns la destinatar, cu condiţia ca revocarea să ajungă înaintea ofertei.
Dacă oferta a avut termen şi destinatarul n-a acceptat-o, oferta devine caducă.
În situaţia revocării ofertei de către ofertant înăuntrul termenului, va fi angajată răspunderea
acestuia.
Comparaţie între oferta de a contracta şi promisiunea de contract. Oferta de a contracta
nu se confundă cu promisiunea de contract.

ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face
în acest mod”.
112 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Promisiunea de contract este acordul prealabil al părţilor, privind încheierea în viitor a unui
contract. Promisiunea de contract este, deci, un contract1 care trebuie să îndeplinească toate
condiţiile de validitate cerute de lege şi să cuprindă toate elementele esenţiale ale viitorului
contract.
Între aceste instituţii juridice există următoarele deosebiri:
a) oferta de a contracta este un act juridic unilateral (opera unei singure voinţe), pe când
promisiunea de contract este un act juridic bilateral (rodul a două sau mai multe voinţe), un
contract;
b) oferta de a contracta poate fi revocată cât timp nu a ajuns la destinatar, pe când
promisiunea de contract, odată făcută, nu mai poate fi revocată, ea stingându-se numai prin
împlinirea termenului pentru care a fost stipulată, ori prin pieirea lucrului la care se referea
contractul a cărei încheiere a fost promisă sau în condiţiile în care, de regulă, se sting obligaţiile
contractuale;
c) oferta de a contracta devine caducă (nu-şi mai produce efectele) dacă, între timp,
ofertantul decedează sau devine incapabil, pe când promisiunea de contract continuă să fie
valabilă şi după ce acela care promite a devenit incapabil şi se transmite moştenitorilor, ca
oricare altă obligaţie contractuală, în afară numai dacă ea a fost stipulată intuitu personae (în
consideraţia calităţilor pe care le are o parte a contractului).
B. Acceptarea
Noţiune. Codul civil în art. 1196 arată că „orice act sau fapt al destinatarului constituie
acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum a fost
formulată şi ajunge în termen la autorul ofertei”.
Acceptarea constă, deci, în manifestarea de voinţă a destinatarului de a primi, fără rezerve
sau propuneri de modificare, oferta făcută. Ea trebuie să îndeplinească condiţiile unei manifestări
producătoare de efecte juridice (să fie conştientă, liberă şi exprimată cu intenţia de a se obliga) şi
trebuie să fie expresia şi rezultatul voinţei reale a destinatarului, să fie emisă în forma2 cerută de
lege pentru încheierea valabilă a contractului.
Momentul şi locul încheierii contractului. Legea (art. 1186 C.civ.) consideră încheiat
contractul în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia
cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile.
De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei
săvârşeşte un act sau fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al
practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face
în acest mod.
Mod de exprimare. Acceptarea poate fi:

1 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 2149/1971, Repertoriu II, p. 130: Promisiunea de contract,
nereglementată de Codul civil român, nu are drept efect transferul dreptului de proprietate, ci dă naştere
numai la un drept de creanţă, chiar dacă prin contractul în vederea căruia s-a făcut promisiunea s-ar
constitui sau transmite un drept real, constituirea sau transmiterea unui atare drept nu se poate realiza
decât din momentul încheierii contractului în forma prevăzută de lege. Neîncheierea actului prevăzut în
promisiunea de contract din vina unei părţi, implicând nerespectarea unei obligaţii de a face, conferă
celeilalte părţi numai dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudiciul cauzat.
2 Art. 1187 C.civ.: „Oferta şi acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege pentru încheierea

valabilă a contractului”.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 113
a) expresă, când se face în scris sau verbal;
b) tacită, când se desprinde din acţiuni sau atitudini care pot fi interpretate astfel.
De regulă, tăcerea1 nu poate fi considerată un răspuns la oferta făcută. În împrejurări cu totul
excepţionale, tăcerea poate avea valoarea unei acceptări valabile (quid tacet consentire videtur),
ceea ce se întâmplă în următoarele cazuri:
- rezultă din lege2;
- din acordul părţilor (de ex: când prin antecontract părţile au convenit astfel);
- din practicile statornicite între acestea;
- din uzanţe (când, potrivit obiceiului, tăcerea înseamnă acceptare);
- alte împrejurări.
În privinţa conţinutului său, acceptarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie clară şi conformă cu oferta (să aibă acelaşi obiect), fără modificări sau completări la
oferta primită;
b) să fie neîndoielnică;
c) să se facă de către persoana căreia i se adresează oferta, iar dacă oferta s-a adresat unor
persoane nedeterminate (ad incertam personam), ea poate fi făcută de către orice persoană;
d) să se facă la termenul stipulat de ofertant (dacă oferta e făcută cu termen) sau în timp
rezonabil (dacă oferta a fost făcută fără termen);
e) să se facă mai înainte ca oferta să fi devenit caducă prin moartea ofertantului, ori prin
căderea lui în incapacitate.
f) să fie emisă în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului.
Răspunsul destinatarului nu constituie (art. 1197 C.civ.) acceptare, dar poate fi considerat,
după împrejurări, contraofertă, în următoarele situaţii:
a) când cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite;
b) când nu respectă forma cerută anume de ofertant;
c) ajunge la ofertant după ce a devenit caducă.
Comunicarea acceptării. Acceptarea trebuie să fie făcută în termenul prevăzut în ofertă,
prin mijloace cel puţin la fel de rapide ca cele folosite de ofertant, dacă din lege, din acordul
părţilor, din practicile statornicite între acestea sau din alte împrejurări nu rezultă contrariul (art.
1200 C.civ.).
Termenul de acceptare curge din momentul în care oferta ajunge la destinatar (art. 1192
C.civ.).
Acceptarea poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar anterior sau concomitent cu
acceptarea (art. 1199 C.civ.).
Efecte acceptării. Referitor la efectele acceptării facem următoarele precizări:

1 Art. 1196 alin. (2) C.civ.: „Tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci

când aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea, din uzanţe sau
din alte împrejurări”.
2 De exemplu: În cazul în care legea admite tacita relocaţiune, art. 1810 C.civ.: „Dacă, după împlinirea

termenului, locatarul continuă să dețină bunul şi să își îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din
partea locatorului, se considera încheiată o nouă locaţiune, în condiţiile celei vechi, inclusiv în privinţa
garanţiilor. Noua locaţiune va fi însă pe durată nedeterminată, dacă prin lege sau convenţia părţilor nu se
prevede altfel”; şi dispoziţiile art. 1437 şi art. 1452 C.civ. din 1864.
114 Actul juridic ca izvor de obligaţii

a) acceptarea produce efecte numai în momentul în care ajunge la ofertant, chiar dacă
acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile;
b) acceptarea tardivă (art. 1198 C.civ.) produce efecte numai dacă autorul ofertei îl
înştiinţează de îndată pe acceptant despre încheierea contractului;
c) acceptarea făcută în termen, dar ajunsă la ofertant după expirarea termenului, din motive
neimputabile acceptantului, produce efecte dacă ofertantul nu îl înştiințează despre aceasta de
îndată [art. 1198 alin. (2) C.civ.];
d) acceptarea poate fi retrasă (art. 1199 C.civ.) dacă retragerea ajunge la ofertant anterior ori
concomitent cu acceptarea;
e) revocarea acceptării produce efecte numai din momentul în care ajunge la ofertant, chiar
dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile.

C. Răspunderea rezultată din retragerea intempestivă a ofertei sau acceptării

Problema obligativităţii. Se poate vorbi de răspundere rezultată din ofertă sau acceptare,
doar în măsura în care menţinerea acestora este obligatorie. În ceea ce priveşte obligativitatea
menţinerii ofertei ea diferă, pe de o parte după cum este vorba de persoane care se află de faţă
sau persoane care nu se află de faţă, şi pe de altă parte de existenţa sau inexistenţa pentru
acceptarea ofertei.
În cazul persoanelor care se află de faţă, oferta obligă pe ofertant numai când destinatarul
răspunde de îndată că a acceptat-o, cu excepţia cazului în care ofertantul a acordat un termen
destinatarului.
În cazul persoanelor care nu se află de faţă, când oferta este trimisă prin scrisoare, curier,
telegramă etc., s-a ridicat problema dacă în intervalul de timp scurs de la emiterea ofertei până la
data primirii de către destinatar, ofertantul este obligat să menţină oferta sau, dimpotrivă, poate
să o revoce; soluţiile diferă după cum oferta a ajuns la cunoştinţa destinatarului şi după cum ea a
fost făcută cu sau fără termen de acceptare.
Dacă oferta (cu sau fără termen de acceptare) nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revo-
ca, singura cerinţă fiind ca revocarea să ajungă la destinatar cel mai târziu odată cu oferta (de
exemplu, oferta s-a trimis prin scrisoare, iar retractarea se face telefonic, telegrafic sau prin fax).
Dacă oferta s-a făcut cu termen expres sau implicit de acceptare şi ea a ajuns la destinatar,
menţinerea ei este obligatorie înlăuntrul acestui termen, afară de cazul în care oferta a fost
adresată unei persoane determinate care a respins-o înainte de terminarea termenului.
Referitor la oferta care s-a făcut fără termen de acceptare şi a ajuns la destinatar s-au
exprimat două puncte de vedere:
- într-o interpretare, ea poate fi revocată1. În motivarea acestei interpretări se susţine că, deşi
ajunsă şi cunoscută de către destinatar, oferta continuă a fi până la acceptare un act unilateral
care nu îl angajează pe ofertant.
- într-o altă interpretare, însuşită de majoritatea doctrinei şi care s-a impus în jurisprudenţă
fiind preluată de actualul Cod civil, se susţine că menţinerea ofertei este obligatorie pe timpul
necesar conform uzanţelor, pentru ca destinatarul să delibereze şi să se pronunţe asupra
propunerii ofertantului, întrucât fără recunoaşterea unui asemenea termen oferta ar rămâne
practic, fără niciun rost.

1 A se vedea I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 20.

 Actul juridic ca izvor de obligaţii 115
În ceea ce priveşte obligaţia menţinerii acceptării, aceasta se pune numai în privinţa
persoanelor care nu se află de faţă.
În cazul persoanelor care se află de faţă, nu se pune problema unei obligaţii de menţinere a
acceptării, deoarece acceptarea ofertei are ca obiect încheierea imediată a contractului [art.
1194 alin. (1) C.civ.].
Atunci când persoanele nu se află de faţă, şi, deci, între data expedierii şi data primirii
acceptării de către ofertant se scurge un interval de timp, conform sistemului recepţiunii, se pune
uneori problema obligaţiei de menţinere a acceptării. Astfel, dacă acceptarea nu a ajuns la
ofertant, destinatarul o poate revoca, afară de cazul în care s-a făcut în termen. Dimpotrivă, dacă
acceptarea a ajuns la ofertant, ea nu mai poate fi revocată, întrucât contractul s-a încheiat.
Răspunderea pentru retragerea intempestivă a ofertei sau acceptării se califică după
împrejurări, fie ca o răspundere delictuală, când sunt îndeplinite condiţiile acestei răspunderi, fie
ca un abuz de drept, în exercitarea facultăţii de retragere a ofertei sau acceptării, când nu sunt
îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale.
În doctrină există unanimitate de opinii în sensul că revocarea intempestivă a ofertei de către
ofertant obligă pe ofertant, existând însă discuţii asupra calificării juridice a acestui izvor de
obligaţii, în legătură cu care au fost emise următoarele teorii :
Teoria actului juridic unilateral consideră că oferta reprezintă o manifestare de voinţă
unilaterală, deci act juridic unilateral, care produce efecte, anume obligaţia ofertantului de a nu
şi-o revoca înăuntrul termenului. I se reproşează acestei teorii faptul că actul juridic unilateral nu
este prevăzut de Codul civil ca izvor de obligaţii, excepţiile fiind de strictă interpretare.
Teoria antecontractului. Potrivit acesteia, oferta este de natură contractuală, între ofertantul
care a prevăzut un termen pentru menţinerea ofertei şi destinatar s-ar fi încheiat un antecontract
prin care ofertantul îşi asumă, pe lângă fondul ofertei şi obligaţia de a-şi menţine oferta în cadrul
termenului, obligaţie pe care destinatarul este prezumat că ar fi acceptat-o. Teoria n-a fost
acceptată pe buna dreptate, pentru că acceptarea destinatarului este cel puţin îndoielnică, ceea
ce face să nu se poată vorbi de un acord de voinţe specific şi antecontractului.
Teoria răspunderii delictuale. Autorii teoriei consideră că retragerea intempestivă a ofertei
reprezintă un veritabil delict civil care declanşează răspunderea delictuală a ofertantului pentru
prejudiciul suferit de destinatar de fapta culpabila a ofertantului. Într-o variantă a acestei teorii, se
vorbeşte de abuzul de drept, teorie către care tinde, în mare parte, doctrina franceză. Se
consideră că revocarea ofertei de către ofertant este un drept al acestuia care poate fi exercitat
până în momentul când ea ajunge la destinatar. Din acest moment, revocarea devine un abuz
de drept. Ca un mod de reparare sui generis a prejudiciului, s-a propus ca instanţele de judecată
să poată decide, în raport de datele fiecărei speţe în parte, că a fost încheiat contractul.

§4. Clauzele contractului

Art. 1201-1203 C.civ. reglementează în mod expres clauzele la a căror respectare părţile
sunt obligate, chiar dacă aceste clauze nu sunt cuprinse în contract.
Clauzele externe. Art. 1201 C.civ. dispune: „Dacă prin lege nu se prevede astfel, părţile
sunt ţinute de clauzele extrinseci la care contractul face trimitere”.
116 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Clauzele extrinseci (care nu se regăsesc în contract) la care fac trimitere părţile îşi produc
efectele numai în ipoteza în care prin ele nu se derogă de la normele imperative incidente în
materie1.
Părţile sunt ţinute de clauzele extrinseci numai dacă există certitudinea că acestea au fost
cunoscute de părţi în momentul semnării contractului, al aderării acestui contract2.
Această precizare nu este cuprinsă în textul art. 1201 C.civ., dar a fost cu consecvenţă şi
fermitate impusă de jurisprudenţă3.
Clauze standard – art. 1202 C.civ. Potrivit reglementărilor legale, contractul se încheie prin
negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a ofertei de a contracta. În temeiul
acestei libertăţi de a contracta şi a consensualismului contractual, clauzele standard fac parte
integrantă din contract, fiind incluse în mod automat în conţinutul acestuia, fără a fi negociate
între părţi.
Prin dispoziţiile art. 1202 alin. (2) C.civ., legiuitorul defineşte în mod expres clauza standard
la modul următor: „Stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod
general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte”.
Această definiţie este întregită la alin. (3) cu precizarea conform căreia, clauzele negociate
prevalează asupra clauzelor standard.
Atunci când ambele părţi folosesc clauze standard şi nu ajung la o înţelegere cu privire la
acestea, contractul se încheie totuşi pe baza clauzelor convenite şi a oricărei clauze standard
comune în substanţa lor, cu excepţia cazului în care una dintre părţi notifică celeilalte părţi, fie
anterior momentului încheierii contractului, fie ulterior şi de îndată, că nu intenţionează să fie
ţinută de un astfel de contract [art. 1202 alin. (4) C.civ.].
Având în vedere definiţia legală, rezultă următoarele caracteristici ale clauzei standard:
a) sunt dispoziţii contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale;
b) sunt dispoziţii cu caracter general şi nu specific, fiind aplicate în mod repetat;
c) sunt secundare în raport cu clauzele negociate între ambele părţi;
d) nu sunt clauze abuzive, fiind valabil inserate şi menţinute în contract;
e) pot face parte din conţinutul oricărui raport juridic;
f) pot fi folosite de fiecare parte contractuală, în cadrul aceluiaşi contract.
Reglementate relativ recent în dreptul civil român, clauzele standard fac de multă vreme
parte din practica juridică, fiind frecvente utilizate îndeosebi în materia contractelor de natură
comercială încheiate atât între profesionişti, cât şi între profesionişti şi consumatori, în principal în
scopul simplificării raporturilor contractuale. De exemplu, în contractele bancare, în contractele
de asigurări de bunuri şi persoane, în contractele de prestări a serviciilor de telefonie sau
furnizării de utilităţi.
.
Clauzele standard abuzive. În mod evident, raţiunea reglementării clauzelor standard în
Codul civil are ca finalitate demarcarea clauzelor standard de clauzele abuzive aşa cum sunt
acestea definite în legislaţia specială referitoare la protecţia consumatorilor.
Asemenea clauzei standard de drept comun, o clauză abuzivă este o clauză contractuală
care nu a fost negociată direct cu consumatorul, fiind inserată în contract tot cu ştiinţa

1 A.P. Dimitriu în Colectiv, Noul cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, op. cit., p. 456.
2 I. Turcu, Vânzarea în noul Cod civil, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 144.
3 Ibidem.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 117
consumatorului. Dar o astfel de clauză este considerată abuzivă dacă creează în detrimentul
consumatorului un dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor, respectiv între drepturile
exercitate şi obligaţiile asumate.
Fără a intra în explicaţii aprofundate, precizăm că potrivit unor interpretări doctrinare, natura
abuzivă a clauzei contractuale se evaluează în primul rând în raport de toţi factorii care au
determinat încheierea contractului, fără a fi avută în vedere obiectul principal al contractului ori
preţul şi condiţiile de plată.
Cu titlu exemplificativ, precizăm că Legea nr. 193/2000 prezintă o serie de clauze contractu-
ale considerate a fi abuzive, toate fiind caracteristice unei poziţii de forţă a comerciantului faţă de
consumator, cum ar fi dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului,
obligaţia consumatorului de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale chiar şi în situaţiile în care
comerciantul nu le-a îndeplinit pe ale sale, dreptul exclusiv al comerciantului să interpreteze
clauzele contractuale sau dreptul comerciantului de a modifica unilateral, fără acordul
consumatorului, clauzele privind caracteristicile produselor şi serviciilor care urmează să fie
furnizate sau termenul de livrare.
Legislaţia U.E. şi respectiv jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie au reglementat problema
clauzei abuzive încă din anul 1993. Astfel, prin art. 3-5 din Directiva 93/13/CEE, dreptul uniunii
defineşte complet şi eficient conţinutul unei clauze abuzive, impunând inclusiv sarcina probei
furnizorului sau vânzătorului care pretinde că s-ar fi negociat individual o clauză standard.
Menţionăm că hotărârea Curţii europene din 16 ianuarie 2014 (în cauza Constructor
Principado SA împotriva Jose Ignacio Alvarez), clarifică noţiunea de dezechilibru semnificativ
între drepturile şi obligaţiile părţilor în contextul interpretărilor neunitare referitoare la prezenţa
sau absenţa unei clauze standard abuzive în contractul civil. Astfel, în dispozitivul hotărârii,
Curtea declară că „existenţa unui dezechilibru semnificativ nu necesită în mod necesar ca
costurile puse în sarcina consumatorului printr-o clauză contractuală să aibă în privinţa acestuia
o incidenţă economică semnificativă în raport cu valoarea operaţiunii în cauză, ci poate să
rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este
plasat acest consumator, în calitate de parte la contract, în temeiul dispoziţiilor naţionale
aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care consumatorul
beneficiază în temeiul contractului, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a
punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare”.
Atât dreptul european cât şi dreptul intern interzic în mod expres comercianţilor stipularea de
clauze abuzive în convenţiile încheiate cu consumatorii, încălcarea interdicţiei fiind sancţionată
prin lege.
Clauze standard neuzuale. Potrivit art. 1203 C.civ. clauzele neuzuale sunt clauze standard
care prevăd în folosul celui care le propune limitarea răspunderii, dreptul de a denunţa unilateral
contractul, de a suspenda executarea obligaţiilor sau care prevăd în detrimentul celeilalte părţi
decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepţii,
restrângerea libertăţii de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea
aplicabilă, clauzele compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la
competenţa instanţelor de judecată.
Simpla lecturare a acestei enumerări precise, realizate de către legiuitor, este suficientă
pentru a evidenţa caracterul dezavantajos al clauzei neuzuale pentru una din părţile contractului
şi avantajos pentru cealaltă parte.
118 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Din acest motiv, teza finală a art. 1203 C.civ. impune obligaţia acceptării exprese şi în scris a
acestor clauze de către partea defavorizată. Precizăm că simpla semnătură pusă pe înscrisul
constatator al acordului de voinţă nu echivalează cu o acceptare expresă aşa cum este definită
la art. 1203 C.civ.
Pentru ca o astfel de clauză neuzuală să producă efecte este necesară o declaraţie expresă
de acceptare, distinctă faţă de restul contractului, poziţionată fie în cuprinsul contractului, în
dreptul respectivelor articole în care este menţionată dispoziţia considerată clauză neuzuală, fie
la finalul contractului.
Menţionăm, în acest sens, opinia prof. Flavius Baias1, conform căreia la finalul contractului,
să fie prevăzută în mod special o dispoziţie de genul „Subsemnatul accept în mod expres
clauzele a,b,c” şi semnătura separată a acestei părţi.
Pe de altă parte, există situaţii în care nu este necesară întocmirea unei declaraţii exprese şi
scrise de acceptare pentru ca o clauză neuzuală să producă efecte juridice. Aşa de exemplu, în
ipoteza încheierii unui contract în forma actului autentic, agentul procedural certifică prin
autoritatea sa, semnătură şi ştampilă rezultatul integral al acordul de voinţă al părţilor. De
asemenea, o clauză neuzuală prevăzută în statutul unei entităţi civile sau juridice nu necesită o
declaraţie expresă de acceptare.
Având în vedere definiţia legală, rezultă următoarele caracteristici ale clauzei neuzuale:
- sunt clauze standard;
- sunt clauze cu caracter specific şi singular;
- sunt impuse individual, atât de o singură parte contractuală, cât şi de ambele părţi;
- nu sunt clauze abuzive interzise legal, deşi limitează exerciţiul unor drepturi sau amplifică
obligaţiile celeilalte părţi, fără a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor
părţilor.

§5. Momentul încheierii contractului

5.1. Importanţă
Determinarea momentului încheierii contractului prezintă importanţă din următoarele puncte
de vedere:
- viciile de consimţământ se apreciază la acest moment;
- capacitatea părţilor se apreciază la data încheierii contractului;
- problema caducităţii se pune în legătură cu evenimente petrecute anterior acestui moment
(se poate aprecia dacă oferta a devenit caducă, în situaţia în care ofertantul moare între timp sau
cade în incapacitate şi, tot astfel, dacă acceptantul moare sau devine incapabil înainte ca
acceptarea să ajungă la ofertant);
- revocarea tardivă a ofertei sau acceptării primeşte considerare (este calificată ca atare) în
funcţie de momentul încheierii contractului;
- dacă s-a făcut aceeaşi ofertă succesiv, către mai multe persoane, va fi considerat valabil
contractul care s-a încheiat primul;

1 A. Moise în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1257-1258.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 119
- din momentul încheierii contractului încep să curgă efectele juridice în vederea producerii
cărora părţile şi-au manifestat voinţa de a contracta;
- la acest moment se apreciază preţul curent;
- numai creditorii chirografari anteriori momentului încheierii unui contract fraudulos
beneficiază de exerciţiul acţiunii pauliene, nu şi cei posteriori acestui moment;
- în raport de acest moment se soluţionează conflictele de legi în timp etc.
Momentul încheierii contractului rezultă din luarea în considerare împreună a ofertei şi
acceptării, conform sistemului recepţiunii reglementat în Codul civil în art. 1186, potrivit căruia
„contractul se încheie în momentul şi locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă
acesta nu ia la cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile”, precum şi în cazul în care
„destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în
temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii,
acceptarea se poate face în acest mod”.
Faţă de modificările aduse de actualul Cod civil [art. 1182 alin. (2)] se impune a se face
distincţie între situaţia negocierii complete a contractului şi situaţia negocierii clauzelor esenţiale.
Altfel spus, avem două situaţii diferite ce constituie momentul încheierii contractului:
1) momentul intervenţiei acordului de voinţă cu privire la toate clauzele contractului;
2) momentul punerii de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, clauzele
secundare urmând a fi stabilite ulterior sau încredinţate unui terţ.
Menţionăm că în ipoteza unui acord ulterior asupra elementelor secundare, completarea
contractului va fi decisă de către instanţa de judecată conform intenţiei părţilor şi ţinând seama
de natura contractului.

5.2. Prezentarea teoriilor în legătură cu momentul încheierii contractului

Preliminarii. Pentru încheierea contractelor, de regulă, este suficient acordul de voinţă al
părţilor, ceea ce se traduce în principiul consensualităţii contractelor.
Dacă părţile sunt de faţă, ori contractul se încheie prin telefon, evident, nu se pune problema
determinării momentului încheierii contractului. Această problemă se pune în cazul contractelor
încheiate prin corespondenţă.
Contractul se încheie în momentul în care s-au unit voinţele părţilor (în momentul realizării
acordului de voinţă al părţilor), voinţe exprimate prin mijlocirea ofertei şi a acceptării.
Potrivit părerilor exprimate de literatura de specialitate, momentul încheierii contractului poate
fi determinat cu ajutorul mai multor teorii:
a) teoria emisiunii (declaraţiei);
b) teoria expedierii ofertei;
c) teoria recepţiunii;
d) teoria informaţiunii.
Acestea au fost grupate în două sisteme: sistemul emisiunii, care înglobează teoria
declaraţiunii şi teoria expediţiei.
Teoria emisiunii (declaraţiunii). Potrivit acestei teorii, contractul se consideră încheiat în
momentul acceptării ofertei, adică în momentul în care destinatarul hotărăşte a da curs ofertei.
Această teorie prezintă două serioase neajunsuri:
a) hotărârea de a accepta este un element psihologic, lăuntric, foarte greu de dovedit;
120 Actul juridic ca izvor de obligaţii

b) ofertantul nu a luat încă cunoştinţă de acceptare, ceea ce înseamnă că voinţele părţilor nu

s-au unit, deci nu s-a format acordul de voinţă şi nu se poate vorbi de încheierea contractului.
Teoria expedierii. Potrivit acestei teorii, contractul se consideră încheiat din momentul în
care destinatarul expediază în scris oferta (scrisoare obişnuită sau recomandată, ori telegramă).
Este adevărat că această teorie înlătură neajunsul constând în dificultatea dovedirii momentului
respectiv, pentru că proba acestuia se face cu data ştampilei unităţii poştale de expediţie.
Rămâne, însă, celălalt neajuns: voinţele părţilor nu s-au întâlnit, deci, nu s-a realizat acordul de
voinţă şi nu s-a încheiat contractul.
Teoria recepţiunii. Se consideră, în baza acestei teorii, că momentul încheierii contractului
este momentul în care acceptarea a ajuns la adresa ofertantului.
Teoria informaţiunii. Conform acestei teorii, contractul se consideră încheiat în momentul
în care ofertantul a luat efectiv cunoştinţă de acceptare. Într-adevăr, acesta este momentul când
voinţele părţilor s-au unit (când s-a realizat acordul de voinţă al părţilor).
Acest sistem este acceptat în sistemul nostru de drept.
Dacă este vorba de contracte solemne, contractul se consideră încheiat dacă sunt
respectate condiţiile referitoare la ofertă şi acceptare şi, evident, dacă sunt îndeplinite cerinţele
legii în privinţa formei.
În alte sisteme naţionale de drept. În legătură cu considerarea momentului încheierii
contractelor în alte sisteme naţionale de drept (deci, cu considerarea teoriilor prezentate deja)
facem următoarele precizări:
a) teoria expedierii acceptării este adoptată de unele legislaţii1 cu motivarea dată de o parte
a doctrinei clasice (Demolombe, Savigny etc.), în sensul că ea se fundamentează pe suficienţa
existenţei celor două voinţe identice. Totuşi, datorită unor inconvenienţe de ordin practic s-au
adus unele corective, mai ales în dreptul englez; ei se limitează la corespondenţa efectuată prin
poştă, situaţie în care se prezumă voinţa tacită a ofertantului;
b) teoria recepţiunii primeşte considerare într-o serie de sisteme de drept (Mexic, Panama,
Salvador, Uruguay etc.), cu motivarea că luarea la cunoştinţă de acceptare depinde numai de
ofertant, iar alte sisteme de drept, care admit această teorie, acordă efect retroactiv încheierii
contractului, socotindu-l format în momentul expedierii acceptării (Elveţia, Austria etc.);
c) unele sisteme de drept au atitudine favorabilă faţă de teoria informaţiunii:
- sunt legislaţii care admit teoria informaţiunii, considerând drept moment al încheierii
contractului – momentul când ofertantul a luat cunoştinţă efectiv despre acceptare;
- alte legislaţii aduc o uşoară atenuare acestei teorii, în sensul că o admit, dar instituie
prezumţia potrivit căreia ofertantul ia cunoştinţă despre acceptare atunci când aceasta a ajuns la
domiciliul sau reşedinţa sa (Italia, Egipt, România pentru ceea ce s-au denumit contractele
comerciale etc.).

Secţiunea a 8-a. Efectele contractelor

§1. Efectele între părţi

1 Dreptul englez, nord-american, sud-american etc.

 Actul juridic ca izvor de obligaţii 121
1.1. Forţa obligatorie a contractelor
„Putere de lege”. Potrivit art. 1270 C.civ., „Contractul valabil încheiat are putere de lege
între părţile contractante”.
Forţa (puterea) obligatorie a contractului derivă din „puterea de lege”, pe care însăşi legea o
recunoaşte contractului în raporturile dintre părţi1. Cu alte cuvinte, contractul este legea părţilor,
conform adagiului latin contractus legem debit, fiind ţinute să-l respecte întocmai, potrivit
adagiului latin pacta sunt servanda2. Din această împrejurare nu se poate trage concluzia că
este posibil a se asemui contractul cu legea, sau că acestea s-ar confunda.
Comparaţie între contract şi lege. Această paralelă o considerăm utilă datorită faptului că
formularea sintetică a principiului pacta sunt servanda: „contractul este legea părţilor” ar putea da
naştere la confuzii.
A compara contractul cu legea înseamnă a sublinia următoarele mai importante deosebiri:
- legea conţine reguli de conduită generale, abstracte şi impersonale obligatorii pentru toţi
subiecţii de drept civil, pe când contractul obligă numai părţile şi avânzii lor cauză;
- legea reglementează raportul juridic civil abstract, pe când contractul (specie a actului
juridic civil) reglementează raportul juridic civil concret, adică legăturile în care părţile intră în
limitele cadrului juridic oferit de dreptul obiectiv;
- legea exprimă voinţa de stat, voinţa electoratului înfăţişată de organul legislativ, în timp ce
contractul, fiind opera părţilor, încorporează voinţa părţilor (este fructul acesteia);
- legea este opera unui organ de stat – organul legislativ – pe când contractul este opera
părţilor, persoane fizice sau persoane juridice;
- contractul poate fi modificat prin voinţa părţilor, legea numai de către organul legislativ, cu
respectarea unei proceduri anume.
„Puterea de lege”3 a contractelor legal încheiate priveşte părţile şi avânzii lor cauză, dar
instanţa de judecată, judecând litigiul intervenit între părţi, este obligată să ţină seama de
clauzele contractului şi să asigure executarea lor, ca şi când ar fi vorba de aplicarea dispoziţiilor
cuprinse în legi sau în alte acte normative.
Consecinţele principiului pacta sunt servanda. Pornindu-se de la ipoteza conform căreia,
în temeiul principiului forţei obligatorii a contractului, într-un raport juridic obligaţional, creditorul
este abilitat să solicite debitorului executarea, întocmai şi la termen, a obligaţiilor asumate, în
literatura de specialitate4 au fost sintetizate consecinţele principiului pacta sunt servanda5.
Astfel, în primul rând, s-a considerat că, în principiu, fiind rezultat al voinţei parţilor, contractul
nu va putea fi modificat, revocat sau desfiinţat decât printr-o manifestare de voinţă simetrică celei

1 O parte a literaturii de specialitate a susţinut că originea principiului modern al forţei obligatorii a

contractului poate fi găsită în teoria autonomiei de voinţă, aceasta din urmă reflectându-se în libertatea de a
contracta şi de a stabili conţinutul obligatoriu al viitorului contract. A se vedea, în acest sens, L. Pop, I.F.
Popa, S.I. Vidu, op. cit., nota de subsol nr. 1, p. 140-142, precum şi I. Adam, op. cit., p. 314-315.
2 L. Pop, Drept civil. Teoria Generală a Obligaţiilor, Ed. Chemarea, Iaşi, 1996, p. 60.
3 În fapt, sintagma „au putere de lege” are semnificaţia unui „împrumut” de autoritate de la lege, către

convenţia valabil încheiată. În acest sens, a se vedea I. Adam, op. cit., p. 320.
4 I. Adam, op. cit., p. 316-317.
5 Principiul îşi are originea în dreptul canonic, fiind cunoscut după formula pacta quantumcunque nuda

servanda sunt (toate înţelegerile au caracter obligatoriu pentru părţi, nu doar cele formale). A se vedea L.
Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 141.
122 Actul juridic ca izvor de obligaţii

care i-a dat naştere, conform principiului mutuus consensus, mutuus dissesnsus, nefiind
suficientă doar o manifestare unilaterală de voinţă [art. 1270 alin. (2) C.civ.].
În cel de-al doilea rând, s-a subliniat faptul că, deşi nu mai există o normă expresă în acest
sens, în executarea contractului, părţile trebuie să fie ghidate de imperativele principiului bunei-
credinţe1, acestora revenindu-le două categorii de obligaţii: obligaţiile de loialitate şi obligaţiile de
cooperare.
În fapt, ambele categorii de obligaţii menţionate sunt generate de acordul de voinţă care
leagă părţile pe calea unei colaborări în vederea atingerii scopurilor juridice statuate de către
contractul încheiat.
În ceea ce priveşte obligaţia de loialitate, aceasta constă, în principal, în îndatorirea părţilor
de a se informa, reciproc, pe parcursul perioadei de executare a unui contract. Totodată,
obligaţia de loialitate interzice părţilor să adopte, în executarea contractului, o a atitudine
dolosivă sau culpoasă, actorii contractuali fiind obligaţi la comportamente care să le permită să
beneficieze de drepturile prevăzute de convenţie. Doctrina2 a oferit, cu titlu de exemplu,
următoarele cazuri în care se manifestă obligaţia de loialitate printr-o obligaţie de informare:
situaţia locatarului care are îndatorirea de a-l informa pe locator cu privire la degradările şi
defecţiunile imobilului închiriat; cazul fabricantului căruia îi revine sarcina de a-i aduce
cumpărătorului la cunoştinţă modul de funcţionare şi pericolele ce pot rezulta din folosirea unui
anumit bun achiziţionat etc.
Prin obligaţia de cooperare se înţelege acea sarcină, ce revine părţilor, „de a facilita executa-
rea contractului pentru a se asigura echilibrul prestaţiilor3”. Cu alte cuvinte, fiecare parte este
ţinută a adopta o conduită care să nu oblige cocontractantul la realizarea unor cheltuieli altfel
evitabile4. De pildă, medicul trebuie să îşi sfătuiască pacientul a recurge la un tratament medica-
mentos costisitor doar în situaţia în care acesta chiar îi este necesar; mecanicul auto are obliga-
ţia de a schimba doar piesele uzate sau nefuncţionale, nu un sistem întreg, dacă nu este
necesar.
În ceea ce priveşte sancţiunile ce intervin în cazul nerespectării obligaţiei de respectare a
principiului bunei-credinţe, literatura de specialitate5 le-a sistematizat astfel:
1) lipsirea de efecte a conduitei contractuale de rea-credinţă (de exemplu, instanţa nu va ţine
cont de invocarea abuzivă a pactului comisoriu);
2) angajarea răspunderii contractantului de rea-credinţă (pentru un comportament culpabil);
3) paralizarea unui remediu contractual (de exemplu, creditorul va fi decăzut din dreptul de a
mai invoca excepţia neexecutării contractului, dar neexecutarea este urmarea propriei sale
culpe);
4) considerarea clauzei ca fiind nescrisă (a se vedea, de exemplu, situaţia clauzelor abuzive,
considerate de legiuitor, în numeroase cazuri, ca nescrise).

1 Referirea se face la „dreptul comun” în materia bunei-credinţe, respectiv art. 14 alin. (1) C.civ.,

conform căruia „Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi
execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri”.
2 L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 149.
3 Ibidem.
4 Art. 15 C.civ. statuează că „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe

altul sau într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”.

5 L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 150.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 123
În cel de-al treilea rând, precum vom vedea şi în cele ce urmează, convenţia legal încheiată
produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 1280 C.civ.), fiind
reglementat juridic, astfel, principiul relativităţii efectelor convenţiei [în fapt, şi el, o consecinţă a
principiului forţei obligatorii a contractului - art. 1270 alin. (1) C.civ.].
În cel de-al patrulea rând, s-a statuat, în doctrină, că forţa obligatorie a contractului este
aplicabilă şi instanţelor judecătoreşti sesizate cu litigii privind executarea unei convenţii. Este
vorba, în principiu, de două obligaţii ce îi revin judecătorului: pe de o parte, acesta este obligat să
interpreteze contractul în consonanţă cu voinţa reală a părţilor, făcând aplicarea regulilor
generale de interpretare a convenţiei (art. 1266-1269 C.civ.); pe de altă parte, judecătorului nu îi
este permis, în principiu, să modifice sau să adapteze conţinutul unei convenţii, doar ca urmare a
faptului că executarea obligaţiilor a devenit mai oneroasă, pentru una dintre părţi, fie urmare a
creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie urmare a scăderii valorii contraprestaţiei [art.
1271 alin. (1) C.civ.]. Cu toate acestea, intervenţia va fi posibilă, în anumite condiţii, dacă,
precum vom observa, detaliat,în această secţiune, executarea contractului a devenit excesiv de
oneroasă [art. 1271 alin. (2) C.civ.].
În cel de-al cincilea rând, contractul, ca realitate juridică obligatorie, se impune şi legiuitorului,
efectele convenţiei fiind guvernate de legea sub care acestea s-au născut, ultraactivitatea fiind
considerată ca un sprijin al forţei obligatorii.
În cel de-al şaselea rând, poate cel mai important efect al forţei obligatorii a contractului
constă în obligaţia părţilor de a executa întocmai contractul, obligaţie ce va fi analizată, pe larg,
în capitolul dedicat „Executării obligaţiilor”.
În final, o precizare se impune: precum s-a arătat, în mod corect, şi în doctrină1, trebuie
făcută distincţia între forţa obligatorie a contractului şi caracterul obligaţional al contractului.
Sintetic, amintim faptul că, prin forţa obligatorie, precum am văzut, se înţelege obligaţia părţilor
de a respecta termenii contractuali asupra cărora s-au înţeles, în timp ce caracterul obligaţional
induce ideea de respectare a cuvântului dat2 (minima moralia). Indiferent de conţinutul
obligaţional sau non-obligaţional al normei, obligatoriul contractual se manifestă prin forţa
obligatorie a normei pe care o generează. Cu alte cuvinte, forţa obligatorie a unui contract este
universal aplicabilă, indiferent de conţinutul (non) obligaţional al unei convenţii.
Excepţie de la principiu. În literatura de specialitate3 s-a exprimat şi părerea potrivit căreia,
dacă contractele nu pot fi executate pentru că, între timp, s-a schimbat situaţia economică a
părţilor, se admite revizuirea lor pentru ceea ce s-a numit „impreviziune în privinţa schimbării
situaţiei economice”, din iniţiativa creditorului. Este ceea ce se exprimă prin formula: „rebus sic
standibus”4.
Cu privire la modul în care îşi găseşte aplicarea în practică principiul pacta sunt servanda şi
corecţiile pe care acesta le-a primit prin adagiul rebus sic standibus sunt de făcut următoarele
observaţii.
Până în anul 1989 s-a considerat că există stabilitate monetară ceea ce a dus, implicit, la o
stabilitate a contractelor care cuprindeau obligaţii pecuniare.

1I. Adam, op. cit., p. 320-321.

2În acest sens, a se vedea P. Ancel, Force obligatoire et contenu obligationnel du contrat, în RTD civ.,
1999, p. 779.
3 Punctul de vedere al doctrinei socialiste în materie.
4 Pentru dezvoltări privind fundamentele juridice ale aplicării teoriei impreviziunii, a se vedea G. Anton,

Teoria impreviziunii în dreptul român şi în dreptul comparat, în Dreptul nr. 7/2000, p. 24-37.
124 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Conform adagiului pacta sunt servanda, chiar şi în situaţiile în care de la data încheierii şi
până la data executării contractelor au survenit împrejurări economice neprevăzute, ce au rupt
echilibrul prestaţiilor economice neprevăzute avute în vedere la încheierea contractelor, acestea
trebuie executate aşa cum s-a convenit, ceea ce s-a motivat prin imperativul respectării cuvân-
tului dat (promissorum impledorum obligatio). Astfel, art. 1271 alin. (1) C.civ. stabileşte că „Părţile
sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie
datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei”.
În vederea adaptării la realităţile impuse de fenomenul inflaţiei s-a formulat adagiul rebus sic
standibus, iar spre a justifica această excepţie s-a formulat teoria impreviziunii1 ca o excepţie de
la regula pacta sunt servanda conform căreia, ori de câte ori, executarea unui contract sinalag-
matic devine prea oneroasă pentru una din părţile contractante, revizuirea contractului2 se
impune ratio legis, în vederea restabilirii echilibrului valoric al prestaţiilor; ori dacă între timp
aceste condiţii s-au schimbat, este necesar ca şi contractul să fie adaptat la noile împrejurări
economice, iar cum schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, s-a spus că revizuirea
contractelor economice corespunde voinţei prezumate a părţilor contractante3.
Pornind de la dispoziţiile art. 1085 C.civ. din 1864, potrivit cărora „debitorul nu răspunde
decât de daunele-interese care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la facerea
contractului, când neîndeplinirea obligaţiei nu provine din dolul său” (respectiv art. 1533 Noul
Cod civil), doctrina românească face distincţie între clauzele contractuale previzibile, care sunt
admisibile (pacta sunt servanda) şi clauzele contractuale imprevizibile, numite şi clauze rebus sic
standibus care sunt considerate inadmisibile4. În doctrină5 au fost aduse argumente pentru
acceptarea de principiu a teoriei impreviziunii în sistemul nostru de drept care s-ar fundamenta

1 Gh. Beleiu,Teoria impreviziunii în dreptul civil, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 30; În acelaşi sens, I. Albu,

Drept civil. Contractul şi răspunderea contractuală, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 95-96. În legătură cu
teoria impreviziunii, a se vedea şi I. Albu, A. Man, Utilitatea terminologiei latine cu referire specială la ada-
giile „pacta sunt servanda” şi „rebus sic standibus”, în Dreptul nr. 2/1966, p. 20-27; I. Albu, Probleme actu-
ale privind reevaluarea judiciară a creanţelor, indexarea convenţională a obligaţiilor pecuniare şi indexarea
dobânzilor, în Dreptul nr. 1/1994, p. 44-54; A. Lauveau, Teorie de l'imprevision en droit civil et en droit
administratif, thčse, Rennos, 1920, p. 142; P. Voirin, De l'imprevision dans les raports de droit privé, thčse,
Nancy, 1912, p. 44; B. Starck, Droit civil. Obligations. Contrats, ed. 4-a, de H. Roland. L. Boyer, vol. II.
Litec, Paris, 1993 pct. 1215; I. Adam, Drept civil. Obligaţiile. Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011,
p. 338-358.
2 Revizuirea contractului se poate face potrivit acordului părţilor, printr-o expertiză, ori în lipsa acestui

acord pe calea procedurii contencioase. Pe perioada renegocierii, contractul este suspendat. În caz de
eşec al renegocierii, acordul iniţial este menţinut, în lipsa unor prevederi ale părţilor, în favoarea unor altor
soluţii, cum ar fi: suspendarea sau rezilierea. Dacă renegocierile au succes, se consideră că este acelaşi
contract care se menţine cu modificările convenite şi doar în cazul voinţei exprimate a părţilor există novaţie
sau mutus disensus, urmat de crearea unei obligaţii noi.
3 În dreptul francez s-a admis revizuirea legală pentru contractele de rentă viageră, cât şi revizuirea

judiciară, cum este cazulcontractelor succesive ce cuprind obligaţii pecuniare devalorizate prin inflaţie (G.
Marty, P. Raynaud, Droit civil, tome II, Les obligations, Sirey, 1962, p. 206-213; B. Starck, Droit civil.
Obligations, Librairies Techniques, Paris, 1962, p. 439-453).
4 C.S.J., Secția comercială, decizia nr. 591/1994, în Buletinul de jurisprudenţă pe anul 1994, p. 243,

căreia i-au fost aduse critici pe ideea că art. 1085 C.civ. din 1864 se limitează la evaluarea judecătorească
a daunelor interese şi nu se aplică atunci când părţile le stabilesc singure prin intermediul clauzei penale (a
se vedea L. Pop, op. cit., p. 69).
5 G. Anton, op. cit., p. 33.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 125
pe căutarea unui echilibru între just (cerinţă a justiţiei comutative) şi util (cerinţă a forţei
obligatorii).
Tot astfel, cel puţin până la adoptarea actualului Cod civil, instanţa noastră supremă mergea
pe ideea inadmisibilităţii clauzelor de impreviziune, motivându-se că acestea ar contraveni art.
1085 C.civ. din 1864.
Referitor la clauzele contractuale pecuniare, de stabilire a daunelor-interese, Codul civil
român a adoptat criteriul dobânzii legale spre a delimita clauzele previzibile de clauzele
imprevizibile1.
Este de făcut precizarea, că datorită inflaţiei grave şi permanente, dobânda legală nu mai
constituie un criteriu prin care să fie evaluate daunele-interese şi în funcţie de care să se facă
delimitarea între clauzele contractuale previzibile şi cele imprevizibile. S-a ajuns astfel, la lărgirea
sferei clauzelor contractuale pecuniare previzibile până la limita prognozei posibile a ratei
inflaţiei. Astfel de clauze sunt frecvente în contractele de împrumut de bani, rentă viageră sau
vânzare-cumpărare cu preţul eşalonat în rate, şi au un suport real, adică limita ratei inflaţiei
anuale, care se stabileşte pe plan naţional, ceea ce face ca astfel de clauze să fie considerate ca
previzibile şi nu imprevizibile.
Rezultă, aşadar că, în dreptul românesc, datorită previzibilităţii inflaţiei, sfera de aplicare a
regulii pacta sunt servanda s-a extins prin cuprinderea şi a clauzelor contractuale pecuniare
susceptibile de a fi prevăzute şi restrângându-se astfel, sfera excepţiei rebus sic standibus2.
Per a contrario, actualul Cod civil consacră în mod expres instituţia impreviziunii, instituţie ce
permite adaptarea contractelor la noile realităţi economice şi monetare având ca finalitate
refacerea echilibrului contractual, prin modificarea contractului sau chiar încetarea contractului
dispusă de instanţă atunci când nu poate fi dispusă adaptarea sa.
Impreviziunea în actuala reglementare. În prezent, teoria impreviziunii este tratată prin
intermediul dispoziţiilor art. 1271 C.civ., legiuitorul însuşindu-şi punctul de vedere al părţii din
doctrină care a susţinut constant că se impune o limitare legală a libertăţii contractuale, în situ-
aţia în care „executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă” şi sunt îndeplinite urmă-
toarele condiţii (art. 1271 C.civ.):
1) schimbarea împrejurărilor are loc ulterior încheierii contractului. În situaţia în care
evenimentul ce generează imposibilitatea de executare a existat încă de la momentul încheierii
convenţiei, atunci va fi aplicabil art. 1227 C.civ., conform căruia: „Contractul este valabil chiar
dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi executa
obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel”;

1 Dobânda legală era stabilită prin Decretul nr. 311/1954 la 6% şi nu putea fi depăşită prin convenţia
părţilor. În prezent, această situaţie a devenit anacronică, în practică, prin depăşirea dobânzii de 6% de
fenomenul inflaţiei, cât şi prin modificarea legislaţiei, Banca Naţională a României având în competenţă
politica monetară, care stabileşte, periodic, în funcţie de inflaţie, rata dobânzilor. Astfel că, realitatea finan-
ciar-monetară în dreptul român, nu se mai raportează la o dobândă legală unică, ci la dobânzile oficiale pe
domeniile de activitate. În acest sens, s-a pronunţat şi Colegiul Jurisdicţional de pe lângă Curtea de Conturi
prin sentinţa nr. 22/1995 (nepublicată).
2 Posibilitatea revizuirii clauzelor unui contract cu executare succesivă, chiar dacă s-a încheiat în

termen limitat a fost recunoscută expres şi de Curtea Supremă de Justiţie (C.S.J., Secția comercială,
decizia nr. 21/1994, în Dreptul nr. 12/1994, citată în C.D. 1994, p. 230-231).
126 Actul juridic ca izvor de obligaţii

2) schimbarea nu putea fi avută în vedere, în chip rezonabil, la momentul încheierii

contractului. Caracterul „rezonabil” face ca impreviziunea să se deosebească de forţa majoră,
unde imprevizibilitatea trebuie să fie insurmontabilă;
3) debitorul să nu îşi fi asumat riscul contractual constând în schimbarea împrejurărilor. În
fapt, precum s-a subliniat şi în literatura de specialitate1, prezenta condiţie vizează două ipoteze:
- debitorul şi-a asumat expres riscul producerii unui eveniment imprevizibil (de pildă, s-a
prevăzut că intervenţia unui anumit eveniment nu va avea niciun efect asupra executării
obligaţiilor);
- asumarea riscului, de către debitor, nu este expres prevăzută, însă poate fi dedusă pe
calea interpretării (de pildă, situaţia în care judecătorul, dincolo de orice dubiu, poate deduce
asumarea riscului intervenţiei unor evenimente imprevizibile de către debitor);
4) debitorul să fi încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea în
vederea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului. Consecinţă a obligaţiilor de loialitate şi
cooperare contractuală, condiţia menţionată stabileşte o obligaţie de mijloace în sarcina debito-
rului, acesta fiind ţinut a încerca o negociere cu creditorul, în vederea unei amiabile reechilibrări
a contractului. De menţionat faptul că, anterior demarării negocierilor, debitorul trebuie să îl
notifice pe creditor cu privire la intervenţia evenimentului imprevizibil.
În doctrina juridică2, impreviziunea a fost definită ca fiind prejudiciul pe care îl suferă una din
părţile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestaţiile şi
contraprestaţiile celeilalte părţi, în cursul executării contractului, dezechilibru cauzat de
conjunctura economică, dar mai ales de fluctuaţiile monetare.
După cum am văzut, art. 1271 alin. (2) C.civ. stabileşte condiţiile în care părţile pot să inter-
vină şi să reechilibreze balanţa obligaţională. Este important de menţionat, însă, că imprevi-
ziunea poate fi chiar anticipată, prin includerea, în convenţie, a unor clauze specifice, cum sunt
cele de indexare şi cele de revizuire (hardship).
Fără a intra în prea multe detalii3, amintim faptul că, printr-o clauză de indexare, părţile con-
tractante convin să coreleze o valoare economică cu o altă valoare, tot economică, astfel încât
să fie menţinută valoarea reală a obligaţiilor prevăzute de către contract. Precum s-a arătat şi în
literatura de specialitate4, indicii economici inseraţi într-o clauză de indexare pot fi: cursul
actualizat al unei monede străine, preţul la zi a unor servicii ori bunuri de primă necesitate
(de exemplu pâinea), preţul metalelor preţioase (aurul, de pildă) etc.
Anticiparea intervenţiei unui dezechilibru excesiv al obligaţiilor contractuale poate fi realizată
şi prin includerea, în convenţia părţilor, a unei clauze de revizuire, denumită şi clauză de
hardship, întâlnită, cu precădere, în practica dreptului comerţului internaţional. Ca şi conţinut,
clauza de revizuire prescrie obligaţia părţilor de a recalibra prestaţiile asumate, la anumite
perioade de timp, pentru a asigura un echilibru al acestora. De menţionat faptul că, spre
deosebire de clauzele de indexare, care acţionează automat, clauzele de revizuire impun doar
obligaţia unei reanalize a conţinutului contractului, acesta fiind readaptat doar ca urmare a
exprimării consimţământului reciproc al părţilor5.

1 L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 159.

2 L. Pop, op. cit., 2009, p. 536.
3 Pentru o prezentare, pe larg, a acestor categorii de clauze, a se vedea I. Adam, op. cit., p. 350-354.
4 L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 155.
5 S-a reţinut, cu argumente, că, în fapt, în ipoteza în care, într-un contract, au fost inserate clauze care

stabilesc atât evenimentele imprevizibile ce ar putea interveni, cât şi modalitatea de depăşire a unei
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 127
Ca şi aplicabilitate, impreviziunea se manifestă cu precădere în următoarele contracte:
- contractul de închiriere;
- contractul de vânzare-cumpărare;
- contractele de credit bancar.
Analizând elementele expuse până acum, cu privire la impreviziune, putem trage unele
concluzii cu privire la caracterele impreviziunii1.
Astfel, în primul rând, problema impreviziunii se poate pune numai în situaţia contractelor cu
titlu oneros, nu şi în cea a contractelor cu titlu gratuit.
În cel de-al doilea rând, natura impreviziunii este una financiar-economică, aceasta fiind
urmarea firească a fluctuaţiilor monetare ori a altor împrejurări ce transformă executarea obliga-
ţiilor în ceva extrem de oneros (eccesiva onerosita).
În cel de-al treilea rând, prejudiciul suferit sau care urmează a fi suferit de către unul din
actorii contractuali, rezultat al dezechilibrului prestaţiilor, intervine ulterior încheierii contractului.
Se impune o precizare: impreviziunea se deosebeşte de leziunea – viciu de consimţământ,
aceasta din urmă constând în prejudiciul suferit de către un co-contractant ca urmare a unui
dezechilibru existent la momentul încheierii contractului, şi nu ca urmare a unui dezechilibru
intervenit ulterior ca în cazul impreviziunii.
Efectele impreviziunii sunt reglementate prin intermediul dispoziţiilor art. 1271 alin. (2) C.civ.,
potrivit cărora în situaţia în care executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită
unei schimbări excepţionale a împrejurărilor, instanţa poate să dispună:
a) adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părţi, pierderile şi beneficiile
ce rezultă din schimbarea împrejurărilor. Menționăm faptul că rezultatul adaptării poate consta în
calibrarea prestaţiilor ori a modalităţii de executare a obligaţiilor astfel încât să se reechilibreze
sarcina părţilor;
b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte. În fapt, situaţia în
care adaptarea contractului este, din diverse motive, imposibil de realizat, instanţa poate decide
întreruperea relaţiei contractuale, urmărindu-se evitarea unui prejudiciu semnificativ pentru părţi.
Este vorba într-o atare situaţie de o încetare cu efecte pentru viitor.
La nivel legislativ, teoria impreviziunii se aplică în anumite cazuri determinate de legiuitor:
Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, republicată2 ; O.G. nr. 42/1997
privind transportul maritim şi pe căile navigabile interioare, republicată3, practica reliefând şi alte
situaţii concrete în care este aplicabilă această teorie4.

asemenea situaţii, nu ne-am mai afla în sfera de acţiune a impreviziunii, ci direct în sfera principiului pacta
sunt servanda, atât timp cât reexaminarea convenţiei este permisă chiar de o clauză a contractului. În acest
sens, a se vedea L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 155.
1 A se vedea L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 153-154.
2 M.Of. nr. 489 din 14 iunie 2018.
3 M.Of. nr. 210 din 10 martie 2004, modificată şi completată prin mai multe acte normative, ultima

modificare fiind adusă prin Legea nr. 103/2013 (M.Of. nr. 211 din 15 aprilie 1013).
4 În afară de intervenţia legiuitorului, prin reglementarea instituţiei impreviziunii, în materia contractelor,

practica a mai reliefat şi alte două forme de intervenţie, fie asupra duratei contractului, fie asupra modalităţii
de executare. Astfel, în primul rând, modificarea duratei contractului se utilizează practica prorogării legale,
ce constă în prelungirea legală a perioadei contractuale şi după ajungerea la termenul convenit de părţi. În
cel de-al doilea rând, modificarea modalităţii de executare se realizează printr-un moratoriu legal, în fapt
nimic altceva decât un termen recunoscut de lege în beneficiul debitorului, cu scopul de a amâna, pentru o
perioadă, executarea obligaţiilor prevăzute de către contract.
128 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Literatura de specialitate consideră clauzele abuzive ca fiind o limitare a principiului forţei

obligatorii a contractului, discuţie dezvoltată de noi la sfârşitul capitolului privind nulităţile.
Libertatea de a contracta este recunoscută în favoarea tuturor1, dar ea este ţărmurită, în
sensul că „numai contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”2.
Libertatea contractuală se exprimă, din punctul de vedere al formei, în regula consensualităţii
convenţiilor, potrivit căreia, pentru validitatea unei convenţii este suficient acordul de voinţă al
părţilor, afară numai dacă ar fi vorba de contracte reale sau solemne, iar executarea obligaţiilor
se face aşa cum ele au fost asumate: „pacta sunt servanda”.
Forţa obligatorie a contractelor şi principiul libertăţii şi egalităţii părţilor. Forţa
obligatorie a contractelor faţă de părţile contractante, avânzii lor cauză şi instanţa de judecată
este o consecinţă a principiului libertăţii şi egalităţii părţilor contractante, principiu care, în condi-
ţiile sistemului nostru naţional de drept, trebuie să-şi găsească deplina sa înfăptuire3.
Din valoarea recunoscută contractului, ca „lege a părţilor”, decurg două reguli importante:
- irevocabilitatea contractelor;
- principiul relativităţii efectelor contractului.
1.2. Regula irevocabilităţii contractelor
Noţiune. Simetrie. Precizare. Regula irevocabilităţii contractelor exprimă ideea că un con-
tract nu poate fi revocat decât prin acordul părţilor, idee subliniată şi de dispoziţiile art. 1270 alin.
(2) C.civ.: „Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze
autorizate de lege”. Aceasta este regula şi, prin excepţie de la ea, contractul poate fi desfăcut
prin voinţa unei singure părţi, numai pentru cauzele autorizate de lege.
Contractul este acordul de voinţă al părţilor, intervenit în scopul de a produce efecte juridice,
adică de a naşte, modifica, transmite ori stinge raporturi juridice. Din definiţie rezultă că el se
încheie prin acordul de voinţă al părţilor (mutuus consensus). Tot astfel este normal ca să se
poată desface de comun acord de către părţi (mutuus dissensus).
Menţionăm faptul că regula simetriei (mutuus consensus – mutuus dissensus) se aplică şi în
cazul modificării unei convenţii, aceasta putându-se realiza tot pe baza unui acord de voinţă
intervenit între părţi. Este evident faptul că, dacă, prin conţinutul contractului se reţine dreptul
uneia din părţi de a modifica unilateral înţelegerea, atunci nu este vorba de o încălcare a regulii
simetriei, ci de o formă de manifestare a principiului forţei obligatorii a contractului.
Tot o aplicaţie a regulii simetriei poate fi recunoscută şi în cazul formei de exprimare a
consimţământului, formă echivalentă teoretic, atât la naşterea, cât şi la încetarea contractului.
Rezultă, deci, că, de regulă, prin voinţa unei singure părţi, contractul nu poate fi desfăcut.
Aceasta este regula irevocabilităţii contractelor.
În esenţă, regula irevocabilităţii, dedusă din art. 1270 alin. (2) teza I C.civ., impune ca înceta-
rea unui contract să se realizeze pe baza unui acord de voinţă echivalent celui care a fost dat la
formarea contractului, fiind vorba, practic, de o nouă convenţie. Din punctul de vedere al

1 A se vedea art. 1180 C.civ.: „Poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de
lege şi nici oprită să încheie anumite contracte”.
2 Art. 1270 C.civ.; A se vedea şi dispozițiile art. 11 C.civ., potrivit cărora „nu se poate deroga prin

convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele
moravuri”.
3 A se vedea T.R. Popescu, op. cit., 1970, p. 170.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 129
efectelor, revocarea nu este, în principiu, retroactivă, aceasta neafectând acele urmări deja
produse de executarea contractului. Neretroactivitatea este evidentă în cazul contractelor cu
executare succesivă, prestaţiile fiind, în numeroase cazuri, imposibil de restituit (de exemplu, în
cazul unui contract de furnizare a energiei electrice). În ceea ce priveşte contractele cu
executare instantanee (uno ictu), revocarea mutuală vizează repunerea părţilor în situaţia iniţială,
anterioară încheierii convenţiei. În doctrină1, s-a exprimat opinia conform căreia nici în cazul
revocării unui contract prin care s-a transferat un drept de proprietate nu ar fi vorba de efecte
retroactive, ci de un nou contract de înstrăinare a bunului, de data aceasta de la dobânditorul
iniţial (acum înstrăinător) la înstrăinătorul iniţial (acum dobânditor). O astfel de interpretare pro-
duce următoarele consecinţe: 1) toate drepturile consimţite de către dobânditor, în perioada
cuprinsă între încheierea şi revocarea contractului, se menţin, revocarea având efecte pentru
viitor; 2) părţilor le revine obligaţia de a achita taxele privind încheierea contractului, în condiţiile
în care astfel de taxe sunt prevăzute de normele de drept fiscal: 3) dacă obiectul contractului
reziliat este reprezentat de înstrăinarea unui bun imobil, revocarea mutuală va fi urmată, în mod
obligatoriu, de îndeplinirea procedurilor de publicitate imobiliară2.
Clauza de dezicere. Contractul nu poate fi desfăcut (revocat) prin voinţa unei singure părţi,
afară dacă în el s-a inserat clauza de dezicere, potrivit căreia părţile (amândouă, sau numai una
dintre ele) se pot dezlega de contract, plătind celeilalte părţi o indemnizaţie (o sumă de bani), o
prestaţie. În acest caz, contractul se revocă, în ultimă instanţă, tot prin acordul de voinţă al
părţilor (mutus disensus), pentru că această facultate a fost stipulată cu ocazia încheierii
contractului, când părţile au hotărât de comun acord asupra ei.
Pactul de opţiune. Potrivit art. 1278 C.civ.: „Atunci când părţile convin ca una dintre ele să
rămână legată de propria declaraţie de voinţă, iar cealaltă să o poată accepta sau refuza, acea
declaraţie se consideră o ofertă irevocabilă cu termen şi produce efectele prevăzute la art. 1191
C.civ.” În ceea ce priveşte natura juridică a pactului de opţiune trebuie observat că acesta
prezintă numeroase similitudini cu oferta de a contracta, deosebirea fiind aceea că pactul de
opţiune încorporează şi voinţa celeilalte părţi contractante, nefiind în prezenţa unui act unilateral
de voinţă. De asemenea, pactul de opţiune se deosebeşte de antecontractul de vânzare-cumpă-
rare prin aceea ca în cazul antecontractului de vânzare-cumpărare la încheierea contractului va
fi necesar acordul tuturor părţilor contractante pe când în cazul pactului de opţiune, contractul se
va încheia prin simpla voinţă a părţii în favoarea căreia a fost încheiat. Referitor la contractele
care reclamă o anumită formă pentru validitate, considerăm că pactul de opţiune se impune a fi
încheiat în forma cerută pentru validitatea contractului, având în vedere că prin pactul de opţiune
se obţine consimţământul irevocabil al uneia dintre părţile contractante.
Excepţii. Regula irevocabilităţii contractelor comportă câteva excepţii, situaţii în care con-
tractul poate fi desfăcut numai prin voinţa uneia dintre părţi sau independent de voinţa părţilor:
a) contractele cu durată nedeterminată, în principiu, pot fi reziliate prin voinţa unilaterală a
oricăreia dintre părţi, de pildă, contractul de locaţiune fără termen sau contractul de mandat, ori
numai prin voinţa uneia dintre părţi, de pildă contractul de depozit. Prin adoptarea Noului Cod
civil, legiuitorul introduce un element nou şi anume termenul rezonabil de preaviz, ce urmează a
fi apreciat de la caz la caz în funcţie de diferitele împrejurări. În orice caz, denunţarea unilaterală,

1 L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 146.

2 Ibidem.
130 Actul juridic ca izvor de obligaţii

în cazul anumitor tipuri de contracte, nu se poate face decât cu respectarea termenului

menţionat. În cazul contractelor încheiate pe o durată nedeterminată, clauza prin care se
stipulează exercitarea dreptului de denunţare unilaterală în schimbul unei prestaţii se consideră
nescrisă, întrucât în aceasta categorie de contracte, acest drept ţine de natura contractului,
părţile nefiind ţinute a menţine contractul în fiinţă pe o anumită perioadă de timp (art. 1277
C.civ.);
b) contractele pot înceta independent de voinţa părţilor, dacă încetează să mai existe un
element esenţial. Ne aflăm, în această situaţie, în cazul în care una dintre părţile contractante
decedează, iar contractul este încheiat intuitu personae (în considerarea calităţilor deosebite ale
unei părţi), încetare care operează de plin drept (de exemplu, contractul de mandat); în acest
caz, este în realitate vorba de o imposibilitate fortuită de executare (unul din cazurile de
caducitate a contractului1);
c) în cazul contractelor cu executare succesivă sau continuă, denunţarea contractului poate fi
exercitată cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării
contractului, însă denunţarea nu produce efecte în privinţa prestaţiilor executate2 sau care se
afla în curs de executare [art. 1276 alin. (2) C.civ.];
d) contractele cu executare instantanee (uno ictu), dacă acest drept este recunoscut uneia
din părţi „(…) atâta timp cât executarea nu a început” [art. 1276 alin. (1) C.civ.]. Per a contrario,
ulterior începerii executării s-ar deduce că partea nu ar mai putea beneficia de această facilitate,
cu toate că art. 1276 alin. (4) C.civ. prevede, cu claritate, faptul că „dispoziţiile prezentului articol
se aplică în lipsă de convenţie contrară”;
e) există contracte în care este posibilă stipularea unei contraprestaţii în schimbul exercitării
dreptului de denunţare unilaterală3. Într-o astfel de situaţie, denunţarea unilaterală are loc numai
de la data executării acelei contraprestaţii4;
f) suspendarea forţei obligatorii poate interveni în unele contracte dacă una dintre părţi nu-şi
execută obligaţia. De exemplu, în contractele de asigurare, dacă partea obligată nu plăteşte
primele asigurate, contractul de asigurare se suspendă;
g) în situaţia în care există o stipulaţie în acest sens, contractele încheiate pe o durată deter-
minată pot fi denunţate unilateral de către una din părţi, exemple fiind contractul de închiriere cu
termen a locuinţelor (art. 1825 C.civ.) sau contractul de mandat (art. 2031 C.civ.);
h) în doctrină5 s-a mai oferit şi exemplul dreptului de denunţare unilaterală garantat „părţii
slabe” din contractele încheiate de un consumator cu un profesionist. În fapt, acest drept
urmăreşte a proteja interesele unui consumator în faţa posibilelor abuzuri ale profesionistului (a
se vedea Directiva 97/7/CE, privind protecţia consumatorilor cu privire la contractele la distanţă
care, în art. 6 prevede pentru consumator un drept de retractare care trebuie exercitat, însă, într-
un anumit teren de la livrarea produselor de către profesionist).

1 Idem, p. 148.
2 De pildă, este evident că, în cazul unui contract de furnizare a energiei electrice, denunţarea
unilaterală nu poate conduce la restituirea energiei consumate.
3 De exemplu, art. 1545 C.civ., prevede că: „Dacă în contract este stipulat expres dreptul uneia dintre

părţi sau dreptul ambelor părţi de a se dezice de contract, cel care denunţă contractul pierde arvuna dată
sau, după caz, trebuie să restituie dublul celei primite”.
4 A se vedea art. 1276 alin. (3) C.civ.
5 L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 153-154.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 131
În unele cazuri, durata contractelor cu executarea succesivă se prelungeşte peste termenul
pentru care au fost încheiate, de pildă, în cazul contractelor de închiriere de locuinţe.

§2. Efectele faţă de terţi

2.1. Relativitatea efectelor contractelor
Noţiune. Legiuitorul roman, prin intermediul dispoziţiilor art. 1280 C.civ., a oferit următoarea
definiţie a relativităţii efectelor contractului: „Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin
lege nu se prevede altfel”. Relativitatea efectelor contractului este o urmare firească a forţei
obligatorii a acestuia reglementata de art. 1270 alin. (1) C.civ.: „Contractul valabil încheiat are
putere de lege între părţile contractante”.
Contractul îşi produce efectele numai înlăuntrul cercului contractual, numai între părţile care
l-au încheiat. Dând naştere la obligaţii doar în sarcina părţilor, rezultă că efectul obligatoriu se
rezumă doar la categoria părţilor, conţinutul obligaţional al contractului neproducându-şi efecte
faţă de terţi, decât dacă legiuitorul în mod excepţional prevede expres un asemenea efect.
Cu toate cestea, puterea obligatorie a contractului priveşte, însă, şi alte persoane, în primul
rând, avânzii-cauză ai părţilor, acestora contractul fiindu-le opozabil. Numai sub acest aspect tre-
buie reţinută „puterea de lege” a contractului faţă de avânzii-cauză ai părţilor.
Totodată, contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor
născute din contractul încheiat între părţi. Cu toate acestea, terţii se pot prevala de efectele
contractului, fără însă a avea vreun drept de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor special
prevăzute de lege1.
Cu alte cuvinte, opozabilitatea actului juridic faţă de terţi, reglementată de legiuitor prin
intermediul dispoziţiilor art. 1281 C.civ., înseamnă dreptul părţii de a invoca acel act juridic împo-
triva terţului care ar ridica pretenţii în legătură cu un drept dobândit de parte prin actul respectiv,
iar prin inopozabilitatea actului faţă de terţi se înţelege lipsa unui asemenea drept2.
Rezultă că viaţa, realităţile sociale complexe reclamă existenţa unei anumite tangenţe între
contract şi unele persoane, altele decât părţile între care s-a încheiat. Aceasta obligă la lămurirea
noţiunilor de „părţi”, „terţi” şi „avânzi cauză”, precum şi la lămurirea legăturii în care aceştia se
află cu contractul.
Noţiunea de parte în contract. Parte în contract este autorul unei manifestări de voinţă la
încheierea acestuia cu precizarea că, în cazul în care o persoană este lipsită de capacitatea de
exerciţiu, ea îşi manifestă voinţa prin reprezentantul ei legal3 (părinţi sau tutore).
Noţiunea de „terţi”. Prin terţi înţelegem persoanele complet străine de contract (penitus
extranei). În ce raport se află terţii faţă de contract? Fiind persoane complet străine faţă de
contract, în principiu, terţilor, contractul nici nu le profită, dar nici nu le dăunează: res inter alios
acta aliis necque nocere necque prodesse potest. Altfel spus, dintr-un contract nu pot rezulta
obligaţii pentru alte persoane în afara de cele care au calitatea de părţi în contract.
Prin excepţie de la această regulă, sunt cazuri când terţii nu pot ignora contractul; mai mult,
sunt cazuri când terţii nu pot fi consideraţi străini de contract, situaţie în care discutăm de un alt
efect al contractului şi anume opozabilitatea acestuia faţă de terţi.

1 A se vedea dispozițiile art. 1281 C.civ.

2 A se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 158.
3 A se vedea supra 3.6. Autorii manifestării de voinţă la încheierea contractului, p. 94.
132 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Astfel, dacă contractul se referă, de pildă, la drepturi reale care sunt drepturi absolute, dato-
rită caracterului acestor drepturi de a fi opozabile erga omnes (tuturor), rezultă că, respectân-du-
se aceste drepturi de către toţi ceilalţi, implicit, se respectă contractul respectiv.
Terţii sunt obligaţi să respecte chiar drepturile de creanţă ale părţilor, pentru că, dacă, de
pildă, împiedică executarea acestor drepturi, sunt susceptibili de a răspunde pentru prejudiciile
cauzate părţilor sau numai uneia dintre ele.
În cazul convenţiei de porte-forte şi stipulaţiei pentru altul, terţii sunt consideraţi că nu sunt
străini de contract.
Avânzii-cauză. Avânzii cauză sunt persoanele cărora, fără a fi părţi sau terţi, contractul le
este opozabil. Aceştia reprezintă o categorie intermediară între părţi şi terţi, fiind persoane
străine de actul juridic, dar nu străine faţă de părţi.
Astfel, în caz de deces al uneia dintre părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia
se transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor
ori din natura contractului nu rezultă contrariul. De asemenea, drepturile şi obligaţiile contractuale
în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai
parţilor (art. 1282 C.civ.).
Sunt avânzi-cauză:
- moştenitorii universali, adică succesorul juridic al unui întreg (al unui patrimoniu) ori al unei
mase distincte de bunuri, de pildă persoanele juridice ce se nasc prin divizarea totală a unei alte
persoane juridice, sau succesorul unei persoane care a decedat;
- moştenitorii cu titlu universal, adică succesorii juridici ai unei fracţiuni dintr-un întreg (dintr-
un patrimoniu) sau dintr-o masă distinctă de bunuri, dreptul lor exprimându-se în fracţiuni (1/2,
1/4, 1/6 etc.);
- creditorii chirografari titulari ai dreptului de gaj general asupra întregului patrimoniu al
debitorului, drept în baza căruia, pentru satisfacerea creanţelor lor, pot urmări orice bun aflător în
patrimoniu.
- succesorii cu titlu particular, adică acele persoane care dobândesc anumite bunuri
determinate dobândind totodată şi obligaţiile contractuale strâns legate de acel bun (obligaţii
scripta rem). Fac parte din această categorie, de exemplu, cumpărătorul, cesionarul, donatarul,
sublocatarul, persoana juridică ce dobândeşte prin divizare numai activul net.
2.2. Excepţii de la principiul relativităţii contractului
A. Consideraţii generale
Noţiune. Sunt excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului, acele situaţii juridice
în care contractul ar putea produce efecte şi faţă de alte persoane decât părţile sau succesorii în
drepturi ai părţilor.
Această problemă trebuie analizată pe două planuri:
a) dacă un contract încheiat de părţi poate da naştere la obligaţii pentru o persoană străină
de contract (terţ);
b) dacă un contract încheiat de părţi poate naşte nemijlocit drepturi pentru o persoană străină
de contract (terţ).
În primul caz, este de observat că naşterea unor obligaţii în sarcina unei persoane străine de
contract apare ca inadmisibilă deoarece acceptarea unei asemenea posibilităţi ar echivala cu o
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 133
încălcare gravă a libertăţii persoanei, întrucât, nefiind parte la contract, o astfel de persoană (terţ)
nu şi-a exprimat consimţământul.
În cel de-al doilea caz, naşterea directă din contractul încheiat de părţi a unor drepturi în
favoarea unei persoane, străine de contract, nu este de nimic împiedicată (întrucât un drept
subiectiv reprezintă o prerogativă lăsată la aprecierea titularului său).
Pe acest al doilea plan, respectiv naşterea unor drepturi în mod nemijlocit din contractul
încheiat de părţi pentru o persoană străină de acest act juridic se poate vorbi despre existenţa
unor excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului.
Literatura juridică a împărţit excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului în două
categorii: excepţii aparente şi excepţii reale (veritabile).
B. Excepţii aparente
I. Promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort)
Noţiune şi valenţe juridice. Promisiunea faptei altuia reprezintă convenţia prin care o parte
denumită promitent se obligă faţă de cealaltă parte denumit creditorul promisiunii să determine
pe o a treia persoană numită terţ, să ratifice (să-şi asume) actul încheiat în absenţa sa.
Într-o altă opinie se consideră că promisiunea faptei altuia este un contract în care o
persoană – debitorul – se obligă faţă de creditor, să determine pe o terţă persoană să-şi asume
un angajament juridic în folosul creditorului din contract1.
Promisiunea faptei altuia este numai o aparentă excepţie de la acest principiu, întrucât ceea
ce se promite este, în realitate, propria faptă a promitentului (de a depune diligenţe, stăruinţe
spre a determina pe cineva să adere la contract). Intenţia promitentului de a se angaja să deter-
mine o altă persoană, numită terţ, să ratifice un act nu se prezumă, ci trebuie să rezulte în mod
neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat [art. 1283 alin. (3)
C.civ.].
Terţul nefiind parte la contract nu devine obligat prin contractul încheiat între promitent şi cre-
ditorul promisiunii, ci poate să adere la contract sau să încheie un contract separat cu creditorul
promisiunii, însă obligaţia ce şi-o va asuma astfel, va fi una directă, rezultat al exprimării propriei
voinţe de a contracta.
Aplicaţii practice ale convenţiei de porte-fort se mai întâlnesc în cazul înstrăinării unor bunuri
indivize de către un coindivizar cu obligaţia pe care acesta şi-o asumă de a determina pe ceilalţi
coindivizari să accepte vânzarea bunului.
Făcând o scurtă caracterizare a convenţiei de porte-fort, putem enumera următoarele idei2:
a) este bilaterală, acordul de voinţă realizându-se între promitent şi creditor care îşi manifestă
consimţământul în interesul lor;
b) este consensuală, pentru că se poate încheia valabil prin simpla manifestare a voinţei
părţilor;
c) este o convenţie intuitu personae, încheindu-se în virtutea unor calităţi ce ţin de persoana
promitentului;
d) poate fi comutativă, deoarece atât promitentul, cât şi creditorul cunosc existenţa şi
întinderea drepturilor şi obligaţiilor ce le revin.
II. Acţiunile directe

1 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 66.

2 A se vedea I. Adam, Drept civil. Obligațiile. Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
134 Actul juridic ca izvor de obligaţii

311. Noţiune. Cazuri. Prin acţiuni directe înţelegem dreptul unor persoane de a acţiona în
anumite cazuri, expres prevăzute de lege, în contra uneia din părţile unui contract, în favoarea
lor, contract faţă de care, aceste persoane au calitatea de terţi.
Codul civil consacră câteva cazuri de acţiuni directe:
- art. 1856 C.civ. prevede în materia contractului de antrepriză că „În măsura în care nu au
fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au
desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acţiune
directă împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează
antreprenorului la momentul introducerii acţiunii”;
- art. 1807 alin. (3) C.civ. dispune că: „Locatorul poate să se îndrepte direct împotriva sublo-
catarului pentru a-l constrânge la executarea celorlalte obligaţii asumate prin contractul de
locaţiune”;
- art. 2023 alin. (2) C.civ. dispune că: „În toate cazurile, mandantul are acţiune directă împo-
triva persoanei pe care mandatarul şi-a substituit-o”. Această prevedere are în vedere faptul că
mandantul să aibă posibilitatea obţinerii despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat din partea
submandatarului.
Acţiunea directă nu poate fi considerată o excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor
contractului, dreptul anumitor persoane de a acţiona pe o parte contractantă (faţă de care au
calitatea de terţi) se naşte direct din lege, fără acordul de voinţă al părţilor contractului.
III. Reprezentarea
Noţiune. Prin reprezentare se înţelege procedeul juridic prin care o persoana, numită
reprezentant, încheie un act juridic în numele şi în contul altei persoane, numită reprezentat,
astfel încât efectele acelui act juridic se produc direct în persoana celui reprezentat.
Codul civil recunoaşte aceasta instituţie a reprezentării în cuprinsul dispoziţiilor art. 1295-1314.
Raportându-ne la dispoziţiile art. 1295, observăm că temeiul reprezentării rezidă în aceea că:
„Puterea de a reprezenta poate rezulta fie din lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o hotărâre
judecătorească, după caz”.
Contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezentatului
produce efecte direct între reprezentat şi cealaltă parte, reprezentantul lucrând astfel în numele
şi pe seama reprezentatului (art. 1296 C.civ.).
În situaţia în care reprezentantul îşi depăşeşte limitele puterilor conferite ori nu are împuter-
nicire, aşa cum prevăd şi dispoziţiile art. 1310 C.civ., acesta va răspunde pentru prejudiciile cau-
zate terţului contractant care s-a încrezut cu buna-credinţă în încheierea valabilă a contractului.
Buna sau reaua-credinţă, precum şi cunoaşterea sau necunoaşterea unei anumite împrejurări,
se apreciază întotdeauna în persoana reprezentantului.
Precizăm că reprezentatul de rea-credinţă nu poate invoca buna-credinţă a reprezentantului
pentru a se exonera de răspundere.
În situaţia în care se încheie un contract în care reprezentantul nu are împuternicire sau a
depăşit limita puterilor conferite, acel contract nu va produce niciun efect între reprezentat şi terţ
(art. 1309 C.civ.).
Nu este admisă reprezentarea în situaţia încheierii unei căsătorii, la recunoaşterea de filiaţie,
în cazul manifestării de voinţă printr-un act de donaţie sau prin testament.
Ca şi o scurtă clasificare, după natura sa, reprezentarea este de două feluri:
a) convenţională, ce are la bază un contract încheiat între reprezentat şi reprezentant;
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 135
b) legală, unde puterea reprezentantului izvorăşte direct din lege, cum ar fi reprezentarea
minorului de către părinţi, tutore sau curator.
C. Excepţia reală (veritabilă) de la principiul relativităţii efectelor contractului
I. Stipulaţia pentru altul
313. Noţiune. În literatura juridică1, s-a afirmat că stipulaţia pentru altul este „un procedeu
tehnic care permite ca două persoane care încheie între ele un contract, să convină ca din
contractul lor să nască un drept în beneficiul unui terţ”.
Stipulaţia pentru altul este contractul prin care o parte, numită stipulant, obţine de la cealaltă
parte, numită promitent, săvârşirea unei prestaţii în favoarea unei persoane străine de contract,
numită terţ beneficiar.
Este singura excepţie veritabilă de la principiul relativităţii efectelor contractului. Drepturile
terţului beneficiar se nasc direct din contractul dintre promitent şi stipulant, doar exercitarea
acestor drepturi depinzând de voinţa terţului beneficiar.
Codul civil face aplicaţii ale stipulaţiei pentru altul în materie de donaţie cu sarcini (art. 1018
şi urm. C.civ.) şi de rentă viageră (art. 2242-2243 C.civ.).
Cazuri de stipulaţie pentru altul se mai întâlnesc şi în materia asigurărilor sau în aceea a
contractelor de transport de bunuri.
Fiind un contract, stipulaţia pentru altul trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate
ale oricărui contract şi, în plus, să existe în contract o stipulaţie certă în folosul altei persoane,
această persoană (beneficiarul) să fie determinată sau determinabilă la data încheierii stipulaţiei
şi să existe în momentul în care promitentul trebuie să îşi execute obligaţia. În caz contrar,
stipulaţia profită stipulantului, fără a agrava însă sarcina promitentului (art. 1285 C.civ.).
Stipulaţia pentru altul implică trei categorii de raporturi juridice: raporturi între stipulant şi
promitent, raporturi între promitent şi terţul beneficiar şi raporturi între stipulant şi terţul beneficiar.
Raporturile dintre stipulant şi promitent. Raporturile dintre părţile cuprinse în contractul
principal urmează toate regulile dreptului comun. De regulă, stipulaţia pentru altul este o clauză
într-un asemenea contract.
Între stipulant şi promitent efecte va produce şi clauza prin care se stipulează în favoarea
altuia. Astfel, dacă promitentul nu execută obligaţia faţă de terţul beneficiar, stipulantul va putea
opta între obligarea promitentului la executarea obligaţiei şi rezoluţiunea contractului în temeiul
art. 1549 C.civ.
În cazul în care contractul are un caracter sinalagmatic, stipulantul va putea opune excepţia
de neexecutare faţă de terţ, dacă promitentul ar cere stipulantului să-şi execute prestaţia sa. În
ipoteza în care în patrimoniul stipulantului s-ar produce un prejudiciu ca urmare a neexecutării
obligaţiei faţă de terţ, stipulantul va putea cere obligarea promitentului la plata daunelor-interese.
Stipulaţia poate fi revocată atâta timp cât acceptarea terţului beneficiar nu a ajuns la stipulant
sau promitent. Cu toate acestea, stipulaţia poate fi acceptată de terţul beneficiar şi după decesul
promitentului sau al stipulantului [art. 1286 alin. (2) C.civ.].
Potrivit art. 1287 alin. (1) C.civ.: „Stipulantul este singurul îndreptăţit să revoce stipulaţia,
creditorii sau moştenitorii săi neputând să o facă. Stipulantul nu poate însă revoca stipulaţia fără
acordul promitentului dacă acesta din urmă are interesul să o execute”.

1 Planiol-Ripert-Boulanger, citat în P.C. Vlachide, op. cit., vol. II, p. 89.

136 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Revocarea stipulaţiei produce efecte din momentul în care ajunge la promitent. Dacă nu a
fost desemnat un alt beneficiar, revocarea profită stipulantului sau moştenitorilor acestuia, fără a
agrava însă sarcina promitentului [art. 1287 alin. (2) C.civ.].
Raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar. Terţul beneficiar are posibilitatea de a
accepta sau nu stipulaţia făcută în favoarea sa. În cazul în care acceptă stipulaţia, între el (terţul
beneficiar) şi promitent se naşte un raport juridic obligaţional, în sensul că, terţul beneficiar are
calitatea de creditor, iar promitentul calitatea de debitor.
În situaţia în care terţul beneficiar nu acceptă stipulaţia, dreptul său se consideră că nu ar fi
existat niciodată [art. 1286 alin. (1) C.civ.].
Dreptul terţului beneficiar ia naştere direct în patrimoniul său, sub condiţie suspensivă, din
momentul încheierii contractului dintre stipulant şi promitent; de aici decurg următoarele
consecinţe:
- terţul beneficiar va fi la adăpost de pretenţiile moştenitorilor stipulantului şi de concursul
creditorilor stipulantului, deoarece se consideră că dreptul său nu a făcut parte din patrimoniul
stipulantului;
- în cazul în care terţul beneficiar a decedat înainte de a fi confirmat dreptul născut în favoa-
rea sa, acest drept făcând parte din patrimoniul său se va transmite către proprii săi succesori;
- terţul beneficiar are la îndemână o acţiune directă împotriva promitentului în vederea reali-
zării dreptului său, putând chiar să pretindă despăgubiri de la acesta, dacă prin neexecutarea
obligaţiei a fost prejudiciat.
În cazul acestui tip de contract, singurele apărări pe care promitentul le poate opune terţului
beneficiar sunt cele întemeiate pe contractul care cuprinde stipulaţia (art. 1288 C.civ.).
Prin efectul stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului execu-
tarea prestaţiei [art. 1284 alin. (2) C.civ.]. În acest sens, el are la dispoziţie acţiunea în justiţie
pentru a cere executarea, nefiind obligat să se adreseze stipulantului.
Terţul beneficiar nu poate cere rezoluţiunea contractului, în caz de neexecutare a obligaţiei
de către promitent întrucât nu este parte la contract şi nu poate profita (deci nu are interes) de pe
urma desfiinţări contractului.
Raporturile dintre stipulant şi terţul beneficiar. Stipulaţia nu creează raporturi
obligaţionale între stipulant şi terţul beneficiar.
Contractul în folosul unui terţ poate fi folosit de stipulant pentru plata unei datorii anterioare
faţă de terţul beneficiar sau poate constitui o donaţie indirectă, caz în care, stipulaţia trebuie să
îndeplinească toate condiţiile de fond pentru valabilitatea donaţiei, mai puţin forma autentică.
Precizăm că terţul trebuie să fie o persoană determinată sau cel puţin determinabilă la data
stipulaţiei.
II. Contractul colectiv de muncă
Noţiune. Din categoria excepţiilor reale sau veritabile, doctrina consideră ca ar face parte şi
contractul colectiv de muncă. Potrivit art. 229 alin. (1) C.muncii, „contractul colectiv de muncă
este convenţia încheiată în formă scrisă între angajator sau o organizaţie patronală, pe de o
parte şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin
care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizare, precum şi alte drepturi şi obligaţii
ce decurg din raporturile de muncă”.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 137
Specific acestui tip de contract şi motivul pentru care este considerat o excepţie, este faptul
că el produce efecte şi se aplică tuturor angajaţilor, cât şi faţă de salariaţii angajaţi ulterior
încheierii contractului.
III. Corelaţie între relativitatea efectelor contractului şi opozabilitatea contractului faţă
de terţi
Preliminarii. Principiul relativităţii efectelor contractului consacră ideea că, drepturile şi
obligaţiile izvorâte din contract operează în beneficiul sau în sarcina părţilor contractante.
Cuprinzând voinţa liber exprimată a părţilor, contractul li se înfăţişează acestora ca un act
juridic de care sunt legaţi, pe când terţilor care nu participă la încheierea lui, contractul li se
înfăţişează ca un fapt juridic.
Situaţia juridică, în sensul de realitate socială, izvorâtă din contract trebuie respectată de toţi,
sub acest aspect, discutându-se despre opozabilitatea contractului faţă de terţi.
D. Simulaţia
Simulaţia. Excepţie de la opozabilitatea faţă de terţi. Excepţia de la opozabilitatea
contractelor faţă de terţi reprezintă posibilitatea recunoscută unei terţe persoane de a respinge,
de a nu lua în considerare unele situaţii juridice izvorâte din anumite contracte. O astfel de
situaţie în măsură de a face inopozabil faţă de terţi un anumit contract este simulaţia.
Simulaţia1 este situaţia juridică ce se clădeşte pe două acte juridice (operaţii juridice în sens
de negotium juris), din care unul este aparent, dar mincinos, iar celălalt este ascuns, dar sincer şi
real.
Doctrina mai defineşte simulaţia şi ca „operaţia juridică constând în încheierea contractului
public, care nu reflectă voinţa reală a părţilor şi a contractului secret, singurul corespunzător
voinţei reale a acestora”2 sau ca „operaţia juridică în virtutea căreia printr-un act aparent
(ostensibil), dar mincinos (nereal), se creează o altă situaţie juridică decât cea stabilită printr-un
act ascuns, dar adevărat”3.
Cele două contracte4 se încheie între aceleaşi părţi, prin contractul ascuns, dar sincer,
urmărindu-se obţinerea unor efecte juridice, care fie modifică, fie anihilează efectele produse de
contractul aparent, dar mincinos.
Într-o decizie de speţă, Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat în sensul că „simulaţia,
indiferent că prin aceasta se urmăreşte să se facă a se crede în existenţa unui act care, în
realitate, nu există, sau să se ascundă natura actului real, printr-un act aparent, deghizat, ori să

1 În latină „simul” înseamnă: „în acelaşi timp, totodată, împreună”; „simulatio, -onis” înseamnă „prefă-

cătorie, artificiu, aparenţă, fals”.

2 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 91.
3 A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea Bucureşti, 1989, p. 329.
4 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 2735/1988, în R.R.D. nr. 9-12/1989, p. 142. Printr-o hotărâre

judecătorească rămasă definitivă prin nerecurare, s-a dispus rezoluţiunea unui contract de vânzare-cumpă-
rare autentic, iar părţile au fost repuse în situaţia anterioară, reţinându-se că dobânditorul imobilului nu şi-a
îndeplinit obligaţia de plată a preţului. Dacă hotărârea judecătorească respectivă rămasă definitivă nu a fost
desfiinţată prin folosirea căilor ordinare sau extraordinare prevăzute de lege, această hotărâre nu poate fi
considerată ca un act simulat, întrucât simulaţia priveşte şi se aplică numai raporturilor juridice contractuale
(convenţiilor), iar nu şi hotărârilor judecătoreşti.
138 Actul juridic ca izvor de obligaţii

se mascheze adevăratele condiţii ale actului real, sau persoanele care îl încheie, constituie un
acord între părţile contractante pentru a ascunde adevărata convenţie intervenită între ele”1.
Într-o exprimare concisă, este de reţinut că simulaţia presupune în toate cazurile intenţia de a
simula. Prin aceasta se deosebeşte de discordanţele ce apar doar spontan între voinţa declarată
şi cea reală dintr-un contract, situaţie în care se vor aplica regulile specifice interpretării
contractelor [art. 1266 alin. (1) C.civ.] şi nu cele privind simulaţia.
Aşadar, nu poate exista simulaţie în lipsa unui acord simulatoriu, adică în lipsa înţelegerii
părţilor de a realiza o simulaţie, acesta fiind elementul intern al operaţiunii juridice. Elementul
extern este reprezentat de actul public aparent. Aceste două elemente sunt esenţiale pentru
orice simulaţie şi la ele trebuie să se refere orice definiţie.
Este incontestabil că acordul simulatoriu are un caracter secret. Dar, de vreme ce noţiunea
de act secret primeşte înţelesuri contextuale diferite, neavând o întrebuinţare univocă, ea nu este
suficientă pentru definirea simulaţiei. Relevant în acest sens, este faptul că într-o simulaţie
absolută actul secret desemnează chiar acordul simulatoriu, pe când într-o simulaţie relativă, prin
act secret se înţelege uneori, actul real dintre părţi, alteori atât actul real, cât şi actul simulatoriu
şi se pune firesc întrebarea ce se înţelege prin act secret într-o definiţie a simulaţiei.
Din aceste considerente împărtăşim opinia potrivit căreia, pentru a evita orice echivoc,
trebuie considerat că, esenţiale şi definitorii pentru simulaţie, sunt acordul simulatoriu şi actul
aparent, actul secret, atunci când există fiind inclus sau însoţind acordul simulatoriu2.
Trebuie concluzionat astfel, deoarece dacă, prin esenţă simulaţia presupune întotdeauna
cele două acte menţionate, prin natura ei poate să se prezinte şi ca o operaţie juridică triunghiu-
lară, cum este cazul în care ia forma deghizării parţiale sau totale, situaţie în care cele trei
elemente componente sunt: actul real, ce produce efecte juridice între părţi, actul simulatoriu şi
actul public, ce produce efecte faţă de terţii de bună-credinţă. Specific acestei forme de simulaţie
este actul real, care împreună cu cel simulatoriu alcătuiesc partea secretă a simulaţiei. La rândul
său, actul simulatoriu face legătura între actul real şi cel aparent, între ceea ce părţile vor în
realitate şi ceea ce declară că vor.
Succesiunea şi condiţiile actelor care alcătuiesc simulaţia. Pornind de la dispoziţiile art.
1289 C.civ. potrivit cărora „Contractul secret produce efecte numai între părţi şi, dacă din natura
contractului ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu
universal”. Se deduce fără echivoc că, pentru existenţa simulaţiei, trebuie să fim în prezenţa unui
contract secret, dar sincer şi care să îndeplinească toate condiţiile de fond prevăzute de art.
1179 C.civ. pentru a putea fi considerat valabil încheiat.
În mod constant, doctrina şi jurisprudenţa folosesc pentru desemnarea acestui act termenul
de contraînscris, preluat din literatura juridică franceză (contre-lettre).
Contraînscrisul trebuie să îndeplinească, pentru a fi în prezenţa simulaţiei, două condiţii:
a) să aibă un caracter secret. Caracterul secret al contraînscrisului rezidă în ideea că, terţii
nu au cunoştinţă de existenţa şi conţinutul său. Acest caracter lipseşte atunci când în contractul
aparent (public) se fac referiri la existenţa contractului secret sau în situaţia în care contra-
înscrisul este supus unei forme de publicitate, care oferă terţilor posibilitatea de a lua cunoştinţă
despre existenţa sa (spre exemplu: intabularea);

1 C.S.J., Secția civilă, decizia nr. 2160/1992, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 124.
2 I. Albu, Consideraţii asupra simulaţiei, în Dreptul nr. 2-3/1990, p. 47 şi urm.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 139
b) să fi precedat sau să fie simultan cu contractul aparent1. Această condiţie, just interpretată
şi statuată, atât de doctrină, cât şi de practica judiciară, are în vedere faptul că „ceea ce este
esenţial îl constituie faptul că înţelegerea între părţi, deci convenţia în sens de operaţiune juridică
(negotium) să fie anterioară actului aparent sau concomitentă”2. Tot în acest sens, practica
instanţelor de judecată a stabilit că „o convenţie ulterioară ar fi o nouă convenţie în raport de
aceea ce rezultă din actul public, întrucât în legătură cu ea nu se pune problema simulaţiei”3.
Se poate aprecia că existenţa contraînscrisului se raportează la momentul formării acordului
de voinţă cu privire la actul secret, simulaţia existând şi atunci când înscrisul constatator al
actului secret este realizat ulterior actului aparent, dar înţelegerea dintre părţi, cu privire la
simulaţie, să fie contemporană cu actul aparent.
Atunci când se încheie întâi un contract aparent, iar ulterior unul secret, care anihilează sau
modifică efectele celui dintâi, ne aflăm în prezenţa a două contracte care exprimă voinţa reală a
contractanţilor, practic, modificându-se un contract prin intermediul altuia.
Pornind de la dispoziţiile art. 1289 C.civ. se poate deduce că simulaţia poate fi licită, atunci
când prin aceasta nu se urmăreşte ocolirea dispoziţiilor legale imperative de ordine publică şi
ilicită, când se urmăreşte acest scop.
Această disjungere prezintă importanţă, deoarece în cazul unei simulaţii licite, proba cu
martori în dovedirea actului juridic ascuns, pentru a se înlătura efectele actului aparent, prezintă
utilitate atunci când forma scrisă a actului real – a contraînscrisului este pretinsă de lege numai
pentru dovedirea lui. În atare situaţie, actul secret, deşi consimţit numai verbal, dovedit cu
martori, capătă deplină eficienţă juridică şi înlocuieşte actul aparent redactat în scris.
Când, însă, forma scrisă ori cea autentică este pretinsă de lege pentru însăşi existenţa
actului real – adică a contraînscrisului – acesta nu va putea fi dovedit cu martori. Cu alte cuvinte,
pentru ca un contraînscris să-şi poată produce efectele, trebuie să fie valabil în el însuşi, ca şi
când nu ar fi ascuns, ci public.
În cazul unei simulaţii ilicite, deci a unei simulaţii făcute în scopul de a ocoli dispoziţiile legale,
imperative, de ordine publică, proba cu martori şi cu prezumţii este admisibilă.
Formele simulaţiei. În funcţie de modul de realizare al contractului aparent şi de raporturile
în care acesta se află cu contractul secret, simulaţia îmbracă trei forme: fictivitatea, deghizarea
sau interpunerea de persoane.

1 Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1325/1979, în C.D. ale Tribunalului Suprem pe anul 1979,

p. 269. Pentru existenţa simulaţiei, este suficient ca actul secret să fi precedat actul aparent ori să fi fost
simultan cu el, chiar dacă înscrisul în care s-a consemnat actul secret a fost redactat ulterior săvârşirii
actului aparent. Esenţial este faptul că înţelegerea între părţi, deci convenţia în sens de operaţiune juridică
(negotium), să fie anterioară actului aparent sau concomitentă. Din economia dispoziţiilor cuprinse în
art. 1175 C.civ. rezultă că simulaţia presupune existenţa unui act juridic secret care înlătură sau modifică un
act aparent. Întrucât acest act secret se încheie, de regulă, în formă scrisă, el a fost denumit contraînscris.
Sensul acestei noţiuni (contraînscris) desemnează simulaţia, adică simultaneitatea intelectuală a celor
două acte juridice, primul ostensibil (văzut ca act real), iar al doilea, ascuns (secret), dar anihilant sau
modificator, care cuprinde recunoaşterea simulaţiei totale sau parţiale a primului act. Simulaţia nu poate fi
dovedită între părţile contractante decât printr-un contraînscris, care ar anihila sau modifica actul aparent ce
se pretinde a fi simulat. Această regulă atât de riguroasă nu suferă excepţie decât în cazul în care actul s-a
făcut prin fraudă, dol sau violenţă ori când părţile au un început de dovadă scrisă, situaţie în care sunt
admisibile şi proba testimonială şi aceea cu prezumţii (art. 1191 C.civ. din 1864).
2 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 1325/1979, în Cr. Turianu, C. Turianu, op. cit., p. 26.
3 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 311/1978, în Cr. Turianu, C. Turianu, op. cit., p. 27.
140 Actul juridic ca izvor de obligaţii

a) fictivitatea (simulaţia totală). În acest caz, actul aparent este lipsit de orice conţinut juridic
real, el fiind anihilat total de prevederile actului secret. Părţile convin să considere practic ca
inexistent contractul aparent, ele dorind doar să creeze aparenţa operaţiunii juridice; colorem
habet substantia vero nullum (culoare există, dar substanţa este nulă). Spre exemplu, vânzarea
fictivă cu scopul de a sustrage bunurile de la urmărirea pornită de creditori;
b) deghizarea. În această situaţie, părţile încheie un anumit contract, dar urmărind să-l ţină
secret faţă de terţi, total sau parţial, îl ascund, îl deghizează într-un alt contract. Deghizarea este
de două feluri:
- deghizarea totală este atunci când părţile prin actul public urmăresc să ascundă însăşi
natura actului secret; de exemplu, actul aparent exprimă o vânzare, dar, în realitate, este o dona-
ţie – colorem habet substantia vero alteram (culoare are, dar alta este adevărata substanţă);
- deghizarea parţială există atunci când părţile, prin intermediul actului aparent, urmăresc să
ascundă numai anumite elemente ale actului secret; de exemplu, un preţ în loc de altul;
c) interpunerea de persoane. Este situaţia în care părţile, care încheie actul aparent, prevăd
în actul secret, că adevăratul beneficiar este o altă persoană decât cea care apare în actul
public. În acest fel, părţile urmăresc în mod conştient, ca adevăratul beneficiar al contractului să
fie un terţ, căruia cu ajutorul acestei operaţii juridice urmăresc să-i asigure anonimatul. Exemplu
clasic este donaţia prin interpunere de persoane cu scopul de a gratifica o persoană incapabilă
de a primi.
Scopurile simulaţiei. Prin însăşi natura sa, scopul general şi abstract al oricărei simulaţii
este acela al ascunderii de către părţi a cuprinsului ori existenţei acordului de voinţă real faţă de
terţi. Ca operaţie juridică, simulaţia urmăreşte întotdeauna să dea impresia creării unei situaţii
juridice diferite de cea reală, care poate avea ca scop concret:
- sustragerea anumitor bunuri de la urmărirea pornită de creditori, în cazul vânzării fictive;
-evitarea raportului donaţiei şi eventuala reducţiune a acesteia, în cazul unei donaţii
deghizate într-un contract de vânzare-cumpărare;
- fraudarea fiscului prin întocmirea unui contract aparent care atestă un preţ mai mic decât
cel cuprins în contractul secret;
- gratificarea unei persoane incapabile de a primi, în situaţia donaţiei prin interpunere de
persoane etc.
Menţionăm că obiectul simulaţiei sunt acte juridice (unilaterale, bilaterale) patrimoniale, nu şi
cele nepatrimoniale.
Efectele simulaţiei. Pornind de la dispoziţiile art. 1289 C.civ. se poate observa că simulaţia
produce efecte numai între părţile contractante şi succesorii lor universali sau cu titlu universal.
Sancţiunea specifică a simulaţiei este, în principiu, inopozabilitatea faţă de terţi a contractului
secret şi a situaţiei juridice create de acesta. Efectele simulaţiei trebuie analizate pe mai multe
planuri: în raporturile dintre părţile contractante, în raporturile dintre părţile contractante şi terţi,
precum şi în raporturile dintre terţi.
1) Efectele simulaţiei în raporturile dintre părţile contractante. În dreptul nostru, voinţa internă
(reală) este precumpănitoare în raport cu cea externă (socială), deci în raporturile dintre părţi,
numai contractul secret este producător de efecte, deoarece acesta exprimă voinţa internă
(reală) a contractanţilor. Pentru a produce efecte, contractul secret (contraînscrisul) „trebuie să
fie valabil în el însuşi ca şi când nu ar fi fost ascuns, ci public”1 (deci, trebuie să îndeplinească

1 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 1063/1970, în Repertoriu II, p. 121.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 141
toate condiţiile de fond pentru valabilitate, cu excepţia condiţiei de formă). În privinţa avânzilor-
cauză ai părţilor, putem spune că dispoziţia cuprinsă în art. 1289 C.civ. consacră, în cazul simu-
laţiei, opozabilitatea actului secret, numai între părţile contractante, iar dacă din natura contrac-
tului ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul şi între succesorii lor universali, adică între
avânzii-cauză universali sau cu titlu universal (deoarece, prin efectul transmisiunii unei fracţiuni
sau a totalităţii patrimoniului, ei se substituie în toate drepturile şi obligaţiile autorului în afara
celor rezultând din contractele încheiate intuitu personae), astfel că, le sunt opozabile, excepţiile
ce puteau fi ridicate faţă de autor, pe care aceştia îl reprezintă. Cu toate acestea, dacă nu sunt
îndeplinite condiţiile esenţiale de fond prevăzute de art. 1179 C.civ. pentru încheierea valabilă a
unui contract, actul secret nu poate produce efecte nici între părţile contractante (art. 1289
C.civ.). Actul secret încheiat în cazul convenţiei simulatorii, nu poate avea niciun efect în contra
altor persoane, adică împotriva avânzilor-cauză cu titlu particular, deoarece aceştia fiind
dobânditorii unui drept sau a unui bun determinat, nu reprezintă pe transmiţător şi deci, nu pot fi
asimilaţi cu el ca parte în contractul de simulaţie, care să le fie astfel, opozabil”1. Succesorii
universali şi cei cu titlu universal vor avea, totuşi, calitatea de terţi şi, deci, contractul secret nu le
va fi opozabil, în situaţia în care prin acest contract, autorul lor a dorit să le fraudeze interesele;
2) Efectele simulaţiei faţă de terţi. Potrivit art. 1289 alin. (1) C.civ. „contractul secret produce
efecte numai între părţi (...)”. Terţilor, persoane străine de contract, le va fi inopozabil contractul
secret, cu toate că acesta ar corespunde realităţii, prin aceasta apărându-se buna lor credinţă şi
încrederea pe care au avut-o în contractul public (aparent). Acest aspect este reliefat şi prin
dispoziţiile art. 1290 alin. (1) C.civ. care stabilesc: „Contractul secret nu poate fi invocat de părţi,
de către succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi nici de către creditorii
înstrăinătorului aparent împotriva terţilor care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul
public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent”. Mai mult decât atât, atunci când le sunt
vătămate drepturile, terţii pot invoca împotriva părţilor existenţa contractului secret
[art. 1290 alin. (2) C.civ.]. În acord cu doctrina, practica judiciară a stabilit că „sancţiunea
neopozabilităţii actului secret faţă de terţi se explică prin aceea că ei l-au ignorat, cunoscând
numai actul aparent. Atunci, însă, când terţii au cunoscut actul secret, nu mai subzistă această
raţiune şi, deci, urmează a se decide că actul secret le este opozabil”2. Terţii, vor putea să
renunţe la inopozabilitatea contractului secret, având posibilitatea de a-l invoca în beneficiul lor,
cu condiţia să fie de bună-credinţă3;
3) Efectele simulaţiei în raporturile dintre terţi. Există situaţii când, datorită dreptului de
opţiune al terţilor, apar conflicte de interese între mai mulţi terţi. Astfel, în cazul unei vânzări
fictive, cumpărătorul prevalându-se de contractul aparent, grevează imobilul cu ipotecă; conflictul
de interese apare între creditorii vânzătorului, care au interesul să invoce actul secret, şi creditorii
cumpărătorului, care sunt interesaţi să invoce contractul aparent. În mod just, doctrina şi jurispru-
denţa au stabilit că vor avea câştig de cauză acei creditori care invocă contractul public cu
condiţia să fi fost de bună-credinţă la momentul constituirii drepturilor lor. Explicaţia ar fi aceea că
aceşti creditori nu au avut posibilitatea să ia la cunoştinţă despre existenţa contractului secret.

1 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 1139/1972, în Repertoriu II, p. 120.
2 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 1361/1970, citată în S. Zilberstein şi colectiv, Îndreptar interdisciplinar de practică judiciară, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 131.
3 În acest sens C.S.J., Secția civilă, decizia nr. 1832/1992, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 24.
142 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Acţiunea în simulaţie. Acţiunea în simulaţie este acţiunea prin intermediul căreia se urmă-
reşte stabilirea în instanţă „a actului secret, real şi inexistenţa actului public, aparent”. Contractul
secret va deveni eficient numai dacă îndeplineşte condiţiile pentru a fi valabil el însuşi.
Acţiunea în simulaţie este o acţiune imprescriptibilă, jurisprudenţa stabilind că „această
soluţie este în concordanţă cu principiul potrivit căruia aparenţa de drept poate fi înlăturată
oricând, actul juridic simulat nefiind susceptibil de consolidare, prin trecerea timpului”.
Orice persoană interesată să invoce în favoarea sa contractul secret, poate exercita acţiunea
în simulaţie. Acţiunea în simulaţie are caracterul unei acţiuni în constatare şi ea poate fi
exercitată oricând pe cale principală sau de excepţie.
Dovedirea (proba) simulaţiei. Dovedirea simulaţiei se face în mod diferit, după cum actul
secret este invocat de una din părţile contractante, succesorii lor universali sau cu titlu universal,
sau de către un terţ.
Între părţi simulaţia nu poate fi dovedită „decât printr-un contraînscris care ar modifica actul
aparent ce se pretinde a fi simulat”. Aceasta este regula şi ea se aplică şi în privinţa succesorilor
universali ori cu titlu universal ai părţilor (deoarece sunt consideraţi a se substitui în drepturile şi
obligaţiile autorilor lor) cu excepţia cazului în care le-au fost fraudate interesele, situaţie în care ei
devin terţi propriu-zişi.
De la regula dovedirii prin contraînscris a actului secret sunt consacrat unele excepţii consi-
derând admisibile proba testimonială, prezumţiile şi orice alt mijloc de probă în următoarele
cazuri:
- „(...) când există un început de dovadă scrisă; când producerea dovezii este imposibilă;
când actul a fost întocmit prin fraudă, dol, ori violenţă”;
- în cazul unei simulaţii ilicite, deci a unei simulaţii făcute cu scopul de a ocoli dispoziţii legale
imperative, de ordine publică, părţile pot folosi orice mijloc de probă;
- când există o imposibilitate moralăpentru întocmirea unui înscris;
- când „s-a urmărit neutralizarea efectelor actului aparent, simulaţia care presupune doar
existenţa unui acord simulatoriu, fără a mai fi necesară întocmirea unui înscris secret în care să
se materializeze înţelegerea ocultă a părţilor, instanţele nu pot pretinde părţii să facă dovada
înscrisului secret”.
Terţii şi creditorii pot face dovada simulaţiei, prin orice mijloc de probă (art. 1292 C.civ.),
întrucât faţă de ei simulaţia este considerată un simplu fapt juridic, ei trebuind să fie, însă de
bună-credinţă (în acest sens, jurisprudenţa a statuat că „atunci însă când terţii au cunoscut actul
secret nu mai subzistă această raţiune şi, deci, urmează a se decide ca actul secret le este
opozabil”).

§3. Efectele speciale şi regulile specifice contractelor sinalagmatice

3.1. Preliminarii
Reciprocitate. Contractul sinalagmatic naşte obligaţii reciproce şi conexe pentru toate
părţile.
Reciprocitatea şi conexitatea obligaţiilor ce nasc dintr-un contract sinalagmatic determină
următoarele reguli specifice:
a) excepţia neîndeplinirii contractului;
b) rezoluţia pentru neexecutare;
c) riscurile contractuale.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 143
Excepţia neîndeplinirii contractului şi rezoluţia pentru neexecutare se discută pe planul culpei
părţilor în legătură cu executarea contractului, iar problema riscului contractual se discută în
legătură cu imposibilitatea executării contractului, datorată unor cauze neimputabile părţilor.
Dintr-un alt punct de vedere, se impune precizarea că toate regulile specifice contractelor
sinalagmatice se discută pe planul executării acestora, spre deosebire de sancţiunea nulităţii,
care intervine pentru cauze legate de formarea contractelor.
3.2. Reguli specifice contractelor sinalagmatice
A. Excepţia neîndeplinirii contractului

Noţiune. O parte poate refuza îndeplinirea obligaţiei pe care şi-a asumat-o, dacă partea care
pretinde executarea acestei obligaţii nu şi-a executat-o pe a sa ori nu se oferă să i-o execute.
Altfel spus, pârâtul poate refuza executarea obligaţiei cerute de reclamant, dacă acesta din
urmă nu şi-a executat pe a sa ori nu se oferă să şi-o execute. Procedând astfel, pârâtul opune
reclamantului excepţia neîndeplinirii contractului (exceptio non adimpleti contractus).
Prin invocarea acestei excepţii, partea care o invocă obţine, fără intervenţia instanţei, o
suspendare a executării propriei obligaţii, până la momentul în care cealaltă parte îşi va îndeplinii
propriile obligaţii. Imediat ce această parte îşi va execută obligaţia sa, efectul suspensiv al
excepţiei de neexecutare va înceta1.
Spre deosebire de Codul civil din 1864, actualul Cod civil, prin dispoziţiile art. 1556, consacră în
mod expres excepţia de neexecutare: „(1) Atunci când obligaţiile născute dintr-un contract sinalag-
matic sunt exigibile, iar una dintre părţi nu execută sau nu oferă executarea obligaţiei, cealaltă parte
poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligaţii, afară de cazul în care
din lege, din voinţa părţilor sau din uzanţe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai
întâi. (2) Executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinând seama de mica
însemnătate a prestaţiei neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credinţe”.
Fundament. Fundamentul excepţiei neîndeplinirii contractului reşade în „voinţa prezumată a
părţilor, care s-au angajat într-un raport contractual sinalagmatic numai în considerarea faptului
că obligaţiile reciproce vor fi executate concomitent, deoarece nu s-a stabilit un termen
contractual pentru executare”2.
Majoritatea autorilor găsesc fundamentul excepţiei de neexecutare în reciprocitatea şi inter-
dependenţa obligaţiilor născute din contractele sinalagmatice, cu alte cuvinte în ideea de cauză.
Potrivit acestei concepţii, neexecutarea obligaţiilor de către una din părţile contractante,
permite celeilalte părţi să refuze executarea propriilor obligaţii, deoarece sunt lipsite de cauză.
Încă de la început trebuie observat că admiterea unui asemenea punct de vedere ar duce la
concluzia că, practic, cauza nu ar constitui numai un element de validitate al convenţiei ci şi o
condiţie de menţinere a acesteia, pe parcursul executării contractului.
Pe de altă parte, fundamentarea excepţiei de neexecutare pe ideea de cauză ar restrânge
domeniul de aplicare a acestuia numai la contractele sinalagmatice, deşi în realitate aceasta ar
putea să fie invocată şi în cadrul altor contracte.

1 I. Adam, Drept civil. Obligațiile. Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 362.
2 T.R. Popescu, op. cit., p. 266-267.
144 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Sub acest aspect, în literatura de specialitate, s-a susţinut că excepţia de neexecutare poate
fi invocată de oricare dintre părţi şi după desfiinţarea contractelor sinalagmatice care au fost
executate, ca urmare a nulităţii sau rezoluţiunii.
Aşadar, după desfiinţarea contractului din cauzele menţionate mai sus, o parte poate să
refuze restituirea prestaţiei primite, atâta timp cât cealaltă parte nu-i restituie prestaţiile pe care
le-a efectuat.
S-a ajuns astfel, la concluzia că fundamentul real al excepţiei de neexecutare este principiul
bunei-credinţe şi echităţii, în baza cărora niciuna dintre părţi nu poate solicita celeilalte părţi
executarea angajamentelor sale, fără a oferi şi ea ceea ce datorează.
Această excepţie reprezintă, în ultimă instanţă, un mijloc indirect pentru a determina o parte
să- şi execute obligaţia în natură.
Condiţiile invocării excepţiei de neexecutare. Invocarea excepţiei de neexecutare implică
îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi raport juridic. Este, deci,
necesar pentru invocarea excepţiei ca obligaţiile părţilor să-şi aibă izvorul în acelaşi raport juridic.
În practica judiciară franceză s-a decis că un mecanic auto care, în virtutea unei convenţii, a
efectuat, în mod succesiv, anumite reparaţii, costul acestor reparaţii nefiindu-i achitat, iar maşina
i-a fost readusă în vederea unei reparaţii suplimentare, va putea invoca excepţia de
neexecutare, refuzând restituirea autoturismului, cât timp costul ultimei reparaţii nu i-a fost
achitat, dar nu va putea, prin invocarea excepţiei, refuza restituirea, pe motiv că nu i-au fost
achitate costurile reparaţiilor precedente. Este posibil ca excepţia de neexecutare să fie aplica-
bilă şi în situaţia în care obligaţiile părţilor, deşi se nasc din contracte diferite, să fie, prin voinţa
părţilor, reciproce şi interdependente, după cum este posibil ca obligaţii născute din acelaşi
contract să nu permită invocarea excepţiei. Sub acest aspect, tot în practica judiciară franceză,
s-a decis că este justificat refuzul restituirii unui autocar de un mecanic auto, pe motiv de neplată
a costurilor unor reparaţii anterioare, când există un acord general privitor la repararea parcului
auto al unui client, dar şi că nu poate fi refuzată plata facturii pentru consumul de gaz, pe motiv
că ar funcţiona defectuos contorul de gaz, iar sarcina întreţinerii ar reveni furnizoarei de gaze în
temeiul aceluiaşi contract;
b) să existe o neexecutare din partea celui împotriva căruia se invocă excepţia de
neexecutare. Referitor la această condiţie, trebuie arătat că, partea care invocă excepţia nu este
ţinută să dovedească că neexecutarea se datorează culpei debitorului, fiind suficient să dove-
dească o neexecutare, ceea ce înseamnă că debitorul trebuie să probeze că neexecutarea se
datorează unui caz exonerator de răspundere civilă.
Excepţia poate fi invocată nu numai în cazul unei neexecutări totale a obligaţiilor contrac-
tuale, ci şi în cazul unei neexecutări parţiale, deoarece o executare parţială nu reprezintă execu-
tarea obligaţiei, ci este în realitate tot o neexecutare, situaţie ce se desprinde şi din dispoziţiile
art. 1101 C.civ. din 1864, care consacră principiul indivizibilităţii plăţii. Potrivit acestui articol,
creditorul nu putea fi silit să primească o parte din datorie, chiar în ipoteza unei datorii indivizibile.
Tot astfel, art. 1516 actualul C.civ. prevede: „Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală,
exactă şi la timp a obligaţiei”.
Unii autori au afirmat că neexecutarea parţială poate justifica numai o neexecutare tot
parţială din partea celui ce invocă excepţia, situaţie impusă de principiul bunei-credinţe, în
temeiul căruia replica nu trebuie să fie disproporţionată în raport cu acţiunea de bază, după cum,
şi în dreptul penal, legitima apărare trebuie să fie proporţională cu atacul.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 145
Dar prestaţia neexecutată, chiar parţial, nu trebuie să fie de mică însemnătate, ci importantă
ori esenţială. În ipoteza unei neexecutări de mică însemnătate este incident alin. (2) al art. 1556
C.civ., care sancţionează atitudinea părţii ca fiind contrară bunei-credinţe.
Prin urmare, dacă prestaţia neexecutată nu este importantă, partea e obligată să-şi execute
prestaţia sa; poate cere, însă, executarea silită a celeilalte părţi, dar fără a putea pretinde rezolu-
ţiunea contractului pentru neexecutare.
c) partea împotriva căreia se invocă excepţia să nu beneficieze de un termen pentru execu-
tarea propriilor obligaţii. Evident că, dacă părţile au convenit asupra unui termen de executare a
uneia dintre obligaţiile reciproce, acestea renunţă astfel la simultaneitatea de executare a obliga-
ţiilor şi, în consecinţă, nu mai există temei pentru invocarea excepţiei de neexecutare. Aşa cum
s-a afirmat în doctrină, apreciem şi noi că ceea ce este esenţial, nu este simultaneitatea în
executarea obligaţiilor reciproce, ci ca partea împotriva căreia se invocă excepţia să nu fi benefi-
ciat de un termen pentru executarea propriilor obligaţii, astfel ca obligaţia sa să devină exigibilă
la o dată ulterioară celei de care era ţinut cel ce invocă excepţia;
d) neexecutarea sa nu se datoreze faptei înseşi a celui ce invocă excepţia, faptă ce l-a
împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia. Astfel, dacă cel care invocă excepţia de neexecu-
tare a contractului a împiedicat-o pe cealaltă parte să-şi execute obligaţia, acesta săvârşeşte un
abuz de drept a cărui sancţiune ar putea fi refuzul ocrotirii dreptului care s-a născut din contractul
respectiv.
Efecte invocării excepţiei de neexecutare. În ceea ce priveşte efectele excepţiei de
neexecutare între părţile contractuale, este de remarcat că aceasta reprezintă un mijloc de
apărare care duce la respingerea acţiunii partenerului contractual. Practic, cel ce invocă excepţia
recunoaşte creanţa celuilalt contractant însă, îşi suspendă exigibilitatea propriei obligaţii până la
data când partenerul contractual va executa obligaţiile ce-i revin din contract.
Pentru cel ce invocă excepţia de neexecutare, efectele acesteia sunt compatibile cu cele ale
stipulării unui termen suspensiv, termen ce se va realiza în momentul executării obligaţiei
reciproce.
Un alt efect al invocării excepţiei este acela de a se exercita presiuni asupra partenerului
contractual pentru executarea angajamentelor.
De asemenea, excepţia îndeplineşte şi o funcţie de garanţie, asemănătoare cu cea
îndeplinită de dreptul de retenţie.
Excepţia poate fi invocată şi faţă de terţi, atunci când aceştia şi-ar întemeia pretenţiile pe
contractul în care nu au fost executate de partenerul contractual prestaţiile la care s-a obligat.
Acesta este cazul creditorilor partenerului contractual dacă ar încerca pe calea acţiunii oblice să
exercite drepturile debitorului lor. Tot astfel, excepţia de neexecutare s-ar putea invoca şi faţă de
creditorii chirografari care ar urmări, în virtutea dreptului lor de gaj general, un bun ce s-ar afla pe
un temei contractual în mâinile celui ce invocă excepţia.

B. Rezoluţia pentru neexecutare

I. Noţiune. Caracteristici. Domeniu de aplicare

146 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Reglementare juridică. Actualul Cod civil, sub influenţa Codului civil francez, dar şi a celui
din Provincia Quebec, reglementează instituţia rezoluţiunii pe parcursul a şase articole şi anume
art. 1549-1554, cuprinse în cadrul cărţii a V-a, Titlul V, Capitolul II, Secţiunea a 5-a.
Aşa cum am arătat deja, în actualul Cod civil este reglementat expres dreptul creditorului de
a cere rezoluţiunea contractului pentru cauză de neexecutare a obligaţiilor de către debitor, în
situaţia în care nu a cerut executarea silită a obligaţiilor contractuale, aspect care rezultă din
cuprinsul art. 1549 alin. (1) C.civ.: „Dacă nu cere executarea silită a obligațiilor contractuale,
creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum şi la daune-
interese, dacă i se cuvin”. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol: „Rezoluţiunea poate avea loc
pentru o parte a contractului, numai atunci când executarea sa este divizibilă. De asemenea, în
cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre părţi a obligaţiei nu atrage
rezoluţiunea contractului faţă de celelalte părţi, cu excepţia cazului în care prestaţia neexecutată
trebuia, după circumstanţe să fie considerată esenţială”.
Din analiza art. 1516 C.civ., în raport cu art. 1549 alin. (1) C.civ., rezultă dreptul de opţiune
pe care îl are creditorul unei obligaţii neexecutate, în sensul că poate la alegerea sa, să ceară
executarea silită a obligaţiei, să obţină rezoluţiunea contractului sau să folosească orice alt mijloc
prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.
Definiţie. În cazul în care o parte a contractului sinalagmatic nu-şi execută obligaţia ce şi-a
asumat-o, cealaltă parte poate, fie să opună excepţia neexecutării contractului, fie să ceară
desfiinţarea contractului (rezoluţia pentru neexecutare).
Rezoluţiunea este, aşadar, o cale de desfiinţare, cu efect retroactiv a contractelor sinalag-
matice ca urmare a neexecutării uneia din obligaţiile care-şi servesc reciproc de cauză.
Doctrina a mai definit rezoluţiunea ca „o sancţiune care constă în desfiinţarea cu efect retro-
activ a contractului sinalagmatic cu execuţie instantanee, la cererea unei părţi pentru neexecu-
tarea culpabilă de către debitor a obligaţiei sale”1.
Caracteristici. Rezoluţiunea, ca şi excepţia de neexecutare, este o instituţie prin care se
sancţionează neexecutarea obligaţiilor asumate prin contract. Ea prezintă următoarele
caracteristici:
a) în ceea ce priveşte domeniul de aplicare, rezoluţiunea se întâlneşte exclusiv la contractele
sinalagmatice, cu executare dintr-odată (uno ictu);
b) rezoluţiunea unui contract intervine numai în cazul în care neexecutarea obligaţiilor
contractuale se datorează culpei debitorului2;
c) rezoluţiunea duce la desfiinţarea contractului cu restituirea prestaţiilor şi punerea părţilor în
situaţia anterioară încheierii acestuia;
d) rezoluţiunea operează în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, al declaraţiei unilaterale de
rezoluţiune sau al pactelor comisorii;
e) are un caracter facultativ deoarece, creditorul poate solicita executarea silită a obligaţiei
sau desfiinţarea contractului (rezoluţiunea).

1 Cu privire la rezoluţiune, a se vedea: T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 138-141; D. Cosma, op. cit.,

p. 429-439; C. Stătescu, op. cit., p. 99-102.

2 Art. 1548 C.civ.: „Culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al

neexecutării”.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 147
Justificare. Domeniu de aplicare. În contractele sinalagmatice, datorită reciprocităţii şi
conexităţii obligaţiilor ce se nasc din aceste contracte, obligaţia unei părţi constituie cauza
juridică a obligaţiei celeilalte părţi.
Partea în privinţa căreia nu s-a executat prestaţia, are alegere să ceară fie executarea silită a
obligaţiilor, când aceasta este posibil1, fie să ceară rezoluţiunea contractului cu daune-interese,
dacă i se cuvin. Creditorul nu are dreptul sa ceară rezoluţiunea contractului atunci când
neexecutarea este de mică însemnătate2. El are totuşi dreptul la o reducere proporţională a
prestaţiei sale, dacă aceasta este posibilă, iar în situaţia în care nu este posibilă o reducere a
prestaţiilor sale, creditorul poate să ceară daune-interese.
Altfel spus, pentru a invoca rezoluţiunea, creditorul trebuie să fie în prezenţa unei neexe-
cutări semnificative din partea debitorului. Aşa cum s-a statuat în doctrină, aceasta este o
condiţie esenţială de fond pentru invocarea rezoluţiunii3.
De altfel, în actuala reglementare a Codului civil, condiţia în discuţie rezultă expres din
cuprinsul dispoziţiilor art. 1551 alin. (1) teza I, care duc la concluzia că neexecutarea trebuie să
fie determinantă pentru creditor, adică să-l lipsească pe acesta de rezultatul urmărit prin
încheierea contractului.
Acelaşi lucru rezultă şi din alin. (2) al art. 1549 C.civ., referitor la rezoluţiunea contractului
plurilateral care stipulează că „neîndeplinirea de către una dintre părţi a obligaţiei nu atrage
rezoluţiunea contractului faţă de celelalte părţi, cu excepţia cazului în care prestaţia neexecutată
trebuia, după circumstanţe, să fie considerată esenţială”.
Faptul că neexecutarea trebuie să fie semnificativă, în sensul că aceasta trebuie să afecteze
interesul pe care l-a urmărit creditorul la încheierea contractului este necesar a fi analizată de la
caz la caz, neavând relevanţă dacă neexecutarea este totală sau parţială.
În cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere chiar dacă
executarea este de mică însemnătate, dar are caracter repetat4.
Precizarea fundamentului şi a naturii juridice a rezoluţiunii conduce la concluzia că această
sancţiune se aplică numai cu privire la contractele sinalagmatice, cu executare dintr-odată (uno
ictu), indiferent că sunt cu titlu oneros sau gratuit. Rezoluţiunea nu se aplică însă în cazul

1 În practică s-a decis, cu privire la contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, că, la

cererea celui întreţinut, obligaţia de întreţinere se transformă într-o sumă de bani de valoare egală cu
întreţinerea şi plătibilă la termene stabilite de părţi. De asemenea, dacă cel întreţinut este silit, prin compor-
tarea celui care întreţine, să schimbe domiciliul întreţinătorului, unde trebuie prestată întreţinerea, atunci, în
lipsă de altă convenţie, la cererea celui întreţinut obligaţia de „a face” se execută prin echivalent (Trib.
Suprem, colegiu civil, decizia nr. 78/1995, în C.D. 1995, vol. I, p. 83-85; Trib. Suprem, colegiu civil, decizia
nr. 1115/1962, în C.D. 1962, p. 105-107.)
2 A se vedea art. 1551 alin. (1) C.civ.: „Creditorul nu are dreptul la rezoluţiune atunci când

neexecutarea este de mică însemnătate”.

3 Potrivit art. 25 din Convenţia de la Viena privind vânzarea internaţională de mărfuri din 1980 (CVIM)

„o contravenţie la contract săvârşită de una din părţi este esenţială când ea cauzează celeilalte părţi un
prejudiciu prin care o privează, în mod substanţial, de ceea ce aceasta era, în drept, să aştepte de la
contract, în afară de cazul în care partea în culpă nu a prevăzut un astfel de rezultat, iar o persoană rezo-
nabilă, cu aceeaşi pregătire şi aflată în aceeaşi situaţie, nu l-ar fi prevăzut nici ea”. Termenul de „contra-
venţie” trebuie înţeles în sensul de „neexecutare”.
4 Art. 1551 alin. (1) teza a II-a C.civ.: „În cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are

dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat. Orice
stipulaţie contrară este considerată nescrisă”.
148 Actul juridic ca izvor de obligaţii

contractelor sinalagmatice imperfecte, adică acele contracte concepute iniţial drept contracte
unilaterale, dar pe parcursul existenţei cărora se naşte o obligaţie şi în sarcina creditorului faţă
de debitorul contractual.
Rezoluţiunea nu se aplică, în general, nici contractelor sinalagmatice aleatorii. Astfel, neplata
ratelor rentei viagere de către debirentier nu dă dreptul credirentierului să ceară desfacerea con-
tractului prin rezoluţiune, ci poate cere numai executarea silită (art. 2250 C.civ.). Rezoluţiunea va
fi admisă, prin excepţie, într-un singur caz prevăzut de art. 2251 C.civ., şi anume dacă debiren-
tierul nu constituie garanţiile stipulate pentru asigurarea executării obligaţiei sale, ori le
diminuează.
De asemenea, rezoluţiunea nu se poate aplica nici contractului de joc şi prinsoare, acestea
fiind contracte aleatorii, art. 2264 alin. (1) C.civ. fiind cât se poate de explicit în acest sens:
„Pentru plata unei datorii născute dintr-un contract de joc sau de pariu nu există drept la acţiune”.
Prin urmare, creditorul neavând nicio acţiune pentru realizarea creanţei sale, nu poate recurge
nici la o acţiune în rezoluţiune1.
Tot astfel, în cazul contractelor de întreţinere, potrivit art. 2263 C.civ., prin excepţie de la
dispoziţiile art. 1552 C.civ., care reglementează rezoluţiunea unilaterală, atunci când debitorul
face imposibilă executarea contractului în condiţii conforme bunelor-moravuri sau nu îşi execută
în mod culpabil obligaţia de întreţinere, „rezoluţiunea nu poate fi pronunţată decât de instanţă.
Ca o aplicaţie a rezoluţiunii în cazul contractelor de vânzare-cumpărare cu clauză de
întreţinere, în practica s-a statuat, că se poate cere de către creditor rezoluţiunea obligaţiei în
dezdăunări echivalente, care capătă caracterul unei prestaţii periodice, dar numai dacă instanţa
constată că debitorul are vreo culpă în executarea contractului.
Tot astfel, s-a stabilit că, dacă, datorită relei-credinţe a unei părţi, executarea în natură nu
este posibilă, instanţa este îndreptăţită să stabilească executarea obligaţiei prin echivalent,
înlocuind obligaţia de a presta întreţinerea în natură cu obligaţia de a plăti o sumă de bani egală
cu valoarea întreţinerii.
II. Clasificare
Forme. Actualul Cod civil reglementând, prin intermediul dispoziţiilor art. 1550, modul de
operare al rezoluţiunii realizează în acelaşi timp, în mod indirect şi o clasificare a acesteia în
rezoluţiune judiciară şi rezoluţiune convenţională. Alături de aceste două tipuri de rezoluţiune mai
putem vorbi şi de o rezoluţiune de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, care rezultă
expres din cuprinsul dispoziţiilor art. 1725-1726 C.civ.
În concluzie, după modul de operare se poate distinge între rezoluţiunea judiciară, care se
dispune la cerere, de instanţa de judecată, rezoluţiunea unilaterală, care operează prin decla-
raţia de rezoluţiune a părţii interesate şi rezoluţiunea de plin drept, care intervine în cazurile
prevăzute de lege sau când părţile au convenit astfel, iar din punct de vedere al izvorului lor
putem deosebi între rezoluţiunea legală şi rezoluţiunea convenţională.
Trebuie făcută precizarea că, raportat la dispoziţiile Cod civil din 1864, rezoluţiunea judiciară
constituia regula, iar rezoluţiunea convenţională, excepţia. Apariţia Noului Cod civil aduce însă
modificări în acest sens şi anume rezoluţiunea convenţională reprezintă regula în această
materie, iar rezoluţiunea judiciară reprezintă excepţia.

1 Potrivit art. 2266 C.civ.: „Jocurile şi pariurile dau loc la acţiune în justiţie numai când au fost permise

de autoritatea competentă”, situaţie în care, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, poate fi
invocată şi rezoluţiunea.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 149
1.Rezoluţiunea judiciară. Doctrina juridică defineşte rezoluțiunea judiciară ca fiind rezolu-
ţiunea pronunţată de instanţele de judecată la cererea uneia dintre părţi, ca urmare a neexe-
cutării obligaţiei celeilalte părţi din cauze imputabile acesteia1.
Aşa cum am mai precizat, creditorul nu poate cere rezoluţiunea contractului atunci când
obligaţia neexecutată de către debitor este de mică însemnătate.
Trebuie observat faptul că art. 1549 alin. (2) teza I C.civ., permite rezoluţiunea parţială a unui
contract, atunci când executarea acestuia este divizibilă, iar în cazul contractului plurilateral, aşa
cum rezultă din art. 1549 alin. (2) teza a II-a C.civ., una dintre condiţiile necesare pentru
invocarea rezoluţiunii parţiale este ca partea de obligaţie neexecutată să fie considerată
esenţială la încheierea contractului.
Astfel, dacă neexecutarea este de mică însemnătate, creditorul nu va putea cere rezolu-
ţiunea contractului, dar va putea beneficia de o reducere proporţională a prestaţiilor sale, iar
dacă acest lucru nu este posibil sau instanţa de judecată nu va încuviinţa reducerea prestaţiilor
atunci creditorul are dreptul la daune interese care să acopere prejudiciul suferit2.
Rezoluţiunea judiciară este rezoluţia care se pronunţă de instanţa de judecată, dacă sunt
îndeplinite următoarele condiţii:
a) una dintre părţi nu şi-a executat obligaţia contractuală. În funcţie de neexecutarea obli-
gaţiei – totală sau parţială – vom fi în prezenţa unei rezoluţiuni totale sau parţiale, după caz.
Distincţia este necesară deoarece în cazul rezoluţiunii totale se produce restitutio in integrum, iar
în cazul rezoluţiunii parţiale se produce partium restitutio. Dacă neexecutarea este parţială,
instanţa de judecată va aprecia importanţa prestației neexecutate şi va decide dacă dispune sau
nu rezoluţiunea contractului;
b) neexecutarea obligaţiei se datorează culpei debitorului. Dacă partea care nu şi-a îndeplinit
obligaţiile dovedeşte existenţa3 unei cauze de forţă majoră sau a unui caz fortuit, instanţa nu va
putea dispune rezoluţiunea, ci se vor aplica dispoziţiile referitoare la suportarea riscului contrac-
tual conform principiului res perit debitor. Vinovăţia este o condiţie generală a răspunderii
contractuale, astfel ca „debitorul este ţinut să repare prejudiciul cauzat cu intenţie sau din culpă”
(art. 1547 C.civ.);
c) rezoluţiunea a fost cerută de către partea care are interes să desfiinţeze contractul (ea nu
operează de plin drept);
d) rezoluţiunea se pronunţă de către instanţa de judecată;
e) acţiunea în rezoluţiune este, în ultimă instanţă, o acţiune în responsabilitate contractuală,
ceea ce reclamă punerea în întârziere a debitorului.
Instanţa de judecată constatând îndeplinirea acestor condiţii urmează să pronunţe rezolu-
ţiunea contractului sau, ţinând cont de circumstanţele cauzei, poate să acorde pârâtului un

1 I. Adam, op. cit., p. 404.

2 A se vedea art. 1551 C.civ.: „(1) Creditorul nu are dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea
este de mică însemnătate. În cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere,
chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat. Orice stipulaţie contrară
este considerată nescrisă. (2) El are însă dreptul la reducerea proporţională a prestaţiei sale dacă, după
împrejurări, aceasta este posibilă. (3) Dacă reducerea prestaţiilor nu poate avea loc, creditorul nu are
dreptul decât la daune-interese”.
3 A se vedea art. 1634 alin. (1) C.civ.: „Debitorul este liberat atunci când obligaţia sa nu mai poate fi

executată din cauza unei forţe majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora,
produse înainte ca debitorul să fie pus în întârziere”.
150 Actul juridic ca izvor de obligaţii

termen de graţie pentru executarea obligaţiei. Partea în culpă are posibilitatea, spre a evita
rezoluţiunea contractului să execute prestaţiile datorate pe tot parcursul procesului, inclusiv în
faza căilor de atac.
Acordarea daunelor-interese. Partea care cere rezoluţiunea contractului poate cere şi
daune-interese pentru prejudiciile ce le-a suferit datorită neexecutării culpabile a obligaţiei de
către cealaltă parte.
Doctrina juridică1 a definit daunele-interese ca reprezentând despăgubiri băneşti la plata
cărora debitorul este obligat prin hotărâre judecătorească în scopul reparării prejudiciilor cauzate
creditorului prin neexecutarea obligaţiilor sale contractuale sau prin executarea lor defectuoasă
ori cu întârziere. Trebuie precizat faptul că daunele-interese se stabilesc întotdeauna într-o sumă
de bani, fie globală, fie sub forma unor prestaţii periodice, în funcţie de natura şi de particu-
larităţile prejudiciului creat creditorului.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor-interese, actualul Cod civil stipulează faptul că la sta-
bilirea acestora se va ţine seama de prejudiciul suferit de creditor, compus din pierderea efectiv
suferită şi beneficiul de care acesta este lipsit, precum şi de prejudiciile viitoare atunci când
aceste sunt certe2. De regulă, debitorul răspunde doar pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut
sau putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de
cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar şi în
acest din urmă caz, dunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi
necesară neexecutării obligaţiei (art. 1533 C.civ.).
2.Rezoluţiunea convenţională. Codul civil reglementează rezoluţiunea convenţională prin
intermediul art. 1552 şi art. 1553, referindu-se la rezoluţiunea unilaterală şi la pactele comisorii.
Rezoluţiunea convenţională este rezoluţiunea stipulată de părţi în însăşi contractele ce le
încheie, în vederea înlăturării inconvenientelor pe care le reprezintă rezoluţiunea judiciară: pier-
derea de timp, cheltuielile mari etc.
Clauzele contractuale exprese privind rezoluţiunea contractului pentru neexecutare poartă
denumirea de pacte comisorii. Utilitatea acestor pacte comisorii constă în înlăturarea sau
limitarea intervenţiei instanţelor de judecată în desfiinţarea unui contract pentru cauză de
neexecutare. Pentru a putea înţelege mai bine rezoluţiunea convenţională, se impune analiza
acesteia sub aspectul pactelor comisorii.
Pactele comisorii3. Noţiune. Grade. Clauza prin care se stipulează rezoluţiunea convenţio-
nală a contractului se numeşte pact comisoriu. Prin astfel de clauze, părţile, prin voinţa lor
expresă înlocuiesc rezoluţiunea judiciară cu o clauza rezolutorie convenţionala.
Pentru a funcţiona automat, pactul trebuie să fie unul expres, să indice în mod clar care sunt
obligaţiile a căror neexecutare duce automat la rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contrac-
telor deoarece, potrivit art. 1551 alin. (1) C.civ., creditorul nu are dreptul la rezoluţiune atunci
când neexecutarea este de mică însemnătate.

1 I. Adam, op. cit., p. 426

2 A se vedea art. 1531 şi art. 1532 alin. (1) C.civ.
3 Împărtăşim opinia doctrinei (a se vedea I. Adam, op. cit., p. 432) în sensul că trebuie făcută distincţia

între pactul comisoriu expres legal şi pactul comisoriu expres propriu-zis, inserat de părţi. Un exemplu de
pact comisoriu expres legal îl reprezintă dispoziţiile art. 1370, respectiv art. 1725 C.civ., conform căruia
dacă vânzarea are ca obiect producte sau alte lucruri mobile, rezoluţiunea contractului va opera de drept,
fără punere în întârziere, în folosul vânzătorului, după expirarea termenului prevăzut pentru ridicarea lor.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 151
Mai mult decât atât, legiuitorul a stabilit că rezoluţiunea efectuată prin intermediul unui pact
comisoriu, este subordonată punerii în întârziere a debitorului, exceptând situaţiile în care părţile
au convenit că punerea în întârziere va opera de drept la momentul împlinirii termenului acordat
debitorului pentru executarea prestaţiei. Tot astfel, potrivit art. 1553 alin. (3) C.civ., punerea în
întârziere nu produce efecte dacă nu indică expres condiţiile în care pactul comisoriu operează.
Doctrina a diferenţiat pactele comisorii după efectele pe care le generează în patru grade:
a) pactul comisoriu de gradul I este clauza contractuală prin care părţile prevăd că în cazul în
care una dintre ele nu-şi execută prestaţiile ce le datorează, contractul se desfiinţează. Această
clauză nu este, de fapt, decât o reiterare a condiţiei rezolutorii tacite, fiind astfel lipsită de
relevanţă, ceea ce înseamnă că, rezoluţiunea continuă să fie una judiciară, urmând ca aprecie-
rea şi pronunţarea asupra ei să se facă de către instanţa de judecată.
Prin urmare, desfiinţarea contractului nu operează de drept, fiind necesară o hotărâre
judecătorească1; partea interesată va fi obligată să promoveze o acţiune în rezoluţiune, iar cel
care nu şi-a executat obligaţia va trebui pus în întârziere, instanţa putându-i acorda un termen de
graţie pentru executarea obligaţiei. Pactul comisoriu de gradul I poate avea totuşi eficienţă
juridică în unele situaţii în care legiuitorul a restrâns domeniul de aplicaţie al rezoluţiunii preci-
zând că pactul comisoriu nu este subînţeles în anumite contracte cum este cazul contractului de
rentă viageră, rezoluţiunea putând fi cerută şi de credirentier;
b) pactul comisoriu de gradul II este clauza prin care părţile convin ca, în cazul în care una
dintre ele nu-şi va executa obligaţia, cealaltă parte este îndrituită să considere contractul ca
desfiinţat. Referitor la acest pact comisoriu, doctrina a apreciat în mod just că „o asemenea
clauză este interpretată în sensul că rezoluţiunea va opera pe baza declaraţiei unilaterale de
rezoluţiune a părţii interesate”2. Astfel, creditorul îşi poate exercita dreptul de a desfiinţa con-
tractul, notificându-l astfel în scris pe debitor.
Instanţa nu va putea să acorde termen de graţie, însă va avea posibilitatea să verifice, la
sesizarea părţii care nu şi-a executat obligaţia, existenţa clauzei privind pactul comisoriu sau să
constate că, deşi obligaţia nu a fost îndeplinită în termen, totuşi ea a fost executată înainte de a fi
avut loc declaraţia de rezoluţiune, aşa încât instanţa, deşi nu poate acorda un nou termen de
graţie, poate totuşi, să constate că rezoluţiunea nu a avut loc. Neexecutarea obligaţiei de către
debitor nu va duce la rezoluţiunea de drept a contractului, creditorul păstrându-şi dreptul de a
cere executarea obligaţiei, şi implicit deci, dreptul de opţiune prevăzut de art. 1549 C.civ. Dreptul
de opţiune al creditorului are loc prin punerea în întârziere a debitorului [art. 1553 alin. (2) C.civ.].
Prin urmare, atunci când creditorul a optat pentru rezoluţiunea unilaterală a contractului, debitorul
se poate libera de datorie prin executarea prestaţiilor datorate până la momentul punerii în
întârziere;
c) pactul comisoriu de gradul III constă în clauza prin care părţile prevăd, că în cazul în care
una dintre ele nu-şi execută obligaţiile sale, contractul se consideră desfiinţat de drept.
În această situaţie, instanţa nu poate să acorde un termen de graţie şi nici să aprecieze dacă
rezoluţiunea este sau nu oportună, putând doar să constate dacă această sancţiune a operat
conform condiţiilor stipulate de părţi. Se cere însă punerea în întârziere a debitorului. Rezoluţiu-
nea nu va opera, însă, dacă obligaţia a fost executată după împlinirea termenului, dar anterior
punerii în întârziere a debitorului, deoarece în sistemul nostru de drept, ajungerea la termen a

1 Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 2999/1995, în C.D. 1955, vol. I, p. 55-56.
2 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 84.
152 Actul juridic ca izvor de obligaţii

unei obligaţii neexecutate nu este suficientă pentru a pune pe debitor în întârziere1. Şi în cazul
acestui pact comisoriu, creditorul îşi păstrează dreptul de opţiune prevăzut de art. 1549 C.civ.,
putând solicita rezoluţiunea contractului, executarea silită a obligaţiilor sau daune-interese;
d) pactul comisoriu de gradul IV este clauza contractuală prin care părţile prevăd că, în cazul
neexecutării obligaţiei, contractul se desfiinţează de drept, fără a mai fi necesară punerea în
întârziere şi fără intervenţia instanţei de judecată. În cazul existenţei unei astfel de clauze
contractul se desfiinţează de plin drept, în momentul ajungerii la termen a obligaţiei neexecutate.
Cu toate acestea, creditorul poate să opteze între rezoluţiunea contractului şi executarea
obligaţiei, explicaţia fiind aceea că rezoluţiunea convenţională este stipulată exclusiv în favoarea
creditorului2.
După adoptarea actualului Cod civil, este evident că nu se mai poate vorbi decât de două
pacte comisorii3, care se diferenţiază în funcţie de necesitatea punerii în întârziere.
Astfel, pactul comisoiu de gradul I se regăseşte în dispoziţiile art. 1553 alin. (2) teza I (similar
vechiului pact comisoriu de grad III) şi presupune formalitatea punerii în întârziere.
Pactul comisoriu de grad II este prevăzut în alin. (2) teza a II-a al aceluiaşi articol (similar
vechiului grad IV) care asimilează simpla neexecutare cu punerea în întârziere.
Aşa cum am arătat mai sus, pentru a funcţiona automat, pactul comisoriu trebuie să fie unul
expres, să indice în mod clar care sunt obligaţiile a căror neexecutare duce automat la
rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractelor deoarece, potrivit art. 1551 alin. (1) C.civ.,
creditorul nu are dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate. De
asemenea, este necesar să se indice expres şi clar termenul ultimativ de executare a obligaţiei
cu menţiunea că, în caz de neexecutare, contractul va fi de drept desfiinţat la împlinirea acestui
termen, fără intervenţia instanţei4.

1 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 271/1982, Repertoriu IV p. 91. Potrivit art. 1367 C.civ., când la

o vânzare de imobil s-a stipulat că, în lipsă de plată a preţului vânzarea va fi de drept rezolvită,
cumpărătorul poate plăti, după expirarea termenului, în timpul cât nu este pus în întârziere printr-unul din
modurile prevăzute de lege, dar după o astfel de punere în întârziere judecătorul nu poate da un termen
pentru plată. Faptul că vânzătorul a tolerat pe cumpărător în ce priveşte plata ratelor din preţ nu constituie o
renunţare la pactul comisoriu înscris în act, ci simplă păsuire, deoarece renunţarea la pactul comisoriu nu
se presupune, ci trebuie să rezulte în mod neîndoielnic din acte, fapte sau împrejurări care demonstrează
intenţia de a renunţa.
2 În acest sens Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 2390/1972; Pactul comisoriu fiind o clauză stipu-

lată în favoarea creditorului obligaţiei neexecutate, înseamnă că poate fi invocat numai de el (decizie citată
în Îndreptar interdisciplinar de practică judiciară, de S. Zilberstein şi colectiv, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983, p. 133).
3 Art. 1553 C.civ.: „(1) Pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligaţiile a

căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau reziilierea de drept a contractului. (2) În cazul prevăzut la
alin.(1), rezoluţiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară de cazul în
care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării. (3) Punerea în întârziere nu produce
efecte decât dacă indică în mod expres condiţiile în care pactul comisoriu operează”.
4 În acelaşi sens, a se vedea P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii. În reglementarea noului Cod civil, Ed.

Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 522.

 Actul juridic ca izvor de obligaţii 153
În cazul în care pactul comisoriu nu prevede în mod expres rezoluţiunea contractului fără
chemare în judecată, urmează ca aceasta nu operează decât dacă debitorul a fost chemat în
judecată1.
Chiar după introducerea unei acţiuni în rezoluţiunea unui contract, pentru neîndeplinirea
obligaţiilor, contractul subzistă şi debitorul poate să prevină rezoluţiunea, executându-şi
obligaţiile, numai până la pronunţarea unei hotărâri definitive2.
Acţiunea în rezoluţiune poate fi introdusă de partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a
realizat precum şi de avânzii ei cauză. Instanţele judecătoreşti s-au pronunţat şi în legătură cu
problema dacă acţiunea în rezoluţiune poate fi introdusă de moştenitorul părţii contractante când
prestaţia are un caracter personal statuându-se că, deşi dreptul la întreţinere este un drept
personal netransmisibil prin succesiune, totuşi acest caracter general al creanţei de întreţinere
nu influenţează caracterul patrimonial al acţiunii în rezoluţiunea contractului de vânzare-
cumpărare cu clauză de întreţinere pentru neexecutarea obligaţiei faţă de beneficiar3.
3. Rezoluţiunea unilaterală. Una dintre noutăţile introduse în actualul Cod civil şi prevăzută
de art. 1552, rezoluţiunea unilaterală este un act juridic unilateral prin care desfiinţarea
contractului operează de drept în favoarea creditorului obligaţiilor neexecutate. Este obligatoriu
ca declaraţia de rezoluţiune să îmbrace forma scrisă, scopul acesteia fiind acela de a notifica
debitorul cu privire la rezoluţiunea contractului, iar în privinţa conţinutului acesteia, părţile trebuie
să precizeze în mod clar cuprinsul clauzei rezolutorii şi condiţiile în care aceasta operează.
Potrivit art. 26 din CVIM4 „o declaraţie de reziliere a contractului nu are efect decât dacă este
făcută prin notificare către cealaltă parte”.
Clauza ce prevede declaraţia unilaterală de rezoluţiune (art. 1552 C.civ.) este deosebită de
clauza ce cuprinde pactul comisoriu (art. 1553 C.civ.) prin aceea că, în timp ce, prima reprezintă
un mijloc de operare directă a rezoluţiunii, cea de-a doua dă eficienţă invocării pactului comi-
soriu5.
În situaţia în care debitorul se va adresa instanţei de judecată după emiterea declaraţiei de
rezoluţiune, rolul acesteia va fi limitat la verificarea modului în care creditorul a respectat condi-
ţiile rezoluţiunii unilaterale. Astfel, dacă aceste condiţii sunt îndeplinite (neexecutare însemnată,
punerea în întârziere, notificarea rezoluţiunii etc.), instanţa nu va putea modifica opţiunea credito-
rului, putând doar să constate că desfiinţarea contractului s-a întâmplat deja, ca efect al actului
juridic unilateral de rezoluţiune6.

1 C.S.J., Secția civilă, decizia nr. 824/1999, în B.J. 1990-2003, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 280.

Dacă pactul comisoriu nu prevede în mod expres rezoluţiunea contractului fără chemare în judecată,
urmează că aceasta nu operează decât dacă debitorul a fost chemat în judecată.
2 C.S.J., Secția civilă, decizia nr. 824/1999, în Dreptul nr. 2/2000, p. 179-180.
3 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 1546/1977, în C.D. 1977, p. 50-51; Dacă acţiunea în rezoluţiu-

ne nu a fost exercitată de beneficiar în timpul vieţii sale fără însă a se fi renunţat la ea şi fără a se fi împlinit
termenul de prescripţie, aceasta poate fi introdusă de moştenitorii beneficiarului. Moştenitorii vor putea
continua acţiunea în rezoluţiune introdusă de moştenitorii beneficiarului. Cu atât mai mult, moştenitorii vor
putea continua acţiunea în rezoluţiune introdusă de beneficiarul întreţinerii dacă acesta a decedat în timpul
procesului (Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 2162/1956, în C.D. 1956, vol. I, p. 111-114).
4 Convention des Nations Unies sur les contrats de vente internationale de marchandises, Vienne,

1980.
5 C. Zamşa în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantonovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1648.
6 Analiza coroborată a dispoziţiilor art. 1516 şi art. 1550 C.civ., scoate în evidenţă că dreptul creditorului

de a opta între cele două tipuri de rezoluţiune – rezoluţiunea judiciară şi rezoluţiunea unilaterală extraju-
diciară, nu poate fi limitat.
154 Actul juridic ca izvor de obligaţii

În conformitate cu dispoziţiile art. 1552 alin. (1) C.civ., distingem trei cazuri în care rezoluţiu-
nea sau rezilierea pot să opereze automat, doar în temeiul unei declaraţii unilaterale:
- atunci când părţile au convenit astfel. Putem spune că avem de-a face cu un pact comisoriu
prin intermediul căruia unuia dintre contractanţi îi este recunoscut dreptul de a desfiinţa un
contract pentru neexecutare, printr-o declaraţie unilaterală de rezoluţiune;
- când debitorul se află de drept în întârziere, situaţie în care creditorul are dreptul să emită
direct o declaraţie de rezoluţiune care îşi va produce automat efectul de desfiinţare a
contractului;
- când debitorul nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere. Trebuie
observat că în aceste ultime două cazuri, declaraţia unilaterală de rezoluţiune se face după ce
iniţial, debitorul a fost pus în întârziere, fiind vorba astfel de un pact comisoriu cu notificare.
Punerea în întârziere se prezintă ca o condiţie obligatorie şi prealabilă invocării oricăror altor
remedii1.
În contractele cu executare succesivă, părţile pot stipula clauze de reziliere care să le
permită, în mod unilateral, să pună capăt executării contractului. Se poate, astfel, rezilia
unilateral contractul de mandat, de închiriere, de depozit sau unele contracte privitoare la
protecţia consumatorului, principalul avantaj al acestei instituţii fiind rapiditatea, limitarea
prejudiciului şi evitarea inconvenientului promovării unei acțiuni în justiţie.
Mai trebuie precizat faptul că declaraţia unilaterală de rezoluţiune trebuie făcută în termenul
general de prescripţie prevăzut de lege, iar pentru a putea fi opozabilă terţilor aceasta trebuie
înscrisă în cartea funciară sau în alte registre publice. De asemenea, declaraţia de rezoluţiune,
fiind un act juridic unilateral, nu poate fi revocată printr-o altă declaraţie unilaterală de voinţă,
odată ajunsă la cunoştinţa debitorului devenind irevocabilă [art. 1554 alin. (4) C.civ.].
Declaraţia unilaterală de rezoluţiune se prezintă sub forma unei clauze de dezicere prin care
se acordă beneficiarului acesteia posibilitatea de a se retrage în mod unilateral din contractul pe
care l-a încheiat2. Astfel, această clauză înfrânge principiul forţei obligatorii a contractului
consacrat de art. 1270 C.civ. Având efectul unei „legi” a părţilor3, contractul se naşte valabil prin
acordul liber de voinţă al părţilor (mutuus consensus) şi se desfiinţează tot prin manifestarea de
voinţă a acestora (mutuus dissensus).
Potrivit art. 1270 alin. (2) C.civ., „contractul se modifică sau încetează numai prin acordul
părţilor ori din cauze autorizate de lege”. Clauza de dezicere reprezintă o asemenea cauză
autorizată de lege, fiind o excepţie de la principiul irevocabilităţii actului juridic (principiu ce reiese
din interpretarea art. 1270).
Un aspect concret al acesteia îl regăsim în dispoziţiile art. 1545 C.civ. cu privire la arvuna
penalizatoare cu clauză de dezicere ce reprezintă situaţia în care în contract se stipulează
expres dreptul uneia dintre părţi sau dreptul ambelor părţi de a se dezice de contract, iar cel care
denunţă contractul pierde arvuna dată sau trebuie să restituie dublul celei primite, după caz.
Clauza de dezicere se prezintă, aşadar, ca o posibilitate de renunţare, în mod unilateral, la
încheierea contractului sub sancţiunea pierderii arvunei date sau a restituirii acesteia. Aplicabi-
litatea acesteia se regăseşte, în special, în materia promisiunilor bilaterale de vânzare-
cumpărare (antecontracte).

1 L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 295.

2 A se vedea P. Malaurie, L. Aynes, P. Stoffel-Munck, op. cit., p. 488 şi urm.
3 Nu trebuie înţeles în sensul de lege ca act normativ adoptat de organul legislativ.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 155
Deosebit de arvuna penalizatoare cu clauza de dezicere, actualul Cod civil mai recunoaşte şi
arvuna confirmatoare (art. 1544 C.civ.). În alin. (1) se prevede că, dacă la momentul încheierii
contractului, o parte dă celeilalte, cu titlu de arvună, o sumă de bani sau alte bunuri fungibile, în
caz de executare, arvuna trebuie imputată asupra prestaţiei datorate sau, după caz, restituită.
Putem spune că arvuna are un rol de constrângere întrucât, dacă partea care a dat arvuna
nu execută obligaţia fără justificare, cealaltă parte poate declara rezoluţiunea contractului,
reţinând arvuna. În situaţia în care neexecutarea provine de la partea care a primit arvuna,
cealaltă parte poate declara rezoluţiunea contractului şi poate cere dublul acesteia [art. 1544
alin. (2)].
Efectul cominatoriu se prezintă sub forma pierderii arvunei date sau restituirea ei în cuantum
dublu, în caz de culpă.
Dreptul de denunţare unilaterală poate fi înserat de către părţi în contract, producând efecte
deosebite în funcţie de natura contractului. Dacă contractul este cu executare uno ictu,
denunţarea sa poate avea loc atâta timp cât executarea nu a început [art. 1276 alin. (1)].
În cazul contractului cu executare succesivă, beneficiul denunţării unilaterale are eficienţă
numai dacă este respectat un termen de preaviz, chiar şi după începerea executării sale, însă
aceasta nu va produce efecte asupra prestaţiilor executate sau aflate în curs de executare1.
Acest drept se prezintă ca un drept potestativ prin care i se conferă beneficiarului ca printr-o
manifestare unilaterală de voinţă să dea naştere, să modifice sau să pună capăt unei situaţii
preexistente2.

C. Rezilierea contractelor

Noţiune. Sediul acestei materii este reglementat de art. 1549-1554, completate cu

dispoziţiile art. 1817, art. 1830 C.civ.
Prin reziliere se înţelege „desfiinţarea judiciară (deci, la cererea unei părţi) sau convenţională
a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă, în cazul în care nu se execută, în mod
culpabil, obligaţiile asumate prin convenţie, desfiinţare care produce efecte numai pentru viitor”3.
Desfiinţarea contractului prin reziliere poate avea loc prin convenţia părţilor sau pe cale
unilaterală, prin manifestarea de voinţă a părţii interesate.
Rezilierea voluntară este convenţională (bilaterală) dacă se produce prin acordul de voinţă al
părţilor contractante, de exemplu în cazul unui contract de furnizare. Rezilierea este unilaterală
dacă este rezultatul manifestării de voinţă a unei singure părţi, drept acordat prin lege sau printr-
o clauză contractuală, de exemplu un contract de închiriere a unei locuinţe, care poate fi
desfiinţat prin voinţa unilaterală a locatarului4.
Pe lângă aceste două forme ale rezilierii, în doctrină s-a mai vorbit şi despre rezilierea
forţată, care se produce independent de voinţa părţilor deoarece, în timpul executării unui

1 A se vedea art. 1276 alin. (2) C.civ.

2 Pentru detalii cu privire la drepturile potestative a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, p. cit.,
p. 124.
3 V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Ed. All, Bucureşti, 1997, op. cit., p. 17.
4 P.I. Demetrescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, E.D.P., Bucureşti, 1966, op. cit., p. 54.
156 Actul juridic ca izvor de obligaţii

contract cu prestaţii succesive, dispare un element esenţial pentru executarea acestuia1. De

exemplu, intervine decesul persoanei în vederea căreia s-a încheiat contractul intuitu personae
ori are loc distrugerea bunului care este obiect al contractului cu prestaţii succesive.
Rezilierea este supusă aceloraşi reguli ca şi rezoluţiunea, în ceea ce priveşte temeiul juridic,
natura juridică, condiţiile pentru admisibilitatea acţiunii şi pactele comisorii exprese. Acţiunea în
reziliere este prescriptibilă în termenul general de prescripţie extinctivă.
Drept urmare, dispoziţiile art. 1552 C.civ., privind notificarea debitorului, precum şi dispoziţiile
art. 1553 alin. (2), referitoare la punerea în întârziere a debitorului, îşi găsesc aplicabilitatea şi în
cazul rezilierii unilaterale a contractului.
. Diferenţierea faţă de rezoluţiune. Principalul criteriu de diferenţiere între rezoluţiune şi
reziliere constă în faptul că rezoluţiunea se aplică în caz de neexecutare a unor contracte cu
executare instantanee, în timp ce rezilierea se aplică în cazul neexecutării unor contracte cu
executare succesivă.
De aici rezultă şi principala deosebirea între rezoluţiune şi reziliere, care constă în faptul că,
pe când rezoluţiunea desfiinţează cu efect retroactiv contractul (ex tunc), rezilierea desface con-
tractul numai pentru viitor (ex nunc), nu şi pentru trecut. Altfel spus, momentul în care operează
sancţiunea rezilierii este identic cu momentul în care încetează contractul. Prestaţiile reciproce
executate între părţi anterior acestui moment nu se mai restituie. Raţiunea acestei particularităţi
a rezilierii constă în aceea că, datorită caracterului prestaţiilor succesive, retroactivitatea nu este
posibilă.
Această soluţie de principiu comportă însă unele nuanţări. Pe de o parte, până în momentul
aplicării sancţiunii rezilierii, deci până în momentul încetării contractului, este posibil ca una dintre
părţi să nu-şi fi executat, total sau parţial, prestaţiile succesive. În acest caz, dacă prestaţiile exe-
cutate de cealaltă parte sunt nerestituibile, partea în culpă va datora daune-interese. Cuantumul
acestor daune-interese poate să fie diferit de cel al prestaţiilor neexecutate. De exemplu, dacă
locatarul nu a plătit chiria, daunele-interese pot avea un cuantum mai mare decât chiria datorată.
În acest sens s-a apreciat în doctrină că judecătorul poate să stabilească, în spiritul echităţii,
cuantumul daunelor-interese, fără a ţine seama de stipulaţiile contractului reziliat. „Când chiria a
fost plătită în avans, iar locatorul nu a asigurat folosinţa bunului, credem că sancţiunea rezilierii
operează în mod asemănător cu sancţiunea rezoluţiunii, locatorul fiind obligat să restituie chiria
încasată, cu eventuale daune-interese”2.
Spre deosebire de rezoluţiune, în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are
dreptul să ceară rezilierea contractului, chiar dacă obligaţia neexecutată este de mică
însemnătate, dar are un caracter repetat. De altfel, acest drept conferit creditorului rezultă şi din
dispoziţiile art. 1551 alin. (1) teza finală, potrivit căruia „Orice stipulaţie contrară este considerată
nescrisă”. Prin urmare, legiuitorul nu a dorit sub nicio formă să îngăduie ca părţile contractante
să restrângă sau să limiteze exercitarea acestui drept al creditorului prin convenţia lor.
Per a contrario, rezoluţiunea se poate cere doar în cazul probării unei neexecutări
însemnate, esenţiale a contractului.
Neîndeplinirea din culpa debitorului a obligaţiei sale asumată printr-un contract de vânzare-
cumpărare nu atrage rezilierea, ci rezoluţiunea acestuia, chiar dacă obligaţia se efectuează în

1 M. Mureşan, M. Costin, V. Ursa, Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1980, p. 468-469.
2 V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Ed. All, Bucureşti, 1997, op. cit., p. 166-167.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 157
timp (convenindu-se ca plata să se facă în rate ori în cazul înstrăinării cu clauză de întreţinere),
deoarece efectul principal al actului – strămutarea dreptului de proprietate sau al altui drept real
– se produce uno ictu. Actul se va desfiinţa deci, retroactiv, ceea ce atrage eo ipso restabilirea
situaţiei anterioare.
Efectele rezoluţiunii. Rezoluţia are caracter retroactiv. Potrivit art. 1554 alin. (1) C.civ.:
„Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat”. Prin rezolu-
ţiune, contractul este desfiinţat cu efect retroactiv, adică din momentul încheierii lui (ex tunc).
Din faptul că, datorită efectului retroactiv al rezoluţiunii, contractul se consideră desfiinţat pe
data încheierii lui, rezultă următoarele consecinţe:
a) teza a II-a a aceluiaşi alineat1, reglementează problema repunerii părţilor în situaţia
anterioară momentului încheierii contractului, ca urmare a rezoluţiunii contractului (desfiinţării lui
retroactive), situaţie în care se impune restituirea prestaţiilor primite de fiecare dintre părţi în
virtutea contractului, cu excepţia cazului în care legea prevede altfel. De exemplu, în cazul
vânzării se consideră că vânzătorul nu a pierdut nicio clipă dreptul său de proprietate şi
cumpărătorul nu a plătit niciodată preţul. Rezoluţiunea dă naştere obligaţiei de plată în sarcina
vânzătorului şi obligaţiei de predare în sarcina cumpărătorului2;
b) drepturile consfinţite terţilor de către dobânditorul bunului se vor desfiinţa şi ele cu efect
retroactiv, potrivit regulii resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, terţul de bună-credinţă
beneficiind de efectele posesiunii de bună-credinţă, în sensul că devine proprietarul fructelor şi
chiar al bunurilor, după distincţia cunoscută: dacă este vorba de bunuri imobile, devine proprietar
prin uzucapiune, în condiţiile legii; dacă este vorba de bunuri mobile, acestea sunt considerate a
fi proprietatea celui ce le posedă;
c) efectul retroactiv al rezoluţiunii nu afectează actele de conservare şi actele de administrare
făcute de terţi.
Excepții de la regulă3. De la regula desfiinţării totale a contractului intervin unele excepţii
care se referă la clauzele care reglementează soluţionarea diferendelor (clauze compromisorii,
convenții privitoare la mediere, convenții privitoare la arbitraje tehnice etc.); precum şi la cele
care sunt destinate să producă efecte chiar şi în cazul în care intervine rezoluţiunea contractului,
acestea putând fii rezultatul convenției părţilor, sau, care prin natura lor, ori potrivit împrejurărilor,
produc efecte şi după încetarea contractului (clauze penale, clauze de neconcurentă, obligații de
confidențialitate etc.).
Efectele rezilierii. Alin. (3) al art. 1554 Cod civil4 reglementează instituţia rezilierii care, spre
deosebire de rezoluţiune, produce efecte doar pentru viitor (ex nunc), cu consecinţa, în principiu,

1 A se vedea art. 1554 alin. (1) C.civ.: „Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost
niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie
celeilalte părţi prestaţiile primite”.
2 A se vedea I. Turcu, Noul Cod civil, Legea nr. 287/2009, Cartea a V-a. Despre obligații, art. 1164-1649,

p. 649.
3 A se vedea art. 1554 alin. (2) C.civ.: „Rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la

soluţionarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de
rezoluţiune”.
4 Art. 1554 alin. (3) C.civ.: „Contractul reziliat încetează doar pentru viitor”.
158 Actul juridic ca izvor de obligaţii

a neatingerii prestaţiilor deja executate1, fiind folosită în cazurile în care se desfiinţează, un

contract cu executare succesivă.
Rezilierea produce efecte numai pentru viitor, datorită faptului că prestaţiile executate în
trecut sunt, prin natura lor, ireversibile (de exemplu: prestaţia care constă în a asigura liniştita
folosinţă a unui imobil, în cazul contractului de închiriere, obligaţia de întreţinere în cazul
contractului de întreţinere).
Promisiunea de a contracta. Prin apariţia actualului Cod civil, legiuitorul tratează această
operaţiune juridică în cadrul dispoziţiilor art. 1279. Promisiunea de a contracta este acordul
prealabil al părţilor, privind încheierea în viitor a unui contract. Promisiunea de a contracta este,
deci, un contract care trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate cerute de lege şi să
cuprindă toate elementele şi clauzele esenţiale ale viitorului contract.
Promisiunea de a contracta nu poate fi revocată, ea stingându-se numai prin împlinirea
termenului pentru care a fost stipulată, ori prin pieirea lucrului la care se referea contractul a cărui
încheiere a fost promisă sau în condiţiile în care, de regulă, se sting obligaţiile contractuale.
Ca atare situaţie, legiuitorul a statuat prin intermediul dispoziţiilor art. 1279 C.civ. că în caz de
neexecutare a promisiunii de a contracta, beneficiarul are dreptul să ceară daune-interese.
Tot astfel, atunci când natura contractului o permite, iar condiţiile prevăzute de lege pentru
validitatea acestuia sunt îndeplinite, instanţa de judecată, la cererea părţii care şi-a îndeplinit
propriile obligaţii, poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract atunci când promitentul
refuză să încheie contractul promis2.
3.3. Riscurile contractuale
Noţiune. Dacă, dintr-o împrejurare independentă de voinţa părţilor, una dintre ele se află în
imposibilitate de a-şi executa obligaţia, se ridică chestiunea de a şti dacă cealaltă parte este
ţinută să-şi execute obligaţia sau este liberată de obligaţie. Altfel spus, se pune problema de a şti
cine suportă riscul consecinţelor ce decurg din imposibilitatea executării obligaţiei de către una
din părţi.
Regula şi excepţia în materia. De regulă, cel ce suportă riscul (cel care pierde) este
debitorul obligaţiei imposibil de executat: res perit debitori. Creditorul, datorită imposibilităţii exe-
cutării ei, rămâne obligat să-şi execute obligaţia sa atunci când, potrivit legii, el va suporta riscul:
res perit creditori. Această din urmă situaţie se întâlneşte în cazuri foarte rare, este, deci, o
excepţie de la regula res perit debitori.
1) În contractele sinalagmatice. Proprie contractelor sinalagmatice, regula riscului contractual
nu caracterizează şi pe cele unilaterale, deoarece imposibilitatea de executare liberează pe
debitor, iar creditorul nu poate ridica pretenţii împotriva lui.

1 A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., Obligaţiile, p. 93

2 A se vedea art. 1279 C.civ.: „(1) Promisiunea de a contracta trebuie să conţină toate acele clauze ale
contractului promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa promisiunea. (2) În caz de neexecutare a
promisiunii, beneficiarul are dreptul la daune-interese. (3) De asemenea, dacă promitentul refuză să
încheie contractul promis, instanţa, la cererea părţii care şi-a îndeplinit propriile obligaţii, poate să pronunţe
o hotărâre care să ţină loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerinţele legii pentru
validitatea acestuia sunt îndeplinite. Prevederile prezentului alineat nu sunt aplicabile în cazul promisiunii
de a încheia un contract real, dacă prin lege nu se prevede altfel. (4) Convenţia prin care părţile se obligă
să negocieze în vederea încheierii sau modificării unui contract nu constituie promisiune de a contracta”.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 159
În contractele sinalagmatice, tocmai datorită caracterului lor sinalagmatic, se desfiinţează
obligaţia corelativă celei imposibil de executat, ceea ce echivalează cu liberarea de datorie a
părţii care ar putea să-şi execute obligaţia. Prin urmare, dacă una dintre părţi nu-şi poate
îndeplini obligaţia datorită unui caz fortuit sau de forţă majoră, cealaltă parte va fi liberată de obli-
gaţia sa corelativă, riscul suportându-l partea care se află în imposibilitatea de a-şi executa
obligaţia (debitorul obligaţiei imposibil de executat).
2) În contractele translative de proprietate. Codul civil din 1864 prevedea că în contractele
translative de proprietate regula este că riscul îl suportă proprietarul: res perit domino. Aceasta
regulă reprezintă o excepţie de la principiul res perit debitori, asociind transferul de proprietate cu
sarcina riscurilor. Potrivit acestei reguli sunt posibile următoarele situaţii:
a) dacă contractul translativ de proprietate priveşte transmiterea dreptului de proprietate
asupra unui bun cert, atunci dreptul de proprietate se transmite din momentul încheierii contrac-
tului şi, deci, dobânditorul contractului suportă riscul contractual, chiar dacă bunul nu-i fusese
predat.
Potrivit dispoziţiilor art. 1295 C.civ. din 1864 „vinderea e perfectă între părţi şi proprietatea se
strămută de la cumpărător la vânzător îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra
preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”.
Aceeaşi idee este consacrată şi în dispoziţiile Noului Cod civil care prin intermediul art. 1674
dispune: „Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contra-
riul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar
dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă”.
Prin urmare, la aceste contracte dreptul de proprietate se transmite de la înstrăinător la
dobânditor în momentul încheierii contractului, chiar dacă predarea lucrului către dobânditor ar fi
fost amânată.
De la regula res perit domino, este consacrată o singură excepţie şi anume cea prevăzută de
art. 1274 şi art.1634 C.civ. când riscul pieirii fortuite este suportat de înstrăinător.
Trebuie adus în discuţie şi aspectul că, în concepţia actualului Cod civil, în cadrul contrac-
telor translative de proprietate este consacrată regula res perit debitori1. Prin urmare, raportat la
dispozițiile art. 1274: „În lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contrac-
tului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată
dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la
contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie. Cu toate acestea, creditorul pus în
întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul
ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp”;
b) proprietatea asupra unui bun imobil nu se transmite prin simplul acord de voinţă al părţilor,
ci din momentul intabulării în cartea funciară, transferul proprietăţii căpătând efecte atât între
părţi, cât şi faţă de terţi.
Potrivit art. 1274 alin. (1) C.civ., în situaţia în care proprietatea s-a transmis prin intabularea
în cartea funciară a dreptului către dobânditor, riscul contractului rămâne în sarcina înstrăinăto-
rului conform regulii res perit debitori. Prin urmare, putem observa că în acest cadru legislativ nu
operează regula res perit domino ci, conform Noului Cod civil, se aplică regula res perit debitori,
astfel că şi dacă dreptul de proprietate a fost transmis prin intabulare către dobânditor, riscul

1 I. Adam, op. cit., p. 466.

160 Actul juridic ca izvor de obligaţii

rămâne la înstrăinător, el fiind debitorul obligaţiei de predare şi, până la acest moment, suportă
riscul contractului.
Tot astfel, dispoziţiile aceluiaşi art. 1274 alin. (1) C.civ. statuează că, în cazul pieirii fortuite a
bunului, înstrăinătorul pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o trebuie să o restituie.
Raportându-ne şi la dispoziţiile art. 1274 alin. (2) C.civ., observăm că dobânditorul bunului
imobil care şi-a intabulat dreptul în cartea funciară, pus în întârziere, preia riscul pieirii fortuite a
bunului şi nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare
ar fi fost executată la timp;
c) dacă este vorba de contracte solemne, dreptul de proprietate asupra lucrurilor certe se
transmite nu din momentul când părţile consimt, ci din momentul îndeplinirii cerinţelor de solem-
nitate impuse de lege, ceea ce face ca şi riscul să se transmită la dobânditor tot în acest
moment;
d) dacă părţile, încheind contractul, prin chiar acel contract stabilesc o dată ulterioară când
se va transmite dreptul de proprietate de la înstrăinător la dobânditor, riscul se va transmite,
chiar dacă este vorba de un bun cert, nu de la data încheierii contractului, ci de la data stabilită
de părţi, ca fiind cea la care se transferă dreptul de proprietate;
e) când contractele se referă la bunuri generice (bunuri de gen), dreptul de proprietate
asupra acestora nu se transmite de la înstrăinător la dobânditor din momentul încheierii
contractului, ci numai din momentul individualizării, concretizării acestor bunuri, ceea ce face ca
şi riscul contractual să se transmită de la înstrăinător la dobânditor tot din acest din urmă
moment. Prin urmare, dacă lucrul piere mai înainte de a fi fost individualizat, riscul îl suportă
înstrăinătorul, deoarece lucrul care a fost determinat numai prin categoria din care face parte se
consideră că nu poate pieri: genera non pereunt.
Potrivit art. 1273 alin. (1) C.civ., drepturile reale asupra unor asemenea bunuri se constituie
şi se transmit nu prin simplul acord de voinţă, ci numai în momentul în care bunurile de gen au
fost individualizate.
3) În contractele în care transferul proprietăţii este afectat de o condiţie. În cazul în care
bunul – obiect al contractului – piere fortuit între data încheierii contractului şi momentul realizării
condiţiei (pendente conditione), suportarea riscurilor contractuale trebuie analizate diferit, după
cum transmiterea proprietăţii este afectată de o condiţie suspensivă sau de o condiţie rezolu-
torie.
În situaţia în care transmiterea dreptului de proprietate este afectată de o condiţie suspen-
sivă, înstrăinătorul va suporta riscul pieirii fortuite a bunului, deoarece el este proprietarul.
Art. 1018 alin. (1) C.civ. din 1864, prevedea că atunci „când obligaţia este contractată sub o
condiţie suspensivă, obiectul convenţiei rămâne în rizico-pericolul debitorului care s-a obligat a-l
da, în caz de îndeplinire a condiţiei”.
Apărea, astfel, o imposibilitate a perfectării contractului determinată de faptul că, în eventuali-
tatea realizării condiţiei, după pieirea bunului, contractul nu mai are obiect, aşa încât, între părţile
contractante nu s-a putut naşte un raport de obligaţii.
Dacă într-un astfel de contract are loc o pieire parţială a bunului, fără culpa debitorului
(înstrăinătorului), creditorul (dobânditorul) va fi obligat să primească bunul în starea în care se
găseşte, fără a avea posibilitatea de a pretinde o reducere proporţională a preţului; în acest
sens, art. 1018 alin. (3) C.civ. din 1864 dispunea: „dacă obiectul s-a deteriorat fără greşeala
debitorului, creditorul este obligat a-l lua în starea în care se găseşte, fără scădere de preţ”.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 161
În situaţia în care, transmiterea dreptului de proprietate este afectată de o condiţie rezoluto-
rie, iar bunul care face obiectul contractului piere fortuit înainte de realizarea condiţiei (rezolu-
torii), riscurile pieirii bunului vor fi suportate de către dobânditor, deoarece el este proprietarul.
Argumentarea acestei teorii rezidă în ideea că, în cazul îndeplinirii condiţiei rezolutorii (care
va desfiinţa contractul cu efect retroactiv), dobânditorul nu va putea să restituie bunul
înstrăinătorului şi, astfel, nu va avea dreptul să pretindă restituirea preţului, potrivit prevederilor
art. 1635 alin. (1) C.civ.
Ca şi concluzie putem conchide că, în toate situaţiile în care transferul proprietăţii unui bun
(res certa) este afectat de o condiţie suspensivă sau rezolutorie, dacă lucrul piere fortuit, riscurile
contractului vor fi suportate, în principiu, de partea care are calitatea de proprietar sub condiţie
rezolutorie1.

Secţiunea a 9-a. Scurte consideraţii asupra nulităţii în materia

contractelor2
§1. Preliminarii

Problematica nulităţilor în general. Nulitatea în materia actelor juridice civile şi, deci şi în
materia contractelor, prezintă o importanţă deosebită, mai ales în planul realizării dreptului şi
anume, în planul aplicării dreptului de către organele de stat anume abilitate în acest sens.
Art. 1246 C.civ. dă nulităţii următoarea definiţie: „Orice contract încheiat cu încălcarea
condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se
prevede o altă sancţiune”.
Pentru a putea înţelege particularităţile sancţiunii nulităţii în materia contractelor, principala
specie a actelor juridice civile, subliniem cu titlu de enunţ următoarele:
a) nulitatea ca noţiune primeşte două sensuri (accepţiuni): nulitate în sens de sancţiune şi
nulitate în sens de instituţie juridică;
b) nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil (contractul) de
efectele ce sunt contrare normelor juridice consacrate încheierii valabile a acestuia3 şi bunelor
moravuri;
c) reglementarea materiei se găseşte în dispoziţiile art. 1246 şi urm. C.civ.;
d) nulitatea are următoarele funcţii: funcţia preventivă, funcţia sancţionatorie şi funcţia de
garanţie a principiului legalităţii;
e) nulităţile se clasifică potrivit mai multor criterii: în raport de interesul ocrotit (nulitatea
absolută şi nulitatea relativă); în raport de întinderea efectelor (nulitatea totală şi nulitatea parţi-
ală); în raport de modul în care este exprimată nulitatea (nulitatea expresă şi nulitatea tacită); şi,
în raport de felul condiţiei de validitate neîndeplinite (nulitatea de fond şi nulitatea de formă);

1 Idem, p. 470.
2 Contractele, aşa cum s-a arătat, constituie principala specie a actelor juridice civile. Problema nulităţii
actelor juridice civile a fost tratată în Cartea a II-a al acestei lucrări; A se vedea capitolele corespunzătoare
din: Gh. Beleiu, op. cit.; T.R. Popescu, op. cit., 1968;
3 Este „(...) contraponderea libertăţii contractuale, al cărei exerciţiu îl ţărmureşte înlăuntrul limitelor

legale” (T.R. Popescu, op. cit., 1967, p. 181.).

162 Actul juridic ca izvor de obligaţii

f) materia efectelor nulităţii este guvernată de o serie de principii, între care: principiul retroac-
tivităţii efectelor nulităţii, principiul restitutio in integrum şi principiul resoluto iure dantis, resolvitur
ius accipientis;
g) regula quod nullum est, nullum producit efectum (din materia nulităţilor) este anihilată de o
serie de principii, între care amintim: principiul conversiunii actelor juridice, principiul răspunderii
civile delictuale şi principiul error communis facit ius;
h) nulitatea ca sancţiune, dar şi ca instituţie juridică are o fizionomie juridică proprie, distinctă
de alte instituţii juridice cu care pare a se asemăna, precum: rezoluţiunea, rezilierea,
inopozabilitatea, revocarea, caducitatea şi reaua-credinţă etc.;
i) imensa majoritate a regulilor şi principiilor din materia actelor juridice civile se aplică şi
contractelor care nu sunt altceva decât acte juridice civile bilaterale.
Scurte considerente privind clasificarea nulităţilor. Clasificarea nulităţilor se face potrivit
mai multor criterii:
a) în raport de interesul ocrotit, distingem între:
- Nulitatea absolută este sancţiunea ce se aplică actelor juridice întocmite cu încălcarea unor
dispoziţii legale imperative, dispoziţii care ocrotesc interese de ordin general, pentru a lipsi
aceste acte de efectele juridice care sunt contrare legii.
- Nulitatea relativă este sancţiunea ce se aplică contractelor întocmite cu încălcarea dispozi-
ţiilor legale imperative, dispoziţii care ocrotesc interesele determinante, concrete (particulare) ale
unei persoane, pentru a lipsi aceste acte de acele efecte juridice care sunt contrare legii ori
bunelor moravuri.
b) în raport de întinderea efectelor, distingem între:
- Nulitatea totală este acea care desfiinţează actul juridic civil în întregime.
- Nulitatea parţială desfiinţează doar o parte din efectele actului juridic, menţinându-le pe
celelalte, deoarece nu contravin legii.
c) în raport de modul în care este exprimată, avem:
- Nulitatea expresă este acea nulitate care este prevăzută într-o dispoziţie legală.
- Nulitatea tacită, denumită şi nulitate virtuală, este acea nulitate care deşi nu este prevăzută
expres de lege, ea rezultă în mod neîndoielnic din felul în care este reglementată o anumită
condiţie de validitate a actului juridic civil.
d) în raport de felul condiţiei de validitate neîndeplinite, distingem:
- Nulitatea de fond, care intervine atunci când lipseşte una din condiţiile de fond a actului
juridic civil (obiect, cauza, consimţământ, capacitate).
- Nulitatea de formă, intervine în cazul nerespectării formei cerute ad validitatem.
e) în raport de modul de valorificare se pot întâlni: nulităţi judiciare şi nulităţi amiabile sau
nulităţi judiciare şi nulităţi de drept.
De altfel, art. 1246 alin. (3) C.civ., statuează: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea
contractului poate fi constatată sau declarată prin acordul părţilor”, făcând astfel o distincţie între
nulitatea amiabilă şi cea judiciară.
Nulitatea de drept reprezintă o sancţiune ce operează în modalitatea înlocuirii automate, de
drept, a clauzelor nule ale unui act juridic cu dispoziţiile legale aplicabile (în situaţia clauzelor
considerate nescrise şi a nulităţii parţiale).
Deosebiri între nulitate şi alte sancţiuni de drept civil. Aşa cum am menţionat cu un alt
prilej, nulitatea ca sancţiune, dar şi ca instituţie juridică are o fizionomie juridică proprie, distinctă
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 163
de alte instituţii juridice cu care pare a se asemăna, precum: rezoluţiunea, rezilierea,
inopozabilitatea, revocarea, caducitatea şi reaua-credinţă etc., astfel:
a) Nulitatea şi rezoluţiunea. Principalele deosebiri între cele două sancţiuni sunt următoarele:
- nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, pe când rezoluţiunea intervine doar în cazul
contractelor sinalagmatice cu executare uno ictu;
- nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiţii de validitate, în
vreme ce rezoluţiunea presupune un act juridic valabil încheiat;
- acţiunea în rezoluţiune şi acţiunea în declararea nulităţii relative sunt supuse unor reguli
diferite în privinţa începutului prescripţiei extinctive, în timp ce nulitatea absolută şi nulitatea
relativă invocată pe cale de excepţie nu sunt supuse prescripţiei extinctive.
b) Nulitatea şi rezilierea. Rezilierea se deosebeşte de rezoluţiune prin aceea că intervine în
cazul contractelor sinalagmatice care se execută prin prestaţii succesive şi operează doar pentru
viitor. Prin urmare, comparaţia şi deosebirile dintre nulitate şi rezoluţiune sunt valabile şi în
raportul nulitate-reziliere.
c) Nulitatea şi inopozabilitatea:
- nulitatea presupune un act juridic nevalabil, în timp ce inopozabilitatea se referă la un act
juridic încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate;
- nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare, în timp ce inopozabilitatea poate fi
înlăturată, în materie de reprezentate, prin ratificare;
- în caz de nulitate, efectele privesc atât părţile cât şi terţii actului juridic, în timp ce în caz de
inopozabilitate, efectele actului juridic se produc faţă de părţi, dar drepturile şi obligaţiile născute
din actul respectiv nu pot fi opuse terţilor.
d) Nulitatea şi revocarea:
- revocarea se referă la un act juridic valabil încheiat, pe când nulitatea presupune un act
juridic încheiat cu nerespectarea unei condiţii de validitate;
- cauza nulităţii este actuală momentului încheierii actului juridic, pe când revocarea
presupune o cauză ulterioară încheierii actului juridic.
e) Nulitatea şi caducitatea:
- caducitatea presupune un act juridic valabil încheiat, în timp ce nulitatea presupune un act
juridic nevalabil;
- caducitatea produce efecte numai pentru viitor, în vreme ce actul nul este considerat a nu fi
fost niciodată încheiat;
- caducitatea presupune o cauză ulterioară încheierii actului juridic, în vreme ce cauza
nulităţii este actuală momentului încheierii actului juridic.

§2. Particularităţi ale nulităţii în materia contractelor

2.1. Nulitatea absolută
Noţiune. Nulitatea absolută este sancţiunea ce se aplică actelor juridice întocmite cu
încălcarea unor dispoziţii legale imperative, dispoziţii care ocrotesc interese de ordin general,
pentru a lipsi aceste acte de acele efecte juridice care sunt contrare legii ori bunelor moravuri.
Nulitatea absolută are drept scop protecţia unui interes general; exemplul clasic este acela
care loveşte contractul ce are o cauză ilicită sau imorală1.

1 P. Malaurie, L. Aynes, P. Stoffel-Munck, op. cit., p. 359.

164 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Cazuri. Enumerare. Potrivit dispoziţiilor art. 1250 C.civ.: „Contractul este lovit de nulitate
absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când rezultă neîndoielnic din
lege ca interesul ocrotit este unul general”. Raportat la textul de lege, pe care îl considerăm
destul de sumar, rezultă că nulitatea absolută intervine în următoarele cazuri: pentru lipsa unui
element esenţial al contractului şi pentru neîndeplinirea cerinţelor de solemnitate ori pentru
fraudarea legii.
1) Pentru lipsa unui element esenţial al contractului:
a) când lipseşte consimţământul la încheierea contractului1;
b) când lipseşte obiectul contractului.
Plata şi seriozitatea preţului reprezintă o condiţie esenţială de valabilitate a contractului de
vânzare-cumpărare, prevăzută expres de lege, astfel că, neîndeplinirea acestor condiţii loveşte
actul de nulitate2 [art. 1660 alin. (2) C.civ.];
c) pentru absenţă de cauză sau cauză ilicită3 ori imorală4;
d) când una din părţile contractante sau amândouă sunt lipsite de capacitatea de folosinţă în
privinţa drepturilor şi obligaţiilor ce nasc din contract (astfel de cazuri sunt foarte rare).
2) Pentru neîndeplinirea cerinţelor de solemnitate, impuse de lege pentru validitatea contrac-
telor solemne.
Sub acest aspect, sancţiunea nulităţii absolute intervine când contractul solemn nu a fost
întocmit în forma prescrisă de lege (de exemplu: contractul de donaţie se încheie, sub sancţiu-
nea nulităţii absolute, în formă autentică5).
Ori de câte ori un contract este încheiat anume pentru a frauda legea, sancţiunea ce se
aplică este nulitatea absolută6.
Tot astfel, cu titlu de exemplu, enumerăm unele din cazurile în care intervine nulitatea
absolută:
- căsătoria fictivă [art. 295 alin. (1) C.civ.];

1 Cu privire la constatarea nulităţii unui act juridic în cazul lipsei de consimţământ şi pentru vicii de

consimţământ, a se vedea Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 377/1972, Repertoriu II, p. 113, nr. 129, în
Practică juridică a Tribunalului Bucureşti pe anul 1991, p. 7980; Trib. Bucureşti, Secția a IV-a, decizia nr.
1564/1996, în C.P.J. a Tribunalului Bucureşti pe anii 1993-1997, p. 45.
2 Trib. Bucureşti,Secția a III-a civilă, decizia civilă nr. 283/1995 şi Secția a IV-a, decizia nr. 1245/1997,

în Culegere de practică juridică a Tribunalului Bucureşti pe anii 1993-1997, p. 53.

3 Trib. Jud. Suceava, decizia civilă nr. 1655/1990, în Dreptul nr. 2-3/1990, p. 73; Jud. Făgăraş, Secția

civilă, sentința nr. 225/1972 înR.R.D. nr. 10/1973, p. 148 şi urm.; Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr.
1416/1981, în Cr. Turianu, C. Turianu, op. cit., p. 28;C.A. Craiova, Secția civilă, decizia nr. 3951/1996, în
Dreptul nr. 2/1998.
4 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 144/1983, în Repertoriu IV; Trib. Suprem, decizia nr. 544/1979

(nepublicată), în R.R.D. nr. 9/1980, p. 28; Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 1815/1989, în Dreptul nr.
7/1990, p. 66.
5 A se vedea art. 1011 alin. (1) C.civ.: „Donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii

absolute”.
6 Frauda este mijlocul contractual prin care părţile încearcă să eludeze unele dispoziţii imperative ale

legii; ea nu se confundă cu dolul-viciu de consimţământ, care are scopul de a determina voinţa unei părţi în
sensul de a încheia contractul şi care precede, în mod necesar, încheierea contractului. Astfel, s-a decis că
în condiţiile în care Decretul-lege nr. 61/1990, privind vânzarea de locuinţe construite din fondul statului
către populaţie, locuinţele ocupate de chiriaşi se pot vinde numai acestora. Dacă contractul de vânzare-
cumpărare s-a încheiat cu o persoană care nu mai avea această calitate, actul este lovit de nulitate
întrucât, au fost încălcate dispoziţiile imperative ale legii (Culegere de practică judiciară a tribunalului
Bucureşti pe anii 1993-1997, p. 46-47).
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 165
- adopţia fictivă [art. 480 alin. (1) C.civ.];
- partajul făcut fără participare tuturor coproprietarilor [art. 684 alin. (2) C.civ.];
- testamentul reciproc (art. 1036 C.civ.);
- opţiunea succesorală afectată de modalităţi (art. 1101 C.civ.).
2.2. Nulitatea relativă
Noţiune. Nulitatea relativă este sancţiunea ce se aplică contractelor întocmite cu încălcarea
dispoziţiilor legale imperative, dispoziţii care ocrotesc interesele determinante, concrete
(particulare) ale unei persoane, pentru a lipsi aceste acte de acele efecte juridice care sunt
contrare legii ori bunelor moravuri.
Cazuri. Nulitatea relativă intervine în cazurile în care consimţământul a fost viciat prin eroare,
dol şi violenţă1, iar în ceea ce priveşte viciul leziunii, nulitatea relativă are o formă specifică –
resciziunea – la îndemâna părţii lezate fiind pusă acţiunea în anulare pentru leziune.
De asemenea, nulitatea relativă intervine pentru lipsa capacităţii de exerciţiu (lipsa capacităţii
de a contracta) precum şi pentru încheierea contractelor cu încălcarea dispoziţiilor legale sau
normelor juridice care stabilesc anumite incapacităţi speciale2, dar şi în alte cazuri anume
prevăzute de lege.
În situaţiile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din
lege că ar fi vorba despre o nulitate absolută sau relativă, contractul este anulabil3.
Astfel4, spre exemplu, vânzarea lucrului altuia, fie şi pro parte, atrage nulitatea relativă a
actului, deoarece vânzătorul poate dobândi totalitatea dreptului de proprietate şi, deci,
posibilitatea de a transmite acest drept către cumpărători. O atare situaţie are loc în cazul
înstrăinării de către un moştenitor a unui lucru asupra căruia există o stare de indiviziune, mai
înainte de încetarea acesteia. Dacă, însă, urmare a partajului, moştenitorului înstrăinător i se
atribuie bunul în întregul său, vânzarea-cumpărarea acestui bun se consolidează retroactiv şi
anularea actului devine fără obiect.
2.3. Acţiunea în nulitate
Noţiune. Contractul încheiat de părţi este prezumat a fi valabil până ce instanţa pronunţă
nulitatea sau anularea lui. Instanţa pronunţă o asemenea sancţiune numai atunci când
soluţionează fie acţiunea introdusă anume în acest scop (şi atunci se spune că nulitatea a fost
pronunţată pe cale de acţiune principală), fie pe cale de excepţie, când cel urmărit refuză
executarea contractului nul sau anulabil, invocând nulitatea sau anulabilitatea lui.
Dreptul la acţiune. În privinţa dreptului la acţiune trebuie să facem următoarea distincţie:

1 A se vedea art. 1207 C.civ., art. 1214 C.civ., art. 1216 C.civ., art. 1222 C.civ.
2 A se vedea art. 1654 alin. (1) lit. a) şi b) C.civ.
3 A se vedea art. 1252 C.civ.
4 C.S.J., Secția civilă, decizia nr. 2369/1992, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 113. În motivarea acestei

soluţii, în mod corect a fost reţinută ideea de consolidare a actului juridic, vânzare sub condiţie rezolutorie,
prin cuprinderea bunului vândut în lotul urmaşului coindivizarului vânzător. Altfel spus, valabilitatea vânzării
unui bun indiviz nu prejudiciază partajul. După cum s-a arătat şi în literatura juridică, în cazul vânzării unui
bun indiviz, nu se aplică regulile privitoare la vânzarea lucrului altuia, ci regulile proprii stării de indiviziune.
În acest caz „vânzarea nu este nulă, ci supune dreptul dobândit de cumpărător unei condiţii rezolutorii în
timpul stării de indiviziune”. Ca atare, dacă la partaj bunul va fi atribuit coindivizarului vânzător, vânzarea se
va consolida, iar dacă nu, contractul va fi nul (Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed.
Actami, Bucureşti, 1996, p. 46-47).
166 Actul juridic ca izvor de obligaţii

a) nulitatea absolută poate fi cerută şi, respectiv, invocată de orice persoană interesată, pe
cale de acţiune sau excepţie, datorită faptului că prin încheierea contractului nul s-au încălcat
dispoziţiile imperative ale legii, care ocrotesc interese de ordin general;
Instanţa de judecată este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută1.
S-a concluzionat că proprietarul bunului vândut de către o altă persoană poate să introducă
acţiune în nulitate dacă invocă un caz de nulitate absolută, cum ar fi: frauda, reaua-credinţă a
vânzătorului şi cumpărătorului, fără a fi obligat să recurgă la acţiunea în revendicare2;
b) nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana ale cărei interese au fost lezate prin
încheierea actului anulabil, de către succesorii universali, cu titlu universal, ori creditorii chiro-
grafari ai acestei părţi, dacă acţiunea nu are un caracter strict personal, de procuror, de ocroti-
torul legal al minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă, de reprezentantul legal al celui lipsit
de capacitate de exerciţiu (care de altfel este cel care încheie actul juridic pentru incapabil).
Spre deosebire de nulitatea absolută, nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de
instanţa de judecată3.
De exemplu, vânzarea lucrului altuia care are la bază o eroare asupra calităţii de proprietar
este anulabilă. Această nulitate este relativă şi nu poate fi invocată de persoane care au calitate
de terţi faţă de contract4.
De fapt, nulitatea relativă a vânzării lucrului altuia poate fi invocată numai de cumpărător,
singura dintre părţile contractante prejudiciate prin încheierea contractului5.
Dreptul la acţiune se stinge prin confirmarea actului anulabil (nul relativ), ori prin prescripţie.
Prescripţia dreptului la acţiune. În privinţa prescripţiei dreptului la acţiune, distingem:
a) nulitatea absolută în materia contractului datorită faptului că este menită să ocrotească
interese generale, dacă prin lege nu se prevede altfel, este imprescriptibilă: quod ab initio nullum
est nullo lapsu temporis convalescere potest6; acest aspect este stipulat în art. 1249 alin. (1)
C.civ.;
b) „nulitatea absolută, dacă prin lege nu se prevede altfel, poate fi invocată oricând, fie pe
cale de acţiune, fie pe cale de excepţie”.
Raportându-ne la sintagma „dacă prin lege nu se prevede altfel”, trebuie făcută precizarea că
de la regula imprescriptibilităţii nulităţii absolute, există o excepţie prevăzută de art. 45 alin. (5)
din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6
martie 1945 – 22 decembrie 1989, potrivit căruia „prin derogare de la dreptul comun, indiferent
de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în
vigoare a prezentei legi” (prin O.U.G. nr. 145/2001, termenul de prescripţie a fost mărit cu 3 luni).
Nefăcându-se astfel nicio distincţie, se desprinde concluzia că sunt supuse prescripţiei extinctive
atât acţiunea în declararea nulităţii relative cât şi cea în declararea nulităţii absolute7;

1 A se vedea art. 1247 alin. (3) C.civ.

2 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 279/1976, în C.D. 1976, p. 89 şi Repertoriu III, 1975-1980, p. 87.
3 A se vedea art. 1248 alin. (3) C.civ.
4 Trib. Bucureşti, Secția a IV-a, decizia civilă nr. 385/1997, în Culegere de decizii şi practică judiciară a

Tribunalului Bucureşti pe 1993-1997, p. 58-59; C.A. Craiova, Secția civilă, decizia nr. 3951/1996, în Dreptul
nr. 2/1998.
5 Ibidem; în acelaşi sens, Trib. Suprem, decizia nr. 51/1989 (nepublicată).
6 A se vedea dispozițiile art. 2502 C.civ.
7 A se vedea I.C.C.J., Secția civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 528/2008 (www.scj.ro).
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 167
c) nulitatea relativă se prescrie în termenul de prescripţie stabilit de lege, de regulă, prin
împlinirea termenului de 3 ani1.
Prin scurgerea termenului arătat2 se stinge dreptul la acţiune, dar, pe cale de excepţie,
partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contrac-
tului, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune: quae temporalis
sunt ad agendum perpetuus sunt ad excipiendum.
Confirmarea contractului nul de nulitate relativă. Validarea contractului. Potrivit art.
1248 alin. (4) C.civ.: „Contractul anulabil este susceptibil de confirmare”.
Un act nul de nulitate relativă poate fi confirmat printr-un alt act juridic care poartă denumirea
de „act de confirmare”. Acest act este, în realitate, actul unilateral de voinţă prin care persoana
care avea dreptul să invoce nulitatea relativă a unui anumit act juridic renunţă la acest drept.
Pentru a produce efecte juridice, actul de confirmare trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
a) să provină de la persoana care avea dreptul să invoce nulitatea relativă a actului
(contractului);
b) actul să fie anulabil, adică afectat de nulitate relativă şi nu de nulitate absolută;
c) autorul acestui act trebuie să fie o persoană capabilă, să aibă deci capacitatea de
exerciţiu; persoana chemată de lege să încuviinţeze actele minorului poate, în numele şi în inte-
resul acestuia, cere anularea contractului făcut fără încuviinţarea sa ori să confirme contractul
atunci când această încuviinţare era suficientă pentru încheierea valabilă a acestuia [art. 1263
alin. (3) C.civ.];
d) voinţa încorporată în actul de confirmare, voinţa unilaterală, să nu fie viciată;
e) persoana care poate invoca nulitatea poate confirma contractul numai cunoscând cauza
de nulitate, şi în caz de violenţă, numai după încetarea acesteia.
Pentru a fi valabil, actul confirmativ, fiind în realitate, un act juridic unilateral de voinţă, trebuie
să cuprindă toate elementele esenţiale ale actului juridic, deci şi obiectul, cauza şi natura
obligaţiei. În plus, trebuie făcută menţiunea despre motivul acţiunii în anulare, precum şi despre
intenţia de a repara viciul pe care se întemeiază acţiunea (art. 1264 C.civ.).
De regulă, confirmarea voinţei este expresă, dar ea poate fi şi tacită. Indiferent de faptul dacă
este expresă sau tacită, confirmarea este valabilă numai dacă îndeplineşte cerinţele precizate
deja. Mai mult decât atât, intenţia părţii de a renunţa la dreptul de a invoca nulitatea, trebuie să
îmbrace un caracter cert [art. 1262 alin. (2) C.civ.], manifestarea de voinţă trebuind a fi
constatată în cuprinsul actului confirmativ.
În lipsa unei confirmări exprese, pentru ca un contract afectat de o cauza de nulitate relativă
să fie validat, este suficient ca obligaţia să fie executată în mod voluntar la data la care ea putea
fi valabil confirmată de către partea interesată3 (confirmare tacită).
Ca şi consecinţă, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a cere anularea contractului, cel
care trebuie să confirme actul anulabil poate fi pus în întârziere printr-o notificare de către partea
interesată, prin intermediul căreia să îi solicite, în termen de 6 luni, fie să confirme contractul
anulabil, fie să exercite acţiunea în anulare [art. 1263 alin. (6) C.civ.].

1 Ori a termenelor speciale prevăzute de lege.

2 A se vedea în acest sens, art. 1294 alin. (2) C.civ.
3 A se vedea art. 1263 alin. (5) C.civ.
168 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Efectele confirmării. Confirmarea unui contract anulabil îşi produce efectele din momentul
încheierii acestuia şi, ca o consecinţă, atrage renunţarea la mijloacele şi excepţiile ce puteau fi
opuse de către părţi, sub rezerva însă a drepturilor dobândite şi conservate de terţii de bună-
credinţă. În situaţia în care există mai multe părţi care pot invoca împotriva alteia nulitatea
contractului, confirmarea făcută de una dintre acestea, nu împiedică sub nicio formă invocarea
nulităţii de către celelalte părţi. Faţă de terţii de bunăcredinţă, efectele se produc ex nunc, de la
momentul încheierii actului confirmativ.
Trebuie menţionat faptul că în situaţia în care are loc confirmarea unui contract anulabil
pentru vicierea consimţământului prin dol sau violenţă, confirmarea, prin ea însăşi, nu implică şi
renunţarea la dreptul de a cere ulterior daune-interese (art. 1265 C.civ.).
Precizăm, de asemenea, că în limbajul juridic, validarea actului sau acoperirea nulităţii sunt
sinonime cu confirmarea actului nul.
2.4. Efectele nulităţii în materia contractelor
Consideraţii generale. Clasificarea nulităţilor în nulităţi absolute şi nulităţi relative nu se
face, aşa cum există tentaţia de a crede, în raport de efectele lor, ci de fundamentul lor.
Prin efectele nulităţii actului juridic civil1, înţelegem consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii
nulităţii, adică urmările datorate desfiinţării în întregime sau în parte a unui act juridic civil care a
fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate.
Nulitatea, indiferent dacă este absolută sau relativă, produce aceleaşi efecte, ceea ce face
să se confunde, de pildă, nulitatea absolută cu nulitatea totală şi cea relativă cu cea parţială.
Potrivit art. 1254 C.civ.: „Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu
fi fost niciodată încheiat”. Acelaşi text de lege stabileşte că „în cazul în care contractul este
desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile
primite, potrivit prevederilor art. 1639-1647 C.civ.”
Contractul parţial nul nu produce toate efectele sale, ci numai acelea care nu sunt contrare
legii şi bunelor moravuri, pe când contractul nul total nu produce niciun efect; în acest din urmă
caz, quod nullum est nullum producit effectum. Trebuie însă precizat că, dacă nu toate clauzele
contractului produc efecte potrivnice legii şi bunelor moravuri ci numai unele sau numai una
singură, dar acestea sunt clauzele (sau clauza) determinante, principale ale contractului, va
opera nulitatea totală. În situaţia în care contractul este menţinut în parte, clauzele considerate
nule trebuie înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile [art. 1256 alin. (2) C.civ.]. Precizăm
că, înlocuirea clauzelor considerate nescrise cu dispoziţiile legale operează de drept, dar numai
la cererea prealabilă, judiciară, a părţii interesate.
Referitor la nulitatea contractului plurilateral, art. 1256 C.civ. statuează că: „În cazul contrac-
telor cu mai multe părţi în care prestaţia fiecărei părţi este făcută în considerarea unui scop
comun, nulitatea contractului în privinţa uneia dintre părţi nu atrage desfiinţarea în întregime a
contractului, afară de cazul în care participarea acesteia este esenţială pentru existenţa
contractului”.
În situaţia în care consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat prin dol sau violenţă, ori
printr-un act îndeplinit de notarul public, aceasta are posibilitatea de a solicita pe lângă anularea
contractului respectiv şi daune-interese. Totuşi, dacă partea al cărei consimţământ a fost viciat
preferă menţinerea contractului încheiat, atunci ea are dreptul de a solicita doar reducerea

1 A se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 223.

 Actul juridic ca izvor de obligaţii 169
prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită (art. 1257 C.civ.). Evident,
este exclusă o astfel de opţiune în ipoteza actului autentic notarial lovit de nulitate, interesul părţii
vătămate fiind de a-i repara prejudiciul cauzat de notar şi de înlăturare a actului respectiv din
circuitul civil.
De asemenea, trebuie făcută menţiunea ca, în cazul contractelor încheiate în forma auten-
tică, partea prejudiciată poate cere obligarea notarului public la repararea prejudiciilor suferite,
dacă anularea sau constatarea nulităţii contractului are loc pentru o cauza de nulitate a cărei
existenţă rezultă din însuşi textul contractului. Vorbim în această situaţie despre răspunderea
civilă delictuală pentru fapta proprie (art. 1258 C.civ.).
Efectul retroactiv al nulităţii contractelor în raporturile dintre părţi. În raporturile dintre
părţi, nulitatea, indiferent dacă este expresă sau virtuală, totală sau parţială, absolută sau
relativă, are efect retroactiv, desfiinţând contractul de la data încheierii lui (ex tunc). Astfel fiind,
contractul se consideră că nu a existat niciodată.
Acest principiu este consacrat de art. 1254 alin. (1) C.civ., potrivit căruia: „Contractul lovit de
nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat”.
Dacă părţile nu au săvârşit încă prestaţiile la care s-au obligat prin contract, nu se pune
problema restituirii lor; dacă numai una din părţi sau amândouă au săvârşit prestaţiile la care s-
au obligat, părţile vor trebui să restituie, una alteia, ceea ce s-a primit, pentru că numai pe
această cale ele pot fi puse însituaţia în care se aflau mai înainte de a încheia contractul.
Este de menţionat aspectul că un contract nul poate fi refăcut, în tot sau în parte, dacă la
data refacerii lui sunt respectate toate condiţiile prevăzute de lege. În aceasta situaţie, în toate
cazurile, contractul refăcut nu va produce efecte decât pentru viitor, iar nu şi pentru trecut (art.
1259 C.civ.).
Din efectul retroactiv al nulităţii decurge un al doilea principiu şi anume, obligaţia de restituire
a prestaţiilor săvârşite în temeiul unui contract nul (restitutio in integrum).
Principiul repunerii în situaţia anterioară şi prin urmare a restituirii prestaţiilor, presupune că
tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile să ajungă în
situaţia anterioară încheierii actului nul.
Principiul este consacrat de art. 1254 alin. (3) C.civ. care prevede că: „În cazul în care con-
tractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent,
prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1639-1647, chiar dacă acestea au fost executate
succesiv sau au avut un caracter continuu”.
Excepţii de la regula restituirii prestaţiilor. De la regula restituirii prestaţiilor săvârşite în
temeiul unui contract nul, dedusă din principiul retroactivităţii efectelor nulităţilor, se cunosc
următoarele abateri (excepţii):
- fructele culese de posesorul de bună-credinţă la data culegerii nu sunt supuse restituirii
(art. 1645 C.civ.);
- cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu şi cu capacitate de exerciţiu restrânsă, sunt obligaţi să
restituie prestaţiile primite numai în limita folosului realizat (art. 47 C.civ.); ca şi excepţie, persoa-
na care nu are capacitate de exerciţiu deplină, poate fi ţinută la restituirea integrală atunci când,
cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă [art. 1647 alin. (2) C.civ.];
- cazul când dobânditorul dintr-un act juridic prin care s-a transmis ori constituit dreptul de
proprietate sau un alt drept real principal, lovit de nulitate, ar putea invoca uzucapiunea1.

1 Idem, p. 282.
170 Actul juridic ca izvor de obligaţii

În Codul civil din 1864 mai existau două excepţii, care însă odată cu apariţia Noului Cod nu
îşi mai găsesc aplicabilitate şi anume:
- prima avea în vedere contractele cu executare succesivă, unde Noul Cod civil prevede
obligaţia de restituire, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1254 alin. (3). Astfel, dacă proprietarul
poate restitui chiria primită de la chiriaş, acesta din urmă, prin firea lucrurilor, nu poate restitui
proprietarului folosinţa apartamentului, exercitată în temeiul unui raport juridic de obligaţie (con-
tractul de închiriere de locuinţe). În acest caz, conform vechilor reglementări, nulitatea nu poate
opera ex tunc, ci numai ex nunc (pentru viitor), ceea ce înseamnă că părţile nu mai au obligaţia
să restituie prestaţiile săvârşite;
- a doua excepţie care nu şi-a mai păstrat acest caracter este expresia principiului nemo
auditur propriam turpitudinem allegans.
Partea dintr-un contract nul pentru cauză imorală nu se poate prevala de caracterul imoral al
propriei sale fapte pentru a cere restituirea prestaţiei ce a săvârşit-o deja, invocând nulitatea
contractului.
Aplicarea acestor principii a făcut-o instanţa supremă1; în speţă, reclamanţii l-au chemat în
judecată pe pârât pentru a fi obligat să le restituie unele sume de bani ce reprezentau preţul de
cumpărare plătit de ei pentru unele bunuri care au format obiectul infracţiunii de speculă, pretin-
zând că nu au cunoscut această împrejurare şi că, ulterior, obiectele fiind confiscate, pârâtul s-a
obligat să restituie preţul, dar apoi a refuzat să-şi execute angajamentul, pentru că din probele
administrate a rezultat că reclamanţii au fost în deplină cunoştinţă de achiziţionarea unor bunuri
ce au format obiectul unei infracţiuni, comisă de pârât, potrivit principiilor expuse, acţiunea lor
pentru restituirea sumelor plătite a fost respinsă.
După cum se observă din motivarea acestei soluţii, instanţa supremă a făcut o aplicare
fermă a principiului potrivit căruia, un reclamant nu poate invoca în susţinerea acţiunii propria sa
turpitudine, precum şi a principiului potrivit căruia situaţia anterioară nu poate fi restabilită în
sensul de a se dispune restituirea reciprocă a prestaţiilor efectuate, atunci când cauza actului
juridic este imorală pentru ambele părţi, fără a se face distincţie în raport cu gradul de turpitudine
al fiecăreia.
Codul civil, prin dispoziţiile art. 1638 prevede expres faptul că: „Prestaţia primită sau execu-
tată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii”.
Efectul retroactiv al nulităţii contractelor în raporturile dintre părţi, pe de o parte şi
terţi, pe de altă parte. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial.
Potrivit acestui principiu, anularea actului juridic iniţial atrage şi anularea actului juridic următor,
datorită legăturii lor juridice. Acest principiu priveşte efectele actului juridic faţă de terţi şi este
consacrat de art. 1254 alin. (2) C.civ., care prevede că „desfiinţarea contractului atrage, în con-
diţiile legii şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui”.
În raporturile dintre părţi, pe de o parte, şi terţi, pe de altă parte, în privinţa efectelor nulităţii,
se reţin următoarele idei:
- nulitatea, indiferent de felul ei, operează cu efecte retroactive şi faţă de terţi;
- terţii restituie drepturile consfinţite de părţi în temeiul unui contract nul, potrivit regulii
resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis;

1Trib. Suprem, Secția civilă, decizia civilă nr. 544/1979; Jud. Făgăraş, decizia civilă nr. 225/1972,
ambele în R.R.D. nr. 10/1973, p. 148 şi urm.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 171
- părţile nu puteau transmite terţilor mai multe drepturi decât aveau ele însele: nemo plus
iuris ad alium transferre potest quam ipse habet.
Excepţii. Sunt considerate excepţii de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius
accipientis acele cazuri în care, anularea actului juridic iniţial nu atrage şi anularea actului juridic
subsecvent. Cu titlu de exemplu, enumerăm câteva excepţii de la principiul în discuţie:
a) în cazul înstrăinării lucrurilor mobile, terţii nu mai sunt afectaţi de primejdia efectului
retroactiv al nulităţilor dacă sunt de bună-credinţă, devenind proprietarii acelui bun din momentul
luării sale în posesie efectivă [art. 937 alin. (1) C.civ.];
În acest caz, instanţa supremă a statuat că vânzarea lucrului altuia, fie chiar în parte, atrage
nulitatea relativă a actului deoarece vânzătorul poate dobândi totalitatea drepturilor sale de
proprietate, şi, deci, posibilitatea de a transmite acest drept către cumpărător. O atare situaţie
are loc în cazul înstrăinării de către moştenitor a unui lucru asupra căruia există o stare de indi-
viziune, mai înainte de încetarea acesteia. Dacă, însă, urmare a partajului, moştenitorului
înstrăinător i se atribuie bunul în întregul său, vânzarea-cumpărarea acestui bun se consolidează
retroactiv şi anularea actului devine fără obiect1.
b) drepturile dobândite cu titlu oneros în virtutea unui contract rămân valabile. Vorbim în
acest caz de o aplicare a art. 54 alin. (2) teza a II-a C.civ.;
c) cazul locatarului de bună-credinţă, contractul de locaţiune încheiat de acesta urmând a
produce efecte şi după desfiinţarea titlului locatorului pe durata stipulată de părţi, fără a se
depăşi un an de la data desfiinţării2 [art. 1819 alin. (2) C.civ.];
d) cazul care rezultă din art. 909 alin. (2) C.civ., adică ipoteza subdobânditorului de bună-
credinţă şi cu titlu gratuit (prin donaţie sau legat cu titlu particular) al unui drept real, însă numai
dacă au trecut 5 ani de la data la care s-a înregistrat cererea lui de înscriere a respectivului drept
în cartea funciară3.
2.5. Unele efecte produse de contractele nule
Dezvoltări. În unele condiţii contractele nule produc, totuşi, unele efecte, explicaţia găsindu-
se în unele idei secundare, dar adiacente noţiunii de contract.
Contractul nul poate produce unele efecte care n-au fost înlăturate prin sancţiunea nulităţii:
- clauza valabil exprimată într-un contract nul, dacă are o existenţă independentă, uneori,
produce efecte juridice;
- în considerarea ideii de bună-credinţă, cel ce percepe cu bună-credinţă fructele lucrului
dobândit în temeiul unui contract nul devine proprietarul lor;
- restituirea, de către un incapabil, a prestaţiilor săvârşite în temeiul unui contract nul se face
numai în măsura îmbogăţirii lui; totuşi, incapabilul poate fi obligat la restituirea integrală atunci
când, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă [art. 1647 alin. (2)
C.civ.];
- actul juridic nul produce unele efecte dacă nulitatea este consecinţa faptei ilicite şi culpabile
a celui care o invocă;
- uneori, drepturile dobândite cu titlu oneros în virtutea unui contract rămân valabile (art. 54
C.civ.);

1 C.S.J., Secția civilă, decizia civilă nr. 2369/1992, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 112.
2 A se vedea în acest sens, G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 231.
3 Idem, p. 233.
172 Actul juridic ca izvor de obligaţii

- în virtutea ideii de aparenţă, uneori, contractul nul produce totuşi efecte. Această idee
explică posibilitatea terţilor de a păstra bunul obţinut de ei cu titlu oneros de la o parte din
contractul nul care se referea la acel bun (debitum cum re iunctum);
- în virtutea ideii conversiunii prin reducţiune a actelor juridice se explică de ce un act juridic
nul sub condiţiile unei anumite categorii juridice, este totuşi valabil sub condiţiile unei alte
categorii juridice. Acest aspect este stipulat şi în dispoziţiile art. 1260 alin. (1) C.civ. care prevăd
că: „Un contract lovit de nulitate absolută va produce totuşi efectele actului juridic pentru care
sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege”. Totuşi, conversiunea unui
contract nul, nu se aplică atunci când intenţia de a exclude aplicarea conversiunii este stipulată
în contractul lovit de nulitate sau reiese, în chip neîndoielnic, din scopurile urmărite de părţi la
data încheierii contractului1.
Prin urmare, condiţiile pentru a putea opera conversiunea sunt:
- să existe un act nul total (este inaplicabilă în cazul nulităţii parţiale);
- actul nul să întrunească condiţiile de validitate ale actului juridic;
- părţile să nu fi exclus în cuprinsul actului nul posibilitatea conversiunii;
- identitate de părţi.
Înainte de apariţia Noului Cod civil, practica noastră judiciară2 se pronunţase în acest sens,
principiul conversiunii actelor juridice găsindu-şi o aplicare constantă.

§3. Clauzele nescrise

Regim juridic. Stabilirea regimului juridic a clauzelor nescrise constituie o problemă de

drept ce a dat naştere la numeroase controverse, generate şi de faptul că, legiuitorul nu a proce-
dat la definirea şi la fixarea sediului materiei pentru noua noţiune, introdusă prin Noul Cod civil.
Necesitatea reglementării regimului juridic şi a definirii noţiunii, determinată şi de faptul că în
doctrina dreptului civil românesc nu se utilizează acest termen, fiind preluat din dreptul francez3,
rezultă şi din poziţia, Plenului C.S.M.4, adoptată cu ocazia acordării avizului pentru intrarea în

1 Art. 1260 alin. (2) C.civ.

2 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 28/1979, citată în Repertoriu III, p. 140, în care se arată „(...)
revocarea tacită (a testamentului s.n.) poate să rezulte fie din incompatibilitatea sau contrarietatea dintre
dispoziţiile a două testamente succesive, fie din înstrăinarea bunului ce formează obiectul legatului.
Înstrăinarea obiectului, chiar dacă este nulă, echivalează cu voinţa implicită a testatorului de a revoca lega-
tul, întrucât esenţial nu este actul ca atare, ci voinţa testatorului”. Tot astfel, s-a statuat că „nu există nicio
dispoziţie legală care să prevadă că promisiunea de vânzare a unui bun imobil făcută de un neproprietar ar
fi lovită de nulitate. Această soluţie îşi are raţiunea în faptul că persoana neproprietară are posibilitatea să
cumpere de la proprietar, bunul oferit spre vânzare, iar apoi să fie în măsură a perfecta vânzarea” (decizia
nr. 412/1980 în aceeaşi lucrare, p. 88).
3 Art. 900 Codul civil francez: Clauses reputee non ecrite „dans tout disposition entre vifs au

testamentaire les conditions impossibles, celles qui sont contraires aux lois pu moeurs, seront reputee non
ecrites” (acele clauze din convenţiile inter vivos sau mortis causa, care sunt contrare legilor sau moralei, vor
fi considerate nescrise.)
4 Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 638 din 2 aprilie 2009, prin care s-a propus definirea noţiunii sau

înlocuirea expresiei „este considerată nescrisă” cu textul „este nulă de drept” sau este „lovită de nulitate
absolută”, apreciind că cea mai potrivită ar fi „este considerată inexistentă” întrucât, spre deosebire de
nulitate, nu presupune intervenţia instanţei de judecată.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 173
vigoare a Noului Cod, ocazie cu care s-a propus, pentru a evita orice confuzie, fie definirea
noţiunii, fie înlocuirea expresiei cu o altă expresie.
Opinii. Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil, care nu consacră o definiţie a clauzei
nescrise şi, drept urmare, să-i stabilească regimul juridic, în doctrină s-au conturat două opinii.
Într-o opinie1 se consideră că determinarea naturii juridice a acestor clauze se face prin
raportare la dispoziţiile din materia nulităţii, altfel spus prin identificarea naturii interesului ocrotit
de legiuitor prin considerarea unei clauze ca nescrisă. Constatând că, majoritatea clauzelor
considerate de lege ca nescrise privesc un interes general [art. 19 alin. (2) C.civ.2], autorul în
discuţie apreciază că aceasta va fi lovită de nulitate absolută.
Într-o altă opinie3, s-a apreciat că natura juridică a clauzelor nescrise nu poate fi stabilită doar
prin raportare numai la regimul juridic al nulităţii. Autorul în discuţie a argumentat că ar fi un
nonsens ca, în cazul clauzelor considerate nescrise să se analizeze al cui interes este ocrotit,
pentru că, în acest mod ne-am afla, practic, în domeniul nulităţii şi nu ar mai exista vreo diferenţă
între instituţia clauzelor considerate ca nescrise şi instituţia nulităţii.
A doua opinie, pe care o împărtăşim şi noi, cu argumentele ce urmează, se fundamentează
pe teoria inexistenţei actului4 (nihil actum est), clauza nescrisă fiind o sancţiune care invalidează
contractul încheiat cu neobservarea condiţiilor esenţiale prevăzute de lege pentru existenţa sa.
Chiar anterior adoptării actualului Cod civil, teoria inexistenţei a făcut obiectul preocupării
doctrinei5, care a identificat regimul juridic al acesteia, ce poate fi exprimat astfel:
- ineficacitatea unui act juridic inexistent nu poate fi acoperită prin confirmare, ratificare sau
executare voluntară;
- ineficacitatea unui act inexistent nu poate fi acoperită prin prescripţie;
- ineficacitatea unui act juridic inexistent este independentă de orice declaraţie judecăto-
rească sau legislativă.
Aplicabilitatea teoriei inexistenţei devine în prezent o certitudine şi o necesitate prin introdu-
cerea noţiunii de clauză nescrisă în dreptul civil roman, al cărei regim juridic este identic cu cel
identificat pentru teoria inexistenţei actului.
În prezent, doctrina afirmă, că această clauză nescrisă trebuie să fie ignorată de părţi şi de
terţi6 (considerată nescrisă), ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că ne aflăm în prezenţa unui
nou tip de sancţiune, respectiv inexistenţa, diferit de nulitate, întrucât efectele inexistenţei actului
operează de drept, fără a fi necesară vreo procedură sau intervenţia instanţei de judecată, iar în
situaţia în care se invocă faptul că am fi în prezenţa unor clauze inexistente, acestea trebuie să
fie ignorate, altfel spus să se facă abstracţie de ele, ca şi când nu ar exista.

1 V.V. Popa, Drept civil, Partea generală. Persoanele, ed. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 186.
2 Art. 19 alin. (2) C.civ.: „Orice renunţare sau restrângere a dreptului de a îndeplini o formalitate de
publicitate, precum şi orice clauză penală sau altă sancţiune stipulate pentru a împiedica exercitarea
acestui drept sunt considerate nescrise”.
3 A se vedea C.T. Ungureanu, op. cit., p. 223.
4 Teoria inexistenţei îşi are originea în materia căsătoriei şi a fost creată de doctrina franceză în secolul

al XIX-lea pentru a răspunde unei nevoi practice, deoarece nulitatea căsătoriei nu putea fi cerută decât în
cazurile în care legea o prevedea în mod expres.
5 I. Dogaru, N. Popa, D.C. Dănişor, S. Cercel, Bazele dreptului civil. Teoria generală, vol. I, Ed. C.H.

Beck, Bucureşti, 2008, p. 1074.

6 A se vedea Gh. Piperea în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinescu, I. Macovei (coord.), op. cit., p.

1922 şi 1956.
174 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Analiza textelor de lege care fac referire la clauzele nescrise în Noul Cod civil1, relevă faptul
că nu se poate pune semnul egalităţi între efectul pe care îl produce nulitatea şi efectul pe care îl
produce clauza nescrisă.
Chiar dacă, din punct de vedere al efectelor pe care le au asupra actului juridic civil, clauzele
nescrise se aseamănă cu clauzele nule, ele nu au acelaşi regim juridic.
În realitate, nu se poate pune semnul egalităţii între o clauza nescrisă şi o clauză nulă
absolut, pentru simplul motiv că în cazul clauzei nescrise nulitatea operează de drept, în timp ce
nulitatea absolută nu operează de drept, trebuie constată de instanţa de judecată.
De altfel, distincţia dintre cele două sancţiuni civile rezultă din interpretarea dispoziţiilor art.
1255 alin. (1) C.civ., care reglementează nulitatea parţială, unde legiuitorul a departajat clauzele
nescrise, de cauzele care atrag nulitatea actului, precum şi din interpretarea dispoziţiilor art.
1246 alin. (4) C.civ. care definesc nulitatea.
Astfel, potrivit art. 1255 alin. (1) C.civ., clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor
moravuri atrag nulitatea contractului numai dacă nu sunt considerate nescrise, ceea ce
presupune că, în analizarea unor astfel de clauze, pentru a stabili efectul avut asupra
contractului prin desfiinţarea lor, trebuie stabilit, mai întâi, dacă suntem sau nu în prezenţa unor
clauze nescrise care, potrivit alin. (3), contravin unor dispoziţii legale imperative.
Interpretând per a contrario textul de lege menţionat, putem spune că alte clauze, în egală
măsură contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri, dar care sunt considerate nescrise2,
nu atrag nulitatea contractului, ele putând sau, să fie ignorate, ca şi cum nu ar exista, sau să fie
înlocuite potrivit art. 1255 alin. (3) C.civ.
După cum se poate observa, raportul dintre clauzele nule şi clauzele nescrise este stabilit de
art. 1246 alin. (4) C.civ., potrivit căruia este considerată clauză nescrisă convenţia părţilor privind
instituirea sau suprimarea cauzelor de nulitate.
Că limita dintre cele două instituţii este sensibilă, rezultă din analizarea dispoziţiilor art. 1402
C.civ., care reglementează condiţia imposibilă, contrară legii sau bunelor moravuri, condiţie
considerată, prin ea însăşi, nescrisă, putând să devină o cauză de nulitate absolută a contrac-
tului, numai în măsura în care ea reprezintă cauza contractului, deci dacă poartă asupra unui
element esenţial al contractului.
Punerea sub semnul egalităţii a celor două sancţiuni, de legiuitor prin posibilitatea înlocuirii
de drept atât a clauzelor nule, cât şi a clauzelor nescrise, cu dispoziţiile legale aplicabile [art.

1 Art. 19 alin. (3) C.civ.: „Orice renunţare sau restrângere a dreptului de a îndeplini o formalitate de

publicitate, precum şi orice clauză penală sau altă sancţiune stipulată pentru a împiedica exercitarea
acestui drept, sunt considerate nescrise”; art. 218 alin. (3) C.civ.: „Clauzele sau dispoziţiile actului de
constituire ori ale statutului, precum şi hotărârile organelor statutare ale persoanei juridice, care limitează
sau lărgesc puterile conferite exclusiv de lege acestor organe, sunt considerate nescrise, chiar dacă au fost
publicate”; art. 267, alin. (2) C.civ., stabilește: „Clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei este consi-
derată nescrisă”; art. 1009 alin. (1) C.civ.: „Este considerată nescrisă clauza prin care, sub sancţiunea
desfiinţării liberalităţii sau restituirii obiectului acesteia, beneficiarul este obligat să nu conteste validitatea
unei clauze de inalienabilitate, ori să nu solicite revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor”, iar potrivit alin. (2):
„De asemenea, este considerată nescrisă, dispoziţia testamentară prin care se prevede dezmoştenirea, ca
sancţiune pentru încălcarea obligaţiilor prevăzute la alin. (1) sau pentru contestarea dispoziţiilor din
testament, care aduc atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari ori sunt contrare ordinii publice sau
bunelor moravuri”.
2 Art. 900 C.civ. francez: clauses reputee non ecrite „dans tout disposition entre vifs au testamentaire

les conditions impossibles, celles qui sont contraires aux lois pu moeurs, seront reputee non ecrites”.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 175
1255 alin. (2) şi (3) C.civ.] şi a posibilităţii instanţei de judecată să corecteze voinţa părţilor cu
privire la aceste clauze, în măsura în care acestea nu afectează contractul, în întregul său, ori o
clauză determinantă a acestuia, este numai aparentă, cel puţin din următoarele considerente:
- nulitatea absolută, în cazurile prevăzute de lege [art. 1247 alin. (4) C.civ.], ca şi nulitatea
relativă poate fi acoperită prin confirmare [art. 1248 alin. (4) C.civ.], în timp ce clauzele nescrise
nu pot fi confirmate;
- pentru a produce efecte juridice actul nul poate fi adaptat (art. 1213 C.civ.) sau convertit
(art. 1260 C.civ.), în timp ce clauza nescrisă nu produce niciun efect;
- în cazul clauzelor considerate nescrise, nulitatea operează direct pe temeiul legii, în timp ce
nulitatea trebuie să fie constatată.
În concluzie, apreciem că aceste clauze nescrise sunt cauze de ineficacitate ab initio distinc-
te de nulitate, iar consecinţa existenţei lor atrage ineficienţa clauzei asupra actului juridic civil1.

Secţiunea a 10-a. Interpretarea contractelor

§1. Preliminarii

Necesitate. Încheind un contract, părţile urmăresc să obţină, fiecare, o contraprestaţie în

schimbul a ceea ce ele se obligă.
Pentru a şti cum urmează să se execute obligaţiile asumate sau pentru a constata dacă ele
au fost executate în deplină concordanţă cu manifestarea voinţei părţilor, la încheierea contrac-
tului, este necesar ca fiecare clauză contractuală şi contractul în întregul său să fie corect
interpretat.
Potrivit dispoziţiilor art. 1266 C.civ.: „Contractele se interpretează după voinţa concordantă a
părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor”. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că „la stabi-
lirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile
purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii
contractului”.
Necesitatea interpretării contractului derivă din cerinţa de a cunoaşte conţinutul exact al
contractului, de a cunoaşte voinţa reală a părţilor (sensurile acestei voinţe) în toată acurateţea ei
şi sensul exact al contractului privit ca acord de voinţe. Prin urmare, nu este suficient să se
cunoască şi să se interpreteze corect ceea ce a vrut şi la ceea ce s-a angajat fiecare parte; se
cere a se cunoaşte exact şi ceea ce rezultă din voinţele contopite ale părţilor. Numai astfel se
poate desluşi sensul exact al întregului contract care trebuie să fie concordant cu sensul fiecărei
voinţe încorporate în el.
Dacă este necesar să se interpreteze legea, normele de drept, operaţie care se realizează
ori de câte ori se soluţionează o situaţie concretă, pe baza legii, cu atât mai mult (a fortiori) este
necesar să se interpreteze contractul încheiat cel mai adesea de către persoane care nu au
pregătire juridică.
Interpretarea contractelor se face de către instanţele judecătoreşti, care, pentru determinarea
conţinutului operaţiei juridice concrete, procedează, înainte de toate, la calificarea acestuia, în
raport de categoriile juridice reglementate de lege, pentru că fiecare specie de contract este

1A se vedea T. Ionaşcu, Natura juridică a clauzelor nescrise, Analele Universităţii „Constantin

Brâncuşi” Târgu Jiu, Seria Ştiinţe juridice, nr. 4/2011.
176 Actul juridic ca izvor de obligaţii

cârmuită de reguli proprii. Acesta este primul act pe care instanţa îl întreprinde în vederea asigu-
rării unei corecte interpretări a contractului. Se impune a se proceda astfel datorită faptului că,
dacă fiecare specie de contract este cârmuită de reguli proprii, este şi firesc ca operaţia juridică
(negotium iuris), supusă interpretării, să ducă la consecinţe juridice distincte, în funcţie de faptul
dacă este calificată a face parte dintr-o categorie sau alta de contracte.
Operaţia logico-juridică, a cărei finalitate constă în desluşirea voinţelor părţilor, interpretarea
contractelor se face potrivit anumitor reguli.

§2. Reguli în materia interpretării contractelor

2.1. Reguli generale
Interpretarea după voinţa concordantă a părţilor. Regula instituită de dispoziţiile art.
1266 C.civ. consacră prioritatea voinţei reale şi concordante a părţilor, în situaţia în care apar
dificultăţi, în interpretarea clauzelor contractuale, determinate fie de o folosire improprie, greşită a
terminologiei juridice sau a vocabularului uzual, fie de contradicţia dintre manifestarea expresă
de voinţă şi voinţa internă, reală a părţilor.
Astfel, în cazul în care o clauză contractuală (voinţa declarată) nu corespunde voinţei reale a
părţii, sarcina probei revine părţii interesate, până la proba contrarie1, declaraţia de voinţă
considerându-se că exprimă voinţa reală a părţii.
De asemenea, în vederea identificării voinţei concordante a părţilor la elaborarea unei
clauze, actuala reglementare a Codului civil a prevăzut în conţinutul alin. (2) al art. 1266 şi alte
criterii, care pot fi avute în vedere, cum ar fi: scopul contractului, negocierile purtate de părţi,
practicile stabilite între acestea şi comportamentul lor ulterior încheierii contractului
Reguli privind interpretarea clauzelor îndoielnice. Clauzele îndoielnice se interpretează
potrivit următoarelor reguli:
a) când o clauză poate primi două înţelesuri, ambele susceptibile de a produce efecte
juridice, ea se va interpreta în înţelesul ce se potriveşte mai bine naturii şi obiectului contractului.
Se ţine seama, între altele, de împrejurările în care a fost încheiat contractul, de interpretarea
dată anterior de părţi, de uzanţe [art. 1268 alin. (1) şi (2) C.civ.];
b) dacă o clauză este susceptibilă a primi două sau mai multe înţelesuri, instanţa o va inter-
preta mai degrabă în sensul în care produce efecte juridice, iar nu în acela în care nu ar produce
niciunul [art. 1268 alin. (3) C.civ.], pentru că este de presupus că părţile au stipulat o clauză,
urmărind să-şi asume angajamente juridice: actus interpretandus est potius ut valeat quam ut
pereat;
c) o altă regulă este aceea că, oricât de generali ar fi termenii contractului, acesta nu
cuprinde decât „lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a contracta” [art. 1268 alin. (4) C.civ. ];
d) clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra aplicării contractului
la un caz particular nu îi restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost expres prevăzute [art.
1268 alin. (4) C.civ.];
e) instanţa poate înlătura titlul dat contractului de către părţi şi poate da calificarea cea mai
potrivită cu voinţa reală a acestora, dacă ele au folosit termeni improprii sau ambigui pentru
calificarea contractului, ori o parte din clauzele contractului nu sunt suficient determinate.

1 În acelaşi sens L. Pop, I.F. Popa, op. cit., p. 132.

 Actul juridic ca izvor de obligaţii 177
2.2. Reguli subsidiare de interpretare
Reglementare. În situaţia în care regulile de interpretare prevăzute de legiuitor în cadrul
dispoziţiilor art. 1266-1268 C.civ. nu au dat rezultatul dorit şi clauzele au rămas în continuare
neclare, atunci se aplică regulile prevăzute de art. 1269 C.civ. Astfel, contractul neclar se
interpretează în favoarea celui care se obligă1.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, republicată în baza Legii nr. 65/2002, privind
clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, clauzele contractuale
trebuie să fie clare, fără echivoc, pentru înţelegerea acestora nefiind nevoie de cunoştinţe de
specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi
interpretate în favoarea consumatorului2.
În schimb, stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune, se interpretează împotriva celui
care le-a propus [art. 1269 alin. (2) C.civ.]. Această regulă presupune interpretarea clauzei în
favoarea părţii contractante care aderă la contractul cu conţinut prestabilit.
Literatura juridică3 a reţinut două semnificaţii ale regulii analizate:
a) textul legal trebuie interpretat în favoarea debitorului, acesta fiind prezumat într-o poziţie
de inferioritate în raport cu celălalt contractant şi de aceea o interpretare în avantajul lui ar
restabili echilibrul dintre părţi, idee expusă prin adagiul in dubio pro reo;
b) textul legal era considerat un instrument privilegiat de interpretare a contractelor de
adeziune, în care cel care stipulează este redactorul înscrisului constatator al contractului,
apărând într-o postură de superioritate faţă de cocontractant şi revenindu-i o răspundere
specială în cazul obscurităţii clauzelor contractuale.
2.3. Interpretarea clauzelor tacite
Reguli de interpretare. În cadrul secţiunii dedicate efectelor contractului, dispoziţiile Noului
Cod civil au prevăzut două reguli de interpretare a clauzelor tacite:
- conform art. 1272 alin. (1) C.civ., contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este
expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea
sau echitatea le dau contractului, după natura lui;
- a doua regulă este cuprinsă în alin. (2) al aceluiaşi articol şi prevede că clauzele obişnuite
într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod expres.
În acest sens, în doctrina de specialitate4 cu ocazia abordării acestei probleme s-a statuat că
o astfel de situaţie poate fi întâlnită în cazul în care părţile stabilesc, prin clauze exprese, numai
elementele principale ale contractului (acordul suficient), judecătorul fiind chemat să determine,
prin interpretare, voinţa tacită a părţilor.

1 Art. 1269 alin. (1) C.civ.: „Dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar,

acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă”.

2 Textul legii preia regula instituită prin art. 983 C.civ. din 1864, art. 1269 alin. (1) C.civ. După cum s-a

arătat în doctrină, acest text de lege este susceptibil de două accepţiuni: într-o primă accepţiune,
aparţinând doctrinei clasice, interpretarea este favorabilă debitorului, întrucât cel ce se obligă este
considerat într-o poziţie inferioară, în raport cu cel în favoarea celui căruia se obligă şi, deci, o interpretare
favorabilă debitorului este de natură a restabili echilibrul contractului; într-o altă accepţiune, se consideră că
în poziţie dominantă nu este atât creditorul, cât partea ce redactează contractul şi la care aderă
cocontractantul, acceptând, în tot, clauzele contractuale prestabilite unilateral de acesta.
3 A se vedea L. Pop, Obligaţiile, vol. II, p. 550.
4 L. Pop, I.F. Popa, op. cit., p. 134.
178 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Problema obligaţiilor implicite. Deşi nu sunt incluse, în mod expres, în cadrul secţiunii
destinate regulilor în materia interpretării contractelor, doctrina juridică1 a abordat, în mod
distinct, problema obligaţiilor implicite, înţelegându-se prin această denumire acea categorie de
obligaţii pe care părţile nu le pot înlătura prin voinţa lor. Cu titlu de exemplu au fost menţionate
următoarele categorii de obligaţii:
a) obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă se subînţelege în orice contract [art. 1183 alin. (2)
C.civ.];
b) obligaţia de colaborare între părţi, în vederea executării obligaţiilor născute din contract, de
asemenea se subînţelege, existenţa acesteia fiind dedusă din obligaţia generală de a acţiona cu
bună-credinţă, sau din aplicarea forţei obligatorii a contractului (art. 1272 C.civ.);
c) obligaţia de coerenţă contractuală;
d) obligaţia de informare contractuală (de exemplu informarea cumpărătorului asupra
caracterului periculos al bunului achiziţionat, sfătuirea clientului de către avocat cu privire la
atitudinea pe care să o adopte intr-o anumită situaţie juridică);
e) obligaţia de securitate, care este dedusă din contractele de transport. Această obligaţie
beneficiază de o abordare expresă din partea doctrinarilor, stând la baza elaborării răspunderii
pentru produse defectuoase;
g) în acelaşi mod primeşte considerare şi obligaţia părţilor de a garanta prestaţia promisă.
2.4. Interpretarea clauzelor incomplete
Procedee supletive. Pentru interpretarea clauzelor incomplet formulate se folosesc
procedeele supletive de interpretare2:
a) dacă părţile au păstrat tăcerea în privinţa unei anumite situaţii care trebuia reglementată,
însemnează că ele au înţeles să accepte aplicarea dispoziţiilor supletive ale legii în materia
respectivă;
b) în cazul în care părţile păstrează tăcerea în privinţa unei anumite situaţii, iar legea permite,
se va apela la obicei, situaţia respectivă – nereglementată de părţi – urmând a se rezolva potrivit
obiceiului;
c) dacă nu se poate descoperi voinţa reală a părţilor prin folosirea regulilor şi procedeelor de
interpretare, se va recurge la echitate, fiind admis că părţile nu puteau urmări, un alt scop
potrivnic echităţii.
Activitatea de interpretare a contractelor este supusă controlului jurisdicţional ierarhic
superior în privinţa situaţiilor de fapt şi în legătură cu stabilirea limitelor aplicării dispoziţiilor legale
supletive, obiceiului şi echităţii.
În doctrină, se discută necesitatea reglementării exprese în actualele condiţii sociale, a clau-
zei de conştiinţă3.
Clauza de conştiinţă înseamnă, în esenţă că, urmare a inserării sale – prin liberul acord de
voinţă al părţilor, în contractul individual de muncă, salariatul este în drept să nu execute un ordin

1 Idem, p. 135.
2 A se vedea art. 1272 alin. (1) C.civ. care dispune: „Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea
ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau
echitatea le dau contractului, după natura lui”. A se vedea şi art. 1272 alin. (2) C.civ., potrivit căruia
„Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod expres”.
3 I.Tr. Ştefănescu, Inserarea clauzei de conştiinţă în unele contracte individuale de muncă, în Dreptul

nr. 2/1999, p. 56.

 Actul juridic ca izvor de obligaţii 179
legal de serviciu, în măsura în care – dacă l-ar pune în aplicare – ar contraveni, în acest fel con-
ştiinţei sale.
Se apreciază că, necesitatea reglementării clauzei de conştiinţă poate viza şi domeniul
convenţiilor civile de prestări de servicii, încheiate în condiţiile Legii nr. 83/19951.
2.5. Interpretarea sistematică
Regula. Ansamblul clauzelor dintr-un contract trebuie luat în considerare ca un întreg,
neputând fi izolată o clauză dintr-un context şi apoi privită ca fiind opusul sensului acestuia2. Prin
urmare, clauzele contractului trebuie interpretate coordonat. Aceasta este ideea care rezultă şi
din dispoziţiile art. 1267 C.civ., potrivit căruia: „Clauzele se interpretează unele prin altele, dând
fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului”.
Aşa cum concis s-a statuat în doctrină3 „în vederea determinării cât mai fidele a voinţei
exprimate de către părţi, contractul se interpretează în întregul său şi nu în mod izolat, prin
ruperea clauzelor din context”.
2.6. Regula „actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat”
Context. Subliniere. Lipsa caracterului imperativ. Dând eficienţă clauzelor contractuale
care par la prima vedere a nu produce efecte juridice, regula „actus interpretandus est potius ut
valeat quam ut pereat” interesează materia contractelor4.
Analiza acestei reguli implică discutarea incidenţei ei cu o serie de instituţii juridice, printre
care: forţa obligatorie a contractelor şi promisiunea pentru fapta altuia, interpretarea contractelor,
obiectul contractelor etc.
Forţa obligatorie a contractelor este subliniată, printre altele, de principiul relativităţii efectelor
contractului. Potrivit acestui principiu, contractele produc efecte numai între părţile între care s-au
încheiat5, dar privesc şi avânzii lor cauză.
Acest principiu nu este absolut în privinţa persoanelor cărora contractele le sunt opozabile,
chiar dacă se reţine că, potrivit legii [art. 1270 alin. (1) C.civ.], „Contractul valabil încheiat are
putere de lege între părţile contractante”. Contractele sunt opozabile nu numai părţilor care le-au
încheiat, ci, în condiţiile legii, şi avânzilor lor cauză şi chiar terţilor.
De aici, se înţelege că regula relativităţii efectelor contractului, cuprinsă în art. 1280 C.civ., nu
este imperativă6. Rezultă că, în lipsa caracterului imperativ al acestei reguli, părţile nu pot fi
oprite ca, de comun acord, să hotărască împotriva ei, în dublu sens:
- obligaţia contractuală poate fi executată de un terţ;
- terţa persoană poate cere executarea obligaţiei, în cazurile special prevăzute de lege
(art. 1281 C.civ.).
Raportare la consimţământ. Unul dintre elementele structurale ale contractului este
„consimţământul părţilor” (art. 1179 C.civ.).

1 I.Tr. Ştefănescu, op. cit., p. 57.

2 A se vedea I. Turcu, Vânzarea în Noul Cod civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, op. cit., p. 294.
3 S. Neculaescu, Izvoarele obligaţiilor în Codul civil, Analiză critică şi comparativă a noilor texte

normative, p. 373.
4 A se vedea, în această privinţă, I. Dogaru, Câteva aspecte ale regulii „potius ut valeat quam ut

pereat”, în Analele Universităţii din Craiova, seria Ştiinţe economice, 1971.

5 Art. 1280 C.civ.: „Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel”.
6 A se vedea, în acest sens, T.R. Popescu, op. cit., 1968, p. 117.
180 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Observând împreună existenţa unui consimţământ valabil şi principiul relativităţii efectelor

contractului, chiar dacă acest principiu nu are caracter imperativ, se ridică chestiunea de a şti
dacă este valabilă obligaţia pe care şi-o asumă cineva, promiţând pentru altul. De principiu,
promisiunea care ar urmări să dea naştere la o obligaţie în sarcina unui terţ este oprită de lege
sub sancţiunea nulităţii absolute.
Promisiunea pentru altul este permisă sub forma promisiunii pentru fapta altuia1 şi constă în
convenţia prin care o parte promite fapta unui terţ, al cărui acord nu poate fi obţinut în momentul
încheierii contractului.
În ceea ce priveşte promisiunea pentru fapta altuia, funcţionează regula consensualităţii
contractelor, pentru validitatea convenţiei fiind suficient acordul de voinţă al părţilor. Convenţia nu
este supusă vreunei condiţii de formă, iar instanţa poate să stabilească existenţa ei, dacă nu
rezultă expres din intenţia comună a părţilor, aplicând regulile ce guvernează materia interpretării
contractelor.
Raportare la regulile privind interpretarea contractelor. Regula „actus interpretandus est
potius ut valeat quam ut pereat” poate fi înţeleasă mai bine dacă acţiunea ei este privită prin
prisma regulilor ce guvernează interpretarea contractelor.
Dintre regulile potrivit cărora se face interpretarea, un interes deosebit îl prezintă următoarea:
dacă o clauză este susceptibilă de două sau mai multe înţelesuri, ea se interpretează mai
degrabă în sensul care poate să producă efecte juridice, decât în sensul în care nu ar produce
niciun efect. Este greu de acceptat că părţile au stipulat o clauză fără a fi dorit şi urmărit să se
producă efecte juridice.
În această situaţie, se aplică regula actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat.
Revenire asupra incidenţei regulii. Pentru a avea întreaga imagine asupra incidenţei regulii
de care ne ocupăm în materia interpretării contractului, reluăm analiza promisiunii faptei unui terţ.
În ipoteza în care printr-o clauză contractuală se promite fapta unui terţ, se poate aprecia că
o astfel de clauză este susceptibilă de două înţelesuri:
- mai întâi, se poate susţine că partea care a promis fapta terţei persoane nu s-a obligat la
nimic deci, clauza nu produce niciun efect juridic. În această ipoteză, între părţile aparent
contractante, nu se nasc raporturi juridice civile, căci cel ce a promis fapta altuia nu s-a obligat, în
realitate, cu nimic;
- un al doilea înţeles al unei astfel de clauze poate evidenţia o obligaţie proprie a promiten-
tului. Este de presupus că promitentul, promiţând fapta terţei persoane, şi-a asumat el însuşi
obligaţia personală de a depune toate stăruinţele pentru a obţine de la terţ îndeplinirea faptei
promise.
Într-o astfel de situaţie se consideră că o atare clauză produce unele efecte juridice. Numai
în acest sens trebuie interpretată o astfel de clauză, pentru că nimeni nu poate fi crezut, într-o
convenţie sinalagmatică, de a nu se fi obligat cu nimic.
Dacă într-o asemenea convenţie promitentul nu s-ar obliga personal, convenţia nu ar avea
valoare juridică.
Într-o astfel de situaţie, promitentul şi-a asumat o obligaţie de a face. Această obligaţie se
concretizează în stăruinţele şi diligenţele pe care promitentul le depune pentru ca terţul să
săvârşească fapta promisă de el.

1 A se vedea T.R. Popescu, op. cit., 1968, loc. cit.

 Actul juridic ca izvor de obligaţii 181
Este evident că terţul poate să se oblige sau să nu se oblige şi, în măsura în care se obligă,
el intră în raporturi juridice civile din care nasc, în sarcina sa, obligaţii ce retroactivează.
De aici concluzia că promisiunea pentru fapta altuia nu constituie o abatere de la principiul
relativităţii efectelor contractului căci, dacă terţul nu acceptă a săvârşi fapta promisă de
promitent, el rămâne ca şi înainte, un simplu penitus extranei, nelegat cu nimic de convenţia
între celelalte părţi.
Raportare la obiectul contractului. Regula „actus interpretandus est potius ut valeat quam
ut pereat” se discută şi în legătură cu obiectul contractului.
Când este vorba de o obligaţie de a da, prestaţia la care este obligat debitorul trebuie să
privească un lucru existent în momentul încheierii contractului1, iar lucrul respectiv să fie în
circuitul civil2, să fie determinat ori determinabil3, la care se adaugă faptul că cel ce transmite un
drept trebuie să fie titularul acelui drept.
Dacă însă, prestaţia priveşte un fapt personal al debitorului, faptul la care acesta s-a obligat
trebuie să fie posibil, căci impossibilium nulla obligatio, să fie licit, să prezinte interes pentru
creditor şi să fie fapta proprie a celui ce se obligă.
Această din urmă cerinţă a obiectului contractului face ca promisiunea pentru fapta altuia să
nu aibă eficienţă juridică.
Regula „actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat” face însă ca, dacă este
vorba de obligaţia de a face, constând în depunerea tuturor diligenţelor pentru ca terţul să
execute fapta promisă, promisiunea pentru fapta altuia să poată fi valabilă, în condiţiile arătate.
Este aici o întrepătrundere a regulilor privind cerinţele ce trebuie să le îndeplinească obiectul
contractului cu cele referitoare la interpretarea lui, întrepătrundere care nu poate fi privită în afara
regulii la care ne referim.
Raportare la convenţia de porte-fort. Regula „actus interpretandus est potius ut valeat
quam ut pereat” mai explică de ce este permisă convenţia de porte-fort (convenţia prin care
debitorul a înţeles să promită consimţământul altei persoane).
Acestea sunt aspectele mai importante ale regulii analizate. Desigur, analiza putea merge
mai departe, evidenţiind, prin comparaţie cu promisiunea pentru fapta terţei persoane, incidenţa
acestei reguli cu cauţiunea şi fideiusiunea.

Secţiunea a 11-a. Cesiunea contractului

§1. Scurte consideraţii introductive
Preliminarii. În diferite sisteme de drept se vorbeşte, tot mai mult, de cesiunea contractului,
analizându-se măsura în care aceasta ar fi o operaţie juridică autonomă în raport cu cesiunea de
creanţă şi preluarea de datorie, instituţii de drept analizate în secţiuni separate ale prezentei

1 Art. 1659 C.civ.: „Dacă în momentul vânzării unui bun individual determinat acesta pierise în

întregime, contractul nu produce niciun efect. Dacă bunul pierise numai în parte, cumpărătorul care nu
cunoştea acest fapt în momentul vânzării poate cere fie anularea vânzării, fie reducerea corespunzătoare a
preţului”.
2 Art. 1229 C.civ.: „Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contrac-

tuale”; A se vedea şi dispoziţiile art. 1657 C.civ., potrivit cărora „Orice bun poate fi vândut în mod liber, dacă
vânzarea nu este interzisă ori limitată prin lege sau prin convenţie ori testament”.
3 A se vedea art. 1225 alin. (2), art. 1226 alin. (2), art. 1486, art. 1662 C.civ.
182 Actul juridic ca izvor de obligaţii

lucrări. Fără a intra, pentru moment, în detalii, ne rezumăm să amintim faptul că doctrina1 a
descris instituţia cesiunii de contract ca fiind acel mecanism prin care se produce „o cesiune
globală a poziţiei contractuale pe care o parte o are în contract, în manieră independentă de
cesiunea individuală a conţinutului contractului – drepturi şi obligaţii”. În realitate, precum vom
observa pe parcursul prezentei secţiuni, cesiunea de contract reprezintă o schimbare a uneia din
părţile contractului iniţial cu o altă persoană, cu un terţ în cadrul raportului obligaţional.
Considerăm util a aminti că, în realitate, reglementarea expresă, în codurile civile ale unor
state europene, a cesiunii de contract (cunoscută şi sub numele de cesiune de poziţie
contractuală), a fost urmarea unei dispute între teoreticienii dreptului, cu privirea la admisibilitatea
de principiu a cesiunii de contract2.
Astfel, pe de o parte, s-a susţinut teza inadmisibilităţii transmiterii laturii pasive a raportului
obligaţional intervenit între două părţi, pornindu-se, întocmai, de la caracterul intuitu personae al
acestui raport (s-a spus chiar că, în realitate, printr-un astfel de transfer, s-ar crea un nou raport
obligaţional). Motivul ce a determinat o astfel de abordare a fost convingerea unor autori că
transmisiunea creanţei ar putea fi făcută, fără probleme, prin cesiune de creanţă ori subrogaţie
personală, iar transmisiunea datoriei, a laturii pasive, prin figura juridică a subrogaţiei personale,
a novaţiei prin schimbare de debitor ori a stipulaţiei pentru altul.
Pe de altă parte, s-a susţinut şi teza contrară, a admisibilităţii cesiunii de contract, esenţial
fiind, în acest sens, consimţământul contractantului cedat.
La o verificare atentă a legislaţiilor civile din alte state europene, s-a observat o achiesare a
acestora la concluziile admisibilităţii cesiunii de contract, exemple, în acest sens, fiind Codul civil
italian (art. 1406-1410), Codul civil olandez (art. 6159) ori Codul civil român (art. 1315-1320). În
ceea ce priveşte Codul civil în vigoare, deşi s-a admis teoria existenţei cesiunii de contract, s-a
respins posibilitatea unei patrimonializări complete a raportului juridic obligaţional, în contextul
acestei discuţii amintindu-se că, pentru a explica efectele preluării, trebuie recurs la două principii
fundamentale: cel al forţei obligatorii a contractului (art. 1270 C.civ.) şi cel al relativităţii şi
opozabilităţii efectelor contractului (art. 1280-1281 C.civ.).

§2. Reglementare. Noţiune. Definiţie

Reglementare. În Codul civil în vigoare, cesiunea de contract se bucură de o reglementare
expresă, respectiv art. 1315-1320 din Secţiunea a 8-a („Cesiunea contractului”), Capitolul I
(„Contractul”), Titlul II („Izvoarele obligaţiilor”), Cartea a V-a („Despre obligaţii”).
Din perspectiva tehnicii legislative, este de menţionat faptul că legiuitorul a preferat să
includă secţiunea dedicată cesiunii contractului în capitolul rezervat contractului, ca izvor de
obligaţii, şi nu în titlul care reglementează mijloacele de transmitere şi transformare a obligaţiilor.
Precum s-a subliniat şi în doctrină3, alături de normele ce reglementează, expres, instituţia
cesiunii de contract, Codul civil, în vigoare, cuprinde şi unele ipoteze specifice de cesiune
(cesiunile legale de contract). De pildă, alături de art. 1811-1813 C.civ. (locaţiunea) şi de
art. 2220 C.civ. (asigurarea de bunuri4), s-ar putea considera că o ipoteză de cesiune specială
legală de contract este statuată şi de art. 1733 alin. (1) C.civ., conform căruia „Prin exercitarea

1 L. Pop, op. cit., p. 670-671, alături de autorii acolo citaţi.

2 Pentru detalii cu privire la cele două curente, identificabile în doctrină, cu privire la admisibilitatea
figurii juridice a cesiunii de contract, a se vedea L. Pop, op. cit., p. 671-675, alături de autorii acolo citaţi.
3 L. Pop, op. cit., p. 675.
4 Aceste două ipoteze sunt analizate în secţiunea dedicată instituţiei „Preluării de datorie”.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 183
preempţiunii, contractul de vânzare se consideră încheiat între preemptor şi vânzător în condiţiile
cuprinse în contractul încheiat cu terţul, iar acest din urmă contract se desfiinţează retroactiv.
Cu toate acestea, vânzătorul răspunde faţă de terţul de bună-credinţă pentru evicţiunea ce
rezultă din exercitarea preempţiunii”.
În literatura de specialitate1, cesiunea de contract a fost definită ca fiind acea convenţie
(contract de cesiune), încheiată între una din părţile unui contract aflat în desfăşurare (contrac-
tant cedent) şi un terţ faţă de acest din urmă contract (contractant cesionar), prin care se exprimă
acordul cu privire la transferul drepturilor şi obligaţiilor asupra şi faţă de contractantul din
convenţia iniţială (contractant cedat), efectul fiind atât acela al transmisiunii drepturilor şi
obligaţiilor, cât şi al liberării contractantului cedent, cu consimţământul contractantului cedat2.
Analizând definiţia oferită chiar de către Codul civil, reiese faptul că cesiunea de contract ar fi
o convenţie bilaterală, intervenită între cedent şi cesionar. Cu toate acestea, cu excepţia cazuri-
lor prevăzute de lege [art. 1315 alin. (2)], este necesar şi acordul contractantului cedat, cesiunea
de contract apărând, astfel, ca o convenţie tripartită (contractant cedent - contractant cesionar -
contractant cedat). Doctrina3 a concluzionat însă, că de cele mai multe ori, vorbim despre o
convenţie bipartită, care, pentru a deveni efectivă, trebuie alăturată unui consimţământ exprimat
de către contractantul cedat.

§3. Tipuri de cesiune

Modalităţi. Pornind de la constatările anterioare, cu privire la structura cesiunii de contract,
literatura de specialitate a sistematizat modalităţile în care se poate realiza o cesiune de
contract. Astfel, pot exista cesiuni:
a) cu titlu principal; la rândul ei, cesiunea de contract cu titlu principal se poate realiza:
1) printr-o convenţie bilaterală între contractantul cedent şi contractantul cesionar, opozabilă
terţului după exprimarea consimţământului;
2) printr-o operaţiune la care participă 3 persoane: contractantul cedent, contractantul
cesionar şi contractantul cedat;
3) printr-o cesiune ce devine efectivă în baza unui consimţământ anticipat exprimat de către
contractantul cedat;
b) cu titlu accesoriu, exemplele clasice fiind cele referitoare la înstrăinarea unui bun care face
obiectul unui contract (de pildă, cesiunea legală în cazul asigurării de bunuri);
c) prin exprimarea unui drept recunoscut de către lege – cazul dreptului de preempţiune
[art. 1733 alin. (1) C.civ.];
d) în funcţie de modul în care ia naştere, cesiunea de contract poate fi:
1) legală – cesiunea expres prevăzută de lege (art. 1811-1813 C.civ. – locaţiunea), art. 2220
C.civ. (asigurarea de bunuri), art. 1733 alin. (1) C.civ. (dreptul de preempţiune);
2) convenţională – pe baza acordului de voinţă exprimat de către părţi.

§4. Condiţiile cesiunii contractului

1L. Pop, op. cit., p. 676.

2Art. 1315 alin. (1) C.civ.: „O parte poate să îşi substituie un terţ în raporturile născute dintr-un contract
numai dacă prestaţiile nu au fost încă integral executate, iar cealaltă parte consimte la aceasta”.
3 L. Pop, op. cit., p. 676.
184 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Ca şi în cazul altor instituţii de drept, şi cesiunea contractului trebuie să îndeplinească unele

condiţii de formă şi de fond1 pentru a putea produce efectele reglementate de către Codul civil.
Condiţiile de formă. Art. 1316 C.civ., reglementând forma cesiunii contractului, dispune ca
cesiunea şi acceptarea acesteia de către contractantul cedat să fie realizate în forma solicitată
de lege pentru validitatea contractului cedat. Cu alte cuvinte, nu este impusă o formă specială în
toate situaţiile, ci se cere o echivalenţă de forme între contractul ce face obiectul cesiunii şi
convenţia de cesiune (de pildă, cesiunea unui contract de vânzare a unui imobil sub condiţie
suspensivă va trebui să îmbrace forma autentică). În situaţia în care o condiţie de formă a
contractului de cesiune nu va fi respectată2, sancţiunea o reprezintă nulitatea absolută3,
art. 1242 C.civ. prevăzând că: „Este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei
pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă”.
Condiţiile de fond. Din prevederile legale rezultă următoarele condiţii de fond:
a) convenţia de cesiune a contractului să respecte atât prevederile art. 1179 alin. (1) C.civ.,
cu privire la condiţiile de validitate a contractului, cât şi prevederile art. 1246-1265 C.civ. cu
privire la materia nulităţilor;
b) să existe consimţământul contractantului cedat, condiţie formulată, expres, chiar în teza
finală a art. 1315 alin. (1) C.civ. Precum s-a arătat şi în doctrină4, exprimarea consimţământului
poate fi cuprinsă în contractul de cesiune, ori într-o declaraţie separată, anterioară ori ulterioară
convenţiei de cesiune. Având în vedere că art. 1316 C.civ. nu impune o anumită formă, se
consideră că este admisibil şi un consimţământ tacit, dacă, din atitudinea contractantului cedat
se poate deduce dincolo de orice dubiu;
c) prestaţiile din contractul ce se doreşte a fi cesionat să nu fi fost, la momentul încheierii
convenţiei de cesiune, deja integral executate.

§5. Efectele cesiunii de contract

Precizări. De principiu, pentru a-şi produce, pe deplin, efectele reglementate de

art. 1317-1320 C.civ., cesiunea de contract trebuie să se bucure de consimţământul contractan-
tului cedat, doar ulterior acestui acord fiind posibilă atât transmiterea drepturilor şi a obligaţiilor
contractuale, cât şi liberarea contractantului cedent de datoria pe care o avusese, până în acel
moment, la contractantul cedat (cesiunea de contract perfectă). Per a contrario, în lipsa
consimţământului contractantului cedat, cesiunea de contract va fi una incompletă (cesiune de
contract imperfectă), nerealizându-se fie transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, fie liberarea
contractantului cedent, fie niciunul din aceste efecte. Ca atare, vom analiza efectele cesiunii de
contract în funcţie de lipsa sau de prezenţa consimţământului contractantului cedat5.

1 Pentru opinia conform căreia, în cazul cesiunii contractului, s-ar vorbi de 3 tipuri de condiţii – fond,
formă şi efectivitate – a se vedea L. Pop, op. cit., p. 678.
2 În doctrină, s-a exprimat ideea conform căreia, prin conversiune, un contract de cesiune, ce nu a

respectat condiţia ad validitatem a formei, va putea fi considerat o promisiune de cesiune de contract.

Pentru această opinie, a se vedea L. Pop, op. cit., p. 678.
3 Art. 1179 alin. (2) C.civ. dispune că: „În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului,

aceasta trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile”.

4 L. Pop, op. cit., p. 682.
5 A se vedea şi L. Pop, op. cit., p. 679-687.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 185
5.1. Efectele cesiunii de contract anterior exprimării consimţământului ori în lipsa
acestuia
Efecte între părţi. Două articole, din prezenta codificare civilă, reglementează efectele pe
care cesiunea de contract le produce între părţile care o încheie, anterior ori în lipsa acordului
contractantului cedat. Este vorba, în primul rând, de art. 1270 alin. (1) C.civ., în temeiul căruia
„Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”; având în vedere că şi
cesiunea are natura juridică a unui contract, conduita părţilor va fi supusă imperativelor princi-
piului forţei obligatorii. În cel de-al doilea rând, art. 1320 alin. (1) C.civ. stabileşte, în sarcina con-
tractantului cedat, obligaţia de a garanta validitatea contractului1. În cazul în care contractantul
cedent va garanta însăşi executarea, atunci acesta va răspunde, faţă de cesionar, întocmai
precum un fideiusor [art. 1320 alin. (2) C.civ.].
Efectele faţă de contractantul cedat. Precum susţineam şi cu o altă ocazie, pentru ca
cesiunea de contract să producă efectele prevăzute de Codul civil în vigoare, este necesar,
alături de alte condiţii, şi consimţământul contractantului cedat [art. 1315 alin. (1) C.civ.]. Cu alte
cuvinte, în lipsa acestui acord, convenţia de cesiune nu îl leagă, în nicio manieră, pe contrac-
tantul cedat, ceea ce înseamnă că acesta îşi păstrează dreptul de a-l obliga pe contractantul
cedent la executarea datoriilor acestuia.
Precum s-a susţinut şi în doctrină2, în lipsa acordului contractantului cedat, cesiunea de
contract va fi una imperfectă, putând însă opera, dacă sunt respectate condiţiile prevăzute de
art. 1578 C.civ., o cesiune de creanţă (chiar dacă latura pasivă a raportului obligaţional nu se
transferă, transferul laturii active poate avea loc).
Dintr-o altă perspectivă, merită să fie amintită ipoteza unei plăţi efective, realizate de către
contractantul cedent contractantului cedat, transferul laturii active realizându-se, astfel, printr-o
subrogaţie consimţită de către creditor (art. 1594 C.civ.).
5.2. Efectele cesiunii de contract ulterior exprimării consimţământului
contractantului cedat
Precizări. Înainte de a analiza aceste efecte, considerăm important a aminti că, în principiu,
efectele cesiunii de contract se produc din momentul în care contractantul cedat şi-a exprimat
acordul cu privire la cesiune. Cu toate acestea, art. 1317 alin. (1) C.civ. instituie o excepţie,
statuând că „dacă o parte a consimţit în mod anticipat ca partea cealaltă să îşi poată substitui un
terţ în raporturile născute din contract, cesiunea produce efecte faţă de acea parte din momentul
în care substituirea îi este notificată ori, după caz, din momentul în care o acceptă”. Tot o
excepţie poate fi considerată şi prevederea inclusă în art. 1317 alin. (2), conform căreia „în cazul
în care toate elementele contractului rezultă dintr-un înscris în care este cuprinsă clauza «la
ordin» sau o altă menţiune echivalentă, dacă prin lege nu se prevede altfel, girarea înscrisului
produce efectul substituirii giratarului în toate drepturile şi obligaţiile girantului”.
Efectele între contractantul cedent şi cesionar. Între aceste două părţi, ca urmare a
exprimării acordului de către contractantul cedat, convenţia de cesiune produce efecte în temeiul

1 Precum s-a subliniat şi în literatura de specialitate, este vorba, în fapt, de o garanţie, furnizată de

cedent cesionarului, că drepturile şi obligaţiile, obiect al convenţiei de cesiune, sunt legal constituite. În
acest sens, a se vedea L. Pop, op. cit., p. 680.
2 Idem, p. 681.
186 Actul juridic ca izvor de obligaţii

principiului forţei obligatorii a contractului. Prin analogie cu situaţia efectelor anterioare acordului,
prevederile art. 1320 C.civ. sunt aplicabile şi în prezenta speţă, obligaţiile părţilor fiind executate
concomitent cu îndeplinirea condiţiilor de opozabilitatea cesiunii.
Efectele între contractantul cedat şi contractantul cesionar, precum şi între
contractantul cedat şi contractantul cedent. Principalul efect, precum stabileşte şi art. 1318
alin. (1) C.civ., este reprezentat de liberarea cedentului de sarcina îndeplinirii obligaţiilor asumate
faţă de contractantul cedat. Dacă, dimpotrivă, contractantul cedat va refuza liberarea cedentului
cesionar, atunci devine aplicabil art. 1318 alin. (2) teza I, conform căruia „În cazul în care a
declarat că nu îl liberează pe cedent, contractantul cedat se poarte îndrepta împotriva acestuia
atunci când cesionarul nu îşi execută obligaţiile”. În realitate, refuzul acordului va conduce la
existenţa a doi debitori pentru îndestularea sa.
Precum s-a subliniat şi în doctrină1, între cedent şi cesionar se restabilesc raporturile juridice
în care au fost implicaţi aceştia – raporturi generate de convenţia iniţială –, cedatul putând să
invoce toate excepţiile decurgând din contractul iniţial.
5.3. Efectele cesiunii de contract asupra altor categorii de terţi
Categorii de terţi. Precum s-a arătat şi în doctrină2, în categoria terţilor sunt incluşi creditorii
părţilor implicate în cesiunea contractului, dar şi aceia care au garantat executarea obligaţiilor
inserate în contractul ce face obiectul cesiunii.
1) În primul rând, în ceea ce îi priveşte pe creditorii cedentului şi ai cesionarului, aceştia au la
îndemână, pentru a face inopozabilă o cesiune frauduloasă, acţiunea pauliană (art. 1562-1565
C.civ.). Totodată, împotriva cedatului, creditorii cesionarului pot face apel la acţiunea oblică
(art. 1560-1561 C.civ.). În ceea ce îi priveşte pe creditorii cedatului, aceştia pot uza de acţiunea
revocatorie, pentru a face inopozabilă o declaraţie de acceptare a cesiunii făcută în dauna
intereselor acestora, dar şi de acţiunea oblică, pentru a obliga cesionarul (ori cedentul, dacă nu a
fost liberat de sarcini) să îşi execute obligaţiile asumate.
2) În cel de-al doilea rând, raportat la situaţia terţilor care, fie au garantat, personal, obligaţiile
părţilor contractului iniţial, fie în acelaşi scop, şi-au exprimat acordul faţă de instituirea de garanţii
reale asupra propriilor bunuri, literatura de specialitate3 a subliniat că finalitatea garanţiilor este
legată „de efectele operaţiunilor în care se poate subdivide cesiunea de contract”. S-au degajat,
astfel, trei ipoteze:
a) în ceea ce priveşte garanţiile instituite pentru executarea obligaţiilor cedatului, acestea îşi
menţin valabilitatea, pentru cesionar, ulterior realizării cesiunii contractului;
b) raportat la garanţiile pentru executarea obligaţiilor cedentului, acestea se sting, în situaţia
în care contractantul cedat a consimţit la liberarea contractantului cedent, excepţie făcând
situaţia în care terţul garant şi-a exprimat acordul cu privire la păstrarea garanţiilor şi cu privire la
obligaţiile noului debitor. Alte excepţii de la regula stingerii garanţiilor pentru executarea obliga-
ţiilor cedentului liberat sunt: 1) garanţiile în cadrul unui contract eminamente cesibil, caracterul
acesta fiind cunoscut de terţii garanţi la data instituirii garanţiilor; 2) garanţiile legale (ipotecile
legale şi privilegiile), în mod obişnuit instituite asupra bunurilor cedentului; 3) garanţiile iniţiale ale

1 L. Pop, op. cit., p. 684.

2 Ibidem.
3 Idem, p. 685.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 187
obligaţiilor, în acele situaţii în care fie nu a existat un acord al contractantului cedat, ori când
acesta nu a înţeles să îl libereze pe contractantul cedent de executarea datoriilor sale;
c) din perspectiva finalităţii garanţiilor, în situaţia pierderii dreptului de regres faţă de cedent,
amintim prevederile art. 1318 alin. (2) C.civ., conform căruia: „În cazul în care a declarat că nu îl
liberează pe cedent, contractantul cedat se poate îndrepta împotriva acestuia atunci când
cesionarul nu îşi execută obligaţiile. În acest caz, contractantul cedat trebuie, sub sancţiunea
pierderii dreptului de regres împotriva cedentului, să îi notifice neexecutarea obligaţiilor de către
cesionar, în termen de 15 zile de la data neexecutării sau, după caz, de la data la care a
cunoscut faptul neexecutării”. În situaţia în care obligaţia de notificare nu a fost îndeplinită în
termen, cesiunea devine una perfectă, garanţiile consimţite de terţi stingându-se, în lipsa unui
acord expres al acestora cu privire la o menţinere1 [a se vedea şi prevederile art. 1602 alin. (3) şi
art. 1611 C.civ.].

1Pentru alte detalii cu privire la efectele cesiunii de contract asupra altor categorii de terţi, a se vedea şi
L. Pop, op. cit., p. 686.
 Modulul III
Actul juridic unilateral de voinţă ca izvor de obligaţii

Unitate de invatare: Actul juridic unilateral de voinţă ca izvor de obligaţii

- Promisiunea unilaterala
- Promisiunea publica pentru recompense
- Gestiunea de afaceri
- Confirmarea unui act nul relativ
- Stipularia pentru altul

Timp alocat: 1 h
Bibliografie:
1.Ion Dogaru, Pompil Draghici, Drept civil. Teoria generala a
obligatiilor, Editia 3, Editura C.H.Beck, Bucuresti 2019.
2. Constantin Statescu, Corneliu Barsan, Drept civil, Teoria
generala a obligatiilor, Editia a IX-a revizuita si adaugita, Editura
Hamangiu, 2008.
3. Ion Filipescu, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Editura
Actami, Bucuresti, 1994.
4. Liviu, Pop, I.F. Vidu, Tratat elementar de drept civil.
Obligatiilllle (Conform Noului Cod civil),Editura Universul
Juridic, Bucuresti 2012

Actul unilateral ca izvor de obligaţii

§1. Noţiune şi reglementare

Reglementare. Noţiune. Clasificare. Dispoziţiile Noului Cod civil reglementează în mod

expres actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii în cadrul dispoziţiilor art. 1324-1329 C.civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 1324 C.civ. „este unilateral actul juridic care presupune numai mani-
festarea de voinţă a autorului său”.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 189
Calificarea actului juridic ca unilateral nu depinde de numărul persoanelor emitente, determi-
nant pentru calificarea juridică fiind unicitatea voinței1, care este dată adesea de unicitatea rezul-
tatului urmărit de emitenţii care acţionează în virtutea unei voinţe juridice comune fără a se situa
de pe poziţii de obligaţii reciproce.
De asemenea, în doctrina de specialitate se face diferenţă între actul juridic unilateral şi
contractul unilateral, cel din urmă fiind rezultatul întâlnirii a două voinţe juridice prin care se
creează obligaţii doar în sarcina uneia dintre părţi (contractul bazându-se pe un acord), în timp
ce, în cazul actului unilateral, nu există niciun acord, bazându-se pe o manifestare de voinţă
unilaterală.
Din conţinutul actualei reglementări (art. 1326 C.civ.) se evidenţiază o clasificare legală în
acte unilaterale supuse comunicării şi acte unilaterale care nu sunt supuse comunicării.
Potrivit dispoziţiilor art. 1326 alin. (1) C.civ. „actul unilateral este supus comunicării atunci
când constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului şi ori de câte ori informarea desti-
natarului este necesară potrivit naturii actului”. De exemplu, declaraţia de rezoluţiune unilaterală
a contractului, produce efecte de la data la care se consideră comunicată celeilalte părţi.
Necesitatea comunicării actului nu afectează valabilitatea acestuia, fiind o condiţie care se
cere a fi îndeplinită pentru determinarea momentului de la care actul începe să îşi producă
efecte, chiar dacă destinatarul nu a luat cunoştinţă de acesta din motive care nu îi sunt
imputabile [art. 1326 alin. (3) C.civ.].
În ceea ce priveşte actele unilaterale care nu sunt supuse comunicării, o astfel de condiţie nu
este cerută a fi îndeplinită imediat, însă pentru ca el să îşi poată produce efecte juridice, este
necesar ca, totuşi, la un moment dat el să fie adus la cunoştinţa persoanei interesate. Exemplul
clasic de asemenea act fiind testamentul, acesta produce efecte, ulterior întocmirii sale, cu
condiţia ca beneficiarii săi să îl accepte la un moment dat.
Regimul juridic al actelor unilaterale. Potrivit dispoziţiilor art. 1325 C.civ., „dacă prin lege
nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător
actelor unilaterale”.
Din conţinutul textului de lege, rezultă faptul că legiuitorul impune actului unilateral aceleaşi
condiţii de valabilitate ca şi în cazul contractului. În acest context, se aplică şi acestuia toate
condiţiile legale referitoare la consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza contractului, precum
şi cele referitoare la forma contractului, atunci când este cazul.
De asemenea, în ceea ce priveşte principiile aplicabile contractelor, regulile de interpretare
ale acestora sunt pe deplin aplicabile şi actelor unilaterale.
În literatura de specialitate2 s-a apreciat că o problemă deosebită este reprezentată de forţa
obligatorie a actului unilateral, susţinându-se că răspunsul trebuie să fie parţial afirmativ, în sen-
sul că, şi actele unilaterale trebuie să fie considerate irevocabile de la un anumit moment (de
exemplu în cazul ofertei cu termen, forţa obligatorie operează din momentul comunicării acesteia
către destinatar şi până la expirarea termenului în care destinatarul poate să o accepte). Astfel
actele unilaterale supuse comunicării nu mai pot fi revocate din momentul comunicării cu
excepţia situaţiei în care legea permite acest lucru (de exemplu oferta publică de recompensă
poate fi revocată în aceleaşi condiţii în care a fost făcută cunoscută publicului).

1 L. Pop, I.F. Popa, Tratat de drept elementar de drept civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.
333.
2 L. Pop, I.F. Popa, op. cit., p. 335.
190 Actul juridic ca izvor de obligaţii

În ceea ce priveşte transpunerea principiul relativităţii efectelor contractului la actul juridic

unilateral, doctrina1 face distincţie între terţul destinatar al actului unilateral şi ceilalţi terţi. Astfel,
în ceea ce priveşte terţul destinatar efectele actului nu se produc până la momentul acceptării de
către acesta a beneficiului actului unilateral (în cazul actelor supuse comunicării), aplicabilitatea
principiului până în acel moment, fiind absolută. În ceea ce priveşte ceilalţi terţi, se consideră că
aplicabilitatea principiului este de regulă absolută.
Referitor la aplicabilitatea principiului opozabilităţii faţă de terţi se consideră că şi acesta
poate fi transpus în cazul actului unilateral, condiţia care se cere pentru a deveni opozabile fiind
aceea a comunicării lor2. De asemenea, în anumite situaţii, pentru îndeplinirea condiţiei
opozabilităţii se cere ca, aceasta, să fie făcută prin îndeplinirea anumitor formalităţi de publicitate
(renunţarea la un drept real trebuie să se facă prin înscrierea în cartea funciară).

§2. Promisiunea unilaterală

Noţiune. Potrivit dispoziţiilor art. 1327 „promisiunea unilaterală făcută cu intenţia de a se

obliga independent de acceptare îl leagă numai pe autor”.
Astfel, promisiunea unilaterală poate fi definită ca fiind voinţa unilaterală ce se notifică
destinatarului în vederea încheierii unui contract, sau, altfel spus, propunerea (policitaţiunea)
făcută de o persoană în vederea încheierii unui contract, făcută cu intenţia, deci, de a se obliga,
indiferent dacă destinatarul acceptă sau nu.
Sunt avute în vedere atât acele oferte la care s-a stabilit un termen înăuntrul căruia ofertantul
să primească acceptarea, cât şi acele oferte pentru care nu s-a stipulat un termen de către
autorul ei [art. 1327 alin. (2) C.civ.]. În cazul ofertelor cu termen promisiunea trebuie menţinută
pe toată durata termenului3, eventuala sa revocare nefiind de natura să producă nicio consecinţă
până la expirarea termenului (cu excepţia situaţiei în care angajamentul unilateral a fost retractat
înainte de comunicare)
În cazul ofertelor fără termen se apreciază că, ele, au fost făcute pentru o anumită durată,
potrivit cu natura obligaţiei şi cu împrejurările în care a fost asumată.
Potrivit dispoziţiilor art. 1327 alin. (3) C.civ. „dacă autorul actului nu a stipulat expres un
termen, promisiunea se consideră făcută pentru o anumită durată, potrivit cu natura obligaţiei şi
cu împrejurările în care a fost asumată”.
In doctrină4 s-a apreciat că, dacă determinarea perioadei pentru care oferta a fost făcută, nu
se poate face în raport de criteriile prevăzute de art. 1327 alin. (3) C.civ. vor fi aplicabile dispo-
ziţiile din materia prescripţiei: termenul maxim de valabilitate a promisiunii va fi cel de 3 ani (art.
2517 C.civ.), cu precizarea că, în această situaţie, obligaţia nu se stinge, ci numai îşi schimbă
natura (din obligaţie perfectă se transformă în obligaţie naturală).
Obligaţia ofertantului de a menţine oferta în termenul stabilit este considerată5 a-şi avea
originea în actul unilateral de voinţă (al ofertantului).

1 Idem supra p. 186, referitor la principiul relativităţii efectelor contractelor.

2 În același sens, L. Pop, I.F. Popa, op. cit., p. 335.
3 În același sens, L. Pop, I.F. Popa, op. cit., p. 337.
4 A se vedea Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit.
5 A se vedea R. Sanilevici, op. cit., p. 118; M.N. Costin, Actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii, în

Studia Universitatis, Jurisprudenţa nr. 1/1988, p. 59-61.

 Actul juridic ca izvor de obligaţii 191
Dispoziţiile art. 1327 alin. (2) reglementează situaţia în care destinatarul actului poate să
refuze dreptul astfel născut, caz în care promisiunea unilaterală nu produce niciun efect.
Astfel, destinatarului promisiunii i se recunoaşte dreptul fie de a solicita autorului actului să îşi
execute obligaţia, fie de a refuza, fără ca aceasta să îi poată fi imputabilă şi fără ca aceasta să
producă efecte faţă de acesta.

§3. Promisiunea publică de recompensă

Noţiune. Scop. Caracterizare. Promisiunea publică de recompensă este oferta făcută

public de o persoană, ofertă care conţine angajamentul juridic de a plăti (răsplăti), prin săvârşirea
unei prestaţii, de pildă, prin plata unei sume de bani, aceluia care va răspunde condiţiilor puse.
În acest sens art. 1328 C.civ. stipulează că „cel care promite în mod public o recompensă în
schimbul executării unei prestaţii este obligat să facă plata, chiar dacă prestaţia a fost executată
fără a se cunoaşte promisiunea”.
În literatura juridică, promisiunea publică de recompensă, a fost definită, ca fiind „angaja-
mentul unilateral prin care o persoană (promitent) se obligă în mod public să plătească o recom-
pensă (premiu) persoanei (beneficiar) care va îndeplini prestaţia stabilită de promitent”1.
O astfel de ofertă se face, de regulă, pentru a se aduce ofertantului un lucru pierdut de el, ori
cu ocazia unor concursuri organizate pentru crearea unor opere artistice, ştiinţifice etc., pentru
cel sau cei care vor reuşi să câştige asemenea concursuri.
Promisiunea publică de recompensă este un act unilateral de voinţă producător de efecte
juridice2 pentru că, pe de o parte, ofertantul este ţinut să-şi păstreze oferta, neputând s-o revoce
dacă ea a fost publicată, iar, pe de altă parte, pentru că, în măsura în care se răspunde
condiţiilor puse prin anunţul publicat, ofertantul este ţinut să săvârşească prestaţia promisă (să-l
răsplătească pe cel ce a răspuns acestor condiţii).
Natura juridică a promisiunii publice de recompensă a fost calificată în mod greşit în
jurisprudenţa din ţara noastră3 nu ca un act unilateral de voinţă producător de efecte juridice, ci
ca un contract de joc, deşi spre deosebire de joc şi de pariu, care sunt contracte aleatorii, în
cazul promisiunii publice de recompensă, chiar dacă realizarea prestaţiei depinde de hazard, nu
există şanse de pierdere şi de câştig reciproce pentru promitent şi terţul beneficiar. Mai exact,
promitentul, deşi desemnează, de regulă, câştigătorul în urma unei trageri la sorţi, rămâne întot-
deauna obligat să-şi execute prestaţia care a făcut obiectul promisiunii publice de recompensă.
Fiind confruntate cu judecarea acţiunii reclamantei V.M., care în urma promisiunii publice de
premiu lansată de revista „Capital”, deşi a fost desemnată câştigătoare prin tragerea la sorţi din 3

1 M. Avram, op. cit., p. 29, unde arată că din punct de vedere al trăsăturilor juridice, promisiunea

publică de recompensă este un act unilateral, subiectiv (deoarece conţinutul acestuia este determinat de
promitent), supus comunicării (se adresează publicului, deci unei persoane nedeterminate), cu titlu oneros
(promitentul nu este animat de intenţia de a face o liberalitate) şi comutativ.
2 A se vedea I. Dogaru, Valenţele juridice ale voinţei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1996,

p. 198; J.M. de la Moutte, L'acte juridique unilatéral. Essai sur sa notion et sa technique en droit civil, thčse,
Paris, Sirey, 1951, p. 273-295, H. Mazeaud, L. Mazeaud, J. Mazeaud, Leçons de droit civil. Obligations.
Théorie générale, Éditions Montchrestien, Paris, 1969, p. 301-302.
3 Jud. Sector 1, sentința civilă nr. 8287/1998; T.B., sentința civilă nr. 7030/1999; decizia civilă

nr. 2179/1999 a aceleiaşi instanţe; C.A. Bucureşti, decizia civilă nr. 1991/2000, toate citate în M. Avram,
Natura juridică a promisiunii publice de recompensă (premiu), în Dreptul nr. 6/2001 de p. 19-31.
192 Actul juridic ca izvor de obligaţii

iulie 1993, pârâta nu şi-a respectat angajamentul asumat, instanţele au apreciat că în cauză este
vorba de un contract de joc, pe considerentul că tragerea la sorţi1 reprezintă din punctul de
vedere al participanţilor la concurs, un eveniment (alea), care face să existe şanse de pierdere şi
de câştig.
Cum justificat s-a arătat în doctrină2, deşi tragerea la sorţi reprezintă din punct de vedere al
participanţilor la concurs, un eveniment care face să existe şanse de pierdere şi de câştig, în
cazul promisiunii publice de recompensă (premiu) aceasta este doar o procedură prin care
promitentul alege dintre mai multe persoane care îndeplinesc condiţiile pentru acordarea
premiului, însă faţă de acesta, nu există nicio şansă de pierdere sau câştig deoarece el (promi-
tentul), în mod sigur va trebui să plătească recompensa sau premiul, dacă au fost îndeplinite
condiţiile promisiunii.
Doctrina a propus următoarele criterii pentru operarea distincţiei dintre promisiunea publică
de recompensă şi contractele de joc: intenţia autorului, care în cazul pariului, este de a dovedi
veridicitatea celor afirmate, pe când în cazul promisiunii publice, scopul comitentului este de a
provoca o anumită activitate; caracterul esenţial al publicităţii în cazul promisiunii, element care
pentru joc şi pariu este indiferent; fundamentul economic, social, cultural al promisiunii publice
spre deosebire de intenţia egoistă, excentrică a autorului pariului3.
Promisiunea publică de recompensă este incontestabil un act unilateral de voinţă, producător
de efecte juridice, ofertantul fiind ţinut să-şi păstreze oferta, după ce a publicat-o şi să-şi execute
obligaţia asumată, în situaţia în care au fost îndeplinite toate condiţiile puse prin anunţul publicat.
În cazul pluralităţii de creditori4 ai obligaţiei de plată, respectiv când două sau mai multe
persoane au realizat prestaţia solicitată de către autorul actului, se distinge între:
- ipoteza în care prestaţia, având caracter singular, a fost executată de creditori acţionând
(ori abţinându-se) împreună, când obligaţia de plată a autorului actului este în toate cazu-
rile conjunctă; conform art. 1328 alin. (2) C.civ., fiecare creditor va putea solicita partea din
recompensă potrivit contribuţiei sale la obţinerea rezultatului, iar dacă gradul de contribuţie nu se
poate stabili, fiecare va beneficia de o cotă-parte egală din recompensă (sau din valoarea
acesteia, dacă recompensa nu se exprimă într-o sumă de bani ori într-un bun comod partajabil);
- situaţia în care aceeaşi prestaţie a fost realizată de două sau mai multe persoane acţionând
independent, dreptul la recompensă revine celei care a comunicat prima autorului actului
îndeplinirea prestaţiei.
Revocarea promisiunii publice de recompensă. Dispoziţiile art. 1329 C.civ. instituie
caracterul revocabil al promisiunii publice de recompensa, reglementare care constituie o
excepţie de la principiul irevocabilităţii prevăzut de art. 1270 alin. (2) C.civ.
Astfel, dispozițiile alin. (1) ale art. 1329 C.civ. prevăd cerinţa ca promisiunea să fie revocată
de către autorul său în aceeaşi formă în care a fost făcută publică sau într-o formă echivalentă.

1 Aşa cum s-a arătat în doctrină, tragerea la sorţi nu are valoarea unui alea specific contractului de joc,

deoarece, în cazul acestui contract, hazardul face să existe aceleaşi şanse de pierdere sau de câştig
pentru toate părţile contractante. A se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p.
599.
2 M. Avram, op. cit., p. 22.
3 A se vedea Isaa Al-Cheick Radhi, La promesse publique de récompense spécialement d'article 8 du

Code des obligations, Genčve, 1952, p. 599.

4 A se vedea Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 193
Excepție. Efectul revocator al ofertei publice de recompensă nu va opera dacă prestaţia
solicitată a fost executată anterior publicării revocării1.
Referitor la situaţia reglementată de alin. (3) teza I, în care se face referire la revocarea
făcută „fără justă cauză”, în doctrină2 a fost exprimată opinia conform căreia expresia folosită de
legiuitor semnifică, în realitate, o conduită abuzivă a autorului actului (în sensul art. 15 C.civ.).
În această situaţie, caracterul abuziv al revocării se va constata de către instanța de judecată
învestită cu o astfel de cerere, care va obliga autorul actului la plata despăgubirii.
Cuantumul despăgubirii3 se stabileşte prin raportare la cheltuielile utile şi necesare efectuate
de către destinatarul ofertei pentru realizarea prestaţiei înainte de publicarea revocării şi, în
niciun caz, nu poate depăşi valoarea recompensei.
Autorul actului se poate apăra în acest caz dovedind că prestaţia nu putea fi realizată de
către destinatar. Imposibilitatea de realizare a prestaţiei poate fi atât subiectivă (prin observarea
calităţilor destinatarului), cât şi obiectivă (spre exemplu, promitentul a luat cunoştinţă de pieirea
bunului solicitat a fi găsit, iar împrejurarea putea fi cunoscută şi de către destinatar).
Prescripţia dreptului la acţiune. Dispoziţiile alin. (4) al art. 1329 C.civ. prevăd un termen
special de prescripţie la acţiunea în despăgubiri, de 1 an, care începe să curgă de la data la care
revocarea a fost făcută publică, titularul acestui drept fiind destinatarul ofertei.
Având în vedere că, majoritatea codurilor civile moderne4, consacră teoria angajamentului
unilateral ca izvor de obligaţii, şi legiuitorul român a consacrat instituţia promisiunii publice de
recompensă în cuprinsul art. 1328-1329 C.civ.

§4. Gestiunea de afaceri

Noţiune. Caracterizare. Instituţie juridică de sine stătătoare, gestiunea de afaceri constă în

faptul că o persoană numită gerant, din propria sa iniţiativă şi fără a primi vreo împuternicire, se
îngrijeşte de treburile unei alte persoane numită gerat (art. 1330 C.civ.)
Deşi izvor de obligaţii de sine stătător, gestiunea de afaceri împrumută elemente atât de la
actul unilateral de voinţă5 ca izvor de obligaţii, pentru că gerantul, din proprie iniţiativă şi fără a
avea vreo împuternicire de la gerat, se îngrijeşte de treburile acestuia în urmă, cât şi de la
îmbogăţirea fără just temei, pentru că, prin fapta sa gerantul a făcut servicii care, dacă nu ar fi
remunerate, ar echivala cu o îmbogăţire fără just temei operând în favoarea patrimoniului
geratului, îmbogăţire căreia îi corespunde o sărăcire corelativă ce operează în patrimoniul
gerantului.

§5. Confirmarea unui act nul relativ

1 Art. 1329 alin. (2) C.civ.

2 A se vedea I. Turcu, Noul Cod civil republicat. Cartea a V-a. Despre obligaţii. Art. 1164-1649,
ed. 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 382.
3 A se vedea Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit.
4 Codul civil german art. 652-656 şi art. 661; Codul civil brazilian art. 1512-1517; Codul civil elveţian

art. 8 etc.
5 Ceea ce, de fapt, este precumpănitor în a considera această instituţie juridică a fi un act unilateral de

voinţă producător de efecte juridice.

194 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Noţiune. Condiţii. Un act lovit de nulitate relativă poate fi confirmat (art. 1261-1265 C.civ.)
printr-un alt act juridic care poartă denumirea de „act de confirmare”. Acest act este, în realitate,
actul unilateral de voinţă prin care persoana, care avea dreptul să invoce nulitatea relativă a unui
anumit act juridic, renunţă la acest drept.
Pentru a produce efecte juridice, actul de confirmare trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
a) să provină de la persoana care avea dreptul să invoce nulitatea relativă a actului
(contractului), cunoscând cazul de nulitate;
b) autorul acestui act trebuie să fie o persoană capabilă, să aibă deci capacitatea de
exerciţiu. În situaţia actelor întocmite de minori şi a actelor încheiate fără autorizarea instanței de
tutelă, din dispoziţiile art. 1263 alin. (3) şi (4) C.civ. rezultă că persoana care este chemată de
lege să încuviinţeze actele (…) poate, în numele şi în interesul acestuia, cere anularea contrac-
tului făcut fără încuviinţarea sa ori să confirme contractul atunci când această încuviinţare era
suficientă pentru încheierea valabilă a acestuia”;
c) voinţa încorporată în actul de confirmare, voinţa unilaterală, să nu fie viciată;
d) actul de confirmare să fie întocmit numai după ce cauza de nulitate relativă a încetat;
e) înscrisul de confirmare fiind, în realitate, un act juridic unilateral de voinţă, trebuie să
cuprindă toate elementele esenţiale ale actului juridic, deci şi obiectul şi cauza obligaţiei.
De regulă, confirmarea este expresă, dar ea poate fi şi tacită (este cazul în care obligaţia
este executată în mod voluntar la data la care ea putea fi valabil confirmată de către partea
interesată). Indiferent de faptul dacă este expresă sau tacită, confirmarea este valabilă numai
dacă îndeplineşte cerinţele precizate deja.
Persoana care trebuie să confirme actul poate să fie pusă în întârziere printr-o notificare „prin
care partea interesată să îi solicite fie să confirme contractul anulabil, fie să exercite acţiunea în
anulare în termen de 6 luni de la notificare, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a cere
anularea contractului” [alin. (6) art. 1263 C.civ.].

§6. Stipulaţia pentru altul1

Noţiune. Caracterizare. Natură juridică. Aşa după cum am arătat, stipulaţia pentru altul
este contractul prin care o parte numită stipulant obţine de la cealaltă parte, numită promitent
săvârşirea unei prestaţii în favoarea unei persoane străine de contract numită terţ beneficiar.
În literatura juridică, s-a încercat să se explice obligaţia născută în favoarea terţului
beneficiar, ca fiind izvorâtă din voinţa unilaterală a promitentului.
Stipulaţia pentru altul este de natură contractuală. O analiză mai atentă a instituţiei stipulaţiei
pentru altul ne duce la constatarea că ceea ce generează obligaţia de a săvârşi o prestaţie în
favoarea terţului nu este voinţa unilaterală, ci acordul de voinţă intervenit între stipulant şi
promitent, contractul însuşi, chiar dacă terţul, cel puţin până în momentul acceptării, nu are nimic
comun cu această convenţie (ba chiar s-ar putea să nu cunoască despre existenţa ei) în afara
interesului pur moral al stipulantului rezultat din însuşi faptul încheierii contractului.
O disjungere a voinţei comune manifestată de stipulant şi promitent, în scopul de a raporta
fiecare dintre cele două voinţe, separat, la terţ, pentru a se reţine, deci, că între fiecare dintre
cele două părţi, separat privite, şi terţ s-a născut un anume raport, valorează deconstruirea unui

1 Art. 1284 C.civ.

 Actul juridic ca izvor de obligaţii 195
tot unitar – contractul (voinţa comună a părţilor) – deconstruire care ni se înfăţişează a fi
artificială, fără suport în realitate şi cu consecinţa desfiinţării actului juridic generator de drepturi
şi obligaţii – contractului însuşi.
În concluzie, apreciem că explicarea obligaţiei faţă de terţul beneficiar ca fiind născută din
voinţă unilaterală este greşită, deoarece, dreptul terţului beneficiar se naşte direct şi nemijlocit
din contractul încheiat între stipulant şi promitent, stipulaţia pentru altul constituind excepţia
veritabilă de la principiul relativităţii efectelor contractului.
 Modulul IV

Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Unitate de invatare:Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Timp alocat: 1h
Bibliografie:
1.Ion Dogaru, Pompil Draghici, Drept civil. Teoria generala a
obligatiilor, Editia 3, Editura C.H.Beck, Bucuresti 2019.
2. Constantin Statescu, Corneliu Barsan, Drept civil, Teoria
generala a obligatiilor, Editia a IX-a revizuita si adaugita, Editura
Hamangiu, 2008.
3. Ion Filipescu, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Editura
Actami, Bucuresti, 1994.
4. Liviu, Pop, I.F. Vidu, Tratat elementar de drept civil.
Obligatiilllle (Conform Noului Cod civil),Editura Universul
Juridic, Bucuresti 2012

Scurte consideratii asupra faptelor jutidice

Secţiunea 1. Noţiunea şi importanţa faptelor juridice

Precizări. Este neîndoielnic că, aşa cum rezultă din definiţia prezentată deja, obligaţia civilă
este un raport juridic civil.
În definirea raportului juridic civil concret se ţine seama de câteva elemente:
- actele sau faptele întâlnite în raporturile interumane nu au, de principiu, prin ele însele
valoarea de acte sau fapte producătoare de efecte de drept civil; această valoare le-o conferă
norma de drept civil;
- raportul juridic civil concret, inclusiv cel de obligaţie are ca izvor un act sau un fapt
producător de efecte de drept civil;
- izvorul raportului juridic civil concret, inclusiv cel obligaţional, este, în acelaşi timp, izvorul
drepturilor şi obligaţiilor civile ce se dobândesc, respectiv, se asumă în cadrul şi prin raportul
juridic respectiv;
- drepturile şi obligaţiile născute din raportul juridic civil concret, inclusiv cel obligaţional,
formează cele două componente ale conţinutului ca element de structură al acestuia;
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 197
- noţiunea de izvor al raportului juridic civil „concret” nu poate fi desprinsă de noţiunea de
„fapte juridice”1.
În contextul precizărilor de mai sus apare clar concluzia că, faptul juridic privit lato sensu este
izvorul raportului juridic civil concret şi deci, şi al raportului juridic obligaţional.
Cu privire la „sfera faptelor juridice” se impune precizarea că sfera faptelor sociale
considerate ca fapte juridice depinde de conţinutul reglementărilor juridice privite în dinamica lor
şi considerate la nivelul diferitelor etape.
Definiţie. Faptele juridice, în general, sunt fie evenimentele juridice, fie acţiunile omeneşti de
producerea cărora legea leagă producerea unor efecte juridice.
Faptul juridic civil lato sensu constă în evenimentele juridice şi acţiunile omeneşti de
producerea cărora legea civilă leagă producerea unor efecte juridice civile materializate în
naşterea, modificarea ori stingerea unor raporturi juridice concrete.
Importanţă. Un raţionament simplu ne conduce la concluzia potrivit căreia, dacă faptul
juridic este izvorul raportului juridic civil concret, în general, şi izvorul raportului juridic de
obligaţie, în special, este de netăgăduit importanţa sa pentru viaţa juridică cotidiană, pentru
asigurarea fluidităţii şi celerităţii circuitului juridic civil.
Chiar atunci când este vorba de un fapt juridic ilicit, importanţa acestuia nu scade, pentru că
problema reparării specifice a prejudiciului cauzat reprezintă una dintre valorile juridice de
seamă.
În cazul evenimentelor juridice, este de observat că acestea nu produc efecte juridice prin ele
însele, ci numai pentru că, prin inovaţia legii ca soluţie tehnică, legea însăşi leagă de producerea
lor anumite efecte juridice.
În cazul acţiunilor omeneşti se distinge după cum acestea sunt săvârşite cu sau fără intenţia
de a produce efecte juridice civile:
- cele săvârşite cu intenţia de a produce anumite efecte juridice sunt acte juridice şi, în
privinţa acestora, problema producerii efectelor juridice se discută strâns legată de voinţa
părţilor;
- cele săvârşite, însă, fără intenţia de a produce anumite efecte juridice sunt considerate în
privinţa acestor efecte juridice ca şi evenimentele juridice: ele produc efecte juridice nu prin ele
însele, ci ca urmare a soluţiei tehnice juridice găsite de legiuitor, de a lega de producerea lor
producerea anumitor efecte juridice.
Aşadar, a pune în discuţie faptul juridic ca izvor de obligaţii echivalează cu a pune în discuţie,
păstrând proporţiile necesare, viaţa juridică însăşi.

Secţiunea a 2-a. Clasificarea faptelor juridice

§1. Interesul clasificării
Precizări. A clasifica faptele juridice însemnează, în ultimă instanţă, a distinge între diferitele
categorii ale raportului juridic civil, în general, şi raportului juridic civil de obligaţie, în special.
Această operaţie nu este o simplă operaţie de a deosebi între anumite categorii juridice;
suntem nu numai în prezenţa unei disjungeri din interes pur teoretic, cât mai ales, în prezenţa

1 „(...) prin raportul juridic civil concret (fapte juridice) se înţeleg acele fapte – evenimente juridice şi

acţiuni omeneşti – de producerea cărora legea leagă producerea unor efecte juridice (...)” (I. Dogaru,
op. cit., 1993, p. 112).
198 Actul juridic ca izvor de obligaţii

unei disjungeri care, în drept, în funcţie de categoria în care se încadrează un anumit fapt gene-
rator de drepturi şi obligaţii, i se stabilesc anumite efecte juridice. Este, deci, în discuţie interesul
practic al disjungerii, interes care prezintă cea mai mare importanţă pentru opera de înfăptuire a
justiţiei. Fiecare categorie juridică în drept îşi are fizionomia sa juridică proprie care, în ultimă
instanţă, se justifică prin efectele juridice proprii. Iată, aşadar, de ce o astfel de disjungere este
crucială sub aspectul aplicării corecte a legii şi înfăptuirii principiului fundamental al legalităţii.

§2. Clasificarea faptelor generatoare de drepturi şi obligaţii

2.1 Clasificarea faptelor juridice în raport de natura lor
Clasificare. În raport de criteriul naturii lor, faptele juridice considerate a fi izvor de obligaţii
se clasifică în evenimente juridice şi acţiuni omeneşti.
Evenimentele juridice. Evenimentele juridice sunt acele împrejurări sau fapte naturale care
se produc independent de voinţa omului, dar de producerea cărora legea leagă producerea unor
efecte juridice materializate în naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile1.
Din definiţie se degajă următoarele idei:
a) evenimentele juridice sunt împrejurări sau fapte naturale;
b) împrejurările sau faptele naturale care sunt considerate evenimente juridice se produc:
- independent de voinţa omului;
- uneori, independent de dorinţa lui ori de puterea lui de sesizare (de percepere) a acestora
(de cunoştinţa omului);
c) evenimentele juridice nu produc efecte juridice prin ele însele, ci numai pentru că, prin
inovaţia legii ca soluţie tehnică, legea însăşi leagă de producerea lor, producerea unor efecte
juridice;
d) efectele juridice pe care le produc constau în naşterea, modificarea ori stingerea unor
raporturi juridice civile;
e) în cazul obligaţiilor civile, faptul juridic şi, deci, şi evenimentele juridice constituie chiar
izvorul acestor obligaţii, spre deosebire de drepturile dobândite când, faptul juridic, deci şi eveni-
mentele juridice, constituie temeiul lor.
Acţiunile omeneşti. Spre deosebire de evenimentele juridice care se produc independent
de voinţa şi uneori, de cunoştinţa omului, acţiunile omeneşti sunt fapte voluntare ale omului de
producerea cărora legea leagă producerea unor efecte juridice materializate în naşterea,
modificarea ori stingerea unor raporturi juridice civile concrete.
Din definiţie rezultă că deosebirea esenţială între acţiunile omeneşti şi evenimentele juridice
rezidă în aceea că, pe când evenimentele juridice sunt împrejurări ce se produc independent de
voinţa şi, uneori, de ştiinţa omului, acţiunile omeneşti sunt fapte voluntare ale omului.
Fiind fapte voluntare ale omului, acţiunile omeneşti nu pot fi considerate a se produce inde-
pendent, ci dependent de voinţa omului, chiar atunci când ele nu sunt săvârşite cu intenţia de a
produce anumite efecte juridice. Rezultă că, în situaţia acţiunilor omeneşti se pune în discuţie
problema manifestării voinţei, fie pentru a produce anumite efecte juridice2, fie a manifestării

1 Exemple clasice date în literatura de specialitate pentru evenimentele juridice sunt: naşterea,

moartea, trăsnetul, scurgerea timpului etc.

2 Caz în care suntem în prezenţa unor acte juridice.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 199
voinţei cu vinovăţie1. Se desprinde, astfel, concluzia că acţiunile omeneşti din acest punct de
vedere sunt de mai multe feluri, după cum urmează:
a) în raport de atitudinea psihică a autorului, faţă de acţiunea sa şi de rezultatele acesteia,
acţiunile omeneşti pot fi:
- acţiunile omeneşti săvârşite cu intenţie, dar nu cu intenţia de a produce anumite efecte
juridice, ci pentru realizarea altor deziderate, cum ar fi, de exemplu, răzbunarea, ambiţia etc.;
- acţiunile omeneşti săvârşite din neglijenţă sau imprudenţă2.
b) în raport de faptul dacă sunt permise sau nu de lege, acţiunile omeneşti sunt de două
feluri:
- acţiuni licite, cele care sunt permise de lege3;
- acţiuni ilicite, cele care înfrâng legea civilă4.
2.2. Clasificarea faptelor juridice în raport de structura lor
Potrivit acestui criteriu, faptele juridice se pot înfăţişa ca izvoare simple de drepturi şi obligaţii,
sau izvoare complexe de asemenea drepturi şi obligaţii.
2.3. Clasificarea faptelor juridice în raport de sfera de cuprindere şi înţelesul folosit
Precizare. În funcţie de acest criteriu, faptele juridice se clasifică în fapte juridice în sens
larg şi fapte juridice în sens restrâns.
Faptele juridice lato sensu. În categoria faptelor juridice în sens larg (lato sensu) intră atât
evenimentele juridice, cât şi acţiunile omeneşti săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte
juridice, deci şi actele juridice.
Faptele juridice stricto sensu. Din această categorie a faptelor juridice sunt considerate a
face parte:
- evenimentele juridice;
- acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce anumite efecte juridice.
2.4. Clasificarea faptelor juridice după criteriul drepturilor civile cărora le dau naştere
Precizare. În raport de felul drepturilor subiective civile care le dau naştere, disjungem între
fapte juridice ca izvoare ale obligaţiilor civile şi modurile de dobândire a dreptului de proprietate
sau a altor drepturi reale principale.
Această clasificare este deosebit de importantă în legătură cu stabilirea adevăratei naturi
juridice a modurilor de dobândire a proprietăţii şi a altor drepturi reale principale5.
Izvoare ale obligaţiilor civile. Sunt izvoare ale obligaţiilor civile faptele juridice înfăţişate a
fi: contractul, actul unilateral de voinţă, îmbogăţirea fără just temei, gestiunea de afaceri, plata
lucrului nedatorat şi delictul civil6.
Moduri de dobândire a dreptului de proprietate sau altor drepturi reale principale. În
categoria modurilor originare de dobândire a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale se

1 În situaţia delictului civil ori delictului penal care naşte implicaţii de ordin civil.
2 Adică, fără intenţie.
3 De exemplu, găsirea unui lucru pierdut.
4 Exemplu, delictul civil.
5 A se vedea I. Dogaru, T. Sâmbrian, Drept civil român. Tratat, vol. II, Titlul IV, Modurile de dobândire a

dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale principale, Ed. Europa, Craiova, 1996.
6 De toate acestea se ocupă volumul de faţă.
200 Actul juridic ca izvor de obligaţii

înscriu: ocupaţiunea, accesiunea, uzucapiunea, dobândirea lucrului mobil şi a fructelor lui prin
posesiunea de bună-credinţă, iar între modurile derivate de dobândire a unor asemenea drepturi
se enumeră: tradiţiunea, hotărârea judecătorească, succesiunea, convenţia şi dobândirea prin
efectul unui act administrativ, potrivit art. 557 alin. (1) şi (2) C.civ.

Secţiunea a 3-a. Locul faptelor juridice în sistemul izvoarelor obligaţiilor

Prezentare. În categoria faptelor juridice în sens restrâns (stricto sensu) ca izvor de obligaţii,
aşa cum rezultă din cele prezentate deja, intră:
a) gestiunea de afaceri1;
b) plata lucrului nedatorat sau plata nedatorată;
c) îmbogăţirea fără just temei;
d) faptele ilicite cauzatoare de prejudicii2 (delictul civil).
Dar, faptele juridice în sens restrâns (stricto sensu) nu se înfăţişează a fi singurele izvoare de
obligaţii civile; acestora li se adaugă acţiunile omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce efecte
juridice, adică de a naşte, modifica sau stinge raporturi juridice de obligaţie, respectiv actele
juridice. În această categorie intră: contractul şi actul unilateral de voinţă care, numai în mod
excepţional, este izvor de obligaţii.
Concluzie. În contextul celor prezentate rezultă că în categoria faptele juridice lato sensu
intră: evenimentele juridice, acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice
şi actele juridice3.
Caracteristici pentru fiecare dintre cele două categorii. Ceea ce deosebeşte faptul
juridic stricto sensu de actul juridic rezidă în trăsătura lor caracteristică:
a) faptul juridic în sens restrâns (stricto sensu), fie se produce independent de voinţa, dorinţa
şi chiar ştiinţa omului4, fie se înfăţişează a fi o acţiune a omului săvârşită fără intenţie anume de
a produce efecte juridice (de a naşte, modifica sau stinge raporturi juridice).
Nici evenimentele juridice şi nici acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce
efecte juridice nu produc prin ele însele vreun efect, ci numai pentru că legea leagă de produce-
rea lor anumite efecte juridice. Se poate conchide deci că, în ambele cazuri, efectele juridice se
produc în puterea (virtutea) legii;
b) actul juridic5 se caracterizează şi, deci, se identifică în privinţa fizionomiei sale juridice
printr-un element lăuntric, psihologic fără de care nu ar exista: voinţa autorului sau autorilor. Dar
nu privită oricum voinţa, ci numai voinţa ca element de structură (condiţie esenţială) existentă în
permanenţă în procesul formării actului juridic şi bine înţeles, şi mai înainte, sub forma voinţei -
scop („pentru ce-ul” actului juridic).

1 Întâlnită în literatura de specialitate şi sub denumirea de gestiune a intereselor altei persoane (a se

vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei, Bucureşti,
1981, p. 16 şi p. 118 şi urm.).
2 Clasificarea faptelor juridice în licite şi ilicite, ne-a determinat să tratăm titlul de faţă în două părţi:

prima, destinată tratării faptului juridic licit; cea de-a doua, afectată tratării faptului juridic ilicit (răspunderea
civilă delictuală).
3 Privite ca acţiuni omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice.
4 În cazul evenimentelor juridice.
5 Componentă a faptului juridic lato sensu.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 201
Din acest motiv, în cazul actelor juridice efectele se cunosc de la încheiere, ba chiar mai
înainte, pe măsura conturării scopului mediat al acestora.
Deosebirea este, deci evidentă; actele juridice produc efecte juridice prin putere proprie (prin
puterea voinţei părţii sau părţilor), pe când, faptele juridice stricto sensu, produc efecte juridice nu
prin putere proprie, ci în puterea (în virtutea) legii.
Loc (ierarhie în raport de frecvenţa lor). Neîndoielnic, un circuit juridic normal, o viaţă
juridică firească implică o tevatură infinită de raporturi juridice, între care cele mai frecvente sunt
cele de drept civil.
Apreciind şi asupra frecvenţei izvoarelor obligaţiilor civile, se poate conchide, fără riscul
greşelii, că, între faptele juridice în sens restrâns (stricto sensu) şi actele juridice, cele mai frec-
vente sunt cazurile în care acestea din urmă dau naştere la raporturi juridice. Pe de altă parte,
între actele juridice, ponderea sub raportul frecvenţei o deţine contractul şi după aceea actul
unilateral de voinţă.
Nu încape îndoială, însă, că şi faptele juridice în care se încadrează şi delictul civil sunt destul
de frecvente ca rezultat, cel mai adesea, al neprevăzutului din viaţa socială ori a altor mobiluri.
În sfârşit, considerăm că un circuit juridic civil normal, o viaţă juridică firească sunt posibile,
dacă între izvoarele raportului juridic de obligaţie, ponderea o deţin actele juridice care fac
dovada unui grad ridicat de civilizaţie şi cultură juridică.

Faptul juridic licit

Secţiunea 1. Reglementarea juridică a faptului juridic licit

ca izvor de obligaţii

Reglementare juridică. În capitolul precedent s-a făcut precizarea că sunt fapte juridice
licite: gestiunea de afaceri, plata lucrului nedatorat şi îmbogăţirea fără just temei. Comparând
această enumerare cu reglementările cuprinse în Codul civil român, se poate constata că
această lege de sinteză consacră dispoziţii normative pentru fiecare din cele trei fapte juridice:
gestiunea de afaceri – art. 1330-1340, plata lucrului nedatorat – art. 1341-1344 şi îmbogăţirea
fără just temei în art. 1345-1348.
Potrivit art. 1165, obligaţiile pot avea ca izvor contractul, actul juridic unilateral, gestiunea de
afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză, fapta ilicită, precum şi orice alt act sau
fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii.

Secţiunea a 2-a. Prezentarea instituţiilor juridice considerate a fi fapte

juridice licite, izvor de obligaţii

§1. Gestiunea de afaceri (gestiunea intereselor altei persoane)

202 Actul juridic ca izvor de obligaţii

1.1. Noţiune. Condiţii. Capacitatea părţilor

A. Noţiune
Un exemplu concret. În analiza gestiunii de afaceri ca izvor de obligaţii civile pornim de la
următorul exemplu: o persoană – „X” – se află plecat într-o excursie în străinătate. În urma unei
furtuni puternice acoperişul casei sale a suferit avarii serioase. Ploile continuă. Vecinul său – „Y”
– din proprie iniţiativă, cumpără urgent materialele necesare şi angajează 2 meseriaşi care în
condiţiile unei vremi neprielnice, execută în cel mai scurt timp posibil reparaţiile. „Y”, pe lângă
preţul materialelor, plăteşte celor doi meseriaşi costul manoperei. Dacă „Y” n-ar fi intervenit,
paguba încercată de „X” ar fi fost mult mai mare pentru că, să presupunem, apa ar fi pătruns în
camere deteriorând zugrăvelile, mobila, parchetul şi celelalte obiecte. Sumele cheltuite de „Y”,
din proprie iniţiativă, sunt incomparabil mai mici decât pagubele care s-ar fi produs dacă n-ar fi
avut loc intervenţia sa.
Definiţie. În doctrină gestiunea intereselor altei persoane a fost definită a fi „(...) o operaţie
ce constă în aceea că o persoană intervine, prin fapta sa voluntară şi unilaterală, şi săvârşeşte
acte materiale sau juridice în interesul altei persoane, fără a fi primit mandat din partea
acesteia”1. Altfel spus, „Gestiunea de afaceri este instituţia juridică potrivit căreia o persoană
numită gerant, din proprie iniţiativă şi fără a fi primit vreo împuternicire, se îngrijeşte de treburile
unei alte persoane numită gerat”2.
Definiţia dată de Cod civil în cuprinsul art. 1330 alin. (1) este următoarea: „Există gestiune de
afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar
şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau,
cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt
fel de afacerile sale”.
Gestiunea de afaceri este, aşadar, faptul unilateral şi voluntar al unei persoane numită gerant
(negotiorum gestor) de a săvârşi acte materiale sau juridice în interesul unei alte persoane
numită gerat, fără a fi primit mandat din partea acestuia din urmă. Există gestiune de afaceri3 ori
de câte ori o persoană îndeplineşte, fără însărcinare prealabilă, un act în interesul altei
persoane.
Părţile. În raportul juridic născut din gestiunea de afaceri părţile sunt:
a) gerantul – persoana care din proprie iniţiativă şi fără a fi primit vreo împuternicire se îngri-
jeşte de treburile unei alte persoane, săvârşind pentru aceasta (în interesul acesteia) acte
materiale sau juridice cu scopul de a evita producerea unor pagube mult mai mari decât valoarea
cheltuielilor pe care le angajează (în exemplul nostru – „Y”);
b) geratul – persoana în interesul căreia se săvârşesc acte materiale sau juridice fără
cunoştința sa, de către o altă persoană (în exemplul nostru – „X”) or, deşi acesta cunoaşte
gestiunea nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de
afacerile sale.
Ca exemplificări practice privind gestiunea intereselor altei persoane pot fi menţionate: cazul
actelor materiale şi juridice pe care le face coproprietarul asupra bunurilor din coproprietate.
Coproprietarul face acte pentru el, dar folosesc şi celorlalţi coproprietari, cu toate că nu a avut

1 C. Bîrsan, în C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 118.

2 I. Dogaru, op. cit., 1971, p. 154.
3 C. Hamangiu, op. cit., p. 442.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 203
mandat din partea lor lucrând în calitate de gerant; reparaţia făcută de chiriaş în contul
proprietarului; transportul la spital al victimei unui accident şi îngrijirile care-i sunt acordate de o
terţă persoană faţă de accident etc.
Finalitate. Scopul iniţiativei geratului constă în a face să fie evitate pagube mult mai mari
decât cheltuielile făcute de el, în patrimoniul unei alte persoane. În exemplul dat se urmăreşte ca,
prin repararea acoperişului, să se evite degradarea unor bunuri de o valoare mult mai mare în
raport de cheltuielile făcute.
Raport juridic. Iniţiativa materializată a gerantului face să se nască un raport juridic civil prin
şi înlăuntrul căruia se nasc drepturi şi obligaţii civile între părţi în condiţiile şi limitele care vor fi
precizate în continuare.
B. Condiţiile gestiunii de afaceri
Precizare. Condiţiile gestiunii de afaceri privesc obiectul şi utilitatea acesteia, pe de o parte
şi atitudinea părţilor faţă de actele de gestiune, pe de altă parte.
Condiţia cu privire la obiectul gestiunii de afaceri. Obiectul gestiunii de afaceri,
concepută ca izvor de obligaţii civile, aşa cum se desprinde din definiţiile date, constă în:
a) acte materiale. În exemplul dat, să presupunem că „Y” n-ar fi apelat la doi meseriaşi, pentru
că el singur se pricepea să repare acoperişul. Dacă aşa ar fi fost, repararea acoperişului casei lui
„X” de către „Y” constituie un act material. Nu se au în vedere materialele cumpărate de „Y”;
b) acte juridice. Orice act juridic încheiat în vederea materializării iniţiativei geratului poate fi
subsumat noţiunii de act juridic necesar realizării gestiunii de afaceri: în exemplul dat, asemenea
acte juridice sunt contractele de vânzare-cumpărare privind materialele necesare şi înţelegerea
(contractul) cu cei doi meşteri1.
În doctrină, s-a susţinut2 pe bună dreptate că actele de gestiune trebuie să profite geratului.
O asemenea cerinţă se înfăptuieşte ori de câte ori cheltuielile avansate de gerant sau eforturile
de altă natură făcute de el, valoric, sunt de o întindere mai mică decât valoarea pagubelor care
s-ar fi produs dacă gerantul n-ar fi materializat iniţiativa sa. Acest aspect este prevăzut expres în
art. 1330 alin. (1) C.civ.: „(…) gestionează în mod voluntar şi oportun (...)”. După cum s-a
subliniat, actele materiale din conţinutul gestiunii deosebesc această instituţie de mandat, limitat
doar la acte juridice3.
Neîndoielnic, în privinţa obiectului gestiunii de afaceri este nevoie ca suma cheltuielilor
angajate de gerant să fie mai mică decât valoarea apărată, ceea ce înseamnă că asemenea
acte trebuie să se circumscrie în limitele valorice şi sub semnul regimului juridic al actelor de
administrare.
Sub acest aspect se impun următoarele precizări:
a) noţiunea actului de administrare în materie se raportează la întregul patrimoniu, nu la un
bun privit ut singuli;

1 Nu are importanţă dacă asemenea acte juridice se încheie în nume propriu de către gerant, ori
cuprind clauza potrivit căreia, la venire, geratul va plăti fie preţul, fie manopera, după caz. Este însă greu de
conceput că gerantul, în asemenea situaţii, ar putea să încheie acte juridice în numele geratului în lipsa
oricărei împuterniciri date în condiţiile legii. Iar dacă ar exista o asemenea împuternicire, geratul ar acţiona
în baza unui contract de mandat şi, drept consecinţă, n-am fi în prezenţa gestiunii de afaceri.
2 R. Sanilevici, op. cit., p. 212.
3 I. Turcu, Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009. Cartea a V-a. Despre obligaţii. Art. 1164-1649.

Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 391.

204 Actul juridic ca izvor de obligaţii

b) pe cale de consecinţă, gerantul poate chiar să dispună juridiceşte de un bun spre a realiza
iniţiativa sa, fără a părăsi câmpul actului de administrare1.
Acest punct de vedere a fost pus în practică de către instanţa supremă2, admiţând că este
gestiunea intereselor altei persoane şi atunci când, de pildă, aceasta priveşte asigurarea
întreţinerii unei persoane, în locul geratului care avea obligaţie legală în acest sens;
c) noţiunea de gerare trebuie, deci, sub aspectul obiectului, să fie interpretată extensiv.
Condiţia ca gestiunea să fie utilă geratului. În esenţă, această condiţie a fost deja
subliniată atât prin definiţiile prezente, cât şi din precizările subsecvente. O mai bună subliniere a
acestei condiţii rezultă din precizările care urmează:
a) valoarea eforturilor şi cheltuielilor făcute de gerant să fie de întindere mai mică decât
valoarea pagubei evitate;
b) utilitatea se apreciază la momentul săvârşirii gestiunii, conform art. 1337 alin. (3) C.civ.;
În cazul în care gestiunea este inoportună, actele şi cheltuielile efectuate de gerant, îl obligă
pe gerat la restituire numai în măsura obţinerii unui avantaj (art. 1339 C.civ.3).
c) nu se au în vedere eventualele distrugeri sau deteriorări ulterioare ale bunului datorate
cazului fortuit sau forţei majore.
Condiţia privind atitudinea părţilor faţă de actele de gestiune. Această condiţie este,
mai degrabă, o condiţie de calificare a actelor materiale sau juridice săvârşite în folosul geratului.
O corectă calificare a acestora se poate face numai cunoscând poziţia fiecăreia dintre cele două
părţi:
- geratul nu trebuie să cunoască nimic despre iniţiativa (proiectul) sau intenţia pusă în lucrare
de către gerant sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să
se îngrijească în alt fel de afacerile sale;
- intenţia gerantului trebuie să fie clară în sensul că acesta doreşte să acţioneze şi
acţionează în interesul geratului, deoarece dacă ar avea credinţa că lucrează pentru el însuşi nu
ne vom mai găsi în prezenţa gestiunii de afaceri4, ci a îmbogăţirii fără just temei, situaţie în care
restituirea cheltuielilor urmează a fi făcută pe calea unei acţiuni in rem verso, aspect reglementat
expres de art. 1330 alin. (2) C.civ.

1 A se vedea C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Ed. Europa,
1995, p. 237; C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 119; I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român,
Bucureşti, 1943, p. 123.
2 A se vedea decizia nr. 781 din 23 iulie 1966 pronunţată de Colegiul civil al Tribunalului Suprem, în

C.D. 1996, p. 191. „În principiu se admite că actele de gestiune efectuate de gerant nu trebuie să depă-
şească limitele unui act de administrare. În prezent, noţiunea de gestiune de afaceri părăseşte domeniul
concepţiei tradiţionale potrivit căreia sfera de manifestare era limitată la acte de administrare şi de
conservare executate de gerant pentru o persoană absentă. Sfera acestei noţiuni s-a lărgit simţitor, iar
după doctrina modernă există gestiune de afaceri ori de câte ori o persoană îndeplineşte un act în interesul
alteia. Instanţele judecătoreşti n-au mai limitat actele de gestiune la actele de administrare sau conservare
decizând, că astfel de acte pot privi şi executarea obligaţiilor personale cu caracter patrimonial ale celui
gerat pe care acesta era dator să le îndeplinească în baza unei obligaţii legale, cum este cea privitoare la
întreţinerea copiilor”.
3 Art. 1339 C.civ.: „Actele şi cheltuielile care, fără a fi necesare sau utile, au fost efectuate pe perioada

gestiunii îl obligă pe gerat la restituire numai în măsura în care i-au procurat vreun avantaj”.
4 Dacă gerantul acţionează în interes propriu, fără intenţia de a gera sau de a face un serviciu unui terţ,

nu suntem în prezenţa unei gestiuni de afaceri. A se vedea P. Malaurie, L Aynes, P. Stoffel-Munck, op. cit.,
p. 595.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 205
Din cele arătate mai sus rezultă că nu este vorba de o poziţie formală a părţilor, ci de o
poziţie deopotrivă intelectivă şi psihologică:
- intelectivă, pentru că gerantul trebuie să aibă imaginea completă asupra a ceea ce
reprezintă demersul său, în sensul că realizează pericolul în patrimoniul geratului; realizează
disproporţia dintre valoarea cheltuielilor ce le va face şi valoarea pagubei evitate (aceasta din
urmă fiind incomparabil mai mare); realizează faptul că geratul nu are cum să cunoască despre
iniţiativa sa sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se
îngrijească în alt fel de afacerile sale;
- psihologică (lăuntrică), pentru că gerantul acţionează pe baza rezultatului unui proces
lăuntric complex care implică deopotrivă, sensibilitatea provocată de situaţia dată, dar şi voinţa
de a acţiona în favoarea intereselor geratului. Este ceea ce textul art. 1330 alin. (1) C.civ.
numeşte „(...) gestionează în mod voluntar(…) afacerile altei persoane”.
Consecinţele acestei condiţii sunt următoarele:
a) dacă este respectată, se rămâne „pe terenul juridic” al gestiunii de afaceri;
b) dacă nu se respectă, părăsim acest „teren” şi pătrundem, eventual, pe terenul contractului
de mandat ori pe cel al îmbogăţirii fără justă cauză;
c) dacă rămânem în câmpul juridic al gestiunii de afaceri, nu prezintă importanţă faptul dacă
geratul are sau nu capacitatea de exerciţiu, în timp ce, dacă pătrundem în câmpul contractului de
mandat, situaţia se schimbă. În acest din urmă caz ambele părţi trebuie să aibă capacitate de
exerciţiu;
d) dacă geratul află despre intenţia gerantului şi se opune iniţiativei acestuia, gerantul poate
cere numai restituirea cheltuielilor necesare. În acest caz, instanţa, la cererea titularului afacerii,
poate acorda un termen pentru executarea obligaţiei de restituire. De asemenea, cel care ignoră
împotrivirea titularului este răspunzător pentru prejudiciile cauzate şi prin cea mai uşoară culpă1;
e) dacă gerantului îi lipseşte intenţia de „a gera pentru altul”, însemnează că acesta lucrează
pentru sine şi, deci, nu suntem în prezenta gestiunii de afaceri2;
f) s-a admis, în schimb, că gerantul poate lucra atât în interes propriu, cât şi în interesul altei
persoane3. În acest sens, se poate da ca exemplu coindivizarul care efectuează anumite lucrări
asupra bunului aflat în indiviziune, fără acordul celorlalţi coindivizari;
g) intenţia gerantului de a gera interesele altuia trebuie să fie complexă: el va urmări ca, prin
fapta sa, să evite o cheltuială în patrimoniul geratului, el va urmări – şi intenţia sa este în acest
sens – să obţină, chiar forţat, cheltuielile făcute de la gerat. Altfel, s-ar părăsi câmpul gestiunii de
afaceri şi s-ar trece în câmpul unui act juridic cu titlu gratuit – o liberalitate sau, după caz, un act
dezinteresat4;
Rezumând, într-o altă aşezare însă, condiţiile gestiunii de afaceri, se poate spune că acestea
sunt:
- gerantul să fi săvârşit acte juridice sau fapte materiale de gestiune;

1 Art. 1338 alin. (2) C.civ.: „Cel care ignoră împotrivirea titularului este răspunzător pentru prejudiciile

cauzate chiar şi din cea mai uşoară culpă”.

2 În acest caz cel ce a lucrat în numele său va putea cere de la adevăratul proprietar restituirea

cheltuielilor făcute (a se vedea în acest sens R. Sanilevici, op. cit., p. 214).

3 Idem, op. cit., loc. cit. De pildă, lucrările făcute de gerant asupra unui lucru cu privire la care şi el şi

geratul au calitatea de coproprietari.

4 Ibidem; a se vedea şi dispozițiile art. 1330 alin. (3) C.civ. nu există gestiune de afaceri atunci când cel

care administrează afacerile unei alte persoane acţionează cu intenţia de a gratifica.

206 Actul juridic ca izvor de obligaţii

- faptele de gestiune să fi fost săvârşite cu intenţia de a gera treburile altuia, urmând a fi

despăgubit de acesta din urmă;
- actele de gestiune să se fi săvârşit de către gerant din proprie iniţiativă.
O ultimă precizare. Cel ce aplică legea trebuie să întreprindă o adevărată cercetare, îndeo-
sebi cu privire la dorinţa şi voinţa gerantului de a săvârşi acte de gestiune în favoarea altuia.
Evident, dificultăţi sporite vor fi întâmpinate în cercetarea întreprinsă întrucât, cel mai adesea,
probele sunt sărace în faţa unor procese lăuntrice, psihologice cum este acela al voinţei.
C. Capacitatea părţilor de a contracta
Gerantul. În privinţa gerantului este fără dubiu că acesta trebuie să aibă capacitatea de
exerciţiu, întrucât acţionează pe contul altuia. Aşadar, realizând acte materiale sau (şi) juridice,
gerantul va trebui să încheie contracte. Trebuie, deci, să aibă capacitatea de a contracta, pentru
că numai astfel gerantul va acţiona eficient şi sigur în favoarea geratului.
De regulă, în doctrină se admite ca în cazul gestiunii de afaceri, care presupune efectuarea
unor acte administrative, acestea vor putea fi făcute şi de persoane cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, dar cu încuviinţarea celor în drept.
Geratul. Geratul poate să fie şi o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori poate fi
lipsită de aceasta. Altfel spus, în privinţa acestuia legea nu instituie nicio condiţie.
1.2. Conţinutul raportului juridic născut din gestiunea de afaceri
Precizare. Conţinutul oricărui raport juridic civil, deci şi cel al raportului juridic obligaţional
născut din gestiunea de afaceri, se clădeşte pe două componente:
- drepturile dobândite de părţi;
- obligaţiile asumate de acestea.
A. Drepturile şi obligaţiile gerantului

Drepturile gerantului. Gerantul are următoarele drepturi:

- dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor necesare şi utile, dacă gestiunea a fost utilă, iar
dacă cheltuielile nu au fost necesare şi utile, acestea pot fi restituite numai în limita procurării
unui avantaj geratului;
- dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor necesare, dacă geratul s-a pronunţat împotriva
începerii sau continuării gestiunii;
- dreptul la constituirea unei ipoteci legale în scopul garantării cheltuielilor necesare (dar nu şi
pentru garantarea restituirii cheltuielilor utile). Această ipoteca legală se va înscrie în cartea
funciară în temeiul unei hotărâri judecătoreşti pronunţată de către instanţa de judecată după
administrarea probei cu expertiza judiciară, efectuată de urgenţă şi cu celeritate, după regulile
ordonanţei preşedinţiale – art. 1337 pct. 4 C.civ.;
- un drept de retenţie asupra bunurilor la care se referă gestiunea, până la plata cheltuielilor
datorate (art. 2495 C.civ.).
Obligaţiile gerantului. Gerantul are următoarele obligaţii:
a) obligaţia de înştiinţare. Potrivit art. 1331 C.civ.: „Gerantul trebuie să îl înştiinţeze pe gerat
despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil”. Raţiunea acestei obligaţii
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 207
trebuie privită prin prisma caracterului neobişnuit al gestiunii, în virtutea căruia, beneficiarul
gestiunii (geratul) trebuie să cunoască situaţiile care îi afectează interesele sale;
b) obligaţia de a continua gestiunea. Conform art. 1332 C.civ.: „gestiunea de afaceri îl obligă
pe gerant să continue gestiunea începută până când o poate abandona fără riscul unei pierderi
ori până când geratul, personal sau prin reprezentant, ori după caz, moştenitorii acestuia sunt în
măsură să o preia”. Aşa cum s-a subliniat, scopul acestei obligaţii decurge în mod logic din
caracterul neobişnuit al situaţiei ce a determinat-o, motiv pentru care s-a impus prin textul legal
gerantului continuarea sarcinii asumate din proprie iniţiativă, până când geratul, reprezentantul
său sau moştenitorii, sunt în măsură să preia gestiunea.
Apare ca evident că, gerantul nu poate abandona efectuarea gestiunii de afaceri, decât dacă
continuarea gestiunii ar devenii prejudiciabilă pentru acesta, situaţie în care, poate să o între-
rupă, fără să fie ţinut răspunzător de aceasta1.
Sub acest aspect, se poate observa că situaţia gerantului este mai grea decât situaţia
mandatarului, deoarece în timp ce ultimul poate renunţa oricând la mandat notificând acest fapt
mandantului său, legiuitorul a impus gerantului continuarea gestiunii până la încetarea ei. Din
acest punct de vedere în literatura franceză se vorbeşte despre o obligaţie de perseverenţă
impusă gerantului2.
În cadrul acestei obligaţii, pentru considerentele enunţate mai sus, legiuitorul a înţeles să
oblige şi pe moştenitorii gerantului să continue gestiunea, însă numai în situaţia în care aceştia
cunoşteau despre actele materiale şi juridice efectuate de autorul lor (art. 1333 C.civ.). Apare ca
evident că, necunoaşterea de către aceştia a gestiunii nu îi ţine să continue o astfel de afacere.
c) obligaţia de a conduce gestiunea ca un bun proprietar [art. 1334 alin. (1) C.civ.].
În virtutea acestei obligaţii, stipulată expres în dispoziţiile de mai sus, gerantul trebuie să
îngrijească de interesele geratului cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în adminis-
trarea bunurilor sale.
Acest comportament diligent are relevanţă sub aspectul răspunderii pentru eventualele
prejudicii produse geratului, cu precădere în cazul în care intervenţia gerantului avea la bază o
urgenţă, existenţa unei pagube iminente, textul legii [art. 1334 alin. (2) C.civ.] stabilind că,
aceasta poate fi angajată numai dacă gerantul a acţionat cu intenţie sau din culpă gravă;
d) să dea socoteală geratului cu privire la actele de gestiune întreprinse şi să-i remită
acestuia toate bunurile primite cu ocazia gestiunii, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1335 C.civ.
O asemenea obligaţie s-a instituit pentru ca geratul să fie pus în situaţia de a cunoaşte
întregul context al afacerii spre a putea aprecia în privinţa obligaţiilor proprii.
Chiar dacă legiuitorul nu prevede, gerantul are obligaţia, în mod natural, de a conserva
bunurile primite până în momentul în care le va putea preda geratului3;
e) obligaţiile asumate de gerant faţă de terţii cu care intră în raporturi juridice pentru a putea
realiza gestiunea. În legătură cu aceste obligaţii se impun următoarele precizări:
- gerantul poate realiza acte materiale, dar şi acte juridice pentru înfăptuirea gestiunii, intrând
în raporturi cu terţii. În cazul în care acesta se obligă personal faţă de terţi, situaţia cea mai des
întâlnită deoarece terţii nu au siguranţa ratificării gestiunii de către gerat, acesta rămâne obligat
în nume propriu. Totuşi, terţii pot să pretindă executarea obligaţiilor, nu numai de la gerant, ci şi
de la geratul în interesul căruia a acţionat gerantul, aspect prevăzut în art. 1336 alin. (1) C.civ.:

1 A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan op. cit. p. 108

2 B. Starck, op. cit., p. 733.
3 A se vedea L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 354.
208 Actul juridic ca izvor de obligaţii

„Gerantul care acţionează în nume propriu este ţinut faţă de terţii cu care a contractat, fără a
limita dreptul oricăruia dintre aceştia de a se regresa împotriva geratului”;
- valoarea obligaţiilor asumate de gerant faţă de terţi este o componentă a despăgubirilor la
care are dreptul.
B. Drepturile şi obligaţiile geratului
Drepturile geratului. Cum este şi firesc, între obligaţiile gerantului şi drepturile geratului,
este o relaţie de corelativitate, în sensul că, unui drept al celui de-al doilea, îi corespunde o
obligaţie a primului.
Geratul are următoarele drepturi:
a) să fie înştiinţat despre gestiune;
b) să pretindă ca gestiunea să fi fost condusă ca un bun proprietar. Acestui drept al geratului
îi corespunde obligaţia gerantului de a conduce gestiunea ca un bun proprietar;
c) să pretindă ca gestiunea să fie continuată până ce el, personal sau prin reprezentantul său
va putea să se îngrijească singur de propriile treburi sau, în caz de deces, moştenitorii săi să
pretindă ca gestiunea să fie continuată până ce vor fi în măsură s-o preia. Acestui drept al
geratului îi corespunde obligaţia gerantului de a continua gestiunea până când geratul se va
putea ocupa singur sau prin reprezentant de propriile sale treburi, iar în caz de deces, până ce
moştenitorii săi o vor putea prelua;
d) să pretindă ca moştenitorii gerantului care cunosc gestiunea să o continue în aceleaşi
condiţii ca autorul lor;
e) să pretindă gerantului a da socoteală cu privire la actele de gestiune. Acestui drept îi
corespunde obligaţia gerantului de a da socoteală cu privire la actele de gestiune;
f) să pretindă ca obligaţiile asumate de gerant cu terţii să fie subordonate dezideratului
realizării gestiunii. Acestui drept îi corespund obligaţiile asumate de gerant faţă de terţi în
vederea realizării gestiunii. Numai astfel ceea ce gerantul a cheltuit, îndeplinindu-şi obligaţiile faţă
de terţi, va constitui o componentă a despăgubirilor la care acesta are dreptul.
g) să se opună continuării gestiunii începută de gerant. Nici gerantul şi nici legea nu pot trece
peste voinţa geratului manifestată în sensul de a se opune şi de a refuza intervenţia gerantului în
afacerile şi treburile personale ale geratului.
Obligaţiile geratului. Geratul are următoarele obligaţii:
a) obligaţia de rambursare a cheltuielilor necesare şi utile făcute de gerant;
Precizăm că obiectul restituirii în materia cheltuielilor este reglementat, actualmente, în
detaliu în legea civilă:
- cheltuielile necesare gestiunii sunt integral supuse rambursării;
- cheltuielile utile gestiunii se restituie numai în limita sporului de valoare adus lucrului
protejat prin acţiunea gerantului. Din interpretarea acestui text de lege rezultă că nu pot fi cerute
spre restituire cheltuielile voluptorii propriu-zise şi nici cheltuielile voluptorii calificate formal drept
cheltuieli utile;
- cheltuielile utile gestiunii nu sunt supuse restituirii în ipoteza art. 1338 C.civ., atunci când
gerantul a acţionat împotriva voinţei geratului cu privire la începerea sau continuarea gestiunii,
ele fiind limitate numai la nivelul cheltuielilor necesare;
- cheltuielile nenecesare şi neutile gestiunii, dar totuşi profitabile patrimonial geratului sunt
supuse restituirii, numai în măsura procurării unui avantaj;.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 209
b) obligaţia geratului de a plăti dobândă legală pentru cheltuielile necesare şi utile făcute de
către gerant. Prin voinţa legiuitorului, ne aflăm în prezenţa unui puneri de drept în întârziere,
dobânda legală fiind calculată din ziua efectuării cheltuielilor şi fiind datorată fără a fi necesară o
notificare de plată;
c) obligaţia de despăgubire a gerantului pentru prejudiciul neculpabil suferit din cauza
gestiunii;
d) îndatorirea geratului de a executa obligaţiile născute din actele necesare şi utile gestiunii,
încheiate de către gerant în numele şi în beneficiul geratului. Prin aceste dispoziţii prevăzute la
art. 1337 alin. (2) şi (3) C.civ., legiuitorul aplică regulile specifice reprezentării juridice perfecte, cu
consecinţa angajării răspunderii exclusive a geratului în raporturile cu terţii. Subliniem însă că
aceste prevederi legale se coroborează în anumite situaţii cu dispoziţiile art. 1336 alin. (2) C.civ.,
prin care este exonerat de răspundere geratul şi rămâne ţinut faţă de terţi gerantul care a
acţionat în numele garantului.
În concluzie, observăm că art. 1337 C.civ. consacră legislativ dreptul garantului de
bună-credinţă de a fi protejat faţă de orice pierdere materială din cauza gestiunii. Mai mult, prin
art. 1337 C.civ. se instituie în favoarea gerantului şi un drept de ipotecă legală, în scopul
garantării recuperării cheltuielilor necesare efectuate în cadrul gestiunii treburilor altuia.
Menţionăm că în doctrină a fost exprimată şi opinia1 potrivit căreia gerantul poate solicita şi o
remuneraţie atunci când este profesionist. În ceea ce ne priveşte, nu împărtăşim acest punct de
vedere, întrucât prin esenţa sa, gestiunea de afaceri este întemeiată juridic pe ideea solidarităţii
sociale şi a întrajutorării, nicidecum pe scopul dobândirii unui câştig material. În acest sens con-
siderăm a fi inadmisibile, în practica juridică, confuziile sau erorile de interpretare între conceptul
de profit şi conceptul de despăgubire pentru prejudiciul suferit de gerant din cauza gestiunii.
Acţiunea pe care o are gerantul împotriva geratului este acţiunea negotiorum gestorum
contraria.
În materia actelor juridice, conform art. 1340 C.civ., ratificarea acestora de către gerat,
produce efectele unui mandat.
1.3. Proba şi natura juridică a gestiunii de afaceri
Proba. Evident, în această privinţă se impune a disjunge după cum obiectul gestiunii constă
în faptele materiale, în acte juridice ori şi în unele şi în altele:
a) faptele materiale vor putea fi dovedite prin orice mijloc de probă;
b) actele juridice vor putea fi dovedite potrivit regulilor în domeniu, numai că, în această
privinţă, regulile se aplică între gerant şi terţi ca părţi în actele juridice. Faţă de asemenea acte
juridice geratul este considerat terţ, motiv pentru care el va putea dovedi (în calitatea sa de terţ)
prin orice mijloace de probă;
c) în ipoteza în care actele de gestiune sunt atât fapte materiale, cât şi acte juridice, proba-
ţiunea se va realiza corespunzător, adică după regulile proprii faptelor materiale şi celor cores-
punzătoare actelor juridice. Geratul, fiind un simplu terţ în raport cu actele juridice intervenite
între gerant şi terţi, va face dovada prin orice mijloc de probă, atât a faptelor materiale, cât şi a
faptelor juridice.

1 R. Sanilevici, op. cit., p. 215.

210 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Natura juridică a gestiunii de afaceri. Premise. Deşi, aşa cum s-a subliniat deja,
gestiunea de afaceri este un izvor de obligaţii civile de sine-stătător, în analiza naturii sale juri-
dice trebuie plecat de la faptul că ea împrumută elemente de la alte două instituţii juridice:
- se aseamănă cu actul juridic unilateral de voinţă pentru că gerantul, din proprie iniţiativă şi
fără a se fi înţeles cu geratul, se îngrijeşte de treburile acestuia din urmă;
- se aseamănă cu îmbogăţirea fără just temei întrucât prin fapta sa gerantul face servicii
geratului, servicii care, dacă nu ar fi remunerate, ar valora o îmbogăţire fără justă cauză în
favoarea acestuia din urmă, îmbogăţire căreia îi corespunde o sărăcire corelativă în patrimoniul
gerantului1.
Raportare. Pe de altă parte, de un real ajutor în stabilirea naturii juridice a gestiunii de
afaceri este raportarea acestei instituţii şi compararea ei cu alte instituţii juridice:
a) se deosebeşte de îmbogăţirea fără just temei prin aceea că, în cazul gestiunii de afaceri
geratul restituie cheltuielile făcute de gerant indiferent de avantajele primului, pe când în cazul
îmbogăţirii fără just temei, despăgubirile nu pot depăşi limita sporirii efective a patrimoniului celui
care se îmbogăţeşte în dauna altuia. Se deosebeşte, de asemeni, de îmbogăţirea fără just temei
şi prin aceea că, în timp ce gestiunea de afaceri are drept temei juridic voinţa de a se obliga a
gerantului, în cazul îmbogăţirii fără just temei un asemenea temei nu există;
b) se deosebeşte de contractele de mandat prin următoarele:
- în timp ce mandatarul lucrează în baza unei împuterniciri primite de la mandant, gerantul nu
are nicio împuternicire;
- fiind un contract intuitu personae, mandatul încetează la moartea uneia dintre părţi, în timp
ce gestiunea de afaceri continuă şi după moartea geratului, până când moştenitorii acestuia o
pot prelua;
- în timp ce mandatarul răspunde indiferent de forma culpei sale, gerantul va răspunde
numai dacă culpa sa îmbracă forma intenţiei, sau, după caz, şi a unei culpe grave în ipoteza unei
pagube iminente pentru gerat;
- mandatarul este obligat numai în limitele puterilor conferite, în timp ce gerantul este ţinut
numai în măsura utilităţii gestiunii;
- gerantul este obligat să ducă la bun sfârşit gestiunea, în timp ce mandatarul poate renunţa
la mandat dacă continuarea acestuia ar fi de natură să-l prejudicieze;
- în sfârşit, dacă între timp geratul află despre gestiune şi îl împuterniceşte pe gerant s-o
continue, acesta se transformă în contract de mandat, potrivit cu prevederea expresă din art.
1340 C.civ.
În literatura juridică s-a susţinut că s-a emis şi punctul de vedere potrivit căruia gestiunea de
afaceri este un act juridic unilateral2.
Concluzie. Deşi este izvor de obligaţii de sine stătător, gestiunea de afaceri împrumută
elemente atât de la actul unilateral de voinţă ca izvor de obligaţii, pentru că gerantul, din proprie
iniţiativă şi fără a avea vreo împuternicire de la gerat, se îngrijeşte de treburile acestuia din urmă,
cât şi de la îmbogăţirea fără just temei, pentru că, prin fapta sa gerantul a făcut servicii geratului,
servicii care, dacă nu ar fi remunerate, ar echivala cu o îmbogăţire fără just temei operând în

1 A se vedea în acest sens, I. Dogaru, op. cit., 1971, p. 155.

2 A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 123: autorii combat acest punct de vedere:
„Această explicaţie nu poate fi primită, deoarece gerantul nu acţionează cu intenţia de a se obliga (s.a.),
obligaţiile nasc în temeiul legii”.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 211
favoarea patrimoniului geratului, îmbogăţire căreia îi corespunde o sărăcire corelativă ce operea-
ză în patrimoniul gerantului. Gestiunea de afaceri se aseamănă cu actul unilateral de voinţă,
„ceea ce, de fapt, este precumpănitor (...)”1, ea constituie, necondiţionat, un izvor de obligaţii
civile de sine-stătător, producător de drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi ale raportului juridic.
Considerăm că nu este greşit dacă gestiunea de afaceri este dată, în mai toate lucrările de
specialitate, ca unul din exemplele în care voinţa unilaterală este izvor de obligaţii civile. O astfel
de exemplificare nu priveşte natura gestiunii de afaceri, ci urmăreşte a sublinia că iniţiativa
proprie a gerantului duce la naşterea unui raport juridic de obligaţie.
Evident, este corect numai dacă exemplul se mărgineşte la aceste limite, subliniindu-se că
gestiunea de afaceri este un izvor de sine-stătător de obligaţii civile. Dacă se depăşesc aceste
limite şi nu se admite teza gestiunii de afaceri ca izvor de sine-stătător de obligaţii, per a
contrario, se admite, simplu, că gestiunea de afaceri este izvor de obligaţii nu prin sine însăşi, ci
pentru că este un act unilateral de voinţă, ceea ce, aşa cum s-a arătat deja, este greşit.
Toate aceste aspecte au determinat literatura de specialitate să susţină că gestiunea de
afaceri este un izvor de obligaţii sui generis.

§2. Plata lucrului nedatorat

2.1. Noţiune
Sensul termenului „plată”. Din punct de vedere juridic, pe planul dreptului civil, termenul
„plată” primeşte două înţelesuri:
a) plată în sens larg, adică executarea unei obligaţii, indiferent de obiectul acesteia;
b) plată în sens restrâns, adică executarea unei obligaţii care are drept obiect plata unei
sume de bani.
În materia plăţii nedatorate, termenul „plată” are înţelesul de izvor de obligaţii.
Definiţia legală. Reglementare juridică. Plata lucrului nedatorat ca izvor de obligaţii este,
noţional, reglementată în art. 1341-1344 C.civ. Legiuitorul, prin intermediul alin. (1) al
art. 1341 C.civ., defineşte cât se poate de simplu această instituţie juridică: „Cel care plăteşte
fără a datora are dreptul la restituire”.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 1470 C.civ., consacră principiul potrivit căruia orice plată
presupune o datorie.
Rezultă că orice plată presupune existenţa unei obligaţii ce se reclamă a fi stinsă.
Dacă această datorie (obligaţie) nu există, plata trebuie restituită celui care a făcut-o, fiind
nedatorată.
Doctrina. Literatura de specialitate a înregistrat o serie de definiţii din care redăm câteva:
- plata nedatorată a fost definită ca fiind „(...) executarea de către o persoană a unei obligaţii
la care nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără intenţia de a plăti datoria altuia”2;
- „Prin plata nedatorată sau plata lucrului nedatorat, se înţelege remiterea unui lucru sau a
unei sume de bani pentru plata unei datorii care, în realitate, nu există3.

1 I. Dogaru, op. cit., 1986, p. 199.

2 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 124.
3 I. Dogaru, op. cit., 1971, p. 157.
212 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Terminologie privind participanţii. Plata lucrului nedatorat intervine între participanţi care
poartă denumirile:
- solvens, persoana care a efectuat o asemenea plată;
- accipiens, cel care a primit o asemenea plata.
Raport juridic. Prin efectuarea unei asemenea plăţi se naşte un raport juridic de obligaţie. În
temeiul acestui raport juridic, solvensul este creditorul obligaţiei de restituire a ceea ce el a plătit,
iar celălalt participant, accipiensul, este debitorul aceleiaşi obligaţii.
Construcţia acestui raport juridic are drept suport dispoziţiile art. 1341 şi urm. C.civ. care
instituie obligaţia accipiensului de restituire a ceea ce a primit.
2.2. Ipotezele şi condiţiile plăţii nedatorate
Ipoteze. Plata lucrului nedatorat poate fi concepută în una din următoarele ipoteze:
a) când moştenitorii, neştiind că datoria a fost achitată de defunct, plătesc a doua oară
aceeaşi datorie;
b) când debitorul plăteşte din eroare mai mult decât datora în mod real (eroare obiectivă);
c) când se achită o datorie în temeiul unui act juridic care a încetat să-şi mai producă
efectele pentru că a intervenit nulitatea, rezoluţiunea, rezilierea sau revocarea lui1;
d) când debitorul plăteşte o datorie personală imaginară, din cauză de eroare sau dol;
e) când un terţ plăteşte o datorie existentă a debitorului, dar nu pe seama debitorului, ci în
nume personal (art. 1477 C.civ.);
f) când debitorul plăteşte din eroare o datorie reală, dar nu adevăratului creditor sau unui
creditor aparent ci unui terţ, această plată nefiind ratificată apoi de către creditor sau terţul nu
devine ulterior titularul creanţei ori plata nu profită în niciun fel creditorului (în conformitate cu
art. 1477 C.civ.).
Condiţii. Plata lucrului nedatorat este unul dintre izvoarele obligaţiilor civile. Fiind izvor de
obligaţii civile, plata nedatorată naşte un raport juridic de obligaţie.
Raportul juridic de obligaţie născut din plata lucrului nedatorat constituie temeiul necesar şi
suficient în baza căruia accipiensul va fi obligat la restituirea către solvens a ceea ce a primit.
Pentru ca solvensul să fie obligat la restituirea a ceea ce a primit în temeiul raportului juridic
născut din plata lucrului nedatorat, trebuie să fie îndeplinite o serie de condiţii:
a) Existenţa unei plăţi. Ceea ce solvensul a executat este obligatoriu a fi avut semnificaţia a
ceea ce reprezintă o operaţie juridică constând într-o plată. Altfel spus, prestarea să se fi făcut cu
titlu de plată.
Insistând asupra acestei condiţii se poate observa:
- plata nu ridică cerinţe speciale în privinţa obiectului ei;
- obiectul poate consta într-o sumă de bani, într-un bun determinat individual şi un bun
determinat prin caracterele sale generice;
- obiectul nu poate consta în restituirea a ceea ce s-a făcut, dacă plata constă în executarea
unei obligaţii de a face1. Cu privire la acest aspect, unii autori2, consideră că o asemenea optică

1 T.M.B., Secția civilă, decizia nr. 260/1990, C.P.J.C. 1990, p. 58. Potrivit legii, acela care din eroare,

crezându-se debitor, a plătit o datorie are dreptul să-i fie restituită. Într-o atare situaţie se află angajatul
care, întemeindu-se pe constatările organului de revizie din cadrul unităţii s-a considerat obligat să
plătească o sumă de bani ca acoperire a unui prejudiciu cauzat prin fapta sa, dar cu privire la care s-a
stabilit ulterior că nu i se reţine în sarcină.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 213
specifică doctrinei fundamentată pe Codul civil din 1864, nu este îndreptăţită, deoarece art. 1341
alin. (1) C.civ. vorbeşte doar de o plată care nu este datorată trimiţând astfel şi la prevederile
art. 1469 şi urm. referitoare la plată. Cu titlu de exemplu, dacă predarea unui bun a fost făcută
fără temei, se poate cere restituirea în virtutea regulilor plăţii nedatorate;
- dacă executarea prestaţiei s-a făcut fără intenţia de a plăti o datorie, ci cu alt titlu, atunci
obligaţia va avea un alt temei juridic, eventual donaţie sau împrumut. Acesta este şi motivul
pentru care art. 1341 alin. (2) C.civ. prevede că „nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu
de liberalitate sau gestiune de afaceri”.
b) Plata să fi fost făcută în legătură cu o datorie inexistentă sub aspect juridic în raporturile
dintre solvens şi accipiens. Această condiţie poate fi astfel caracterizată:
- plata poate privi o datorie care nu a existat niciodată3;

- plata poate privi o datorie care a existat, dar fusese deja stinsă4. În acelaşi sens s-a pro-
nunţat şi jurisprudenţa, într-o speţă stabilind că „în cazul în care, prin încălcarea Legii
nr. 3/19775, o persoană a cumulat pensia cu drepturile de retribuire şi, drept urmare, sumele
plătite necuvenit cu titlu de pensie au fost recuperate de către organele de pensii, cel în cauză nu
poate să pretindă de la unitate despăgubiri echivalente cu pensia recuperată, chiar dacă la
această situaţie s-a ajuns din necunoaşterea dispoziţiilor legale sau prin inducerea în eroare de
către personalul unităţii pârâte, deoarece încasarea unor drepturi de pensie peste prevederile
legale, nu constituie o pagubă, ci o plată nedatorată”6;
- plata poate privi o datorie care a existat, dar în loc să se facă adevăratului creditor, se face
unei alte persoane7;
- plata poate fi făcută de un alt debitor decât acel adevărat8;
- executarea unei obligaţiuni civile naturale (imperfecte) este o plată valabilă, cel ce a făcut-o
neavând dreptul să ceară restituirea ei9;
- executarea unei obligaţii prescrise este de asemenea o plată valabilă, cel care a făcut-o
neavând dreptul să ceară restituirea10;

1 În acest caz părăsim câmpul plăţii lucrului nedatorat; vom fi în prezenţa îmbogăţirii fără just temei:

a se vedea în acest sens: T.R. Popescu şi P. Anca, op. cit., 1968, p. 152; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit.,
1981, p. 124. Un atare exemplu îl constituie confecţionarea unui bun de către un meşteşugar cu materialul
clientului.
2 A se vedea L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul

Juridic, 2012, p. 359.

3 Cazul în care moştenitorul plăteşte un legat despre care nu ştia că fusese revocat.
4 Cazul în care moştenitorul plăteşte un legat care a existat, dar fusese stins prin plată sau prin alt mod

de stingere a obligaţiilor.
5 M.Of. nr 82 din 6 august 1977, abrogată prin Legea nr. 19/2000 (M.Of. nr. 140 din 1 aprilie 2000).
6 Trib. Jud. Cluj-Napoca, decizia civilă nr. 1165/1981, în Repertoriu IV, p. 85.
7 Depozitarul unui bun îl restituie din eroare altei persoane decât deponentului.
8 Cazul depozitarului unui lucru care, în loc să-l restituie deponentului, îl predă unei alte persoane.

9 Dispoziţiile art. 1471 C.civ.: „Restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost
executate de bunăvoie”.
10 Art. 2506 alin. (3) C.civ.: „Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie

s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul
prescripţiei era împlinit”.
214 Actul juridic ca izvor de obligaţii

- plata făcută în temeiul unui contract nul sau rezolvit, datorită efectului retroactiv al nulităţii şi
rezoluţiunii, este supusă restituirii.
c) Plata să fi fost făcută din eroare. În Codul civil din 1864 această condiţie era prevăzută
expres în art. 993. Noua reglementare a renunţat parţial la ea motiv pentru care vom face unele
precizări:
- cel ce plăteşte ştiind că nu este debitor face, fie o liberalitate, fie acte de gerare a intere-
selor altuia1;
- nu are nicio importanţă dacă este vorba de o eroare de fapt sau una de drept;
- numai solvensul trebuie să fie în eroare2;
- eroarea trebuie să aibă un caracter determinant, în sensul că în lipsa ei solvensul nu ar fi
făcut plata;
- sunt unele situaţii în care solvensul poate să nu fie în eroare:
1) cazul debitorului care plăteşte datoria către creditorul său, dar pierde chitanţa doveditoare,
iar creditorul pretinde să se plătească a doua oară. Pentru evitarea executării silite, debitorul
plăteşte a doua oară, după care găseşte chitanţa. A doua plată este supusă repetiţiunii, chiar
dacă plata n-a fost făcută din eroare;
2) plata se restituie pentru că fusese efectuată în temeiul unei obligaţii lovită de nulitate
absolută, chiar atunci când debitorul cunoştea ca o asemenea obligaţie este nulă3. Dacă ar fi
vorba de o nulitate relativă, iar cauza nulităţii a dispărut, executarea are valoarea unui act
confirmativ, iar repetiţiunea nu poate opera4.
3) când solvensul a efectuat plata unei obligaţii sub condiţie suspensivă, dacă acea condiţie
nu s-a realizat. În cazul certitudinii nerealizării condiţiei, tot ceea ce s-a plătit anterior împlinirii
condiţiei este supus restituirii deoarece se vădeşte retroactiv ca fiind nedatorat5 (art. 1343
C.civ.).
După cum s-a arătat în doctrină, plata făcută din eroare poate fi subiectiv nedatorată – caz în
care datoria există din punct de vedere juridic, eroarea purtând doar asupra persoanei solven-
sului sau accipiensului, după caz, ori poate fi obiectiv nedatorată – situaţie în care datoria nu are
reflectare în raporturile juridice concrete6.
2.3. Conţinutul raportului juridic născut din plata nedatorată
A. Preliminarii
Precizare. Ca în cazul oricărui alt raport juridic de obligaţii, raportul juridic născut din plata
nedatorată are aceleaşi elemente de structură: subiectele, conţinutul şi obiectul raportului
respectiv.

1 În această situaţie nu suntem în prezenţa plăţii lucrului nedatorat.

2 A se vedea L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 362.
3 Soluţia se impune pentru că numai astfel plăţile pot fi puse în situaţia anterioară încheierii unui act

juridic ce s-a dovedit a fi unul de nulitate absolută.

4 Soluţia este valabilă şi pentru cazurile în care, în mod excepţional, nulitatea absolută poate fi

confirmată: cazul donaţiei nule pentru vicii de formă confirmată expres sau tacit prin chiar executarea ei de
către moştenitorul donatorului: „Confirmarea sau ratificarea, sau executarea voluntară a unei donaţiuni,
făcută de către erezi sau reprezentanţii donatorului, după moartea sa, ţine loc de renunţare, atât în privinţa
viciilor de formă, cât şi în privinţa oricărei alte excepţii” [art. 1167 alin. (3) C.civ. n.n.].
5 A se vedea L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 363.
6 I. Turcu, op. cit., p. 394.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 215
Părţile. Părţile raportului juridic născut din plata nedatorată sunt, aşa cum s-a precizat deja,
accipiensul şi solvensul.
Obiect. Obiectul raportului juridic născut din plata nedatorată constă în prestaţia la care
părţile sunt ţinute (obiectul direct, nemijlocit) iar dacă aceste prestaţii privesc un bun, acesta va fi
considerat ca obiect derivat (mijlocit) al acestui raport.
B. Obligaţiile părţilor
I. Obligaţiile accipiensului (primitorului)
Precizări. În privinţa obligaţiilor accipiensului (primitorului) se impun următoarele precizări:
- efectuarea unei plăţi nedatorate naşte obligaţia accipiensului de a restitui solvensului ceea
ce a primit de la acesta cu titlu de plată; obligaţia subzistă chiar dacă solvensul a fost de rea-
credinţă, întrucât art. 1638 C.civ. prevede că „prestaţia primită sau executată în temeiul unei
cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii”;
- obligaţia de restituire de care este ţinut accipiensul constituie principalul efect al plăţii
lucrului nedatorat;
- obligaţia de restituire ce incumbă accipiensului (primitorului) trebuie analizată în funcţie de
buna sau reaua-credinţă a acestuia, dar şi în funcţie de felul prestaţiei;
- întinderea obligaţiei de restituire este influenţată de buna sau reaua-credinţă a
accipiensului.
Situaţii în care accipiensul nu e obligat la restituire. Există unele situaţii în care accipien-
sul, deşi a primit o plată nedatorată, nu este obligat la restituire faţă de solvens pe temeiul
instituţiei plăţii nedatorate:
- atunci când accipiensul a primit plata cu bună-credinţă şi a lăsat să se împlinească
termenul de prescripţie, caz prevăzut de art. 1342 alin. (1) C.civ.;
- accipiensul primeşte plata cu bună-credinţă şi ca urmare a acestei plăţi s-a lipsit în orice
mod de titlul creanţei sale [art. 1342 alin. (1) teza a II-a C.civ.];
- dacă plata s-a făcut înaintea împlinirii termenului suspensiv atunci nu mai poate fi supusă
restituirii, cu excepţia cazului în care plata s-a făcut prin dol sau violenţă (art. 1343 C.civ.);
- când plata s-a făcut în îndeplinirea unei datorii morale de conştiinţă, adică cu îndeplinirea
unei obligaţii morale care se execută numai voluntar1;
- dacă accipiensul este o persoana care nu are capacitate de exerciţiu deplină nu este ţinut
la restituirea prestaţiilor decât în limita îmbogăţirii sale, apreciată la data cererii de restituire şi
prin excepţie, poate fi obligat la restituirea integrală atunci când, cu intenţie sau din culpă gravă,
a făcut ca restituirea să fie imposibilă (art. 1647 C.civ.).
Forme de restituire. Restituirea prestaţiilor este cârmuită de dispoziţiile cu caracter general
prezente în Titlul VIII al Cărţii a V-a, consacrată obligaţiilor (art. 1635-1649 C.civ.).
Restituirea prestaţiilor în cadrul plăţii nedatorate poate îmbrăca două forme:
- în natură, art. 1639 C.civ.;
- prin echivalent, art. 1640 şi urm. C.civ.
Regula în materie o constituie restituirea în natură, prin înapoierea de către accipiens a
bunului primit; cum această formă de restituire nu ridică dificultăţi practice, vom consacra

1 A se vedea dispoziţiile art. 1471 C.civ.: „Restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care
au fost executate de bunăvoie”.
216 Actul juridic ca izvor de obligaţii

următoarele paragrafe celei de-a doua forme, restituirea prin echivalent, cu ipotezele specifice
privind înstrăinarea bunului, pieirea acestuia fortuită, pentru ca în final să tratăm problema
cheltuielilor ocazionate de obiectul restituirii.
Restituirea în echivalent. Aceasta intervine ori de câte ori restituirea în natură nu se poate
realiza datorită imposibilităţii sau a unui impediment serios, după cum urmează:
- în cazul în care bunul a fost înstrăinat, debitorul urmează să restituie contravaloarea sa;
- în cazul în care bunul a pierit din culpa sa, va restitui contravaloarea lui de la acel moment.
Dacă pieirea este datorată relei sale credinţe, ori obligaţia de restituire provine din culpa sa,
restituirea se face în funcţie de valoarea cea mai mare. Într-un astfel de caz, debitorul poate fi
liberat de restituire, dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit şi în cazul în care la data pieirii ar fi fost
predat creditorului. Dacă pieirea este fortuită, debitorul fiind de bună-credinţă, acesta este liberat
de obligaţia de restituire, însă trebuie să cedeze creditorului fie indemnizaţia primită pentru
această pieire, fie dreptul la indemnizaţie (art. 1641-1642 C.civ.);
- în cazul în care pierderea este parţială, respectiv o deteriorare a bunului sau scădere din
valoare, există obligaţia de restituire prin echivalent, numai dacă este imputabilă debitorului.
Dacă pierderea se datorează folosinţei normale acesta este liberat;
- privitor la fructele produse de bun, restituirea sau nerestituirea lor, se realizează în funcţie
de buna sau reaua-credinţă a debitorului. În primul caz se reţin, în cel de-al doilea se restituie,
inclusiv cele care putea să le dobândească şi nu le-a dobândit;
- referitor la cheltuieli, dacă privesc bunul, se aplică regulile de la accesiune, avându-se în
vedere buna sau reaua-credinţă (art. 1644 C.civ.). În cazul cheltuielilor de restituire, ele se
suportă proporţional cu valoarea prestaţiilor ce trebuie restituite, sau integral de cel ce este de
rea-credinţă ori din culpa căruia contractul a fost desfiinţat (art. 1646 C.civ.);
- în cazul în care accipiens este incapabil, acesta este ţinut la restituirea prestaţiilor numai în
limita folosului realizat, excepţie făcând situaţia când acesta cu intenţie sau din culpă gravă a
făcut ca restituirea să fie imposibilă (art. 1647 C.civ.).
Alte precizări privind obligaţiile accipiensului. Accipiensul de bună-credinţă dobândeşte
fructele produse de bunul supus restituirii şi evident suportă cheltuielile angajate pentru
producerea lor. Pentru folosinţa bunului el nu datorează indemnizaţie, cu excepţia cazului în care
această folosinţă era obiectul principal al plăţii făcute din eroare de către solvens şi cu excepţia
cazului în care bunul, prin natura lui, era supus unei deprecieri rapide. Observăm ca aceste
dispoziţii se întemeiază pe principiul echităţii şi al ocrotirii bunei-credinţe a accipiensului, bună-
credinţă care este prezumată, de altfel.
Când intervine reaua-credinţă, aceasta îl obligă pe accipiens să restituie fructele dobândite
sau pe care putea să le dobândească, după o prealabilă compensare cu cheltuielile făcute
pentru producerea lor; în plus, trebuie indemnizat creditorul restituirii pentru lipsa de folosinţă a
bunului.

II. Obligaţiile solvensului (plătitorului)

Obligaţie. Solvensul are o singură obligaţie: să restituie accipiensului (de bună-credinţă ori
de rea-credinţă) cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru conservarea bunului.
Cheltuielile voluptorii nu se restituie. Pentru cuantumul datorat în funcţie de buna sau reaua-
credinţă a accipiensului, legea trimite la regimul prevăzut în cadrul materiei accesiunii studiate la
disciplina „Drepturi reale”, regim care se va aplica corespunzător.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 217
C. Drepturile părţilor
Drepturile accipiensului (primitorului). Accipiensul, după cum este de bună sau rea-
credinţă, are dreptul de a primi de la solvens cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut
pentru conservarea bunului, dar numai acestea, nu şi cele voluptorii.
Drepturile solvensului. Solvensul (plătitorul) are următoarele drepturi (corelative obligaţiilor
accipiensului):
a) să ceară accipiensului să-i restituie ceea ce a primit în starea în care se găseşte, iar dacă
accipiensul a fost de rea-credinţă, să ceară şi restituirea sumelor de bani ori fructele percepute
de acesta;
b) dacă acest lucru nu mai este posibil, să pretindă despăgubiri, după cum a fost vorba de o
pierdere totală, parţială sau de înstrăinarea bunului, după cum a fost subliniat mai sus.
D. Alte consideraţii
Dreptul de a cere restituirea. Au dreptul să ceară restituirea:
a) solvensul – în primul rând;
b) creditorii chirografari ai solvensului, pe calea acţiunii oblice;
c) deşi nu poate cere restituirea, adevăratul creditor va avea în contra accipiensului o acţiune
întemeiată pe îmbogăţirea fără just temei în cazul în care acesta din urmă a făcut plata unei alte
persoane, din eroare.
Prescripţie. Fiind o acţiune patrimonială, acţiunea în restituire va trebui introdusă înlăuntrul
termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani prevăzut de art. 2517 C.civ., care începe să curgă
din momentul în care solvensul a luat cunoştinţă de faptul că a efectuat o plată nedatorată.
Totuşi, dacă obiectul plăţii nedatorate a fost un lucru individual determinat, acţiunea în restituire
are caracterul unei acţiuni în revendicare, cu regimul său juridic. Prin urmare, dacă revendicarea
este bazată pe dreptul de proprietate asupra unui bun, acţiunea are un caracter imprescriptibil1.
2.4. Natura juridică a plăţii nedatorate
Puncte de vedere. În literatura de specialitate şi în practica judecătorească2 s-au înregistrat
următoarele puncte de vedere:
- o parte a doctrinei susţine că deosebirea dintre îmbogăţirea fără just temei şi plata
nedatorată nu este una esenţială; ea constă în faptul că în cazul plăţii nedatorate, prestaţia
făcută fără temei s-a făcut cu titlu de plată3;
- cealaltă parte a doctrinei consideră că asemănarea între cele două izvoare de drept există
numai în privinţa accipiensului de bună-credinţă, caz în care obligaţia de restituire subzistă în

1 L. Pop, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, loc. cit, p. 368.

2 C.A. Iaşi, Secția civilă, decizia nr. 662/1998, în Jurisprudenţa Curţii de Apel Iaşi în materie civilă şi
procesual civilă pe anul 1998, p. 46. Dacă plata nedatorată este reglementată de Codul civil în
art. 992-999, Codul civil nu prevede reglementări exprese. Deşi ambele instituţii se întemeiază pe principiul
potrivit căruia nimeni nu are dreptul să-şi mărească patrimoniul în detrimentul altuia, totuşi ele sunt izvoare
distincte de obligaţii, acţiunea în restituirea plăţii nedatorate neputând fi asimilată cu acţiunea de „in rem
verso”.Condiţiile de admisibilitate ale celor două acţiuni sunt diferite, iar accipiensul este obligat să restituie
plata primită, doar în limita îmbogăţirii sale, numai în ipoteza în care este de bună-credinţă. Acţiunea
întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză presupune absenţa unei cauze legitime pentru mărirea unui
patrimoniu şi îşi găseşte aplicabilitate şi în condiţiile art. 494 C.civ.
3 A se vedea în acest sens C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 129; Fr. Deak, op. cit., p. 238.
218 Actul juridic ca izvor de obligaţii

limitele îmbogăţirii acestuia; se adaugă că, în cealaltă ipoteză (când accipiensul este de
rea-credinţă), plata nedatorată se aseamănă cu răspunderea civilă delictuală, de unde se trage
concluzia că plata nedatorată este o instituţie distinctă1;
- practica judecătorească2 a ajuns la concluzia că restituirea plăţii nedatorate nu se
întemeiază pe nevinovăţia accipiensului, ci pe îmbogăţirea fără just temei.
Considerăm că este greu de acceptat punctul de vedere potrivit căruia plata nedatorată nu
este un izvor de obligaţii de sine-stătător (cu fizionomie juridică proprie), ci dimpotrivă:
- mai întâi, pentru că legea de sinteză (Codul civil) îi consacră o reglementare proprie (dispo-
ziţiile art. 1341-1344), distinct de reglementarea expresă a îmbogăţirii fără justă cauză. La acest
argument putem adăuga şi enumerarea distinctă a izvoarelor obligaţiilor din art. 1165, ce
recunoaşte fiecăruia din cele trei fapte juridice licite câte un loc în rândul izvoarelor;
- apoi, pentru acest punct de vedere pledează modul clar de tratare în doctrină a plăţii
nedatorate ca izvor de obligaţii: „După cum am mai arătat, categoria faptelor juridice cuprinde
următoarele izvoare de obligaţii” (s.n.):
a) gestionarea intereselor altei persoane;
b) plata nedatorată (s.n.);
c) îmbogăţirea fără just temei3. „Faţă de toate acestea, conchidem că gestiunea intereselor
altor persoane este un izvor distinct de obligaţii (s.a.) (...)”4;
- este greu de presupus că un izvor de obligaţii civile reglementat de lege poate fi subsumat
unui alt izvor de obligaţii;
- simplul fapt că acţiunea în restituire se întemeiază, în cazurile arătate, pe îmbogăţirea fără
just temei nu este îndestulător pentru a ajunge la o asemenea concluzie, pentru că, de pildă,
deşi gestiunea de afaceri este un izvor distinct de obligaţii civile, ea împrumută elemente atât de
la actul juridic unilateral de voinţă ca izvor de obligaţii, cât şi de la îmbogăţirea fără just temei,
fără ca prin aceasta natura sa juridică (de izvor de obligaţii de sine-stătător) să fie pusă în
discuţie.
Credem că, interferenţele dintre cele trei izvoare distincte de obligaţii (gestiunea de afaceri,
plata nedatorată şi îmbogăţirea fără just temei), se datorează categoriei din care fac parte –
faptele juridice licite – şi că aceste interferenţe sunt de natură a sublinia legătura dintre ele, fără a
pune în discuţie natura lor juridică.
În concluzie, plata lucrului nedatorat este un izvor de sine-stătător de obligaţii civile.

§3. Îmbogăţirea fără justă cauză

3.1. Noţiune
Preliminarii. Potrivit Codului civil îmbogăţirea fără just temei, ca fapt licit, este un izvor
distinct de obligaţii civile.
Pentru a fixa noţiunea acestui izvor distinct, de sine-stătător, de obligaţii civile se impun
câteva precizări:

1 A se vedea T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., 1968, p. 155.

2 A se vedea Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 140/1972, în C.D. 1972, p. 248.
3 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 116.
4 Idem, p. 123. A se vedea şi T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., 1968, p. 155.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 219
- substanţa acestei instituţii juridice este dată de conţinutul principiului potrivit căruia nimeni
nu trebuie să se îmbogăţească nemuncit în detrimentul altuia şi fără ca îmbogăţirea să aibă un
temei legal;
- acest principiu a apărut ca o creaţie a doctrinei şi practicii judecătoreşti, iar finalitatea lui
priveşte restituirea prestaţiei care reprezintă îmbogăţirea către cel în detrimentul căruia aceasta
s-a realizat;
- Codul civil consacră în mod expres îmbogăţirea fără justă cauză în prevederile
art. 1345-1348;
Definiţie. În literatura de specialitate s-a conchis că îmbogăţirea fără justă cauză poate fi
definită ca fiind „(...) faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama
patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic”. Din acest fapt
juridic se naşte obligaţia pentru cel care îşi vede mărit patrimoniul său de a restitui, în limita
măririi, către cel care şi-a diminuat patrimoniul. Acestuia din urmă i se recunoaşte posibilitatea
intentării unei acţiuni în justiţie prin care poate pretinde restituirea, acţiune care se numeşte actio
de in rem verso.
În prevederile art. 1345 C.civ., îmbogăţirea fără justă cauză este definită în sensul că, „cel
care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la
restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo
de limita propriei sale îmbogăţiri”.
Potrivit art. 1346 C.civ., nu suntem în prezenţa unei îmbogăţiri fără justă cauză, atunci când
ea este justificată şi rezultă din executarea unei obligaţii valabile, din neexecutarea de către cel
păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit sau dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul
său personal şi exclusiv, pe riscul său ori, după caz cu intenţia de a gratifica.
3.2. Condiţiile cerute pentru intentarea acţiunii în restituire
A. Condiţii materiale
Condiţii. Pentru intentarea acţiunii în restituire se cer a fi întrunite următoarele condiţii
materiale, prevăzute de altfel de art. 1345 C.civ.:
a) să fim în prezenţa măririi unui patrimoniu, o îmbogăţire a pârâtului. Mărirea (îmbogăţirea
patrimoniului) poate consta:
- într-un lucru primit;
- într-o liberare de datorie;
- în evitarea unei cheltuieli sau pierderi;
- într-un serviciu care, de obicei, se cere plătit;
- în îmbunătăţirile aduse unui lucru;
- în folosirea unui lucru.
În toate aceste cazuri se realizează o sporire unor elemente active ale patrimoniului unei
persoane.
b) să existe o sărăcire corelativă a unui alt patrimoniu care, prin simetrie, poate consta:
- într-un lucru plătit;
- într-o liberare de datorie;
- într-o prestaţie făcută;
- într-o cheltuială sau pierdere;
- într-un serviciu făcut;
220 Actul juridic ca izvor de obligaţii

- în lipsirea de folosinţă unui lucru.

c) între îmbogăţirea prin creşterea unui patrimoniu şi sărăcirea prin diminuarea altui
patrimoniu să existe o legătură, care nu este neapărat nevoie să fie cauzală1, fiind suficient ca
îmbogăţirea şi sărăcirea să fie efectul unei singure cauze2. Cauza unică este faptul juridic3. În
acest context, jurisprudenţa a stabilit că „în cazul în care o persoană încadrată (în speţă funcţio-
nar la o direcţie judeţeană pentru probleme de muncă şi ocrotiri sociale) a fost condamnată prin
hotărâre penală rămasă definitivă, pentru infracţiuni legate de plata ilegală a unor ajutoare famili-
ale şi, în consecinţă, a fost obligată la plata despăgubirilor civile echivalente cu totalul ajutoarelor,
în acţiunea civilă bazată pe îmbogăţirea fără just temei, intentată de către fostul condamnat
împotriva beneficiarilor, el poate să ceară restituirea, independent de orice culpă a acestuia,
numai în limita sumelor efectiv plătite unităţii păgubite, iar nu în limita celor la care a fost obligat
prin hotărâre penală”4.
S-a emis şi părerea că este necesar să fim în prezenţa unei legături de cauzalitate5, care
poate fi directă sau indirectă.
În opinia noastră, unicitatea faptului juridic considerat cauză a efectelor materializate în
îmbogăţire şi sărăcire nu exclude ci, dimpotrivă, presupune legătura cauzală între mutaţiile ce au
loc în cele două patrimonii (îmbogăţirea şi sărăcirea), chiar dacă îmbogăţirea poate fi mai mare
decât sărăcirea sau invers, sărăcirea mai mare decât îmbogăţirea. Dacă doctrina şi practica nu
ar fi dat considerare acestei legături ca fiind una de cauzalitate, n-ar fi construit o asemenea
creaţie cum este principiul potrivit căruia nimeni nu trebuie să se îmbogăţească în detrimentul
altuia fără ca îmbogăţirea să aibă un temei legal. Neîndoielnic, expresia „în detrimentul altuia”
formulată în principiu, este sugestivă în a desemna natura cauzală a legăturii.
B. Condiţii juridice
Condiţii. Pentru intentarea acţiunii în restituire se cere a se îndeplini următoarele condiţii de
ordin juridic:
a) să nu fim în prezenţa unei cauze legitime care a dus la mărirea unui patrimoniu şi sără-
cirea celuilalt6 (îmbogăţit fără justă cauză la care face referire art. 1345 C.civ., are sensul de
îmbogăţire fără a exista un temei juridic). În legătură cu această condiţie sunt necesare
următoarele precizări:
- ceea ce interesează nu este cauza, ca element de structură al actului juridic, ci lipsa
temeiului legal pentru îmbogăţirea şi sărăcirea corelativă; de altfel, art. 1346 C.civ., enumeră
situaţiile în care îmbogăţirea poate fi justificată7;
- temeiul îmbogăţirii şi sărăcirii corelative nu poate fi un contract (în ipoteza existenţei unui
raport contractual între părţi, nu se poate pune problema îmbogăţirii fără justă cauză, întrucât

1 A se vedea în acest sens Fr. Deak, op. cit., 1963, p. 279

2 A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 131.
3 Conform R. Sanilevici, op. cit., p. 294.
4 Trib. Jud. Vaslui, Secţia civilă, decizia civilă nr. 293/1983, în R.R.D. nr. 1/1984, p. 57.
5 A se vedea T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., 1968, p. 157.
6 În acest sens, s-a pronunţat Trib. Suprem, colegiu civil, decizia nr. 102/1968, în R.R.D. nr. 6/1968,

p. 171.
7 Potrivit art. 1346 C.civ.: „Îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă din executarea unei obligaţii

valabile, din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit, dintr-un act îndeplinit de
cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenţia de a gratifica”.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 221
foloasele realizate de o parte sunt consecinţa unui act juridic la care a consimţit cealaltă parte1),
sau o dispoziţie legală, ori o hotărâre judecătorească;
- condiţia este îndeplinită dacă niciunul din aceste temeiuri nu stau la baza îmbogăţirii şi,
respectiv, sărăcirii corelative2.
b) îmbogăţitul să fie de bună-credinţă, condiţie ce rezultă din interpretarea art. 1345 C.civ.
care face referire la: „cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză (...)”; în caz
contrar, vorbim de o răspundere civilă delictuală3. Neimputabilitatea la care se face referire în
norma legală, trimite la buna-credinţă a îmbogăţitului;
c) să nu existe niciun alt mijloc juridic folosibil4 pentru ca cel căruia i s-a micşorat patrimoniul
să poată obţine ceea ce rezultă din raportul îmbogăţire5, sărăcire, la care vom face referire în
continuare. Legiuitorul a statuat în mod expres în prevederile art. 1348 C.civ.6 că, „acţiunea în
restituire bazată pe îmbogăţirea fără just temei are caracter subsidiar, în sensul că nu poate fi
exercitată decât în absenţa oricărui alt mijloc juridic prin care cel sărăcit şi-ar putea recupera
pierderea suferită. Dacă reclamantul are la dispoziţie alt mijloc alternativ, nu se justifică folosirea
acţiunii în restituire fundamentată pe îmbogăţirea fără just temei”7. Însă, dacă acest mijloc
alternativ există, dar el se loveşte de un obstacol de drept, creditorul restituirii nu poate introduce
acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză pentru a suplini mijlocul alternativ care s-a dovedit
ineficace8.
3.3. Conţinutul raportului juridic născut din îmbogăţirea fără just temei

1 A se vedea Trib. Suprem, Secția civilă, decizia civilă nr. 1712/1974, în C.D. 1974, p. 97-98; decizia

nr. 254/1961 (nepublicată), în Repertoriu I, p. 197; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 131.
2 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 102/1968, Repertoriu III, p. 196. Într-o acţiune întemeiată pe

principiul îmbogăţirii fără just temei, trebuie să se stabilească dacă s-au dobândit, sau păstrat de către
pârâţi bunuri sau valori, în detrimentul reclamantului, fără un just temei statornicit prin lege sau contract.
Între dobândirea bunurilor sau evitarea unor cheltuieli de către o persoană – care se îmbogăţeşte astfel – şi
pierderea unor bunuri sau valori de către o altă persoană – care sărăceşte în consecinţă – trebuie să existe
o corelaţie necesară, îmbogăţirea uneia fiind condiţionată de sărăcirea celeilalte, în sensul că îmbogăţirea
primei trebuie să apară ca o consecinţă nemijlocită,directă a sărăcirii celei de a doua. Pe de altă parte, atât
îmbogăţirea, cât şi sărăcirea trebuie să fie lipsite de temei. Această acţiune trebuie să fie privită
întotdeauna ca având caracter subsidiar, în sensul că ea nu poate fi primită ori de câte ori se constată
existenţa vreunei alte acţiuni în realizare de drepturi. Justa aplicare a principiului impune ca aplicaţia de
restituire a pârâtului să nu depăşească îmbogăţirea lui efectivă, iar, indisolubil legat de aceasta, să nu
depăşească valoarea cu care a fost micşorat patrimoniul reclamantului.
3 A se vedea, în acest sens, L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 373.
4 Potrivit art. 1348 C.civ.: „Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o

altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat”.

5 A se vedea în acest sens şi P. Malaurie, L. Aynes, P. Stoffel-Munck, op. cit., p. 614. Autorii arată

faptul că acțiunea în îmbogăţire fără justă cauză nu poate fi exercitată pentru a împiedica o regulă de drept
pozitiv, de exemplu, când acţiunea contractuală este prescrisă – ipoteza fiind cea a creditorului care lasă să
treacă termenul de prescripţie, nemaiputând sa ceară plata creanţei. În acest caz, prescripţia este titlul
legal, cauza justă din care rezultă îmbogăţirea.
6 Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a

obţine ceea ce îi este datorat

7 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 1601/1979, în Repertoriu III, p. 85; în acelaşi sens, Trib. Jud.

Hunedoara, decizia civilă nr. 899/1984, în Repertoriu IV, p. 85.

8 P. Malaurie, L. Aynes, P. Stoffel-Munck, op. cit., p. 615.
222 Actul juridic ca izvor de obligaţii

A. Consideraţii introductive
Preliminarii. Legătura dintre îmbogăţirea şi sărăcirea corelativă pe care le implică instituţia
îmbogăţirii fără just temei, ca izvor de obligaţii civile, este, în acelaşi timp, o legătură juridică între
cel îmbogăţit şi persoana care a înregistrat sărăcirea în patrimoniul său. Din acest punct de
vedere nu există nicio îndoială ca între îmbogăţit şi cel sărăcit s-a născut un raport juridic civil de
obligaţie, raport juridic între ale cărui condiţii esenţiale (elemente de structură) se află şi
conţinutul său.
Ca în cazul oricărui raport juridic civil, conţinutul raportului juridic născut din îmbogăţirea fără
just temei se clădeşte pe două componente: drepturile părţilor şi obligaţiile ce le revin.
Părţi. În raportul juridic de obligaţie născut din îmbogăţirea fără just temei părţile sunt:
a) debitorul obligaţiei de restituire (cel ce s-a îmbogăţit);
b) creditorul aceleiaşi obligaţii (cel ce a sărăcit).

B. Drepturile şi obligaţiile părţilor

Drepturile părţilor. Din raportul juridic născut din îmbogăţirea fără just temei se nasc
următoarele drepturi:
a) persoana al cărei patrimoniu s-a diminuat are dreptul să pretindă restituirea a ceea ce
reprezintă sărăcirea în limitele ce se vor preciza în continuare;
b) persoana al cărei patrimoniu a crescut are dreptul a pretinde ca restituirea la care este
ţinut să nu reprezinte mai mult decât îmbogăţirea chiar dacă sărăcirea, este mai mare decât
reprezintă sărăcirea (dacă aceasta este mai mică).
Obligaţii. Din raportul juridic, rezultând din îmbogăţirea fără just temei, se nasc următoarele
obligaţii:
a) obligaţia de restituire în sarcina celui ce şi-a mărit patrimoniul;
b) obligaţia celui al cărui patrimoniu a fost micşorat de a pretinde numai atât cât i se cuvine,
în raport cu precizările care vor urma.
Măsura restituirii. În privinţa întinderii obligaţiei de restituire funcţionează regula potrivit
căreia îmbogăţirea şi sărăcirea îşi servesc drept limită una alteia1.
Pornind de la această regulă, se pot imagina următoarele situaţii:
a) cel al cărui patrimoniu s-a diminuat nu poate cere mai mult decât reprezintă îmbogăţirea,
chiar dacă sărăcirea este mai mare. De exemplu, dacă îmbogăţirea reprezintă 1.000, iar
sărăcirea 1.500, nu se va putea cere mai mult de 1.000;

1 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 1712/1974, Repertoriu III, p. 122 Acţiunea în restituire are ca
scop restabilirea echilibrului patrimonial între părţile în proces de pe urma unui fapt licit şi voluntar care a
produs o îmbogăţire a unei părţi în detrimentul celeilalte, în afara unui raport contractual. De o îmbogăţire
fără just temei nu poate fi însă vorba atunci când foloasele realizate de parte sunt consecinţa unui act
juridic la care a consimţit cealaltă parte şi care constituie temeiul legal. Astfel, nu poate fi vorba de o acţiune
în restituire atunci când între părţi a intervenit o înţelegere în baza căreia una dintre ele s-a stabilit în
gospodăria celeilalte pentru a munci şi gospodări împreună, iar în caz de îmbolnăvire a uneia, cealaltă să o
îngrijească. Într-o atare situaţie aportul unei părţi se compensează, în general, cu foloasele realizate de
cealaltă parte, fără a fi necesară existenţa unei corespondenţe valorice perfecte.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 223
b) cel al cărui patrimoniu s-a diminuat nu va putea cere mai mult decât reprezintă sărăcirea,
chiar dacă îmbogăţirea este mai mare. De exemplu, dacă sărăcirea reprezintă 1.000, iar
îmbogăţirea 1.500, nu se va putea cere mai mult de 1.000.
Pentru a se putea promova o acţiune în restituire pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, este
necesar ca îmbogăţirea să existe la momentul sesizării instanţei, condiţie care se regăseşte în
cuprinsul alin. (1) al art. 1347 C.civ.
Restituirea se poate face în natură sau prin echivalent şi urmează principiile generale ale
restituirii aşa cum acestea sunt enunţate în art. 1639 şi urm. C.civ.
Prescripţie. Dreptul material la acţiunea în restituire se prescrie în termenul general de
prescripţie de 3 ani calculat din momentul în care cel ce şi-a diminuat patrimoniul a cunoscut sau
trebuia să cunoască faptul măririi altui patrimoniu, dar şi pe beneficiarul acestei măriri, conform
dispoziţiilor art. 2517 şi art. 2523 C.civ.

3.4. Natura juridică a îmbogăţirii fără just temei

Natura juridică. Îmbogăţirea fără just temei este un fapt juridic în sens restrâns, licit, care
constă într-o acţiune sau un eveniment care au dus la sporirea unui patrimoniu, fără ca aceasta
să aibă un temei legal.
Aşa fiind, îmbogăţirea fără just temei este un izvor de obligaţii civile de sine-stătător.
Din precizarea naturii juridice şi pentru sublinierea ei se degajă următoarele idei:
- îmbogăţirea fără just temei îşi are izvorul într-un fapt juridic privit în sens restrâns;
- acest fapt juridic este un fapt licit;
- faptul juridic constă fie într-o acţiune a omului săvârşită fără intenţia anume de a produce
efecte juridice, fie într-un eveniment juridic;
- atât acţiunea omului, cât şi evenimentul juridic, după caz, să fi condus la mărirea unui
patrimoniu în detrimentul altuia;
- îmbogăţirea titularului patrimoniului care s-a mărit şi sărăcirea titularului patrimoniului care
s-a micşorat să nu aibă temei legal;
- concluzia că îmbogăţirea fără just temei este un izvor distinct de obligaţii civile se bazează
şi pe deosebirea acestei instituţii în raport cu răspunderea civilă delictuală: răspunderea civilă
delictuală implică elementul culpă, în timp ce îmbogăţirea fără just temei nu are la bază culpa
primitorului;
- repararea prejudiciului rezultat din cauzarea de prejudicii trebuie să se facă integral, în timp
ce obligaţia de restituire în cazul îmbogăţirii fără just temei are limitele precizate mai sus;
- deşi prezintă asemănări cu alte izvoare de obligaţii (gestiunea de afaceri şi plata
nedatorată), îmbogăţirea fără just temei este o instituţie juridică de sine-stătătoare care se
deosebeşte de acestea;
- restituirea îmbogăţirii fără just temei este un izvor distinct de obligaţii şi pentru că se
produce în condiţii proprii şi produce efecte proprii specifice.
 Modulul V
Responsabilitatea civilă
Unitate de invatare:
I. Consideratii asupra raspunderii civile
II. Faptul juridic illicit ca izvor de obligatii.
- Raspunderea civila delictuala:
-raspunderea pentru fapta proprie
-raspunderea pentru fapta altei personae
-raspunderea pentrru prejudiciile cauzate de animale, lucruri si ruina edificiilor
-raspunderea civila delictuiala reglementata de legi speciale

Timp alocat: 1h
Bibliografie:
1.Ion Dogaru, Pompil Draghici, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor,
Editia 3, Editura C.H.Beck, Bucuresti 2019.
2. Constantin Statescu, Corneliu Barsan, Drept civil, Teoria generala a
obligatiilor, Editia a IX-a revizuita si adaugita, Editura Hamangiu, 2008.
3. Ion Filipescu, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Editura Actami,
Bucuresti, 1994.
4. Liviu, Pop, I.F. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligatiilllle
(Conform Noului Cod civil),Editura Universul Juridic, Bucuresti 2012

I. Consideratii asupra notiunii de responsabilitate

Secţiunea 1. Despre noţiunea de responsabilitate

§1. Consideraţii introductive

Evoluţie. În cursul istoriei, problematica răspunderii omului pentru faptele sale a constituit o
preocupare a celor mai înaintate minţi, care s-au străduit să-i găsească o fundamentare
ştiinţifică.
Este dificil să sintetizăm în această lucrare marile curente din istoria dreptului respon-
sabilităţii. Evoluţia sociologică a fenomenului responsabilităţii, a suscitat, din partea specialiştilor,
preţioase analize.
Pornind de la studiul responsabilităţii arhaice, distingem diverse trăsături fundamentale. În
această perioadă, identificăm eforturile făcute de societăţile primitive de a descoperi în spatele
oricărui eveniment existenţa uneia sau mai multor voinţe. Acestor forme de organizare socială,
daunele anonime le par de neconceput. Este perioada în care se relevă, mai degrabă, caracterul
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 225
mecanicist al responsabilităţii deoarece, autor al faptei era considerat acela care a cauzat
prejudiciul şi nu neapărat acela din a cărui greşeală s-a produs dauna.
În privinţa răspunderii juridice în general, în dreptul sclavagist şi feudal domina temeiul
obiectiv, conform căruia se pedepsea orice faptă prin care s-a produs o vătămare a intereselor
apărate de lege, chiar dacă subiectiv nu-i aparţinea autorului.
Cei mai de seamă filozofi1 înţelegând caracterul neştiinţific, unilateral, al temeiului respectiv
au încercat să demonstreze necesitatea recunoaşterii şi a unui temei subiectiv alături de cel
obiectiv, al răspunderii omului pentru faptele sale socialmente periculoase.
La început, răspunderea a fost privită ca o componentă morală a manifestării persoanei, în
corelaţie cu colectivitatea în care convieţuia.
Odată cu apariţia statului şi a dreptului, se conturează răspunderea juridică care are un
caracter istoric, fiind într-o continuă evoluţie.
În dreptul roman, ca şi mai târziu în Evul Mediu, răspunderea juridică privea atât forma
răspunderii patrimoniale, cât şi cea nepatrimonială, autorul delictului fiind obligat să plătească.
De exemplu, actele de lovire şi mutilare corporală, scrierile şi vorbele injurioase, gesturile şi
faptele defăimătoare sau contrare bunelor moravuri, ca şi tentativele de seducţie, constituiau
„delictul de injurie” care avea acţiune proprie – actio in iniuriaro – şi se sancţiona cu acordarea
sub controlul magistratului a unei amenzi pe care autorul daunei trebuia să o plătească victimei
delictului2.
Viaţa în societate presupune şi limitarea drepturilor individului considerate din punct de
vedere subiectiv. Această limitare a activităţii şi libertăţii individuale în interesul societăţii rezultă
fie direct, fie indirect din regulile dreptului pozitiv, care odată cu reglementarea drepturilor
subiective arată şi limitele lor. Trecerea dincolo de aceste limite implică o încălcare a drepturilor
celorlalţi, cu alte cuvinte din momentul în care omul a depăşit limitele exerciţiului drepturilor sale
subiective, intră în domeniul faptului ilicit, al delictului, şi în consecinţă, trebuie să devină
răspunzător pentru urmările actelor pe care le comite.

§2. Răspunderea juridică

2.1. Noţiune. Forme
Noţiune. În dreptul modern actual, răspunderea juridică constituie unul dintre principiile
fundamentale ale dreptului.
Responsabilitatea este privită, în general, ca un fenomen social fiind un act de angajare
individuală a persoanelor într-un anumit context social.
Răspunderea juridică este un fenomen social nu pentru faptul că este stabilită şi evaluată în
chip abstract, ci pentru că determină un anumit comportament al individului în raport cu alţi
indivizi şi în raporturile lui cu societatea.
În viziunea actuală, responsabilitatea înseamnă asumarea răspunderii faţă de rezultatul
acţiunii sociale a omului.

1 „Oare crezi – întreba Socrate – că este cu putinţă să dăinuiască şi să nu se surpe statul în care legile

făurite n-au nicio putere, ci sunt călcate şi nimicite de fiecare particular”, în Antologie filosofică, Filosofia
antică, vol. I, Bucureşti, Ed. Minerva, 1975, p. 65.
2 I.C. Cătuneanu, Curs elementar de drept roman, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921, p. 388-390.
226 Actul juridic ca izvor de obligaţii

La baza responsabilităţii stă conexiunea dintre responsabilitate, principiu fundamental al

dreptului, şi libertate, legătură ce constă în aceea că libertatea este o condiţie fundamentală a
responsabilităţii (fiind vorba atât de libertatea socială civilă, definită ca posibilitatea de a face tot
ce vrei fără a vătăma libertatea altuia, cât şi libertatea de voinţă interioară, nesupusă vreunei
constrângeri exercitată de altcineva).
Răspunderea în general şi răspunderea juridică în special nu poate fi înţeleasă, decât dacă
individul se raportează conştient la valorile şi normele societăţii, întrucât, în ultimă instanţă, însăşi
starea legalităţii este o reflectare a gradului de răspundere, adică dacă respectă din proprie
convingere regulile de convieţuire în comunitate, în structura socială. Aşadar, conceptul de
răspundere juridică poate fi definit ca fiind consecinţa incompatibilităţii dintre conduita unui
subiect de drept şi dispoziţia normei juridice.
Sensul frecvent al noţiunii de răspundere, indiferent de forma sub care se manifestă, este
acela de obligaţie, de a suporta consecinţele nerespectării unor reguli de conduită, obligaţie ce
incumbă autorului faptei, contrare acestor reguli şi care poartă întotdeauna amprenta dezapro-
bării sociale a unei asemenea conduite1. În acest sens, răspunderea este identificată cu
sancţiunea, deoarece nu sunt luate în considerare laturile psihologice ale răspunderii. Deşi
răspunderea şi sancţiunea sunt două aspecte ale aceluiaşi fenomen social, ele sunt distincte
deoarece, sancţiunea vizează doar o latură a răspunderii şi anume reacţia societăţii.
Sub aspect juridic, răspunderea implică drepturi şi obligaţii juridice corelative, prezen-
tându-se astfel, ca un complex de drepturi şi obligaţii conexe care se nasc în urma săvârşirii unor
fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de către stat, prin aplicarea sanc-
ţiunilor juridice. Altfel spus, răspunderea este un raport juridic de constrângere, născut între
anumite părţi, având un anumit obiect şi un anumit conţinut specific.
În concluzie, răspunderea juridică şi sancţiunea deşi sunt două faţete ale aceluiaşi fenomen
social, sunt diferite, pentru că răspunderea juridică constituie cadrul juridic de realizare pentru
sancţiune. Sancţiunea constituie o consecinţă a angajării răspunderii juridice. Aşadar, dacă nu
există răspundere juridică nu poate exista nicio sancţiune juridică.
Esenţa sancţiunii constă în aceea că, prin efectul săvârşirii unei fapte ilicite, o altă persoană
a fost vătămată în fiinţa ei fizică sau morală ori în bunurile sale, ordinea de drept a fost afectată,
interesele generale au fost nesocotite. Răspunderea este un fapt social: ea se materializează în
reacţia organizată, instituţionalizată, declanşată de o faptă socială condamnabilă.
Răspunderea, în general, şi răspunderea juridică în special, ca şi sancţiunea nu sunt forme
ale răzbunării, ci un instrument psiho-social şi juridic absolut necesar pentru a promova şi păstra
armonia în societate. Răspunderea este şi rămâne un fenomen social care, se materializează în
reacţia organizată, instituţionalizată a societăţii în limitele prescrise de lege.
Funcţionarea răspunderii juridice ca instituţie specifică a dreptului, legarea acestei instituţii de
scopurile generale ale sistemului juridic, sunt strâns legate de credinţa că legea este dreaptă,
este justă şi că, astfel fiind, legea poate crea sentimentul responsabilităţii ca stare de spirit în
conştiinţa celor cărora li se adresează.
Formele răspunderii juridice. În principiu, fiecărei ramuri de drept îi corespunde
(îi este specifică) o formă de răspundere, spre exemplu:
- răspunderea de drept constituţional (răspundere juridică cu caracter politic). Este răspunde-
rea constituţională a Parlamentului/Guvernului; răspunderea civilă (cu cele două forme ale sale:

1 M. Costin, Răspunderea juridică în R.S.R., Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1974, p. 19.

 Actul juridic ca izvor de obligaţii 227
răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală); răspunderea penală; răspun-
derea disciplinară; răspunderea materială (dreptul muncii); răspunderea contravenţională;
răspunderea administrativă; răspunderea statelor în dreptul internaţional public.
Fiecare formă a răspunderii juridice se tratează în cadrul disciplinelor specifice de drept sub
aspectul condiţiilor de fond şi de formă.
Aceste răspunderi se pot întâlni separat, alteori pot fi dublate cu o altă formă de răspundere
juridică (penală, administrativă, disciplinară). În cazul cumulului de răspunderi, răspunderea îşi
păstrează caracterul de sine-stătător şi va acţiona în formele sale specifice.
Origini. La începuturi, responsabilitatea civilă nu s-a deosebit de cea penală, apoi treptat au
început să apară evidente distincţii. Legea talionului, departe de a fi o „regulă barbară” a adaptat
mai bine pedeapsa la delict, sancţiunea la greşeală.
Totuşi, la origini, distincţia dintre reparaţiune şi represiune era nesigură. Reparaţia daunei
suportată de victimă s-a prezentat ca una din formele de pedeapsă aplicate vinovatului. S-a pus
întrebarea: „care a fost fenomenul iniţial: reparaţia sau represiunea?”
După trecerea perioadei de răzbunare personală (legea talionului: „ochi pentru ochi, dar nu
doi ochi pentru unul”), a avut loc un fel de „juridicizare” (intelectualizare) în cadrul sistemului de
împăcări (învoieli) voluntare. Victima nu mai lovea vinovatul, ci primea de la el o sumă variabilă,
în funcţie de persoană şi de circumstanţe.
Din acest moment, ideea de reparaţie capătă relief.
Ulterior, autoritatea socială va fixa un fel de tarif al învoielilor pecuniare (înţelegeri pecuniare
datorate familiei). Mai târziu, în epoca modernă, autoritatea statului s-a făcut simţită mai mult în
planul responsabilităţii, instituind pedepse corporale sau pecuniare în ce priveşte răspunderea
penală, iar în ceea ce priveşte răspunderea civilă, victima putea obţine, în natură sau în bani,
reparaţia pagubei suportate.
În dreptul roman, separaţia celor două răspunderi (penală şi civilă) nu a fost niciodată
completă, întotdeauna existând interferenţe între acestea: victima putea prin acţiuni penale sau
acţiuni mixte rei persecutori şi poenale să obţină o reparaţie atingând dublul sau cvadruplul
prejudiciului suportat. Chiar după ce legea Aquilia a lărgit domeniul responsabilităţi civile, separa-
ţia tuturor daunelor/prejudiciilor nu a fost asigurată, ca şi cum ar fi fost încă conservată într-o
oarecare măsură după imaginea dreptului penal, o atitudine limitativă.
Începând cu secolul al XVI-lea, inspirându-se din ideile canoniştilor (canoniştii împreună cu
glosatorii tratau delictele ca păcate – delictum et pecatum) s-a operat o nouă distincţie, făcând ca
pe lângă acţiunea publică, intentată în numele Regelui şi tinzând să pedepsească vinovatul,
victima prejudiciului să aibă drept la reparaţia tuturor pierderilor şi tuturor daunelor.
Separarea răspunderii. Distincţii. Codificarea napoleoniană a consacrat separarea
responsabilităţii penale de responsabilitatea civilă. Astfel, cele două forme de responsabilitate se
deosebeau prin:
a) Domeniul de aplicare. Se avea în vedere faptul că aceleaşi fapte nu antrenează cu
necesitate o responsabilitate penală şi o responsabilitate civilă.
Domeniul delictului civil este vast deoarece, el cuprinde orice faptă, fie că este comisă cu
intenţie ori din imprudenţă, precum şi orice fapt normal care antrenează altuia un prejudiciu.
Domeniul răspunderii penale este restrâns la faptele care sunt incriminate de lege. Sub acest
aspect, se spune că nu există infracţiune fără text de lege, după cum nu poate exista delict civil
fără prejudiciu. De aici rezultă, că delictul penal şi delictul civil pot coexista, după cum pot să
fiinţeze separat, funcţie de caracteristica fiecăruia. Astfel, dacă infracţiunea nu cauzează şi un
228 Actul juridic ca izvor de obligaţii

prejudiciu, delictul penal oricât de grav ar vătăma relaţiile sociale nu antrenează şi răspunderea
civilă. Se întâmplă destul de des ca domeniile celor două responsabilităţi să aibă puncte comune
şi ca unul şi acelaşi fapt să fie contrar legii represive şi să cauzeze o pagubă (prejudiciu)
individuală (individual).
b) Funcţii. Diferenţa dintre domenii nu este decât semnul unei diferenţe de funcţii.
Există anumite funcţii ale răspunderii penale, care nu au corespondent în răspunderea civilă.
Astfel, funcţia de eliminare a unor comportamente periculoase din societate, sau funcţia de
readaptare în societate a indivizilor periculoşi.
Pe de altă parte, funcţia de reparaţie a tulburării cauzată în materie de responsabilitate
penală are sorţi de izbândă infinit mai mici decât în materie de responsabilitate civilă.
c) Persoanele care pot promova acţiunea. Acţiunea publică, intentată în cadrul jurisdicţiilor
represive se declanşează prin Ministerul Public, demers necesarmente judiciar care tinde să
sancţioneze autorii de infracţiuni.
Dimpotrivă, în faţa jurisdicţiilor civile, dacă este un proces, victima unui delict poartă acţiunea
sa civilă pentru a obţine reparaţia. Când acelaşi fapt este constitutiv al unei infracţiuni şi
constituie un delict civil, victima poate totuşi să-şi poarte acţiunea civilă în faţa jurisdicţiei
represive. Ea poate să declanşeze acţiunea în răspundere civilă, chiar dacă acţiunea publică nu
a fost deja declanşată prin Ministerul Public.
d) Sancţiune. Sancţiunile celor două responsabilităţi sunt concepute şi fixate de manieră
diferită.
În cazul unei greşeli intenţionate sau în caz de imprudenţă ori neglijenţă, sancţiunea penală
vizând socialmente persoana cercetată este proporţională cu vinovăţia acesteia.
În principal orientată în sensul reparaţiei integrale a daunelor (prejudiciilor) suportate de
victimele faptelor ilicite, sancţiunea responsabilităţii civile neglijează de obicei gradul de gravitate
al greşelii comise de cel răspunzător.
Răspunderea civilă şi răspunderea penală. Diversitate de forme. Deşi unitară din punct
de vedere conceptual, această condiţie generală a răspunderii juridice, care este vinovăţia,
cunoaşte o diversitate de forme, dintre care, în funcţie de natura răspunderii corespunzătoare
unei anumite ramuri de drept, unele au o aplicabilitate mai mare, altele mai restrânsă.
Astfel, luând ca temei de comparaţie răspunderea penală şi răspunderea civilă, observăm că
în ambele categorii de răspundere, vinovăţia poate îmbrăca atât forma intenţiei (directă sau
indirectă), cât şi forma culpei (prin imprudenţă sau neglijenţă), însă, în timp ce principala formă
de vinovăţie în cazul răspunderii penale este intenţia, în cazul răspunderii civile – în majoritatea
cazurilor – vinovăţia se prezintă sub forma culpei (imprudenţă sau neglijenţă).
De asemenea, referitor la vinovăţia penală sub forma culpei, este de observat că aceasta
există şi angajează răspunderea numai atunci când fapta săvârşită prezintă un grad mai mare
de pericol social. Din contră, în materia răspunderii civile delictuale, autorul faptei răspunde chiar
pentru culpa cea mai uşoară (in lege Aquilia et levissima culpa venit).
Mai mult decât atât, în materia răspunderii civile există cazuri în care, în baza unei prezumţii
legale de vinovăţie, o persoană poate fi trasă la răspundere pentru fapta altuia, situaţie care este
străină pentru răspunderea penală.
Consecinţe. Din cele arătate, se desprinde concluzia că noţiunea de vinovăţie civilă este
mai largă decât cea de vinovăţie penală, din această diferenţiere de sferă rezultând următoarele
consecinţe:
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 229
a) conform art. 25 alin. (5) C.proc.pen. „în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a
procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, lit. e), f), g), i) şi j), precum şi în cazul
prevăzut de art. 486 alin. (2), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă”, fără a o respinge.
Posibilitatea de reparare a prejudiciului în cazurile de achitare sau încetare a procesului penal,
anterior menţionate, este recunoscută de art. 27 alin. (2) C.proc.pen. conform căruia „persoana
vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce
acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată
acţiunea civilă (…)”;
b) potrivit art. 28 alin. (1) C.proc.pen., „hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate
de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi
a persoanei care a săvârşit-o”. Atâta timp, însă, cât între sfera vinovăţiei penale şi cea a
vinovăţiei civile nu există identitate, rezultă că interpretarea corectă a art. 28 alin. (1) C.proc.pen.,
mai sus citat, este în sensul că şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale se întinde numai
până la limita sferei vinovăţiei penale, iar dacă, dincolo de această sferă, poate fi reţinută o
vinovăţie civilă (cea mai mică culpă), autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale nu va mai fi
invocată, întrucât instanţa penală a stabilit prin hotărâre că nu există vinovăţie penală şi nu
vinovăţie în general1.
Referitor la sfera vinovăţiei penale şi sfera vinovăţiei civile, trebuie amintite dispoziţiile
art. 1365 C.civ., care reglementează corelaţia dintre hotărârea penală şi hotărârea civilă
statuând că „Instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă
de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a
vinovăţiei autorului faptei ilicite”.
Considerăm că această soluţie legislativă este justă, având în vedere incidenţa cazurilor
prevăzute de art. 16 lit. a)-j) C.proc.pen. în temeiul cărora instanţa penală dispune achitarea sau
încetarea procesului penal.
În legătură cu această problemă, este necesar să subliniem existenţa situaţiilor juridice în
care hotărârile penale produc totuşi efecte în dreptul civil în privinţa existenţei vinovăţiei şi a
întinderii prejudiciului:
- situaţia prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. – fapta nu există;
- situaţia prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. c) C.proc.pen. – nu există probe că o persoană a
săvârşit infracţiunea;
- situaţia prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. i) C.proc.pen. – există autoritate de lucru judecat.
În aceste situaţii, organul judiciar va dispune achitarea sau încetarea procesului penal pe
latura penală, iar pe latura civilă va respinge pretenţiile civile ca inadmisibile. Practic, instanţa
civilă care judecă după instanţa penală va rezolva problema existenţei şi întinderii prejudiciului şi
problema obligării la repararea lui potrivit regulilor aplicabile în cazul răspunderii civile delictuale
sau, după caz, a indemnizării subsidiare.
Având în vedere cele expuse mai sus, apreciem că îngrijorarea exprimată în literatura de
specialitate2 în sensul că deîndată ce hotărârea civilă nu are autoritate de lucru judecat în raport
cu hotărârea penală ar lăsa loc unor premise paralele şi, drept urmare, textele aferente din Codul
civil şi Codului de procedură penală ar trebui restructurate, este nefondată.

1 A se vedea şi C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 188; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 287.
2 L. Boilă, op. cit., p. 1365; S. Neculaescu, op. cit., p. 136.
230 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Este adevărat că în infracţiunile îndreptate contra patrimoniului, existenţa prejudiciului şi

întinderea lui sunt criterii esenţiale pentru individualizarea pedepselor în procesul penal, dar
acesta nu este un argument care să stea şi la baza respingerii acţiunii civile pe temei delictual
deoarece pot apărea consecinţe ulterioare ale prejudiciului, cauzat părţii civile, neavute în vedere
la soluţionarea cauzei penale. Tot astfel, poate fi vorba de prejudicii care nu privesc latura penală
a cauzei, cum este cazul infracţiunilor contra justiţiei sau infracţiunilor de corupţie sau de serviciu
când se pot cauza prejudicii la diverse persoane care nu privesc elementele constitutive
necesare tragerii la răspundere penală a persoanelor vinovate, latura civilă, în anumite cazuri,
nefiind obiectul cauzei penale, iar în altele fiind soluţionată parţial. Nu mai intră în discuţie situaţia
infracţiunilor contra persoanei cu consecinţele prejudiciile aferente referitoare la care instanţa
penală ar putea dispune achitarea ceea ce nu înseamnă că nu ar putea exista un prejudiciu.
Acesta este motivul pentru care instanţele civile nu trebuie să fie legate de hotărârea definitivă
de achitare sau încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului şi a
vinovăţiei autorului faptei ilicite (art. 28 teza a II-a C.proc.pen.).
Este firesc ca hotărârea civilă să nu aibă autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale şi
a organelor judiciare cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a
vinovăţiei acesteia, aşa cum stabileşte art. 28 alin. (2) C.proc.pen. care se corelează astfel, sub
acest aspect, cu dispoziţiile art. 1365 C.civ.
După cum se poate observa, art. 28 alin. (2) C.proc.pen. nu se referă la prejudiciu, ci se
referă la fapta penală şi la vinovăţia specifică infracţiunii şi, drept urmare, în eventualitatea unor
procese penale care nu pot fi imaginate decât în cazul prevăzut expres de art. 27 teza II
C.proc.pen., instanţa civilă se poate pronunţa asupra faptei ilicite din punct de vedere al dreptului
civil, a vinovăţiei autorului acesteia şi a prejudiciului cauzat prin fapta respectivă.
Legiuitorul a corelat textele de lege analizate având în vedere sfera diferită de cuprindere a
vinovăţiei civile faţă de vinovăţia penală ţinând cont şi de specificul celor două forme de
răspundere care implică reguli diferite.
Aceasta este raţiunea pentru care art. 1365 C.civ. debutează cu afirmaţia de principiu că
„instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale”.
Concluzia care se desprinde este aceea a competenţei depline a instanţelor civile în repa-
rarea prejudiciului care ţine de sfera răspunderii civile.
Trebuie precizat că hotărârea definitivă a instanţei civile are autoritate de lucru judecat în
faţa instanţei penale atunci când aceasta priveşte o chestiune prealabilă în procesul penal cu
excepţia vinovăţiei.
Acţiunea civilă în procesul penal. În ceea ce priveşte exercitarea acţiunii civile în procesul
penal, dispoziţiile actualului Cod de procedură penală nu au suportat modificări de esenţă.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 19 C.proc.pen., acţiunea civilă se soluţionează în cadrul
procesului penal, repararea prejudiciului material şi moral făcându-se potrivit dispoziţiilor legii
civile. Din coroborarea dispoziţiilor art. 19 cu art. 27 C.proc.pen., rezultă următoarele reguli, în
ceea ce priveşte exercitarea acţiunii civile, atunci când paguba este cauzată prin săvârşirea unei
infracţiuni:
- dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii
acesteia pot introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin
infracţiune. Judecata în faţa instanţei civile se suspendă după punerea în mişcare a acţiunii
penale şi până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penală, dar nu mai mult de 1 an;
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 231
- persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul
penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a
lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite
în faţa instanţei civile;
- persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul
penal pot să introducă acţiune în faţa instanţei civile dacă procesul penal a fost suspendat. În caz
de reluare a procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă după punerea în
mişcare a acţiunii penale şi până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale, dar nu mai mult
de 1 an;
- persoana vătămată sau succesorii acesteia, care au pornit acţiunea în faţa instanţei civile,
pot să părăsească această instanţa şi să se adreseze organului de urmărire penală,
judecătorului ori instanţei, dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau
procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă
aceasta a pronunţat o hotărâre, chiar nedefinitivă;
- în cazul în care acţiunea civilă a fost exercitată de procuror, dacă se constată din probe noi
că prejudiciul nu a fost integral acoperit prin hotărârea definitivă a instanţei penale, diferenţa
poate fi cerută pe calea unei acţiuni la instanţa civilă;
- persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acţiunea la instanţa civilă, pentru
repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă.
Referitor la dreptul de opţiune între temeiul contractual şi cel delictual, relevante sunt
dispoziţiile art. 1350 alin. (3) C.civ., conform cărora „dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna
dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în
favoarea altor reguli care ar fi mai favorabile”. Textul de lege în discuţie stabileşte, astfel, care
este raportul între răspunderea civilă contractuală şi răspunderea civilă delictuală.
Din interpretarea acestui text de lege, prin raportare la principiile şi finalitatea răspunderii
civile în general, nu s-ar putea trage concluzia că, în baza actualelor reglementări, atunci când
prejudiciul este urmare săvârşirii unei infracţiuni cu ocazia încheierii sau executării unui contract,
nu ar mai fi posibilă exercitarea acţiunii în răspundere contractuală în faţa instanţei care a fost
investită cu judecarea acţiunii penale ci, dimpotrivă, de îndată ce prin aceasta se consacră
expres regula răspunderii contractuale. Aşadar, dacă despăgubirea ce s-ar putea obţine, într-o
astfel de situaţie, pe temei delictual ar fi insuficientă, partea vătămată poate solicita angajarea
răspunderii pe temei contractual, acţiune ce urmează să fie soluţionată de instanţa penală care,
potrivit art. 25 C.proc.pen., are competenţa exclusivă.
După cum s-a spus1, la această regulă ar trebui recunoscut regimul de favoare pe care
trebuie să-l aibă victima unui prejudiciu corporal, aşa cum prevede Codul Catalan2.
Prescripţia dreptului la acţiune. Avându-se în vedere că termenul de prescripţie a
exercitării acţiunii civile şi termenul de exercitare a acţiunii penale sunt diferite în ceea ce priveşte
întinderea acestora şi momentul de când încep să curgă, pentru a fi evitat pericolul prescrierii
acţiunii civile, care este de regulă suspendată atunci când fapta ilicită constituie şi infracţiune, art.
1394 C.civ. a stabilit că: „În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de

1 S. Neculaescu, op. cit., p. 609-610.

2 „En cas d’inexecution d’une obligation contractuelle, ni le debiteur ni le creancier ne peuvent se
soustraire a l’application des dispositions specifiques a le responsabilite contractuelle pour opter en favuer
de la responsabilite extracontractuelle”.
232 Actul juridic ca izvor de obligaţii

legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii
penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă”.
Tot astfel, art. 1395 C.civ., dispune că: „Prescripţia dreptului la acţiune cu privire la repararea
prejudiciului cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori prin decesul unei
persoane este suspendată până la stabilirea pensiei sau a ajutoarelor ce s-ar cuveni, în cadrul
asigurărilor sociale, celui îndreptăţit la reparaţie”.
2.2. Răspunderea civilă
A. Noţiune. Fundament
Noţiune. Reglementarea acestei forme a răspunderii juridice se află în izvoarele de drept
civil, în principal în dispoziţiile Codului civil, dispoziţii care stabilesc modul de declanşare,
condiţiile de fond şi de formă.
Răspunderea civilă este una din cele mai importante manifestări a răspunderii juridice, o
categorie fundamentală şi în acelaşi timp, o instituţie deosebit de largă şi complexă a dreptului
civil1.
Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligaţii,
în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori,
în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare2.
Ca instituţie juridică, răspunderea civilă este alcătuită din totalitatea normelor de drept prin
care se reglementează obligaţia oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia de fapta
sa extracontractuală sau contractuală, faptă pentru care este chemată de lege să răspundă.
Răspunderea civilă, prin principiile sale, prin condiţiile pe care se întemeiază şi prin funcţiile
ei, constituie dreptul comun în materie de răspundere patrimonială, contribuind la ocrotirea
drepturilor subiective şi intereselor legitime ale tuturor persoanelor fizice şi juridice.
Fundamentul răspunderii civile. Legile primitive, favorabile victimei prevedeau o reparare
automată, iniţial bazată în totalitate pe răzbunare (Legea talionului), iar mai apoi, prin
despăgubire pecuniară.
Ceea ce interesa era conduita „actorului” prejudiciului şi nu atât conduita autorului acestuia,
care nu era nici judecat şi nici condamnat. Acest fel de reparaţie deplasa răspunderea deoarece
autorul trebuia să răspundă, chiar dacă ar fi acţionat în mod normal, fiind un instrument al sorţii.
O lungă perioadă de timp, în materie de responsabilitate, sensul progresului a constat în a se
ajunge la operarea unei distincţii între ceea ce se datora hazardului şi ceea ce se datora unei
conduite vinovate, pentru a se limita despăgubirea la această din urmă situaţie. Acest progres a
fost resimţit în evoluţia dreptului roman unde un timp nu s-a ţinut cont decât de prejudiciu.
Legea Aquilia raporta prejudiciul doar la victimă, pentru obţinerea reparaţiei acesteia
revenindu-i doar obligaţia de a face dovada existenţei prejudiciului. Spre sfârşitul Republicii
romane, a fost luată în considerare conduita autorului, ajungându-se să se declare
neresponsabil acela care a cauzat prejudiciul fără vină.
Această reconsiderare a avut drept urmare abandonarea prejudiciului fortuit în sarcina
victimei. Astfel, sub Iustinian găsim, încă, numeroase cazuri de responsabilitate automată

1 A se vedea I. Albu, I. Ursa, Răspunderea civilă pentru daune morale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979,
p. 23.
2L. Pop, Răspunderea civilă. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Universitatea Babeş-Bolyai,
Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 152.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 233
(pentru proprietarii de case, stăpânii de corăbii, proprietarii de fierării etc.). Este timpul, însă, în
care evoluţia ideii de responsabilitate a fost stimulată de dubla idee creştină că fiecare trebuie
să-şi respecte îndatoririle şi trebuie să răspundă de actele sale, dar totodată, trebuie, de
asemenea, să accepte cu supunere încercările vieţii.
S-a ajuns astfel, la situaţia unei responsabilităţi unice, fondată pe vină, ce avea drept corolar
faptul că orice prejudiciu, care nu rezulta dintr-o vină nu era imputabil.
Codul civil napoleonian a preluat această atitudine care se integra filosofiei sale generale. În
prezenţa unui prejudiciu fortuit nu se poate alege între autor şi victimă, deoarece atributul natural
al prejudiciului impunea lăsarea sa în sarcina victimei, altfel s-ar fi tins la o redresare a loviturilor
sorţii.
Prejudiciul, spunea Tarrible1, unul dintre codificatori, pentru a putea fi reparat, trebuie să fie
efectul unei imprudenţe sau vine din partea cuiva. Astfel, responsabilitatea este în mod total
fondată pe vină, fie că este prezumată de lege, fie că urmează a fi dovedită, în condiţiile legii.
Fără a exista vinovăţie nu se putea vorbi de responsabilitate, prejudiciile datorate hazardului
rămânând de departe în sarcina victimei, care trebuia să suporte capriciile sorţii.
Din această perspectivă, dreptul nu are ca finalitate redresarea loviturilor sorţii, ci pe aceea
de a angaja răspunderea celor vinovaţi.
Acestea sunt premisele pe care s-a fundamentat teoria clasică a responsabilităţii subiective.
B. Teorii
Teoria responsabilităţii subiective2. Foarte mult timp, responsabilitatea autorului unei
daune s-a fondat pe greşeala comisă de el. La prima aproximare, aşa după cum s-a văzut,
apare evident că răspunderea este prin ipoteză subiectivă. Materialitatea prejudiciului creează
un sentiment de injustiţie, de ruptură a legalităţii, ce este de natură să declanşeze reacţia
instinctivă de obligare la compensare a autorului prejudiciului, însă numai dacă acesta a acţionat
cu vinovăţie.
Teoria răspunderii subiective aparţine lui Pothier, jurisconsultul care a inspirat pe autorii
Codului francez. Concepţia potrivit căreia poate fi sancţionată numai o conduită culpabilă, a fost
dominantă în cursul vremii în doctrina juridică şi practica instanţelor de judecată.
Codul civil român din 1864, răspundea bine la această idee simplă şi tradiţională, în art. 998
potrivit căruia „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui
greşeală s-a ocazionat, a-l repara”3.
Responsabilitatea, în teoria clasică, implică imputabilitatea şi, drept urmare, numai faptul
care constituie o greşeală conştientă este apt să dea loc la răspundere. Fapta celui fără discer-
nământ nu poate fi calificată drept culpabilă.
Acţiunea sau inacţiunea omului este punctul de întâlnire a circumstanţelor în funcţie de care
se ia în considerare greşeala sa. Raportul dintre acţiune (inacţiune) şi circumstanţe poate să fie
divers. Se întâmplă adesea ca acţiunea (inacţiunea) să nu aibă ca scop producerea prejudiciului,
însă din analiza circumstanţelor să se deducă cu uşurinţă, existenţa raportului de cauzalitate
între aceasta şi paguba care a fost cauzată.

1 Discurs în Corpul legislativ, tome XIII, Locre, p. 57.

2 Toate trimiterile din prezentul paragraf vizează articolele în numerotarea din Codul civil din 1864 ori
de câte ori nu este specificat altfel.
3 Pentru corespondenţa cu Noul Cod civil, a se observa art. 1350 alin. (1) - (2) respectiv art. 1349

alin. (1) - (2).

234 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Victimei îi revine, deci, pentru a obţine reparaţia prejudiciului pe care l-a suportat, să
dovedească, potrivit dreptului comun, greşeala autorului. Dacă victima nu reuşeşte înseamnă că
este victima unei sorţi crude.
Trebuie să constatăm însă, că legea civilă din 1864 nu distinge între greşeala juridică şi
greşeala morală. Dacă acestea ar fi coincis, nu se ataşau aceleaşi efecte delictului (greşelii
intenţionate) şi cvasi-delictului (greşelii neintenţionate). Prin reglementarea art. 999 C.civ.
[actualmente art. 1357 alin. (2)] greşeala cea mai uşoară angajează, în special în materie extra-
contractuală, responsabilitatea autorului său.
Prin prezumţiile instituite în sarcina autorilor faptelor ilicite se favoriza situaţia victimelor,
dispensându-le în anumite cazuri de a dovedi greşeala (art. 1000-1002 C.civ., actualmente art.
1372-1379 C.civ.), celui care se face răspunzător de prejudiciu.
Prezumţiile în discuţie sunt însă, prezumţii de greşeală. În consecinţă, potrivit concepţiei
subiective, întreaga răspundere se fundamentează pe ideea de culpă, greşeală sau vinovăţie a
persoanei răspunzătoare.
Pentru cazurile în care prejudiciul a fost cauzat din imprudenţă sau neglijenţă, nu este nevoie
de o intenţie nocivă, care să stea la baza faptelor, deoarece legiuitorul a atribuit autorilor acestor
fapte o culpă subînţeleasă. Se distinge, astfel, între culpa in comitendo, specifică delictelor şi
culpa in omitendo, specifică quasi-delictelor.
Aşadar, omul perfect ar trebui să fie acel individ care nu greşeşte, nici făcând ceea ce nu
trebuie să facă, nici omiţând să facă ceea ce e dator să facă. Ambele forme ale culpei (culpa in
comitendo şi culpa in omitendo) sunt stări ale aceluiaşi fenomen sufletesc, greşeala.
Tot astfel, în cazul răspunderii care decurge din fapta altora, teoria răspunderii subiective,
creează noţiunea culpei in vigilendo, cu referire la răspunderea părinţilor, institutorilor şi
artizanilor şi culpa in eligendo, cu referire la răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor.
În toate aceste situaţii juridice este însă vorba de o culpă proprie, fiecare din cei antrenaţi în
răspunderea pentru fapta altuia având a-şi reproşa în fond greşeala lor, fie în supraveghere, fie
în alegerea persoanei pentru care răspund.
Responsabilitatea urmează, aşadar, o cale ocolită, dar aceasta nu face să dispară caracterul
propriu al culpei ci devine astfel prezumată prin lege, cu consecinţa deloc neglijabilă a înlăturării
probei culpei din sarcina victimei.
De asemenea, răspunderea pentru animale, edificii şi lucruri în general, este explicată de
teoria responsabilităţii subiective, prin ideea unei culpe proprii (lipsa de pază a animalului; lipsa
de întreţinere a edificiului sau alegerea unui constructor slab calificat profesional).
Teoria răspunderii obiective1. Dominaţia cvasiexclusivă a greşelii, astfel înţeleasă ca
fundament al responsabilităţii civile, a luat sfârşit deoarece s-a dovedit insuficient de cuprinză-
toare faţă de noile situaţii ce au intervenit ca urmare a dezvoltării maşinismului.
Dezvoltarea maşinismului a ridicat următoarea problemă: cui i s-ar putea adresa lucrătorul
dintr-o fabrică pentru a obţine reparaţia daunei produse de modul de funcţionare a maşinii cu
care lucra? Iniţial, s-a considerat că o astfel de despăgubire este lipsită de fundament legal,
motivându-se că acceptând munca în condiţiile oferite, lucrătorul a achiesat, implicit şi anticipat,
la riscul creat de utilizarea maşinii care l-a accidentat. La această concluzie s-a ajuns deoarece,
patronul fabricii nu era vinovat de viciile maşinilor pe care le achiziţionase de la un comerciant,

1Toate trimiterile din prezentul paragraf vizează articolele în numerotarea din Codul civil din 1864 ori
de câte ori nu este specificat altfel.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 235
care la rândul său le cumpărase de la producător şi, drept urmare, nu putea să fie angajată
răspunderea acestuia. Aşadar, culpa neputând să fie dovedită, victima, deşi inocentă, trebuia să
suporte povara prejudiciului.
Cum accidentele datorate dezvoltării maşinismului au luat amploare, graţie solidarităţii
umane, a izvorât sentimentul că se impunea găsirea altor principii pentru a se interveni în situaţia
grea a victimelor. Aşadar, evoluţia dreptului pozitiv a impus, o nouă reflecţie asupra fundamen-
tului responsabilităţii, în măsura în care noţiunea tradiţională a vinei (greşelii) nu mai permitea
rezolvarea tuturor situaţiilor create.
Pentru prima dată, concepţia răspunderii obiective a fost argumentată în dreptul modern de
doctrina germană1, care propune ca temeiuri pentru fundamentarea acesteia, principiul
cauzalităţii, principiul interesului activ, principiul interesului preponderent şi ideea de risc.
Fără a face o analiză a tuturor argumentelor care s-au adus, precizăm că s-a impus în
fundamentarea teoriei obiective ideea de risc, ce are ca suport, după caz, riscul de autoritate sau
riscul de activitate.
Şi în dreptul francez, doctrina a propus o teorie obiectivă şi nu subiectivă a responsabilităţii2.
Potrivit teoriei obiective, victima trebuie să fie despăgubită fără a mai fi necesară culpa persoanei
răspunzătoare. Fundamentul răspunderii se află în ideea de risc - profit, motivându-se că este
normal şi conform cu regulile morale ca cel care profită de o activitate să suporte sarcina
reparaţiei pagubelor care sunt consecinţele acelei activităţi. Cu alte cuvinte, riscul trebuie să facă
pereche cu profitul economic al activităţii (ubi emolumentum, ibi omnes), aşa cum pasivul
corespunde activului3.
În fondul său, teoria responsabilităţii obiective este o teorie a responsabilităţii patrimoniale.
Teoria riscului, ca fundament al răspunderii civile, a exercitat o influenţă importantă în
doctrina juridică, însă cu toate justificările invocate în susţinerea ei, nu a dus la înlăturarea
răspunderii subiective întemeiate pe culpă.
De altfel, separarea totală a responsabilităţii de ideea de culpă este o soluţie hazardată. Firul
roşu al ideii de responsabilitate, în societatea modernă, este şi trebuie să fie, acela de a încerca
să se găsească cu orice preţ un responsabil pentru a se asigura protecţia cuvenită victimelor.
Noua concepţie a responsabilităţii consistă în sentimentul că „toate prejudiciile accidental
suportate de un individ sau un grup de indivizi trebuie, într-o societate bine constituită, să-şi
găsească reparaţia”4.
Din perspectiva responsabilului, teoria obiectivă este de natură să antreneze, la limită,
paralizarea activităţii umane. Teoria riscului explică anumite cazuri cum ar fi acela al reparării
prejudiciilor cauzate prin accidente de muncă sau boli profesionale, însă nu le explică pe toate.
Ea este criticabilă, în principal, din considerente de ordin moral, deoarece prin aplicarea auto-

1 M. Rümelin, Die Gründe der Schadenszurechnung, Tübingen, 1896, p. 28, 45-46 şi p. 71.
2 Ideea a fost avansată iniţial de R. Saleilles, Les accidents de travail et la responsabilité civile, Paris,
1897, p. 90.
3 A. Weill, Fr. Terre, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 1975, p. 667.
4 R. Savatier, Metamorphoses du droit civil contemporain, 1954, p. 274; Conform Y. Lambert-Faivre,

L'evolution de la responsabilité civile d'une dette de responsabilité ŕ une créance d'indemnisation, Revue
Trimestrielle, 1987, nr. 1; din A. Bénabent, Droit civil. Les obligations, 5e edition, Montcrestien, Paris, 1995,
p. 265.
236 Actul juridic ca izvor de obligaţii

mată a ideii de risc, neglijenţa poate fi acoperită, ceea ce duce la inconştienţă. Cu alte cuvinte1,
se ajunge la paradoxul că nu neglijenţii suportă neglijenţa lor, ci diligenţii.
Critica cea mai severă care se poate aduce teoriei obiective este însă aceea că, în concepţia
redactorilor Codului civil, culpa constituie fundamentul întregii răspunderi civile, sub ambele
forme, fiind o noţiune esenţial-umană întemeiată pe înţelepciune şi bun-simţ, adaptabilă tuturor
transformărilor sociale. Chiar dacă s-ar admite derogări în anumite cazuri, expres prevăzute de
lege, sau stabilite de practica judiciară, nu poate fi vorba de o înlăturare a fundamentului culpei2.
Răspunderea obiectivă, lipsită de semnificaţia morală, se loveşte „atât de litera codului, cât şi
de exigenţele securităţii dinamice a dreptului”3.
Teorii mixte. Teoria garanţiei. Eforturile doctrinare de a găsi un fundament unic al
răspunderii civile care să ajungă la o soluţie însuşită fără rezerve de practica judiciară eşuând,
au impus elaborarea unor teorii mixte ce admiteau existenţa ambelor temeiuri, respectiv un
mariaj între culpă şi risc4.
Teoria garanţiei, susţinută de B. Starck, iniţial în teza sa de doctorat şi reluată apoi în alte
lucrări ale sale, reproşează în esenţă teoriei subiective şi teoriei obiective, întemeiată pe ideea
de risc, faptul că încearcă să găsească soluţia problemei numai în partea autorului prejudiciului,
fie că este vinovat, fie că este creator de risc, omiţând nejustificat poziţia victimei5.
Demersul ştiinţific al teoriei garanţiei pornind de la afirmaţia că dreptul la onoare, dreptul la
propria imagine, dreptul la intimitatea vieţii private etc. protejate prin lege, reprezintă fiecare, prin
ele însele, dreptul la securitatea persoanei şi subliniind prioritatea ce trebuie acordată dreptului la
securitatea persoanei şi la integritatea bunurilor sale materiale, ajunge la concluzia că acest
drept trebuie conciliat cu dreptul fiecăruia de a acţiona.
Pentru concilierea dintre acestea s-a propus distincţia dintre prejudiciile materiale şi
corporale, pe de o parte, şi prejudiciile economice şi morale, pe de altă parte. Cum prioritate
trebuie acordată securităţii persoanei şi integrităţii bunurilor sale, atunci când ne aflăm în
prezenţa prejudiciului corporal sau material, există în cazul acestora o garanţie obiectivă în
favoarea victimei, aceasta nefiind obligată să facă dovada culpei responsabilului.
În cazul prejudiciilor economice sau morale, datorită faptului că acestea pot fi cauzate şi prin
exerciţiul normal şi corect al drepturilor, iar aplicarea ideii de garanţie ar avea ca urmare
suprimarea drepturilor respective, răspunderea va putea fi angajată numai atunci când victima
face dovada că paguba i-a fost cauzată printr-o conduită culpabilă.
După cum se poate constata, teoria garanţiei se sprijină în fundamentarea sa pe o distincţie
ale cărei criterii nu au fost confirmate în realitate de dreptul pozitiv. Mai mult decât atât, în
desfăşurarea discursului său ştiinţific, autorul imaginează drepturi subiective noi, cum este cazul
dreptului de a acţiona, acolo unde este de preferat să se vorbească doar de simple libertăţi.

1 Ibidem.
2 L. Mazeud, Traité theorique et practiqué de la responsabilité civile delictuelle et contractuélle, vol. I,
2e edition, Paris, 1934, p. 971-972.
3 M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti,

1972, p. 23.
4 Pentru sinteza acestor teorii, a se vedea L. Pop, op. cit., 1994, p. 182-183.
5 B. Starck, Essai d'une théorie générale de la responsabilité civile, considerée en sa double fonction

de garantie et de peine privée, Thése, Paris, 1947, p. 354 şi urm; B. Starck, op. cit., 1972, p. 30-50.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 237
În concluzie, scopul principal al teoriei garanţiei a fost „acela de a înlătura unele neajunsuri
ale teoriei răspunderii obiective şi ale teoriei răspunderii subiective, justificând totodată, în anumit
fel, coexistenţa celor două temeiuri ale instituţiei”1.
Prin reflexie, teoriile enunţate s-au propagat în sistemul nostru de drept, răspunderea civilă în
dreptul civil contemporan întemeindu-se, în principal, pe culpă. Pornind de la interpretarea
textelor Codului civil şi a unor legi speciale, totuşi, doctrina şi practica admit fără rezerve,
existenţa unor cazuri în care răspunderea este de natură obiectivă, fără culpă, fundamentul său
fiind ideea de garanţie.
Aceste cazuri derogatorii de la principiul culpei sunt: răspunderea pentru prejudicii cauzate
de lucruri în general2, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale şi ruina edificiilor3,
răspunderea comitentului pentru fapta prepusului4, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
aeronave5, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de accidente nucleare6, răspunderea statului
pentru erorile judiciare ale magistraţilor, răspunderea autorităţilor publice pentru vătămarea
administrativă a drepturilor şi intereselor.
Ideea de garanţie este nuanţată în sistemul nostru de drept, apreciindu-se că are un conţinut
diferit, după cum este vorba de răspundere civilă indirectă pentru fapta altuia, când garanţia se
aseamănă cu fideiusiunea sau cu răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de lucruri,
animale şi ruina edificiului.
În primul caz, răspunderea se adaugă la răspunderea autorului prejudiciului, apărând ca o
garanţie faţă de victimă, născută direct din lege, pe când în celelalte cazuri, ea apare ca o
garanţie a „comportamentului” lucrului, animalului sau edificiului, fiind vorba de fapt, de o
răspundere directă a păzitorului juridic sau a proprietarului şi deci, nu se mai adaugă la răspun-
derea autorului prejudiciului, ci implică intervenţia răspunderii proprii, ca o reflectare a obligaţiei
fiecăruia de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor semenilor săi. Acest din urmă caz, este
corolarul ideii că fiecare este obligat să garanteze pe toţi ceilalţi, cel puţin în anumite situaţii,
împotriva urmărilor păgubitoare ale activităţii pe care le desfăşoară, chiar dacă prejudiciile pe
care le-ar antrena aceste activităţi nu au fost comise cu vinovăţie.
D. Formele răspunderii civile
Formele răspunderii civile. Dreptul civil român cunoaşte două forme de răspundere civilă:
a) răspunderea delictuală, enunţată în art. 1349 C.civ.;
b) răspunderea contractuală, enunţată în art. 1350 C.civ.
Codul civil, realizează o delimitare clară între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea
civilă contractuală. În plus, prin dispoziţiile art. 1350 alin. (3) C.civ., subliniază distincţia dintre
aceste forme ale aceleiaşi instituţii de drept – răspunderea civilă, statuând că în lipsa unei
dispoziţii legale contrare, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii
contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.

1 P.M. Cosmovici, Premise pentru elaborarea unei concepţii generale cu privire la fundamentarea

răspunderii de drept economic, în Probleme de drept economic, Ed. Academiei, Bucureşti, 1980, p. 12.
2 Art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, art. 1376 actualul C.civ.
3 Art. 1001-1002 C.civ. din 1864, art. 1375 şi 1378 actualul C.civ.
4 Art. 1000 alin. (3) C.civ. din 1864, art. 1373 actualul C.civ.
5 Art. 97 C.aerian.
6 Art. 33-38 din Legea nr. 61/1974 completată de Legea nr. 106/1992 şi abrogată de O.G. nr. 7/2003

completată prin Legea nr. 321/2003.

238 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Aşadar, răspunderea delictuală este regula, iar răspunderea contractuală constituie excepţia.
Obligaţiile asumate printr-un contract şi neexecutate, executate defectuos sau cu întârziere, faţă
de respectivul debitor va fi angajată răspunderea civilă contractuală, fără ca normele răspunderii
contractuale să poată fi înlăturate în favoarea unei alte forme de răspundere1.
Restricţia impusă persoanei vătămate (creditorul raportului obligaţional) de a opta între una
sau alta dintre cele două forme de răspundere civilă nu este, însă, absolută. Prin derogare de la
regula generală, în practică s-au concretizat situaţii care permit creditorului să aleagă regimul
juridic al acţiunii în răspundere. Exemplul clasic din jurisprudenţa noastră are ca obiect reţinerea
faptei ilicite, de neexecutare a obligaţiilor contractate, ca element constitutiv al infracţiunii de
înşelăciune în convenţii sau ale infracţiunii de abuz de încredere.
În principiu, textele de lege mai sus invocate nu fac altceva decât să consacre legislativ
concepţia doctrinară conform căreia ambele forme ale răspunderii civile – contractuală şi
delictuală – „sunt forme ale răspunderii civile, fiind dominate de ideea fundamentală a reparării
prejudiciului produs prin fapta ilicită şi culpabilă”2.
Subliniem că în cadrul ambelor categorii de răspundere civilă – contractuală şi delictuală –
sunt incidente dispoziţiile legale privitoare la răspunderea pentru fapta proprie şi răspunderea
pentru fapta altuia.
Răspunderea civilă contractuală. A fost definită ca fiind obligaţia debitorului contractual de
a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea
necorespunzătoare sau executarea cu întârziere a obligaţiilor sale contractuale3.
Mai concret, răspunderea contractuală este îndatorirea ce revine debitorului unei obligaţii
născută dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului datorită neexecutării
prestaţiilor la care s-a obligat.
Răspunderea civilă care izvorăşte dintr-un contract se numeşte răspundere civilă
contractuală. Principiile răspunderii contractuale sunt enunţate de art. 1350 C.civ., fiind
fundamentate pe forţa obligatorie a contractului reglementată la art. 1270 C.civ. Condiţiile
angajării acestei forme de răspundere juridică sunt tratate de Codul civil la Titlul IV – Executarea
obligaţiilor, capitolul – Executarea silită a obligaţiilor contractuale în cadrul art. 1519 C.civ.
Din condiţiile dispoziţiilor art. 1350 C.civ. se desprind condiţiile răspunderii civile contractuale.
În acest sens, este de reţinut că esenţa mecanismului prin care poate fi antrenată răspunderea
contractuală constă în existenţa unui contract, a unei culpe şi a unei daune determinate
reprezentată de neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor
asumate de debitor.
Existenţa culpei printre condiţiile angajării răspunderii civile contractuale rezultă în mod
expres din dispoziţiile art. 1548 C.civ. potrivit cărora „Culpa debitorului unei obligaţii contractuale
se prezumă prin simplul fapt al neexecutării”. Tot astfel, raportându-se la vinovăţia debitorului
unei obligaţii contractuale, art. 1547 C.civ. statuează că acesta „este ţinut să repare prejudiciul
cauzat cu intenţie sau culpă”4. Nu are relevanţă dacă obligaţiile debitorului sunt obligaţii de

1 Art. 1350 alin. (3) C.civ.

2 L. Pop (coord.), Noile Coduri ale României, studii şi cercetări juridice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2011, p. 235.
3 M. Eliescu, op. cit., p. 7.
4 În doctrină, anterior adoptării actualului Cod civil s-a susţinut cu argumente pertinente că în cazul

obligaţiilor de rezultat, culpa debitorului nu este o condiţie a răspunderii sale. Răspunderea este obiectivă
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 239
rezultat sau obligaţii de diligenţă, diferenţa constând în sarcina probei. Într-adevăr, când nu s-a
realizat prestaţia asumată de debitorul unei obligaţii de rezultat, acesta este prezumat a fi în
culpă, creditorul demonstrând doar faptul că nu a obţinut scopul urmărit prin contract, pe când în
cazul obligaţiilor de mijloace acesta trebuie să dovedească lipsa diligenţei debitorului
În cuprinsul art. 1350 C.civ. se regăseşte reglementarea cadru a răspunderii civile
contractuale, fiind stabilit astfel specificul ei, principiile care o guvernează şi raportul acesteia cu
răspunderea civilă delictuală.
Normele aplicabile în general răspunderii contractuale, înafara dispoziţiilor art. 1350 C.civ. se
regăsesc în Capitolul II – „Executarea silită a obligaţiilor” din Titlul V – „Executarea obligaţiilor”,
Cartea a V-a – „Despre obligaţii”.
Alte norme juridice care ţin de răspunderea civilă contractuală se regăsesc specificate în
cadrul fiecărui contract reglementat de Codul civil.
După cum am arătat deja, art. 1350 alin. (1) C.civ. este consecinţa firească a art. 1270 C.civ.,
potrivit căruia „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante” şi, drept
urmare, „Orice persoană trebuie să-şi execute obligaţiile pe care le-a contractat”.
Aşadar, domeniul de aplicare al acestei răspunderi, după cum rezultă şi din denumire, este
reprezentat de contract, înţeles ca acord de voinţă între două sau mai multe persoane care au
acţionat cu intenţia de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic.
Observăm că legiuitorul român – inspirat de doctrina şi jurisprudenţa franceză – a extins
sfera răspunderii civile contractuale prin considerarea ope legis a unor obligaţii ca fiind sarcina
părţilor, independent de voinţa lor, în cadrul procedurii de negociere, încheiere şi executare a
contractului.
Astfel, Codul civil consacră expres următoarele obligaţii legale, toate grevate pe principiul
fundamental al bunei-credinţe contractuale: art. 1170 şi art. 1183 C.civ. (obligaţia generală de a
acţiona cu bună-credinţă în toate fazele contractului: negociere, încheiere, executare); art. 1184
C.civ. (obligaţia de confidenţialitate la negocierile precontractuale şi ulterior); art. 1214 C.civ.
(obligaţia de informare şi forma dolului prin reticenţă); art. 1271 C.civ. (obligaţia de toleranţă şi de
cooperare în faza de executare a contractului, debitorul având posibilitatea de a cere
renegocierea contractului în vederea adaptării sale pentru impreviziune în scopul restabilirii
echilibrului contractual); – art. 1519 C.civ. (obligaţia debitorului de a repara prejudiciile cauzate
din culpa persoanei de care se foloseşte pentru executarea obligaţiilor asumate contractual).
Răspunderea civilă contractuală este de două feluri: răspunderea pentru fapta proprie şi
răspunderea pentru fapta altuia. De această ultimă formă de răspundere ne vom ocupa în
detaliu după ce vom face analiza răspunderii civile delictuale care, aşa cum vom arăta în
continuare, este răspundere civilă de drept comun.
Problemele legate de condiţiile răspunderii contractuale vor fi abordate în capitolul privind
executarea obligaţiilor.
Privită din punctul de vedere al formei juridice, au fost identificate următoarele funcţii ale
răspunderii civile1 contractuale:
- de a repara o daună contractuală (funcţia de reparare a prejudiciului, respectiv a pierderii
efective şi a câştigului nerealizat ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale);

fără culpă; nu este şi nu poate fi vorba de o răspundere subiectivă întemeiată pe culpa prezumată. L. Pop,
Tratat de drept civil. Obligaţiile, Vol. II. Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 649.
1 L. Pop (coord.), Noile Coduri ale României. Studii şi cercetări juridice, op. cit., p. 236.
240 Actul juridic ca izvor de obligaţii

- de a-i furniza creditorului echivalentul prestaţiei promise şi neexecutate, prin plata daunelor-
interese.
Încuviinţarea reparaţiei depinde de gravitatea neexecutării, de inexistenţa unei cauze
exoneratoare de răspundere şi de natura obligaţiei asumate: de mijloace, de rezultat ori de
garanţie.
Aceste funcţii ale răspunderii civile contractuale pot fi deduse atât din interpretarea
sistematică a surselor răspunderii contractuale, cât şi din dispoziţiile alin. (1) şi (2) ale art. 1350
C.civ.
Textele de lege menţionate mai sus enunţă principiile fundamentale ale răspunderii civile
contractuale:
- să existe un contract valabil încheiat;
- obligaţiile asumate contractual să fie executate cu bună-credinţă şi loialitate;
- în caz de neexecutare culpabilă, partea în culpă (debitorul) trebuie să repare prejudiciul
cauzat celeilalte părţi. De regulă, creditorul este exonerat de proba culpei debitorului.
Excepţional, numai în cazul anumitor obligaţii de a face este necesară invocarea şi dovedirea
culpei debitorului ca o condiţie prealabilă pentru condamnarea civilă;
- în caz de neexecutare culpabilă a contractului, se aplică numai regulile răspunderii civile
contractuale.

Răspunderea civilă delictuală. Este obligaţia unei persoane de a repara prejudiciul cauzat
altuia printr-o faptă ilicită extracontractuală, sau, după caz, prejudiciul pentru care este chemat
prin lege să răspundă1. În exprimarea legiuitorului – orice persoană are îndatorirea să respecte
regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin
acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care are
discernământ şi încalcă această obligaţie răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să
le repare integral. Bineînţeles că pentru a atrage răspunderea, obiceiul locului trebuie probat de
cel care îl invocă şi trebuie să fie conform cu legea şi bunele moravuri2.
Această răspundere alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile. Ori de câte ori, în dreptul
civil român, nu avem de-a face cu o răspundere contractuală, vor fi aplicabile regulile privitoare la
răspunderea civilă delictuală3 (cu excepţiile anterior menţionate).
Toată doctrina subliniază importanţa excepţională a materiei răspunderii civile delictuale
intensificată în dreptul modern, aşa după cum s-a arătat mai sus, prin amploarea maşinismului,
varietatea mijloacelor de transport, reglementarea pe cale legislativă a asigurărilor etc.
După cum s-a arătat în doctrină, conţinutul regimului delictual în dreptul modern priveşte atât
obligaţiile legale şi pe cele cvasicontractuale, cât şi raporturile paracontractuale ce au ca izvor
alte acte decât contractul, precum logodna sau scrisorile de intenţii ori loteriile publicitare4.
Principiile care guvernează răspunderea delictuală, enunţate în art. 1349 C.civ., sunt
următoarele:

1 L. Pop, op. cit., p. 171.

2 Art. 11 C.civ., art. 1349 alin. (1) şi (2).
3 M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 61-62; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Pop, Răspunderea civilă,

Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 39; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., 1968, p. 163; C. Stătescu, C. Bîrsan,
op. cit., 1981, p. 148.
4 I. Turcu, Noul Cod civil. Cartea a V-a. Despre obligaţii (art. 1164-1649). Comentarii şi explicaţii,

Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 415-416.

 Actul juridic ca izvor de obligaţii 241
- persoana cu discernământ, care prin conduita sa (acţiune sau inacţiune) inadecvată aduce
atingere drepturilor şi intereselor legitime ale altei persoane, dacă este cazul, se supune regulilor
răspunderii civile delictuale;
- persoana cu discernământ, care prin conduita sa inadecvată produce altuia, cu ştiinţă sau
din culpă, un prejudiciu este ţinută să repare prejudiciul cauzat;
- în situaţii anume prevăzute de lege, persoana este ţinută să repare şi prejudiciul cauzat prin
fapta altei persoane, de lucruri, animale aflate sub paza sa juridică ori de ruina edificiului;
- prin legi speciale se instituie răspunderea pentru alte tipuri de prejudicii (exemplu – răspun-
derea pentru pagubele cauzate de produsele cu defecte – Legea nr. 240/2004, răspunderea
autorităţii publice, conform Legii nr. 554/2004, răspunderea statului în cazul erorilor judiciare
conform Legii nr. 303/2004, răspunderea pentru prejudiciile ecologice conform O.U.G.
nr. 195/2005).
Teorii cu privire la culpă în cele două forme ale răspunderii civile. Enunţul problemei ar
fi acela că, indiferent de sorgintea ei, contractuală sau delictuală, culpa este unică.
Doctrina cunoaşte o teorie a dualităţii culpelor şi o altă teorie a unităţii culpelor.
1) Teoria dualităţii culpelor. Promotorii acestei teorii au fost glosatorii continuaţi de Pothier şi
comentatorii codului napoleonian1, care susţin că între răspunderea civilă contractuală şi
răspunderea civilă delictuală există deosebiri fundamentale şi ireductibile care nu pot să ducă
decât la concluzia că şi culpa este diferită în funcţie de felul fiecărei răspunderi. Deosebirile la
care se referă autorii acestei teorii, între culpa contractuală şi culpa delictuală sunt, în esenţă,
următoarele2:
- culpa contractuală îşi are originea în contract, şi deci constă în încălcarea unei obligaţii
preexistente, creată de voinţa părţilor între care s-a încheiat actul juridic, pe când culpa delictuală
este independentă de preexistenţa unui contract, având originea direct în lege, expresie a puterii
şi voinţei publice;
- culpa contractuală poate fi gradată (culpa lata; culpa levis şi culpa levissima), gradaţie ce
este posibilă în funcţie de contractul generator de obligaţii sinalagmatice sau unilaterale3;
- acordarea despăgubirilor în răspunderea contractuală se mărgineşte la daunele previzibile,
pe când în cazul răspunderii delictuale, reparaţia este integrală, extinzându-se, deci, şi asupra
prejudiciilor imprevizibile.
Tot astfel, sarcina probei este diferită; clauzele de nerăspundere sau atenuare a răspunderii
sunt valabile numai în răspunderea contractuală; capacitatea delictuală are o sferă mai largă
decât capacitatea contractuală; în cazul răspunderii contractuale este necesară punerea în
întârziere, pe când în cazul răspunderii delictuale acest lucru nu este necesar etc.

1 A se vedea L. Jossérand, Cours de droit civil positif français, Sirey, Paris, 1993, vol. II, p. 132; A. Colin,
H. Capitant, Cours élementaire de droit civil français, vol. II, p. 379; A. Benabent, op. cit., 1995, p. 257.
2 Problemele privind deosebirile şi asemănările dintre cele două forme ale răspunderii civile urmează

să fie abordate în lucrarea de faţă la capitolul privind natura juridică a răspunderii civile delictuale.
3 Neexecutarea contractului diferă de culpa delictuală prin faptul că aceasta din urmă e definită de

încălcarea unei norme de conduită (cu caracter general ce presupune o deficienţă de comportament social
- n.n.), constatare care nu se regăseşte la încălcarea unei obligaţii contractuale, deoarece obligaţia
contractuală doar exprimă interesele părţilor contractante prin drepturile şi obligaţiile cărora le dă naştere.
A se vedea I. Turcu, op. cit. p. 409.
242 Actul juridic ca izvor de obligaţii

2) Teoria unităţii culpelor. Spre deosebire de doctrina clasică a dualităţii de culpă, autorii
teoriei unităţii de culpă1 consideră că între cele două forme de răspundere nu există deosebiri
esenţiale.
Ceea ce separă, în primul rând, culpa contractuală de culpa delictuală este preexistenţa
raportului juridic în culpa contractuală şi absenţa oricărui raport juridic anterior în materie de
culpă delictuală.
Potrivit autorilor teoriei unităţii de culpă, această deosebire este numai aparentă, deoarece,
dacă în cazul răspunderii contractuale obligaţia este preexistentă, decurgând din violarea sau
neexecutarea contractului încheiat de părţi, şi în cazul răspunderii delictuale obligaţia este
preexistentă, ea decurgând din obligaţia legală de a nu face. Dacă această obligaţie nu ar fi
preexistentă săvârşirii faptei vinovate, reparaţia prejudiciului victimei unui delict, nu s-ar justifica.
De asemenea, în ceea ce priveşte sarcina probei, autorii teoriei unităţii de culpă, deşi
recunosc existenţa deosebirilor, în sensul că pentru culpa contractuală operează prezumţia de
vinovăţie rezultată din simpla neexecutare a obligaţiei fiind suficientă deci, dovedirea
contractului, pe când în cazul culpei delictuale, victima este ţinută să facă dovada elementelor
constitutive prevăzute de lege2, afirmă totuşi, că adevărata deosebire constă în realitate, în
natura obiectului obligaţiei.
În cazul contractelor, obiectul obligaţiei îl reprezintă prin ipoteză, o prestaţie pozitivă, adică o
obligaţie de a da ori una de a face, pe când în materie delictuală, obiectul obligaţiei este negativ
(o abstenţiune). Aşadar, deşi există deosebiri cu privire la sarcina probei între cele două culpe,
ele poartă asupra naturii pozitive sau negative a obligaţiei, iar acest lucru este lipsit de
importanţă3.
Într-adevăr, mult discutata diferenţă dintre proba culpei contractuale şi proba culpei
delictuale, se situează în raportul dintre obligaţiile pozitive şi negative. Când culpa rezidă în
nerespectarea unei obligaţii negative (de a nu face) este indiferent dacă această culpă constă în
violarea unei obligaţii contractuale sau dacă ea se datorează înfrângerii obligaţiei generale de a
nu face, ce decurge din lege, pentru că proba faptului constitutiv de culpă, în ambele situaţii, este
în sarcina creditorului obligaţiei negative4.
În doctrina noastră juridică actuală este susţinută teoria unităţii de culpă, cu toate că se
apreciază că nu corespunde realităţii asemănarea până la identitate a celor două forme de
răspundere5. Deşi ambele forme de răspundere, au ca temei obiectiv fapta ilicită, angajarea lor
implică împrejurări de fapt diferite, generând consecinţe care nu pot fi neglijate în practica de
administrare a justiţiei.
În concluzie, deşi răspunderea civilă se manifestă sub aceste două forme ale sale –
răspunderea civilă contractuală şi răspunderea civilă delictuală, ea rămâne în principal, o
instituţie juridică unitară, prin finalitatea sa (restabilirea situaţiei patrimoniale anterioare a victimei)
şi prin semnificaţia politico-juridică pe care o are, exprimând condamnarea socială a conduitei

1 Primul autor, care dă fundament unei doctrine a unităţi de culpă este Lebrun, lucrarea sa asupra

culpei rămânând cunoscută graţie lui Pothier, care fiind partizan al teoriei dualităţii de culpă s-a servit de ea
pentru a o combate. Ulterior teoria unităţii de culpă a fost împărtăşită de M. Planiol, G. Ripert, Traité
élementaire de droit civil, tome II, 8e edition, L.G.D.J., Paris, 1947, p. 285-287.
2 A se vedea art. 1349 şi art. 1358 C.civ.
3 M. Planiol, G. Ripert, op. cit., p. 286.
4 P.C. Vlachide, op. cit., p. 142.
5 I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., 1970, p. 286-290.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 243
ilicite. Unitatea acestei instituţii rezultă, de altfel, din caracterul unitar al sistemului de norme
juridice care o consacră.

Secţiunea a 2-a. Comparaţie între răspunderea civilă contractractuală

şi cea delictuală

Principalele deosebiri. Cele două forme ale răspunderii au numeroase puncte de

interferenţă în privinţa condiţiilor, modalităţilor de realizare şi finalităţile lor dar, totodată, se
caracterizează prin particularităţi specifice, comportând deosebiri în funcţie de următoarele
criterii:
a) după izvor: răspunderea contractuală izvorăşte din contract (din neexecutarea obligaţiilor
contractuale), pe când răspunderea civilă delictuală izvorăşte dintr-un fapt ilicit.
Astfel, pe când în cazul răspunderii civile delictuale se cere ca prin conduita ilicită să se
nesocotească obligaţia generală de a nu păgubi pe altul, obligaţie legală ce revine oricărui
membru al societăţii, în cazul răspunderii contractuale se cere nesocotirea unor obligaţii izvorâte
dintr-un contract preexistent între victimă şi făptuitor. Răspunderea civilă delictuală este
răspunderea de drept comun şi se angajează în toate situaţiile când un prejudiciu este cauzat
altei persoane prin încălcarea unei obligaţii cu caracter general, care incumbă tuturor;
b) în raport de culpa părţilor: răspunderea contractuală cunoaşte imprudenţa şi neglijenţa ca
forme ale culpei, pe când răspunderea civilă delictuală1 cunoaşte toate formele culpei, autorul
prejudiciului răspunzând pentru cea mai uşoară culpă2, relevantă fiind numai întinderea
prejudiciului care trebuie reparat integral. Faţă de reglementarea din 1864, Codul civil adoptat în
2011, aduce un aspect de noutate în materia vinovăţiei, ca şi condiţie a răspunderii civile,
reprezentat de formele de manifestare a dolului (pozitiv sau negativ), dar şi de asimilare a culpei
grave acestuia, în materia încheierii şi/sau executării contractului3. Astfel, îşi găseşte suport
legislativ o problemă cu care s-a confruntat jurisprudenţa naţională în soluţionarea unor litigii în
care, fie a făcut aplicarea adagiului culpa lata dolo aequiparatur, fie a sancţionat forma negativă
a dolului4 (prin reticenţă). Această asimilare nu este aplicabilă în materia răspunderii delictuale şi
nici în dreptul asigurărilor (culpa intenţionată sau intenţia dolosivă este neasigurabilă). După cum
au remarcat şi alţi autori, graţie acestor reglementări exprese din Codul civil (evident favorabile
creditorului), se urmăreşte ca şi debitorul, care dovedeşte o neglijenţă exagerată, să fie ţinut la

1 În privinţa răspunderii civile delictuale, trebuie precizat faptul că în prima variantă a art. 1357 alin. (1)
se făcea precizarea între culpă şi intenţie, ambele atrăgând răspunderea delictuală. Prin Legea de aplicare
a noului Cod civil, textul iniţial a fost modificat în sensul reţinerii termenului generic de „vinovăţie”, cu
menţiunea dispoziţiei din alin. (2) conform căreia răspunderea este activată pentru cea mai uşoară culpă –
L. Pop (coord.), Noile Coduri ale României, Studii şi cercetări juridice, p. 238.
2 În privinţa obligaţiilor care se impun părţilor, efectele obligatorii ale contractului nu includ numai

obligaţiile voite de părţi, ci şi pe acelea care grefează actul prin lege sau intervenţia judecătorului; astfel, el
cuprinde şi obligaţiile de securitate, de informare şi alte obligaţii de consultare, de cooperare, de loialitate,
altădată ignorate. Această lărgire a întinderii obligatorii a contractului este contrabalansată de gradaţia sa:
mai răspândită, forţa obligatorie a contractului nu mai este în acelaşi timp absolută (C. Thibierge-Guelfucci,
op. cit. p. 365).
3 Aceste probleme sunt reglementate expres de Codul civil în art. 1214, art. 1355, art. 1533, art. 1990.
4 I.C.C.J., decizia nr. 422/2004, Cas., Secția comercială (www.legalis.ro).
244 Actul juridic ca izvor de obligaţii

răspundere întocmai precum debitorul care acţionează cu intenţie dolosivă, fără a putea invoca
în apărare eventuale clauze limitative de răspundere sau exoneratoare de răspundere juridică;
c) în raport de sarcina dovedirii culpei: în cadrul răspunderii contractuale, în principiu, culpa
debitorului se prezumă, art. 1548 C.civ. prevăzând expres: „Culpa debitorului unei obligaţii
contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării” pe când, în cadrul răspunderii delic-
tuale, de regulă, culpa autorului trebuie dovedită. Condiţia vinovăţiei debitorului contractual, a
ridicat aspecte interesante şi controversate în doctrină1;
d) în raport de întinderea prejudiciului: în cadrul răspunderii civile contractuale, debitorul nu
răspunde pentru daunele imprevizibile. Astfel, în cazul răspunderii contractuale întinderea
obligaţiei de reparaţie se stabileşte pe baza clauzelor contractului prin care părţile pot conveni să
mărească sau să restrângă cuantumul despăgubirilor. Pentru stabilirea daunelor-interese în
cadrul acestei răspunderi, vor fi avute în vedere doar prejudiciile directe şi previzibile, cu excepţia
cazului în care debitorul se face vinovat de dol.
Spre deosebire de aceasta, în cazul răspunderii civile delictuale, răspunderea reparaţiei se
stabileşte în funcţie de cuantumul prejudiciilor directe, previzibile şi imprevizibile, făptuitorului
revenindu-i obligaţia să repare prejudiciul, indiferent dacă a acţionat cu intenţie sau numai din
imprudenţă ori neglijenţă2. Prin urmare, în cadrul răspunderii contractuale poate fi reparat numai
prejudiciul prevăzut ca atare în contract sau prejudiciul previzibil la data încheierii contractului.
Tot astfel, în ceea ce priveşte dovada prejudiciului, potrivit art. 1537 C.civ. în mod obligatoriu,
creditorul are de dovedit atât neexecutarea cât şi prejudiciul, dacă părţile sau legea nu prevăd
altfel (de exemplu, la executarea clauzei penale);
e) în raport de punerea în întârziere: în cadrul răspunderii contractuale debitorul, pentru a
putea fi urmărit, de regulă, trebuie pus în întârziere, pe când autorul unui fapt ilicit se află în
întârziere de drept, din momentul săvârşirii faptului3;
f) în raport de capacitatea celui care se obligă: în cadrul răspunderii civile contractuale se
cere capacitatea de a contracta (de a se obliga), care de regulă, se dobândeşte la 18 ani, pe
când autorul faptei ilicite este considerat a avea capacitatea civilă delictuală de la vârsta de 14
ani4 (când se presupune că are discernământ);
g) după modul cum acţionează, Codul civil stabileşte că niciuna din părţi nu poate înlătura
aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a i se aplica alte reguli mai favorabile. Aşadar,
după cum s-a arătat şi în doctrină5, delimitarea celor două răspunderi se face ţinând cont de
faptul că regimul delictual este regimul de drept comun, iar cumulul celor două răspunderi este
interzis. Prin cumul se poate înţelege fie o aplicare de două ori a răspunderii civile, în cele două
forme ale sale, fie opţiunea liberă de alegere între cele două forme, clarificând astfel o

1 L. Pop (coord.), Noile Coduri ale României, Studii şi cercetări juridice, op. cit., p. 239.
2 Potrivit art. 1356 C.civ., un anunţ care exclude sau limitează răspunderea contractuală, indiferent
dacă este adus ori nu la cunoştinţa publicului, nu are niciun efect decât dacă acela care îl invocă face
dovada că cel prejudiciat cunoştea existenţa anunţului la momentul încheierii contractului. Printr-un anunţ
însă, nu poate fi exclusă sau limitată răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate victimei. Un
asemenea anunţ poate avea totuşi valoarea semnalării unui pericol.
3 A se vedea şi dispoziţiile art. 1523, prezentate mai sus.
4 Codul civil reglementează expres aceste condiţii în cadrul art. 1366.
5 I. Turcu, op. cit., p. 411.
 Actul juridic ca izvor de obligaţii 245
controversă existentă în trecut, prin interzicerea expresă a cumulului sub forma dreptului la
opţiune1;
h) în raport de felul răspunderii: răspunderea contractuală este o răspundere conjunctă, pe
când răspunderea delictuală, dacă faptul ilicit este opera a două sau mai multe persoane, este
solidară2;
i) în raport de competenţa judecătorească: în cazul răspunderii contractuale, competenţa
aparţine, de regulă, instanţei domiciliului pârâtului, pe când în cazul răspunderii delictuale, de
regulă, instanţei locului săvârşirii faptei ilicite;
j) în raport de prescripţia dreptului la acţiune: în cazul răspunderii contractuale, prescripţia
dreptului la acţiune curge de la data când debitorul are dreptul să ceară executarea obligaţiilor
contractuale3, pe când în cazul răspunderii delictuale, de la data când păgubitul a cunoscut sau
trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, conform art. 2528 C.civ.,
după cum dispune şi art. 1381 C.civ. care prevede că dreptul la reparaţie se naşte din ziua
cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat (ci din momentul când
păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel responsabil – s.n.).
Această regulă specială pentru începerea prescripţiei este aplicabilă şi în cazul faptei ilicite
cauzatoare de prejudicii în care intervine o subrogaţie juridică; terţul subrogat în drepturile
creditorului preia, prin efectul plăţii, dreptul la reparaţie – ce constituie un drept preexistent –
exact în aceleaşi condiţii impuse creditorului iniţial. Aşadar, prescripţia extinctivă a început să
curgă pentru solvens nu de la data subrogării, ci de la momentul la care păgubitul a cunoscut
paguba şi pe autor4.
Acţiunea în răspundere civilă contractuală. Acţiunea în răspundere civilă contractuală
trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi cele cerute pentru acţiunea întemeiată pe delictul
civil, cu unele deosebiri date de condiţiile specifice ei şi anume:
- între păgubit şi autorul pagubei trebuie să existe un contract valabil încheiat;
- să existe un prejudiciu ca urmare a neexecutării contractului;
- debitorul să fie culpabil de producerea prejudiciului (culpa debitorului se prezumă), atât în
cazul răspunderii pentru fapta proprie, cât şi în cazul răspunderii pentru fapta terţului de care se
foloseşte în executarea contractului);
- debitorul să fi fost pus în întârziere5.

1 A.G. Nicolae, M. Uliescu, Instituţii de drept civil în Noul Cod civil – manual pentru uzul formatorilor

SNG, Bucureşti, 2010.

2 Potrivit art. 1382 C.civ., cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie

faţă de cel prejudiciat.

3 Potrivit art. 2523 C.civ., prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a

cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

4 În legătură cu acest aspect, este necesar să precizăm cât de importantă este în practică fixarea

precisă a începutului prescripţiei extinctive. Există situaţii speciale, cum ar fi de exemplu, instalarea treptată
a unei boli grave în organismul uman, în care este dificil de stabilit momentul exact al îmbolnăvirii – acesta
fiind, de regulă, anterior pronunţării unui diagnostic medical – cu consecinţe juridice cruciale pentru soarta
acţiunii în răspundere civilă. Actualmente, funcţionează în acest sens soluţia stabilită pretorian de către
instanţa supremă. Astfel, prin decizia civilă nr. 289/2012 dispusă într-un dosar ce avea ca obiect reparaţia
prejudiciul material şi moral cauzat prin infectarea cu virusul HIV, magistraţii I.C.C.J. au statuat că
prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la momente succesive, diferite, pe măsura ce fiecare
pagubă este cunoscută efectiv.
5 Pentru modalităţile de punere în întârziere a debitorului, a se vedea art. 1521 şi urm.
246 Actul juridic ca izvor de obligaţii

Punerea în întârziere se realizează prin încunoştinţarea debitorului de către creditor asupra

faptului că datoria sa este exigibilă şi că trebuie să şi-o execute, încunoştinţare care se face de
obicei, printr-o simplă notificare scrisă, prin cererea de chemare în judecată şi, uneori, printr-o
notificare ce se adresează debitorului prin mijlocirea executorilor judecătoreşti de pe lângă
judecătoria domiciliului său.
Punerea în întârziere produce următoarele efecte:
- creditorul dobândeşte dreptul de a cere executarea silită a obligaţiei devenită expres
exigibilă, fără a mai exista posibilitatea prelungirii tacite a scadenţei;
- creditorul dobândeşte dreptul de a cere rezoluţiunea sau rezilierea contractului;
- creditorul poate folosi, la alegerea sa, orice mijloc legal pentru a-şi realiza dreptul;
- pune lucrul în riscul debitorului, conform art. 1525 C.civ.
Regula punerii în întârziere la cererea creditorului comportă următoarele excepţii, în aceste
situaţii debitorul fiind considerat de drept pus în întârziere:
- în materia răspunderii civile delictuale punerea în întârziere nu se cere, întrucât autorul
faptei ilicite este considerat că se află în întârziere din momentul săvârşirii faptei;
- în ipoteza existenţei unui termen esenţial sau urgent în care trebuia executată obligaţia;
- debitorul a încălcat obligaţia de a nu face;
- prin fapta sa ilicită, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei;
- în cazul obligaţiilor cu executare continuă;
- debitorul refuză expres executarea obligaţiei;
- nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani asumată în exerciţiul activităţii unui
profesionist.
Raportul dintre formele răspunderii civile. Răspunderea civilă delictuală este răspundere
civilă de drept comun care este o răspundere specială şi, pe cale de consecinţă, ori de câte ori
prejudiciul nu este urmarea neexecutării unei obligaţii contractuale, se vor aplica regulile
răspunderii delictuale făcându-se, astfel, aplicaţia principiului specialia generabilus derogant,
speciabilus non derogant. Aşadar, atunci când contractul este anulat pentru violenţă, dol sau
leziune, răspunderea pentru repararea prejudiciului, constând în daune-interese, se angajează în
baza dispozițiile art. 1357 C.civ.
Avându-se în vedere raportul dintre cele două forme de răspundere civilă, în doctrină se
apreciază ca răspunderea căreia i se aplică regimul general, de drept comun să se numească
„răspundere extracontractuală”, sintagmă care are un înţeles mai cuprinzător decât expresia
„răspundere delictuală”1.
Pornindu-se de la această distincţie şi de la modul în care sunt sistematizate textele de lege
ce reglementează răspunderea civilă contractuală, respectiv faptul că art. 1350 C.civ. se află în
Capitolul IV, intitulat „Răspunderea civilă”, din Titlul II – „Izvoarele obligaţiilor” al Cărţii a V-a –
„Despre obligaţii”, cu rolul de a distinge această formă de răspundere de răspunderea delictuală,
care este răspundere de drept comun, iar art. 1530-1548 C.civ. se regăsesc în Capitolul II –
„Executarea silită a obligaţiilor” din Titlul V – „Executarea obligaţiilor”, Cartea a V-a –„Despre
obligaţii”, în doctrină s-a procedat şi la o altă abordare şi sistematizare a răspunderii civile
contractuale în cadrul „Teoriei generale a obligaţiilor”. Astfel, executarea prin echivalent este
tratată în cadrul remediilor pentru neexecutarea contractului, prin acestea înţelegându-se toate

1 L. Boilă, op. cit., p. 1404; L. Pop, op. cit., p. 393.

 Actul juridic ca izvor de obligaţii 247
mijloacele pe care creditorul de are la îndemână în caz de neexecutare, indiferent dacă
neexecutarea este justificată1 sau nejustificată2 ori că la baza ei stă sau nu noţiunea de culpă.
Este incontestabil că, spre deosebire de vechea reglementare, actualul Cod civil a
sistematizat materia mijloacelor juridice de realizare a dreptului creditorului fără a se putea vorbi,
însă, de un adevărat drept al remediilor3, care este abordat în Propunerile de reglementare
europene şi internaţionale dedicate dreptului privat contractual.
După cum se poate observa, unele din principiile care ar trebui să confere noţiunii juridice
abordate unitate de concept sunt deduse mai mult indirect din dispoziţii disparate, cum este
cazul instituţiei „restituirii prestaţiilor” (art. 1635-1649 C.civ.) sau prin apelul la noţiuni conexe,
care ţin de alte instituţii reglementate distinct în Codul civil. Demersul ştiinţific abordat de autor4,
cu coerenţa care îi este specifică, rămâne să fie luat în seamă de modificările legislative care,
oricum sunt previzibile sub presiunea viitorului Cod civil european.
Trecând peste aceste observaţii, în ceea ce ne priveşte, vom trata, din considerente de ordin
practic, în continuare faptul juridic ilicit ca izvor de obligaţii, urmând modul tradiţional care este, în
cea mai mare parte, respectat şi de actualul Cod civil, problemele specifice răspunderii civile
contractuale urmând să fie analizate în capitolul dedicat efectelor obligaţiilor, unde sunt integrate
şi toate aspectele legate de punerea în întârziere şi termenul suplimentar de executare.
După cum s-a putut observa deja, excepţia de neexecutare, rezoluţiunea şi rezilierea,
precum şi riscurile contractuale au fost tratate, în detaliu, la capitolul dedicat efectelor specifice
contactelor sinalagmatice.

1 Cu referire la art. 1555-1557 C.civ., unde sunt reglementate: ordinea executării obligaţiilor; excepţia

de neexecutare şi imposibilitatea de executare.

2 Art. 1516 C.civ., potrivit căruia „creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a

obligaţiei” [alin. (1)]. „Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere,
creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: 1. să ceară sau,
după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei; 2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezolu-
ţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative; 3. să folosească,
atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său” [alin. (2)].
3 Sunt identificate ca principii ale remediilor contractului: principiul dreptului la o executare conformă;

principiul neexecutării; principiul favor contractus; principiul punerii în întârziere; principiul cumulului reme-
diilor şi principiul cenzurii clauzelor contractuale privind remediilor. Iar ca remedii: termenul suplimentar de
executare; executarea silită în natură; excepţia de neexecutare; rezoluţiunea şi relizierea; executarea prin
echivalent şi riscurile contractuale. Pentru dezvoltări ale acestor principii, a se vedea, L. Pop, op. cit.,
p. 256-262.
4 L. Pop, op. cit., p. 254-262.
248 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

II. Faptul juridic ilicit ca izvor de obligaţii

Secţiunea 1. Noţiunea de răspundere civilă delictuală

Legea nu defineşte răspunderea civilă delictuală, ci se referă la o atitudine a omului în societate şi, drept urmare, instituie
doar principiul şi regulile de urmat pentru repararea prejudiciului cauzat victimelor concretizate în imperativul moral alterum
non laedere (a nu leza pe altul).
Având în centrul său un imperativ moral, răspunderea civilă, care fondează obligaţia de a repara dauna cauzată de o
persoană altei persoane, este dificil de definit deoarece din perspectiva celui care cauzează dauna s-ar defini doar vinovăţia şi
fapta ilicită care și ele, la rândul lor, dată fiind abundenţa concretului, sunt mai degrabă delimitate conjunctural decât definite
în dreptul civil. De altfel, prejudiciul nu este neapărat urmarea unei conduite umane culpabile, putând fi cauzat de un defect al
produsului, de o daună nucleară etc.
Axată, iniţial, pe două fundamente tradiţionale, al prevenţiei şi al reparaţiei, mai nou răspunderea civilă delictuală, sub
presiunea dezvoltării tehnice cu consecinţele aduse mediului şi implicit fiinţei umane, se axează în prezent şi pe acela al
principiului precauţiei, ce depăşeşte culpa şi riscul vorbindu-se de o supraculpă şi un ultrarisc574. Este motivul pentru care, din
această perspectivă, se poate afirma că această răspundere civilă este o răspundere fără prejudiciu, având ca fundament
principiul precauţiei, punându-se problema reconstrucţiei întregii răspunderi civile.
Analizând sistemul răspunderii civile delictuale în esenţa sa, prin raportare la finalitatea şi perspectivele pe care le are, un
magistral doctrinar575 a remarcat că acesta nu este „logic ordonat având puritatea unei construcţii abstracte. Este sistemul
stufos pe care ni l-a adus cu sine o dezvoltare de mai multe ori milenară (…) un sistem în care se întrepătrund ideea de
pedeapsă, care ar trebui să atragă după sine o sancţiune măsurată, numai după gravitatea greşelii, indiferent de prejudiciul
cauzat şi ideea de reparaţie care, dimpotrivă, ar trebui să fie măsurată numai cu întinderea pagubei pricinuite, indiferent de
existenţa sau inexistenţa unei greşeli sau gravitatea acesteia”.

§1. Reglementare

Noţiuni introductive. Răspunderea civilă delictuală este acea formă a răspunderii civile, care izvorăşte din fapte ilicite
cauzatoare de prejudicii (din delicte civile). Principiile răspunderii civile delictuale sunt enunţate de art. 1349 C.civ.
Textele consacrate răspunderii pentru fapta proprie. Răspunderea civilă delictuală este reglementată de Codul civil în
articolele:
- art. 1349 alin. (1) şi (2) şi art. 1357 C.civ. – răspunderea pentru fapta proprie;
- art. 1349 alin. (3), art. 1372 alin. (1) şi (2) şi art. 1373 C.civ. – răspunderea pentru fapta altei persoane (de exemplu,
răspunderea celui care în temeiul legii, a unui contract ori al hotărârii judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor sau
o persoană pusă sub interdicţie şi răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de presupuşii lor în funcţiile
încredinţate);
- art. 1375, art. 1376 şi art. 1378 C.civ. – răspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de lucrurile aflate în paza sa
juridică, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale aflate în paza juridică a unei persoane, răspunderea
proprietarului unui edificiu pentru prejudiciile cauzate ca urmare a ruinei edificiului ori a desprinderii unor părţi din edificiu, dacă
acestea sunt rezultatul lipsei de întreţinere ori a unui viciu de construcţie.

§2. Reguli. Regulile ce stau la baza principiului.

Răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este o formă a răspunderii juridice, aceasta din urmă fiind, la
rândul său, o parte componentă a răspunderii sociale. Consacrând principiul responsabilităţii civile delictuale, prin art. 1349,
mai sus citat, Codul civil face aplicarea a două importante reguli:

574 P. Malaurie, op. cit., p. 16.

575 M. Eliescu, op. cit.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 249

1) o regulă morală, potrivit căreia nu este permis niciunei persoane să aducă prejudicii alteia, prin actele sau faptele sale
ilicite;
2) o regulă de comportament, potrivit căreia faptele (acţiunile sau inacţiunile) noastre sunt legitime atâta timp cât acestea
nu lezează drepturile sau interesele legal proteguite ale altora (alterum non laedere).

§3. Natura juridică a răspunderii civile delictuale

Precizare. Pentru a stabili natura juridică a răspunderii civile delictuale se impune delimitarea acesteia de alte forme ale
răspunderii juridice şi, în principal, de răspunderea civilă contractuală şi răspunderea penală.
În primul rând este necesar să se stabilească dacă răspunderea civilă delictuală este o pedeapsă sau o sancţiune civilă.
În acest scop este necesar să surprindem ceea ce este de esenţa fiecăreia dintre cele două forme de răspundere.
Este de observat că, specific răspunderii penale este caracterul personal al pedepsei, scopul aplicării acesteia constând
în a restrânge sau interzice unele drepturi.
Din acest caracter, rezultă că pedepsele, chiar şi atunci când sunt pecuniare, nu pot fi aplicate şi executate decât pe
timpul cât cel ce a săvârşit faptele se află în viaţă. Ca urmare caracterului personal al pedepselor, nu este posibilă o
transmitere a acestora către moştenitorii făptuitorului.
Dimpotrivă, ceea ce caracterizează răspunderea civilă, este tocmai faptul că aceasta nu se aplică în considerarea
persoanei care a săvârşit fapta, ci în considerarea patrimoniului său, scopul urmărit fiind întotdeauna acela de a repara un
prejudiciu şi în consecinţă, poate fi transmisibilă moştenitorilor.
Caracterul reparator al răspunderii civile delictuale rezultă expres din dispoziţiile art. 1357 C.civ.
Dacă am considera răspunderea civilă delictuală ca fiind o pedeapsă, nu ar fi posibilă strămutarea acesteia asupra
moştenitorilor făptuitorilor.
Aşadar, natura juridică a răspunderii civile delictuale este aceea de sancţiune civilă.
Din aceasta nu s-ar putea trage concluzia că răspunderea civilă delictuală exclude răspunderea penală ci, dimpotrivă,
acest lucru este posibil de fiecare dată când fapta ilicită cauzatoare de prejudicii întruneşte şi elementele constitutive ale unei
infracţiuni.

§4. Raportul dintre răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală. Cumulul celor
două forme de răspundere

Puncte de interferenţă şi deosebiri. Problema cumulului răspunderii civile delictuale cu cea contractuală se poate pune
doar în situaţia în care între debitor şi creditor există un contract valabil încheiat, deoarece numai în această ipoteză s-ar
putea discuta despre facultatea creditorului de a alege una din cele două forme de răspundere care, în accepţiunea sa, i se
pare mai favorabilă, sau de a îmbina elementele ambelor răspunderi.
Dat fiind dispoziţiile echivoce din Codul civil din 1864, în practica judiciară nu a existat o abordare unitară. Unele instanţe
au acceptat spre judecată cereri având ca obiect pretenţii în angajarea răspunderii delictuale ca urmare a neexecutării
obligaţiilor asumate contractual, alte instanţe s-au pronunţat în sens contrar.
Sub regimul Codului civil din 1864, în doctrină a fost propusă şi soluţia ca, în ipotezele la care se referea art. 17 şi art. 18
vechiul C.proc.pen., persoana păgubită să aibă totuşi recunoscută posibilitatea unei opţiuni între acţiunea în răspundere civilă
delictuală şi acţiunea în răspundere civilă contractuală, în faţa instanţei care a fost învestită cu judecarea acţiunii penale
S-a apreciat astfel că dispoziţiile imperative ale art. 17 C.proc.pen. se refereau numai la atribuirea de competenţă
exclusivă, neexcluzând opţiunea părţii vătămate între acţiunea în răspundere civilă delictuală şi cea în răspundere civilă
contractuală şi deci, instanţa penală capătă dreptul de a judeca alăturat acţiunii penale o acţiune civilă, întemeiată pe
răspunderea contractuală, dacă şi în măsura în care o astfel de acţiune civilă ar fi fost mai avantajoasă pentru partea
vătămată. Această atribuire de competenţă avea caracter de excepţie, aplicându-se numai în cazurile prevăzute de art. 17
C.proc.pen., în celelalte situaţii, dacă partea vătămată opta pentru acţiunea contractuală, competenţa aparţinea instanţei
civile, potrivit regulilor generale.
Altfel spus, în perioada anterioară introducerii Noului Cod civil, această procedură procesuală, a fost preferata creditorilor
împotriva debitorilor de rea-credinţă în neexecutarea obligaţiilor contractuale. Cu alte cuvinte, sub imperiul vechii legi civile,
persoana prejudiciată dobândise jurisprudenţial libertatea de a introduce fie o acţiune în răspundere delictuală subsidiară
acţiunii în anularea contractului, fie o acţiune în răspunderea contractului cu menţinerea contractului, fie o acţiune întemeiată
simultan pe regulile ambelor forme de răspundere.
250 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Odată cu adoptarea Codului civil în vigoare, art. 1350 alin. (3) a interzis expres şi neechivoc dreptul creditorului de a alege
după propria voinţă un regim juridic. Totodată, acest text legislativ înlătură posibilitatea formulării acţiunii mixte, motivată în
drept pe regulile răspunderii contractuale cumulate cu cele specifice răspunderii delictuale.
În legătură cu raportul dintre răspunderea delictuală şi cea contractuală, din analiza dispoziţiilor art. 1350 alin. (3) C.civ. se
conturează următoarele reguli:
- nu este posibilă combinarea în cadrul unei acţiuni mixte a regulilor aplicabile răspunderii delictuale cu cele aplicabile
răspunderii contractuale576, cu alte cuvinte, victima nu are voie să introducă o acţiune mixtă, invocând atât normele
răspunderii contractuale cât şi normele răspunderii delictuale, pentru a beneficia de un regim mai favorabil;
- nu este posibil să se apeleze la răspunderea civilă delictuală, când între părţi a existat un contract din a cărui
neexecutare au rezultat prejudicii;
- victima nu are dreptul, pentru aceeaşi faptă ilicită prejudiciabilă, să obţină două reparaţii, una pe temei contractual şi alta
pe temei delictual, reparaţia fiind unică şi integrală;
- este inadmisibil să se utilizeze acţiunea delictuală după ce victima a obţinut repararea prejudiciului pe temeiul
răspunderii contractuale.
Excepţii. De la principiul inadmisibilităţii dreptului la opţiune, între temeiul contractual şi cel delictual, sub regimul Codului
civil din 1864, exista o singură excepţie, şi anume, atunci când neexecutarea contractului era infracţiune577.
Aşadar, dacă neexecutarea unui contract este în acelaşi timp şi infracţiune (cazul înşelăciunii în convenţii sau abuzul de
încredere), creditorul poate opta între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală în faţa instanţei care a
fost învestită cu judecarea acţiunii penale, dacă şi în măsura în care o astfel de acţiune civilă este mai avantajoasă pentru
partea vătămată578.
După cum am arătat, Raportul Catala, cu privire la Proiectul de reformă a răspunderii în Franţa, recunoaşte regimul de
favoare pe care trebuie să îl aibă victima unui prejudiciu corporal, această situaţie regăsindu-se în art. 1341 alin. (3) din
proiectul respectiv, care statuează „Cu toate acestea, dacă neexecutarea provoacă un prejudiciu corporal, cocontractantul
poate obţine repararea prejudiciului optând în favoarea acelor reguli care-i sunt mai favorabile”.

Secţiunea a 2-a. Funcţiile răspunderii

1.Funcţia educativ-preventivă. Prezentare. Instituţia juridică a răspunderii civile delictuale, îndeplineşte o funcţie
educativ-preventivă prin influenţa pe care o are asupra conştiinţei oamenilor şi, implicit, asupra comportamentului acestora.
Astfel, prin obligarea la repararea prejudiciului a celui care, prin fapta sa ilicită, l-a cauzat, răspunderea civilă delictuală
îndeplineşte un rol educativ actual, dar şi unul în perspectivă, de prevenire a săvârşirii delictelor civile în viitor de către autorul
delictului deja săvârşit sau de către alte persoane, care sunt conştiente, astfel că vor răspunde de prejudiciul ce l-ar cauza.
2. Funcţia reparatorie. Prezentare. Prin încălcarea normei de comportament, care ne obligă să nu aducem prejudicii
altei persoane prin faptele noastre, ia naştere o obligaţie de dezdăunare, care concretizează răspunderea civilă delictuală.
Prin obligarea autorului prejudiciului la repararea acestuia, răspunderea civilă delictuală îndeplineşte funcţia reparatorie.
Privită astfel, răspunderea civilă delictuală poate fi considerată un mijloc de apărare a drepturilor subiective.
În literatura de specialitate579 s-a arătat că funcţia reparatorie a răspunderii civile delictuale nu trebuie absolutizată. Într-
adevăr, aşa cum s-a arătat la discuţia privind natura juridică a răspunderii civile delictuale, scopul aplicării acestei sancţiuni
este exclusiv reparator. Funcţia reparatorie are, însă, un caracter relativ deoarece ea se realizează numai între părţile
raportului juridic creat prin săvârşirea delictului civil, nu însă şi cu privire la societate în ansamblu, pentru care reparaţia
prejudiciului implică o reinvestire de muncă socială şi, pe cale de consecinţă, presupune o nouă cheltuială.

576 Pentru dezvoltări cu privire la problema în discuţie a se vedea: T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., 1968, p. 339-341. M. Eliescu, op. cit.,

1972, p. 69 şi urm.; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 40 şi urm.; C. Stătescu, C.
Bîrsan, Teoria obligaţiilor, Ed. All, 1994, Bucureşti, p. 151 şi urm.
577 M. Eliescu, op. cit., p. 62.
578 A se vedea şi secţiunea privind răspunderea civilă şi răspunderea penală tratat anterior, precum şi secţiunea privind formele

vinovăţiei.
579 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 115.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 251

Secţiunea a 3-a. Felurile răspunderii civile delictuale

Preliminarii. Deşi principiul fundamental al răspunderii juridice, potrivit căruia fiecare răspunde pentru propriile fapte, este
valabil şi îşi găseşte aplicabilitatea – aşa cum am văzut – şi în materie de răspundere civilă delictuală, datorită unor imperative
ale vieţii sociale rezultate din necesitatea ocrotirii unor persoane împotriva eventualelor prejudicii pe care acestea, fără nicio
culpă din partea lor, ar putea să le sufere, s-a ajuns la extinderea sferei de aplicare a răspunderii civile delictuale şi pentru alte
situaţii decât cele create prin fapta proprie.
Raţiunea instituirii răspunderii pentru fapta altei persoane are la bază ideea de ocrotire a intereselor victimei, răspunderea
pentru fapta altei persoane alăturându-se răspunderii pentru fapta proprie şi oferind victimei posibilitatea de a alege calea
optimă pentru repararea integrală a prejudiciului580. O astfel de răspundere are ca suport ideea de garanţie obiectivă precum
şi ideea de echitate în accepţiunea sa de justiţie socială.
Feluri. Astfel, în funcţie de situaţiile a căror rezolvare cer aplicarea răspunderii civile delictuale, aceasta este de mai multe
feluri, şi anume:
1) Răspunderea pentru fapta proprie (art. 1357-1371 C.civ.);
2) Răspunderea pentru fapta altuia (art. 1372-1374 C.civ.) care, la rândul ei se împarte în:
a) răspunderea ocrotitorului legal al minorului şi răspunderea reprezentantului interzisului judecătoresc [art. 1372 alin. (1) -
(2) C.civ.];
b) răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor, ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are
legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate (art. 1373 C.civ.).
3) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau lucruri, care şi ea este de trei feluri:
a) răspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de lucrurile aflate în paza sa juridică (art. 1376 C.civ.);
b) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale aflate în paza juridică a unei persoane (art. 1375 C.civ.);
c) răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciile cauzate ca urmare a ruinei edificiului ori a deprinderii unor
părţi din edificiu, dacă acestea sunt rezultatul lipsei de întreţinere ori a unui viciu de construcţie (art. 1378 C.civ.).
În cuprinsul actualului Cod civil, este reglementată şi răspunderea persoanelor juridice, de drept public sau de drept privat,
pentru faptele cauzatoare de prejudicii ale organelor de conducere în funcţiile încredinţate şi răspunderea unităţilor
administrativ-teritoriale ale statului (art. 219-224).
În plus, diferite legi speciale reglementează răspunderea civilă delictuală în anumite cazuri care se particularizează
datorită calităţii profesionale a autorului delictului civil sau specificului faptei ilicite581.
Îndeplinirea condiţiilor. Pentru a determina care dintre aceste feluri ale răspunderii civile delictuale se aplică unei
anumite situaţii de fapt create prin săvârşirea unui delict civil, este necesar să se verifice întrunirea în situaţia de fapt
respectivă a tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru existenţa răspunderii civile delictuale.
Aşa cum se va vedea în continuare, condiţiile răspunderii pentru fapta proprie (art. 1357-1371 C.civ.), constituie, în acelaşi
timp, şi condiţii generale ale răspunderii civile delictuale.
Pentru existenţa celorlalte feluri ale răspunderii civile delictuale este necesară întrunirea atât a condiţiilor generale (în
totalitate sau, în unele cazuri, numai în parte), cât şi a unor condiţii specifice.
Punct de vedere. Unele lucrări de specialitate582, din scopuri exclusiv didactice, abordează felurile răspunderii civile
delictuale în funcţie de criteriul fundamentului său, după care aceasta se împarte în răspundere civilă delictuală obiectivă fără
culpă şi răspundere civilă delictuală subiectivă întemeiată pe culpă.

580 Cumulul celor două răspunderi nu semnifică o dublă despăgubire, ci asigurarea unei despăgubiri integrale în limitele prejudiciului
cauzat.
581 Este cazul răspunderii personalului medical şi al furnizorilor de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice, reglementat de

Titlul XV al Legii nr. 95/2006; răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, reglementată de art. 96 din Legea nr.
303/2004 şi art. 538-542 C.proc.pen.; răspunderea autorităţilor publice pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative ilegale,
reglementată de Legea nr. 554/2004; răspunderea pentru daunele ecologice, reglementată de Legea nr. 265/2006; răspunderea
producătorilor pentru prejudiciile cauzate defectele produselor, reglementată de Legea nr. 240/2004; răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de aeronave, reglementată de Legea nr. 130/2000; răspunderea pentru daune nucleare, reglementată de Legea nr. 703/2001.
582 L. Pop, op. cit., 1994, p. 109; Răspunderea delictuală, obiectivă în care sunt cuprinse: răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile

cauzate de prepuşii lor; răspunderea pentru prejudicii cauzate de lucruri; răspunderea pentru prejudicii cauzate de animale – art. 1000
C.civ. din 1864; răspunderea pentru prejudicii cauzate din vina edificiului; răspunderea cauzată prin act administrativ ilegal; iar în cazul
răspunderii civile subiective: răspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999 C.civ. din 1864); răspunderea părinţilor pentru prejudiciile
252 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

În ceea ce ne priveşte, vom trata răspunderea delictuală după modul cum aceasta este organizată în textele actualului
Cod civil.

Secţiunea a 4-a. Răspunderea pentru fapta proprie

§1. Reglementarea, noţiunea şi condiţiile răspunderii pentru faptă proprie§1. Reglementarea,

noţiunea şi condiţiile răspunderii pentru faptă proprie

Reglementare. Codul civil instituie răspunderea pentru fapta proprie prin art. 1349
alin. (1) şi (2) şi art. 1357-1371, care constituie totodată şi temeiul pentru stabilirea condiţiilor generale ale răspunderii civile
delictuale. Totodată, sunt incidente şi dispoziţiile art. 1381-1395 C.civ., care reglementează condiţiile reparării prejudiciului pentru
răspunderea civilă delictuală în general.
Art. 1357 C.civ. cuprinde reglementarea unei norme de conduită neminem laedere pe care o regăsim şi în Codul civil din
1864: „Orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”
(art. 998) şi „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi acela ce a cauzat prin neglijenţa
sau imprudenţa sa” (art. 999).
Potrivit art. 1357 C.civ., „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl
repare” [alin. (1)]; tot astfel, „autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă” [alin. (2)].
Întreaga reglementare a răspunderii civile delictuale are la bază, în noua prezentare consacrată prin actualul Cod civil,
ideea de vinovăţie, ca formă a vinovăţiei juridice. Cazurile în care răspunderea poate fi angajată în lipsa vinovăţiei, astfel cum
ele se înfăţişează în cadrul noii reglementări, vor fi dezvoltate mai târziu.
Aplicarea acestui text de lege trebuie făcută însă prin raportare la dispoziţiile art. 1349 C.civ. care definesc răspunderea
delictuală, potrivit cărora „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le
impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”. În
acest mod indirect, legiuitorul defineşte noţiunea de culpă, de greşeală prin prisma actului blamabil social şi ilicit, cu urmări
vătămătoare pentru altul întrucât se încalcă reguli şi obligaţii preexistente.
Noţiune. Răspunderea pentru fapta proprie, fiind consecinţa unui principiu fundamental al răspunderii juridice, este cea
mai importantă dintre formele răspunderii civile delictuale.
Importanţa răspunderii pentru fapta proprie se datorează nu atât frecvenţei situaţiilor la care aceasta se aplică în practică,
cât faptului că textele din Codul civil, respectiv art. 1357-1371, care o reglementează, constituie în acelaşi timp (şi)
fundamentul întregii instituţii a răspunderii civile delictuale şi, implicit, a celorlalte forme ale acesteia.
Condiţiile generale ale răspunderii. Enumerare. Din analiza textelor de lege, mai sus citate, rezultă că, pentru
angajarea răspunderii civile delictuale este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) existenţa unui prejudiciu;
b) existenţa unei fapte ilicite;
c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
d) existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul; forma sub care se prezintă această vinovăţie nu are relevanţă în
materia dreptului civil, ea putând consta în intenţie sau cea mai uşoară culpă, consecinţa fiind aceeaşi în orice situaţie, şi
anume, obligaţia celui vinovat de a repara integral prejudiciul produs.
Unii autori583 susţin şi necesitatea existenţei capacităţii delictuale ca o condiţie distinctă a răspunderii civile delictuale.
Potrivit însă opiniei majoritare, pe care ne-o însuşim, capacitatea delictuală constituie numai un element al condiţiei
vinovăţiei autorului faptei ilicite deoarece, aşa cum s-a arătat, „nu poate exista vinovăţie dacă nu există discernământul faptei
săvârşite”.

§2. Condiţii (dezvoltare)

2.1. Prejudiciul

cauzate de copii lor minori [art. 1000 alin. (2) şi (5) C.civ. din 1864]; răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile cauzate
de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor [art. 1000 alin. (4) - (5) C.civ. din 1864].
583 I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., 1970, p. 71, I. Albu, V. Ursa, op. cit., 1979, p. 29.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 253

A. Noţiune
Definiţie. Prejudiciul este condiţia sine qua non a răspunderii civile delictuale584 sau, altfel spus, o constantă585 a acestei
răspunderi.
Oricât de condamnabilă ar fi o faptă ilicită şi oricât de gravă ar fi culpa autorului, răspunderea civilă delictuală nu poate
interveni, dacă prin fapta ilicită şi culpabilă nu s-a cauzat un prejudiciu cuiva. Mai mult decât atât, răspunderea civilă delictuală
se reduce la repararea pagubelor cauzate.
Rezultă de aici că, prejudiciul este „nu numai condiţia răspunderii, dar şi măsura ei, în sensul că autorul răspunde numai
în limitele prejudiciului cauzat”586.
Existând acord deplin, doctrinar şi jurisprudenţial, că prejudiciul este de esenţa răspunderii civile delictuale, majoritatea
autorilor încep tratarea instituţiei în discuţie cu analiza acestui element587.
În general, prejudiciul este definit ca fiind rezultatul sau consecinţa negativă suferită de o anumită persoană ca urmare a
faptei ilicite, săvârşită de o altă persoană ori ca urmare a „faptei” unui lucru sau animal pentru care persoana este ţinută să
răspundă588.
Considerăm că este mai reuşită definiţia conform căreia, prejudiciul reprezintă „rezultatele dăunătoare, de natură
patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale unei persoane”589.
Rezultă, aşadar, că răspunderea civilă intervine doar în cazul în care există un prejudiciu, care trebuie să fie reparat. Nu
toate prejudiciile, ce se pot cauza în societate la un moment dat, dau însă dreptul la reparaţie.
Spre exemplu, în cazul unui act de concurenţă loială, dacă este prejudiciabil – întrucât se consideră că acesta nu a fost
produs prin încălcarea unei libertăţi fundamentale, ci în limitele exercitării normale ale unui drept – nu ne aflăm în prezenţa
unui prejudiciu care să îndeplinească condiţiile necesare angajării răspunderii civile delictuale.
Se pune astfel, în mod firesc, problema sferei de cuprindere a noţiunii de prejudiciu în cadrul instituţiei răspunderii civile
delictuale.
Literatura de specialitate şi practica instanţelor de judecată admit, în unanimitate, că va fi angajată răspunderea civilă
delictuală ori de câte ori prejudiciul constituie rezultatul încălcării unui drept subiectiv, cum ar fi: încălcarea unui drept real, a
unui drept de creanţă, a dreptului de întreţinere etc.
Simplul interes şi răspunderea civilă delictuală. S-a pus însă problema dacă poate fi angajată răspunderea civilă
delictuală şi atunci când prejudiciul este rezultatul încălcării unor simple interese ale persoanei vătămate, interese care exced
unui drept subiectiv590.
Până în prezent literatura juridică şi jurisprudenţa au admis repararea pagubei create prin vătămarea unui interes, cu
condiţia ca acesta să fi avut un caracter de stabilitate şi de continuitate, precum şi de legitimitate în sensul licit şi moral.
Astfel, au fost date despăgubiri pentru pierderea întreţinerii, pe care victima o presta în fapt copilului soţului său, care
provenea din altă căsătorie, copil care nu avea dreptul subiectiv de a primi întreţinere de la victimă591.
Tot astfel, s-au acordat despăgubiri copilului aflat în întreţinerea unei rude, fără să fi existat între aceştia obligaţia legală
de întreţinere, dacă ruda respectivă a fost victima unui accident592.
De asemenea, au fost acordate despăgubiri concubinei şi copilului său, dacă în fapt aceştia primiseră întreţinere de la
victimă, cu motivarea că „împrejurarea că minorii nu se află în raporturi de filiaţie legitimă cu victima, nu poate duce la o

584 I. Albu, V. Ursa, op. cit., 1979, p. 29.

585 M.F. Popa, în I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., 1970, p. 81.
586 Ibidem.
587 M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 89-90; J. Carbonnier, Droit civile, IV - Les obligations, Press Universitaires de France, Paris, 1972,

p.306; G. Marty, P. Raynaud, op. cit., 1962, p. 32-38; H. Mazeaud, L. Mazeaud, J. Mazeaud, M. de Jugart, Traité théorique et pratique de la
responsabilté civile delictuelle et contractuelle, Sirey, Paris,1931,p. 364; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 100.
588 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 100.
589 V. Ursa, I. Albu, op. cit., 1979, p. 29.
590 A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 161-162; M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 100-102;

L. Pop, op. cit., p. 106; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., 1970, p. 85.
591 Trib. Suprem, Secţia penală, decizia penală nr. 39/1963, în J.N. nr. 4/1964, p. 178.
592 T.M.B., Secția a 2-a penală, decizia nr. 593/1974, în R.R.D. nr. 10/1974, notă de O. Rădulescu,
C. Bîrsan.
254 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

soluţie contrară, cât timp ei au fost prejudiciaţi de sumele ce le asigură victima, în a cărei întreţinere se aflau în
permanenţă”593.
Sintetizând opiniile exprimate în literatura de specialitate şi în practica instanţelor de judecată cu privire la problema în
discuţie, se poate concluziona că în sfera de cuprindere a noţiunii de prejudiciu trebuie inclusă şi încălcarea unui simplu
interes, cu condiţia ca acesta să rezulte dintr-o situaţie de fapt cu caracter de stabilitate şi să fie licit şi moral.
S-a afirmat astfel, că un concubin nu poate obţine despăgubiri dacă concubinajul a apărut ca o legătură deosebit de
imorală, cum ar fi: adulterul sau incestul, ori atunci când este notoriu că reclamantul duce o viaţă depravată594.
În practica instanţelor franceze595, s-a admis că singurul concubinaj care face ilegitim interesul de a obţine reparaţia
prejudiciului este acela în care concubinul comite adulter, nu numai în sens civil, dar şi în sensul penal al cuvântului.
Cu alte cuvinte, concubinul prejudiciat poate să obţină reparaţia pagubei suferite şi atunci când concubinajul este urmarea
unui adulter, dar soţul legitim nu a depus plângere în acest sens.
În noua reglementare, potrivit art. 1359 C.civ., legiuitorul a consacrat ca principiu, ceea ce a statuat jurisprudenţa până în
prezent, stabilind că „autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse
unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept
subiectiv”. Aşadar, obiectul vătămării poate fi un drept, dar şi un interes licit şi moral.
Dacă victima se prevalează de prejudicierea unui interes legitim, serios şi având aparenţa unui drept subiectiv, autorul
faptei ilicite este obligat la repararea pagubei constând în lezarea acestui interes legitim.
Noţiunea de interes legitim, devenită ambiguă, prin pierderea funcţiei originare de descurajare a acţiunilor emanând de la
anumite victime, permite uneori instanţelor de judecată respingerea unor pretenţii care au la bază interese vădit ilicite şi
imorale.
O definiţie a noţiunii de interes legitim există în legea contenciosului administrativ, Legea nr. 554/2004, care în art. 2 alin.
(1) lit. p) defineşte interesul legitim privat – posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept
subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat, iar la lit. r) se defineşte interesul legitim public – interesul care vizează ordinea de drept
şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea
nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice.
De asemenea, Constituţia României, în art. 52 alin. (1), prevede că „persoana vătămată
într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în
termenul legal al unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea
actului şi repararea pagubei”.
De fapt, problema drepturilor subiective şi a intereselor legitime a făcut obiectul unor discuții lungi și controversate, în
practica instanţelor judecătoreşti, „neputându-se stabili unde începe dreptul şi unde începe sfera intereselor, cum se combină
aceste sfere, dacă se combină sau nu”596.
Totuşi, în general jurisprudenţa a dat o accepţiune foarte largă conceptului de „drept”, înţelegându-l ca orice posibilitate
recunoscută de lege, orice drept eventual şi chiar declarând că „vătămarea unor interese directe şi personale sunt suficiente
ca reclamantul să aibă calitatea de a sta în instanţă”. Instanţele de judecată au avut ocazia în numeroase decizii să se ocupe
de această încălcare a drepturilor, necesară reclamantului, pentru a avea calitatea să intenteze o acţiune în contencios
administrativ. Astfel, Tribunalul Bucureşti a hotărât într-o speţă că, potrivit art. 33 din Legea nr. 69/1991, republicată
[actualmente art. 56 alin. (1) din Legea nr. 393/2004], consilierii răspund solidar pentru activitatea consiliului din care fac parte
şi pentru hotărârile acestuia. Reclamantul, în calitate de consilier, justifică un interes juridic (legitim) pentru promovarea
acţiunii prin care solicită anularea unei hotărâri a organului din care face parte597.
O decizie interesantă a pronunţat instanţa în cazul cererii înregistrate la 1 august 2006, prin care reclamantul N.I. a
chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice solicitând obligarea acestuia să confirme, dacă poate sau dacă
vrea, să finanţeze actul normativ reparatoriu faţă de cei ce au fost prezenţi în perioada dictaturii, pe care Ministerul Justiţiei l-
ar emite dacă ar avea siguranţa finanţării de către pârât. În motivarea acţiunii reclamantul a declarat că, prin adresa nr.
94823/2005, Ministerul Justiţiei a afirmat că ar fi de acord cu emiterea unui astfel de act normativ însă i-ar fi teamă că

593 Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 316/1988, în R.R.D. nr. 10/1988, p. 74; Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 34/1981, în

R.R.D. nr. 11/1981, p. 52, Trib. Suprem, Secţia militară, decizia nr. 39/1988, în R.R.D. nr. 8/1989.
594 M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 100-102.
595 A. Weill, Fr. Terré, Droit civil. Les obligations. 3e edition, Dalloz, Paris, 1980, p. 682.
596 J. Vermeulen, op. cit., p. 112.
597 Sentinţa nr. 141/1994, Secţia de contencios-administrativ, în C.P.J. 1992/1998, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 307.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 255

Ministerul Finanţelor Publice nu ar putea să finanţeze aplicarea în practică. Curtea a rămas în pronunţare asupra excepţiei
inadmisibilităţii acţiunii reţinând următoarele: potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană
vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ, sau prin nesoluţionarea în termenul legal al
unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea
dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Se asimilează actelor administrative
unilaterale şi refuzul nejustificat de a se rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul
de a nu răspunde solicitantului în termenul legal. Reclamantul nu solicită anularea unui act administrativ nelegal şi nu se
plânge de tăcerea autorităţii. Reclamantul solicită obligarea pârâtului să răspundă dacă poate sau dacă vrea să finanţeze
aplicarea unui act normativ încă neelaborat. Reclamantul nu invocă un drept vătămat printr-un act administrativ. Reclamantul
nu poate invoca niciun interes legitim privat, deoarece dreptul subiectiv viitor nu este previzibil şi prefigurat prin niciun act
normativ existent, alte înscrisuri sau acte administrative”. Faţă de acestea, nefiind îndeplinite prevederile art. 1 din Legea nr.
554/2004, Curtea a constatat inadmisibilitatea acţiunii formulate, a admis excepţia invocată şi a respins cererea
reclamantului598.
Semnalăm, de asemenea, faptul că instanţa noastră supremă, în virtutea prerogativelor sale constituţionale şi legale, a
dispus Consiliului Local al Municipiului Bucureşti să emită la cererea reclamantei Parohia C.H., un act legal din care să rezulte
că un parc public cu valoare istorică şi de patrimoniu nu este afectat de construirea unui obiectiv incompatibil vecinătăţii unui
lăcaş de cult şi să-şi retragă hotărârea iniţială prin care permite construirea în parcul respectiv a unui hotel. Acţiunea în justiţie
întemeiată pe un drept subiectiv vătămat sau pe o normă juridică transgresată, trebuie să prezinte, aşadar, şi un interes
procesual pentru reclamant, deoarece fără interes nu există acţiune în justiţie599.
Şcoala franceză a arătat că noţiunea de interes (legitim) rămâne la aprecierea subiectivă a judecătorului, cu variaţii de la
un autor la altul aceasta recunoscând că interesul trebuie să fie direct şi personal, născut şi actual, juridic şi legitim.
În legislaţia noastră, justificarea unui interes constituie o condiţie esenţială pentru exercitarea acţiunii civile în sensul
recunoaşterii calităţii procesuale anumitor persoane. În acest sens, dispoziţiile art. 33 C.proc.civ. definesc trăsăturile
constitutive ale interesului600: să fie determinat, legitim, personal şi născut.
Pe de altă parte, observăm că anumite legi speciale operează cu diverse categorii de interes. Se utilizează frecvent
noţiuni precum interesul de grup, interesul colectiv, interesul social, interesul public, interesul superior al copilului, interesul
consumatorului şi chiar interesul legii. Delimitarea între aceste tipuri de interes nu este întotdeauna simplă, în practică fiind
frecvente confuziile şi erorile de interpretare cu privire la acordarea calităţii procesuale active şi pasive.
Raportat însă strict la interesul concretizat juridic sub forma aparenţei de drept subiectiv şi obiect al vătămării de natură
să atragă răspunderea civilă, sunt de reţinut următoarele criterii:
- interesul trebuie să fie personal, adică propriu persoanei vătămate prin fapta ilicită cauzatoare de prejudicii. Desigur, nu
trebuie confundat acest interes de drept civil, „substanţial”, cu interesul de drept procesual civil, acesta din urmă fiind văzut ca
o condiţie de admisibilitate a acţiunii judiciare. De exemplu, în procesul care are obiect înlăturarea clauzelor abuzive din
contractele încheiate cu banca sau cu alţi profesionişti, este recunoscută calitatea procesuală activă atât consumatorului
afectat cât şi asociaţiilor non-guvernamentale pentru protecţia consumatorilor şi autorităţii guvernamentale pentru protecţia
consumatorilor;
- interesul personal poate avea ca temei juridic o cauză publică, devenind astfel un interes public sau general. Este, de
exemplu, situaţia cetăţeanului care solicită la tribunal anularea unei Hotărâri de Consiliu Local nelegală prin care au fost
vătămate patrimoniile tuturor cetăţenilor membri ai comunităţii respective (dar atenţie, şi în acest caz, hotărârea
judecătorească va produce efecte inter partes, nu erga omnes). De asemenea, interesul public poate fi invocat judiciar de
către Ministerul Public sau Ministerul de Interne;
- interesul trebuie să fie serios, adică suficient de important pentru a justifica acţiunea în răspundere civilă.
Ca regulă generală, interesul trebuie să fie legitim. Ce înseamnă un interes legitim? Este interesul văzut ca un folos
practic, material şi moral, şi care rezultă dintr-un anumit context faptic, caracterizat prin continuitate şi stabilitate. În absenţa
unui definiţii stricto sensu legale, magistraţii I.C.C.J. au reţinut existenţa unui interes legitim (şi, ca urmare, au recunoscut

598 C.A. Bucureşti, Secţia a VII-a de contencios-administrativ şi fiscal, decizia nr. 2477/2006, Culegere de practică judiciară în materie

de contencios administrativ şi fiscal, Ed. Wolters Kluwer România, Bucureşti, 2006.

599 C.S.J., Secţia de contencios-administrativ, decizia nr. 112/1997, în Dreptul nr. 5/1998, p. 118-120.
600 Art. 33 C.proc.civ.: „Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu

este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina
procurarea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara”.
256 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

dreptul la despăgubiri al părţii vătămate prin moartea victimei unui accident de circulaţie) pe temeiul relaţiei speciale, afective
şi materiale, existente între victimă în timpul vieţii şi respectiva persoană aflată în întreţinerea acesteia.
Din cele menţionate mai sus, rezultă că, în ipoteza probării existenţei unui interes legitim şi serios, făptuitorul poate fi
obligat la acoperirea integrală a prejudiciului material şi moral cauzat prin fapta ilicită. În cazul în care interesul invocat nu
corespunde acestor condiţii legale, autorul faptei este exonerat de răspundere civilă.
Astfel, în practica instanţelor de judecată s-a apreciat că „nu se vor acorda despăgubiri pentru incapacitatea de muncă
dacă a fost întreruptă o situaţie de „muncă la negru”601.
B. Necesitatea existenţei prejudiciului
Importanţă. Condiţie necesară. Fapta ilicită şi culpabilă a unei persoane este lipsită de orice importanţă şi efect în ceea
ce priveşte răspunderea civilă delictuală, dacă prin ea nu s-a cauzat un prejudiciu unei alte persoane. În acest sens art. 1381
alin. (1) C.civ. stipulează concis: „Orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie”.
Se admite aşadar, fără rezerve, că prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile delictuale fiind o condiţie
necesară şi esenţială a acesteia.
Existenţa unui prejudiciu – condiţie necesară – nu este şi o condiţie suficientă pentru angajarea răspunderii civile
delictuale.
Pentru aceasta persoana vătămată trebuie să facă dovada raportului de cauzalitate prin care se ajunge la fapta ilicită
dăunătoare şi de la fapta ilicită la autorul ei. Cu excepţia cazurilor de răspundere obiectivă, nu poate fi trasă la răspundere
civilă o persoană care nu a produs prejudiciul, individualizarea concretă a raportului de cauzalitate şi delimitarea cauzelor
necesare de cele întâmplătoare fiind în sarcina judecătorului. Dar, după cum am arătat, nu toate prejudiciile dau dreptul la
despăgubiri.
Consecinţa imposibilităţii asigurării reparării tuturor prejudiciilor, a determinat doctrina şi jurisprudenţa să fixeze condiţiile
ce trebuie îndeplinite pentru ca un prejudiciu să fie reparat.
Principiul fundamental al răspunderii delictuale este acela că fiecare este răspunzător pentru propriile fapte şi că trebuie
să repare prejudiciul cauzat altuia prin săvârşirea acelor fapte ilicite.
Pentru ca daunele rezultate să fie susceptibile de reparaţie, este necesar ca prejudiciul să fie cert şi să nu fi fost încă
reparat. Cât priveşte caracterul cert, acesta trebuie să fie sigur, atât în privinţa existenţei unor vătămări prezente sau viitoare,
cât şi în ceea ce priveşte întinderea prejudiciului.
Dovada existenţei prejudiciului este condiţia fundamentală pentru exercitarea acţiunii în responsabilitate. Dovada
prejudiciului dă drept la despăgubire dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege, neavând relevanţă gravitatea
prejudiciului. Altfel spus, nu există nicio cerinţă legală care să privească importanţa sau gravitatea intrinsecă a prejudiciului.
Desigur, există şi excepţii când judecătorul poate să observe caracterul insignifiant, neînsemnat, al prejudiciului invocat,
refuzând reparaţia, apreciind că nu este vorba de un prejudiciu veritabil.
În societatea contemporană, este evidentă necesitatea de a se pune bazele unui „drept al catastrofelor” făcându-se apel,
în mod direct şi tot mai larg, la solidaritatea naţională şi chiar internaţională, dar fără a se deroga de la principiul conform
căruia indemnizaţia pentru un prejudiciu se acordă prin cadrul oferit de responsabilitatea civilă a dreptului comun. Apare aici şi
restricţia rezultată din cerinţa ca prejudiciul să fie direct.
Aşadar, în evoluţia progresivă a conceptului de „reparaţie”, atenţia a fost captată în mod deosebit de „interesul
recunoscut” şi condiţia de „a fi cert”.
C. Felurile prejudiciului
Criterii de clasificare. Prejudiciile se clasifică în funcţie de mai multe criterii: natura intrinsecă a prejudiciilor
datorată producerii prejudiciilor; posibilitatea prevederii prejudiciilor în momentul producerii; gradul de generalitate; caracterul
patrimonial sau nepatrimonial.
În raport de natura intrinsecă a prejudiciilor. După natura intrinsecă a prejudiciilor, acestea se împart în:
prejudicii patrimoniale şi prejudicii nepatrimoniale.
Prejudiciile patrimoniale – sunt acelea care au conţinut economic, putând fi evaluate în bani, ca de exemplu: distrugerea
unui bun, uciderea unui animal, pierderea unui drept patrimonial, cum ar fi: dreptul de întreţinere etc.

601 I. Turcu, Noul Cod civil, op. cit. p. 464

 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 257

Prejudiciile nepatrimoniale – sunt condiţiile dăunătoare ale faptei ilicite care nu pot fi evaluate pecuniar şi rezultă în
principal din atingerile aduse personalităţilor umane, cum ar fi: lezarea onoarei, reputaţiei, demnităţii, sau prestigiului unei
persoane; atingerile provocate înfăţişării sau armoniei fizice a unei persoane etc.
În raport de durata producerii lor. După durata producerii lor, se împart în: prejudicii instantanee şi prejudicii
succesive.
Sunt instantanee acele prejudicii care se caracterizează printr-o desfăşurare în timp, foarte scurtă, epuizându-se astfel
rapid toate consecinţele dăunătoare ale faptei ilicite, cum ar fi: distrugerea unui obiect de artă.
Prejudiciile succesive, se caracterizează printr-o desfăşurare îndelungată în timp, cum este cazul incapacităţii de muncă a
unei persoane care a suferit un accident.
În raport de posibilitatea prevederii în momentul producerii. După cum puteau sau nu să fie prevăzute în
momentul producerii lor, prejudiciile se împart în: previzibile şi imprevizibile.
În raport de gradul de generalitate. După gradul de generalitate a intereselor şi drepturilor lezate, prejudiciile se
împart în: prejudicii cauzate proprietăţii publice şi prejudicii cauzate proprietăţii private.
Alte criterii. În literatura de specialitate există o diversitate de criterii în funcţie de care se poate face clasificarea
prejudiciilor602, pentru tema în discuţie reţinând doar clasificarea prejudiciilor în: prejudicii patrimoniale şi prejudicii
nepatrimoniale (daune morale).
Prejudicii patrimoniale. Prejudiciul patrimonial sau material, cum se mai numeşte în jurisprudenţă, nu comportă
discuţii deosebite, acesta reprezentând întotdeauna acel prejudiciu care poate fi evaluat în bani (prejudiciul rezultat din
deteriorarea sau distrugerea unui bun; prejudiciul suferit de o persoană care în urma unui accident şi-a pierdut total sau parţial
capacitatea de muncă şi, în consecinţă, venitul pe care îl avea anterior accidentului s-a redus etc.).
Acest prejudiciu poate rezulta din atingerea adusă patrimoniului, drepturilor şi intereselor economice, dar poate fi şi
consecinţa atingerii aduse unei persoane, având valoare economică şi fiind evaluabil în bani.
Precizăm că în dreptul român nu se face o distincţie clară, prin text de lege, între noţiunea de pagubă şi cea de prejudiciu,
ambele fiind utilizate în limbaj juridic cu acelaşi înţeles, fiind considerate sinonime. Totuşi, există situaţii, cum ar fi de exemplu
în materia achiziţiilor publice, în care cei doi termeni au sensuri şi efecte juridice individualizate.
Vătămările aduse patrimoniului persoanei fac obiectul dreptului la reparaţie fără a fi necesare aprecieri suplimentare
privind natura bunului – mobil sau imobil, corporal sau incorporal, public sau privat – precum şi fără a distinge între atingerile
aduse lucrului cu ocazia exercitării posesiei, folosinţei ori înstrăinării sale.
Menţionăm că prejudiciul concretizat în pierderi pecuniare se poate naşte şi prin neplata unui creanţe sau ca efect al
contractării silite în condiţii mai împovărătoare ori în obligativitatea faptică de a suporta cheltuieli suplimentare.
Prejudiciul material nu presupune în mod necesar existenţa unui contact material, fizic. De exemplu, fapta ilicită săvârşită
de conducătorul unei autorităţi publice care constă în neaplicarea unor dispoziţii legale, declarate neconstituţionale, este în
măsură să provoace prejudicii patrimoniale, efective şi concrete, funcţionarilor publici din subordinea sa.
De asemenea, prejudiciul material se poate manifesta şi sub forma unui beneficiu nerealizat. Astfel, vătămarea corporală
a victimei poate fi dublată de instalarea unei incapacităţi totale sau parţiale de a presta activităţi lucrative cu consecinţa
pierderii veniturilor posibil a fi astfel realizate.
Sunt supuse restituirii – evident numai în măsura dovedirii lor – cheltuielile efectuate cu asistenţa medicală de urgenţă,
cheltuielile aferente tratamentului postspitalicesc ori cheltuielile suplimentare ale angajatorului efectuate pentru angajarea unui
terţ care să înlocuiască victima la locul de muncă.
Fac parte din categoria prejudiciilor materiale supuse reparaţiei cheltuielile de înmormântare pentru persoana care şi-a
pierdut viaţa printr-o faptă ilicită. Precizăm că potrivit art. 1390 C.civ., dreptul la despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin
moartea unei persoane este recunoscut numai celor îndreptăţiţi la întreţinere din partea decedatului (chiar dacă obligaţia de
întreţinere nu este reglementată legal, prin raportare in concreto la împrejurări şi la legitimitatea interesului invocat de către
persoana păgubită).
Prejudiciul nepatrimonial. Problema răspunderii delictuale pentru prejudiciile nepatrimoniale s-a conturat încă din
dreptul roman, în care victima delictului pentru scrierile şi vorbele injurioase, gesturile şi faptele defăimătoare sau contrare
bunelor moravuri, avea la dispoziţie o acţiune proprie (actio iniuriarum).
Dreptul civil modern, soluţionează în mod diferenţiat răspunderea delictuală pentru prejudicii nepatrimoniale, astfel:

602 Pentru dezvoltări privind clasificarea prejudiciilor, a se vedea I. Albu, V. Ursa, op. cit., 1979, p. 31-36.
258 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

a) în dreptul elveţian şi cel german – răspunderea delictuală pentru prejudiciile nepatrimoniale a fost admisă numai în
cazurile limitativ prevăzute de lege;
Astfel, potrivit art. 847 alin. (1) C.civ. german, poate fi indemnizat cel ce a fost lezat corporal în dreptul său la sănătate sau
libertate personală. În alineatul următor este reglementată acordarea de despăgubiri cu titlul de daune morale, în caz de
delicte contra bunelor moravuri.
S-a mai recunoscut şi posibilitatea acordării de despăgubiri celui lezat într-un drept al personalităţii, referitor, îndeosebi, la
protecţia vieţii private, în caz de interceptare a convorbirilor telefonice, publicare a unor scrisori private sau lezarea onoarei
prin publicarea în presă a unor declaraţii defăimătoare.
La evaluarea indemnizării (Schmerzensgeld) pentru suferinţe fizice se i-au în considerare descrierile făcute de medic,
cuantumul indemnizaţiei fiind stabilit de instanţă sub forma unei sume globale, iar suferinţa îndurată de cei apropiaţi victimei
este indemnizată numai în cazul decesului.
b) în sistemul common-law, legea nu reglementează această răspundere, însă ea este larg admisă pe cale
jurisprudenţială, fiind recunoscute diferite tipuri de prejudicii în vederea cărora se acordă despăgubiri cu titlu de daune
morale603:
- suferinţa fizică şi psihică (pain and suffering) incluzând şocul nervos şi toate consecinţele de ordin psihic (de exemplu,
angoasă);
- pierderea speranţei de viaţă (loss of expectation of life); în acest caz Camera Lorzilor a decis că dreptul la despăgubire
se transmite succesorilor, dar în această situaţie, despăgubirea trebuie să fie redusă;
- prejudiciul de agrement (loss of amenity) constând în pierderea elementelor agreabile ale vieţii, anume a celor care sunt
rezultatul simţurilor, a vieţii sexuale, a posibilităţii unor relaţii sociale normale etc.
Cuantificarea despăgubirilor este lăsată la aprecierea juriului, fără stabilirea unor limite. Aceste tipuri de despăgubiri îşi
găsesc o largă aplicabilitate pe cale jurisprudenţială.
c) în dreptul francez, din cauza lipsei unor texte de lege exprese, răspunderea pentru prejudiciile nepatrimoniale a fost
admisă şi generalizată pe cale de interpretare a dispoziţiilor legale privitoare la răspundere, formele pe care le îmbracă
prejudiciul moral cunoscând o diversificare deosebită, respectiv:
- atingeri aduse sentimentelor intime, de pudoare;
- vătămări ale onoarei, prin afirmaţii injurioase sau defăimătoare604;
- atingeri aduse drepturilor decurgând din raporturi familiale, de autoritate părintească etc.;
- atingerea adusă convingerilor religioase sau patriotice ale victimei;
- în domeniul proprietăţii literare şi artistice, prejudiciul moral rezultat din contrafacere, plagiat, parodiere etc.;
- suferinţele fizice (pretium dolores), infirmităţi, mai ales în cazul unor persoane tinere (pretium iuventutis), pierderea
armoniei fizice şi, în general, orice vătămare de ordin estetic (pretium pulcheritudinis);
- prejudiciul cauzat prin naşterea unui copil nedorit sau prin naşterea unui copil cu handicap;
- prejudiciul suferit prin pierderea şansei ca urmare a unei conduite culpabile a altuia;
- prejudiciul corporal estetic, de agrement, sexual rezultat din contaminarea cu HIV-SIDA.
Prejudiciile morale indemnizabile se pot clasifica în trei categorii importante:
- atingeri directe aduse drepturilor morale ale personalităţii (sau atingeri aduse persoanei);
- consecinţele extrapatrimoniale ale lezării integrităţii corporale;
- atingerile aduse prin îngrădirea sau vătămarea unor drepturi.
Printre atributele sociale ale personalităţii a căror violare poate justifica o condamnare civilă pentru un prejudiciu moral, se
regăseşte protecţia intimităţii vieţii private (fiind chiar pe primul loc).
În prezent, dreptul francez apare ca fiind cel mai cuprinzător în domeniul protecţiei drepturilor personalităţii. Astfel,
legislaţia franceză sancţionează atât atingerile aduse vieţii private şi imaginii personale, dar şi leziunile morale aduse numelui

603 A se vedea M. Boar, Repararea bănească a daunelor morale în dreptul unor state vest-europene, în Dreptul nr. 8/1996, p. 23.
604 C.S.J, Secţia civilă, decizia nr. 62/2001, în B.J. 1990-2003, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 301. Libertatea de exprimare nu poate
prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, prin folosirea unor cuvinte jignitoare,
vexatorii. Stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudicii aduse onoarei sau demnităţii unei persoane presupune o apreciere
subiectivă din partea judecătorului care, însă, trebuie să aibă în vedere anumite criterii obiective rezultând din cazul concret dedus judecăţii,
gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite şi să aprecieze intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora; C.S.J., Secția civilă, decizia nr.
5435/2001, în B.J. 1990-2003, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 302. Limitele criticii acceptabile care dă expresie libertăţii presei sunt mai
largi în privinţa politicienilor şi a demnitarilor decât în cazul cetăţenilor obişnuiţi. În aceste condiţii, un secretar de stat are dreptul la reputaţie,
dar şi obligaţia de a se supune exigenţelor cu privire la informarea opiniei publice.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 259

şi atributelor familiale, vătămările corporale cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice, atingerile sursă pentru prejudicii estetice
sau prejudicii de afecţiune.
În esenţă, atât literatura juridică străină, cât şi cea română consideră că prejudiciile nepatrimoniale, denumite şi daune
morale, constau în atingerea valorilor care privesc persoana umană şi personalitatea sa fizică,afectivă sau socială.
Rezultând din atingerea unor valori morale ale omului, prejudiciile nepatrimoniale sunt numite daune morale, vorbindu-se
în acest sens, de patrimoniul moral al persoanelor fizice605. Dauna morală constă într-o atingere adusă valorilor individuale
care definesc personalitatea, fără să aibă un conţinut economic, cum ar fi dreptul la viaţă, integritate corporală, sănătate,
sensibilitate fizică şi psihică, drepturile de autor etc.
Noţiunea de personalitate. În ceea ce ne priveşte, considerăm că înţelegerea problemelor ridicate de prejudiciul
nepatrimonial, presupune definirea noţiunii de „personalitate” şi abordarea dintr-o altă perspectivă a clasificării drepturilor
subiective.
Ca persoană, în teoria drepturilor subiective, omul este ipso iure titular de drepturi, fără a fi necesară o manifestare de
voinţă din partea sa, întrucât există o prezumţie legală iuris et de iure că acesta are şi interesul, şi voinţa de a fi titular al
acestor drepturi.
În această perspectivă, orice om trebuie să aibă un nume, o stare civilă, indiferent dacă şi-a exprimat sau nu voinţa în
această privinţă.
În ceea ce priveşte drepturile personalităţii, legea prezumă în mod absolut doar interesul, celălalt element al dreptului
subiectiv – voinţa – fiind lăsat la latitudinea cetăţeanului potenţial.
Aşadar, numai în măsura în care îşi exprimă voinţa de a-şi exercita unul din drepturile personalităţii sale, dreptul subiectiv
se întregeşte şi individul uman se transformă din titular potenţial în titular efectiv al dreptului respectiv, devenind, în acelaşi
timp, personalitate.
Rezultă aşadar că, în materia drepturilor personalităţii, dacă voinţa de a exercita un astfel de drept a fost exprimată,
atingerea adusă dreptului respectiv atrage răspunderea civilă fără să fie necesară proba prejudiciului suferit, deoarece se
prezumă, iuris et de iure, că prin atingerea adusă dreptului subiectiv s-a creat şi diminuarea patrimoniului reclamantului.
În literatura de specialitate, noţiunii de personalitate i s-a dat semnificaţia de persoană care îşi exprimă voinţa de a-şi
exercita unul din drepturile menite să-şi protejeze atât datul biopsihic, precum şi dobânditul – reprezentând coeficientul său de
realizare în societate606.
Drepturi subiective şi situaţii juridice. Clasificare. Realizându-se neajunsurile conceptului de drept subiectiv,
faţă de nevoile actuale ale societăţii omeneşti, în literatura de specialitate s-a precizat că „ar fi o eroare gravă să credem că
dăm o sancţiune superioară situaţiilor persoanele pe care vrem să le protejăm, extinzându-le sistemul drepturilor subiective,
deoarece acest sistem este animat de ideea unei justiţii restitutive, reparatorii ori indemnizate; este dominat de ideea de a
asigura fiecăruia dreptul său, nimic mai puţin, dar nimic mai mult”607.
Din aceste motive, s-a propus ca noile figuri, ce nu se pot încadra în paradigma dreptului subiectiv, să fie incluse într-un
nou concept şi anume acela al situaţiilor juridice, care ar urma să coexiste cu conceptul de drept subiectiv.
Acest artificiu nu este însă de natură să simplifice lucrurile, fiind de preferat menţinerea conceptului de drept subiectiv şi
pentru drepturile fără expresie materială.
Aşadar, în funcţie de situaţia celor două elemente constitutive (voinţa şi interesul), drepturile subiective se pot grupa în:
- drepturi subiective unde interesul şi voinţa titularului nu sunt prezumate a priori. Este cazul drepturilor subiective
pecuniare, unde interesul urmează să fie probat, iar voinţa să fie exprimată în formă juridică;
- drepturile subiective, unde voinţa şi interesul sunt prezumate de legiuitor în favoarea titularului. Acestea sunt atributele
persoanei;
- drepturile subiective în care interesul este prezumat, iar manifestarea voinţei este lăsată la latitudinea persoanei.
Acestea sunt drepturile personalităţii.

605 I. Albu, Răspunderea civilă contractuală pentru prejudicii nepatrimoniale, în Dreptul nr. 8/1992, p. 33.
606 Gh. Mihai, G. Popescu, Introducere în teoria drepturilor personalităţii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1990, p. 20.
607 P. Roubier, Droit subjectif et situations juridiques, Dalloz, Paris, 1963, p. 128.
260 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Situaţia daunelor morale sub regimul Codului civil din 1864. Referitor la modalităţile şi mijloacele de reparare a
prejudiciilor extrapatrimoniale, în doctrină s-au purtat ample discuţii608.
Putem identifica trei etape distincte, în funcţie de înţelesul care s-a dat noţiunii de prejudiciu moral, şi, implicit, a posibilităţii de
reparare a prejudiciilor extrapatrimoniale prin echivalent bănesc.
Astfel, în literatura juridică şi în practica judiciară anterioară anului 1945, s-a admis în mod constant, teza reparaţiei
băneşti a daunelor morale, pornindu-se – în principal – de la ideea că termenul „prejudiciu” folosit în vechea reglementare, art.
998-999 C.civ., avea un sens general, fără să distingă după cum prejudiciul este patrimonial sau nepatrimonial, devenind
astfel aplicabil principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Argumentului literar i s-a adăugat altul de echitate, pe considerentul că ar fi inechitabil ca autorul unei daune morale să nu
fie ţinut să o repare.
Fosta Curte de Casaţie a decis că „daunele morale au un caracter pur afectiv, stabilirea lor fiind lăsată la suverana
apreciere a instanţelor de fond, care nu sunt ţinute să evalueze după aceleaşi criterii după care apreciază daunele materiale,
ceea ce nici nu ar putea să facă, dat fiind caracterul lor arătat mai sus”609.
Termenii art. 998-999 C.civ. din 1864, fiind generali, rezulta că toţi acei care erau lezaţi printr-un fapt prejudiciabil puteau
exercita acţiunea în daune-interese. Astfel, tatăl şi soţul atinşi nu numai de pierderea materială a fiicei şi soţiei, dar şi de
prejudiciul moral sub aspectul afecţiunii, sunt în drept a exercita această acţiune610.
În mod constant, doctrina şi jurisprudenţa din perioada respectivă, atunci când s-a pus problema reparării daunelor
morale, foloseau sintagma „prejudiciu afectiv”, care constă în suferinţele psihice rezultate în urma lezării sentimentelor de
afecţiune şi dragoste, cum ar fi: cele produse ca urmare a morţii persoanei iubite sau suferinţelor provocate prin rănirea, mu-
tilarea, desfigurarea sau rănirea gravă a unei rude sau persoane apropiate611. Aceste interpretări au fost în cele din urmă
consacrate pe cale legislativă în Codul penal din 1936, care prevedea printr-o dispoziţie expresă că despăgubirile acordate
părţii vătămate trebuie să constituie o justă şi integrală reparaţie a daunelor materiale şi morale suferite de pe urma infracţiunii
[art. 92 alin. (2)612].
Dispoziţiile acestui text de lege nu au mai fost însă aplicate decât sporadic după 29 decembrie 1952 când, prin decizia nr.
7/1952, Plenul Tribunalului Suprem a conchis că „nu se pot acorda despăgubiri pentru prejudicii de ordin moral, deoarece
este de neconceput plata unei sume de bani pentru suferinţa provocată omului”613.
Ulterior adoptării acestei decizii, s-a considerat „că prejudiciul este nepatrimonial dacă nu poate fi reparat în bani”614, sau
că „spre deosebire de paguba materială care fie diminuează patrimoniul victimei, fie că o lipseşte de un beneficiu pecuniar –
pe care aceasta l-ar fi realizat în mod îndoielnic, dauna morală nu aduce nici o pierdere de ordin pecuniar. În alţi termeni (...)
dauna morală este un prejudiciu extrapatrimonial, adică orice daună neeconomică”615.
În mod corect, în literatura de specialitate616 s-a arătat că, problema dacă prejudiciul nepatrimonial este sau nu susceptibil
de a fi reparat pe cale bănească, nu ţine de conţinutul acestuia, ci de modalităţile de reparare. După cum se ştie, în sistemul
nostru de drept, prin art. 54-55 din Decretul nr. 31/1954, era stabilit sistemul de reparare a daunelor morale prin mijloace de
aceeaşi natură, acestea fiind:
a) dreptul victimei de a cere instanţei să dispună încetarea săvârşirii în continuare a faptelor ce aduc atingere drepturilor
nepatrimoniale;
b) obligarea autorului faptei săvârşită fără drept să aducă la îndeplinire orice măsuri socotite necesare de instanţă, pentru
a se ajunge la restabilirea dreptului încălcat;

608 Cu privire la problematica daunelor morale, privind modalităţile şi mijloacele de reparare, criteriile de apreciere a acestora,
acordarea daunelor morale în domenii speciale (audiovizual, contencios administrativ) a se vedea şi monografia G. Vintilă, C. Furtună,
Daunele morale. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002.
609 I.N. Lungulescu, I.M. Dragomirescu, Recursul în materie penală, Bucureşti, 1946, p. 202-203, decizia nr. 7074/1940.
610 A se vedea C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. III, Ed. Socec & Co. S.A.R., Bucureşti, 1925, p. 476.
611 M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921, p. 428-434; I. Rosetti-Bălănescu, Al.

Băicoianu, Drept civil român. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Socec, Bucureşti, 1943, p. 88-90.
612 Art. 92 alin. (2) C.pen., 1936: „Despăgubirile acordate părţii vătămate trebuie să constituie întotdeauna o justă şi integrală reparaţie

a daunelor materiale sau morale suferite în urma infracţiunii şi pot fi stabilite, după principiile dreptului civil, într-o sumă globală. Ele pot
consta şi într-o rentă anuală, pe timp determinat, când aceasta ar satisface mai echitabil interesele părţilor”.
613 Decizia de îndrumare nr. 7/1952, în C.D. 1952-1954, vol. I, p. 25-26.
614 Fr. Deak, op. cit., 1961, p. 52.
615 A. Ionaşcu, La reparation des dommages moraux en droit roumain, în Revue roumaine des sciences sociales, serie sciences

juridiques nr. 2/1966, p. 208.

616 I. Albu, V. Ursa, op. cit., 1979, p. 60.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 261

c) obligarea autorului faptei ilicite, dacă nu îndeplineşte în termenul stabilit de instanţă, măsurile destinate să restabilească
dreptul încălcat, la plata unei amenzi, în folosul statului, pe zi de întârziere, socotită de la expirarea termenului.
Problema în discuţie era dacă prejudiciile nepatrimoniale sunt sau nu reparabile şi pe cale patrimonială.
Or, după cum s-a văzut din cele arătate mai sus, atât în celelalte sisteme de drept, cât şi în doctrina şi jurisprudenţa
românească anterioare anului 1952, posibilitatea reparării prejudiciilor extrapatrimoniale, prin mijloace patrimoniale, era
unanim admisă. Chiar în perioada 1952-1989 au existat tendinţe favorabile reparării băneşti a daunelor morale, atât în
practica instanţelor de judecată, cât şi în doctrină.
Opiniile exprimate în sensul revenirii la repararea bănească a daunelor morale au fost rezervate, considerându-se că
numai prejudiciile rezultate din atingerea adusa integrităţii corporale sau sănătăţii erau susceptibile de reparare pe cale
pecuniară, dar şi în cazul acestora numai cele de ordin estetic şi de agrement se considera că pot fi reparate, nu şi alte
prejudicii, cum ar fi cele constând în dureri fizice sau psihice617.
S-a conchis astfel, că prejudiciul nepatrimonial sau moral constă în rezultatul dăunător, direct, de natură nepatrimonială, al
unei fapte ilicite şi culpabile, prin care se aduce stingere valorilor cu conţinut neeconomic, care definesc personalitatea umană
şi că, deşi acest rezultat nu poate fi evaluat în bani, el dă naştere dreptului şi obligaţiei la reparare, în conformitate cu regulile
răspunderii civile delictuale618.
Dreptul subiectiv nepatrimonial, fără conţinut economic, fiind strâns legat de persoana omului este absolut, nesusceptibil
de a fi cedat prin act juridic ori transmis prin moştenire sau exercitat prin reprezentare, insesizabil, imprescriptibil şi opozabil
erga omnes.
Reglementarea drepturilor nepatrimoniale în actualul Cod civil. Drepturile nepatrimoniale se împart în trei categorii:
drepturi care privesc existenţa şi integritatea persoanei (fizică şi psihică, dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la
integritate corporală, dreptul la onoare, dreptul la cinste şi reputaţie, dreptul la demnitatea umană); drepturi privitoare la
atributele de identificare a persoanei (dreptul la nume, dreptul la denumire, dreptul la domiciliu, dreptul la reşedinţă, dreptul la
sediu etc.); drepturi privitoare la creaţia intelectuală.
Dreptul la viaţă privată este reglementat pentru prima dată în dreptul român prin dispoziţiile art. 71 şi urm. C.civ. Astfel,
potrivit art. 71 alin. (2) C.civ., „nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în
domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75 C.civ.”
La alineatul următor, legiuitorul statuează normativ interzicerea utilizării, în orice mod, a corespondenţei, manuscriselor sau a
altor documente personale precum şi a informaţiilor din viaţa privată a unei persoane, dacă nu există acordul expres al
acesteia sau dacă nu sunt respectate limitele prevăzute de art. 75 C.civ.
Limitările în exercitarea dreptului la viaţa privată şi a dreptului la propria imagine prevăzute la art. 75 C.civ. (limitări după
obiect şi împrejurări) constituie repere esenţiale faţă de care este necesar să se raporteze instanţele de judecată în vederea
pronunţării unor soluţii drepte în litigiile ce au ca obiect încălcarea drepturilor personalităţii.
Practic, dispoziţiile art. 75 C.civ. trasează linia de frontieră ce desparte fapta ilicită şi nelegală de o faptă permisă,
nesupusă sancţiunii civile. Astfel, nu sunt pedepsite vătămările îngăduite prin lege sau de convenţiile internaţionale privitoare
la drepturile omului la care România este parte. De asemenea, nu constituie o încălcare a drepturilor la viaţă privată,
demnitate şi la propria imagine exercitarea drepturilor subiective şi a libertăţilor fundamentale cu bună-credinţă şi cu respec-
tarea convenţiilor internaţionale (de exemplu, emisiunile gen pamflet). În acest mod, legiuitorul a transpus în Codul civil
dispoziţiile art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este de subliniat că libertăţile civile consacrate de dreptul civil nu sunt drepturi subiective propriu-zise, ci facultăţi ori vocaţii
lipsite de un obiect determinat. Dar pentru că prin conţinutul lor specific libertăţile civile (sociale) nu pot fi separate de
drepturile personalităţii, ele au fost unite cu acestea în categoria drepturilor personalităţii.
În doctrină s-a apreciat că în familia libertăţilor civile, ce au suport conştiinţa, raţiunea şi autonomia de voinţă exteriorizată
în sensul de a face ce vrei (fără a vătăma pe altul) sau de a nu face, sunt incluse libertatea conştiinţei, libertatea de deplasare,
libertatea de a exercita orice profesie, libertatea de a întemeia o familie prin căsătorie, libertatea de a nu te căsători, libertatea
de a nu avea copii, libertatea de a avea mulţi copii, libertatea de a adopta un copil, libertatea de a dispune de propriul corp,
libertatea de a urma un anumit regim alimentar, libertatea de a-ţi alege prietenii etc. Este evident, aşadar, că libertăţile civile
sunt distribuite uniform către toţi membri societăţii, fără a impune – spre deosebire de dreptul subiectiv – o exclusivitate şi un

617 Trib. Suprem, decizia penală, decizia nr. 2132/1985, în R.R.D. nr. 9/1986, p. 70.; Trib. Suprem, decizia penală, decizia nr.

1132/1987, în R.R.D. nr. 1/1988, p. 72.

618 I. Albu, V. Ursa, op. cit., 1979, p. 61.
262 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

avantaj rezervat exclusiv titularului. Consacrate constituţional, actualmente aceste libertăţi fundamentale beneficiază de
protecţia dreptului pozitiv prin includerea lor în categoria drepturilor extrapatrimoniale ale personalităţii.
De exemplu, sunt considerate atingeri aduse vieţii private captarea şi/sau utilizarea imaginii ori vocii unei persoane fizice
aflate în spaţiul privat fără consimţământul acesteia, difuzarea imaginilor cu o persoană aflată la tratament într-o unitate
medicală, difuzarea datelor personale privind starea de sănătate a unui pacient fără acordul acestuia ori al familiei, utilizarea
cu
rea-credinţă a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană (art. 74 C.civ.).
Orice persoană are dreptul să interzică reproducerea sau publicarea imaginii sale, indiferent dacă acestea sunt jignitoare
ori convenabile. Această facultate a persoanei de a cenzura folosinţa imaginii sale se fundamentează pe autonomia de voinţă
proprie fiecărui individ. Imaginea constituie o reprezentare a trăsăturilor fizice, fiind considerată doctrinar (de inspiraţie
franceză) o dimensiune externă a fiinţei umane, care există în sine şi are dreptul la protecţie.
Comparativ cu celelalte drepturi ale personalităţii, dreptul la imagine este un drept particular pentru că imaginea este şi un
lucru susceptibil de apropriere, un bun care poate fi înstrăinat în schimbul unui preţ, astfel încât extrapatrimonialitatea este
una relativă din moment ce este recunoscut că acest drept are şi un aspect patrimonial.
Pe de altă parte, subliniem că legea noastră civilă protejează astăzi dreptul la imagine atât în forma interzicerii
reproducerii înfăţişării fizice, dar şi a reproducerii vocii persoanei şi folosirea acestora fără autorizare.
Astfel, publicarea fotografiei unei persoane publice în scop comercial va fi sancţionată ca o atingere adusă dreptului său la
imagine potrivit art. 73 C.civ. Pe de altă parte, fotografierea unei persoane obişnuite în curtea casei sale sau în interiorul
locuinţei şi publicarea acesteia în scop comercial constituie o atingere adusă vieţii private potrivit art. 74 C.civ. Subliniem că
nu importă în mecanismul sancţionatoriu prezenţa sau absenţa bunei-credinţe din partea autorului fotografiei, întrucât nicio
motivaţie nu poate substitui consimţământul persoanei fotografiate (desigur, cu respectarea dispoziţiilor art. 75 C.civ.).
În acest context, menţionăm că dreptul la imagine este un drept primordial din categoria drepturilor personalităţii, alături de
drepturile la viaţă, sănătate, onoare, reputaţie sau la respectarea vieţii private. Prin urmare, captarea şi utilizarea imaginii
şi/sau vocii unei persoane fizice fără consimţământul acesteia este temei pentru acordarea daunelor-interese prin aplicarea
dispoziţiilor art. 253-256 C.civ. prin care se reglementează apărarea drepturilor nepatrimoniale.
Menţionăm că prin dispoziţiile art. 257 C.civ. se recunoaşte persoanei juridice dreptul de a utiliza aceleaşi mijloace de
apărare a drepturilor nepatrimoniale puse la dispoziţia persoanei fizice în situaţii similare. Obiectul protecţiei prin lege în cazul
persoanelor juridice este însă restrâns la atributele de identificare: naţionalitate, denumire, sediu, număr de înregistrare în
registrul comerţului sau într-un alt registru public, codul unic de înregistrare.
În actuala reglementare, drepturile personale nepatrimoniale, denumite generic „drepturi ale personalităţii” sunt ocrotite de
lege prin mijloace specifice, apărarea drepturilor nepatrimoniale, fiind reglementată de dispoziţiile Titlului V din Codul civil, art.
252-257.
Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor strâns legate de fiinţa umană, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea
fizică, demnitatea, intimitatea vieţii private, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică, precum şi a oricăror alte drepturi
nepatrimoniale (art. 252 C.civ.). Nu constituie o încălcare a drepturilor la viaţa privată şi la demnitate, atingerile permise de
lege şi de convenţiile internaţionale asumate de România, precum şi exercitarea acestor drepturi cu bună-credinţă.
Potrivit art. 253 C.civ., persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost lezate ori ameninţate poate cere oricând
instanţei:
a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;
b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;
c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.
Prin excepţie, în cazul lezării prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune numai măsurile
prevăzute la lit. b) şi c).
Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să-l oblige pe autorul faptei să
îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:
a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea în extras sau în totalitate a hotărârii de condamnare;
b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat;
c) dreptul la răspuns prin presă;
d) confiscarea şi distrugerea materialului prin care este lezat dreptul.
În afara mijloacelor de apărare a drepturilor nepatrimoniale, art. 255 C.civ. prevede şi posibilitatea pentru instanţa de
judecată de a dispune măsurii provizorii, în situaţia în care reclamantul face dovada credibilă că drepturile sale nepatrimoniale
fac obiectul unei acţiuni ilicite, actuale sau iminente şi că această acţiune riscă să îi cauzeze un prejudiciu greu de reparat.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 263

Măsurile provizorii ce se pot dispune, la cererea persoanei prejudiciate, sunt:

a) interzicerea încălcării sau încetarea ei provizorie [art. 255 alin. (2) lit. a) C.civ.];
b) luarea măsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor [art. 255 alin. (2) lit. b) C.civ.].
De la această regulă există şi o excepţie care priveşte situaţia prejudiciilor aduse prin mijloacele presei scrise sau
audiovizuale619, caz în care instanţa judecătorească nu poate să dispună încetarea, cu titlu provizoriu, a acţiunii prejudiciabile
decât dacă prejudiciile cauzate reclamantului sunt grave, dacă acţiunea nu este în mod evident justificată, potrivit art. 75
C.civ., şi dacă măsura luată de instanţă nu apare ca fiind disproporţionată în raport cu prejudiciile cauzate
[art. 255 alin. (3) C.civ.].
Măsurile provizorii pot fi dispuse fie anterior introducerii acţiunii de fond în repararea prejudiciului, fie cu ocazia soluţionării
acesteia în regim de urgenţă, potrivit regulilor privind ordonanţa preşedinţială.
Dacă cererea este formulată înainte de introducerea acţiunii de fond, prin hotărârea prin care s-a dispus măsura
provizorie se va fixa şi termenul în care acţiunea în fond trebuie să fie introdusă, respectiv 30 de zile de la data dispunerii
acestora, sub sancţiunea încetării de drept a acelei măsuri [art. 255 alin. (6) C.civ.].
Întrucât aceste măsuri provizorii pot să prejudicieze pârâtul şi, în măsura în care acest prejudiciu iminent este dovedit,
instanţa îl poate obliga pe reclamant să depună o cauţiune în cuantumul fixat de aceasta, sub sancţiunea încetării de drept a
măsurii dispuse, cauţiune care se eliberează numai dacă partea adversă nu solicită daune interese. Precizăm că această
măsură este facultativă, nu obligatorie pentru judecător.
Dacă acţiunea de fond este respinsă, reclamantul este obligat, la cererea pârâtului, să repare prejudicial cauzat prin
măsurile provizorii luate, cu excepţia situaţiei în care reclamantul nu a fost în culpă ori a avut o culpă uşoară, caz în care,
instanţa, în raport cu circumstanţele concrete, poate fie să refuze obligarea sa la despăgubirile cerute de partea adversă, fie
să dispună reducerea acestora [art. 255 alin. (7) C.civ.].
Drepturile personale nepatrimoniale sunt ocrotite şi după moarte, acţiunea pentru restabilirea integrităţii memoriei unei
persoane decedate putând fi promovată, în aceleaşi condiţii, ca şi imaginea şi reputaţia persoanei aflate în viaţă de către soţul
supravieţuitor, de oricare dintre rudele în linie dreaptă ale persoanei decedate, precum şi de oricare dintre rudele sale
colaterale până la gradul al patrulea inclusiv. Legiuitorul a reglementat prin Noul Cod civil şi obligaţia generală de respectare a
voinţei persoanei decedate cu privire la propriile funeralii şi cu privire la corpul său după moarte (prelevarea de organe).
Actualul Cod civil, reglementează în art. 1391 „repararea prejudiciului nepatrimonial”, stabilind, la alin. (1), posibilitatea
acordării de despăgubiri pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială. Analizând textul de lege se observă că
alin. (1) al art. 1391 C.civ., este incomplet, acesta făcând referire doar la daunele morale pentru aşa-zisele prejudicii de
agrement, deşi în alin. (3) al aceluiaşi articol620, face referire la despăgubirile pentru atingerile aduse personalităţii, însă cu
privire la aceasta categorie stabileşte doar condiţiile cesionării, nu şi posibilitatea lor de reparare.
Deşi incomplete, dispoziţiile art. 1391 C.civ. trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 1349 alin. (2) C.civ.621, care instituie
obligaţia generală pentru „orice persoană” de a răspunde de toate prejudiciile cauzate, pe care trebuie să le repare integral.
Drept urmare, atunci când ne referim la prejudiciile nepatrimoniale, în măsura în care nu pot fi încadrate în dispoziţiile
art.1391 C.civ., sediul materiei este cel prevăzut de dispoziţiile art. 1349 alin. (2) C.civ., care consacră principiul reparării
„integrale” a prejudiciilor produse prin fapta ilicită, deci implicit a tuturor prejudiciilor nepatrimoniale.
Indemnizarea prejudiciilor personale nepatrimoniale nu constituie o compensaţie economică a unei valori patrimoniale, ci
repararea satisfăcătoare a lezării unui drept fundamental al personalităţii: integritatea persoanei. Nomenclatura prejudiciilor
neeconomice în principalele ţării europene este cuprinsă în Clasificarea europeană a prejudiciilor neeconomice (CEA-AREDOC,
p. 13, 14):
- atingeri aduse integrităţii corporale;
- dureri fizice;
- atingeri aduse calităţii şi plăcerilor vieţii (prejudiciu de agrement);
- atingeri aduse activităţilor specifice distracţiei (in special practicarea unor sporturi);
- prejudiciul estetic;
- prejudicial sexual.

619 A se vedea Legea presei nr. 3/1974 şi proiectul noii legi a presei.
620 Art. 1391 alin. (3) C.civ.: „Dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept va
putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă”.
621 Art. 1349 alin. (2) C.civ.: „Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind

obligat să le repare integral”.

264 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Art. 1391 alin. (2) C.civ. prevede că: „Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri
ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei
alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu”, recunoscând astfel dreptul la
despăgubire pentru durerea încercată de membrii familiei pentru moartea victimei, precum şi a persoanei care nu are legătură
de rudenie cu defunctul, dar poate dovedi că a suferit un astfel de prejudiciu.
Tot astfel, lezarea atributelor personalităţii poate justifica un drept la despăgubire, drept ce poate fi cedat altuia printr-o
tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă [alin. (3) al art. 1391 C.civ.].
Conform art. 1391 C.civ., persoanele îndreptăţite la despăgubire, nu pot transmite moştenitorilor aceste drepturi, dar
acţiunea pornită de defunct poate fi continuată de moştenitori.
De asemenea, precizăm că, prin dispoziţiile alin. (5) ale art. 1391 C.civ., legiuitorul a extins mijloacele de apărare
prevăzute de art. 253-256 C.civ. şi în aceea ce priveşte atributele personalităţii umane.
Dreptul terţilor la reparare morală. Potrivit art. 1391 alin. (2) C.civ., instanţa de judecată poate încuviinţa acordarea
despăgubirilor către ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori şi soţ pentru durerea încercată prin moartea victimei precum şi
oricărei altei persoane care ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu.
Prin folosirea acestei sintagme „oricare altă persoană” a fost consacrat legislativ, la modul general, dreptul terţilor de a
pretinde daune morale în cazul decesului victimei.
Aşadar, condiţiile necesare şi cumulative pentru ca terţul să obţină despăgubiri extrapatrimoniale sunt cele prevăzute prin
lege:
- fapta ilicită să aibă ca urmare anti-socială moartea victimei (observăm că această condiţie nu este îndeplinită în ipoteza
rănirii grave a victimei);
- terţul interesat să probeze apartenenţa sa din categoria persoanelor apropiate victimei, fără a fi membru al familiei legal
întemeiate. De exemplu, terţul dovedeşte cu martori şi înscrisuri existenţa unei relaţii de concubinaj cu victima. Sau terţul
poate fi un afin al victimei ori victima a avut calitatea de tată vitreg al copilului;
- terţul trebuie să probeze existenţa unei suferinţe psihice, afective, emoţionale cauzate prin dispariţia fizică a victimei.
Precizăm că şi în acest caz, Codul civil, recunoaşte un drept al terţilor la reparaţie morală fără a rezolva integral problema,
adică fără a indica un set de criterii precise, riguroase şi obiective pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor băneşti.
Prin urmare, legea recunoaşte judecătorului libertatea deplină de a evalua şi a stabili în bani preţul suferinţei morale,
printr-o soluţie pronunţată în echitate, în raport cu durata şi intensitatea dovedită a relaţiilor personale dintre prejudiciat şi
victimă. Astfel se explică diferenţa substanţială, în practica judiciară, dintre despăgubirile morale acordate persoanelor
vătămate în cauze similare, cu valori de la câteva sute de euro şi până la sute de mii de euro.
Problema dreptului terţelor persoane la reparare morală, în practica noastră judiciară, s-a pus doar în ipoteza victimei care
a decedat ca urmare a vătămării şi leziunilor corporale.
Unele instanţe au stabilit că nu se pot acorda daune morale decât persoanei vătămate care a fost supusă suferinţelor
fizice şi traumei psihice, iar nu şi celor care nu au suferit efectiv din cauza accidentului622.
Alte instanţe au decis însă, că pot fi acordate daune morale şi persoanelor apropiate victimei decedate, motivând că
daunele sunt admisibile în toate cazurile când partea civilă a fost expusă unor suferinţe ca urmare a pierderii unei rude,
deoarece există o suferinţă sufletească reală, ca temei al acestor daune623.
În privinţa elaborării unor criterii de stabilire a cuantumului despăgubirilor se poartă discuţii624 în legătură cu utilitatea şi
posibilitatea obiectivă de comensurare a prejudiciilor morale suferite.
În acest context, se observă că în privinţa durerii fizice ar fi posibilă o apreciere a intensităţii acesteia, prin raportare la
anumite baremuri, care stabilesc gradul incapacităţii de muncă sau prin raportare la analizele medico-legale efectuate.

622 C.A. Timişoara, decizia penală nr. 274/1994, în Dreptul nr. 12/1995, p. 93; decizia penală
nr. 541/1999, citată de A. Paicu, Dreptul moştenitorilor persoanei vătămate prin infracţiune de a pretinde daune morale, în Dreptul nr.
5/2001, p. 216, „prin care a fost admis apelul inculpatului şi a fost desfiinţată în parte hotărârea primei instanţe, prin care acesta a fost
condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (1) C.pen., în sensul că a înlăturat
obligarea sa la plata daunelor morale, faţă de partea vătămată, motivându-se această soluţie, printre altele, cu aceea că, în cursul judecării
apelului, partea vătămată a decedat, aşa încât, solicitarea acordării daunelor morale soţiei sale, introdusă în cauză, în calitate de
moştenitoare, apare nejustificată”.
623 Trib. Jud. Covasna, Secţia penală, decizia penală nr. 44/1995, în Dreptul nr. 12/1995, p. 93.
624 A se vedea M. Boar, Metode şi criterii de evaluare a despăgubirilor băneşti pentru daune morale, în Dreptul nr. 10/1996, p. 42.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 265

În privinţa prejudiciilor de agrement, se poate recurge la o comparare din perspectiva psiho-sociologică a posibilităţilor pe
care le avea victima anterior vătămării şi acelea care-i sunt accesibile ulterior, completată cu aspecte ce ţin de vârstă şi gradul
de incapacitate funcţională survenit ca urmare a vătămării.
Prejudiciul afectiv, atingerile aduse onoarei, elementelor vieţii private sau altor libertăţi ale persoanei, sunt greu pretabile
unor determinări cantitative, în cazul lor, stabilirea despăgubirilor ar putea fi, mai mult sau mai puţin, corelată cu elemente
privind situaţia socială a persoanei vătămate, starea familială, profesia, influenţa asupra condiţiilor de existenţă etc.
Aceste discuţii, care se poartă în plan teoretic625, îşi găsesc utilitatea pentru conturarea sferei vaste a daunelor morale şi
ar putea servi judecătorului pentru aprecierea cuantumului despăgubirilor, ţinând cont de puterea suverană ce îi este
rezervată în acest caz.
În practică, la evaluarea întinderii despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit, spre exemplu, prin arestarea nelegală,
instanţa – statuând în echitate – a avut în vedere, în principal, criteriile referitoare la: suferinţele fizice şi psihice, expunerea la
dispreţul public, atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii persoanei, afectarea gravă a prestigiului profesional al
reclamantului, precum şi a personalităţii sale morale626.
În absenţa unor criterii exprese legislative pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale,
acestea se stabilesc în raport cu consecinţele negative suferite de reclamant, importanţa valorilor lezate, măsura în care au
fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia
familială, profesională şi socială, gradul de culpă al victimei, criteriul echităţii, poziţia procesuală a autorului faptei (achiesarea
la pretenţiile civile).
În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiţii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă
corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs reclamantului, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză
a celui care pretinde daune morale, dar nici ca sumele acordate să aibă caracter pur simbolic. Aceste sume trebuie să
reprezinte atât cât este necesar a se compensa suferinţele îndurate.
Tendinţa practicii judiciare actuale este aceea de reparare a daunelor morale în toate situaţiile în care se face dovada
existenţei acestora627, ajungându-se chiar la soluţii în care s-a dispus repararea lor şi în situaţia în care partea civilă nu a
administrat probe pentru a le dovedi.
Este adevărat că, în teoria drepturilor subiective, omul abordat ca persoană este ipso iure titular de drepturi, fără să fie
necesară o manifestare de voinţă din partea sa, deoarece există o prezumţie legală iuris et de iure că ea are şi interesul şi
voinţa de a fi titularul acestor drepturi. În ceea ce priveşte drepturile personalităţii, legea prezumă însă, în mod absolut,
interesul – celălalt element al dreptului subiectiv – fiind lăsat la latitudinea cetăţeanului potenţial.
Aşadar, răspunderea civilă poate fi angajată fără să fie necesară proba prejudiciului suferit, dar numai în măsura în care
persoana prejudiciată şi-a manifestat în mod expres interesul de a fi despăgubită pentru pagubele morale suferite.
În doctrină s-a pus şi problema dacă persoana vătămată, inconştientă total şi definitiv, ca urmare a leziunilor suferite, are
dreptul la vreo indemnizaţie cu titlu de despăgubire pentru daune morale, cât timp aceasta nu poate resimţi în vreun fel

625 I. Urs, în Criterii de apreciere a prejudiciilor morale şi a despăgubirilor băneşti pentru repararea daunelor morale, în Dreptul nr.

4/1998, p. 24-33, ajunge la concluzia că nu se poate stabili despăgubirea dacă nu se apreciază prejudiciul moral cauzat persoanei
vătămate şi drept urmare, trebuie să se facă mai întâi o apreciere a prejudiciului moral şi apoi, în raport cu acesta se stabileşte
indemnizaţia. Autorul propune următoarele criterii de apreciere a prejudiciului moral: a) criteriul importanţei prejudiciului moral sub aspectul
importanţei valorii morale lezate, cu precizarea că pentru aceasta trebuie avute în vedere vârsta, profesia, nivelul de pregătire şi cultură
generală al persoanei vătămate, datorită faptului că fiecare individ acordă valorilor o preţuire diferită în funcţie de aspiraţiile sale (spre
exemplu: un prejudiciu estetic este mai important în cazul în care persoana vătămată este actriţă, stewardesa, manechin etc.), decât în
cazul unei persoane obişnuite; b) criteriul constând în durata menţinerii consecinţelor vătămătoare, situaţie care se apreciază pe baza
expertizelor medico-legale; c) criteriul intensităţii durerilor fizice şi psihice, cu precizarea că durerea fizică este posibil a fi măsurată, în
practica medico-legală din unele ţări, folosindu-se în acest scop un aparat care îi determină gradul de intensitate, atunci când este
prezentă. De asemenea, pentru stabilirea cuantumului indemnizaţiei destinate reparării daunelor morale, acelaşi autor a propus criteriul
gravităţii prejudiciului moral şi criteriul echităţii.
626 I.C.C.J., Secția civilă, decizia nr. 4286/2004.
627 C.S.J., Secția penală, decizia nr. 1211/1992, în Dreptul nr. 4/1992, p. 96; Art. 504 C.proc.pen. se referă la repararea pagubei

suferite de cel condamnat pe nedrept, deci la acoperirea oricărei pagube, adică atât a prejudiciului efectiv, cât şi la daunele morale,
prevederile acestui text coroborându-se cu prevederile art. 998 şi urm. C.civ. Nu ne aflăm în prezenţa unei răspunderi pur obiective, ci statul
răspunde pentru organele sale coercitive, care au aplicat greşit legea, iar atunci când se constată că legea a fost aplicată cu rea-credinţă
sau din gravă neglijenţă, statul are acţiune în regres împotriva persoanei vinovate.
266 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

prejudiciul moral suferit628, ajungându-se la concluzia că, dacă persoana vătămată nu resimte handicapul pricinuit de autorul
faptei ilicite, nu suferă un prejudiciu moral, întrucât nu este conştientă de starea sa şi de viaţa pe care urmează să o ducă în
continuare.
Ne însuşim opinia autorului în sensul că, în această situaţie ar trebui să se acorde dreptul terţelor persoane care îngrijesc
victima, la repararea propriului prejudiciu moral, constând în faptul că acestea suferă grave restrângeri, fiind obligate
permanent să supravegheze şi să-şi consacre timpul îngrijirii unui om inconştient.
S-a decis de asemenea că, victima agresată, cu consecinţa unor grave leziuni interne, care i-au pus viaţa în pericol şi au
necesitat intervenţie chirurgicală, internare în spital şi ulterior tratament şi concediu medical, cu suferinţe fizice şi totodată
traume psihice pe care le presupune o asemenea situaţie, are dreptul la despăgubiri morale care trebuie evaluate de instanţă
în raport cu intensitatea şi durata suferinţelor ce i-au fost cauzate. Repararea bănească a durerilor fizice şi psihice mai este
denumită şi pretium dolores.
Tot astfel, au fost acordate despăgubiri pentru diminuarea funcţiilor mentale, temporare sau permanente, precum şi pentru
prejudicii de agrement629 care constau într-o micşorare a potenţialului de viaţă.
Prin prejudiciu de agrement630, care este întrebuinţat constant în doctrină cu sensul de variantă distinctă a daunelor
morale, se înţelege atingerea adusă satisfacţiilor şi plăcerilor vieţii, constând în pierderea posibilităţilor de îmbogăţire
spirituală, divertisment şi destindere631.
În literatura juridică din ţara noastră, s-a pus problema lămuririi conţinutului exact al noţiunii de prejudiciu de agrement
sau, mai exact, dacă orice satisfacţie sau plăcere pe care o oferă viaţa, se circumscrie acestei noţiuni, sau numai acele
satisfacţii şi plăceri specifice, determinate, pe care persoana vătămată le practica înainte de producerea accidentului
traumatic632.
Autorul ajunge la concluzia, pe care şi noi o împărtăşim, că noţiunea „prejudiciului de agrement”, trebuie înţeleasă în
sensul de atingere adusă plăcerilor şi satisfacţiilor caracteristice unei vieţi normale, iar nu numai plăcerilor şi satisfacţiilor
specifice determinate (activităţi sportive, artistice, culturale etc.).
De altfel, şi practica judiciară foloseşte noţiunea de prejudiciu de agrement, în acelaşi sens, atunci când apreciază că
„evaluarea suferinţelor fizice şi psihice cauzate de vătămările foarte grave, care le-au pus viaţa în primejdie, victimele nu
numai că au fost private, timp îndelungat de plăcerile pe care viaţa le oferea, dar au fost împiedicate să participe la cursurile
de la facultate, să se prezinte la examene, au avut suferinţe fizice greu de suportat şi şocuri nervoase. Au avut chiar temerea
că îşi pot pierde viaţa, iar, în prezent, trăiesc cu frică pentru că ar putea să rămână cu sechele”633.
Prejudiciul de agrement trebuie înţeles ca făcând parte din categoria mai largă a prejudiciului corporal sau fiziologic. De
exemplu, o vătămare corporală rezultată în urma unui atac material şi direct, determină privarea victimei de avantajele unei
vieţi normale. Victima nu se mai poate deplasa autonom, nu se mai poate îngriji singură sau are permanentă nevoie de un
însoţitor. Prin acest tip de daună, victima se află în imposibilitatea de a mai practica activităţile sociale pe care desfăşura
anterior agresiunii – culturale, sportive, distractive – dar şi activităţi individuale – de a exercita orice profesie doreşte, de a se
deplasa, de a se îmbrăca, de a se hrăni, de a se spăla, de a se căsători sau de a avea copii. Aşadar, în compensaţie pentru
această transformare negativă a existenţei în spectrul dezagreabilului fizic şi emoţional, legea îi recunoaşte victimei dreptul la
despăgubiri morale.
Precizăm că un prejudiciu de agrement nu trebuie neapărat să fie cauzat de factori exteriori vizibili şi imediat perceptibili.
Poluarea atmosferică, radiaţiile electro-magnetice emise de aparatura wirelles, vibraţii mecanice prelungite în timp, zgomotele

628 I. Urs, Repararea prejudiciului moral în cazul inconştienţei totale şi definitive a victimei, în Dreptul
nr. 5/1997, p. 30-35.
629 C.S.J., Secția penală, decizia nr. 2073/1992, în Dreptul nr. 7/1993, p. 95-96; Trib. Braşov, decizia penală nr. 833/23.11.1992, în

Dreptul nr. 5-6/1994, p. 173.

630 În literatura juridică franceză, conţinutul acestei noţiuni iniţial a fost privit într-un sens restrictiv. Astfel, în concepţia numită elitistă,

conţinutul noţiunii de prejudiciu de agrement a fost limitat la pierderea de plăceri legate numai de activităţile plăcute, determinate, pe care
victima le practica înainte, adică, activităţi sportive, artistice sau culturale, refuzând includerea în conţinutul acestei noţiuni a pierderilor, care
vizau micşorarea potenţialului de viaţă, sau altfel spus, pierderea plăcerilor unei vieţi normale. În prezent, jurisprudenţa pornind de la
adevărul că orice amputare a funcţiilor vitale ale corpului omenesc se traduc efectiv şi în mod necesar printr-o privare de plăcerile vieţii
normale, le-a inclus şi pe acestea în conţinutul noţiunii de prejudiciu de agrement. Pentru dezvoltări, a se vedea P. Jourdain, Vers un
élargisment de la notion de préjudice d'agrément, în R.T.D. civ. nr. 4/1995, p. 892-895.
631 A se vedea V. Pătulea, Contribuţii la studiul răspunderii civile delictuale, în cazul prejudiciilor rezultate din vătămarea integrităţii

corporale, în R.R.D. nr. 11/1970, p. 52-72.

632 I. Urs, Înţelesul noţiunii „prejudiciu de agrement”, temei de reparare bănească a daunelor morale, în Dreptul nr. 2/1999, p. 22.
633 Trib. Cluj, sentinţa penală nr. 31/1997, citată de I. Urs, op. cit., loc cit.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 267

puternice şi repetate pot aduce vătămări sănătăţii, cauzând suferinţe fizice şi psihice de natură să atragă juridic valorificarea
dreptului la reparaţie morală.
Evident, indemnizaţia acordată pentru repararea prejudiciului moral reprezintă o compensaţie a efectelor negative suferite
de persoană lezată fizic şi psihic. Dar aprecierea prejudiciului moral nu se rezumă la determinarea aproximativă a preţului
suferinţei fizice şi psihice încercate de către victimă, ci are un înţeles mai larg, întrucât implică o apreciere globală a tuturor
consecinţelor negative ale prejudiciului în plan individual şi social.
Pentru a săvârşi un act de dreptate, judecătorul va cerceta, constata şi reţine în mod concret pierderile suferite pe plan fizic,
psihic, social, profesional şi familial din ansamblul stărilor, situaţiilor şi activităţilor ce caracterizează o viaţă agreabilă, normală, în
societate. Prin urmare, este necesară o raportare în cadrul suferinţei fizice atât la prejudiciul de agrement cât şi la prejudiciul
estetic.
Prejudiciul estetic (pretium pulchritudinis) face parte din categoria mai largă a prejudiciului corporal, dar fără a se confunda
cu prejudiciul de agrement. Din punct de vedere subiectiv, atât prejudiciul estetic cât şi cel de agrement implică suferinţe fizice
şi psihice, ambele susceptibile de reparaţie la cerere. În plan obiectiv, cele două prejudicii se caracterizează prin vătămări
aduse sănătăţii sau integrităţii corporale, dar cu menţiunea că prejudiciul estetic cuprinde exclusiv atingeri aduse armoniei
fizice, frumuseţii şi înfăţişării exterioare ale persoanei.
Cauza suferinţelor psihice se analizează, de asemenea, diferit în situaţia daunelor estetice. Dacă în cazul prejudiciului de
agrement leziunile produc consecinţe negative în toate aspectele aferente unei vieţi normale, prejudiciul estetic influenţează
cu precădere anumite segmente ale vieţii sociale. Mutilările, cicatricele, desfigurările strică nu numai înfăţişarea omului, dar şi
funcţia sa socială. O persoană schilodită sau sluţită îşi va pierde locul de muncă dacă aceasta este condiţionată de un aspect
fizic agreabil sau va fi condamnată chiar la singurătate, căci „dacă o crestătură în mijlocul feţei constituie o urâţire fără niciun
fel de consecinţe pentru un bărbat, mai ales dacă este căsătorit, o cicatrice poate constitui o catastrofă pentru o tânără fată
care aşteaptă să se căsătorească”634.
Conştientizarea existenţei leziunilor inestetice şi a reacţiilor de compasiune, dezgust sau repulsie venite din partea
semenilor faţă de aceste particularităţi fiziologice, determină în mod natural urmări periculoase asupra psihicului victimei, cu
consecinţa modificării mentalităţii şi a comportamentului în familie şi în afara familiei, la locul de muncă şi în cercul social.
Aşadar, prejudiciul estetic se identifică cu perturbarea vieţii sociale, familiale şi sexuale ale victimei.
Din analiza practicii judiciare se desprinde ideea că, daunele morale şi cuantumul lor se stabilesc în raport cu efectele
faptei ilicite, prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci avându-se în vedere anumite criterii raportate la fiecare caz
în parte.
Cu privire la termenul în care poate fi exercitată acţiunea pentru repararea daunelor morale, ce constă în violarea unor
drepturi personale nepatrimoniale, jurisprudenţa a statuat că, deşi aceste drepturi sunt imprescriptibile, indemnizarea daunelor
produse prin încălcarea lor, fiind pecuniară, constituie un drept de creanţă, şi drept urmare este prescriptibil în conformitate cu
art. 2500 C.civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 1394 C.civ., în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei
prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în
răspundere civilă. Practic, termenul de prescripţie a răspunderii penale, reglementat de dispoziţiile art. 154 Noul Cod penal se
aplică şi răspunderii civile.
Potrivit art. 1395 C.civ., cursul prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune, se suspendă „până la stabilirea pensiei sau a
ajutoarelor ce s-ar cuveni, în cadrul asigurărilor sociale, celui îndreptăţit la reparaţie”.

D. Condiţiile cerute pentru a se putea obţine repararea prejudiciului

Preliminarii. În majoritatea lucrărilor de specialitate se afirmă că prejudiciul dă dreptul victimei de a cere obligarea
autorului faptei ilicite la reparare, dacă îndeplineşte două condiţii, cumulativ: este cert şi nu a fost reparat încă635.
Alţi autori apreciază că pentru a fi reparabil orice prejudiciu este obligatoriu să îndeplinească următoarele condiţii minime:
să fie cert, direct, personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui drept ori a unui interes legitim636.

634 A. Toulemon, J. Moore, La prejudice corporel et moral en droit commun, Sirey, Paris, 1968, p. 137;
I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daune morale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 84-85.
635 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 154.
636 L. Pop, op. cit., p. 416.
268 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

În ceea ce ne priveşte, opinăm că pentru a obţine repararea unui prejudiciu este necesar să fie cert şi să nu fi fost reparat,
celelalte condiţii fiind subsumate acestor două condiţii.
De altfel, problema caracterului direct al prejudiciului se tratează în doctrină atunci când se analizează raportul de
cauzalitate.
Este de precizat că instanţele de judecată nu acordă despăgubiri decât dacă prejudiciul este şi urmarea directă a faptei
ilicite637.
1. Prejudiciul trebuie să fie cert. După cum s-a văzut, fără prejudiciu nu există dreptul la reparaţie. Pentru a da dreptul la
reparaţie, prejudiciul trebuie să fie însă cert.
Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât cu privire la existenţa sa, cât şi cu privire la
posibilitatea de evaluare.
Dacă prejudiciul este cert, dreptul la reparare nu ridică probleme, victima fiind îndreptăţită atât la repararea pagubei
suferite (damnum emergens), cât şi beneficiului nerealizat (lucrum cessans).
a) Prejudiciul cert trebuie să fie actual. Este necesar însă ca prejudiciul nerealizat să fie actual în momentul reparaţiei
pagubei.
Poate fi cert, deci, nu numai prejudiciul actual, ci şi cel viitor, în măsura în care apare ca o prelungire directă şi necesară a
unei fapte actuale, şi dacă există posibilitatea evaluării sale judiciare.
b) Prejudiciul viitor. Cu privire la acest aspect, practica a statuat că „prejudiciul viitor este, de asemenea, supus reparării
dacă există siguranţa producerii sale, precum şi elemente îndestulătoare pentru a-i determina întinderea”638. Art. 1385 alin. (2)
C.civ. statuează că „Se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică”.
c) Plata unei prestaţii lunare. De asemenea, s-a statuat că, „inculpatul care prin fapta sa a cauzat victimei o incapacitate
temporară de muncă, trebuie obligat la plata unei prestaţii băneşti. În cazul în care partea vătămată nu este încadrată în
muncă, dar din probe rezultă că angajarea ei la o întreprindere era certă, aceasta întârziind exclusiv din cauza incapacităţii de
muncă, datorată faptei inculpatului, el urmează a fi obligat la plata unei prestaţii lunare echivalentă cu salariul pe care l-ar fi
obţinut de la data când angajarea s-ar fi perfectat”639.
Potrivit dispoziţiilor art. 1387 C.civ., care reglementează situaţia vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii,
despăgubirea trebuie să cuprindă echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este
împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea
trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă
ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale.
Fără discuţie, structura despăgubirilor stabilite de judecător raportat la contextul faptic în care s-a produs vătămarea
integrităţii corporale şi sănătăţii şi la împrejurările conexe ulterioare, va cuprinde:
- echivalentul câştigului din muncă, pe care l-ar fi putut dobândi victima;
- cheltuielile cu îngrijirea medicală, care sunt distincte de cheltuielile judiciare (cheltuielile cu spitalizarea, cu tratamentul
recuperatoriu, cu medicamente şi dispozitive medicale);
- cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale victimei, constrânsă să ducă temporar sau definitiv o existenţă
în afara normalităţii (angajarea unui persoane calificate în îngrijirea la domiciliu, cheltuieli de deplasare, cheltuieli cu
alimentaţia specifică etc.).
- orice alte prejudicii materiale (de exemplu, cheltuielile cu transportul victimei de la locul producerii faptei ilicite la spital).
În ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a pierderii şi nerealizării câştigului din muncă, sunt incidente reglementările
prevăzute la art. 1388 C.civ. Din considerente de ordin practic, legiuitorul a stabilit un set de valori la care se raportează
judecătorul în cadrul acţiunii în reparaţie:

637 Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 2309/1981, Repertoriu IV, p. 143. Inculpatul care prin fapta sa a cauzat moartea victimei

este obligat să despăgubească persoanele ce s-au aflat în întreţinerea ei, iar cuantumul despăgubirilor trebuie să acopere sumele cu care
contribuia la întreţinerea lor. El nu poate fi însă obligat şi la plata unor despăgubiri ce ar reprezenta datorii ale decedatului (în speţă o
datorie la casa de ajutor reciproc), deoarece aceasta nu a fost consecinţa infracţiunii săvârşite, iar pe de altă parte este vorba de o sumă
care a intrat în patrimoniul decedatului, neexistând deci un prejudiciu pentru acesta sau pentru cei ce erau în întreţinerea sa, ci doar o
obligaţie de restituire.
638 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 924/1973, în C.D. 1973, p. 175.
639 C.S.J., Secția penală, decizia nr. 17/1992, în „Probleme de drept din practica CSJ din 1990-1992”,
p. 417-419.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 269

- valoarea venitului mediu lunar net din muncă al celui prejudiciat din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea
capacităţii sale de muncă – art. 1388 alin. (1) C.civ. Desigur, victima are obligaţia de a înfăţişa instanţei înscrisuri doveditoare
pentru venitul realizat;
- valoarea venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza victima, ţinându-se seama de calificarea profesională pe care o
avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească – teza finală a art. 1388 alin. (1) C.civ.
Observăm că acest criteriu valoric operează numai în subsidiar, în ipoteza absenţei unui venit din muncă;
- valoarea salariului minim net pe economie dacă victima nu avea o calificare profesională, nici nu era în curs să
primească o calificare profesională şi nici nu primea un venit din muncă;
- valoarea venitului din muncă posibil a fi obţinut în baza unui contract încheiat în ultimul an şi care nu a fost încă pus în
executare la momentul producerii faptei prejudiciabile – art. 1388 alin. (2) C.civ.
Respectând criteriile enunţate, despăgubirea astfel stabilită poate fi acordată fie sub formă de prestaţii băneşti periodice,
fie la cererea victimei, şi pentru motive temeinice, sub forma unei sume globale [art. 1387 alin. (2) C.civ.], legiuitorul instituind
totodată obligaţia pentru instanţa de judecată de a acorda o despăgubire provizorie celui păgubit pentru acoperirea nevoilor
urgente.
d) Prejudiciul eventual. Prejudiciul actual şi prejudiciul viitor sunt în opoziţie cu prejudiciul eventual, care nu este cert şi nu
poate da loc la reparaţie, atâta vreme cât eventualitatea nu se transformă în certitudine.
Astfel, în practica anterioară adoptării actualului Cod civil, a fost respinsă cererea de despăgubiri a părţii civile, re-
prezentând contravaloarea chiriei unui apartament ocupat abuziv de inculpat, deoarece se referea la un fapt viitor şi nesigur,
atâta vreme cât reclamanta nu avea încheiat contract de închiriere pentru apartamentul respectiv640.
Distincţia prejudiciului viitor reparabil, de prejudiciul eventual – ireparabil se manifestă cu pregnanţă în cazul pierderii unei
şanse641.
De exemplu, situaţia proprietarului unui cal care nu poate să câştige o cursă din cauză că animalul a fost accidentat printr-
o faptă ilicită şi deci nu poate lua startul; situaţia unui candidat de a nu reuşi la un examen de admitere sau a participa la un
concurs din cauza unui accident de circulaţie, au fost privite de doctrină şi jurisprudenţă ca aparţinând pierderii şansei şi deci
nu puteau fi indemnizate.
După cum s-a spus642, în toate aceste cazuri, este o pierdere actuală, dar în măsura în care reuşita nu este sigură, nu
este vorba de un caracter eventual al prejudiciului?
În practică, se indică să se facă un examen al circumstanţelor fiecărui caz în parte, urmând să nu se acorde despăgubiri,
când nu există criterii după care să se stabilească existenţa unui prejudiciu cert.
S-a apreciat, de asemenea, ca un prejudiciu eventual, prejudiciul invocat de părintele victimei care la data decesului
acesteia, nu îndeplinea condiţiile primirii unei pensii de întreţinere.
Tot astfel, practica a decis că nu se pot acorda despăgubiri pentru pierderea unui an de şcoală, ori că va intra cu
întârziere în producţie, deoarece s-a considerat că prejudiciul, în această situaţie este eventual, lăsându-se posibilitatea
victimei să ceară despăgubiri prin acţiune separată în momentul când prejudiciul va deveni cert şi actual643.
Formularea acestei soluţii este criticabilă, pentru că lasă să se înţeleagă că orice prejudiciu viitor ar fi incert şi că
despăgubirile civile se acordă numai pentru prejudiciile actuale.
În realitate şi prejudiciile viitoare pot fi certe, această idee justificând acordarea despăgubirilor periodice pentru prejudiciul
rezultat din diminuarea sau pierderea capacităţii de muncă a unei persoane.
În esenţă, prejudiciul eventual, spre deosebire de prejudiciul viitor şi cert, se caracterizează tocmai prin lipsa de certitudine
a producerii sale în viitor.
Actualul Cod civil, prin art. 1385 alin. (4), a stabilit expres faptul că, dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a
obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a
evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.
Textul de lege în discuţie este în concordanţă cu evoluţia conceptului de prejudiciu viitor, conform căruia prejudiciul viitor
este reparabil când este prelungirea certă şi directă a unei stări de lucruri actuale644.

640 T.M.B., Secția civilă, decizia nr. 130/1993, în C.D. 1993-1997, p. 52.
641 A. Weill, Fr. Terré, op. cit., 1975, p. 678-680.
642 Ibidem.
643 Trib. Bihor, Secţia penală, decizia penală nr. 186/1980, în R.R.D. nr. 1/1981, p. 68.
644 Art. 1345 din Proiectul Catala: „le prejudice futur est responsable lorsqu il est la prolongation certaine et directe d un etat de chose

actuel”.
270 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

În doctrina de specialitate645 pierderea şansei de a obţine un avantaj a fost definită ca fiind „o categorie distinctă de
prejudiciu reparabil prin angajarea răspunderii delictuale care priveşte acele consecinţe negative cauzate în mod direct prin
săvârşirea unei fapte ilicite, ce constau în ratarea posibilităţii reale şi serioase privind producerea unui eveniment favorabil
pentru viaţa victimei care i-ar fi putut aduce împliniri în viaţa personală sau în plan economic prin realizarea unor proiecte”.
Pierderea unei şanse poate duce la angajarea răspunderii civile delictuale dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii646:
- şansa trebuie să fie reală. Se consideră că şansa a fost pierdută atunci când putea fi evitat prejudiciul final, când
făptuitorul a întrerupt o evoluţie a unor fapte sau împrejurări care puteau fi şansa unui avantaj sau a unei pierderi. Victimei îi
revine sarcina probei de a demonstra, în principal, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul suferit prin pierderea
şansei. Pentru ca şansa să fie considerată reală, aceasta trebuie să fie mai mult decât o simplă dorinţă subiectivă a victimei,
fiind necesar ca posibilitatea producerii evenimentului favorabil să fie susceptibil de o apreciere obiectivă. Realitatea şansei se
stabileşte prin raportare la certitudinea legăturii de cauzalitate, având drept criteriu de apreciere cursul normal al lucrurilor,
aspect care rezultă din împrejurările în care a fost săvârşită fapta ilicită, pe de o parte, şi situaţia specială în care se afla
victima la momentul respectiv, pe de altă parte;
- şansa trebuie să fie semnificativă. Se poate aprecia o şansă ca fiind semnificativă atunci când probabilitatea determinării
evenimentului favorabil este suficient conturată. Per a contrario, prin „şansă pierdută” se înţelege o pierdere definitivă, când
dispare orice posibilitate de a evita o pierdere sau de a obţine un avantaj. Pentru a aprecia seriozitatea şanselor, jurisprudenţa
distinge între situaţiile în care se afla sau nu angrenată în realizarea evenimentului favorabil, criteriul de distincţie dintre cele
două situaţii constituindu-l gradul probabilităţii obiective de realizare a şansei647;
- prejudiciul cauzat prin pierderea unei şanse trebuie să fie consecinţa directă a comiterii faptei ilicite, în caz contrar, dacă
se dovedeşte existenţa altor cauze care au dus la pierderea şansei, nu va putea fi angajată răspunderea persoanei vinovate
de săvârşirea faptei ilicite.
Pe acest temei de drept, doctrina actuală648 a apreciat că pot fi considerate prejudicii produse prin pierderea şansei,
următoarele situaţii: ratarea speranţei unei reuşite profesionale prin imposibilitatea participării unei persoane la un concurs de
promovare în funcţie, la susţinerea unui proiect sau la un interviu pentru angajare; eşuarea planurilor privind întemeierea unei
familii datorită faptului că unul dintre logodnici – viitorul soţ a fost victima unui accident, în urma căruia a fost spitalizat o lungă
perioadă de timp sau a rămas infirm; alterarea gravă a relaţiilor de familie şi divorţul soţilor datorate în mare măsură de
situaţia creată prin agresarea şi vătămarea gravă a unuia dintre aceştia; pierderea şansei de a câştiga un premiu pentru
proprietarul sau concurentul al cărui cal pregătit pentru o competiţie a fost rănit sau a pierit, sau al cărui autovehicul care urma
să participe la un raliu a fost distrus; ratarea ocaziei încheierii unei afaceri imobiliare pentru proprietarul al cărui imobil a fost
deteriorat, sau datorită poluării fonice a zonei; pierderea ocaziei de a câştiga un proces cauzată de distrugerea mijloacelor de
probă concludente şi pertinente care ar fi putut proba pretenţiile formulate.
Este de la sine înţeles faptul că, întinderea despăgubirii în cazul pierderii unei şanse este întotdeauna inferioară
avantajelor care ar fi rezultat din valorificarea şansei respective. Sub acest aspect, art. 1385 alin. (4) parte finală C.civ.,
precizează că „reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont
de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei”.
2. Prejudiciul să nu fi fost reparat încă. Aşa cum am arătat, în cazul discuţiei privind natura juridică a răspunderii civile
delictuale, scopul acesteia este exclusiv reparator. De aceea, în cazul în care prejudiciul cauzat a fost deja reparat,
răspunderea civilă delictuală încetează.
Dacă s-ar admite contrariul şi victima ar obţine o nouă reparaţie, acesteia i s-ar permite să se îmbogăţească fără justă
cauză649.
În principiu, repararea prejudiciului se face de către autorul faptei ilicite. Dacă autorul acestei fapte a reparat prejudiciul
prin restituirea bunului sustras, înlocuirea sau repararea bunului avariat, ori prin aceea că i-a pus victimei la dispoziţie
mijloacele băneşti necesare pentru restabilirea situaţiei anterioare, răspunderea civilă delictuală nu mai poate fi antrenată.

645 R.L. Boilă, Discuţii privind prejudiciul cauzat prin pierderea şansei de a obţine un avantaj în cadrul răspunderii civile delictuale, în

Dreptul nr. 7/2010, p. 99-128.

646 S. Neculaescu, Izvoarele obligaţiilor în Codul civil, art. 1164-1395, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, p. 756.
647 G. Viney, P. Jourdain, op. cit., p. 81-83; X. Pradel, op. cit., p. 238-240, „proximitatea momentului la care speranţa dispărută se putea

concretiza”.
648 C. Zamşa în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constaninovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1643.
649 Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 653/1989, în Dreptul nr. 4/1990, p. 74.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 271

a) în caz de răspundere solidară. În conformitate cu dispoziţiile art. 1382 C.civ. „Cei care răspund pentru o faptă
prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat”.
Principalele efecte ale solidarităţii codebitorilor constau în unicitatea datoriei şi pluralitatea debitorilor, ceea ce permite
victimei să ceară oricărui codebitor întreaga plată a despăgubirii stabilită de instanţa de judecată.
De asemenea, dacă pentru un prejudiciu răspund în solidar două sau mai multe persoane şi victima a obţinut reparaţia
integrală de la una dintre acestea, ea nu mai poate angaja răspunderea civilă delictuală faţă de celelalte persoane care au
fost ţinute să răspundă alături sau pentru cel care a executat obligaţia de reparare.
Îşi găseşte astfel aplicarea principiul potrivit căruia victima poate să primească o singură reparare integrală a prejudiciului,
persoanele care răspund solidar sau in solidum, urmând să răspundă pe calea acţiunii în regres numai faţă de cel care a
acoperit prejudiciul.
b) plata făcută de terţi. Pot exista însă situaţii în care o terţă persoană plăteşte o sumă de bani victimei şi se pune
întrebarea dacă şi în ce măsură aceasta mai poate primi despăgubiri prin antrenarea răspunderii civile delictuale faţă de
autorul prejudiciului.
Soluţii. Răspunsul este diferit, de la caz la caz, în funcţie de titlul cu care terţul remite suma de bani pe de o parte, şi
raporturile preexistente între victimă şi terţa persoană sau între autorul prejudiciului şi terţa persoană, pe de altă parte, după
cum urmează:
- când terţa persoană a înţeles să plătească în locul autorului prejudiciului, victima nu mai are dreptul să pretindă de la
aceasta despăgubiri, decât în măsura în care prejudiciul nu ar fi fost integral acoperit; dacă terţa persoană a înţeles să vină cu
suma de bani în ajutorul victimei, aceasta are dreptul de a se despăgubi integral de la autorul prejudiciului. Practica a statuat,
cu privire la acest aspect că „ajutoarele materiale pe care colegii au înţeles să le acorde soţului fostei lor colege, nu pot
influenţa asupra obligaţiei inculpatului de a suporta cheltuielile ocazionate cu înmormântarea victimei”650.
- în cazul în care victima primeşte suma de bani de la o societate de asigurări651, urmează să distingem după cum autorul
prejudiciului este asigurat pentru răspundere civilă sau victima are calitate de persoană asigurată, situaţie în care răspunsul
este diferit şi în funcţie de felul asigurării (asigurare de persoane sau asigurare de bunuri).
Atunci când autorul prejudiciului este asigurat de răspundere civilă, victima primeşte despăgubirea direct de la societatea
de asigurări, nemaiputând să angajeze răspunderea civilă delictuală a acestuia, decât în măsura în care prejudiciul nu ar fi
fost integral reparat.
Societatea de asigurări nu are drept de regres împotriva autorului prejudiciului, deoarece acesta a plătit primele de
asigurare, însă poate avea acţiune în regres împotriva altor persoane decât asiguratul, dacă fapta acestora a dat naştere
obligaţiei de plată a indemnizaţiei de asigurare.
În jurisprudenţă s-a statuat că de îndată ce un contract de asigurare este încheiat cu scopul ca societatea de asigurări să
garanteze plata despăgubirilor652, nu se poate trage concluzia că n-ar avea calitatea de parte responsabilă civilmente, doar pe
considerentul că această calitate a sa nu este prevăzută de art.24653 C.proc.pen.654
În mod just, în doctrină s-a arătat că655 „deoarece nu ne aflăm în niciuna din situaţiile în care participarea în procesul
penal, în calitate de parte responsabilă civilmente, să se bazeze pe o răspundere delictuală în sensul prevederilor art. 1000
alin. (1) şi (3) C.civ. din 1864, societatea de asigurare nu poate avea calitatea de parte responsabilă civilmente în accepţiunea
art. 24 alin. (3) din (n.n. – vechiul) C.proc.pen., la baza raporturilor dintre aceasta şi asigurat stând un contract de asigurare,

650 Trib. Suprem, decizia penală nr. 1665/1976 (nepublicată); în acelaşi sens, Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 169/1981, în
R.R.D. nr. 10/1981, p. 70; Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 1389/1993, în R.R.D. nr. 5/1994, p. 61.
651 Cu începere de la 1 ianuarie 1991, ADAS şi-a încetat activitatea, iar în locul ei, în temeiul Legii
nr. 15/1990 şi H.G. nr. 1279/1990, au fost înfiinţate societăţile pe acţiuni ASTRA şi CAROM, care au preluat integral întregul activ şi pasiv al
fostei ADAS.
652 Conform art. 54 alineatul ultim din Legea nr. 136/1995, în cazul stabilirii despăgubirilor prin hotărâre judecătorească, asiguraţii sunt

obligaţi să se apere în proces. Citarea în proces a asigurătorului este obligatorie. De asemenea, potrivit art. 57 din aceeaşi lege, „drepturile
persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule, se exercită împotriva celor răspunzători de producerea pagubei. Aceste
drepturi, se pot exercita şi direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia (...) cu citarea obligatorie a celui
răspunzător de producerea pagubei”.
653 Spre deosebire de Codul de procedură penală anterior, actualul Cod pe procedură penală, în art. 34 intitulat „Alţi subiecţi

procesuali”, stabileşte că intră în această categorie „şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii
sau atribuţii în procedurile judiciare penale”.
654 C.A. Timişoara, Secţia penală, decizia penală nr. 1240/1998, iar în sens contrar, decizia nr. 304/1999 a aceleiaşi instanţe, publicate

în Dreptul nr. 1/2001, p. 181.

655 M.S. Godea, în notă la decizia penală nr. 1240, op. cit., p. 83.
272 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

care nu poate fi fundament al răspunderii civile delictuale”. Pe baza contractului de asigurare, asigurătorul nu face decât să
garanteze plata unor despăgubiri (art. 9 din Legea nr. 136/1995656), aceasta nefiind decât un participant în procesul penal, în
calitate de asigurator şi nu parte responsabilă civilmente.
- Înţelegerea părţilor. Despăgubirile se pot stabili şi pe baza înţelegerilor între părţi, cu acordul societăţii de asigurare şi în
condiţiile prevăzute de lege. Dacă despăgubirile au fost stabilite în acest mod (înţelegerea părţilor şi cu acordul societăţii de
asigurare) persoana prejudiciată nu poate proceda la reevaluarea lor pe cale judiciară.
Persoana prejudiciată va putea însă cere repararea prejudiciului care i-a fost adus, dacă acesta nu a făcut obiectul
înţelegerii iniţiale, ori a apărut ulterior, cu condiţia stabilirii unui raport direct de cauzalitate între faptul cauzator şi agravarea
acestuia657.
- Cumul. În situaţia în care victima are calitatea de persoană asigurată, suma asigurată se cumulează cu pensia de
asigurări sociale şi despăgubirile datorate de autorul prejudiciului.
Plata indemnizaţiei de asigurare se face la realizarea riscului asigurat658 şi este independentă de producerea unui
prejudiciu în patrimoniul asiguratului. Rezultă aşadar că, plata indemnizaţiei de asigurare nu are caracter de despăgubire şi nu
dă dreptul de regres asiguratorului împotriva autorului prejudiciului.
Alta este situaţia în cazul asigurării de bunuri, deoarece plata indemnizaţiei de către asigurator, atunci când se produce
riscul asigurat, are caracter de despăgubire. Aşadar, victima nu are dreptul să cumuleze suma asigurată cu reparaţia datorată
de autorul prejudiciului659.
În acest caz, societatea de asigurare are drept de regres împotriva autorului prejudiciului660.
Pentru caz de deces sau pentru caz de incapacitate de muncă asigurările sociale acordă ajutoare şi pensii, sume de bani
care dacă au fost efectiv acordate nu mai pot fi solicitate de victimă sau de urmaşii acesteia de la autorul faptei prejudiciabile.
În atare situaţie, dacă în cadrul asigurărilor sociale s-a recunoscut dreptul la un ajutor sau la o pensie, reparaţia este
datorată de autorul faptului prejudiciabil numai în măsura în care paguba suferită prin vătămare sau moarte depăşeşte ajutorul
ori pensia [art. 1393 alin. (1) C.civ.].
În intervalul de timp între momentul cauzării pagubei şi momentul acordării ajutorului social sau pensiei, victima are
dreptul să pretindă o despăgubire provizorie de la persoana răspunzătoare, dar numai pentru acoperirea unor nevoi urgente.
Precizăm că instanţa nu poate acorda din oficiu despăgubirea provizorie, ci numai la cererea părţii interesate.
- Acţiunea în răspundere delictuală pentru diferenţă. Dacă victima primeşte pensie de invaliditate sau de urmaş,
beneficiază de o acţiune în răspundere delictuală împotriva autorului faptei ilicite numai pentru diferenţa de valoare dintre
pensie şi valoarea integrală a pagubei661.
Temeiul juridic al unei astfel de acţiunii îl reprezintă dispoziţiile art. 1393 C.civ., potrivit cărora „dacă în cadrul asigurărilor
sociale s-a recunoscut dreptul la un ajutor sau la o pensie, reparaţia este datorată numai în măsura în care paguba suferită
prin vătămare sau moarte depăşeşte ajutorul ori pensia”. Potrivit art. 1385 C.civ., prejudiciul se repară integral, cu respectarea
criteriilor legale. Primirea unor sume nejustificat majorate constituie o îmbogăţire fără justă cauză.
Referitor la caracterul direct al prejudiciului, aspect ce ţine de analiza raportului de cauzalitate, precizăm aici doar
următoarele aspecte reliefate de practică.
Prejudiciul este direct atunci când apare ca o consecinţă nemijlocită a faptei ilicite de care se leagă printr-un raport de
cauzalitate.
Dacă prejudiciul este indirect, nu se poate stabili o legătură de cauzalitate cu fapta ilicită şi, drept urmare, acesta iese din
sfera răspunderii civile delictuale.
Nu ar fi conform cu justiţia ca cineva să suporte toate ecourile îndepărtate ale unei fapte ilicite, cum ar fi spre exemplu
achitarea datoriilor victimei662, deoarece nu se ştie dacă rămasă în viaţă aceasta ar fi voit sau şi-ar fi putut onora datoriile pe
care le avea faţă de creditorii ei.

Abrogată prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
656
657 C.S.J., decizia penală nr. 740/1990, în Dreptul nr. 1/1991, p. 66; C.S.J., Secția civilă, decizia nr. 1501/1990; a se vedea pentru
problemele legale de asigurare prin efectul legii şi I.G. Mihuţă, în Probleme de drept civil în practica Tribunalului Suprem, în R.R.D.
nr.7/1981, p. 29; Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 653/1989, în Dreptul nr. 4/1990, p. 73-74.
658 Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 1487/1989, în R.R.D. nr. 5/1989, p. 71.
659 Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 2632/1982, în R.R.D. nr. 9/1983, p. 38.
660 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 365/1985, în R.R.D. nr. 12/1985, p. 65; a se vedea şi
S. Beligrădeanu, notă la Trib. Jud. Suceava, decizia civilă nr. 800/1992, în R.R.D. nr. 8/1983, p. 37-43.
661 Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia civilă nr. 312/1956, în C.D. 1956, p. 329; Trib. Suprem, Secţia penală, decizia penală

nr.1356/1983, în C.D. 1983, p. 271.

 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 273

Astfel, practica a decis că „inculpatul nu poate fi obligat să plătească şi piesele sustrase de alte persoane, după avarierea
autoturismului, partea vătămată fiind cea obligată să ia măsurile de conservare a acestora şi să se adreseze autorităţilor
pentru descoperirea celor vinovaţi”663.
De asemenea, s-a apreciat că „inculpatul nu va plăti diferenţa de venit nerealizat, dacă victima invalidă de gradul III,
refuză să presteze o muncă pe care o poate desfăşura, sau se va scădea din despăgubiri câştigul pe care victima nu l-a
realizat datorită neîncadrării în munca ce-i este imposibilă”664.
După cum se poate observa, în aceste cazuri prejudiciul suferit de victimă nu este direct deoarece fapta sa a înlăturat
raportul de cauzalitate dintre acţiunea ilicită şi prejudiciu.
Aşa cum am spus deja, aprofundarea problemelor legate de caracterul direct al prejudiciul urmează să se facă în capitolul
privind raportul de cauzalitate.
E. Efectul răspunderii civile delictuale
Efectul răspunderii civile delictuale. Efectul răspunderii civile delictuale constă în naşterea raportului juridic obligaţional
dintre autorul faptei ilicite sau persoana răspunzătoare şi victimă.
Din analiza art. 1381 alin. (2) C.civ., rezultă că dreptul de a pretinde reparaţia ia naştere în momentul cauzării prejudiciului.
Drept urmare, împrejurarea că dreptul la reparaţie nu poate fi valorificat imediat nu întârzie naşterea acestuia. Sub acest
aspect este de precizat faptul că hotărârea instanţei, pronunţată în materia răspunderii civile delictuale, este constitutivă de
drepturi.
Potrivit art. 1381 alin. (3) C.civ., toate dispoziţiile legale care privesc executarea obligaţiei (art. 469-1565 C.civ.),
transmisiunea (art. 1566-1608 C.civ.), transformarea obligaţiilor (1609-1614 C.civ.) şi stingerea obligaţiilor (art. 1615-1634
C.civ.) sunt aplicabile de la data naşterii dreptului la reparaţie.
Consecinţe juridice. Din momentul în care sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderii civile delictuale, se produc
următoarele consecinţe juridice:
a) se naşte dreptul victimei la acţiunea în justiţie pentru repararea prejudiciului665 şi începe să curgă termenul de
prescripţie prevăzut de lege. Acest drept la reparaţie este un drept de creanţă dobândit în patrimoniul creditorului;
b) debitorul obligaţiei de reparare este de drept pus în întârziere şi poate fi ţinut să plătească daune moratorii;
c) dacă debitorul s-a achitat de obligaţie plătind despăgubirea de bunăvoie, plata făcută de acesta este o plată valabilă şi,
deci, nu poate cere restituirea ei pe motiv că ar fi făcut o plată nedatorată;
d) dreptul de creanţă şi obligaţia de reparare a pagubei pot fi transmise universal sau cu titlu universal;
e) creditorii victimei pot uza de toate mijloacele juridice de conservare a gajului lor general şi chiar să recurgă la acţiunea
pauliană împotriva actelor încheiate de debitor în frauda intereselor lor;
f) victimele prin ricoşeu pot acţiona pentru a obţine repararea pagubei, indiferent de poziţia victimei directe;
g) în caz de conflict de legi în timp, se aplică legea în vigoare în momentul naşterii obligaţiei de reparare.
F. Repararea prejudiciului
I. Reguli în materie. Principiu. Forme de reparaţie
Înţelegerea părţilor. De principiu, nimic nu împiedică victima şi autorul prejudiciului să convină prin bună învoială, asupra
întinderii despăgubirii şi modalităţilor de reparare a prejudiciului.
Când s-a ajuns la această înţelegere, instanţa de judecată nu mai poate fi sesizată pe motiv că despăgubirea primită nu
ar reprezenta o acoperire integrală a prejudiciului666. Acest lucru nu este posibil decât pentru prejudiciile imprevizibile,
necunoscute la data încheierii convenţiei dintre părţi şi care sunt urmarea directă a faptei ilicite.
De asemenea, instanţa de judecată poate să stabilească cuantumul şi modalitatea de reparare a pagubei, trecând peste
învoiala părţilor, dacă aceasta este potrivnică legilor, interesului terţilor, urmăreşte un scop imoral ori ilicit sau este rezultatul
unui viciu de consimţământ667.

662 Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 1956/1980, în Repertoriu de practică judiciara în materie penală pe anii 1981-1985, p. 217; Trib.
Suprem, Secția penală, decizia nr. 933/1988, în R.R.D. nr. 2/1989, p. 75.
663 Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 85/1976, în C.D. 1976, p. 388; Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 106/1974, în R.R.D.

nr. 10/1974, p. 71.

664 C.S.J., Secția penală, decizia nr. 1053/1991, în P.D.C.S.J., 1990-1992, Ed. Orizonturi, p. 415-416.
665 A se vedea I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., 1970, p. 264-265; M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 468-469.
666 T.M.B., Secția I penală, decizia nr. 118/A/1993, în C.P.J.P. 1994, p. 30-31.
667 Trib. Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 1107/1962, în C.D. 1962, p. 152.
274 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Dacă între părţi nu a intervenit vreo înţelegere, victima are dreptul la acţiune în răspunderea civilă delictuală prin care
poate cere instanţei de judecată obligarea autorului faptei ilicite la repararea prejudiciului, ceea ce presupune de fapt,
repunerea acestuia în situaţia anterioară.
Repararea prejudiciului este aşadar, finalitatea principală a răspunderii civile delictuale şi constă în înlăturarea sau
compensarea efectelor negative ale faptei ilicite, astfel încât să se ajungă pe cât posibil la restabilirea situaţiei anterioare
(restitutio in integrum).
Principiul reparaţiei integrale. Restabilirea situaţiei anterioare comiterii faptei ilicite, impune principiul reparaţiei integrale
a prejudiciului ca un principiu fundamental al răspunderii civile delictuale, consfințit în reglementarea actuală de dispoziţiile art.
1385 C.civ., potrivit cărora „prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel”.
Dacă în condiţiile Codului din 1864 întinderea reparaţiei era o chestiune de apreciere, noua reglementare, prin dispoziţiile
art. 1385 C.civ., precizează în mod expres care sunt regulile ce trebuie urmărite de instanţa de judecată în aprecierea
despăgubirii acordate persoanei prejudiciate şi anume:
a) pierderea suferită de cel prejudiciat, imediat sau care poate fi determinată în viitor cu certitudine [art. 1385 alin. (2)];
b) câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit;
c) cheltuielile efectuate pentru evitarea sau limitarea prejudiciului;
d) dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi
proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia
concretă a victimei [art. 1385 alin. (4)].
Aplicarea fără dificultate a acestui principiu este posibilă numai în cazul prejudiciilor patrimoniale, atunci când reparaţia se
face în natură, deoarece numai astfel pot fi înlăturate toate consecinţele negative ale faptei ilicite.
Repararea în natură. Potrivit dispoziţiilor art. 1386 C.civ. „Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea
situaţiei anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu este interesată de reparaţia în natură, prin plata
unei despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească”. Sunt incidente şi dispoziţiile art.
1516 C.civ. potrivit cărora „creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei”, autorul delictului civil
fiind debitorul obligaţiei de a face din momentul în care a cauzat prejudiciul.
Din analiza textului de lege, rezultă că legiuitorul a avut în vedere două modalităţi de reparare a prejudiciului, instituind un
drept de opţiune pentru creditor:
a) în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare;
b) prin plata unei despăgubiri, dacă nu mai este posibilă o reparare în natură sau dacă victima nu este interesată de
repararea în natură, preferând despăgubirea bănească.
Formele reparării în natură tind să restabilească situaţia victimei anterioară producerii pagubei, acesta fiind şi
considerentul pentru care alin. (2) al art. 1386 C.civ. prevede că la stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege
nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului.
Pentru evaluarea prejudiciului se iau în considerare toate schimbările care pot apărea după ce acesta a fost produs.
Astfel, dacă prejudiciul are un caracter de continuitate, reparaţia constă numai în prestaţii periodice, nu într-o sumă fixă şi
globală. Art. 1386 alin. (3) C.civ. stabileşte, astfel, un principiu care se aplică nu doar în cazul prejudiciilor corporale, ci la orice
alte astfel de prejudicii. Deşi cele mai frecvente situaţii se întâlnesc în cazul vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii,
principiul este aplicabil în toate situaţiile care privesc prejudicii viitoare, când instanţa poate majora, diminua ori sista, la
cererea debitorului, despăgubirea.
Trebuie reţinut că, în cazul prejudiciului viitor, despăgubirea poate fi sporită, redusă, suprimată, altfel spus, acestea sunt
cuantificate în funcţie de evoluţia lor.
Reparaţia în natură a prejudiciului nu este o simplă posibilitate lăsată la aprecierea judecătorului, ci reprezintă regula de
bază în materia răspunderii civile delictuale, fiind consacrată şi legislativ prin dispoziţiile art. 1386 C.civ.
Regula reparării în natură a prejudiciului justifică restituirea bunurilor sustrase, chiar dacă acestea au fost înstrăinate de
autorul faptei ilicite unui dobânditor de bună-credinţă668. Cumpărătorii de bună-credinţă ai bunurilor au, însă, dreptul să se
constituie părţi civile în procesul penal pentru a se obţine de la autorul faptei ilicite restituirea sumelor pe care le-au plătit669.

668C.S.J., Secția penală decizia nr. 2171/1992, în P.D.D.C.S.J., 1990-1992, Ed. Orizonturi, București, 1993, p. 409.
669Dacă bunurile mobile sustrase aparţin domeniului public, revendicarea lor este posibilă chiar de la posesorul de bună-credinţă. În
prezent, numai domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale au regimul juridic preferenţial prevăzut de art. 1844 C.civ.
(din 1864 - n.n.). Celelalte bunuri, chiar dacă aparţin statului sau unităţilor administrativ-teritoriale au regim juridic de drept comun, adică
regimul juridic al proprietăţii private. În cazul proprietăţii private, revendicarea bunurilor mobile sustrase este posibilă chiar de la dobânditorul
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 275

În afara restituirii lucrului, pot fi întâlnite şi alte modalităţi sau operaţii juridice de reparare în natură a prejudiciului, ca:
înlocuirea bunurilor distruse cu altele de aceeaşi natură, desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris, distrugerea lucrărilor
executate cu încălcarea unui drept al altei persoane şi alte procedee, prin care se ajunge la restabilirea situaţiei anterioare.
Repararea prin echivalent. Trebuie să admitem însă că, repararea în natură a prejudiciului este departe de a fi realizată
în toate cazurile, spre exemplu, aceasta nu este posibilă în cazul morţii, pierderii capacităţii – totale sau parţiale – de muncă a
unei persoane, sau, este posibil ca în anumite situaţii repararea în natură să nu constituie mijlocul cel mai potrivit pentru
acoperirea prejudiciului (mărfurile sustrase au fost degradate sau depreciate şi nu pot fi înlocuite cu bunuri de aceeaşi natură).
Tot astfel, este posibil ca victima să nu fie interesată de repararea în natură, ci preferă despăgubirea bănească. Din
economia dispoziţiilor art. 1386 alin. (1) C.civ., rezultă că victima poate să renunţe în orice situaţie la repararea în natură a
prejudiciului.
În aceste situaţii, reparaţia prejudiciului se face prin echivalent bănesc, care este un mijloc compensatoriu ce trebuie luat
în consideraţie numai atunci când reparaţia în natură nu este posibilă sau victima nu mai este interesată de repararea în
natură a pagubei.
Indiferent de mijlocul folosit, victima are însă dreptul la o reparaţie integrală, potrivit principiului prevăzut de art. 1385 C.civ.
chiar dacă uneori evaluarea prejudiciului este dificilă.
1) Modalitate subsidiară şi compensatorie. Repararea prin echivalent este o modalitate subsidiară şi compensatorie,
devenind aplicabilă ori de câte ori repararea în natură a prejudiciului nu este obiectiv posibilă. Trebuie precizat că victima
poate oricând să renunţe la repararea în natură a prejudiciului dacă apreciază că această modalitate nu mai reprezintă o justă
despăgubire.
Referitor la acest aspect, jurisprudenţa anterioară a statuat că instanţa nu se poate limita la a dispune repararea în natură
a pagubei, ci trebuie să prevadă şi obligaţia alternativă de reparare, prin echivalent, pentru cazul în care repararea în natură a
pagubei nu ar fi posibilă670.
Repararea prin echivalent bănesc se face fie prin acordarea unei sume globale, fie prin obligarea autorului prejudiciului la
efectuarea unor prestaţii periodice succesive, cu caracter temporar sau, dacă este cazul, viager.
2) Stabilirea cuantumului. Cuantumul reparaţiei prin echivalent bănesc se stabileşte în funcţie de valoarea pagubei la data
pronunţării hotărârii judecătoreşti, deoarece numai astfel poate fi realizat principiul reparării integrale a prejudiciului,
asigurându-se victimei posibilitatea de a-şi restabili, la preţul zilei, situaţia patrimonială pe care o avea înainte de a fi
păgubită671.
Avându-se în vedere principiul reparării integrale, în cazul în care după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive,
prin care autorul faptei ilicite a fost obligat la despăgubiri faţă de persoana vătămată, au apărut noi consecinţe ale aceleiaşi
fapte prejudiciabile şi care nu au putut fi avute în vedere în cadrul judecăţii anterioare, cel prejudiciat este îndreptăţit să
formuleze o nouă acţiune pentru daunele survenite ulterior.
În această situaţie, hotărârea anterioară nu poate fi invocată ca prezentând autoritate de lucru judecat672, deoarece în
cazul primului proces nu s-a avut în vedere decât prejudiciul existent la acea dată673.
Dacă victima introduce însă acţiune în vederea reparării unor prejudicii apărute după pronunţarea hotărârii674, urmează să
se ia ca punct de referinţă, în aprecierea ca noi a acestor prejudicii, data pronunţării primei hotărâri.
Este de reţinut că tot din momentul pronunţării hotărârii rămasă definitivă, autorul prejudiciului datorează şi dobânzile
legale aferente sumei stabilite ca despăgubire675.

de bună-credinţă, dar numai în termen de 3 ani de la data sustragerii, conform art. 1903 alin. (2) C.civ. (din 1864 - n.n.), termenul fiind de
decădere. Când bunurile au fost cumpărate de un terţ, într-un loc public unde se fac asemenea operaţii, revendicarea lor este posibilă
potrivit art. 1910 C.civ. (din 1864 - n.n.), doar dacă proprietarul restituie posesorului de bună-credinţă preţul ce l-a plătit.
670 T.M.B., Secția I penală, decizia nr. 130/1994, în C.P.J.P., 1992, Ed. Şansa, Bucureşti, 1992, p. 18; C.S.J., Secția penală, decizia nr.

2171/1992, în Probleme de drept în deciziile C.S.J., 1990-1992, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993, p. 409.
671 C.S.J., Secția I penală, decizia nr. 1556/1991, în idem, p. 421-422; T.M.B., Secția I penală, decizia
nr. 380/1991, în C.P.J.P., 1991, Ed. Şansa S.R.L. Bucureşti, p. 80-81; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 148; T.R. Popescu, P. Anca,
op. cit., 1968, p. 476; L. Pop, op. cit., 1994, p. 318.
672 C.A. Cluj, Secția civilă, decizia nr. 829/1998, în B.J.C.P.J. 1998, p. 111. Rezoluţia parchetului de neîncepere a urmăririi penale faţă

de învinuiţi nu are autoritate de lucru judecat în procesul civil. Înlăturarea răspunderii penale nu exclude răspunderea civilă pentru
prejudiciul cauzat victimei.
673 C.S.J., Secția civilă, decizia nr. 2013/23.09.1991, în Dreptul nr. 8/1992, p. 84.
674 C.S.J., Secţia civilă, Decizia nr. 2013/24.09.1991, în B.J. 1990-2003, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004,
p. 299. Despăgubirile civile pentru prejudiciile izvorâte din fapte ilicite stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive pot fi majorate, dacă
prejudiciul existent la data pronunţării s-a agravat ca urmare a aceluiaşi fapt prejudiciabil.
276 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Cum creanţa devine lichidă şi exigibilă din momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, pentru perioada anterioară nu se
acordă dobânzi.
Suntem întru totul de acord cu opinia exprimată în literatura de specialitate676 că, cel puţin atunci când prejudiciul are de la
început caracter pur pecuniar, ar fi necesar să se acorde dobânzi677 cu caracter de lucrum cessans, de la data când
prejudiciul a devenit cert.
În privinţa daunelor actuale, realizate la data pronunţării hotărârii, regula aplicată practic este aceea a despăgubirilor
printr-o sumă globală, care se determină în funcţie de actualitatea la acea dată a preţurilor bunurilor sau a altor valori.
Aceasta înseamnă de fapt, abaterea de la nominalismul monetar, prin reevaluarea valorilor prejudiciate, dându-se
eficienţă puterii de cumpărare a banilor, pentru asigurarea echilibrului şi echităţii dintre părţi.
Reguli generale stabilite de practica judecătorească678 şi de doctrină. Practica judiciară şi doctrina, în vederea
aplicării principiului reparării integrale a prejudiciului material şi moral, au stabilit următoarele reguli generale:
a) întinderea reparaţiei trebuie să coincidă cu întinderea prejudiciului679, ceea ce presupune că despăgubirea acordată
victimei va acoperi atât pierderea suferită de acesta (dauna directă), cât şi beneficiul nerealizat (dauna indirectă), precum şi
cheltuielile făcute pentru evitarea sau limitarea prejudiciului;
b) în stabilirea întinderii despăgubirilor nu se va lua în considerare situaţia materială a victimei sau a autorului prejudiciului,
aceste elemente urmând să fie luate în considerare, eventual, doar la modalitatea de plată a despăgubirilor680 (sumă globală
sau plată sub formă de rată);
c) forma şi gradul de vinovăţie, în principiu, nu se iau în considerare la stabilirea cuantumului despăgubirilor, art. 1357 alin.
(2) C.civ. instituind răspunderea autorului chiar şi pentru culpa cea mai uşoară.
Gravitatea culpei poate influenţa întinderea despăgubirilor doar în cazul în care la producerea prejudiciului a contribuit şi
culpa victimei681. După cum s-a spus682, primul criteriu pentru repartizarea prejudiciului în această ipoteză nu este culpa, ci
contribuţia cauzală la producerea pagubei, autorul faptei ilicite urmând să răspundă numai în limita în care a cauzat prin fapta
sa, prejudiciul suferit de victimă. Doar atunci când acest criteriu obiectiv nu este suficient, neputându-se stabili proporţia între
contribuţia cauzală a victimei şi a inculpatului la crearea prejudiciului, trebuie să se recurgă la criteriul subiectiv – gradul de
vinovăţie – pentru a se stabili măsura în care paguba va fi suportată de autorul faptei ilicite şi de persoana vătămată683.
Potrivit art. 1371 C.civ., în cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului
sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de
prejudiciu pe care a pricinuit-o, dispoziţii care se aplică şi în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta
săvârşită de autor, cu intenţie sau din culpă, cât şi forţa majoră, cazul fortuit ori fapta terţului pentru care autorul nu este
obligat să răspundă;

675 Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 2/1972, în C.D. 1972, p. 24; Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 1333/1981, în
R.R.D. nr. 2/1981, p. 64-65.
676 L. Pop, op. cit., 1994, p. 318-319.
677 I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 5361/2004 (http://www.scj.ro). Potrivit art. 1088 C.civ. din 1864, în

cazul neexecutării unei obligaţii care are ca obiect o sumă de bani, creditorul nu poate să ceară cu titlu de daune decât dobânda legală.
Această regulă, aplicabilă, în principiu, obligaţiilor contractuale, suferă excepţiile reglementate expres prin art. 1088 alin. (1) sau deduse din
convenţia părţilor. Răspunderea delictuală fiind integrală, dacă prejudiciul nu este acoperit cu dobânda legală, există posibilitatea obligării
debitorului la plata şi a altor daune, cauzate prin însuşirea, în orice mod, a sumei de bani care constituie obiectul reparaţiei. Dacă suma
daunelor solicitate acoperă şi dobânda legală aferentă – cuprinsă, de exemplu, în creanţa reactualizată solicitată – ar fi injust să fie
acordată încă odată, prin aplicarea art. 1088 alin. (1) C.civ.
678 C.S.J., Secția civilă, decizia nr. 747/1992, în B.J. 1990-2003, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 300.
679 C.S.J., Secția civilă, decizia nr. 1720/1991, în B.J. 1990-2003, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 299. Cuantumul despăgubirilor fiind

în funcţie de întinderea prejudiciului, urmează că acesta nu se poate stabili după criteriile ce se au în vedere la fixarea obligaţiei de
întreţinere faţă de copiii minori, prevăzute în art. 86 şi art. 94 C.fam. din 1956.
680 C.S.J., Secția civilă, decizia nr. 747/1992, în Probleme de drept din Deciziile C.S.J., Ed. Orizonturi, 1992, p. 92-93.
681 C.S.J., Secția civilă, decizia nr. 617/1990, în Repertoriu 1989-1995, vol. I, Ed. Argesis, 1995, p. 712; C.S.J., Secția civilă, decizia nr.

1121/1990, în Dreptul nr. 1/1992, p. 83-84.

682 V. Stoica, Practica judiciară penală, vol. IV, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 79.
683 C.S.J., Secția penală, decizia nr. 937/1993, în B.J.C.D. 1993, p. 187. La stabilirea despăgubirilor în cazul când daunele cauzate prin

infracţiune se datorează culpei comune a victimei şi a făptuitorului, evaluarea lor, în orice situaţie, la jumătate, nu este corectă. La stabilirea
proporţiei instanţa trebuie să aibă în vedere gravitatea concretă a culpei fiecăreia dintre părţi şi să stabilească gradul acesteia ţinând seama
de semnificaţia reală a comportamentului victimei infracţiunii şi a replicii făptuitorului, stabilind astfel o despăgubire care să constituie o
reparare justă a daunei, în raport cu gradul culpei făptuitorului; A se vedea şi art. 1371 alin. (1) actualul Cod civil.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 277

d) în cazul deteriorării unor bunuri care pot fi reparate, determinarea reparaţiei se face în raport cu cheltuielile necesare
aducerii lor în starea anterioară, iar nu având în vedere valoarea unor bunuri noi de acelaşi fel684.

II. Stabilirea întinderii despăgubirilor în cazul vătămării sănătăţii ori integrităţii corporale a victimei. Situaţii.
Vătămarea are efecte de scurtă durată. Atunci când vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale are efecte de scurtă
durată, în principiu, despăgubirile se acordă sub forma unei sume globale, luându-se în calcul pentru determinarea reparaţiei,
cheltuielile făcute pentru însănătoşire, la care se pot adăuga diferenţele dintre veniturile obţinute şi sumele primite pe durata
concediului medical, ori câştigurile de care victima a fost lipsită pe această perioadă.
Consecinţe negative în plan moral. Dacă fapta ilicită a produs victimei consecinţe negative pe plan moral, social ori
profesional ce justifică şi acordarea unor despăgubiri băneşti, stabilite în funcţie de dauna morală suferită (dureri fizice,
prejudiciu estetic, prejudiciu de agrement etc. acestea se stabilesc în temeiul dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) C.civ. coroborat cu
dispoziţiile art. 1349 alin. (2) C.civ.
Pierderea sau diminuarea capacităţii de muncă. În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei
persoane, legiuitorul a stabilit un set de valori la care se raportează judecătorul în cadrul acţiunii în reparaţie. Astfel art. 1387
alin. (1) şi (2) C.civ. precizează că despăgubirea se stabileşte pe baza venitului mediu lunar net din muncă, al celui păgubit,
din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacităţii de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi
putut realiza, ţinându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era
în curs să o primească. Se va calcula, astfel, echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care
este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă. În afară de aceasta,
despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea
nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice prejudicii materiale.
Potrivit dispoziţiilor art. 1387 alin. (3) C.civ., la stabilirea despăgubirilor pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din
muncă trebuie să se ţină seama şi de sporirea nevoilor de viaţă a celui prejudiciat sub forma de prestaţii băneşti periodice.
Dacă vătămarea sănătăţii ori integrităţii corporale are ca efect pierderea sau diminuarea capacităţii de muncă cu caracter
permanent ori pe o perioadă de timp ce nu poate fi determinată, soluţiile diferă după cum victima era majoră ori minoră685 şi
era sau nu încadrată în muncă.
Despăgubirea materială şi morală datorată minorului care a fost vătămat corporal sau a cărui sănătate a fost lezată se
stabileşte cu respectarea dispoziţiilor art. 1388 şi respectiv art. 1389, coroborat cu art. 1391 C.civ., prin raportare la două
perioade:
1) între data la care minorul a fost victima faptei ilicite şi data când urmează să îşi termine pregătirea profesională pe care
o primea; despăgubirea materială va fi datorată până la împlinire vârstei legale de a fi parte într-un raport de muncă;
2) după data terminării pregătirii profesionale; această despăgubire va fi datorată, potrivit
art. 1389 alin. (2) teza finală, de la data când minorul a împlinit vârsta prevăzută de lege pentru a putea fi parte într-un raport
de muncă.
Astfel, ţinând cont de cele două momente, şi de modul de calcul şi baza de calcul stabilite de dispoziţiile art. 1388 alin. (1)
şi art. 1389 C.civ., despăgubirea materială este stabilită în funcţie fie de câştigul pe care minorul îl avea la momentul
vătămării, care este un venit de altă natură decât din muncă, sau la câştigul pe care minorul l-ar fi putut obţine după ce şi-a
terminat pregătirea profesională.
În oricare din cele două situaţii, reparaţia pentru prejudiciul material se stabileşte prin raportare la un anumit moment:
vârsta legală de a fi parte într-un raport de muncă.
Potrivit dispoziţiilor din Codul Muncii, persoana fizică dobândeşte capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani.
Totuşi, există posibilitatea încheierii unui contract de muncă şi la vârsta de 15 ani, însă numai cu acordul părinţilor sau a
reprezentanţilor legali şi numai pentru desfăşurarea anumitor activităţi.
Drept urmare, instanţa de judecată este datoare să verifice de la caz la caz, când se poate aprecia că minorul va împlini
vârsta legală de a face parte într-un raport de muncă, respectiv 15 sau 16 ani.

684 Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 1189/1982, în R.R.D. nr. 3/1983, p. 68.
685 Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 2726/1983, în C.D. 1983, p. 272. În cazul în care unui minor, neîncadrat în muncă, i se
cauzează o infirmitate permanentă nu se poate înlătura obligarea făptuitorului la despăgubiri cu motivarea că nu a fost lipsit de venituri ca
urmare a infirmităţii. Într-o atare situaţie, instanţa trebuie să stabilească echivalentul bănesc al efortului suplimentar de compensare a
infirmităţii şi să-l oblige pe făptuitor la plata acestor daune.
278 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Prestaţii periodice. În situaţia în care s-a pierdut sau s-a diminuat capacitatea de muncă a victimei, încadrată în muncă la
acea dată, cu consecinţa reducerii veniturilor sale, despăgubirea – de regulă – sub forma unei prestaţii periodice, va include
diferenţa dintre veniturile efectiv încasate înainte de comiterea faptei ilicite şi veniturile ulterioare686 (pensia de la asigurări
sociale, inclusiv pensia suplimentară). Nu se include în aceste venituri, indemnizaţia specială de îngrijire ce i se acordă
victimei de asigurările sociale şi care acoperă o nevoie negenerată de starea de invaliditate687.
Aşa cum am arătat deja, la calculul despăgubirii se va ţine seama şi de sporirea nevoilor de viaţă ale celui prejudiciat [art.
1387 alin. (2) C.civ.]. Regula este ca despăgubirile se acordă sub forma prestaţiilor periodice, prin excepţie, pentru motive
temeinice, putând cere plata despăgubirii sub forma unei sume globale. Acesta este şi cazul frecvent întâlnit în practică, când
autor al faptei prejudiciabil este un cetăţean străin, situaţie în care ar deveni inoperantă plata unei prestaţii periodice, victima
fiind îndreptăţită să solicite despăgubirea sub forma unei sume globale.
În toate cazurile, la cererea celui păgubit, instanţa îi poate acorda o despăgubire provizorie pentru acoperirea nevoilor
urgente.
De exemplu, instanţa a obligat pe inculpat să plătească lunar părţii vătămate, victimă a tentativei la infracţiunea de omor, o
sumă ce reprezintă diferenţa dintre câştigul realizat anterior şi pensia de invaliditate ce o primeşte ca urmare a incapacităţii de
muncă ce i-a fost cauzată prin fapta inculpatului; acesta nu mai poate fi obligat la plata unei despăgubiri lunare în favoarea
copiilor minori ai părţii vătămate, deoarece contribuţia victimei la întreţinerea copiilor este cuprinsă în pensia de invaliditate şi
despăgubirea pe care inculpatul o plăteşte lunar părintelui acestora688.
Veniturile anterioare. Atunci când se stabilesc veniturile anterioare se va ţine seama de retribuţia netă, de activităţile
desfăşurate de victimă în timpul său liber pentru a-şi asigura condiţii mai bune de viaţă, de primele lunare primite în afara
retribuţiei tarifare, dacă au un caracter permanent689.
Venituri variabile. Dacă veniturile victimei erau variabile şi în funcţie de sezon, se ţine seama de veniturile realizate în cele
12 luni care au precedat comiterii faptei ilicite; sporul şi indemnizaţiile de şantier se vor lua în calcul dacă sunt continue,
permanente; de asemenea, se vor lua în calcul orele suplimentare690.
Echivalentul veniturilor nerealizate. Victima poate cere şi echivalentul veniturilor nerealizate dacă nu s-a putut prezenta la
serviciu o perioadă de timp datorită înfăţişării sale şi îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare, chiar dacă leziunea
cauzată de autorul faptei ilicite, neprezentând o incapacitate de muncă, nu a permis acordarea drepturilor de asigurări
sociale691.
Dacă veniturile victimei nu s-au micşorat. Dacă integritatea corporală şi chiar capacitatea de muncă ale victimei au fost
afectate, dar veniturile ei nu s-au micşorat, jurisprudenţa a stabilit că aceasta are dreptul să pretindă despăgubiri pentru efortul
suplimentar pe care trebuie să-l facă spre a compensa incapacitatea de muncă provocată de autorul faptei ilicite. S-a motivat
că „lucrând în aceste condiţii, victima va fi obligată să facă cheltuieli suplimentare pentru alimentaţie, pentru tratament
medical, pe lângă faptul că va avea nevoie de o perioadă mai mare de odihnă faţă de epuizarea fizică provocată de sporirea
intensităţii muncii”692.
Vătămare ireversibilă. Despăgubirile se acordă pe tot timpul vieţii dacă vătămarea este ireversibilă şi până la data încetării
stării de incapacitate, în cazul invalidităţii temporare, neavând relevanţă sub acest aspect data când victima urmează să fie
supusă reexaminării medicale în vederea stabilirii dacă incapacitatea de muncă se menţine sau nu693.

686 Chiar dacă persoana care a suferit o diminuare a capacităţii de muncă ar putea să realizeze, după săvârşirea faptei prejudiciabile,
venituri la acelaşi nivel cu cel obţinut anterior, ea este îndreptăţită să primească echivalentul efortului suplimentar depus în acest scop la
care a fost obligat prin fapta culpabilă a pârâtului (art. 998 C.civ.), C.S.J., Secția civilă, decizia nr. 2545 din 22 noiembrie 1991, în B.J. 1990-
2003, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 299.
687 C.S.J., Secția civilă, decizia nr. 1888/1991, în Dreptul nr. 9/1992, p. 85; C.S.J., Secția civilă, decizia nr. 1995/1992, în Dreptul nr. 10

11/1933 p. 103; C.S.J., Secția civilă, decizia nr. 1530/1991, în Dreptul nr. 7/1932 p. 79; C.S.J., Secția penală, decizia nr. 79/1933, în Dreptul
nr. 1/1994 p. 114.
688 C.S.J., Secția penală, decizia nr. 841/1993, B.J.C.D. 1993, p. 189.
689 Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 1129/1979, în C.D. 1979, p. 470; Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 11729/1990, în

C.D. 1990, p. 328; Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 1356/1993, în R.R.D. nr. 5/1984, p. 62.
690 Trib. Jud. Constanţa, decizia civilă nr. 99/1992, în Dreptul nr. 5/1995, p. 88; Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 209/1984, în

R.R.D. nr. 12/1985, p. 75; Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 984/1973, în R.R.D. nr. 8/1974, p. 171.
691 Trib. Jud. Bihor, decizia penală 270/1980, în R.R.D. nr. 12/1981, p. 70, cu notă de S. Şerban.
692 C.S.J., Secția civilă, decizia nr. 2545/1991, în Repertoriu 1989-1994, vol. I, Ed. Argessis, Curtea de Argeş, 1995, p. 729; Trib.

Suprem, Secția penală, decizia nr. 703/1988, în R.R.D. nr. 4/1989, p. 76.
693 C.S.J., Secția penală, decizia nr. 369/1992, în Probleme de drept (...) 1990-1992, p. 430.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 279

Modificare ulterioară. Cuantumul despăgubirilor civile se poate modifica ulterior, chiar dacă au fost acordate pe viaţă, pe
calea unei acţiuni civile reparatorii, fie prin majorare (dacă paguba s-a agravat ca urmare a aceluiaşi fapt păgubitor), fie prin
micşorare, ori sistare694 (dacă paguba s-a redus, ori a fost înlăturată datorită unor cauze survenite ulterior).
Soluţia se impune, dat fiind caracterul provizoriu al despăgubirilor. În măsura în care starea de invaliditate se modifică prin
agravarea ori prin reducere sau dispariţie, modificarea va afecta şi despăgubirile civile. În asemenea cazuri, nu se poate
invoca autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive anterioare.
Victima nu este încadrată în muncă. În situaţia în care victima era majoră, dar neîncadrată în muncă la data cauzării
faptului ilicit, prin care i s-a diminuat capacitatea de muncă, în jurisprudenţa anterioară adoptării actualului Cod civil, s-a decis
că întinderea pagubei nu se apreciază în raport cu retribuţia tarifară minimă, ci trebuie să se verifice sursele de trai şi
veniturile obţinute de victimă695.
Practica anterioară apariţiei actualului Cod civil a adoptat, aşadar, un criteriu concret, care să aibă în vedere daunele
suferite efectiv de victimă analizându-se, în acest sens, împrejurările de fapt şi situaţia personală a acesteia, respectiv,
valoarea reală a prestaţiei ei în gospodărie sau ca muncitor zilier, sau în orice alt loc de muncă, prestaţii pe care datorită
vătămării suferite nu le poate efectua696.
Potrivit dispoziţiilor art. 1388 alin. (3) C.civ., dacă cel păgubit nu avea o calificare profesională şi nici nu era în curs să o
primească, despăgubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe economie. Evident că, în conformitate cu dispoziţiile art.
1387 alin. (3) C.civ., în afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de
viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale care sunt dovedite de acesta.
De asemenea, în situaţia în care victima era minoră, neîncadrată în muncă şi a suferit o infirmitate permanentă, ca urmare
a faptului ilicit, stabilirea despăgubirilor se face ţinându-se cont de toate împrejurările de fapt, de situaţia concretă a acesteia,
de îngrijirile pe care trebuia să le primească, precum şi de efortul suplimentar fizic şi psihic pe care victima va fi nevoită să-l
depună pentru dobândirea unei calificări adecvate stării sale de sănătate, incluzând şi ambianţa necesară697.
Totodată, victima minoră are rezervat dreptul la o acţiune separată pentru perioada când se va încadra în producţie şi va
realiza venituri mai mici din cauza vătămărilor698.
Părinţii minorului au dreptul să ceară despăgubiri pentru cheltuielile determinate pentru însoţirea acestuia la internarea în
spital şi la externare, vizitarea minorului la spital pentru contravaloarea retribuţiei neîncasate pe timpul afectat deplasărilor la
unităţile sanitare, parchet şi instanţă şi, în sfârşit, cheltuielile de deplasare ale martorilor la organele de urmărire penală şi la
instanţă699.
De asemenea, părinţii minorului au dreptul să solicite daune morale pentru durerea încercată în calitate de părinţi ai
minorului suferind (pretium dolores). Desigur, acest petit este distinct de obiectul acţiunii în reparaţie materială şi morală
promovate în numele minorului, victimă a faptei prejudiciabile.

III. Stabilirea despăgubirilor în cazul în care prin fapta ilicită s-a cauzat moartea unei persoane. Situaţii
Plata cheltuielilor ocazionate de îngrijirea victimei. Cu privire la această situaţie, este de precizat, în primul rând, că
autorul faptei ilicite va fi obligat să repare prejudiciul rezultat din plata cheltuielilor ocazionate de îngrijirea victimei înainte de
deces şi cheltuielile de înmormântare700.
În calculul cheltuielilor de înmormântare, la a cărora plată va fi obligat autorul faptei ilicite, vor fi incluse şi sumele plătite de
urmaşii victimei pentru momentul funerar şi cele ocazionate de organizarea, potrivit datinii, a ceremoniilor religioase ulterioare
înmormântării propriu-zise.
Elemente de calcul. Elementele de calcul pentru stabilirea despăgubirilor civile includ îndeplinirea cerinţei referitoare la
„necesar”, dar aceste referinţe nu pot duce la o limitare rigidă sau la stabilirea unui plafon general abstract, peste care nu se
poate trece. Dimpotrivă, va trebui să se ţină seama de situaţia reală care diferă de la caz la caz.

694C.S.J., Secția civilă, decizia nr. 1146/1992, în Repertoriu1989-1994, vol. I, p. 729.

695Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 3692/1971, în R.R.D. nr. 3/1972, p. 164.
696 Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 13/1961, în C.D. 1962, p. 31.
697 Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 2726/1993, în C.D. 1983, p. 272.
698 Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 510/1974, în R.R.D. nr. 9/1974, p. 67.
699 Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 905/1982, în R.R.D. nr. 2/1983, p. 62; Trib. Jud. Sibiu, decizia penală nr. 319/1991, în

Dreptul nr. 10/1992, p. 77 cu notă aprobativă de M. Bădilă.

700 C.S.J., Secția civilă, decizia nr. 251/1992; decizia nr. 369/1992; decizia nr. 176/1992, în Dreptul nr. 12/1992, p. 88-89.
280 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Astfel, pentru a se putea face o apreciere corectă a situaţiei reale în cauză, cu privire la cuantumul cheltuielilor de
înmormântare solicitate, va trebui să se ţină seama de imperativul moral al urmaşilor victimei determinat de mentalitatea
religioasă a colectivităţii din care aceştia fac parte, de intensitatea tragediei suferite (în funcţie de criterii cum sunt: vârsta
victimei, caracterul imperativ al decesului, starea ei de sănătate, situaţia familială etc.), precum şi de obiceiul locului care
consacră anumite limite particulare ale aspectului material al manifestării sentimentului de pietate, devenite tradiţie într-o zonă
sau alta a ţării.
Potrivit legii701, despăgubirile pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvin numai celor îndreptăţiţi,
conform legii, la întreţinere din partea celui decedat. În ceea ce priveşte despăgubirile materiale acordate persoanelor
apropiate defunctului, mai exact, celor care aveau dreptul de întreţinere de la victimă (art. 1390 C.civ.), stabilirea acestora
diferă după cum persoanele respective au sau nu au dreptul la pensia de urmaş din partea asigurărilor sociale, astfel:
a) când cei îndreptăţiţi la despăgubiri au dreptul la pensie de urmaş, ei trebuie să se adreseze mai întâi asigurărilor
sociale pentru stabilirea pensiei şi numai în cazul în care cuantumul acesteia nu acoperă integral prejudiciul suferit prin
decesul susţinătorului, se pot adresa instanţei de judecată cu acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1390 C.civ. în vederea
obligării autorului faptei ilicite la completarea despăgubirilor702;
La stabilirea despăgubirilor se va ţine seama de nevoile celui păgubit, precum şi de veniturile pe care, în mod normal, cel
decedat le-ar fi fixat pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea. La stabilirea întinderii despăgubirii urmează să fie avute
în vedere dispoziţiile art. 1387-1388 C.civ.
b) în cazul persoanelor care se aflau în întreţinerea victimei, dar nu au dreptul la pensie de urmaş, se vor acorda
despăgubiri numai dacă se află în nevoie, fiind minori703 bătrâni sau în incapacitate de muncă.
Referitor la obligaţia de reparaţie a prejudiciului material, în această situaţie în practica bazată pe Codul civil din 1864, s-a
pus problema persoanelor care au vocaţie să ceară despăgubiri, stabilindu-se că au acest drept, atât persoanele care potrivit
art. 516-523 C.civ. actual, primeau efectiv întreţinere de la defunct, cât şi cele care, deşi nu primeau efectiv întreţinere, la data
decesului întruneau condiţiile cerute de Codul familiei pentru a obţine, de la victima faptei ilicite, întreţinere704.
Sub acest aspect, actualul Cod civil a stabilit că instanţa, ţinând seama de împrejurări, poate acorda despăgubiri şi celui
căruia victima, fără a fi obligată de lege, îi presta întreţinere în mod curent. Aşadar, prejudiciul prin ricoşeu se apreciază în
mod suveran de instanţa de judecată, fiind atributul magistratului fondului cauzei. Este cazul, la care am făcut deja referire, al
concubinului care, pentru a face dovada certitudinii prejudiciului, trebuie să demonstreze existenţa unui concubinaj stabil, care
nu este adulterin, caz în care nu s-ar mai acorda despăgubiri.
De asemenea, instanţa va putea acorda, potrivit art. 1391 alin. (2) C.civ., ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi
soţului, despăgubiri pentru durerea încercată prin moartea victimei. Acest prejudiciu nepatrimonial, definit de doctrină ca
prejudiciu prin ricoşeu, poate fi acordat şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi un astfel de prejudiciu [art.
1391 alin. (2) teza finală C.civ.].
De asemenea, în rândul persoanelor cu vocaţie la dreptul de a cere despăgubiri au fost incluse şi acelea care, deşi nu
aveau un drept legal de întreţinere, se aflau în fapt în întreţinerea victimei, dacă această întreţinere – aşa cum am arătat – are
caracter de stabilitate care justifică presupunerea că ar fi fost acordată şi în viitor [cu corespondenţă în art. 1390 alin. (2)
C.civ.].
Modalitatea de plată a despăgubirilor cuvenite celor aflaţi în întreţinerea victimei este, de regulă, aceea a efectuării de
către autorul faptei ilicite a unor prestaţii periodice succesive; aceasta înseamnă că plata despăgubirilor se face eşalonat, în
rate lunare şi nu sub forma unei sume globale705.

701 Art. 1390 C.civ.: „(1) Despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptăţiţi, potrivit

legii, la întreţinere din partea celui decedat. (2) Cu toate acestea, instanţa, ţinând seama de împrejurări, poate acorda despăgubire şi celui
căruia victima, fără a fi obligată de lege, îi presta întreţinere în mod curent. (3) La stabilirea despăgubirii se va ţine seama de nevoile celui
păgubit, precum şi de veniturile pe care, în mod normal, cel decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea.
Dispoziţiile art. 1387-1389 se aplică în mod corespunzător”.
702 C.S.J., Secția civilă, decizia nr. 749/1990, în Repertoriu 1989-1994, vol. I p. 741; Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 1103/1988,

în R.R.D. nr. 8/1989, p. 65-66; Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 563/1973, în C.D. 1973, p. 457.
703 C.S.J., Secția penală, decizia nr. 224/1994, B.J.C.D. 1994, p. 156. La stabilirea prejudiciului suferit de copiii minori ai persoanei

decedate ca urmare a infracţiunii, în vederea obligării inculpatului la plata despăgubirilor periodice, nu trebuie avută în vedere media lunară
a salariului şi celorlalte venituri realizate de victimă înainte de deces, ci cuantumul salariului pe care aceasta l-ar fi primit la data pronunţării
hotărârii şi valoarea la aceeaşi dată a celorlalte eventuale venituri.
704 Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 490/1989, în Dreptul nr. 4/1990, p. 75.
705 Trib. Suprem, Colegiu civil, decizia nr. 2151/1956, în C.D. 1956, p. 327.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 281

Referitor la criteriul ce trebuie avut în vedere la stabilirea cuantumului prestaţiei lunare la care poate fi obligat autorul
prejudiciului, jurisprudenţa706 recentă s-a pronunţat în sensul că, întrucât din prevederile legale referitoare la răspunderea
civilă delictuală rezultă că despăgubirile acordate trebuie să reprezinte o acoperire integrală a pagubei suferite de persoana
vătămată – adică atât damnum emergens, cât şi lucrum cessans – cuantumul lor trebuie să fie stabilit în raport cu întinderea
prejudiciului, iar nu cu posibilităţile materiale ale autorului prejudiciului şi nici cu ale persoanei prejudiciate.
Cuantumul despăgubirilor trebuie determinat în raport cu partea ce revenea în concret persoanei aflate în infirmitate, din
totalitatea câştigurilor realizate de victimă, atât din salariu cât şi din alte activităţi aducătoare de venituri, afective sau
evaluabile în bani707.
O altă problemă care s-a pus în practică a fost aceea a duratei de timp la care este obligat autorul prejudiciului în special
în situaţia în care beneficiarul este minor.
În soluţiile instanţelor de judecată, rezolvarea acestei probleme a avut evoluţie aparte, în funcţie de modul de abordare.
Făcând aplicarea prin analogie a dispoziţiilor legii pensiilor şi a principiilor privind obligarea la întreţinere din dreptul familiei,
corelate cu principiul reparării integrale a prejudiciilor cauzate, instanţa supremă s-a pronunţat708 în sensul obligării autorului
faptei ilicite la plata unei sume lunare, reprezentând contribuţia la întreţinere nu numai până la majoratul minorilor, ci şi după
aceea, până la împlinirea vârstei de 25-26 de ani, cu condiţia ca aceştia să se afle în continuarea studiilor.
Ulterior însă, instanţa supremă a revenit asupra acestei practici709, arătând că, întrucât – pe de o parte – reprezentantul
legal al minorului, victimă a prejudiciului, nu poate solicita despăgubiri pentru copii decât până la vârsta majoratului, după
această dată exerciţiul acţiunii în răspundere civilă aparţinând exclusiv celui în cauză, iar pe de altă parte faptul că îşi va con-
tinua studiile şi va fi deci în nevoie şi după ajungerea la majorat, este încă incert, ceea ce conferă şi prejudiciului un
asemenea caracter, în mod corect instanţa de fond a dispus obligarea inculpatului la despăgubiri periodice în beneficiul
minorului până la împlinirea vârstei de 18 ani, nu şi după această dată, respectiv până la împlinirea vârstei de 25 ani, dacă va
continua studiile.
În consecinţă, după împlinirea vârstei de 18 ani, pentru a obţine în continuare despăgubire periodică, cel îndreptăţit va
trebui, fiind singurul în drept, să exercite acţiunea în răspundere civilă, în cadrul acesteia fiind necesar să probeze faptul că îşi
continuă studiile.
Cu privire la data de la care este datorată plata prestaţiilor periodice către cei îndreptăţiţi să le primească, s-a arătat că
aceasta este data săvârşirii faptei ilicite şi nu aceea a pronunţării hotărârii710.
De asemenea, trebuie reţinut că, sumele avansate de persoana păgubită sau o terţă persoană pentru acoperirea
spitalizării, înmormântare etc. se recalculează în funcţie de indicele mediu statistic de devalorizare recunoscut oficial, autorul
prejudiciului fiind obligat în final la plata sumei astfel majorate711.
Cu privire la acest aspect, doctrina franceză s-a pronunţat în sensul că victima nu are dreptul decât la suma efectiv
avansată de ea, dacă, fără a aştepta decizia judecătorului a reparat prejudiciul712, îmbogăţirea şi sărăcirea fiind limite
reciproce, iar victima neputând justifica în acest caz o sărăcire superioară sumei menţionate.
Considerăm că soluţia la care s-a ajuns în practica instanţelor noastre este justă, altfel s-ar ajunge la încălcarea
principiului reparaţiei integrale a prejudiciului.
Nu ar fi echitabil ca persoana păgubită să fie despăgubită doar cu suma aferentă la data efectuării cheltuielilor, fără să se
ţină seama de devalorizarea leului ca urmare a inflaţiei, atâta timp cât aceasta a fost lipsită de posibilitatea de a efectua sau
nu aceste cheltuieli şi împiedicată astfel, să folosească suma respectivă în alte scopuri profitabile ei.

706 C.S.J., Secția civilă, decizia nr. 1720/1991, în Repertoriu 1989-1994, Ed. Argessis, Curtea de Argeș, 1995, vol. I, p. 457; C.S.J.,

Secția civilă, decizia civilă 747/1992, în D.C.S.J., 1990-1992, p. 92-96.

707 C.S.J., Secția civilă, decizia nr. 747/1992, în Dreptul nr. 2/1993, p. 75-76; C.S.J., Secția civilă, decizia nr. 1720/1991, în Dreptul nr.

6/1992, p. 88.
708 Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 130/1989, în Dreptul nr. 1-2/1990, p. 136.
709 C.S.J., Secția penală, decizia nr. 617/1990, în Dreptul nr. 9-12/1990, p. 242; „Copiii au dreptul la pensia de urmaş până la vârsta de

16 ani sau, dacă îşi continuă studiile, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 25 ani sau 26 ani, în cazul acelora care
urmează studii superioare cu o durată de şcolarizare mai mare de 5 ani” (art. 3 pct. 5 din Legea nr. 73/1991); „Descendentul cât este minor
are drept la întreţinere oricare ar fi pricina nevoii în care el se află” (art. 86 alineatul final C.fam. din 1956).
710 Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 569/1973, în C.D. 1973, p. 457; Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 1103/1988, în

R.R.D. nr. 9/1988, p. 65-66.

711 Tribunalul Militar de mare unitate Cluj, Secţia penală, decizia nr. 58/1993 (nepublicată).
712 A. Weill, Fr. Terré, Droit civile. Les obligations, 3e édition, Dalloz, Paris, 1980, p. 885; M. Planiol,
G. Ripert, Traité pratique de droit civil français, Librairie generale de droit et de jurisprudence, Paris, 1952, p. 966.
282 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

IV. În cazul în care autorul delictului civil urmează să părăsească ţara în mod definitiv
Referitor la cazul în care autorul faptei ilicite urmează să părăsească ţara definitiv, în practica judecătorească713 s-a arătat
că despăgubirile la care acesta va fi obligat trebuie să fie, întotdeauna, sub forma unei sume globale, care să asigure
repararea integrală a prejudiciului, modalitatea prestaţiilor periodice neavând în astfel de situaţie nicio eficienţă.
2.2. Fapta ilicită
A. Noţiune şi necesitate
Noţiune. Aşa cum am arătat, încălcarea normei de comportament alterum non laedere, potrivit căreia nimănui nu-i este
permis să lezeze, prin fapta sa, dreptul subiectiv sau interesul legitim al altei persoane, duce la angajarea răspunderii civile
delictuale a autorului faptei.
În consecinţă, fapta ilicită, în materia răspunderii civile delictuale, poate fi definită ca fiind orice faptă (acţiune sau
inacţiune) prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt lezate drepturile subiective (sau interesele legitime) ale
altei persoane, cauzându-se acesteia prejudicii.
Din definiţie rezultă următoarele idei:
a) spre deosebire de alte materii (de exemplu, dreptul penal) unde, pentru a fi ilicită, o faptă este suficient să se abată de
la normele legale (în speţă legislaţia penală), în materia răspunderii civile delictuale, caracterizarea ca ilicită a unei fapte
trebuie să se facă prin raportare atât la încălcarea legii, cât şi la prejudicierea titularului unui drept subiectiv (sau interes
legitim) lezat prin încălcarea legii;
b) de asemenea, în doctrină714 s-a arătat că fapta este ilicită şi în cazul încălcării normelor de convieţuire socială, dacă
acestea reprezintă o continuare a prevederilor legale şi conturează însăşi conţinutul şi limitele de exercitare a drepturilor
subiective;
c) în aceste condiţii, apreciem că inexistenţa unui prejudiciu, ca rezultat al faptei ilicite, duce la lipsa a două condiţii
generale ale răspunderii civile delictuale: prejudiciul şi fapta ilicită.
B. Necesitatea existenţei unei fapte ilicite pentru angajarea răspunderii
Reglementare. Noţiunea de „ilicit”. Prevederile art. 1357 C.civ. fac referire la „un prejudiciu printr-o faptă ilicită”.
Fapta ilicită, în materia răspunderii civile delictuale sau a delictului civil, cum a mai fost denumită, este, în primul rând, o
faptă a omului, un act de conduită exterioară a acestuia, având o existenţă materială obiectivă. Existenţa materială obiectivă a
faptei ilicite este rezultatul manifestării unei atitudini de conştiinţă şi voinţă a omului.
Prin această manifestare exterioară a unei persoane are loc o modificare, o schimbare în cadrul relaţiilor sociale existente
la un moment dat.
Faptul juridic ilicit este baza de discuţie a teoriei responsabilităţii şi pune problema raportului dintre drept şi morală. Dreptul
delimitează o sferă în interiorul căreia este cuprinsă necesitatea etică, dar care anume dintre acţiunile omeneşti posibile este
moral necesară dreptul nu o spune. Aşa cum am spus şi cu ocazia analizei ordinii de drept, moralitatea este o matrice a viului,
îi este specifică omului şi, în afara ei, avem de întâlnit tot ce se întoarce ca eşec din societate, inclusiv prin drept către noi.
Relaţiile dintre drept şi morală sunt aşa de strânse şi necesare, încât ambele categorii au esenţial acelaşi grad de adevăr şi
valoare.
Problema în discuţie este una dintre cele mai importante probleme ale filosofiei dreptului şi constituie un punct
caracteristic de comparaţie între diverse sisteme. Ihering spunea că este „Capul Horn al ştiinţei juridice, adică o stâncă
periculoasă de care multe sisteme s-au ciocnit şi au naufragiat”.
Abordarea acestei discuţii excede temei noastre, însă trebuie să reţinem totuşi că faptul juridic ilicit este linia de hotar între
norma de drept şi norma morală privită din perspectiva sancţiunii.
Dreptul nu defineşte faptul juridic ilicit, urmând ca acesta să fie distins, în aplicarea concrectă a legii, în funcţie de diverse
circumstanţe. Textul art. 1357 C.civ. enunţă doar fapta ilicită, însă nu o defineşte.
Viaţa însăşi, prin abundenţa şi împrejurările ei concrete, aduce neprevăzutul din care pot să nască stări de lucru de natură
să producă daune pentru alţii. Este un motiv suficient pentru care, din prevedere, legiuitorul nu a definit faptul juridic ilicit.
Înainte de toate, ilicitul ni se înfăţişează în contrarietate cu legalul. Într-un sens mai larg, ilicitul înseamnă nepermis,
nelegiuit, neîngăduit, adică imoral, în afara dreptului.

713 Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 1545/1981, în R.R.D. nr. 1/1982, p. 62.
714 M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 147.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 283

Ilicitul constă, în primul rând, în aceea că fapta este potrivnică legii, dar el înseamnă, în general, o comportare în
contrarietate cu o normă de conduită715.
Prin această afirmaţie, nu am reuşit să identificăm un criteriu cert de distincţie a faptului juridic ilicit de faptul licit, deoarece
dreptul şi morala sunt deopotrivă norme de conduită.
Mai mult decât atât, putem constata că dreptul îngăduie multe lucruri pe care morala le contrazice. Spre exemplu, legea
permite creditorului să fie nemilos faţă de debitorul său şi să-l execute silit, chiar dacă acesta dovedeşte că se află în mizerie.
Romanii, despre care se spune că nu au avut o noţiune ştiinţifică a raportului dintre drept şi morală, au întrezărit această
distincţie, spunând, de exemplu, prin Paulus, non omne licet hommestum est (nu tot ce este licit din punct de vedere juridic,
este conform moralei).
Între drept şi morală există, aşadar, o deosebire, dar nu o separaţie şi, cu atât mai puţin, o opoziţie. Dreptul lasă o anumită
latitudine, admite diverse posibilităţi ale acţiunii umane, din care una singură va fi conformă datoriei morale.
Altfel spus, spre deosebire de morală, dreptul determină o sferă pe care o apără, deoarece dreptul este dominat de
funcţia de a garanta.
Aceasta nu înseamnă că norma morală ar fi lipsită de orice sancţiune, deoarece sentimentele de satisfacţie sau
remuşcare ce urmează îndeplinirii sau nesocotirii datoriei morale sunt sancţiuni specifice normei morale. Constrângerea este
însă specifică dreptului.
În lumina acestor aserţiuni, putem spune, în modul cel mai general, că o faptă este ilicită dacă vine sau nu în contrarietate
cu o normă de conduită, sancţionată de drept.
Elasticitatea noţiunilor exclude posibilitatea alcătuirii unei liste a faptelor ilicite. Înfăţişarea corelaţiei dintre fapta ilicită şi
fapta imorală se poate constata din felul în care a evoluat ideea de răspundere, problemă ce va fi analizată într-o secţiune
separată a prezentului capitol.
Pentru moment, ne mulţumim să conchidem că ilicită este orice acţiune săvârşită fără drept, prin care se violează ordinea
juridică a unei societăţi determinate.
În literatura juridică, s-a pus problema obiectului ilicit juridic în raport cu care se stabileşte ilicitatea unui fapt uman.
Chestiunea în discuţie este aceea de a şti dacă acest caracter ilicit se apreciază în raport cu ordinea de drept în ansamblu, în
raport cu dreptul subiectiv încălcat sau în raport cu o situaţie juridică concretă.
S-a avansat ipoteza că este ilicită conduita care a încălcat atât dreptul obiectiv, cât şi dreptul subiectiv al unei persoane,
apreciindu-se că dreptul subiectiv este condiţionat de existenţa unei norme juridice aparţinând dreptului obiectiv care-l
reglementează, astfel că această concepţie ajunge la suprapunerea conceptelor.
Într-o altă ipoteză716, interdependenţa dintre norma juridică şi raportul juridic concret presupune, sine qua non, că norma
juridică nu poate fi încălcată fără să se încalce şi raportul juridic. Prin urmare, în cazul unor fapte ilicite cu caracter civil, atât
norma de drept, cât şi raporturile juridice concrete constituie obiectul unic al încălcării. Unilateralitatea acestei ipoteze constă
în aceea că nu face nicio referire la dreptul subiectiv încălcat şi consfinţit de normele juridice.
Având în vedere raportul dintre drept şi morală, apreciem că prin conduita ilicită nu trebuie să se încalce atât o normă
juridică, cât şi în raport juridic concret, deoarece nu prin toate faptele ilicite se încalcă în mod obligatoriu şi unele drepturi
subiective personale, dar întotdeauna se lezează ordinea de drept.
Din perspectiva dreptului civil, ne interesează însă numai fapta juridică ilicită care aduce atingere unui drept subiectiv sau
unui simplu interes, ceea ce înseamnă că va trebui să facem distincţiile necesare între fapta ilicită şi abuzul de drept.

Abuzul de drept şi ilicitul civil. Aşa cum cu just temei s-a arătat717, abuzul de drept nu este totdeauna un fapt ilegal, dar
este totdeauna un fapt ilicit deoarece fapta ilicită, privită ca o contrarietate cu o normă oarecare de conduită, are o sferă mai
largă decât ilegalul.
Lezându-se un drept sau un simplu interes ocrotit de lege, se lezează desigur şi norma juridică de ocrotire.
Pentru a fi în prezenţa abuzului de drept nu este suficient să se constate că dreptul subiectiv a fost deturnat de la scopul
său autentic ci, totodată, trebuie să rezulte că prin faptul deturnării s-a ajuns la producerea altor efecte decât cele protejate şi
promovate de lege şi regulile de convieţuire socială.

715 M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1972, p. 143.
716 Pentru dezvoltări, a se vedea Gh.C. Mihai, R.I. Motica, Fundamentele dreptului, Ed. All Beck, București, 1999, p. 146.
717 I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 53.
284 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Evident că, atunci când exercitarea unui drept subiectiv se face cu încălcarea regulilor de conviețuire şi se ajunge, astfel,
la consecinţele arătate mai sus, intră în joc aprecierea morală ca fiind singurul criteriu pe baza căruia putem deduce dacă
suntem sau nu în prezenţa abuzului de drept.
Abuzul de drept este neîndoielnic o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie. Drept urmare, între acesta şi faptul juridic ilicit există
o mare asemănare. Este motivul pentru care se tinde spre asimilarea abuzului de drept cu răspunderea civilă delictuală şi
cvasidelictuală718.
În realitate, cele două categorii sunt distincte, fiind tratate diferit chiar de lege. Astfel, delictul este un fapt ilicit, constând în
încălcarea normelor sociale sancţionate ca atare prin conţinutul normativ al legii, iar abuzul de drept constă în încălcarea
scopului economic şi social al dreptului recunoscut şi garantat, abaterea dreptului de la destinaţia sa.
De asemenea, delictul civil nu are vreo legătură cu existenţa sau exercitarea unui drept subiectiv al celui care-l comite, pe
când abuzul de drept se săvârşeşte pe temeiul existenţei unui drept subiectiv şi în cadrul exercitării acelui drept.
Tot astfel, în cazul delictului civil nu are nicio relevanţă existenţa sau inexistenţa motivului legitim, pe când în cazul
abuzului de drept, exercitarea se face fără un interes legitim.
Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că abuzul de drept comis în exercitarea unor drepturi decurgând din contracte
poate atrage şi răspunderea civilă contractuală, nu numai răspunderea civilă delictuală719. Deşi cele două instituţii juridice sunt
distincte, din motivele arătate mai sus, la baza lor stă faptul juridic ilicit cauzator de prejudicii.
Caracterul ilicit al faptei. Caracterul ilicit al faptei rezultă tocmai din caracterul nefast al acestei modificări a relaţiilor
sociale, concretizat în încălcarea normelor dreptului obiectiv sau al bunelor moravuri şi, implicit, în prejudicierea unui drept
subiectiv.
Cu toate că, teoretic, bunele moravuri nu au calitatea de izvor de drept, art. 14 alin. (1) C.civ. prevede că „orice persoană
fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să-şi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu
ordinea publică şi bunele moravuri”. Astfel, caracterul ilicit al unei conduite nu va mai fi constatat doar în raport cu normele
legale ci şi cu bunele moravuri, definite de doctrină720 ca fiind „totalitatea regulilor de bună conduită în societate, reguli care s-
au conturat în conştiinţa majorităţii membrilor societăţii şi a căror respectare s-a impus ca obligatorie, printr-o experienţă şi
practică îndelungată, în vederea asigurării ordinii sociale şi binelui comun, adică a apărării şi realizării intereselor generale ale
unei societăţi date”.
Disjungere. Motivând că noţiunea de greşeală (culpă) implică preexistenţa unei fapte, deoarece numai aceasta poate fi
caracterizată ca greşeală, şi afirmând raportul de dependenţă unilaterală existent între faptă şi greşeală, în sensul că nu
există greşeală fără faptă, dar poate să existe faptă ilicită fără greşeală (culpă), unii autori721, apreciind global fapta ilicită şi
atitudinea subiectivă a persoanei faţă de această faptă, reţin drept element al răspunderii fapta culpabilă, fără să distingă între
caracterul ilicit şi cel culpabil al faptei.
Această distincţie este însă necesară722 întrucât, pe de o parte, fapta poate fi ilicită, dar săvârşită fără culpă, situaţie în
care, deşi a produs un prejudiciu fapta nu angajează răspunderea (de exemplu: fapta ilicită a fost săvârşită sub imperiul forţei
majore) iar pe de altă parte, în unele situaţii, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii angajează răspunderea fără a fi necesară
dovedirea culpei (de exemplu, în cazul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, art. 1373 C.civ. şi răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de lucruri sau animale, art. 1375 C.civ.).
De altfel, art. 1375 C.civ. operează cu distincţia dintre vinovăţie şi fapta ilicită după cum lesne se poate observa din simpla
sa examinare „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare”, spre
deosebire de art. 998 C.civ. din 1864 care statua că „Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela,
din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara”.
C. Specificul inacţiunii ca faptă ilicită
Context. Fapta poate consta într-o acţiune sau într-o inacţiune.

718 Pentru dezvoltări, a se vedea L. Pop, Încercare de sinteză a evoluţiei principalelor teorii cu privire la fundamentul Răspunderii civile

delictuale, în S.U.B.B. nr. 2/1986, Cluj-Napoca.

719 I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 73.
720 L. Pop, op. cit., p. 426, cu nota de subsol aferentă.
721 R. Petrescu, op. cit., p. 129.
722 M. Eliescu, op. cit., p. 143 şi urm.; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., 1968, p. 177 şi urm.; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1994, p. 160.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 285

Este indiscutabil că orice faptă constând într-o acţiune (comisivă), care întruneşte condiţiile ilicitului723, constituie o faptă
ilicită (de exemplu, acţiunea de sustragere a unor bunuri aparţinând altei persoane, comiterea unui accident a cărui urmare o
constituie deteriorarea sau distrugerea unor bunuri ori vătămarea sănătăţii unei persoane etc.).
La fel ca acţiunea, şi inacţiunea, dacă este ilicită, poate constitui o faptă ilicită, un delict civil, de natură să angajeze
răspunderea autorului, ori de câte ori există o obligaţie legală de a acţiona într-un anumit mod, iar această obligaţie a fost
încălcată (de exemplu omisiunea de a semnala pericolul de accidentare pe care îl reprezintă existenţa unui şanţ săpat cu
ocazia efectuării unor lucrări de reparare a drumurilor; neacordarea de către un medic a îngrijirilor necesare unei persoane
accidentate, urmarea acestei omisiuni fiind moartea persoanei ş.a.).
Element comun acţiunii şi inacţiunii. Deosebiri. Coexistenţă. Rezultă aşadar, că atât acţiunea, cât şi inacţiunea, ca
fapte ilicite, constau în încălcarea unor norme ale dreptului obiectiv, ceea ce le diferenţiază nefiind altceva decât caracterul
normei încălcate.
Ce le deosebeşte. Astfel, în timp ce fapta ilicită constând într-o acţiune reprezintă încălcarea unei norme juridice prohibite,
fapta ilicită comisă printr-o inacţiune reprezintă încălcarea unei norme juridice onerative724.
În consecinţă, putem spune că, ceea ce este specific inacţiunii, ca faptă ilicită, este că
printr-o acţiune pasivă, omisivă, are loc încălcarea de către o anumită persoană a unei norme legale, normă care impunea
acelei persoane obligaţia de a acţiona într-un anumit mod, în anumite situaţii.
Coexistenţă. În sfârşit, este de menţionat că în practică există situaţii în care aceeaşi atitudine ilicită (delict civil) să fie
rezultatul, în acelaşi timp, atât al unei acţiuni, cât şi al unei inacţiuni ilicite.
D. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei

I. Consideraţii generale
Dublă considerare. Lipsa condiţiilor. Enumerare. Aşa cum am arătat, caracterul ilicit al unei fapte, în materia
răspunderii civile delictuale, este relevat prin întrunirea a două condiţii (consecinţe ale faptei): una privind încălcarea legii şi a
bunelor moravuri, şi alta privind producerea unui prejudiciu.
Această dublă condiţionare a caracterului ilicit al faptei face ca lipsa uneia din condiţii să ducă la imposibilitatea angajării
răspunderii civile delictuale.
Lipsa prejudiciului. Am arătat deja că, în lipsa prejudiciului – ca una dintre condiţiile esenţiale ale răspunderii civile
delictuale – fapta săvârşită, chiar dacă ilicită pentru alte materii ale dreptului (de exemplu dreptul penal), nu are acest caracter
şi în materia răspunderii civile delictuale şi ca atare nu poate duce la angajarea răspunderii.
Alte situaţii care înlătură caracterul ilicit. Dar nu numai lipsa prejudiciului înlătură caracterul ilicit al faptei; există situaţii în
care ilicitul faptei – specific răspunderii civile delictuale – este înlăturat deşi, prin fapta respectivă, au fost cauzate prejudicii
altei persoane.
Aceste situaţii sunt caracterizate de existenţa anumitor împrejurări sau cauze care, datorită specificităţii lor şi în virtutea
legii, permiţând abaterea de la normele dreptului obiectiv sau justificând un anumit comportament, duc la lipsa celeilalte
condiţii a ilicitului faptei şi anume, încălcarea legii.
Aceste cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii, sunt:
- legitima apărare;
- starea de necesitate;
- divulgarea secretului comercial;
- îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege, ori a ordinului superiorului;
- exercitarea unui drept subiectiv;
- consimţământul victimei.

II. Legitima apărare

723Adică încălcarea normelor dreptului obiectiv şi producerea unui prejudiciu.

724Pentru clasificarea normelor juridice în prohibitive şi onerative, a se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a
dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1993, p. 41-42.
286 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Noţiune. Instituţia legitimei apărări este definită la art. 19 C.pen. Din modul în care este redactat textul de lege, rezultă că
efectul juridic al legitimei apărări rezidă în înlăturarea caracterului penal al faptei ilicite, respectiv în exonerarea făptuitorului de
orice fel de sancţiune penală (pedeapsă, măsură educativă ori măsură de siguranţă).
Efectele din materia penală sunt completate, în plan civil, cu dispoziţiile art. 1360 C.civ., prin care legitima apărare este
inclusă în categoria cauzelor exoneratoare de răspundere civilă. Astfel, potrivit art. 1360 C.civ. „nu datorează despăgubire cel
care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu”.
Din perspectiva legiuitorului, legitima apărare presupune existenţa a două situaţii: pe de o parte, un atac sau o pătrundere
ilicită, desfăşurată într-o primă etapă şi, pe de altă parte, o activitate vătămătoare exercitată în apărare în scopul înlăturării
atacului ori al respingerii pătrunderii. Precizăm că aceste situaţii sunt de strictă interpretare.
Prin urmare, organul judiciar va reţine răspunderea juridică a făptuitorului în ipoteza manifestării unei riposte nejustificate
legal, prelungită în timp după consumarea agresiunii primare sau care a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu
gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul, dacă nu a existat o tulburare emoţională ori o temere
psihică.
De asemenea, depăşirea scuzabilă a limitelor legitimei apărării face ca fapta săvârşită în aceste circumstanţe să fie
considerată infracţiune, prin voinţa legiuitorului fiind aplicabilă însă o sancţiune mai blândă (în planul individualizării pedepsei
vor fi incidente dispoziţiile art. 75 C.pen. privitoare la circumstanţele atenuante).
În materia civilă, circumstanţa atenuantă a legitimei apărări este sancţionată potrivit art. 1360 alin. (2) C.civ. cu obligarea
autorului la plata unei indemnizaţii adecvate şi echitabile, în situaţia în care, prin depăşirea limitelor legitimei apărări, s-a
săvârşit o infracţiune.
În concluzie, raportat la cele menţionate mai sus, este de reţinut că, indiferent de formele legitimei apărări – propriu-zise,
prezumate, justificate ori scuzabile – autorul faptei săvârşite în legitimă apărare nu va fi niciodată tras la răspundere civilă
(având ca efect reparaţia integrală a prejudiciului material sau moral cauzat) ci, în cel mai defavorabil caz, va fi ţinut la plata
unei indemnizaţii materiale. În acest sens, facem trimitere la prevederile art. 1362 C.civ., care statuează că dacă prin
depăşirea legitimei apărări s-a săvârşit o faptă păgubitoare în interesul unei terţe persoane, cel vătămat va putea obţine
repararea prejudiciului de la terţ, prin raportare la regulile îmbogăţirii fără justă cauză art. 1345-1348 C.civ.).
Aşadar, deşi fapta a cauzat anumite prejudicii persoanei sau bunurilor atacatorului, întrucât ea a fost săvârşită în stare de
legitimă apărare (cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei), autorul ei şi implicit al prejudiciului, este exonerat de
răspundere.
Condiţii. Din definiţia dată legitimei apărări de alin. (2) art. 19 C.pen., rezultă că pentru existenţa acestei cauze, trebuie să
fie îndeplinite următoarele condiţii725:
a) atacul la care se reacţionează să fie material, iar nu verbal, constând în ameninţări, insulte etc.; să fie direct, adică să
ameninţe în mod nemijlocit obiectul împotriva căruia este îndreptat; să fie imediat, adică pe punctul de a se dezlănţui (atac
iminent), sau atac în curs de desfăşurare (atac actual), pericolul produs fiind, la rândul său, unul iminent sau unul actual; să fie
injust, adică atacatorul să nu aibă un temei juridic care să-i justifice atitudinea. De asemenea, legat de condiţia ca atacul a
cărui înlăturare se urmăreşte prin săvârşirea faptei să fie imediat, în practica judecătorească s-a precizat că este necesar ca
săvârşirea faptei să se producă între momentul în care atacul a devenit iminent şi momentul epuizării lui. Dacă fapta s-a
săvârşit după consumarea agresiunii, reacţia făptuitorului are caracterul unei riposte şi nu al unei apărări necesare, aşa încât
urmează să răspundă pentru comportamentul său726;
b) atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia ori împotriva unui interes public;
c) atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public. Cu privire la această condiţie, în
jurisprudenţă s-a precizat că „fapta victimei de a sustrage lemne din pădure, fiind surprinsă asupra faptei de inculpatul –
pădurar, care a ucis-o, nu a fost de natură a pune în pericol grav interesul public, astfel că nici sub acest aspect nu sunt
realizate condiţiile prevăzute de alin. (2) art. 44 C.pen. (n.n., art. 19 actualul C.pen.)”727.
d) apărarea să fie proporţională cu gravitatea atacului. Depăşirea limitelor unei apărări proporţionale va fi totuşi
considerată legitimă apărare numai dacă această depăşire s-a datorat, potrivit alin. (1) al art. 26 C.pen., tulburării sau temerii
în care s-a aflat persoana în cauză.

725 A se vedea V. Dongoroz, S. Kahane, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Vol. I.
Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p. 350 şi urm.
726 T.M.B., Secția I penală, sentința nr. 30/1991, în C.P.J.P. 1991, p. 159.
727 T.M.B., Secția a II-a civilă, sentința nr. 53/1991, în C.P.J.P. 1991, p. 160.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 287

III. Starea de necesitate

Noţiune. La fel ca şi legitima apărare, starea de necesitate este reglementată de Codul penal şi presupune săvârşirea
unei fapte prevăzută de legea penală prin care s-a cauzat un prejudiciu, pentru a preîntâmpina producerea unui prejudiciu mai
mare.
Actualul Cod civil prin intermediul art. 1361 defineşte starea de necesitate astfel: „Cel care, aflat în stare de necesitate, a
distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau pericol iminent este
obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză”.
Pe lângă definiţia dată de art. 1361 C.civ., starea de necesitate este definită de Codul penal prin art. 20 alin. (2) şi ea
presupune că fapta a fost săvârşită „pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea sa (a autorului n.a.) ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un
interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave, decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu
era înlăturat”.
Per a contrario, nu există stare de necesitate şi – prin urmare – răspunderea va fi angajată, dacă făptuitorul şi-a dat
seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat.
Atenuarea efectelor stării de necesitate. Pornindu-se de la diferenţa ce există între răspunderea penală şi răspunderea
civilă delictuală, aceasta din urmă fiind condiţionată de producerea unui prejudiciu, în doctrină s-a ajuns la o „atenuare” a
efectelor stării de necesitate în materia răspunderii civile delictuale.
Astfel, s-a arătat728 că, sub aspect civil, nu se poate ignora faptul că salvarea valorilor aparţinând cuiva se face cu preţul
distrugerii ori deteriorării unor valori aparţinând unui terţ care, neavând nicio culpă, ar fi nedrept să sufere în final un prejudiciu.
Pentru a se evita această situaţie, în literatura de specialitate729, considerându-se în mod just că, prin înlăturarea
caracterului ilicit al faptei, ca efect al stării de necesitate, nu mai este posibilă angajarea răspunderii civile delictuale, s-a recu-
noscut, totuşi, dreptul celui prejudiciat de a se îndrepta, pentru recuperarea pierderii, împotriva celui ale cărui valori au fost
salvate, printr-o acţiune întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză sau pe gestiunea intereselor altei persoane, dacă
cel prejudiciat a consimţit la producerea prejudiciului în propriul său patrimoniu, pentru a fi salvate, în acest mod, valori
aparţinând altuia.
În actuala reglementare cuprinsă în art. 1361 C.civ., legiuitorul a preluat această idee consacrată în literatura de
specialitate, iar din dispoziţiile textului de lege mai sus menţionat, ar rezulta că starea de necesitate, într-o oarecare măsură,
dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 1345-1348 C.civ., nu mai este o cauză exoneratoare de răspundere civilă, cel
care a produs un prejudiciu fiind obligat să-l repare conform regulilor specifice îmbogăţirii fără justă cauză.
În acest sens, în doctrina recentă730, o parte dintre autori consideră că starea de necesitate, aşa cum este ea
reglementată de art. 1361 C.civ., în mod neîndoielnic, nu mai este o cauză exoneratoare de răspundere civilă.
Alţi autori731, a căror opinie o împărtăşim, susţin ideea că săvârşirea unei fapte prejudiciabile în stare de necesitate face
ca ea să fie lipsită de caracter ilicit şi, pe cale de consecinţă, între cel care a săvârşit-o şi persoana prejudiciată nu se
angajează răspunderea civilă, adică nu se naşte un raport de obligaţii delictuale.
Singura obligaţie a celui care a acţionat în stare de necesitate şi care are la bază principiul echităţii, este aceea de a
repara prejudiciul cauzat potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză.
Obligarea terţului la repararea prejudiciului. În ipoteza săvârşirii unei fapte ilicite în stare de necesitate sau legitimă
apărare, prin care este prejudiciat un terţ, acesta are dreptul legal la reparaţia prejudiciului suferit. Mai concret vorbind, dacă
salvarea valorilor sociale ocrotite de lege se face cu preţul distrugerii sau deteriorării unor valori aparţinând unui terţ lipsit de
orice culpă, ar fi nedrept ca acesta să sufere un prejudiciu.
Plecând de la aceste raţiuni de principiu, prin reguli stabilite iniţial pretorian, instanţa de judecată a recunoscut dreptul
persoanei păgubite de a se îndrepta pentru recuperarea pierderii suferite împotriva persoanei ale cărei valori au fost apărate
sau salvate, în cadrul unei acţiuni întemeiate pe regulile îmbogăţirii fără justă cauză sau ale gestiunii de afaceri.
Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil, această prerogativă a terţului în materia despăgubirilor, derivată din
principiile morale, a căpătat o consacrare legislativă. Astfel, din dispoziţiile art. 1362 C.civ. rezultă că, în ipoteza săvârşirii unei

728 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 163.

729 M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 157-158; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., 1970, p. 78-79.
730 Gh. Durac, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 692.
731 L. Pop, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 429.
288 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

fapte păgubitoare în interesul unei terţe persoane de către un făptuitor aflat în legitimă apărare sau în stare de necesitate, cel
prejudiciat se va îndrepta împotriva acestui terţ în temeiul unei îmbogăţiri fără justă cauză.
Este de reţinut că acţiunea în îmbogăţirea fără justă cauză dispune de condiţii proprii de aplicare şi produce efecte juridice
distincte de regulile specifice acţiunii în răspundere civilă delictuală, chiar dacă finalitatea urmărită este comună ambelor
instituţii – a oferi victimei o compensaţie.

IV. Divulgarea secretului comercial

Noţiune. Dezvoltare. O altă cauză exoneratoare sau de limitare a răspunderii patrimoniale pentru prejudiciul cauzat prin
fapta persoanei este şi situaţia în care fapta prejudiciabilă este determinată de divulgarea secretului comercial, ce a fost
impusă de împrejurări grave ce priveau sănătatea sau siguranţa publică.
Potrivit art. 1363 C.civ.: „O persoană se poate exonera de răspundere pentru prejudiciul cauzat prin divulgarea secretului
comercial dovedind că divulgarea a fost impusă de împrejurări grave ce priveau sănătatea sau siguranţa publică”.
Obligaţia generală de bună-credinţă, care trebuie manifestată încă din etapa negocierii unei înţelegerii convenţionale,
impune părţilor o conduită de urmat, cu îndatori precise, din care face parte şi obligaţia respectării secretului informaţiilor
confidenţiale. Într-o interpretare în sens restrâns, respectarea confidenţialităţii implică atât interzicerea divulgării neautorizate a
informaţiilor profesionale, cât şi folosirea lor ulterioară în cazul eşuării negocierilor iniţiate pentru încheierea contractului.
Angajarea răspunderii civile pentru pagubele cauzate prin nerespectarea obligaţiei de confidenţialitate este expres
reglementată prin dispoziţiile art. 1184 C.civ. şi art. 1363 C.civ.
Astfel, dacă dispoziţiile art. 1184 C.civ. vizează negocierile precontractuale, art. 1363 C.civ. instituie o cauză exoneratoare
de răspundere pentru prejudiciul pricinuit prin divulgarea, în anumite împrejurări, a informaţiilor ce constituie secret comercial.
Definiţia secretului comercial, potrivit dispoziţiilor art. (11) lit. b) din Legea nr. 298/2001 pentru modificarea şi completarea
Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, este următoarea: „Constituie secret comercial informaţia care, în
totalitate sau în conexarea exactă a elementelor acesteia, nu este în general cunoscută sau nu este uşor accesibilă
persoanelor din mediul care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie, şi care dobândeşte o valoare comercială
prin faptul că este secretă, iar deţinătorul a luat măsuri rezonabile, ţinând seama de circumstanţe, pentru a fi menţinute în
regim secret; protecţia secretului comercial operează atât timp cât condiţiile enunţate anterior sunt îndeplinite”.
Aşadar, pentru angajarea răspunderii civile în situaţia divulgării unilaterale a unui secret comercial este necesară
îndeplinirea următoarelor condiţii prealabile:
- informaţia confidenţială să aibă o valoare comercială;
- informaţia confidenţială să fie protejată în sensul nedivulgării neautorizate.
Subliniem că, în contextul răspunderii civile, dispoziţiile codului civil sunt norme speciale care derogă de la dreptul comun
în materie reprezentat de Legea nr. 298/2001. Astfel, de exemplu, divulgarea unui anumit procedeu de fabricaţie către o
societate comercială concurentă reprezintă o faptă ilicită prejudiciabilă, de natură să atragă răspunderea civilă delictuală sau
contractuală, după caz (după cum obligaţia de confidenţialitate este o clauză contractuală încălcată de către partea
contractantă sau informaţia secretă a fost aflată şi divulgată de către o persoană străină de contract).
De la această regulă legea permite prin dispoziţiile art. 1363 C.civ. o derogare: dacă divulgarea a fost impusă de o forţă
irezistibilă, de împrejurări grave care puneau în primejdie sănătatea publică sau siguranţa publică.
Sănătatea populaţiei, reprezintă un fenomen complex, biologic, psihologic, social, cultural care exprimă, sintetic, nivelul şi
caracteristicile sănătăţii membrilor comunităţii, privită în ansamblul ei732.
Prin siguranţă publică se înţelege o stare de drept şi de fapt care permite realizarea şi menţinerea echilibrului bazat pe
consensul social necesar funcţionării optime a ansamblului social în condiţiile reglementărilor juridice interne în vigoare,
consacrării, apărării şi respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, avutului public şi privat, a celorlalte
valori supreme în scopul promovării şi afirmării progresului social într-o societate democratică.
Astfel, în măsura în care divulgarea secretului comercial este determinată de apărarea celor două valori sociale –
sănătatea publică sau siguranţa publică – făptuitorul este exonerat de plata despăgubirii pentru prejudiciul creat.

V. Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege ori a ordinului superiorului

732 G. Zanoschi, Sănătatea publică şi managementul sanitar, Ed. Dan, Iaşi, 2003, p. 13.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 289

Prezentare. Condiţii. Fapta cauzatoare de prejudicii nu va declanşa răspunderea civilă delictuală, lipsindu-i caracterul
ilicit, dacă ea a fost săvârşită în îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau a ordinului superiorului.
Această cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei este prevăzută în art. 1364 C.civ., prin următoarea formulare:
„Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care
putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârşite în asemenea împrejurări”.
Astfel, este licită acţiunea prin care se efectuează o percheziţie sau se ia măsura arestării preventive a unei persoane
învinuite de săvârşirea unei infracţiuni, dacă mandatele respective au fost emise de organul competent şi în condiţiile
prevăzute de lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 21 actualul Cod penal, ce reglementează exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii: „(1)
Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei
obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta. (2) Este de asemenea justificată fapta
prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de
lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală”.
Din cele expuse rezultă că executarea ordinului superiorului înlătură, de asemenea, caracterul ilicit al faptei, dacă733:
- ordinul a fost emis de organul competent;
- emiterea ordinului s-a făcut cu respectarea formelor legale;
- ordinul nu este vădit ilegal sau abuziv;
- modul de executare al ordinului nu este ilicit.

VI. Exercitarea unui drept. Abuzul de drept

Prezentare. După cum am văzut, este indiscutabil că săvârşirea din culpă a unei fapte ilicite, cu consecinţa cauzării de
prejudicii unui terţ, atrage răspunderea civilă delictuală a făptuitorului.
S-a pus însă problema, dacă nu cumva şi săvârşirea unor acte licite ar putea da naştere, în anumite cazuri, la
responsabilitate.
Abordându-se această problemă, s-a arătat, pe bună dreptate, că exercitând prerogativele recunoscute de lege unui drept
subiectiv, titularul acestuia nu poate fi considerat că acţionează ilicit, chiar dacă prin exerciţiul normal al dreptului său au fost
aduse anumite restrângeri sau prejudicii dreptului subiectiv al unui terţ.
Aşadar, exercitând în limitele normale un drept subiectiv, titularul acestuia este considerat că nu vatămă drepturile
subiective ale altuia: „qui suo iure utitur neminem laedit”.
Această abordare se regăseşte şi în dispoziţiile art. 1353 C.civ. sub următoarea formulare: „Cel care cauzează un
prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat
abuziv”, caz în care sunt incidente dispoziţiile art. 15 C.civ. şi art. 12 C.proc.civ.
Intenţia de a produce o pagubă. Ce se întâmplă însă, atunci când titularul dreptului subiectiv, depăşind cadrul exerciţiului
normal al dreptului său, se foloseşte de acesta exclusiv cu intenţia de a aduce o pagubă altuia?
Este cazul, de exemplu, al unui proprietar care, spre a acoperi vederea unui imobil vecin, ridică un zid fără nicio utilitate,
constatându-se că este numai dorinţa de a face rău vecinului; de asemenea, dreptul la grevă poate fi exercitat în mod abuziv
numai din dorinţa de a produce pagube patronului.
Recunoaştere. În toate aceste cazuri, şi în altele asemănătoare, titularul dreptului, deturnându-l de la finalitatea pentru
care acesta i-a fost recunoscut de lege şi exercitându-l cu rea-credinţă, deci cu intenţia de a păgubi celelalte subiecte de
drept, săvârşeşte un abuz de drept, reglementat actualmente atât în Codul civil, cât şi în Codul procesual civil734.
În legislaţia noastră, definirea abuzului de drept se făcea prin referire la art. 1-3 din Decretul nr. 31/1954735, în prezent prin
art. 26 şi urm. C.civ., care prevăd obligaţia armonizării drepturilor subiective cu interesul obştesc (public).
În reglementarea actuală, potrivit art. 15 C.civ., atunci când se defineşte abuzul de drept, se menţionează că „niciun drept
nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”.
Apreciem şi noi, alături de alţi autori736 că, în prezent, nu se mai pune problema obligaţiei armonizării drepturilor subiective
cu interesul public. În acest sens, un prestigios autor arăta: „Orice drept privat conferă facultatea de a acţiona în interes

733 M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 158-159.

734 Codul civil german, în art. 226, prevedea expres că, ori de câte ori exerciţiul unui drept este făcut numai cu intenţia de a păgubi pe
altul, el devine ilicit şi atrage răspunderea.
735 Acest decret a fost abrogat prin intrarea în vigoare a actualului Cod civil.
290 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

personal, iar nu în interes social. Revine legii atribuţia să se asigure că prerogativele acordate titularului dreptului nu sunt
contrare interesului public. Dar nu trebuie să-i cerem celui care îşi exercită dreptul să se preocupe el însuşi de interesul
social”737.
Tot astfel, prin dispoziţiile art. 14 C.civ., legiuitorul încearcă o definiţie a bunei-credinţe, statuând principiul potrivit căruia
„orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă,
în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri”.
Deşi prezumţia bunei-credinţe este unul din principiile generale ale dreptului civil –bona fides presumitur – legiuitorul a
reluat, practic, în alin. (2) al art. 14 C.civ., principiul enunţat, instituind regula potrivit căreia buna-credinţă se prezumă până la
proba contrară (în continuarea tehnicii legislative aplicate de legiuitor chiar de la art. 1 C.civ. care a definit ca izvoare ale
dreptului civil: legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului).
Rezultă, deci, că reperele exercitării normale a unui drept subiectiv sunt: buna-credinţă şi scopul sau finalitatea pentru
care acel drept a fost recunoscut de lege, renunţându-se astfel la imperativul corelării permanente a acelui drept cu interesul
public.
O aplicaţie a răspunderii pentru abuzul de drept, aşa cum a fost el definit mai sus, găsim în art. 12 actualul C.proc.civ.,
potrivit căruia „drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost
recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi. Partea care îşi exercită drepturile procesuale în
mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate”.
Faţă de cele arătate, problema dacă actele licite pot da naştere la responsabilitate se dovedeşte a fi una pur sofistică, iar
răspunsul care trebuie dat este unul negativ. Aceasta deoarece, chiar dacă dreptul subiectiv este recunoscut de lege, fiind
astfel licit, exercitarea sa în mod abuziv constituie un act ilicit şi numai acesta atrage responsabilitatea titularului său. Aşadar,
nu dreptul în sine este ilicit, ci exercitarea sa abuzivă, cu intenţia de a prejudicia pe alţii738.
Referitor la această problemă, în literatura juridică antebelică739 s-a spus că: „un drept exercitat în contradicţie cu scopul
lui normal şi în afară de nevoile normale şi raţionale, încetează a mai fi un drept, adică un act licit, şi devine un abuz”.
În practica judecătorească, sancţiunea abuzului de drept este, după caz, fie refuzul ocrotirii dreptului subiectiv exercitat în
mod abuziv, fie răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acest mod de exercitare. De asemenea, instanţa poate obliga şi
la plata unei amenzi judiciare conform art. 12 alin. (2) C.proc.civ.

VII. Consimţământul victimei

Context. Dacă anterior săvârşirii faptei, autorul acesteia a obţinut consimţământul victimei cu privire la un anumit mod de
a acţiona, care potenţial ar fi de natură să-i producă un prejudiciu, caracterul ilicit al faptei – chiar dacă prejudiciul s-ar produce
ulterior – este înlăturat şi, ca atare, este înlăturată şi răspunderea.
Această cauză exoneratoare de răspundere civilă este reglementată de Noul Cod penal la Capitolul Cauze justificative
care la art. 22, apreciază ca fiind justificată „fapta prevăzută de legea penală săvârşita cu consimţământul persoanei
vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol. Consimţământul
persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracţiunilor contra vieţii, precum şi atunci când legea exclude efectul
justificativ al acestuia”. Actualul Cod civil nu include, însă, expres această instituţie juridică printre cauzele de nerăspundere
civilă.
Clauză de nerăspundere. De remarcat este faptul că potenţiala victimă este de acord nu cu producerea prejudiciului, ci
cu săvârşirea unei fapte ale cărei posibile consecinţe ar avea efect negativ asupra patrimoniului său, sau chiar asupra
persoanei sale.
Într-o atare situaţie, ne găsim în prezenţa unei clauze de nerăspundere, definită la art. 1355 C.civ.
Nu are acest caracter – însă înţelegerea este şi în acest caz valabilă – acordul dat de victimă după producerea pagubei,
prin care se renunţă la despăgubirea datorată de făptuitor.
Deşi mult timp controversată, datorită caracterului imperativ al regulii consacrate de art. 998 C.civ. din 1864 şi care se
regăseşte şi în actualul Cod civil, clauza de nerăspundere era, totuşi admisă şi în materia răspunderii delictuale civile, dacă

736 O. Căpăţînă, Premisele juridice ale exercitării comerţului, în R.D.C. nr. 1/1991, p. 12; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 163; I.P.
Filipescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami, Bucureşti, 1994, p. 114.
737 G. Ripert, Le régime démocratique, citat de O. Căpăţînă, op. cit., p. 13, nota 1.
738 A se vedea în acest sens, M. Djuvara, Enciclopedia juridică, Ed. All, Bucureşti, 1995, p. 173.
739 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 12.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 291

fapta cauzatoare de prejudicii a fost săvârşită numai cu o culpă uşoară din partea făptuitorului. Dacă însă, vinovăţia autorului
faptei constă în intenţie sau culpă gravă, clauza de nerăspundere va fi nulă740.
Cu privire la obiectul clauzei de nerăspundere, în doctrină există două opinii:
1) una potrivit căreia obiectul unei asemenea clauze nu l-ar putea constitui decât drepturile patrimoniale, nu însă şi cele
personale nepatrimoniale741;
2) alta, pe care o împărtăşim, potrivit căreia, în mod excepţional, pot fi recunoscute ca valabile şi clauzele ce au ca obiect
înlăturarea răspunderii pentru producerea unor prejudicii constând în vătămări corporale uşoare, în cazul accidentării
sportivilor742, cu condiţia de a se fi respectat regulile jocului, sau atunci când asemenea clauze ar fi îndreptăţite prin scopul lor,
cum ar fi, de exemplu, acceptarea unor operaţii chirurgicale în scopul prelevării ori transplantului de organe743.
Condiţii privind clauzele de nerăspundere. În doctrină744, au fost formulate o serie de condiţii pentru valabilitatea
clauzelor sau convenţiilor de nerăspundere. Astfel:
a) consimţământul pentru astfel de clauză trebuie exprimat fie de titularul dreptului, fie în situaţiile în care legea prevede,
de către un reprezentant al acestuia (de pildă, în situaţia în care titularul nu îşi poate da consimţământul pentru o operaţie,
întrucât este în comă urmare a unui accident);
b) consimţământul ca şi în cazul actului juridic civil, trebuie să fie liber exprimat şi în baza unei informări prealabile;
c) consimţământul trebuie să vizeze drepturi asupra cărora se poate dispune;
d) să nu existe interdicţii sau limite legale care să nu permită exprimarea consimţământului pentru săvârşirea unei fapte
[conform art. 22 alin. (2) C.pen., nu produce efecte consimţământul victimei în cazul infracţiunilor contra vieţii].
Pentru alte detalii în legătură cu regimul juridic al clauzelor de nerăspundere, a se vedea şi capitolul dedicat executării
obligaţiilor

2.3. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu

A. Noţiune şi necesitate
Noţiunea raportului de cauzalitate. Din punct de vedere logico-filosofic, relaţia cauzală este o relaţie de subordonare şi
exprimă un raport de generare a efectului de către cauza sa, de succesiune în timp şi de interacţiune reciprocă între cauză şi
efect.
În plan social, relaţia cauzală se particularizează prin aceea că acţiunea cauzală se prezintă ca o manifestare a voinţei
umane, orientată în direcţia realizării unor scopuri conştient propuse.
Deşi, în esenţă rămâne o cauzalitate socială, cauzalitatea juridică se deosebeşte de prima prin specificul pe care îl (trans-
mite) imprimă relaţiei cauzale reglementarea juridică a relaţiilor sociale.
Aşadar, din punct de vedere juridic, fenomenul cauză va fi întotdeauna un fapt social, deci un act sau un fapt uman care
cade sub incidenţa de reglementare a normelor juridice, dobândind, în acest mod, caracter de fapt juridic; aceste fapte juridice
sunt acte de conduită socială ce produc consecinţe negative pentru individ sau societate, adică sunt acte ilicite.
Legăturile cauzale au un caracter obiectiv, care poate fi verificat, ca atare, în activitatea practică745, ceea ce le conferă o
deosebită importanţă şi în planul dreptului, cu precădere în materie de răspundere.
Necesitate. Din definiţia dată mai sus raportului de cauzalitate rezultă caracterul necesar al acestuia, în sensul că
existenţa şi acţiunea cauzei produc, în mod inevitabil (necesar), efectul.

740 M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 161.

741 I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., 1970, p. 80.
742 Întrecerile sportive au loc într-un cadru organizat, cu respectarea unor regulamente întocmite de organele competente, şi sub

supravegherea unor specialişti. Acceptarea unei lupte cu o persoană în stare de ebrietate şi care nu are nici pregătirea fizică necesară în
acest scop atrage răspunderea celui în cauză. În cazul în care o asemenea luptă a produs moartea unuia dintre participanţi, culpa celorlalţi,
care au provocat-o, constă în aceea că nu a prevăzut deşi cu un minim de diligenţă, putea să prevadă, consecinţele posibile ale luptei. Trib.
Jud. Covasna, decizia civilă nr. 179/1980, în R.R.D. nr. 2/1981, p. 66; În speţă, victima a propus pârâtului ambii fiind în stare de ebrietate,
să-şi măsoare forţele la trântă. Pârâtul a acceptat, dar fiind mai puternic şi într-o stare de ebrietate mai redusă a învins. Trântind, însă pe
victimă la pământ, aceasta a suferit un traumatism grav, constând în fractura coloanei cervicale, care i-a atras moartea după câteva zile.
743 M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 159 şi p. 162.
744 L. Pop, op. cit., p. 433.
745 Mic dicţionar filosofic, Ed. Politică, Bucureşti, 1969, p. 51.
292 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Tot astfel, şi în planul răspunderii juridice, în speţă răspunderea civilă delictuală, se cere, pentru a putea fi angajată
această răspundere, ca între fapta ilicită (cauza) şi prejudiciu (efectul) să existe un raport de cauzalitate, în sensul că acea
faptă a provocat acel prejudiciu.
Necesitatea existenţei legăturii cauzale între faptă şi prejudiciu rezultă din prevederile art. 1357 C.civ., potrivit cărora
răspunderea este angajată pentru fapta omului „care cauzează altuia un prejudiciu” şi (respectiv) răspunderea este angajată
pentru „culpa cea mai uşoară”.
Cu privire la necesitatea raportului de cauzalitate, în practica judecătorească s-a statuat că „pentru a fi antrenată răspun-
derea unei persoane nu este suficient să existe o faptă ilicită şi un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci este necesar ca
între acea faptă şi prejudiciu să fie o legătură, adică un raport de cauzalitate, în sensul că prejudiciul să fi fost provocat de
acea faptă. Dacă această legătură de cauzalitate a fost stabilită, se impune repararea prejudiciului”746.
B. Specificul raportului de cauzalitate în materia răspunderii civile delictuale

Premise. Prejudiciul (efectul) poate fi produsul unei singure cauze sau al unei pluralităţi de cauze interdependente, care
acţionează concomitent sau succesiv.
În prima situaţie, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu poate fi stabilit cu uşurinţă. Astfel, de exemplu, nu
este greu de stabilit legătura de cauzalitate între fapta unei persoane care a furat un bun şi prejudiciul pe care posesorul
acelui bun l-a suferit.
În cea de-a doua ipoteză, însă, complexitatea unor evenimente sau fenomene succesive sau concomitente, care se află
în interacţiune şi concură la producerea unui prejudiciu poate genera, în practică, dificultăţi în stabilirea raportului de
cauzalitate.
Într-o astfel de situaţie ne aflăm, de exemplu, atunci când o persoană, victima unei agresiuni, este transportată la spital,
unde medicul de gardă, luând în considerare starea bună în care se găseşte victima, îi aplică un tratament superficial; a doua
zi, însă, victima decedează, constatându-se, totodată că, dacă i s-ar fi aplicat un tratament chirurgical, putea fi salvată. Care
este cauza decesului?747
Pentru a putea răspunde la această întrebare, deci pentru a putea stabili raportul de cauzalitate specific răspunderii civile
delictuale, mai multe premise trebuie avute în vedere748.
a) În materia pe care o analizăm, ceea ce trebuie stabilit este raportul de cauzalitate specific dintre fapta ilicită şi prejudiciu
şi nu un raport de cauzalitate general. În acest context sunt relevante, aşadar, acele fapte omeneşti care, deşi nu au constituit
cauza directă şi nemijlocită a prejudiciului, acest rol avându-l alţi factori (de ordin fizic, biologic, medical, tehnic etc.) care –
desigur, nu pot fi nici ei ignoraţi – fie au declanşat sau favorizat (comisiune) acţiunea acestora, fie nu au împiedicat-o
(omisiune), deşi intervenţia umană ar fi fost posibilă şi eficientă.
De exemplu, atunci când o persoană decedează datorită unui accident, nu poate fi ignorată cauza imediată medicală a
decesului – infecţie, vătămarea gravă a unui organ vital etc. – însă aceasta are relevanţă, sub aspect juridic, numai în măsura
în care la declanşarea, favorizarea sau neîmpiedicarea sa a contribuit fapta (acţiune ori inacţiune) ilicită a unei persoane.
b) Caracterul raportului de cauzalitate. Raportul de cauzalitate, în materia răspunderii civile delictuale, are un caracter
obiectiv, ceea ce înseamnă că analiza acestui raport, în vederea stabilirii existenţei sale, trebuie pornită de la momentul
obiectivării faptei, al manifestării sale exterioare, mergând până la urmările sale. Aceasta datorită faptului că simpla atitudine
de conştiinţă, afectivitate ori voinţă – aspecte care ţin de latura psihică a acţiunii umane – neurmată de acţiune nu este de
natură să angajeze răspundere civilă.
În acest sens, se vorbeşte despre caracterul obiectiv al raportului de cauzalitate în materia răspunderii civile delictuale.
c) Acţiunea şi inacţiunea. În stabilirea raportului de cauzalitate, trebuie să se aibă în vedere nu numai fapta ilicită ca o
acţiune pozitivă, ci – aşa cum am arătat – şi fapta ilicită ca inacţiune (omisiune).
Inacţiunea are valoare cauzală, întrucât ea nu poate fi considerată ca o acţiune nulă, ci, mai degrabă, echivalează cu o
acţiune negativă, constând în încălcarea unei obligaţii precise de a acţiona, în anumite situaţii, într-un anumit mod, cu
consecinţa producerii de prejudicii.

746 T.M.B., Secția a IV-a civilă, decizia nr. 957/1991, în C.P.J.C. 1991, p. 134.
747 Trib. Suprem, decizia nr. 66/1976, în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea
nr. 58/1968, citată în C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 165.
748 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 166 şi urm.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 293

Cu privire la acest aspect, în literatura juridică749 s-a arătat că „a nu evita un efect, cu toate că există o obligaţie legală de
a-l împiedica să aibă loc, este acelaşi lucru cu a-l cauza”.
d) Factori. Fapta omenească, desfăşurându-se în societate, se află în relaţie cu faptele altor oameni, precum şi cu factori
exteriori – de mediu, evenimente naturale etc. – astfel încât, pentru stabilirea raportului de cauzalitate între fapta umană şi
prejudiciu se impune o selectare a acestor factori pentru a se stabili care dintre aceştia au rol cauzal şi pot fi, deci, reţinuţi în
sfera cauzalităţii specifice răspunderii delictuale.
e) Raport direct şi raport mediat. Nu întotdeauna raportul de cauzalitate este un raport direct între faptă şi prejudiciu,
putând fi şi un raport mediat, când fapta omenească produce o situaţie care permite unor factori – umani sau naturali – să
determine direct un prejudiciu.
Faţă de cele arătate, dată fiind complexitatea pe care o prezintă, de cele mai multe ori, raportul de cauzalitate, precum şi
specificul acestui raport în materia răspunderii civile delictuale, în vederea stabilirii acestuia, este necesar ca, pornind de la
premisa caracterului obiectiv şi având ca reper permanent celelalte premise arătate, să selectăm – dintre factorii care au avut
un anumit rol în sfera cauzalităţii, numai acei factori umani antecedenţi prejudiciului care au determinat producerea
acestuia750.
C. Criterii de determinare a raportului de cauzalitate
În vederea stabilirii raportului de cauzalitate, doctrina şi practica judecătorească – din Occident, dar şi din ţara noastră –
au propus diferite sisteme sau teorii, fiecare dintre acestea promovând anumite criterii pentru delimitarea acelor fapte sau
împrejurări (factori) care trebuie reţinute în sfera cauzalităţii751.

I. Criterii propuse în dreptul occidental

Echivalenţa condiţiilor – teoria condiţiei. Sistemul echivalenţei condiţiilor752 – sau teoria condiţiei sine qua non – este
acela potrivit căruia, nefiind posibil a se stabili cu exactitate cauza prejudiciului, trebuie să se atribuie valoarea cauzală legală
tuturor factorilor sau condiţiilor care au precedat acel prejudiciu.
Aşadar, în virtutea acestei teorii, fiecare condiţie (faptă sau eveniment antecedent prejudiciului) fără de care (sine qua
non) producerea prejudiciului nu ar fi fost posibilă, primeşte valoare cauzală.
Având meritul de a distinge între faptele care au incidenţă în producerea prejudiciului şi cele care nu au nicio contribuţie la
producerea acestuia, această teorie prezintă dezavantajul că, ignorând rolul şi eficienţa condiţiilor şi atribuindu-le acestora o
valoare egală, sfârşeşte prin reţinerea în sfera cauzalităţii a unor condiţii necauzale – simple condiţii – prilej, extinzând, astfel,
câmpul cauzal.
Pentru a ilustra dezavantajele teoriei echivalenţei condiţiilor, doctrina753 a oferit următorul exemplu relevant: proprietarul
unui autoturism lasă autovehiculul neîncuiat, într-o parcare publică. Autoturismul este furat, iar autorul infracţiunii provoacă cu
maşina furată un accident cu victime omeneşti. Prin aplicarea teoriei echivalenţei s-ar ajunge la reţinerea – ca şi condiţie a
rezultatului păgubitor, cu efecte de cauză, inclusiv neglijenţa proprietarului care şi-a lăsat autoturismul neîncuiat.
Cauza proximă. Sistemul cauzei proxime, potrivit căruia urmează a fi reţinută drept cauză a prejudiciului fapta imediat
anterioară efectului păgubitor, adică ultima cauză (causa proxima), întrucât fără aceasta celelalte cauze (condiţii) nu ar fi avut
eficienţă şi, deci, rezultatul nu s-ar fi produs.
Neajunsul pe care îl prezintă acest sistem constă în faptul că, restrângând excesiv câmpul cauzal, lasă în afara acestuia
fapta persoanei a cărei răspundere ar trebui, în mod obiectiv, să fie angajată.
Cauza adecvată. Sistemul cauzei adecvate sau al cauzei tipice, potrivit cu care în sfera cauzalităţii urmează a fi reţinute
numai acele fapte – antecedente efectului păgubitor – care îndeplinesc calitatea de condiţie sine qua non, care îi sunt, deci,
adecvate, în sensul că sunt tipice, fiind apte – în mod obişnuit – să producă efectul respectiv.
Este adecvată sau tipică acea cauză ale cărei urmări pot fi prevăzute de autorul faptei – reţinută drept cauză – sau de
către un observator normal al cursului faptelor.
Această teorie este criticată pentru confuzia pe care o creează între două aspecte diferite ale răspunderii şi anume: cel
privind cauzalitatea şi cel privind imputabilitatea faptei.

749 J. Moruzi, Problema cauzalităţii în dreptul penal, în Studii de drept şi procedură penală, Bucureşti, 1933, p. 67.
750 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 168.
751 M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 115 şi urm; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., 1968, p. 175-178.
752 Elaborat de juristul german Von R. Buri.
753 L. Pop, op. cit., p. 437.
294 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Aşa cum am văzut, raportul de cauzalitate este un raport obiectiv, în analiza sa făcându-se abstracţie de atitudinea
subiectivă a persoanei faţă de faptă şi urmările sale, aspecte ce ţin de imputabilitatea faptei şi ţinându-se cont numai de
obiectivitatea, de manifestarea în exterior a acestei fapte şi de urmările sale.
Or, introducând criteriul previzibilităţii în determinarea raportului de cauzalitate, sistemul cauzei adecvate nu face decât să
contrazică caracterul obiectiv al acestui raport care, aşa cum am arătat, există indiferent de faptul că subiectul care
acţionează, determinând raportul cauzal, este sau nu conştient de acestea.

II. Criterii propuse în dreptul românesc

Cauzalitatea necesară. Sistemul cauzalităţii necesare, care, pornind de la definiţia categoriei de „cauză” ca fiind acel
fenomen care, precedând efectul, îl provoacă în mod necesar, propune drept criteriu de stabilire a raportului de cauzalitate,
criteriul legăturii necesare dintre fapta ilicită şi efectul păgubitor produs.
Asemănător sistemului cauzei tipice – în ce priveşte efectele practice ale aplicării sale – sistemul cauzalităţii necesare
restrânge sfera fenomenelor ce pot fi caracterizate drept cauză a prejudiciului, atribuind această calitate numai fenomenului
(faptei ilicite) care a determinat în mod necesar rezultatul păgubitor, „ce se află în legătură necesară cu rezultatul, care a
determinat cu necesitate producerea lui”754.
Celelalte fapte, antecedente prejudiciului, chiar dacă au avut o contribuţie importantă la producerea rezultatului, sunt
considerate, potrivit acestei teorii, numai condiţii care influenţează acţiunea „cauzei” şi, ca atare, nu sunt reţinute în sfera
cauzalităţii, neangajând răspunderea autorilor lor.
Indivizibilitatea cauzei cu condiţiile. Sistemul indivizibilităţii cauzei cu condiţiile, potrivit căruia factorii-condiţie, care
contribuie, chiar dacă indirect, la producerea efectului păgubitor, formează împreună cu factorul-cauză (determinant) o unitate
indivizibilă, în cadrul căreia condiţiile dobândesc şi ele, prin interacţiune cu cauza, caracter cauzal755.
Acest sistem, deşi mai puţin răspândit în doctrină decât cel al cauzalităţii necesare, este considerat de către unii autori756
cel mai în măsură să ducă la o corectă stabilire a raportului de cauzalitate.
Recunoscând şi noi justeţea acestei teorii, apreciem că, dată fiind complexitatea ce caracterizează de cele mai multe ori
raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, în vederea stabilirii acestuia, în practică trebuie să se ţină seama de
fiecare dintre teoriile prezentate care, în funcţie de specificul şi particularităţile speţei, pot duce la o rezolvare corectă a pro-
blemei cauzalităţii.
Astfel, în scopul delimitării factorilor care, în mod obiectiv, au contribuit la producerea prejudiciului (cauze şi condiţii
cauzale) de factorii care nu au avut eficienţă cauzală, neinfluenţând în niciun mod acţiunea cauzei, considerăm utilă aplicarea
teoriei condiţiei sine qua non.
De asemenea, în cadrul sistemului indivizibilităţii cauzei cu condiţiile, în vederea ierarhizării condiţiilor cauzale – în funcţie
de eficienţa lor la producerea prejudiciului – un rol important îl pot avea şi criteriile promovate de celelalte teorii prezentate, în
măsura în care aplicarea acestora se face în mod corect, prin raportarea permanentă la principiile care guvernează materia
răspunderii civile delictuale şi ţinând cont de caracterul specific al raportului de cauzalitate în această materie.
Pentru stabilirea raportului de cauzalitate, şi, deci, a faptelor ilicite ce constituie cauze sau condiţii cauzale în producerea
prejudiciului, în practică, de cele mai multe ori, se recurge la efectuarea unor expertize (medicale, tehnice, contabile etc.)
urmărindu-se, prin aceasta, să se stabilească, în funcţie de cunoştinţele ştiinţifice existente la un moment dat, „corelaţiile
obiective dintre faptele şi evenimentele ce au precedat prejudiciul însuşi”757.
De asemenea, în stabilirea cauzalităţii nu se poate face abstracţie de dispoziţiile legale care constituie, şi ele, un criteriu
pentru determinarea condiţiilor cu rol cauzal în producerea prejudiciului.
În acest sens, menţionăm prevederile Codului penal, care instituie răspunderea, inclusiv răspunderea civilă, pentru
prejudiciile cauzate, alături de autor, a instigatorului şi complicelui (art. 49), a favorizatorului (art. 269) şi a tăinuitorului (art.
270), precum şi prevederile art. 19 C.proc.pen., potrivit cărora „acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca
obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin
comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale (autor, instigator, complice, favorizator sau tăinuitor – n.a.)”. Aceste
dispoziţii se raportează la art. 1369 C.civ. prin care se reglementează expres răspunderea persoanelor responsabile.

754 I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., 1972, p. 97.
755 M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 131.
756 Ibidem; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 172.
757 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 173.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 295

Aceste prevederi consacră, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate758, un principiu „care integrează în cauzalitate,
toate acţiunile ilicite ce au făcut posibilă în mod real şi efectiv, însăşi săvârşirea acelei fapte ilicite care, în cele din urmă, a
avut rolul de cauză a prejudiciului759.
Făcând aplicarea acestui principiu, practica noastră judecătorească a statuat că pentru stabilirea raportului de cauzalitate
„trebuie să se facă verificări minuţioase, să fie cercetate toate împrejurările concludente în cauză, să nu se lase nefolosit nimic
din ceea ce ar putea stabili legătura de cauzalitate dintre lipsa în gestiune şi acţiunile ori omisiunile – izolate sau de ansamblu
– care au putut contribui la producerea lipsei” sau „este adevărat că instalarea septicemiei generalizate s-a produs atât prin
activitatea inculpatului de lovire a victimei cu cuţitul în abdomen, care constituie cauza propriu-zisă a morţii, cât şi prin
activitatea inculpatului, dr. R.T. (examen medical superficial cu diagnostic greşit), care, deşi se înscrie ca o condiţie care a
favorizat procesul cauzal, prin conţinutul ei concret, prin intensitatea ei, capătă – în speţă – valoare cauzală”, astfel încât,
ambele aceste activităţi „în modul în care s-au conjugat, au dus la moartea victimei”760.
În literatura de specialitate761, s-a arătat, prin raportare la art. 1351-1352 C.civ. că forţa majoră, cazul fortuit, fapta victimei
şi fapta unei terţe persoane reprezintă cauze care exclud existenţa raportului de cauzalitate.
2.4. Vinovăţia (vina) celui care a cauzat un prejudiciu
A. Noţiune. Necesitate. Terminologie
Noţiune. În materia răspunderii civile delictuale, fapta ilicită este o faptă a omului, un act de conduită exterioară a
acestuia, având o existenţă materială obiectivă.
Dar acţiunea umană, ca manifestare exteriorizată a unei persoane, constituie o acţiune unitară de ordin psiho-fizic, ea
exprimând nu numai o exteriorizare obiectivă ci, deopotrivă, şi o atitudine de conştiinţă, afectivitate şi voinţă a persoanei faţă
de fapta sa şi de urmările acesteia.
Aşadar, „fapta ilicită este rezultatul îmbinării a două laturi: obiectivă (fizică) şi subiectivă (psihică), prima fiind concretizarea
celei de-a doua, iar acesta din urmă concretizând, la rândul său, vinovăţia celui ce a săvârşit fapta”.
Din cele arătate, rezultă că vinovăţia (latura subiectivă), ca element al răspunderii civile, reprezintă atitudinea psihică a
autorului faptei ilicite faţă de această faptă şi urmările ei, atitudine existentă la momentul săvârşirii faptei (sau la momentul
imediat anterior săvârşirii acesteia).
Codul civil prin textele art. 1357-1358 instituie principiul răspunderii întemeiate pe existenţa vinovăţiei autorului unei fapte
ilicite şi cauzatoare de prejudiciu.
Angajarea răspunderii este condiţionată, aşadar, de săvârşirea faptei cu vinovăţie. Lipsa laturii subiective (vinovăţia)
înlătură răspunderea, chiar dacă fapta, obiectiv există şi ea a cauzat un prejudiciu762 (după cum, în materie penală, lipsa
vinovăţiei înlătură posibilitatea reţinerii faptei ca infracţiune).
Întemeierea răspunderii pe vinovăţia făptuitorului constituie unul dintre fundamentele importante ale răspunderii juridice în
general, deci şi ale răspunderii civile delictuale.
Condiţionarea angajării răspunderii de comiterea faptei cu vinovăţie este încă un aspect care atestă puternica relaţie
dintre drept şi morală, determinând, în raporturile dintre oameni, un comportament atent, bazat pe încredere reciprocă,
conferind o anumită siguranţă acestor raporturi, siguranţa izvorând din conştientizarea regulii că numai acţiunile (sau
inacţiunile) de a căror săvârşire ne facem vinovaţi sunt de natură să angajeze răspunderea. Aşadar, în această materie,
funcţionează principiul răspunderii bazate pe vinovăţie.
Cum orice principiu are şi excepţii, în această materie a răspunderii civile delictuale, există anumite situaţii când datorită
unor prevederi legale ori din raţiuni ce ţin de echitate, este posibil ca funcţia reparatorie, care este de esenţa răspunderii civile,
să prevaleze, iar stabilirea obligaţiei de reparare să fie posibilă chiar în lipsa elementului vinovăţiei763.
Aceste situaţii excepţionale există în cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, de animale, ori – aşa cum se
va vedea – chiar al răspunderii pentru faptele proprii ale unor persoane care au acţionat fără discernământul faptelor lor.

758 Ibidem.
759 Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. VIII/1953, în C.D. 1952-1954, 1, p. 33.
760 Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 1281/1976, citată de C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981,
p. 174; a se vedea, în acest sens, şi C.S.J., Secția penală, decizia nr. 570/1990, în Dreptul nr. 1/1991, p. 71-72.
761 L. Pop, op. cit., p. 440-446.
762 C.A. Bucureşti, Secția I penală, decizia penală nr. 1009/2009.
763 A se vedea I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., 1970, p. 117-119; M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 197-198.
296 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Necesitatea stabilirii vinovăţiei. Vinovăţia (vina sau culpa), fiind o condiţie esenţială a răspunderii civile delictuale,
rezultă că această răspundere nu poate fi angajată dacă ne găsim numai în prezenţa unei fapte ilicite, aflată în raport de
cauzalitate cu prejudiciul produs.
Prin urmare, este necesar ca, pe lângă fapta ilicită, prejudiciu şi legătura de cauzalitate dintre acestea să existe şi vina
autorului faptei, vină concretizată în atitudinea subiectivă pe care aceasta a avut-o faţă de faptă şi de urmarea acesteia, la
momentul la care a săvârşit-o. Necesitatea existenţei vinei sau vinovăţiei – element al răspunderii civile delictuale – este
relevată de dispoziţiile Codului civil care, în art. 1357, prevede în mod expres această condiţie, folosind termenii de „vinovăţie”
[art. 1357 alin. (1)] şi, respectiv, „culpă” [art. 1357 alin. (2)].
Terminologie. Deşi unitară din punct de vedere conceptual, noţiunea de vinovăţie – reprezentând latura subiectivă ca
element al răspunderii juridice în general, adică atitudinea subiectivă a autorului faptei ilicite faţă de această faptă şi urmările
ei – era exprimată sub aspect terminologic în mod diferit în cadrul ramurilor de drept.
Astfel, în timp ce în dreptul penal şi în materia răspunderii disciplinare, latura subiectivă era exprimată prin termenul
„vinovăţie”, în dreptul civil este exprimată, de cele mai multe ori, prin termenul de „culpă” şi, mai rar, prin acela de „greşeală”.
Aceste deosebiri de ordin terminologic explicau prin deosebirile de conţinut pe care le-ar avea fapta ilicită în diferitele
ramuri ale dreptului.
Pornindu-se de la unitatea conceptuală a laturii subiective, ca element al răspunderii juridice în general, literatura de
specialitate764 a propus, pe drept cuvânt, adoptarea unei terminologii unitare în exprimarea acestui element, prin folosirea
pentru toate formele de răspundere juridică, a termenilor echivalenţi de „vină” sau de „vinovăţie” şi a definit formele acesteia.
Propunerea făcută a avut în vedere dificultăţile de ordin practic care s-au întâlnit în punerea în aplicare a textelor de lege,
atunci când instanţele de judecată au trebuit să aprecieze dacă exista culpă sau vină, motiv pentru care actualul Cod civil a
preluat ca terminologie noţiunea de „vinovăţie”.
B. Latura intelectivă şi latura volitiv-afectivă a poziţiei psihice a autorului faptei ilicite
Prezentare. Aşa cum am arătat în cele ce preced, vinovăţia reprezintă poziţia psihică a autorului faptei ilicite faţă de
aceasta şi urmările ei (atitudine), poziţie existentă la momentul săvârşirii faptei.
Fapta ilicită, ca manifestare exterioară, este urmarea unui proces psihic complex, de conştiinţă şi voinţă, proces finalizat
prin concretizarea acestuia în lumea obiectivă sub forma acţiunii sau inacţiunii ilicite.
Vinovăţia presupune aşadar, un factor intelectiv de conştiinţă, care se realizează ca un proces intern, psihic, de
prefigurare a unor scopuri, a mijloacelor şi posibilităţilor de atingere a acestor scopuri, de transformare a scopurilor în motivaţii
ale unei conduite posibile, de prefigurare a raporturilor de cauzalitate dintre acţiunile posibile şi urmările acestora, de
comparare a propriilor interese cu interesele celorlalţi membri ai societăţii, de comparare a conduitelor posibile cu cerinţele
ordinii de drept ale normelor legale şi ale regulilor de convieţuire socială765.
Rezultă deci, că nu poate exista vinovăţie în lipsa unui anumit nivel de cunoaştere, de conştiinţă a semnificaţiei sociale a
faptelor şi a urmărilor posibile ale acestora; acest nivel sau grad de cunoaştere este determinat după anumite criterii, despre
care vom face vorbire în paginile următoare.
Factorului intelectiv îi urmează, în procesul de formare a atitudinilor psihice subiective, factorul volitiv de voinţă, concretizat
în actul psihic de deliberare şi decizie relativ la conduita pe care autorul urmează să o adopte.
Factorul volitiv implică libertatea de voinţă a autorului faptei, posibilitatea acestuia de a delibera şi decide în mod liber în
cunoştinţă de cauză.
Aşadar, factorul intelectiv, de conştiinţă, constituie premisa factorului volitiv şi amândoi aflându-se într-o strânsă legătură şi
obiectivându-se în săvârşirea unei fapte ilicite, alcătuiesc latura subiectivă a răspunderii civile delictuale, vina sau vinovăţia.
C. Formele vinovăţiei
Reprezentări graduale. Fapta ilicită, cauzatoare de prejudicii, caracterizată drept greşeală de comportament (a autorului
ei), este rezultatul sau concretizarea atitudinii de conştiinţă a autorului faptei faţă de aceasta şi urmările ei.
În funcţie de „intensitatea”, de prezenţa (mai mult sau mai puţin activă) factorului intelectiv, atitudinea psihică, vinovăţia
capătă forme diferite sub aspectul gravităţii, începând cu cea mai simplă neglijenţă (culpa cea mai uşoară), până la intenţia
directă.

764 A se vedea T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., 1968, p. 186; M. Costin, op. cit., 1974, p. 156-157; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981,
p. 176.
765 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 176.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 297

Aşa cum am arătat, dacă, până în prezent, Codul civil nu oferea o definire precisă a diferitelor forme ale vinovăţiei, iar
analizarea acestora se făcea prin raportare la dispoziţiile Codului penal, în reglementarea actuală defineşte atât intenţia cât şi
culpa sub ambele lor forme:
1) intenţie directă (dolul direct) – când autorul faptei prevede rezultatul acesteia şi-l urmăreşte prin săvârşirea ei;
2) intenţia indirectă (dolul indirect) – când autorul prevede rezultatul faptei şi, chiar dacă nu îl urmăreşte, acceptă
posibilitatea producerii lui.
În continuarea art. 16 alin. (3) C.civ., se arată că vinovăţia sub forma culpei este şi ea de două feluri:
a) imprudenţa – când autorul faptei prevede rezultatul acesteia, dar nu-l acceptă, considerând neîntemeiat că el nu se va
produce;
b) neglijenţa – când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Din punct de vedere exclusiv al obligaţiei de reparare a prejudiciului, această clasificare a greşelilor în intenţionale şi nein-
tenţionale, are o însemnătate redusă în dreptul civil întrucât, indiferent de forma de vinovăţie (intenţie sau culpă) cu care
autorul acţionează, acesta va fi obligat întotdeauna la repararea integrală a prejudiciului, cunoscut fiind faptul că răspunderea
civilă delictuală operează, în principiu, pentru cea mai uşoară culpă [art. 1357 alin. (2) C.civ.], aptă, uneori, să cauzeze
prejudicii mai mari decât fapta intenţionată (in lege Aquilia et levissima culpa venit). Art. 16 alin. (3) C.civ. defineşte de
asemenea culpa gravă statuând că aceasta există atunci când „autorul a acţionat cu neglijenţă sau imprudenţă pe care nici
persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile interese”.
Aşadar, în dreptul civil, cu deosebire în materia răspunderii civile delictuale, funcţionează principiul după care valoarea
despăgubirii depinde de întinderea prejudiciului şi nu de gravitatea vinovăţiei. Cu toate acestea, gravitatea vinovăţiei prezintă
şi în materia răspunderii civile delictuale o anumită importanţă, după cum urmează:
a) în situaţia vinovăţiei comune a autorului şi victimei prejudiciului, circumstanţă în care gradul de vinovăţie al celor doi se
ia drept criteriu pentru stabilirea întinderii despăgubirii datorate de autor, potrivit art. 1383 C.civ., care stabileşte că „între cei
care răspund solidar, sarcina reparaţiei se împarte proporţional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului
ori potrivit cu intenţia sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită”;
b) în situaţia reglementată de art. 1354 alin. (1) C.civ., potrivit căruia „victima nu poate obţine repararea prejudiciului
cauzat de persoana care i-a acordat ajutor, în mod dezinteresat, sau de lucrul, animalul ori edificiul de care s-a folosit cu titlu
gratuit, decât dacă dovedeşte intenţia sau culpa gravă a celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat să răspundă”;
c) în situaţia clauzelor de excludere sau limitare de răspundere, clauze care, potrivit art. 1355 alin. (2) C.civ., sunt valabile
numai în situaţia în care, prin excepţie, exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudenţă sau
neglijenţă, bunurilor victimei”.
D. Criteriile de stabilire a vinovăţiei
Prezentare. Vinovăţia sub forma intenţiei poate fi determinată, cu uşurinţă, prin raportarea la elementele ce o definesc,
nefiind necesar să facem apel la un criteriu exterior.
Problema unor criterii de stabilire a vinovăţiei se pune numai în legătură cu cea de-a doua formă a acesteia, anume culpa,
cu cele două forme ale ei: imprudenţa şi neglijenţa, ambele fiind consecinţa unei „intensităţi” mai scăzute a factorului intelectiv.
Astfel, în cazul culpei sub forma imprudenţei, autorul a socotit „fără temei” că rezultatul nu se poate produce, în timp ce în
cazul culpei sub forma neglijenţei, acesta „nu prevede rezultatul (...) deşi trebuia şi putea să îl prevadă”, aşa cum rezultă din
cuprinsul alin. (3) al art. 16 C.civ.
Cu privire la criteriul la care trebuie raportate „netemeinicia” credinţei autorului că rezultatul nu se va produce şi, respectiv,
„necesitatea şi posibilitatea” prevederii de către autor a rezultatului, în doctrină, datorită lipsei unei reglementări cu privire la
această problemă în Codul civil din 1864, au fost propuse două soluţii:
1) adoptarea unui criteriu subiectiv, concret, de apreciere, pornind de la capacitatea efectivă a fiecărui subiect în parte de
a înţelege şi a aprecia semnificaţia faptei proprii, în manifestarea lor pe plan social;
2) adoptarea unui criteriu obiectiv, prin raportarea conduitei autorului faptei ilicite la conduita model a unei persoane
abstracte, luate ca termen de comparaţie766.
Deşi în materia răspunderii penale criteriul subiectiv de apreciere a culpei îşi găseşte o mai largă aplicare, în dreptul civil,
atât jurisprudenţa, cât şi doctrina adoptă, în principiu767, criteriul obiectiv – pe care îl completează cu unele elemente
subiective, legate de împrejurările concrete în care s-a săvârşit fapta, de calităţile şi pregătirea făptuitorului etc.

766 A se vedea, în acest sens: M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 185 şi urm.; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 134 şi urm.; T.R.

Popescu, P. Anca, op. cit., p. 197-198.

298 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Acest criteriu obiectiv, abstract, reprezintă aşa cum am arătat, comportamentul sau conduita unui om normal, mediu,
avizat, prudent, diligent etc. adică comportamentul unui bonus pater familias. Acesta este raportul faţă de care urmează să fie
apreciată conduita ilicită a autorului prejudiciului şi, deci, aptitudinea şi posibilitatea sa de a cunoaşte semnificaţia socială a
faptelor sale şi a urmărilor acestora.
La rândul său, influenţat de numeroşi factori (sociali, profesionali etc.), acest criteriu obiectiv este dinamic şi variabil768,
caracteristici imprimate pe de o parte, de progresul societăţii, care determină, implicit, creşterea gradului de pregătire al
indivizilor, iar pe de altă parte, de condiţiile specifice (de loc, timp etc.) în care se acţionează, de nivelul de pregătire al
făptuitorului (profesionist sau neprofesionist) etc.
Practic, trebuie recurs la o soluţie intermediară, adoptată şi de art. 1358 C.civ., care statuează că: „pentru aprecierea
vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum şi,
dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi”.
E. Împrejurări care înlătură vinovăţia
Preliminarii. Cauze. În condiţiile în care, aşa cum am arătat mai sus, vinovăţia reprezintă atitudinea psihică – de
conştiinţă şi voinţă – a persoanei faţă de fapta sa şi de urmările acesteia, trebuie să admitem că, în măsura în care procesul
de formare a acestei atitudini nu s-a desfăşurat în mod liber, cauzele care au viciat acest proces, împiedicând sau anihilând
libera lui desfăşurare, exclud sau diminuează vinovăţia.
Cauzele exoneratoare de răspundere sunt769:
a) fapta victimei însăşi. Dacă vinovăţia este exclusiv a victimei, autorul este exonerat de răspundere; dacă însă, vinovăţia
este comună autorului şi victimei, fiecare urmează să răspundă în raport cu gradul său de vinovăţie770;
b) fapta unui terţ, pentru care autorul nu este ţinut să răspundă;
c) cazul fortuit; aşa cum s-a spus771, acolo unde încetează culpa începe cazul fortuit şi unde încetează acesta începe forţa
majoră. Aşadar, dacă în raport de criteriul de apreciere al vinovăţiei (criteriul obiectiv), posibilităţile de înţelegere, prevedere,
deliberare şi decizie ale autorului faptei lipseau, lipseşte şi vinovăţia ei, din acest punct începând cazul fortuit. Noul Cod civil
defineşte cazul fortuit prin intermediul art. 1351 alin. (3) ca fiind „un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de
către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs”;
d) forţa majoră, adică anumite împrejurări, diferite de cele care desemnează cazul fortuit, împrejurări care exclud
vinovăţia.
Distincţia dintre noţiunile de caz fortuit şi forţă majoră, ambele împrejurări având acelaşi efect, exonerarea de răspundere,
nu prezintă importanţă prea mare în domeniul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
Această distincţie capătă însă valoare deosebită în materia răspunderii civile delictuale pentru lucruri, motiv pentru care o
vom trata acolo.
De remarcat că, în anumite situaţii, împrejurările mai sus menţionate se pot suprapune cu legitima apărare ori cu starea
de necesitate, când vor trebui aplicate şi regulile specifice acestor din urmă situaţii.
F. Capacitatea delictuală
Condiţionare. Aşa cum am arătat în cele ce preced, procesul psihic de formare a atitudinii autorului faptei ilicite faţă de
aceasta şi urmările sale, presupune două laturi: una intelectivă şi alta volitiv-afectivă.
La rândul său, latura intelectivă presupune aptitudinea psihică a persoanei de a înţelege semnificaţia socială a faptei, de a
alege între ceea ce este permis de lege şi ceea ce nu este permis (discernământ).
Răspunderea civilă delictuală este, deci, angajată pentru faptă numai dacă persoana în cauză are discernământul faptelor
sale, adică are capacitate delictuală.
Aşadar, în lipsa discernământului nu poate fi vorba de vinovăţie, chiar dacă fapta a fost săvârşită, iar prin săvârşirea ei s-a
produs un prejudiciu.

767 În sensul aplicării în dreptul civil a criteriului subiectiv, a se vedea, T.R. Popescu, P. Anca, op. cit.,
p. 188.
768 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 181; M. Eliescu, op. cit., p. 188 şi urm.
769 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 186.
770 Jud. Horezu, sentinţa penală nr. 246/2006, menţinută de C.A. Piteşti, Secţia penală, prin decizia nr. 400/2006.
771 M. Eliescu, op. cit., p. 206; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 239.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 299

Lipsind latura subiectivă a răspunderii civile delictuale, rezultă că în asemenea cazuri, în principiu772 aceasta nu va putea
fi angajată.
În rezolvarea acestei probleme, a lipsei capacităţii delictuale, Noul Cod civil nu a făcut altceva decât să preia soluţiile
prevăzute în vechile reglementări sau statuate în practica judiciară şi să le transpună în cuprinsul art. 1366-1367.
Situaţii. În legătură cu această condiţie a răspunderii civile delictuale – capacitatea delictuală – deosebim următoarele
situaţii:
a) minorul care a împlinit vârsta de 14 ani este prezumat de lege că are discernământul necesar, afară de cazul în care se
dovedeşte că, la data săvârşirii faptei, era lipsit de discernământ [art. 1366 alin. (2) C.civ.]. Tot astfel, înainte de împlinirea
acestei vârste, faţă de minor există prezumţia legală că nu are discernământ (capacitate delictuală), caz în care acesta va
răspunde numai dacă se face dovada că a lucrat cu discernământ. Prezumţiile legale mai sus amintite, privind lipsa şi
respectiv existenţa discernământului minorului sunt, aşa cum rezultă implicit din cele expuse, relative, ele putând fi răsturnate
prin proba contrară. Aşadar, existenţa capacităţii delictuale se reduce la o problemă de dovadă a discernământului, care
poate să existe sau nu, indiferent de împlinirea unei anumite vârste. Această situaţie este, evident, diferită şi nu trebuie
confundată cu cea referitoare la dobândirea capacităţii de exerciţiu, – depline sau a celei restrânse, care vizează numai
aptitudinea persoanelor de a încheia acte juridice;
b) persoanele care suferă de boli psihice, dar care nu sunt puse sub interdicţie (după procedura legală), dacă au împlinit
vârsta de 14 ani sunt prezumate că au capacitate delictuală. Această prezumţie, fiind relativă, poate fi înlăturată dacă se face
dovada că, în momentul săvârşirii faptei, persoana în cauză nu a avut discernământul faptelor sale. Nu aceeaşi este, însă,
situaţia persoanelor care şi-au provocat lipsa discernământului prin propria lor culpă, cum este cazul celor care îşi provoacă
starea de inconştienţă prin consumul de băuturi alcoolice, aceste persoane urmând să răspundă pentru faptele lor;
c) minorul sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească (alienatul şi debilul mintal) nu răspund pentru
faptele lor ilicite, decât dacă victima face dovada că în momentul săvârşirii faptei au acţionat cu discernământ773 [art. 1366
alin. (1) C.civ.]. Drept urmare, legea instituie, în această situaţie, prezumţia relativă a lipsei discernământului, deci a capacităţii
delictuale, prezumţie ce poate fi înlăturată prin proba contrară;
d) persoanele lipsite de discernământ la data săvârşirii faptei. Astfel „cel care a cauzat un prejudiciu nu este răspunzător
dacă în momentul în care a săvârşit fapta păgubitoare era într-o stare chiar vremelnică, de tulburare a minţii care l-a pus în
neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale” [art. 1367 alin. (1) C.civ.]. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede o excepţie
de la regula lipsei capacităţii delictuale atunci când „cel care a cauzat prejudiciul este răspunzător dacă starea vremelnică de
tulburare a minţii a fost provocată de el însuşi prin beţia produsă de alcool, de stupefiante sau de alte substanţe”.
Acest tratament se aseamănă cu cel aplicat minorilor sub 14 ani. În doctrină774, a fost exprimată şi o altă opinie referitoare
la soluţia ce trebuie adoptată în cazul celui pus sub interdicţie judecătorească, arătându-se, în acest sens că, cel care a
împlinit vârsta de 14 ani şi a fost pus sub interdicţie este considerat, până la proba contrară, că a acţionat cu discernământ,
dovada contrară revenind interzisului, pe motiv că punerea sub interdicţie interesează capacitatea de exerciţiu, care vizează
actele juridice, nu şi faptele juridice ilicite (delicte).
Din cele arătate, rezultă, aşadar că lipsa discernământului duce la lipsa vinovăţiei şi, deci, la imposibilitatea angajării
răspunderii civile delictuale faţă de autorul faptei prejudiciabile, chiar şi în cazul în care aceasta este o persoană majoră.
În acest caz, victima prejudiciului se găseşte în situaţia deosebit de dificilă şi evident nedreaptă, de a suporta singură
prejudiciul.
Pentru a uşura situaţia victimei în astfel de cazuri, întemeindu-se pe considerentul de echitate, jurisprudenţa s-a pronunţat
în sensul obligării la despăgubiri a persoanei lipsite de discernământ care prin fapta sa ilicită, a vătămat integritatea corporală
cauzând, astfel, prejudicii altei persoane.
Pentru edificare redăm, în cele ce urmează, rezumatul deciziei775 prin care a fost soluţionată această speţă: „Este
adevărat că vinovăţia – ca aptitudine psihică a unei persoane de a înţelege semnificaţia faptelor sale, de a discerne între ceea
ce este ilicit şi licit, constituie una din cerinţele esenţiale ale angajării răspunderii pentru repararea pagubelor pricinuite prin
fapte ilicite. Lipsa acestei aptitudini echivalează cu lipsa de vinovăţie în săvârşirea faptei şi, în asemenea situaţii, nu poate
opera răspunderea civilă delictuală. Totuşi, în astfel de cazuri, în care nu poate fi stabilită – pe temeiul răspunderii civile
delictuale – obligaţia unei persoane lipsite de discernământ de reparare integrală a prejudiciului pe care l-a produs prin fapta

772 Spunem „în principiu”, deoarece, după cum se va vedea în cele ce urmează, instanţele judecătoreşti, întemeindu-se pe
considerente de echitate, s-au pronunţat în scopul obligării la despăgubiri a unei persoane lipsite de discernământ şi, deci, de vinovăţie.
773 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 182-183.
774 M. Eliescu, op. cit., p. 227 şi urm.; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 195-197.
775 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 1033/1987, în R.R.D. nr. 3/1988, p. 68.
300 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

sa ilicită, considerente de echitate impun obligarea acesteia la despăgubiri pentru repararea pagubei, cel puţin parţial, în
raport cu posibilităţile sale materiale, fiind împotriva principiului echităţii ca victima faptei ilicite, săvârşite de o persoană fără
discernământ, să suporte integral paguba ce i s-a produs”776.
În prezent, o astfel de rezolvare, pe principiul echităţii, este consacrată, expres, de către legislaţia civilă a altor state777, în
actualul Cod civil legiuitorul, prin intermediul art. 1368, a acceptat rezolvarea acestei probleme statuând că, potrivit principiului
echităţii, persoana incapabilă poate fi obligată la plata unei indemnizaţii către victimă, în funcţie de starea patrimonială a
părţilor778. Astfel, ideea de echitate poate obliga la repararea, măcar parţială, a prejudiciului produs de autorul lipsit de
discernământ, mai ales atunci când acesta posedă mijloace materiale suficiente pentru a face faţă reparării.
G. Problema probei în cazul răspunderii civile delictuale
Sarcina probei revine victimei. În reglementarea din 1864, cu privire la existenţa condiţiilor necesare angajării
răspunderii civile delictuale, sarcina probei revenea, în baza principiului, general consacrat de dispoziţiile art. 1169 C.civ.,
victimei prejudiciului, întrucât aceasta era cea care „face o propunere înaintea judecăţii”. În actuala reglementare nu mai
există acest text de lege, dar principiul a fost transpus în Noul Cod de procedură civilă care, prin intermediul
art. 249 stabileşte că: „Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume
prevăzute de lege”.
Deoarece este vorba de dovedirea unor fapte juridice – stricto sensu – este admisibil orice mijloc de probă, inclusiv
martorii.

Secţiunea a 5-a. Răspunderea pentru fapta altei persoane

§1. Preliminarii

Preliminarii. Faptul juridic ilicit, fiind baza de discuţie a teoriei responsabilităţii, pune problema raportului dintre drept şi
morală.
Dreptul delimitează o sferă în interiorul căreia este cuprinsă necesitatea etică, dar care anume dintre acţiunile omeneşti
posibile este moral necesară, dreptul nu o spune. Moralitatea este o matrice a viului, este specifică omului şi, în afara ei,
întâlnim tot ceea ce se întoarce ca eşec din societate, inclusiv prin drept către noi.
Viaţa însăşi, prin abundenţa şi împrejurările ei concrete aduce neprevăzutul din care pot să se nască stări de lucruri de
natură să producă daune pentru alţii. Este motivul pentru care fundamentele răspunderii civile delictuale, sub presiunea
reformelor sociale, dar mai ales a evoluţiei tehnologiilor, au fost şi vor fi mereu reaşezate.
Nimeni nu putea să prevadă la data redactării Codului civil din 1864, care consacra ca fundament al răspunderii civile
culpa, implicaţiile pe care explozia industrialismului urma să o aibă asupra responsabilităţii civile, după cum nimeni nu poate
distinge acum implicaţiile morale, pe tărâmul dreptului, şi implicit asupra fundamentelor răspunderii civile delictuale, stabilite
de actualul Cod civil, pe care le va aduce explozia tehnologică actuală.
Se vorbeşte tot mai des de faptul că nici răspunderea subiectivă, nici răspunderea obiectivă, aşa cum erau statornicite ca
fundamente ale răspunderii civile delictuale, nu mai corespund pentru rezolvarea situaţiilor juridice noi, impuse de genetică,
industriile de vârf, internet, telecomunicaţii, accentuate de ritmul globalizării, care afectează colectivităţii întregi, sau însăşi
omenirea, motiv pentru care doctrina şi jurisprudenţa argumentează necesitatea consacrării unui nou drept al răspunderii axat
pe principiul precauţiei, care deja îşi găseşte o reglementare incipientă în sistemul nostru de drept779, referitor la răspunderea

776 În acelaşi sens: Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 175/1972, în C.D. 1972, p. 151-153; T.M.B., Secția a III-a civilă, decizia nr.
1900/1985, în R.R.D. nr. 1/1986, p. 70-71.
777 Codul civil al Poloniei din 1964 art. 428; Codul civil al Ungariei art. 352 alin. (2); Codul civil francez, completat prin Legea nr. 68-

5/1968, art. 489-2.

778 Art. 1368 C.civ.: „(1) Lipsa discernământului nu îl scuteşte pe autorul prejudiciului de plata unei indemnizaţii către victimă ori de câte

ori nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l supraveghea. (2) Indemnizaţia va fi stabilită într-un
cuantum echitabil, ţinându-se seama de starea patrimoniale a părţilor”.
779 Principiul precauţiei se află la baza activităţii administraţiei cât şi la baza activităţii operatorilor economici, în sarcina cărora sunt

impuse obligaţii de prudenţă şi diligenţă, şi de a lua ele însele măsuri preventive rezonabile. Legea defineşte atât „măsuri preventive”, cât şi
„ameninţarea iminentă cu un prejudiciu”. În sensul legii, măsurile preventive sunt orice măsuri luate ca răspuns la un eveniment, o acţiune
sau o omisiune, care a creat o ameninţare iminentă cu un prejudiciu asupra mediului, în scopul prevenirii sau diminuării prejudiciului (art. 2
pct. 9 din O.U.G. nr. 68/2007). Conform art. 10 alin. (1) din acelaşi act normativ, operatorul este obligat să ia măsurile preventive necesare
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 301

pentru protecţia mediului fiind un principiul de bază şi al asistenţei publice, termen care înglobează şi răspunderea medicilor,
a cadrelor de specialitate şi a unităţilor medicale780.
Pornindu-se de la noua concepţie a răspunderii pentru fapta altuia conform căreia „toate prejudiciile accidental suportate
de un individ sau grup de indivizi, trebuie într-o societate bine constituită, să-şi găsească reparaţia781, asistăm aşadar la „o
denaturare a conceptului de răspundere, prin părăsirea treptată a caracterului sancţionator cu o orientare tot mai ferma spre
consolidarea rolului reparator şi cu o viziune prospectivă, cea a prevenţiei riscurilor majore, care pot pune în pericol însăşi
existenţa planetei”782.
Din perspectiva responsabilului teoria obiectivă este însă de natură să antreneze, la limită paralizia activităţii umane, fiind
criticabilă din considerente de ordin moral, deoarece prin aplicarea automată a idei de risc, neglijenţa poate fi acoperită, ceea
ce duce la inconştienţă.
Adoptat sub auspiciile acestor imperative, când trebuie regândite funcţiile răspunderii civile, Codul civil a reorganizat
instituţia răspunderii pentru fapta altuia.
În Codul civil din 1864 era consacrat principiul conform căruia „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă
pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara” (art. 998-999). Prin derogare de la această regulă, erau prevăzute trei
situaţii speciale, considerate excepţii, în care putea fi antrenată răspunderea delictuală pentru fapta altuia, şi anume: răspun-
derea părinţilor pentru fapta copiilor minori [art. 1000 alin. (2) şi (5)]; răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor [art.
1000 alin. (3)]; răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru faptele elevilor şi respectiv ucenicilor lor [art. 1000 alin. (4) şi (5)].
Aşadar, răspunderea pentru fapta altuia este o răspundere specială, angajată independent de răspunderea individuală a
autorului faptei prejudiciabile783.

§2. Reglementarea şi fundamentul răspunderii pentru fapta altei persoane. Privire comparativă

Reglementare. Fundament. În actualul Cod civil, răspunderea pentru fapta altuia este reglementată atât în cadrul
capitolului destinat răspunderii civile delictuale, în cuprinsul dispoziţiilor art. 1372-1374 C.civ., cât şi în materia răspunderii
civile contractuale (capitolul destinat executării silite a obligaţiilor), mai exact în cuprinsul dispoziţiilor art. 1519 C.civ. privind
răspunderea pentru fapta terţilor.
Faţă de Codul din 1864, noua reglementare consacră fundamentul răspunderii obiective, fundament care de fapt, fusese
deja impus de doctrina anterioară şi consacrat de jurisprudenţă784.
Astfel, prin adoptarea dispoziţiilor art. 1372 alin. (1) C.civ., în sarcina persoanelor obligate legal, judiciar sau convenţional
la supravegherea unui minor sau interzis judecătoresc, a fost instituită o răspundere de plin drept.
Este, de asemenea, de remarcat noutatea juridică, adusă în societate, prin reformularea
art. 1373 C.civ. cu privire la răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate de prepuşii săi. Prin voinţa legiuitorului,
răspunderea comitentului poate fi angajată pentru orice faptă păgubitoare săvârşită de către prepus, indiferent de forma de
vinovăţie cu care acesta a acţionat în îndeplinirea atribuţiilor sau în legătură cu atribuţiile primite ori cu scopul funcţiilor
încredinţate.
Răspunderea contractuală pentru fapta altuia În principiu, potrivit dispoziţiilor art. 1517 alin. (1) C.civ. coroborat cu art.
1350 alin. (2) C.civ. răspunderea contractuală este directă şi personală.
De la această regulă există o excepţie, numită în doctrină „răspundere contractuală pentru fapta altuia785”, reglementată în
actualul Cod civil de art. 1519, conform căruia: „Dacă părţile nu convin altfel, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din
culpa persoanei de care se foloseşte pentru executarea obligaţiilor contractuale”.

doar în cazul unei ameninţări iminente cu un prejudiciu asupra mediului, ameninţare definită drept „probabilitate suficientă de producere a
unui prejudiciu asupra mediului, în viitorul apropiat”.
780 A.-D. On, Legislaţie şi jurisprudenţă privind răspunderea civilă preventivă, în Dreptul nr. 6/2012, p. 127-128.
781 A. Weill, Fr. Terre, Droit civil. Les Obligationes, Dalloz, Paris, 1975, p. 667.
782 R.L. Boilă, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Ed. C.H Beck, Bucureşti 2008, p. 518.
783 Precum s-a arătat şi în doctrină, scopul reglementării răspunderii pentru prejudiciul cauzat de o altă persoană nu a fost acela de a

deplasa răspunderea celui care, prin fapta sa, a produs o vătămare, ci acela de a ameliora situaţia injustă a victimei prin sporirea şanselor
ca prejudiciul să îi fie acoperit inclusiv în situaţia în care făptuitorii minori, elevi sau prepuşi ar fi insolvabili. În acest sens, a se vedea S.
Neculaescu, op. cit., p. 691.
784 În materia răspunderii pentru fapta minorului, practica statuase că lipsurile de ordin educativ se deduc chiar din faptul prejudiciabil

săvârşi de minor, Trib. Suprem, decizia nr. 18/1982, în C.D. 1982, p. 101 şi urm.
785 L. Pop, op. cit., p. 245.
302 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Răspunderea contractuală pentru fapta altuia este consacrată şi de câteva texte legale speciale: în cazul locaţiunii –
prevederile art. 1805-1808 C.civ. şi art. 1830 alin. (2) C.civ.786; în cazul mandatului-prevederile art. 2023 C.civ.787; în cazul
contractului de antrepriză-prevederile art. 1852 C.civ.788; în cazul contractului de depozit hotelier-prevederile art. 2127-2130
C.civ.789; în prevederile art.14 alin. (1) din O/G. nr.2/2018 privind pachetele de servicii de calatorie si serviciile de calatorie,
precum si pentru modificarea unor actenormative.
Din analiza textelor de lege, rezultă că, eventuala culpă în neexecutare, este suficient să fie dovedită în persoana
„prepusului” contractual pentru a se putea angaja răspunderea debitorului contractual.
În doctrina anterioară790 intrării în vigoare a actualului Cod civil au fost subliniate condiţiile generale ale răspunderii
contractuale pentru fapta altei persoane, după cum urmează:
a) obligaţia contractuală a debitorului să se execute prin altul – trebuie să existe o obligaţie asumată personal de către
debitor faţă de creditor, iar aceasta să fie executată de un terţ, chemat să execute prestaţia în locul, în numele şi pe seama
debitorului sau alături de acesta. În cazul în care debitorul nu s-a obligat personal faţa de creditor, nu se poate antrena
răspunderea pe temeiul prevăzut de art. 1519 C.civ., ci poate fi antrenată, după caz, fie răspunderea contractuală, fie
răspunderea delictuală (exemplu: un contract de intermediere, o convenţie de porte-fort etc.);
b) terţul interpus în executarea contractului să fie desemnat voluntar de către debitor;
Când ne referim la aceşti terţi, putem să avem în vedere prepuşii propriu-zişi ai debitorului, simpli auxiliari ai acestuia care
nu au totuşi calitatea de prepuşi, subcontractanţii sau substituiţii în executarea contractului;
Desemnarea voluntară nu presupune neapărat o desemnare expresă a terţului. Ea se deduce, de regulă, din contextul
juridic al executării contractului791.
c) absenţa de scutire de răspundere a debitorului de către creditorul său contractual.
Din dispoziţii art. 1519 C.civ., conform cărora răspunderea se angajează numai dacă „părţile nu convin altfel”, rezultă că,
în cazul în care există o clauză de nerăspundere a debitorului principal obligat în ipotezele de neexecutare din partea
interpusului contractual, răspunderea pentru fapta altuia nu se va mai putea angaja, în mod natural.
Aşadar, avem de-a face cu o răspundere contractuală pentru fapta altuia atunci când fapta terţului reprezintă în acelaşi
timp o neexecutare nejustificată din partea debitorului principal.
Teorii. În doctrina anterioară adoptării actualului Cod civil, s-au conturat trei teorii pe baza cărora poate fi fundamentată
răspunderea, teoria subiectivă, teoria obiectivă şi teoria mixtă.
a) Potrivit teoriei subiective, răspunderea civilă se întemeiază pe ideea de culpă sau greşeală a făptuitorului. Într-o astfel
de categorie se încadrează răspunderea pentru fapta proprie. În cazul răspunderii unei persoane pentru fapta altei persoane,
ar trebui să se admită că responsabilul ar avea o culpă pentru fapta comisă de acela pentru care este responsabil. În acest
sens s-a stabilit în doctrina şi practica judiciară fundamentată pe Codul civil din 1864, că răspunderea părinţilor pentru
prejudiciile cauzate de copiii lor minori [art. 1000 alin. (2) şi 5], respectiv răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru
prejudiciile cauzate de elevi sau ucenicii aflaţi în supravegherea lor [art. 1000 alin. (4) şi 5], este o răspundere subiectivă,
culpa acestora fiind prezumată.

786 De exemplu că, în cazul sublocaţiunii, locatarul principal va răspunde de executarea obligaţiilor sublocatarului faţă de locator, iar

locatarul răspunde pentru fapta membrilor familiei sale sau a altor persoane „cărora acesta din urmă (locatarul – s.n.) le-a îngăduit, în orice
mod, folosirea, deţinerea sau accesul în locuinţă fie au un comportament care face imposibilă convieţuirea cu celelalte persoane care
locuiesc în acelaşi imobil sau în imobile aflate în vecinătate, fie împiedică folosirea normală a locuinţei sau a părţilor comune” – art. 1830
alin. (3) C.civ.
787 În cazul în care mandatarul şi-a substituit o persoană în executarea mandatului există, potrivit art. 2023 C.civ., două reguli: „dacă

substituirea nu a fost autorizată de mandant, mandatarul răspunde pentru actele persoanei pe care şi-a substituit-o ca şi cum le-ar fi
îndeplinit el însuşi” [art. 2023 alin. (4) C.civ.]; „dacă substituirea a fost autorizată, mandatarul nu răspunde decât pentru diligenţa cu care a
ales persoana care l-a substituit şi i-a dat instrucţiunile privind executarea mandatului”.
788 Existenţa unei răspunderi contractuale pentru fapta unei alte persoane, o regăsim reglementată şi de dispoziţiile art. 1852 C.civ.,

pentru cazul în care antreprenorul a încredinţat „unuia sau mai multor subantreprenori executarea unor părţi ori elemente ale lucrării sau
serviciilor” [art. 1852 alin. (1) C.civ.].
789 Dispoziţiile art. 2127-2130 C.civ. stabilesc existenţa unei răspunderi contractuale a hotelierului pentru fapta prepuşilor săi

contractuali. Spre exemplu, hotelierul răspunde pentru fapta angajaţilor săi care sustrag bunuri ale clienţilor cazaţi în hotel sau localuri
asimilate unui asemenea stabiliment.
790 L. Pop, op. cit., p. 249.
791 Spre exemplu, va avea calitatea de terţ desemnat asistentul medical ca urmare a încheierii contractului de muncă; tot astfel,

persoanele care locuiesc împreună cu locatarul într-un imobil vor avea calitate calitatea de terţ desemnat.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 303

b) La polul opus se află teoria obiectivă, menită să acopere dificultăţile generate de cazurile în care culpa nu există în
sarcina persoanei responsabile, situaţie în care răspunderea sa era de natură obiectivă, fără culpă. Într-o astfel de categorie
în care se deroga de la principiul culpei, doctrina şi practica judiciară fundamentată pe Codul civil din 1864, susţinea că se
încadra răspunderea comitenţilor pentru prepuşi [art. 1000 alin. (3)], răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri,
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale (art. 1001) şi de ruina edificiului (art. 1002), răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de aeronave etc.
c) Cea de a treia teorie, denumită teoria mixtă792 – teoria garanţiei, avea la bază un mariaj între teoria subiectivă şi cea
obiectivă.
În cazul comitenţilor, deşi, iniţial, doctrina a acceptat în unanimitate că răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia se
fundamentează pe ideea de culpă, având la bază un criteriu pur subiectiv, treptat, din nevoi practice, opiniile s-au diferenţiat,
marcându-se o evidentă tendinţă de aşezare a răspunderii pentru altul, în anumite ipoteze ale răspunderii, cum este cazul
răspunderii comitenţilor pentru faptele prepuşilor, pe temeiuri obiective793.
S-a conturat, astfel, ideea însuşită treptat şi în practica instanţelor de judecată că, în toate ipotezele, răspunderea pentru
fapta altuia se constituie ca o adevărată garanţie faţă de victimă cu privire la acoperirea prejudiciului cauzat.
Factorul comun pentru cele două cazuri de răspundere pentru fapta altei persoane, îl constituie ideea de garanţie faţă de
victimă, cu privire la acoperirea prejudiciului cauzat, dar nu poate fi vorba de o garanţie de tipul fideiusiunii, ci de o garanţie
instituită prin puterea legii.
Cu toate acestea, între cele două cazuri de răspundere pentru fapta altei persoane, existau unele diferenţieri care le
separau din punct de vedere al tratamentului juridic.
Astfel, dacă prezumţia de responsabilitate a părinţilor şi profesorilor era privită ca fiind o prezumţie simplă, iuris tantum,
prezumţia de responsabilitate a comitenţilor era privită ca având caracter irefragabil, fiind o prezumţie iuris et iure.

§3. Răspunderea persoanei care are obligaţia de supraveghere a unui minor sau interzis
judecătoresc
3.1. Reglementare. Fundament. Domeniu de aplicaţie
Reglementare. Potrivit art. 1372 alin. (1) C.civ.: „cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti
este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie794 răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către
aceste din urmă persoane”.
Actualul text de lege, adaptat la cerinţele juridice moderne, se particularizează prin următoarele trăsături:
a) orice persoană, fizică sau juridică, poate răspunde civil în locul minorului sau interzisului judecătoresc (de exemplu
tutore, bunici, profesori, asistenţii maternali, centrul de plasament etc.);
b) noţiunea de supraveghere este privită în sens larg, circumscrisă activităţilor cu caracter continuu de educare,
îndrumare, responsabilizare, ocrotire şi control;
c) persoana autorizată legal, judiciar sau convenţional cu exercitarea autorităţii părinteşti sau a supravegherii va răspunde
direct pentru activităţile prejudiciabile săvârşite de autorul lipsit de capacitate legală deplină de exerciţiu;
d) răspunderea celor obligaţi a supraveghea un minor sau o persoană pusă sub interdicţie subzistă şi în cazul în care
făptuitorul nu răspunde pentru fapta proprie, întrucât nu are discernământ [art. 1372 alin. (2) C.civ.];
e) victima păgubită va dovedi fapta ilicită, existenţa prejudiciului, raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, fiind
scutită, însă, de proba culpei făptuitorului.

792 A se vedea B. Starck, Droit civil. Obligations. La responsabilité délictuelle, 3e edition, Litec, Paris, 1988, p. 32.
793 A se vedea, de exemplu, M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 248-251, 284, 287.
794 În doctrină, s-a exprimat opinia conform căreia, în realitate, art. 1372 C.civ. are doar rolul de a nominaliza persoanele care, raportat

la calitatea pe care o au, sunt chemate să repare prejudiciul provocat prin fapta unui minor sau a unui interzis, între a repara un prejudiciu şi
a răspunde nefiind o echivalenţă de sens. Pentru a argumenta această diferenţă de conţinut juridic, s-a oferit exemplul art. 1349 C.civ.,
care, la alin. (2), prevede că „cel care, având discernământ, încalcă această datorie răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să
le repare integral”, pentru ca, la alin. (3) să statueze că „în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudicial
cauzat de fapta altuia (…)”. Diferenţa dintre a răspunde şi a repara este semnificativă, în timp ce primul concept desemnează o asumare a
urmărilor cauzate de fapta proprie, cel de-al doilea, cu referire la răspunderea pentru prejudiciul cauzat de alţii, se referă strict la executarea
unei obligaţii, de natură legală sau convenţională, de către persoanele desemnate prin normă legală sau contractuală, în considerarea unor
calităţi speciale. În acest sens, a se vedea S. Neculaescu, op. cit., p. 691-692.
304 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

În favoarea persoanelor ţinute la supraveghere operează art. 1372 alin. (3) C.civ. Dacă deţinătorii autorităţii asupra
minorului sau interzisului judecătoresc demonstrează că nu ar fi putut împiedica fapta prejudiciabilă, nu se poate angaja
contra lor răspunderea civilă în condiţiile art. 1372 alin. (1) C.civ. Precum vom vedea, detaliat, în cele ce urmează, formularea
legiuitorului, utilizată în alin. (3) al art. 1372 C.civ., constituie un element foarte important în stabilirea naturii răspunderii pentru
fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie.
Legiuitorul a impus, totuşi, restricţii suplimentare pentru persoanele care exercită autoritatea părintească. Astfel, în cazul
părinţilor, funcţionarea cauzei exoneratoare de răspundere este condiţionată de inexistenţa oricărei culpe părinteşti în ceea ce
priveşte educaţia şi formarea morală a minorului. Prin urmare, pentru a evita angajarea răspunderii civile, părinţii trebuie să
demonstreze intervenţia unei cauze străine, constând în fapta victimei sau fapta unui terţ faţă de care nu sunt ţinuţi să
răspundă.
Fundamentarea răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie. În doctrina şi literatura de
specialitate, anterioare actualului Cod civil, determinarea fundamentului răspunderii părinţilor pentru prejudiciile cauzate de
copiii lor minori s-a făcut diferit în funcţie de modul în care au fost corelate sau nu dispoziţiile art. 1000 alin. (2) C.civ., cu
dispoziţiile art. 101 alin. (2) C.fam. din 1956.
Iniţial, atât literatura de specialitate, cât şi practica instanţelor de judecată, au pornit de la premisa că răspunderea
părinţilor se fundamentează pe nerespectarea obligaţiei de a exercita supravegherea asupra copiilor minori.
Opinia în discuţie prezenta dezavantajul că nu corela dispoziţiile art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864, care afirma principiul
răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor lor minori, cu dispoziţiile art. 101 alin. (2) C.fam. din 1956, care reglementa
această răspundere, ajungându-se la concluzia eronată că aceştia nu răspund decât în temeiul unei prezumţii de culpă din
lipsa de supraveghere a minorilor.
Or, în acest mod, răspunderea părinţilor era restrânsă nejustificat, fiind ignorată situaţia victimei, care trebuie să
dovedească culpa proprie a părinţilor în educarea copiilor lor minori, lucru care era foarte dificil.
Pornindu-se de la dispoziţiile art. 101 alin. (2) C.fam. din 1956, conform cărora părinţii „sunt obligaţi să crească copilul,
îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestora, potrivit cu
însuşirile lui (...) spre a-l face folositor colectivităţii”, atât în doctrină, cât şi în practică, a fost reaşezat fundamentul prezumţiei
de culpă a părinţilor.
S-a opinat795 astfel, că părinţii răspund atât pentru lipsa de supraveghere a copilului, cât şi pentru neîndeplinirea obligaţiei
de a asigura educarea acestuia.
În practică, această concepţie şi-a găsit aplicarea pentru prima dată prin decizia nr. 4 a Tribunalului Suprem din 17
ianuarie 1977, fiind consacrată definitiv prin decizia nr. 18 din 15 martie 1982. În prezent, întreaga doctrină interpretează
dispoziţiile art. 1372 C.civ. ca izvor al răspunderii obiective întemeiate pe ideea asumării riscului aferent exercitării unei relaţii
de autoritate asupra autorului faptei ilicite prejudiciabile. Privită din punct de vedere istoric, nu este însă o concepţie nouă, ea
fiind preluată din doctrina şi jurisprudenţa franceză.
În acest sens, menţionăm că, potrivit legislaţiei franceze, anterioară anului 1960, răspunderea părinţilor pentru faptele
prejudiciabile ale copiilor avea ca suport juridic prezumţia de culpă. Legea prezuma că părinţii sunt vinovaţi şi responsabili
întrucât nu au supravegheat suficient sau nu au educat corespunzător copiii-autori ai unor fapte dăunătoare altora.
Ulterior, pe măsură ce a trecut timpul şi moravurile societăţii au evoluat în direcţia diminuării severităţii părinteşti,
răspunderea civilă a părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor a fost privită ca o garanţie, fondată pe ideea de
solidaritate familială.

795 M. Eliescu, op. cit., p. 256; Tr. Ionaşcu, Curs de drept civil, Litografia Universităţii Bucureşti, 1956, p. 47; C. Stătescu, C. Bîrsan, op.

cit., 1994, p. 196; E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Ocrotirea părintească, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,1960, p. 155, 156; R. Petrescu, op.
cit., 1996, p. 172-175. Potrivit art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864, părinţii răspund de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu
dânşii. Textul priveşte răspunderea dedusă din lipsa de supraveghere a minorilor de către părinţi. În art. 1000 alin. final din vechiul Cod se
prevede că părinţii sunt apăraţi de răspundere dacă probează că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil, adică dacă supravegherea nu a
putut fi exercitată dintr-o cauză obiectivă ce nu le poate fi imputată sau dacă, în împrejurările în care fapta a fost săvârşită, aceasta nu a
putut fi împiedicată de ei. Dispoziţiile legale de mai sus referitoare la răspunderea părinţilor au fost extinse implicit prin Codul familiei, care
statorniceşte în mod expres obligaţiile părinţilor faţă de copiii lor minori. Astfel, în art. 101 fostul Cod al familiei se prevede că părinţii sunt
datori să îngrijească de persoana copilului, precizând că ei sunt obligaţi, între altele, să îngrijească şi de educarea copilului, noţiunea de
educare fiind mai largă decât aceea de supraveghere, pe care o include. Acest text nu constituie o recomandare ci, având caracter
imperativ, impune o obligaţie care implică în mod necesar răspunderea pentru orice pagubă pricinuită de minor, ca rezultând din lipsa de
educaţie, iar lipsa unei educaţii corespunzătoare trebuie dedusă întotdeauna din chiar faptul antisocial prejudiciabil săvârşit de minor. Trib.
Suprem, Secția civilă, decizia nr. 18/1982, în C.D. 1982, p. 101.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 305

Actualmente, ca urmare, îndeosebi, a hotărârii judecătoreşti pronunţată în februarie 1997 în cauza Bertrand796,
jurisprudenţa franceză a transformat răspunderea civilă a părinţilor într-o răspundere de plin drept, întemeiată pe ideea de
pază a altuia, obiectivă797, fiind angajabilă chiar şi în lipsa culpei autorului faptei ilicite.
Prin dispoziţiile art. 1372 alin. (2), redactorii Codului civil au statuat că, răspunderea celor obligaţi a supraveghea un minor
sau o persoană pusă sub interdicţie subzistă şi în cazul în care făptuitorul nu răspunde pentru fapta proprie, întrucât nu are
discernământ.
În atare împrejurare, în care făptuitorul, minor sau interzis, nu are discernământ, antamarea răspunderii celui chemat în
temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti să supravegheze, apare ca o răspundere străină de culpă, ceea
ce înseamnă că redactorul Codului a avut în vedere să stabilească o răspundere obiectivă.
În favoarea acestui raţionament sunt şi dispoziţiile art. 1372 alin. (3) C.civ. conform cărora, cel obligat la supraveghere
este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă.
Privitor la dovada pe care o poate face cel obligat la supraveghere, în vederea exonerării de răspundere, este evident că
aceasta este o cauză străină, care poate consta în fapta victimei sau fapta unei terţe persoane. Pe cale de consecinţă,
exonerarea de răspundere nu este fundamentată pe existenţa sau inexistenţa vinovăţiei persoanei răspunzătoare, ci pe baza
unor cauze străine.
Dacă în Codul civil din 1864, legiuitorul stabilea în art. 1000 alin. (5) că, tatăl şi mama, institutorii şi artizani sunt apăraţi de
responsabilitate dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil, apare ca evident că, redactorii actualului Cod, au
urmărit să înlăture situaţia profund inechitabilă în care, părinţii ar fi făcut dovada că, au supravegheat, au educat
corespunzător copilul, lăsând astfel victima complet nedespăgubită.
Prin urmare, în condiţiile în care exonerarea de răspundere, intervine numai în cazurile amintite mai sus, pentru identitate
de raţiune juridică, apare ca evident că suntem în prezenţa unei răspunderi obiective, în virtutea căreia, cel obligat la
supraveghere, răspunde direct şi independent de minor sau persoana interzisă, în raport de calitatea şi de legătura cu autorul
faptei prejudiciabile. Precum s-a statuat şi în doctrină798, răspunderea obiectivă pentru fapta altuia, pe temeiul unei garanţii în
favoarea victimei, nu are a fi asimilată fideiusiunii, în condiţiile în care celor implicaţi nu le este recunoscut dreptul de a invoca
beneficiul de diviziune ori cel de discuţiune. În realitate, similitudinea între fideiusiune şi răspunderea pentru fapta altuia
constă în ideea de garanţie, prezentă, în forme specifice, în cazul tuturor tipurilor de răspundere indirectă.
Modificarea art. 1372 alin. (3) C.civ., prin Legea nr. 71/2011, în sensul completării cu teza finală a textului, conform căruia
„în cazul părinţilor sau, după caz, al tutorilor, dovada se consideră a fi făcută numai dacă ei probează că fapta copilului
constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii
părinteşti”, ar apărea că vine în contradicţie cu dispoziţiile anterioare, deoarece pe terenul probaţiunii, fapta copilului trebuie să
constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care părinţii sau după caz tutorele, şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând
din exerciţiul autorităţii părinteşti. Este evident că aceste cauze nu pot fi decât cele indicate la art. 1351-1352 C.civ.
Literatura de specialitate799 a analizat problema persoanei în raport cu care trebuie examinată cauza exoneratoare de
răspundere. În acest sens, s-a considerat că, în condiţiile în care cauza străină este menită a-l împiedica, pe cel obligat la
supraveghere, de la executarea obligaţiilor sale, cauza exoneratoare va trebui să se interpună între fapta supraveghetorului şi
cea a supravegheatului înlăturând, astfel, raportul de cauzalitate
Operând o disjuncţie între părinţi şi tutori şi celelalte persoane chemate să răspundă, reglementarea în discuţie devine
prolixă, generând neajunsuri în interpretarea care trebuie dată asupra fundamentului acestui tip de răspundere pentru fapta
altei persoane, putând să ducă la antamarea discuţiilor asupra prezumţiilor de culpă vehiculate anterior în doctrină.
De altfel, sunt autori800 care au precizat că, deşi răspunderea părinţilor şi tutorilor ar trebui să fie obiectivă, nu pot fi de
acord cu opinia potrivit căreia înlăturarea răspunderii acestora este posibilă doar pe terenul raportului de cauzalitate, prin
dovedirea altei cauze a prejudiciului, aducând ca argument faptul că, atunci când legiuitorul a înţeles să stipuleze situaţii de

796 Hotărârea din 19 februarie 1997 a celei de-a doua Camere Civile a Curții de Casaţie Franceze.
797 În doctrină, a fost exprimată şi opinia conform căreia fundamentul obiectiv al răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub
interdicţie „trebuie căutat şi aflat în ideea de garanţie obiectivă care are ca suport riscul de autoritate ce incumbă persoanei răspunzătoare,
pe care îl presupune şi determină existenţa şi îndeplinirea obligaţiei de supraveghere a minorilor şi interzişilor judecătoreşti (…)”. Pentru
această opinie, a se vedea L. Pop, op. cit., p. 474.
798 R.I. Motica, F.I. Mangu, Aspecte privind reglementarea răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia în Noul Cod civil. Noile Coduri

ale României, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 248, cu notele de subsol aferente.
799 Idem, p. 258.
800 P. Pricope, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 170-171.
306 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

răspundere obiectivă a folosit, de obicei, sintagma „independent de orice culpă” (art. 1375-1376 C.civ.) şi a precizat expres ca
singure cauze exoneratoare fapta victimei înseşi, fapta unui terţ, forţa majoră (stipulate de art. 1380).
Observaţiile autorului citat sunt pertinente deoarece, aşa cum de altfel, acesta arată în continuarea analizei sale, dacă
legiuitorul avea intenţia să instituie în mod expres o astfel de situaţie şi pentru răspunderea părinţilor şi tutorilor, avea
modalităţi mai clare de a o face decât prin formularea „numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă”.
Drept urmare, nu putem decât să fim de acord cu faptul că, în ceea ce priveşte răspunderea părinţilor şi tutorilor, legea lasă
expres posibilitatea unei probe contrare ce face ca răspunderea lor să fie întemeiată pe o prezumţie relativă de culpă.
Rămâne, aşadar, un deziderat doctrinar justificat din punct de vedere al utilităţii sociale, opinia că şi în acest caz am fi în
prezenţa unei răspunderi obiective, deziderat care urmează, însă, să fie consacrat, de va fi însuşit şi în practica instanţelor de
judecată.
Pentru a preîntâmpina exonerarea de răspundere a părinţilor şi tutorilor care ar fi în contradicţie cu ideea de „garanţie
parentală” şi a se ajunge la o abordare neunitară a răspunderii persoanelor chemate să repare prejudiciul pe temeiul art. 1372
C.civ., literatura de specialitate801 s-a pus de acord asupra faptului că, în stabilirea fundamentului răspunderii pentru fapta
minorului sau a celui pus sub interdicţie, un rol esenţial îl joacă art. 1372 alin. (1) teza I, inspirat din prevederile art. 832 C.civ.
german, conform căruia „Cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că nu a putut
împiedica fapta prejudiciabilă”.
Pentru interpretarea articolului anterior menţionat, trebuie făcută o trimitere la art. 1351 şi
art. 1352 C.civ., norme ce reglementează cauzele exoneratoare de răspundere. Cu alte cuvinte, răspunderea, în temeiul art.
1372 alin. (1) C.civ., va fi înlăturată dacă acela sau aceia chemaţi a răspunde pentru o altă persoană va/vor putea face
dovada, în cazul îndeplinirii, teoretice, a condiţiilor răspunderii, a intervenţiei unei alte cauze decât modul în care şi-au
îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti.
Completarea operată de către legea de punere în aplicare a Noului Cod civil nu schimbă caracterul răspunderii
reglementate de art. 1372 alin. (1), aceasta rămânând una obiectivă, în lipsa vinovăţiei, posibil de înlăturat doar prin dovedirea
intervenţiei unei cauze exoneratoare de răspundere802.
În esenţă, condiţiile acestei răspunderi, precum şi efectele sale, evidenţiază consecinţele juridice ale unui raport pur formal
de autoritate: cel care este deţinătorul autorităţii asupra minorului, va răspunde pentru daunele cauzate prin fapta ilicită a
acestuia.
În concluzie, prezenta reglementare juridică avantajează, în mod evident, persoana vătămată (creditorul din raportul
obligaţional), care nu mai are obligaţia de a proba culpa autorului. Pe de altă parte, aceste dispoziţii pun părinţii şi celelalte
persoane obligate la supravegherea minorului (debitorii din raportul obligaţional) într-o poziţie vădit dezavantajoasă juridic, dar
nu şi inechitabilă social.
În mod justificat, în literatura de specialitate anterioară Noului Cod civil, s-a menţionat că prezumţia stabilită de art. 1000
alin. (2) C.civ. nu ar trebui reţinută în considerarea identităţii fizice a părintelui, ci în virtutea faptului că cel care urmează să
răspundă este învestit cu drepturile şi îndatoririle decurgând faţă de copilul minor, din calitatea de părinte, deci cu drepturile şi
îndatoririle părinteşti803.
Sfera persoanelor pentru care se răspunde. Dacă în art. 1000 alin. (2) şi (4) C.civ. din 1864 sfera persoanelor pentru
care putea fi angajată răspunderea se limita la copiii minori ce locuiau cu părinţii, respectiv la elevi şi ucenici, art. 1372 C.civ.
actual, prevede obligativitatea de răspundere pentru copiii minori până în 18 ani804 şi pentru persoanele puse sub
interdicţie805, indiferent de vârstă, persoane care au nevoie de control şi supraveghere, fie datorită vârstei fragede, fie datorită
stării lor precare de sănătate mintală.
Aşadar, elementul comun al categoriilor de persoane pentru care legea a instituit răspunderea în discuţie îl reprezintă
lipsa sau diminuarea capacitaţii de folosinţă a lor.

801 L. Pop, op. cit., p. 472-475; R.L. Boilă, op. cit. p. 372; S. Neculaescu, op. cit., p. 691 şi urm.
802 Pentru o analiză detaliată a cauzelor exoneratoare de răspundere, a se vedea capitolul dedicat acestora, plasat după răspunderea
pentru prejudiciile cauzate de lucruri.
803 C. Stătescu, op. cit., p. 39; E. Barasch, S. Zilberstein, I. Nestor, op. cit., p. 162-163.
804 Art. 38 alin. (2) C.civ. dispune că „Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani”.
805 Art. 164 C.civ. statuează că: „(1) Persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza

alienaţiei ori debilităţii mintale, va fi pusă sub interdicţie judecătorească. (2) Pot fi puşi sub interdicţie judecătorească şi minorii cu capacitate
de exerciţiu restrânsă”. Per a contrario, nu va fi pusă sub interdicţie şi deci, va fi exclusă răspunderea întemeiată pe art. 1372 C.civ.,
persoana lipsită de discernământ, dar străină stărilor de alienaţie ori debilitate mintală.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 307

Este de la sine înţeles că pentru prejudiciile cauzate de persoane majore, lipsite de discernământ care nu au fost puse
sub interdicţie, nu poate fi angajată răspunderea juridică în temeiul art. 1372 C.civ. Răspunderea acestora nu poate fi
angajată nici în temeiul art. 1357 C.civ., răspunderea pentru fapta proprie, care implică în mod necesar existenţa vinovăţiei,
fiind incidente eventual dispoziţiile art. 1378 alin. (1) C.civ., care stabileşte în sarcina acestora, pentru considerente de
echitate, o îndatorire de indemnizaţie a victimei prejudiciului care va fi stabilită în concret de instanţa de judecată, ţinându-se
cont de situaţia patrimonială a părţilor806.
Sfera persoanelor chemate să răspundă. Actualul Cod civil reglementează la art. 261 (din Cartea a II-a – Despre
familie) îndatorirea primordială a părinţilor de creştere şi educare a copiilor lor minori. Aceste dispoziţii legale sunt completate
cu cele prevăzute de art. 493 C.civ. care prevăd îndatorirea părinţilor de supraveghere a copilului minor.
Prin voinţa legiuitorului, obligaţiile mai sus menţionate au fost extinse şi la alte persoane. Astfel, potrivit art. 1372 C.civ.,
persoanele care în temeiul legii, al unui contract sau al unei hotărâri judecătoreşti sunt însărcinate cu supravegherea
minorului, răspund pentru fapta minorului ca pentru propria lor faptă. Întrucât legea nu distinge, observăm că sunt incluse în
această sferă a răspunderii civile tutorele, curatorul, bonele, asistentul maternal, taberele şcolare, spitalul, şcoala specială,
serviciul de tip rezidenţial care are în îngrijire minori (centru de plasament, centru de primire a copilului în regim de urgenţă),
centrul de reeducare, penitenciarul pentru minori.
Condiţia necesară şi suficientă pentru angajarea răspunderii civile pentru fapta ilicită a minorului o constituie existenţa
unei relaţii speciale, complexe şi permanente de autoritate între minor şi persoana fizică sau juridică obligată la supraveghere.
Prin urmare, nu pot răspunde civil persoanele care exercită ocazional, temporar, supravegherea modului de viaţă al minorului,
complementar titularilor autorităţii părinteşti, fără a fi îndatoraţi la îndeplinirea obligaţiilor ce revin în mod obişnuit părinţilor.
Precum reiese din chiar formularea art. 1372 alin. (1) C.civ., obligaţia de supraveghere are o triplă origine: legală,
contractuală sau judiciară.
În ceea ce priveşte obligaţia legală de supraveghere, art. 493 C.civ., stabileşte cu valoare de principiu, că „părinţii au
dreptul şi îndatorirea de supraveghere a copilului minor”. În contextul sferei prerogativelor conferite de autoritatea părintească,
articolul anterior menţionat trebuie raportat la art. 487 C.civ., conform căruia „Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte
copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională
a acestuia, potrivit propriilor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile
necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia”.
Obligaţiile de supraveghere, enumerate anterior, incumbă atât părinţilor fireşti, cât şi adoptatorilor, precum şi tutorelui
minorului, în sarcina căruia cad drepturile şi obligaţiile părinteşti cu privire la minor şi la bunurile sale, sau tutorelui
interzisului807. De altfel, s-a arătat808 că obligaţia de supraveghere, în temeiul art. 1372 alin. (1) C.civ. revine şi: cadrelor
didactice din învăţământul preuniversitar, meseriaşilor care instruiesc ucenici minori, asistenţilor maternali, persoanelor fizice
sau juridice care, în calitate de profesionişti, îşi asuma o obligaţie de instruire/reeducare/îngrijire etc. (de pildă, o fundaţie care
înfiinţează un centru de recuperare a debililor mintali, sau orfelinatele), centrelor de reeducare şi unităţilor penitenciare pentru
minori etc.809
Menţionăm că şi în vechea reglementare civilă, răspundeau, pentru faptele elevilor aflaţi în supravegherea lor, educatorii
din învăţământul preşcolar, pedagogul din internatele de elevi, instructorii de sport sau lucru, profesorii din învăţământul
gimnazial, liceal sau profesional etc.810
În această categorie, nu intră profesorii din învăţământul superior, atribuţiile acestora fiind limitate la instruirea unor
categorii de tineri fără a avea şi atribuţii de supraveghere (constatare valabilă şi ulterior intrării în vigoare a Noului Cod civil; de
altfel, ar fi şi greu de imaginat cazul unui student minor).

806 În acelaşi sens, a se vedea şi A. Tampa, Fundamentul obligaţiei de reparare a prejudiciului de către persoana lipsită de

discernământ, în Dreptul nr. 11/2011, p. 154.

807 A se vedea art. 110-163 C.civ.
808 L. Pop, op. cit., p. 469-470.
809 Pentru detalii, a se vedea capitolul dedicat condiţiilor răspunderii persoanei care are obligaţia de supraveghere a unui minor sau a

unui interzis judecătoresc.

810 Pentru a folosi un termen unitar, care să cuprindă toate situaţiile de mai sus, doctrina anterioară intrării în vigoare a actualului Cod

civil propusese utilizarea termenului de „profesor”, în sens mai larg, aplicabil membrilor corpului didactic în general. În acest sens, a se
vedea C. Stătescu, op. cit., 1984, p. 971.
308 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Prin hotărâre judecătorească obligaţia de supraveghere poate fi stabilită prin încredinţarea minorului altei persoane, unei
rude sau familii, ori unei instituţii de ocrotire care potrivit art. 399 alin. (1) C.civ., vor exercita drepturile şi îndatoririle părinteşti
cu privire la persoana acestuia.
Subliniem că raporturi juridice de natura celor descrise anterior se nasc potrivit art. 1372 C.civ. şi în cazul persoanelor
puse sub interdicţie judecătorească, aflate sub supraveghere pe toata durata absenţei capacităţii legale depline de exerciţiu.
Reamintim că punerea sub interdicţie are un caracter temporar.
De asemenea, este de reţinut că excepţiile întâlnite în materia răspunderii contractuale – potrivit art. 1205 alin. (2) C.civ. –
pentru persoana pusă sub interdicţie ulterior săvârşirii faptei ilicite, nu operează în materia răspunderii civile delictuale.
3.2. Condiţiile angajării răspunderii persoanei care are obligaţia de supraveghere a unui minor sau a unui
interzis judecătoresc
Doctrina, de regulă, împarte condiţiile angajării răspunderii persoanei care are obligaţia de supraveghere a unui minor sau
interzis judecătoresc în condiţii generale şi condiţii speciale.
Condiţii generale. Condiţiile generale sunt aceleaşi ca în cazul răspunderii pentru fapta proprie şi anume: prejudiciul,
fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.
În ceea ce priveşte vinovăţia autorului faptei ilicite, aceasta nu este o condiţie ce trebuie îndeplinită pentru a ne afla în
prezenţa răspunderii reglementate de art. 1372 C.civ.; mai mult decât atât, noua reglementare tratează, în alin. (2) al art. 1372
C.civ., această problemă, stabilind: „Răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu
răspunde pentru fapta proprie”.
Ca urmare a introducerii alin. (2) al art. 1372 în Noul Cod civil, problema care s-a ridicat în vechea reglementare referitor
la întrunirea condiţiilor generale ale răspunderii pentru fapta proprie, respectiv dacă pot fi ţinuţi răspunzători părinţii, în situaţia
în care, deşi ne aflăm în prezenţa celorlalte condiţii, adică a prejudiciului, a faptei obiectiv ilicite şi a raportului de cauzalitate
dintre faptă şi prejudiciu, lipseşte vinovăţia, deoarece minorul a lucrat fără discernământ, a fost soluţionată, răspunsul fiind
afirmativ.
Doctrină şi practică. Pornindu-se de la ideea că, pe primul plan, trebuie să fie pusă protecţia victimei, atât doctrina, cât şi
practica, au răspuns în consonanţă cu o astfel de abordare, cu motivarea că, dacă s-ar cere ca minorul să fi lucrat cu
discernământ, s-ar înlătura răspunderea părinţilor tocmai în acele cazuri în care prezenţa lor în supravegherea şi îndrumarea
minorului ar fi fost mai necesară.
Condiţii speciale. Condiţiile specifice ale răspunderii instaurate de art. 1372 se desprind chiar din analiza textului de lege
mai sus menţionat: „Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti este obligat să supravegheze un
minor sau o persoană pusă sub interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urmă persoane”.
Aşadar, sunt două condiţii speciale care trebuie îndeplinite:
a) starea legală de minoritate sau statutul de persoană pusă sub interdicţie;
b) existenţa obligaţiei de supraveghere în sarcina persoanei răspunzătoare, obligaţie născută din lege, contract sau
hotărâre judecătorească.
1) Minoritatea sau statutul de persoană pusă sub interdicţie al autorului faptei ilicite. Referitor la această condiţie, este de
reţinut că minoritatea sau statutul de interzis judecătoresc al autorului faptei ilicite trebuie să existe în momentul comiterii
faptei ilicite. Aşadar, persoanele obligate la supraveghere vor fi ţinute răspunzătoare chiar dacă, între timp, minorul a împlinit
vârsta de 18 ani sau interdicţia judecătorească a fost ridicată.
După cum am argumentat anterior, art. 1372 C.civ. subliniază obligativitatea angajării unei răspunderi directe şi obiective,
independente de culpa autorului faptei ilicite, precum şi de capacitatea delictuală a acestuia.
Observăm că acest text de lege nu face diferenţe de tratament juridic între minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani –
prezumat ca fiind lipsit de discernământ (art. 1366 C.civ.) – şi minorul între 14-18 ani – prezumat că are discernământ.
Totuşi, pentru a evita erorile de interpretare, se impune o precizare: sensul art. 1372 C.civ. are în vedere repararea
prejudiciului cauzat prin fapta persoanei lipsite de discernământ ori cu discernământ în formare. Prin urmare, în ipoteza unei
fapte prejudiciabile săvârşite de minorul căsătorit (art. 39 C.civ.) sau de către minorul care a dobândit capacitatea de exerciţiu
anticipat (art. 40 C.civ.), nu mai sunt aplicabile dispoziţiile art. 1372 C.civ. sau ale art. 1368 C.civ., ci regulile privitoare la
răspunderea pentru fapta proprie (art. 1357 C.civ.).
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 309

2). Existenţa obligaţiei de supraveghere. În dreptul francez, principala sursă de inspiraţie a legiuitorului român,
răspunderea de plin drept intervine în situaţia în care, între două persoane, există o relaţie de autoritate. Mai exact, o
persoană are autoritate în faţa alteia, constând în puterea de direcţie, control şi supraveghere a activităţi acesteia811.
Prin urmare, dacă ne raportăm şi la noţiunea de pază, definită, în contextul reglementării răspunderii pentru prejudiciul
cauzat de animale sau de lucruri, de art. 1377 C.civ., prin obligaţia de supraveghere înţelegem puterea persoanei chemate să
răspundă de a controla, organiza şi dirija activitatea autorului faptei prejudiciabile lipsit de capacitatea deplină de exerciţiu sau
de sănătate mintală.
În literatura de specialitate apărută sub imperiul codului din 1864 s-a exprimat opinia că, deşi fundamentul răspunderii
părinţilor rezidă atât în lipsa de supraveghere, cât şi în neîndeplinirea obligaţiei de educare a copilului, totuşi, părintele căruia
nu i s-a încredinţat copilul nu răspunde de paguba cauzată de acesta812, deoarece el nu are chemarea de a educa direct pe
copil813.
Conform unei alte opinii814, părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul ar putea să răspundă în măsura în care s-ar
constata în sarcina sa vreo culpă în legătură cu educaţia minorului, dar, în acest caz, răspunderea va opera în baza art. 998-
999 C.civ. din 1864 şi nu a art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864.
Spre deosebire de Codul civil din 1864, în noua reglementare nu mai apare condiţia existenţei comunităţii de locuinţă a
minorului sau interzisului judecătoresc cu persoana sau autoritatea în sarcina căreia există obligaţia de supraveghere815.
Comunitatea de locuinţă ocupă un rol primordial în cadrul răspunderii părinţilor în dreptul francez, este un element
indispensabil care îi ajută să delimiteze răspunderea părinţilor reţinută în temeiul art. 1384 alin. (4) şi răspunderea celorlalte
persoane care deţin paza juridică a minorului, angajată în baza art. 1384 alin. (1) C.civ. francez816.
Necesitatea comuniunii de locuinţă se baza, în reglementarea anterioară, pe un criteriu logic: cum am putea reţine o vină
în supraveghere sau o educaţie necorespunzătoare, în sarcina părinţilor, dacă aceştia nu locuiesc cu copiii lor pentru a putea
să-i controleze. Bazată pe o opinie doctrinară şi jurisprudenţială dominantă817, în această situaţie coabitarea reprezenta o
condiţie primordială în angajarea răspunderii părinţilor în temeiul art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864.

811 Ph. Le Tourneau, L. Cadïet, Droit de la responsabilité et des contrats, Dalloz, Paris, 2000/2001, p. 125; L. Pop, Discuţii de lege lata
cu privire la recunoaşterea existenţei unui principiu de răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia consacrat în Codul civil român, p. 60-
73.
812 Referitor la problema în discuţie, se desprind următoarele două reguli: 1) pentru fapta minorului va răspunde părintele căruia acesta

i-a fost încredinţat; şi 2) ori de câte ori părintele căruia nu i-a fost încredinţat minorul exercită în fapt drepturile părinteşti, cu caracter de
durată, iar minorul locuieşte la el, răspunderea îi revine acestuia. În fapt, practica judiciară agrea ideea că putea fi angajată în temeiul
art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864 şi răspunderea părintelui căruia nu i-a fost încredinţat minorul şi chiar în situaţia în care acesta nu ar
exercita în fapt supravegherea lui, dându-se astfel importanţa cuvenită fundamentului juridic real al răspunderii părinţilor. Era logic să se
procedeze astfel, deoarece prin divorţ, părintele căruia nu i-a fost încredinţat copilul nu rupe legăturile cu acesta şi nu este absolvit de
obligaţiile părinteşti. În acest sens, a se vedea T.M.B., Secția a II-a penală, decizia nr. 461/1992, C.P.J.P. 1992,
p. 239; în acelaşi sens, Trib. Suprem, decizia penală nr. 519/1988, în R.R.D. nr. 9/1988, p. 74; Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr.
1828/1980, în C.D. 1980, p. 340.
813 M. Eliescu, op. cit., p. 260.
814 C. Stătescu, op. cit., p. 50.
815 Potrivit art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, aplicabil până la intrarea în vigoare a actualului Cod civil, domiciliul legal al minorului

era la părinţii săi, sau la acela dintre părinţi la care locuia statornic. Acest articol se corobora şi cu dispoziţiile 100 alin. (1) C.fam. din 1956,
care prevedeau: „copilul minor locuieşte cu părinţii săi”. Discuţii în doctrina anterioară adoptării Noului Cod civil, au vizat situaţia în care
condiţia locuinţei minorului alături de părinţii săi să nu fie îndeplinită. De pildă, unii autori considerau că până în momentul în care nu se face
dovada că părăsirea locuinţei este imputabilă exclusiv minorului, care a întrerupt coabitarea în mod nejustificat şi în mod intempestiv, nu
poate fi înlăturată prezumţia de responsabilitate a părinţilor (în acest sens, a se vedea R. Petrescu, op. cit. p. 171). Alţi autori815 au arătat
însă că, „vina părintelui trebuie luată în considerare nu ca o simplă vină în supraveghere, ci ca o vină cu un conţinut mai larg, conţinând atât
insuficienţele manifestate în supravegherea minorului, cât şi pe cele în creşterea sau numai educarea acestuia, insuficienţe care au stat la
baza părăsirii de către minor a locuinţei stabilite conform legii” (în acest sens, a se vedea C. Stătescu, op. cit., p. 227).
816 D. Pohé, Droit a reparation. Responsabilite de pere et mere, Jurisclasseur Responsabilite civile, fsc. 141(1), Paris, 1999, p. 50.
817 M. Lazăr, Exament teoretic al practicii judiciare privind dovada împrejurărilor care atrag exonerarea de răspundere civilă a părinţilor

pentru prejudiciilor cauzate de copiii lor minori, în R.R.D. nr. 11/1985, p. 46-47; R. Petrescu, Examen al practicii judiciare privind conţinutul
prezumţiei de culpă a părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori, R.R.D. nr. 6/1981, p. 61-64; G. Plastara, Curs de drept român.
Obligaţiile, vol. IV, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1925., p. 193; Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 40/1974, în R.R.D. nr.
11/1974, p. 76; Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 160/1973, în C.D. 1973, p. 172; Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr.
296/27.03.1962, în C.D. 1962, p. 147; Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 160/1973, în C.D. 1973, p. 37.
310 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

În ceea ce priveşte actualul Cod civil, acesta a adoptat ideea existenţei, în sarcina părinţilor, a unei obligaţii de garanţie ce
a fost exprimată cu mult timp înainte în doctrina franceză, fără însă a mai prelua şi necesitatea existenţei, în continuare, a
acestei condiţii speciale a comunităţii de locuinţă. Se consideră că fundamentul răspunderii părinţilor pentru prejudiciile
cauzate de copiii lor minori l-ar constitui obligaţia de garanţie pe care părinţii o datorează terţilor, prin urmare condiţia
comunităţii de locuinţă nu mai este o condiţie indispensabilă angajării răspunderii în temeiul art. 1372 C.civ.
Sub regimul Codului civil din 1864 era suficient ca victima prejudiciului să facă dovadă laturii obiective a răspunderii civile
(fapta ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate) pentru ca în favoarea sa, potrivit art. 1000 alin. (2) şi (5) C.civ. din 1864, să
intre în funcţiune o triplă prezumţie legală, care justifică juridic răspunderea părinţilor sau a tutorilor: prezumţia că în
exercitarea îndatoririlor ce le revenea părinţilor faţă de copilul lor minor, au existat abateri de natură a le angaja răspunderea;
prezumţia de cauzalitate între neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti şi comiterea de către minor a faptei prejudiciabile;
prezumţia culpei părinţilor, de obicei în forma neglijenţei, în îndeplinirea ori neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor ce le
aveau818.
Aceeaşi triplă prezumţie se instituia, şi în sarcina altor persoane, altele decât părinţii sau tutorii, care aveau obligaţia de
supraveghere a minorului sau a persoanei puse sub interdicţie şi anume: prezumţia că obligaţia de supraveghere nu a fost
îndeplinită; prezumţia de vinovăţie a celui care avea obligaţia de supraveghere şi nu a îndeplinit acest lucru; prezumţia
existenţei legăturii de cauzalitate între neîndeplinirea obligaţiei supraveghere şi săvârşirea de către minor sau persoana pusă
sub interdicţie a faptei prejudiciabile.
Modul general al enunţării făcută de textul Cod civil din 1864 [art. 1000 alin. (5)] ducea, în mod normal, la concluzia că,
aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate819, interpretarea acestuia nefiind restrictivă, ci extensivă, ar trebui lăsată la
aprecierea largă a instanţelor de judecată.
Cu alte cuvinte, pentru a răsturna prezumţiile, părinţii chemaţi să răspundă pentru faptele prejudiciabile ale copiilor lor
minori, ar fi fost suficient să facă dovada că şi-au îndeplinit îndatoririle ce le reveneau şi că, deci, nu există raport de
cauzalitate între modul cum şi-au exercitat îndatoririle şi fapta ilicită cauzatoare de prejudicii comisă de către minori820.
Potrivit actualului Cod civil, pentru a înlătura răspunderea prevăzută de art. 1372, nu este necesar să se dovedească că
nu s-a putut împiedica fapta prejudiciabilă, ci este necesar să se constate intervenţia unei cauze străine ce a pus persoana
răspunzătoare în situaţia de a nu putea împiedica această faptă. În măsura în care se constată intervenţia unei cauze străine,
persoana obligată la supraveghere este exonerată de răspunderea ce îi incumbă în sarcină.
De asemenea dacă sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 1372 C.civ., ne vom afla în prezenţa unei răspunderi
obiective, întemeiată pe ideea de garanţie obiectivă, fiind vorba de o răspundere directă, a cărei angajare nu depinde de
existenţa vinovăţiei persoanei răspunzătoare şi nici de o eventuală răspundere a autorului faptei prejudiciabile
Se poate afirma că, atâta vreme cât părinţii sunt priviţi ca şi garanţi ai victimei pentru prejudiciile cauzate de copiii lor
minori, nu se pot apăra de răspundere decât dacă fac dovada unui fapt exterior copilului, pentru care ei nu sunt ţinuţi să
răspundă.
3.3. Efectele răspunderii
Ipoteze. Fiind o răspundere pentru fapta altuia, răspunderea persoanelor prevăzute de art. 1372 C.civ. presupune, în
primul rând, întrunirea în persoana minorului sau a interzisului judecătoresc a tuturor condiţiilor generale ale răspunderii
pentru fapta proprie, excepţie făcând vinovăţia, deoarece – aşa cum am arătat – indiferent de discernământul minorului,
persoanele obligate la supraveghere vor fi ţinute răspunzătoare de fapta acestuia.
Cu toate acestea, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1357 C.civ., pentru a putea fi angajată
răspunderea minorului sau a interzisului judecătoresc, persoanele obligate la supraveghere trebuie să facă dovada unei

818 Idem, p. 204.

819 G. Marty, P. Reynaud, op. cit., 1962, p. 429; R. Petrescu, op. cit., p. 179.
820 În realitate, din nevoia de a proteja victima, tendinţa era aceea de a da o interpretare restrictivă dispoziţiilor art. 1000 alin. (2) C.civ.

din 1864, răsturnarea prezumţiilor respective depinzând de poziţiile pe care se afla practica la un moment dat, cu privire la fundamentarea
răspunderii juridice a părinţilor. Astfel, dacă în fundamentarea acestei răspunderi se pornea numai de la culpa în supraveghere a minorului,
atunci părinţii puteau fi exoneraţi de răspundere dacă făceau dovada că au exercitat o supraveghere corespunzătoare însă nu au putut
împiedica fapta ilicită a copilului lor minor. Nu în acelaşi mod se prezentau lucrurile, dacă în fundamentarea acestei răspunderi se pornea
de la prezumţia de culpă cu dublu conţinut, adică atât lipsa de supraveghere, cât şi greşita sau proasta educaţie a minorului, în această
situaţie proba devenind dificilă, şi aceasta cu atât mai mult cu cât în practică se merge pe ideea că lipsa de educaţie se deduce din chiar
faptul antisocial săvârşit de minor. Aşadar, simpla dovadă a părinţilor că au supravegheat pe minor sau că s-au îngrijit să-i dea o educaţie
corespunzătoare nu-i putea exonera de răspundere.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 311

cauze exoneratoare de răspundere, în caz contrar, conform dispoziţiilor art. 1372 alin. (3) C.civ., vor fi ţinuţi să răspundă
integral faţă de victimă.
Victima se află într-o poziţie favorabilă în ceea ce priveşte obiectul probei, ea trebuind să dovedească doar existenţa
prejudiciului, a faptei ilicite şi a legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită a minorului sau interzisului judecătoresc.
Răspundere solidară a părinţilor. În ipoteza săvârşirii unei fapte prejudiciabile de către minorii aflaţi în grijă, părinţii sunt
ţinuţi, solidar, la reparaţie faţă de cel prejudiciat. Fundamentul juridic al acestei forme de răspundere civilă este prevăzut la art.
1382 C.civ., raportat la dispoziţiile art. 503 alin. (1) C.civ.
În legătură cu acest aspect, este de reţinut că, potrivit legislaţiei actuale, nu mai este necesar ca părinţii să locuiască
împreună cu copilul autor al faptei prejudiciabile, întrucât răspunderea derivă legal din calitatea lor de deţinători ai autorităţii
părinteşti821, ceea ce nu implică o delimitare spaţială. Se află într-o astfel de situaţie părinţii fireşti ai copilului, părinţii adoptivi,
părinţii copilului născut în afara căsătoriei şi recunoscut ulterior legal.
Părinţii răspund solidar de pe poziţii de egalitate pentru fapta ilicită a copilului lor minor, şi, deci, părintele care a acoperit
integral prejudiciul se poate întoarce cu acţiune în regres împotriva celuilalt părinte, până la jumătate din valoarea prejudiciului
datorat şi plătit.
Părintele sau cel obligat la supraveghere care a plătit despăgubirea pentru prejudiciul cauzat de minor sau de cel pus sub
interdicţie, are posibilitatea de a porni o acţiune în regres împotriva minorului sau interzisului doar dacă acesta a acţionat cu
discernământ, acţiunea în regres fiind admisibilă dacă sunt întrunite, în sarcina minorului sau a interzisului judecătoresc,
condiţiile răspunderii pentru fapta proprie (art. 1357 C.civ.)822. Întrucât, printre condiţiile răspunderii pentru fapta proprie se află
şi vinovăţia, părinţii, sau cei însărcinaţi cu supravegherea minorului sau a interzisului, vor fi ţinuţi a face dovada existenţei
discernământului autorului prejudiciului, la momentul săvârşirii faptei823. În mod logic, acţiunea persoanei răspunzătoare va fi
respinsă dacă minorul sau interzisul vor face dovada lipsei discernământului la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile.
Având în vedere faptul că minorul răspunde pentru fapta proprie în baza dispoziţiilor
art. 1357 C.civ., iar părinţii, precum şi celelalte persoane obligate prin lege, contract sau hotărâre judecătorească, răspund
pentru altul în baza dispoziţiilor art. 1372 C.civ., în practica instanţelor de judecată, răspunderea părinţilor pentru pagubele
cauzate de copilul minor se va întemeia pe o obligaţie in solidum, cu toate consecinţele care decurg din aceasta, în ceea ce
priveşte regresul lor împotriva minorului, aspect statuat, de altfel, şi sub imperiul vechii legislaţii824.
Dispoziţiile art. 1382 C.civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală solidară trebuie raportate la situaţia în care
prejudiciul suferit de victimă are o pluralitate de cauze, respectiv comiterea unei fapte ilicite de coautori, tăinuitori etc., prin
care victima a suferit un prejudiciu, şi drept urmare, fiecare are dreptul să arate care este contribuţia sa efectivă la producerea
daunei, în funcţie de care urmează să se stabilească întinderea reparaţiei.
Exonerare de răspundere. Aşa cum am menţionat anterior, teza finală a art. 1372
alin. (3) C.civ., prevede: „Cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că nu a putut
împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul părinţilor sau, după caz al tutorilor, dovada se consideră a fi făcută numai dacă ei
probează că fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din
exerciţiul autorităţii părinteşti”. Dacă cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere, victima se va îndrepta împotriva
autorului faptei prejudiciabile cu acţiune întemeiată pe art. 1366 sau art. 1368 C.civ.
Opinii în vechea reglementare. S-a considerat825 că, în cazul în care, din analiza împrejurărilor şi condiţiilor comiterii
faptului prejudiciabil, ar rezulta atât lipsa de supraveghere, cât şi greşita sau proasta educaţie a minorilor, părinţii vor putea
răspunde alături de profesori sau meşteşugari.

821 De exemplu, din jurisprudenţa franceză (din care s-a inspirat şi legiuitorul român la adoptarea actualei reglementări) trebuie reţinută

situaţia copilului ce trăieşte la bunica sa de la vârsta de un an şi a crescut prin grija acesteia; 12 ani mai târziu, devenit adolescent, el
provoacă un incendiu şi justiţia hotărăşte că împrejurarea încredinţării bunicii de către părinţii săi, domiciliaţi în altă ţară, dar care exercitau
în continuare, în drept, autoritatea părintească, nu a făcut să înceteze coabitarea copilului cu aceştia, astfel încât va fi angajată
răspunderea civilă, solidară, a părinţilor (P. Malaurie, L. Aynes, P. Stoffel-Munck, Droit civil. Obligations, Ed. Defrenois, Paris, 2005, p. 80).
822 A se vedea şi art. 1384 C.civ.: „Cel care răspunde pentru fapta altuia, se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul,

cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat”.
823 Aceeaşi dovadă va trebui să fie făcută şi de către victima care alege să se îndrepte, pentru repararea prejudiciului, atât împotriva

persoanei responsabile, cât şi împotriva minorului sau a interzisului judecătoresc.

824 Trib. Suprem, Plen, Decizia de îndrumare nr. 6/1973, în C.D. 1973, p. 50.
825 I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 161-162.
312 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

După alţi autori826, în vechea doctrină, cele două răspunderi se exclud, institutorul având posibilitatea să se întoarcă, însă,
cu acţiune în regres împotriva părinţilor pe temeiul dispoziţiilor art. 998-999 C.civ. din 1864.
S-a exprimat şi opinia că, atât timp cât copilul minor se află ca ucenic sau elev sub supravegherea institutorului ori
meşteşugarului, obligaţia de supraveghere ce-i revine acestuia absoarbe şi riscurile derivând din insuficienţele de educaţie ori
creştere a minorului.
Potrivit acestei opinii, profesorul şi meşteşugarul nu au posibilitatea de a se întoarce cu acţiune în regres contra părinţilor
minorului, ci doar în măsura în care aceştia vor reuşi să se exonereze de răspundere se va reactiva răspunderea subsidiară a
părinţilor.
Practică judecătorească. Practica instanţelor de judecată a decis constant, după reaşezarea fundamentului răspunderii
părinţilor atât pe culpa în supraveghere, cât şi pe culpa în greşita sau proasta educaţie a minorului, că cele două feluri de
răspundere se pot corela827.
Astfel, într-o decizie pronunţată sub imperiul Codului civil din 1864, referitor la cele două răspunderi, în practica judiciară s-
a statuat că, „în ceea ce-i priveşte pe părinţi, deşi lor nu le este imputabilă lipsa de supraveghere, instanţa de fond trebuie să
examineze dacă şi în ce măsură la producerea pagubei prin comiterea infracţiunii de furt, de elevul minor care a fugit dintr-o
casă de copii şcolari, a contribuit, alături de culpa institutorului, şi o eventuală culpă a acestora, constând în deficienţele
manifestate de ei în educaţia copilului lor minor, urmând ca în cazul în care ar fi constatată o asemenea culpă, răspunderea
părinţilor să fie angajată alături de aceea a institutorilor în raport cu gradul propriei lor culpe şi în solidar cu minorul”828.

§4. Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor

4.1. Reglementare juridică. Domeniul de aplicare

Dispoziţii legale aplicabile. Un alt caz de răspundere civilă delictuală este cel prevăzut de dispoziţiile art. 1373 C.civ., care
instituie răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor lor.
În acest sens, amintim prevederile art. 1373 alin. (1) C.civ., conform cărora „Comitentul este obligat să repare prejudiciul
cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate”.
Pentru a defini conceptul de comitent, legiuitorul a ales să introducă un alineat special la
art. 1373, statuând că „este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi
controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori a altuia” [art. 1373 alin. (2) C.civ.]. În
fine, ultimul alineat al art. 1373 instituie o limită specială a răspunderii comitentului, stabilind că un comitent „nu răspunde
dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că
prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate” [art. 1373 alin. (3) C.civ.829].
Răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat de prepusul sau prepuşii săi, reglementat de art. 1373 C.civ., intervine
numai atunci când prepusul cauzează un prejudiciu unei terţe persoane printr-o fapta ilicită extracontractuală, adică delictuală,
deoarece în caz contrar suntem, aşa cum am arătat la analiza altui caz de răspundere pentru fapta altuia, în prezenţa
răspunderii contractuale, reglementată de art. 1519 C.civ.
Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor este, alături de răspunderea instituită de art. 1372 C.civ., o răspundere
pentru fapta altuia, care se abate de la regula generală a răspunderii pentru fapta proprie, comitenţii fiind chemaţi să repare
prejudiciul cauzat de prepuşii lor ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu scopul funcţiei încredinţate, şi să
răspundă pentru fapta obiectiv ilicită şi subiectiv imputabilă a prepuşilor lor şi nicidecum pentru fapta proprie.
Domeniul de aplicare. Pentru a determina sfera situaţiilor care reclamă aplicarea prevederilor art. 1373 C.civ. este
necesară stabilirea înţelesului termenului de „comitent” şi „prepus”.

826 C. Stătescu, op. cit., p. 107-108.

827 Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 183/1977, în C.D. 1977, p. 306.
828 T.M.B., Secția a II-a penală, decizia nr. 757/1991, în C.P.J.P. 1992, p. 202-203.
829 În ceea ce priveşte norma de la art. 1373 alin. (3), în doctrină s-a subliniat că victima faptei prejudiciabile trebuie să fi fost de bună-

credinţă la momentul săvârşirii faptei, în sensul de a fi avut convingerea, absolută, că prepusul a acţionat potrivit directivelor comitentului,
sub îndrumarea, supravegherea şi controlul acestuia, în limitele atribuţiilor şi pentru realizarea interesului comitentului sau al celui desemnat
de acesta. În acest sens, a se vedea L. Pop, op. cit., p. 484.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 313

Spre deosebire de vechea reglementare, unde doctrina şi jurisprudenţa au încercat să dea o definiţie noţiunilor de
comitent şi prepus, în actualul Cod civil legiuitorul defineşte expres noţiunea de comitent, precum şi faptele săvârşite de
prepus pentru care comitentul este chemat să răspundă.
Astfel, prin comitent [art. 1373 alin. (2) C.civ.] se înţelege cel care în virtutea unui contract sau în temeiul legii exercită
direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia,
iar prepusul este cel care îndeplineşte anumite funcţii în interesul comitentului sau al altuia.
A încredinţa o funcţie altei persoane, în sensul art. 1373 C.civ. înseamnă, deci, nu numai a arăta natura activităţii ce
urmează a fi desfăşurată, ci şi dreptul de a supraveghea şi verifica îndeplinirea acestei (funcţii) activităţi.
Literatura juridică a definit noţiunile de direcţie şi supraveghere ca fiind dreptul comitenţilor de a da prepuşilor dispoziţii,
instrucţiuni obligatorii şi de a controla respectarea lor de către cei care desfăşoară o activitate în interesul acestuia.
Comitentul trebuie, aşadar, să poată exercita un drept de control permanent, să vegheze continuu asupra felului în care
prepusul îşi realizează sarcinile încredinţate şi să intervină ori de câte ori este necesar, putând să îi dea ordine, dispoziţii sau
instrucţiuni.
Din toate aceste atribute, concentrate în formula dreptului de supraveghere, direcţie şi control, pe care comitentul le are în
raporturile specifice cu prepusul, urmează a se deduce autoritatea juridică a comitentului.
El îşi păstrează această putere juridică, chiar dacă în mod concret nu a exercitat-o efectiv. De aici rezultă că şi o persoană
lipsită de discernământ ori o persoană, care din diferite motive (de exemplu, lipsa cunoştinţelor tehnice sau a pregătirii
necesare), este în imposibilitatea de a da instrucţiuni şi a supraveghea îndeplinirea lor, poate avea calitatea de comitent.
Datorită faptului că prepusul trebuie să se supună instrucţiunilor şi ordinelor comitentului şi să accepte supravegherea
acestuia, se impune concluzia că autorităţii comitentului îi corespunde corelativ subordonarea juridică a prepusului său.
În îndeplinirea raportului ce leagă pe comitent de prepus, esenţială este, deci, subordonarea juridică a acestuia din urmă,
raportul de prepuşenie fiind un raport de dependenţă funcţională a prepusului faţă de comitent830.
Atributele recunoscute comitentului sub forma dreptului de direcţie, supraveghere şi control a prepusului său, interesează
sub aspectul răspunderii civile delictuale, numai din punctul de vedere al existenţei lor juridice, nu şi al exerciţiului lor în fapt.
Aşadar, nu este necesar ca dreptul de a da ordine, de a supraveghea şi controla să fie exercitat în fapt, ceea ce înseamnă că
raportul de prepuşenie este considerat ca existând, chiar dacă, aşa cum am arătat mai sus, din cauza lipsei discernământului,
cunoştinţelor tehnice sau a unei pregătiri profesionale adecvate, ori din alte motive, comitentul nu are posibilitatea materială,
obiectivă, a exercitării puterii juridice izvorâte din raportul de prepuşenie831.
Sintagma „în funcţiile ce li s-au încredinţat” folosită de art. 1000 alin. (3) C.civ. din 1864, a fost înlocuită printr-o expresie
care este considerată mult mai aproape de finalitatea răspunderii comitentului, aceea de a proteja victimele unor prejudicii
săvârşite de prepuşi, folosindu-se sintagma „are legătură cu atribuţiile sau funcţiile care li s-au încredinţat”.
Astfel, în conformitate cu teza finală a art. 1373 alin. (1) C.civ., comitentul este ţinut să repare prejudiciul pricinuit prin fapta
ilicită săvârşită de către prepus ce are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. Cu alte cuvinte, prejudiciul
poate fi urmarea socialmente vătămătoare a unei fapte săvârşite de către prepus cu prilejul îndeplinirii atribuţiilor încredinţate
– precis determinate, cu caracter permanent sau temporar – dar poate fi cauzat şi printr-o faptă discreţionară, abuzivă a
prepusului aflat numai aparent în calitate de prepus în legătură cu victima de bună-credinţă.
Raport de subordonare. Faţă de cele arătate, în practica judecătorească şi în literatura de specialitate s-a ajuns a se
considera, în unanimitate, că ceea ce este definitoriu pentru calităţile de comitent şi de prepus este existenţa unui raport de
subordonare al cărui temei constă în împrejurarea că, pe baza acordului de voinţe dintre ele, o persoană fizică sau juridică a
încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare832.
Conţinutul acestui raport este dat de dreptul pe care prima persoană – denumită comitent – îl are cu privire la îndrumarea,
direcţionarea, supravegherea şi controlul activităţii celeilalte persoane – denumită prepus – şi de obligaţia corelativă pe care
această din urmă persoană o are, de a urma îndrumările şi directivele primite.
Aşadar, comitentul este cel care încredinţează anumite funcţii, iar prepusul este cel căruia i-au fost încredinţate funcţiile
respective. Spre deosebire de prepus, comitentul poate fi o persoană fizică ori o persoană juridică de drept public sau privat.
Ceea ce este important de reţinut este că, între comitenţi şi prepuşi există întotdeauna un raport de subordonare, raport în
baza căruia comitenţii dau ordine, dispoziţii şi instrucţiuni, iar prepuşi sunt obligaţi să le respecte şi să le îndeplinească.

830 A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 218.

831 A se vedea T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 225.
832 A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 218.
314 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

4.2. Izvoarele raportului de prepuşenie

Precizare. Cu privire la acest aspect, în vechea reglementare, practica judecătorească şi doctrina au considerat că
anumite situaţii sau relaţii sociale, reglementate juridic şi care sunt grefate pe un raport de subordonare, pot constitui tot
atâtea izvoare sau temeiuri de naştere a raportului de prepuşenie.
Spre deosebire de Codul civil din 1864, în noua reglementare izvoarele raportului de prepuşenie sunt stabilite de legiuitor,
acestea fiind legea şi contractul.
Contractul individual de muncă. Cel mai important izvor al raportului de prepuşenie este contractul individual de
muncă, care, prin conţinutul său, creează raporturi juridice cărora le este specifică subordonarea, în procesul desfăşurării
activităţii, a persoanei încadrate în muncă faţă de unitatea în care este încadrată.
Cu privire la acest prim izvor al raportului de prepuşenie, menţionăm următoarele categorii de subiecte de drept (persoane
juridice) a căror calitate de comitent poate fi întemeiată pe contractul de muncă:
a) regiile autonome;
b) societăţile comerciale;
c) societăţile agricole.
De asemenea, pot avea calitatea de comitent, izvorând dintr-un contract de muncă, orice alte persoane juridice sau fizice
a căror poziţie contractuală este aceea de angajator sau, în termenii consacraţi de legislaţia comercială, de „patron”.
După cum s-a arătat în literatura de specialitate833, existenţa contractului de muncă face numai să se prezume, până la
proba contrarie, existenţa raportului de prepuşenie.
De asemenea, există situaţii când, între contractul de muncă şi raportul de prepuşenie, poate avea loc o disociere, în
sensul că nu întotdeauna raportul de la comitent la prepus există între subiectul care a încheiat contractul de muncă
(angajator sau patron) şi cel încadrat pe baza acestui contract (angajat sau salariat).
Asemenea situaţii apar în următoarele cazuri834:
a) contractul de muncă a fost încheiat între salariat şi o anumită unitate, însă funcţiile exercitate de acel angajat – funcţii în
legătură cu care s-a produs prejudiciul – i-au fost încredinţate de către o altă unitate. Este cazul, de exemplu, al detaşării în
muncă, în legătură cu care practica judecătorească a statuat că „munca fiind prestată noii unităţi, pe timpul cât cel încadrat
lucrează în cadrul ei, el este subordonat acesteia, trebuind să respecte condiţiile de muncă şi disciplină în muncă impuse de
unitatea la care este detaşat, care supraveghează, deci, munca sa”835, încredinţându-i funcţia, şi „unitatea care a încheiat
contractul de muncă cu autorul faptei ilicite nu răspunde în calitate de comitent, în cazul în care se dovedeşte că fapta a fost
săvârşită în momentul în care activitatea făptuitorului era îndrumată, supravegheată şi controlată de o altă unitate”836. Din
deciziile citate rezultă, aşadar, criteriul de stabilire/determinare a unităţii comitente, în astfel de cazuri, şi anume acela al
exercitării efective a îndrumării, supravegherii şi controlului activităţii cu a cărei realizare a fost însărcinat angajatul;
b) un alt caz în care are loc o disociere a raportului de prepuşenie faţă de contractul de muncă decurge din natura
specifică a exercitării unor profesii din autonomia pe care o implică exercitarea acestora.
Este situaţia medicilor care lucrează în spitale, policlinici sau în alte unităţi sanitare, încadraţi pe baza unui contract de
muncă, dar care asigură asistenţa medicală în mod independent, pe baza pregătirii lor profesionale, şi nu pe baza unor
îndrumări de specialitate date, a priori, de conducerea unităţii837.
Aşadar, sub aspectul profesional, legat strict de acordarea asistenţei medicale, medicul – nefiind supus unei îndrumări şi
unei supravegheri din partea conducerii unităţii sanitare – nu poate fi considerat ca prepus al unităţii în care este încadrat şi,
ca atare, nici această unitate nu poate avea calitatea de comitent. Rezultă deci că, pentru prejudiciile cauzate pacienţilor din
culpă profesională, cum ar fi – de exemplu – prin greşita diagnosticare a unei boli sau prin aplicarea defectuoasă a unui

833 Ibidem.
834 Ibidem.
835 Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 4/1962, în C.D. 1962, p. 15; în acelaşi sens, a se vedea şi P.A.S., decizia nr. 439/1981, în

R.R.D. nr. 11/1981, p. 71.

836 Trib. Jud. Botoşani, Secţia penală, decizia penală nr. 250/1981, în R.R.D. nr. 12/1981, p. 105.
837 Art. 375 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, conform căreia „în scopul asigurării în orice împrejurare a

intereselor pacientului, profesia de medic are la baza exercitării sale, independenţa şi libertatea profesională a medicului, precum şi dreptul
de Decizia asupra hotărârilor cu caracter medical”.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 315

tratament, medicul răspunde singur şi personal (răspundere civilă delictuală), în temeiul art. 1357 C.civ.838 sau răspunde
unitatea sanitară angajatoare în temeiul art. 1519 C.civ. prin angajarea răspunderii civile contractuale.
Sub aspect administrativ-organizatoric, în problemele legate de îndeplinirea unor îndatoriri de serviciu, cum ar fi, de
exemplu, respectarea programului şi a locului de muncă (efectuarea vizitelor şi a contravizitelor, a programului de gărzi etc.),
dacă s-a produs un prejudiciu din cauza neîndeplinirii acestor îndatoriri, implicarea unităţii sanitare, în calitate de comitent, a
fost admisă atât de doctrină839, cât şi de jurisprudenţă840.
Cu privire la cele arătate mai sus, legat de situaţia medicilor angajaţi pe bază de contract de muncă în cadrul unor unităţi
sanitare, menţionăm că reprezintă opinia majoritară a doctrinei, precum şi punctul de vedere tradiţional (constant) al practicii
judecătoreşti.
În literatura juridică, s-a exprimat, însă, şi opinia contrară841, potrivit căreia, în cazul medicilor care îşi desfăşoară
activitatea în spitale şi alte unităţi sanitare, nu avem de-a face cu o disociere a raportului de prepuşenie faţă de contractul de
muncă.
Astfel, în opinia autorului citat, „criteriul direcţiei, controlului şi supravegherii, astfel cum a fost conturat în literatura juridică,
trebuie considerat numai un criteriu de orientare, deoarece el nu are un caracter de maximă generalitate, atâta timp cât nu
poate fi utilizat când calitatea de prepus o au anumite categorii de persoane ca: medicii din unităţile sanitare, jurisconsulţii
etc.”
Din această perspectivă, se consideră că, hotărâtor în determinarea raportului de prepuşenie, „este a observa cine
organizează munca prestată în funcţia încredinţată şi că organizarea muncii şi disciplina reprezintă criteriul prepuşeniei, iar
gradul mai redus al subordonării nu înseamnă lipsa acesteia”.
Studiul naturii juridice a raportului dintre medic şi unitatea sanitară, pe de o parte şi a raportului dintre medic şi pacient pe
de altă parte, a preocupat doctrina pentru a se stabili dacă cele două forme de răspundere, delictuală sau contractuală trebuie
separate sau aplicate împreună, ajungându-se la concluzia că am fi în prezenţa „unei răspunderi de tipul al treilea” care nu
este nici delictuală nici contractuală842.
Afirmarea existenţei, în toate cazurile, a raportului de prepuşenie dintre unitatea sanitară şi medic, chiar dacă dreptul
primei de a da directive, de a supraveghea şi controla activitatea celui de-al doilea, se manifestă într-o formă atipică şi
incompletă, se bazează pe două argumente:
- dacă este admis că pot avea calitatea de comitenţi chiar şi persoanele lipsite de discernământ, cu toate că, în fapt, ele
nu au posibilitatea să-şi exercite autoritatea, a fortiori trebuie admis că această calitate o pot avea şi unităţile sanitare în cadrul
cărora medicul, care a acordat asistenţă medicală necorespunzătoare, îşi desfăşoară activitatea în baza unui contract de
muncă;
- întrucât una din condiţiile speciale ale răspunderii comitenţilor, anume cea privind „funcţiile încredinţate”, a fost
interpretată în sens atât de larg, încât răspunderea este angajată chiar şi în situaţiile în care prepusul a depăşit limitele
normale, funcţia constituind un simplu „prilej”, care a făcut posibilă săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, prin
analogie şi pentru identitate de raţiune, trebuie interpretată extensiv şi această a doua condiţie, referitoare la raportul de
prepuşenie.
Apreciem că această opinie merită a fi luată în considerare, atât din perspectiva argumentelor pe care se întemeiază, cât
şi, mai ales, din perspectiva finalităţii sale, anume aceea a protejării intereselor celui prejudiciat, finalitate pe care o au, de
altfel, toate formele de răspundere pentru fapta altuia, şi, cu atât mai mult, răspunderea comitenţilor, al cărei fundament, aşa
cum vom vedea în continuare, îl constituie. De altfel, practica judecătorească s-a şi pronunţat în acest sens, statuând pe
ideea de garanţie că „în cauză, este de necontestat că pârâtul, în calitatea sa de medic de specialitate, aflându-se în serviciul
de gardă, în exercitarea funcţiei încredinţate şi a atribuţiilor sale de serviciu, a acordat asistenţă medicală necorespunzătoare
(s.n.) fiicei minore a reclamanţilor, care a determinat invaliditatea permanentă a membrului superior drept al acesteia”.
În atare situaţie, unitatea sanitară căreia i s-a adresat minora, unde i s-a acordat asistenţă medicală de către pârât în
cadrul funcţiei încredinţate, consecinţă a raportului de subordonare dintre prepus şi comitent (s.n.), este răspunzătoare pentru
prejudiciul cauzat de medicul S.D., fiind greşită motivarea instanţelor (de fond şi de recurs – n.n.), în sensul că independenţa

838 A se vedea Principiile de bază ale statutului medicului în România (aprobate prin H.G. nr. 220/1992, M.Of. nr. 108 din 27 mai 1992),

art. 6, potrivit căruia „răspunderea ce derivă din executarea actului medical este personală”.
839 A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 289; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 220; S. Beligrădeanu, Răspunderea civilă a medicilor şi a

unităţilor sanitare, în Dreptul nr. 3/1990, p. 5-11.

840 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 1061/1966, C.D. 1966, p. 102.
841 I. Lulă, notă la Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 114/1989, în Dreptul nr. 8/1992, p. 56-62.
842 L. Pop, Tabloul general al răspunderii, în R.R.D. nr. 1/2010, p. 152.
316 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

profesională a medicilor şi comiterea de fapte culpabile în cadrul asistenţei de urgenţă nu poate antrena răspunderea
spitalului”843.
În legătură cu cazul analizat – al asistenţei medicale – trebuie amintită şi situaţia infirmierilor şi infirmierelor care îşi
desfăşoară activitatea în unităţile sanitare, pe baza unui contract de muncă; în ceea ce-i priveşte, se admite, unanim, că
aceştia au calitatea de prepuşi ai unităţilor sanitare, astfel încât executarea necorespunzătoare sau neexecutarea obligaţiilor
de serviciu care le revin, cu consecinţa producerii de prejudicii, este de natură să angajeze, pe lângă propria răspundere
întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 C.civ. şi răspunderea unităţii sanitare comitente844.
În ceea ce priveşte asistenţa medicală cu plată, aceasta – implicând libera alegere a unităţii sanitare şi a medicului de
către pacient, în schimbul plăţii prestaţiilor şi actelor medicale – se realizează în baza unui contract civil de asistenţă medicală
– contract de prestări de servicii – ce se încheie între unitatea sanitară, pe de o parte, şi pacient, pe de altă parte.
Ca atare – cu excepţia cazului în care fapta ilicită a persoanei vinovate de producerea prejudiciului constituie, în acelaşi
timp, şi infracţiune – pacientul, pentru recuperarea prejudiciului, poate acţiona în justiţie numai unitatea sanitară (deoarece
contractul a fost încheiat cu aceasta), iar nu pe medic în baza răspunderii civile delictuale845.
Contractul de mandat. În literatura de specialitate s-a discutat dacă contractul de mandat poate fi izvor al raportului de
prepuşenie în sensul art. 1373 C.civ., părerile fiind, în această privinţă, împărţite.
Astfel, într-o opinie846 se susţine că, dintr-un contract de mandat nu se poate naşte un raport de prepuşenie, întrucât între
mandant şi mandatar nu există un raport de subordonare caracteristic raportului de prepuşenie.
Pornindu-se de la prevederile art. 1546 C.civ. din 1864, care se regăsesc în cuprinsul art. 2017 actualul C.civ., potrivit
cărora „Mandatarul nu poate să depăşească limitele stabilite prin mandat”, s-a arătat că faptele ilicite cauzatoare de prejudicii,
săvârşite de mandatar cu ocazia îndeplinirii mandatului, care, în orice caz, sunt în afara limitelor puterilor date, cu atât mai
mult nu vor putea atrage răspunderea mandantului care, deci, nu poate avea calitatea de comitent847.
Într-o altă opinie848, pe care o considerăm justă, s-a arătat că, în mod excepţional, atunci când părţile cad de acord în
privinţa unei depline subordonări a mandatarului faţă de mandant, şi acest contract poate constitui un izvor al raportului de
prepuşenie în sensul art. 1373 C.civ.
Într-adevăr, acceptând să-şi desfăşoare activitatea cu care a fost însărcinat sub directa autoritate, îndrumare, control şi
supraveghere a mandantului, mandatarul renunţă la orice iniţiativă şi autonomie, fiind obligat să se supună dreptului de
direcţiune al mandantului, drept care – aşa cum am văzut – este de esenţa raportului de prepuşenie, atrăgând, pentru titularul
său, calitatea de comitent.
Contractul de antrepriză. În legătură cu posibilitatea existenţei unui raport de prepuşenie în cadrul contractului de
antrepriză au existat aceleaşi discuţii ca şi în cazul contractului de mandat.
Pentru motivele arătate mai sus, considerăm că, şi în acest caz, în mod excepţional – renunţând, deci, la autonomia sa în
îndeplinirea obligaţiilor asumate – antreprenorul poate avea calitatea de prepus al beneficiarului lucrării, trebuind să se
subordoneze efectiv autorităţii acestuia.
Jurisprudenţa849 s-a pronunţat în acest sens, obligând pe pârâţi (antreprenor şi beneficiar)
in solidum să repare prejudiciul cauzat unui terţ (reclamant), prin executarea greşită a unei convenţii de prestări de servicii.
Astfel, pârâtul-antreprenor, în executarea contractului ce avea ca obiect discuirea şi însămânţarea cu porumb a unui teren
agricol, a întors şi distrus recolta de grâu de pe terenul reclamantei (terţ prejudiciat), fapta sa fiind determinată de omisiunea
pârâtei-beneficiar care, direcţionându-i activitatea (s.n.) a omis să-i indice locul şi felul lucrărilor.
În precizarea850 acestei decizii, se arată – pe bună dreptate – că: „Prestaţiile de servicii sunt supuse regulilor referitoare la
antrepriză. Într-o asemenea ipoteză, dacă activitatea antreprenorului este direcţionată (poruncită) de client (s.n.), se naşte un

843 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 114/1989, în Dreptul nr. 8/1992, p. 58.
844 M. Eliescu, op. cit., p. 290; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 220, pe temeiul art. 1000 alin. (3) C.civ. din 1864 (art. 1373 C.civ.).
845 A se vedea Ş. Beligrădeanu, op. cit., p. 8-9.
846 I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 165; Trib. Suprem, Colegiu penal, decizia nr. 1181/1961 şi decizia nr. 569/1962

(nepublicate); Fr. Deak, St.D. Cărpenaru, Drept civil, Reprografia Universităţii Bucureşti, 1983, p. 194-195; M. Banciu, Reprezentarea în
actele juridice civile, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 159.
847 M. Banciu, op. cit., p. 159.
848 M. Eliescu, op. cit., p. 290; P. Anca, T.R. Popescu, op. cit., p. 227; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 221; L. Pop, op. cit., p. 263.
849 C.A. Suceava, Secţia civilă, decizia civilă nr. 929/1995 (nepublicată), citată de P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei instanţelor

judecătoreşti din judeţele Suceava şi Botoşani, în domeniul dreptului civil şi procesual civil (iulie-decembrie 1995), în Dreptul nr. 9/1996, p.
104.
850 P. Perju, op. cit., în Dreptul nr. 9/1996, p. 104.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 317

raport de prepuşenie de natură să atragă răspunderea prevăzută de art. 1000 alin. (3) C.civ. din 1864. Drept urmare, clientul,
este responsabil de prejudiciul cauzat unui terţ de către antreprenor, dacă fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a acestuia din
urmă a fost săvârşită din culpă şi în legătură directă cu funcţia încredinţată, destul fiind ca funcţia încredinţată să-i fi servit ca
mijloc de păgubire, prin însuşirile ce i le-a procurat şi pe care nu le-ar fi avut dacă nu se găsea în acea funcţiune”.
Contractul de locaţiune. În ceea ce priveşte contractul de locaţiune, s-a considerat că, în principiu, nu există un raport de
subordonare în cadrul acestui contract. Astfel, dacă locatarul, din cauza neexecutării la timp a reparaţiilor locative care îi
reveneau, a cauzat un prejudiciu unui terţ, locatorul nu poate fi ţinut să răspundă pentru aceste prejudicii, în calitate de
comitent851.
De asemenea, nu există un raport de prepuşenie nici între locatar şi sublocatar, în raporturile cu proprietarul, aşa încât
locatarul principal nu răspunde în temeiul art. 1373 C.civ. pentru prejudiciile aduse imobilului de către sublocatar prin
incendiere sau distrugere.
În acest sens, jurisprudenţa a statuat că, răspunderea locatarului principal faţă de proprietarul imobilului poate fi angajată,
însă această răspundere va fi una contractuală, iar nu delictuală pentru fapta altuia.
Această răspundere contractuală852 va fi întemeiată pe dispoziţiile art. 1519 C.civ., raportat la dispoziţiile art. 1822 alin. (2)
C.civ., potrivit cărora locatarul principal „răspunde inclusiv pentru degradarea cauzată de membrii familiei sale, de
sublocatarul său, ca şi de fapta altor persoane cărora le-a îngăduit în orice mod folosirea, deţinerea sau accesul la bun”.
O ultimă precizare s-ar mai impune. Precum s-a arătat şi în doctrină853, izvorul unui raport de prepuşenie poate avea şi
natură extracontractuală, esenţială fiind subordonarea prepusului faţă de comitentul cu drept de direcţie, supraveghere şi
control. În acest sens, au fost date următoarele exemple: îndeplinirea, de către o persoană, a unei munci neremunerate, în
beneficiul unei asociaţii; prestarea, de către contravenient, a unei munci în folosul comunităţii; executarea unei pedepse
penale, constând în obligarea la muncă, cu acordul unei anumite unităţi etc. Nu în ultimul rând, şi legea poate fi sursa
raportului de prepuşenie, un exemplu elocvent fiind legile de organizare a diverselor structuri administrative, în jurul
principiului subordonării ierarhice854.
4.3. Raportul de subordonare este o chestiune de drept sau de fapt?
Diversitate de puncte de vedere. Situaţii. Concluzii. În vechea reglementare, în literatura de specialitate nu exista
unanimitate de opinii în ceea ce priveşte împrejurarea dacă raportul de subordonare este o chestiune de drept sau una de
fapt.
Astfel, într-o opinie855 se considera că raportul de prepuşenie este o chestiune de fapt, fundamentat exclusiv pe
elementele materiale. Susţinătorii acestei teze recunosc comitentului nu un drept, ci o putere de direcţie, expresie care ar
evidenţia că subordonarea este şi în afara oricărui raport juridic.
În motivarea acestei opinii, se invoca argumentul că şi atunci când subordonarea izvorăşte dintr-o situaţie juridică ilicită,
ori dintr-un contract nul sau reziliat, vom avea responsabilitate, adică o putere de direcţie, iar nu un drept de direcţie.
Într-o altă opinie856, pe care şi noi o apreciem ca justă, se considera că, raportul de subordonare este o chestiune de
drept, atâta timp cât dreptul de direcţie şi control al comitentului asupra prepusului trebuie să fie acceptat, în prealabil, de
către acesta din urmă, iar în acest scop este necesar ca între cei doi să intervină un acord de voinţă.
Într-adevăr, manifestându-şi voinţa în sensul acceptării unui drept de direcţie şi control al comitentului asupra sa, prepusul
se obligă – din punct de vedere juridic – să se şi supună acestui drept. (În raporturile civile, nimeni nu poate fi subordonat
altuia decât prin propria sa voinţă).
Având în vedere dispoziţiile art. 1373 C.civ. şi clarificarea noţiunii de comitent, precum şi izvoarele raportului de
prepuşenie, actualmente este evident că raportul de prepuşenie este o stare de drept, un raport juridic de natură contractuală
sau extracontractuală.
Împrejurarea că acordul de voinţă, în majoritatea cazurilor este expres (în special în cazul contractelor de muncă), nu
exclude posibilitatea ca acesta să poată fi şi tacit.

851 P.A.S. decizia nr. 1382/1970, în P.A.S. nr. 5/1970, p. 103.

852 A se vedea, în acest sens, Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 853/1973, citat de C. Stătescu,
C. Bîrsan, op. cit., p. 221, nota 5.
853 L. Pop, op. cit., p. 481-482, cu notele de subsol aferente.
854 În acest sens, a se vedea şi S. Neculaescu, op. cit., p. 704.
855 Fr. Deak, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 164; N.D. Ghimpa, op. cit., p. 282.
856 M. Eliescu, op. cit., p. 291.
318 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

De asemenea, consensul voliţional al părţilor poate exista şi în cazul unui contract nul, ori în cel al unei situaţii juridice
ilicite.
Situaţii. Astfel, în ipoteza unui contract de muncă nul pentru neîndeplinirea unor condiţii esenţiale (de exemplu, în ceea ce
priveşte vârsta sau studiile), există totuşi acordul de voinţă al părţilor şi, ca atare, există raport de prepuşenie, ceea ce
înseamnă că unitatea respectivă va răspunde în calitate de comitent pentru faptele cauzatoare de prejudicii săvârşite, de
prepus, în funcţia încredinţată, din moment ce în ciuda lipsei de validitate a contractului, părţile îşi exercită drepturile şi
execută obligaţiile derivate din el (aceasta cu atât mai mult, cu cât în dreptul muncii, nulităţile – deşi în majoritatea lor absolute
– sunt remediabile).
Faptul că unele efecte juridice, în vederea cărora a fost încheiat contractul, nu se vor mai produce din cauza nulităţii, nu
înseamnă că a fost afectată, în toate cazurile, şi prepuşenia.
Tot astfel, nici situaţia ilicită nu exclude prepuşenia, însă, chiar dacă prestaţia pretinsă de comitent şi acceptată de prepus
este ilicită, aceasta nu modifică cu nimic concluzia că, subordonarea cuprinde, pe lângă alte elemente constitutive, şi
consensul voliţional al părţilor. Dacă între două persoane există o situaţie de fapt pe care se grefează o relaţie de subor-
donare juridică a uneia faţă de cealaltă, acesta este tocmai semnul că între ele a intervenit un acord de voinţă, expres sau
tacit, un consens857.
Raportul de prepuşenie poate exista şi ocazional, dar tot în baza unui acord de voinţă, de exemplu, între soţi, între părinţi
şi copil, între şcoală şi elevul căruia i s-a dat o anumită însărcinare, şi în alte asemenea situaţii.
În concluzie, considerăm că elementele constitutive ale raportului de prepuşenie şi existenţa acestuia urmează să fie
deduse, în funcţie de cazurile concrete, de către instanţa de judecată, pe baza probelor administrate.
Esenţială este determinarea persoanei fizice sau juridice care organizează şi în interesul căreia se desfăşoară activitatea
şi care, la momentul săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, avea dreptul de direcţie, supraveghere şi control asupra
celui căruia i-a încredinţat îndeplinirea acestei activităţi858.
4.4. Fundamentarea răspunderii comitentului
Teoria garanţiei. Dispoziţiile art. 1373 alin. (1) C.civ., făcând referire în mod expres la prejudiciu şi nu la fapta ilicită a
prepuşilor, înlătură orice discuţie referitoare la fundamentul răspunderii comitentului, modul în care este redactat textul de lege
în discuţie, determinând întreaga doctrină859 să susţină în sinteză că, răspunderea analizată este o răspundere de plin drept,
obiectivă şi autonomă, care se bazează pe ideea de garanţie asociată cu riscul de activitate şi ideea de echitate.
Teoria garanţiei îndelung dezbătută anterior adoptării actualului Cod civil a fost impusă treptat în principal de jurisprudenţă
care s-a văzut nevoită, urmare creşterii riscurilor desfăşurate în societate, să găsească soluţii adecvate protejării victimelor
prejudiciilor cauzate de prepuşi în exercitarea atribuţiilor încredinţate de comitenţii lor.
În doctrina românească, fundamentarea răspunderii pentru fapta altuia pe ideea de garanţie, a fost invocată iniţial de N.B.
Cantacuzino, care constata că „în realitate responsabilitatea derivă, în cazurile în care ne ocupăm, nu din noţiunea de culpă
sau de imputabilitate, ci din noţiunea mai largă de garanţie”860.
Apărută ca reacţie la neajunsurile fundamentării tradiţionaliste a răspunderii comitentului pe ideea prezumţiei de culpă în
alegerea prepusului (culpa in eligendo) sau în modul greşit de supraveghere (culpa in vigilendo), ori pe ideea de risc pe care
trebuie să şi-l asume acesta sau de reprezentant al prepusului, teoria garanţiei a cunoscut la rândul său o concepţie
subiectivă861 şi o concepţie obiectivă862, ultima dintre acestea fiind consacrată în final atât de doctrină, cât şi de jurisprudenţă.

857 A se vedea A. Ionaşcu, op. cit., 1978, p. 90.

858 Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 2846/1973, în C.D. 1973, p. 459; Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 4029/1973, în
R.R.D. nr. 7/1974, p. 55; În acelaşi sens, a se vedea şi M. Eliescu, op. cit., p. 290; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 223; P. Anca, op. cit.,
p. 227; A. Ionaşcu, op. cit., p. 85-87.
859 E. Lipcanu, Unele referiri asupra reglementării răspunderii comitenţilor pentru prepuşi în Noul Cod civil român, în Dreptul nr. 1/2010,

p. 39; L. Pop, op. cit., p. 486-488; S. Niculaescu, Răspunderea civilă delictuală în Noul Cod civil-privire critică, în Dreptul nr. 4/2010, p. 53;
R.L. Boilă, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole, p. 1437; L. Stănciulescu, G. Boroi, Instituții, p. 263.
860 M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 435.
861 C. Stătescu C. Bîrsan, op. cit., p. 225-226; C. Stănescu, op. cit., p. 182; I. Deleanu, V. Mărginean, op. cit., p. 206; Potrivit concepţiei

subiective, garanţia ce constituie fundamentul răspunderii comitentului, s-ar întemeia pe o culpă (prezumată) a comitentului în îndeplinirea
îndatoririlor ce-i revin de a supraveghea, îndruma şi verifica activitatea prepusului în funcţia încredinţată. Aşa fiind, potrivit acestei teze,
ideea de garanţie nu se desprinde din ideea de greşeală a comitentului şi nu o substituie, ci se asociază cu aceasta, între ele având loc o
„conjugare” şi o „complinire”, întrucât, chiar dacă nu întotdeauna, în majoritatea cazurilor, săvârşirea de către prepus a unei fapte ilicite
cauzatoare de prejudicii se poate explica şi prin existenţa unor lipsuri în exercitarea de către comitenţi a dreptului de direcţie, control şi
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 319

Susţinătorii concepţiei obiective a teoriei garanţiei au adoptat poziţii diferite, unii susţinând că la baza garanţiei, instituită în
sarcina comitenţilor se află ideea de risc de activitate şi ideea de echitate863, iar alţii doar ideea de echitate864. Discuţiile au
fost generate referitor la justificarea dreptului de regres după plata prejudiciului împotriva prepusului apreciindu-se că teza
garanţiei obiective întemeiată pe riscul de activitate sau de profit nu poate justifica răspunderea comitentului pentru prepus, în
cazurile în care acesta din urmă îi face un serviciu benevol sau în cazul prepuşilor ocazionali.
Dintr-o altă perspectivă, pornindu-se de la deciziile jurisprudenţei care statuaseră că în fond „comitentul nu este decât o
cauţiune în interesul terţului păgubit” susţinătorii concepţiei obiective ai teoriei garanţiei au ajuns pe poziţii contrare, unii
susţinând că suntem în prezenţa unei garanţii de tipul fideiusiunii şi drept urmare răspunderea comitentului este o răspundere
indirectă şi subsidiară depinzând de dovedirea culpei prepusului, în timp ce alţii au susţinut că răspunderea comitentului este
independentă de răspunderea prepusului său, comitentul fiind ţinut să repare prejudiciile cauzate victimelor prin activităţile ce
le organizează şi conduce, şi în situaţia în care nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii prepusului865.
În acelaşi sens s-a apreciat că ideea de garanţie ca fundament a răspunderii obiective sau de plin drept a comitentului, nu
are înţelesul de simplă garanţie de solvabilitate de tipul fideiusiunii, comitentul nu răspunde în calitate de garant sau de
cauţiune legală instituită în favoarea victimei, şi prin urmare, obligaţia sa de a repara prejudiciul cauzat de prepus este
principală şi autonomă în raport cu eventuala obligaţie delictuală a prepusului866.
Într-adevăr, calitatea de comitent şi, deci, de garant pentru altul a unei persoane, există în virtutea raportului de
subordonare, nu numai atunci când aceasta îşi valorifică dreptul său de direcţie, supraveghere şi control a prepusului,
exercitând efectiv aceste atribute, ci şi atunci când el se află în imposibilitatea obiectivă de a le exercita, sau când comitentul
nu are discernământ, împrejurări care demonstrează că, în mod logic, între ideea de garanţie şi ideea de vinovăţie nu există
nicio legătură, aceasta din urmă neputând, deci, constitui temeiul celei dintâi.
Până la adoptarea actualului Cod, pentru angajarea răspunderii comitentului, în literatura juridică şi practica judiciară
exista opinia majoritară potrivit căreia, victima trebuie să facă dovada existenţei – în raporturile sale cu prepusul – a tuturor

supraveghere, ce derivă din raportul de subordonare. În consecinţă, ideea de garanţie, grefându-se pe ideea de vinovăţie, nu o exclude, ci
– dimpotrivă – formează cu aceasta din urmă o anumită unitate specifică a elementelor obiective şi a celor subiective. În argumentarea
concepţiei subiective s-a mai arătat că ideea de garanţie depăşeşte, în extensiune, ideea de culpă a comitentului, motiv pentru care
prezumţia de răspundere a acestuia nu poate fi înlăturată prin simpla probă contrara a lipsei de vinovăţie în exercitarea dreptului de direcţie,
supraveghere şi control a prepusului, iar afirmarea caracterului absolut al prezumţiei legale de culpă în sarcina comitentului acoperă atât
ideea de culpă în exercitarea atributelor derivate din raportul de subordonare, cât şi ideea de garanţie pentru fapta culpabilă şi ilicită a
prepusului. De asemenea, pentru a se demonstra că ideea de vinovăţie – ce constituie, potrivit acestei concepţii, suportul şi justificarea
obligaţiei de garanţie a comitentului – nu este exclusă de plano de către lege. S-a mai susţinut că, în cadrul acţiunii în regres pe care o
introduce împotriva prepusului, comitentul nu încearcă să facă altceva decât să dovedească, pe altă cale şi într-un alt proces, lipsa greşelii
lui, faptul că prezumţia de culpă pusă în sarcina sa nu a fost reală.
862 M. Eliescu, op. cit., p. 286; A. Ionescu, op. cit., p. 102. Potrivit concepţiei obiective, într-o primă variantă a sa, garanţia îşi găseşte

suportul şi justificarea în riscul de activitate sau de profit, aşa încât este detaşată de orice idee de culpă prezumată a comitentului. Într-o altă
variantă a concepţiei obiective, garanţia este întemeiată şi se justifică pe principiul echităţii, arătându-se că este just, normal şi echitabil ca
sarcina avansării despăgubirilor şi riscul suportării eventualei insolvabilităţi a prepusului, să revină comitentului. În ambele variante ale sale,
concepţia obiectivă fundamentează răspunderea comitentului pe o obligaţie de garanţie a acestuia, obligaţie izvorâtă din lege şi care nu are
nicio legătură cu ideea de vinovăţie, iar în cea de-a doua variantă, nici cu riscul de activitate sau de profit, arătându-se, pe bună dreptate că,
în lipsa unui sistem de asigurare care să transmită riscurile asupra societăţii, este echitabil să fie angajată răspunderea comitentului cu atât
mai mult cu cât, prin mijloacele şi posibilităţile de care dispune, el se găseşte, întotdeauna, în situaţia de a putea avansa despăgubirea, în
ceea ce-l priveşte, riscul insolvabilităţii fiind foarte redus, de cele mai multe ori chiar inexistent.
863 M. Eliescu, op. cit., p. 286.
864 A. Ionaşcu, op. cit., p. 102; I. Lulă, op. cit., p. 162; Astfel, a corela teoria garanţiei cu teoria riscului înseamnă a nu se mai putea

explica şi justifica dreptul comitentului la o acţiune în regres împotriva prepusului, pentru recuperarea integrală a sumelor avansate. De
asemenea, teza garanţiei obiective, întemeiată pe riscul de activitate sau de profit nu poate justifica răspunderea comitentului pentru
prepus, în cazurile în care acesta din urmă îi face un serviciu benevol sau în cazul prepuşilor ocazionali. Fundamentarea juridică a
răspunderii comitentului trebuie făcută prin raportarea garanţiei la principiul echităţii, deoarece fiecare om are dreptul la viaţă, la integritatea
sa corporală, a persoanelor care-i sunt apropiate şi la integritatea bunurilor care îi aparţin, cu atât mai mult cu cât, în lipsa unui sistem de
asigurare care să treacă riscurile asupra colectivităţii, este normal ca sarcina avansării despăgubirilor şi cea a suportării eventualei
insolvabilităţi a prepuşilor săi să revină comitentului.
865 E. Lipcanu, Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999,
p. 115-118.
866 L. Pop, op. cit., p. 488.
320 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

condiţiilor răspunderii civile delictuale, şi anume: fapta ilicită a prepusului; prejudiciul suferit; raportul de cauzalitate dintre fapta
prepusului şi prejudiciu.
Ulterior adoptării codului actual, doctrina s-a reorientat în sensul că, apreciază răspunderea comitentului ca fiind o
răspundere obiectivă, principală şi independentă de vinovăţia sau nevinovăţia comitentului şi prepusului, victima nefiind
obligată să facă decât dovada faptei ilicite a prejudiciului şi a raportului de cauzalitate dintre acestea.
Principalele argumente invocate de susţinătorii acestei opinii, sub imperiul Codului civil din 1864, sunt următoarele867:
nicio dispoziţie legală nu prevede condiţia culpei prepusului; în situaţiile în care victima nu poate dovedi culpa prepusului s-ar
ajunge la exonerarea de răspundere a comitentului, ceea ce ar fi injust; condiţionarea angajării răspunderii comitentului de
dovada existenţei culpei prepusului ar duce la imposibilitatea acestuia din urmă ca, în cadrul acţiunii în regres a comitentului,
să se apere făcând dovada că prejudiciul se datorează în întregime culpei comitentului; cerinţa dovedirii culpei prepusului, în
special în cazul prejudiciilor corporale şi materiale, ar fi contrară orientării generale, a jurisprudenţei, care a avut ca scop să
scutească victima de proba culpei; dacă s-ar admite condiţia culpei, nu s-ar mai putea explica de ce, totuşi, comitentul este
obligat să răspundă pentru prejudiciul cauzat de prepusul său minor, lipsit de discernământ sau pus sub interdicţie; în tăcerea
legii nu poate fi justificată deosebirea ce se face între răspunderea comitentului şi celelalte două cazuri de răspundere
indirectă, când condiţia culpei se consideră unanim că nu este necesară.
În combaterea acestor argumente, în literatura de specialitate868 bazată pe Codul civil din 1864, s-a arătat, pe bună
dreptate că, deşi este adevărat că nicio dispoziţie legală nu prevede condiţia culpei prepusului, acest lucru nici nu era
necesar, din moment ce răspunderea prepusului pentru fapta sa proprie se stabileşte potrivit regulilor de drept comun,
prevăzute de art. 998-999 C.civ. din 1864. Comitentul, fiind un garant legal al obligaţiei prepusului, va răspunde numai când
obligaţia pe care o garantează este valabilă.
Aşadar, obligaţia de garanţie a comitentului ia naştere numai sub condiţia ca o greşeală să se poată reţine în sarcina
prepusului.
Împrejurarea că autorul direct acţionează independent şi în nume propriu sau acţionează în interesul şi în subordinea
altuia, nu trebuie să ducă la diferenţieri de tratament juridic, atâta timp cât, şi într-un caz şi în celălalt, răspunderea prepusului
este fondată pe dispoziţiile aceloraşi texte de lege, anume art. 998-999 C.civ. din 1864.
De asemenea, posibilitatea prepusului de a paraliza dreptul comitentului la restituirea sumelor avansate cu titlu de
despăgubiri, dovedind, în cadrul acţiunii în regres, culpa exclusivă a comitentului, nu poate constitui un argument pentru
angajarea răspunderii fără culpă a prepusului.
Astfel, dacă în acţiunea iniţială, îndreptată de victimă împotriva comitentului sau împotriva acestuia şi a prepusului, se va
dovedi culpa exclusivă a comitentului, rolul său de garant încetează imediat, neexistând răspunderea prepusului pe care să
fie grefată. În aceeaşi situaţie, comitentul nu va mai răspunde, pentru fapta altuia, ci pentru propria sa faptă.
În cazul în care prepusul nici nu a participat la litigiul dintre comitent şi victimă, hotărârea pronunţată nu-i este opozabilă,
astfel că el va putea proba, în cadrul acţiunii în regres, fapta ilicită şi culpabilă exclusivă a comitentului, evitând în acest mod,
restituirea către acesta a sumelor avansate victimei cu titlu de despăgubiri.
Nici ipoteza în care prepusul nu avea discernământ în momentul săvârşirii faptei nu poate servi ca argument, în favoarea
tezei care neagă condiţia dovedirii culpei acestuia, deoarece, în asemenea cazuri, lipsind capacitatea delictuală a
făptuitorului, nu poate exista răspunderea autorului direct, dar nici comitentul nu va răspunde pentru el în temeiul art. 998-999
C.civ. din 1864, ci va răspunde pentru fapta sa proprie, conform art. 1000 alin. (3) C.civ. din 1864, culpa lui constând în aceea
că s-a folosit de serviciile unui iresponsabil869.
De altfel, nu există nicio raţiune ca, în privinţa daunelor corporale şi materiale, victima să fie scutită de proba culpei
prepusului.
Legiuitorul a urmărit să ferească victima de pericolul insolvabilităţii prepusului, nicidecum să o exonereze de sarcina
dovedirii culpei autorului fapte prejudiciabile ori să facă distincţie după modul cum cel chemat în judecată are sau nu calitatea
de prepus.
Numai în privinţa lucrurilor ce le avem sub pază, avându-se în vedere dificultatea reală pe care victima ar întâmpina-o în
dovedirea vreunei culpei, s-a instituit răspunderea agravată, independent de vinovăţia paznicului juridic. Cu privire la acest

867 A se vedea, în acest sens, I.M. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, op. cit., p. 168.
868 A se vedea M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1972, p. 286; D.
Chirică, op. cit., p. 31-33.
869 M. Eliescu, op. cit., p. 293.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 321

aspect, este de precizat că nu puţine sunt cazurile când prepusul cauzează prejudiciul prin intermediul unui lucru. În aceste
situaţii, răspunderea poate fi angajată în sarcina păzitorului juridic al lucrului.
De cele mai multe ori, paznicul juridic al lucrului este comitentul care l-a dat prepusului său, pentru îndeplinirea activităţilor
încredinţate, caz în care, în ipoteza producerii de prejudicii prin „fapta lucrului”, comitentul va răspunde, în calitate de paznic
juridic, fără a fi necesară dovedirea, de către victimă, a vreunei culpe, răspunderea pentru lucruri fiind o răspundere directă
obiectivă.
Şi după adoptarea actualului Cod civil s-a apreciat că este util să se stabilească dacă trebuie sau nu făcută dovada că
prepusul a acţionat cu vinovăţie, pentru ca, în funcţie şi de această condiţie, victima să-şi poată exercita dreptul de opţiune
reglementat de art. 1374 alin. (2) C.civ.870
Aşa cum am afirmat deja, susţinem că art. 1373 alin. (1) C.civ. nu lasă loc de interpretări, comitentul fiind obligat să
răspundă faţă de victimă, pentru repararea prejudiciilor, indiferent de culpa sa ori a prepusului său. Suntem aşadar, în
prezenţa unei răspunderi obiective, directe, principale şi independentă a comitentului, în raport cu victima.
Răspunderea prepusului se fundamentează pe culpa sa dovedită, urmărindu-se sancţionarea lui pentru vinovăţia reţinută
în sarcina sa. Acţiunea în regres a comitentului va fi admisă numai atunci când comitentul va putea face dovada vinovăţiei sau
culpei proprii a prepusului. Dacă vinovăţia aparţine în exclusivitate sau în parte comitentului, acţiunea în regres va fi respinsă
sau, după caz, se va admite numai proporţional cu vinovăţia prepusului.
Garanţia instituită de art. 1373 C.civ., fundamentează răspunderea comitentului pe riscul de activitate şi ideea de echitate,
conjugate cu ideea de autoritate care rezultă din voinţa comitentului de a-şi exercita autoritatea asupra prepusului, pe de o
parte, şi voinţa prepusului care se angajează în câmpul de activitate creat, organizat şi dirijat de comitent, în limitele căruia
poate fi tras la răspundere871.
4.5. Condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului
A. Condiţii generale
Precizare. Având în vedere consideraţiile făcute cu ocazia analizei fundamentului răspunderii comitentului, la care facem
trimitere, apreciem că pentru angajarea răspunderii acestuia, victima trebuie să facă dovada existenţei condiţiilor generale
pentru angajarea răspunderii pentru fapta proprie, mai puţin vinovăţia prepusului.
Sub acest aspect trebuie precizat faptul că obligativitatea dovedirii culpei prepusului a fost abandonată în actuala
reglementare, art. 1373 alin. (1) C.civ. statuând că acesta este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi, ori de câte
ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor care le-au fost încredinţate.
De altfel, se poate observa că, în versiunea iniţială a Noului Cod civil872, neadoptată de Parlament, se îmbrăţişa teoria
subiectivă a răspunderii, dovada culpei fiind mult mai evidentă decât în cazul art. 1000 alin. (3) C.civ. din 1864, care prevedea
că „stăpânii şi comitenţii (n.n. răspund), de prejudiciul cauzat de servitorii şi prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat”.
Aşa cum s-a spus, dacă legiuitorul ar fi înţeles să reţină vinovăţia prepusului între condiţiile generale de drept comun ale
răspunderii comitentului, ar fi făcut-o în mod expres şi explicit873.
Nimic nu-l împiedica pe comitentul chemat în judecată de către victimă, pentru repararea prejudiciului, să facă dovada
lipsei culpei prepusului sau a celorlalte cazuri exoneratoare de răspundere, astfel cum sunt acestea definite de art. 1351-1352
C.civ.
B. Condiţii speciale
Prezentare. Pe lângă dovada condiţiilor arătate mai sus, pentru angajarea răspunderii comitentului în temeiul art. 1373
C.civ. se mai cer întrunite două condiţii speciale şi anume: existenţa raportului de prepuşenie şi săvârşirea faptei ilicite şi
prejudiciabile, de către prepus, în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
Menţionăm că obligaţia victimei de a dovedi existenţa celor două condiţii speciale subzistă numai atunci când aceasta
cheamă în judecată doar pe comitent sau, în acelaşi timp, pe comitent şi pe prepus, generând o obligaţie in solidum (deci nu
solidară).

870 Gh. Durac, Noul Cod civil – comentarii doctrină şi jurisprudenţă, vol. II, art. 953-1649, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 704.
871 J. Julien, citat de R.L. Boilă, op. cit., p. 311-312.
872 În art. 1111 alin. (1) din Proiectul noului Cod civil, se prevedea, expres: „comitentul este ţinut să repare prejudiciul cauzat de culpa

prepuşilor săi în exercitarea funcţiilor încredinţate”.

873 L. Pop, op. cit., p. 478.
322 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Dacă victima va acţiona în judecată numai pe prepus, pentru angajarea răspunderii acestuia este suficientă dovada
existenţei condiţiilor generale de drept comun (art. 1357 C.civ.), prepusul urmând să repare singur prejudiciu.
Raportul de prepuşenie. Având în vedere că această primă condiţie specială – privind existenţa raportului de
prepuşenie – a fost analizată pe larg când ne-am referit la domeniul de aplicare a art. 1373 C.civ. facem trimitere la cele
arătate, fără să reluăm aici aceste condiţii.
O singură precizare, trebuie făcută cu privire la această condiţie, şi anume că pentru existenţa răspunderii comitentului,
este necesar ca raportul de prepuşenie să existe în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile de către prepus. Ca atare,
comitentul va continua să răspundă chiar dacă, în momentul introducerii acţiunii în reparaţie de către victimă, autorul faptei
ilicite a încetat a mai fi prepusul său.
Săvârşirea faptei prejudiciabile de către prepus, să fie în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor
încredinţate. În vechea reglementare, din examinarea înţelesului acestei condiţii, aşa cum se desprindea din dispoziţiile art.
1000 alin. (3) C.civ., rezulta că „funcţia încredinţată” este acea însărcinare dată de comitent spre executare prepusului, în
interesul său, sub directa supraveghere şi control al său, cu acceptarea de către prepus a subordonării în realizarea ei.
Prin urmare, când fapta ilicită şi culpabilă a prepusului a fost săvârşită în executarea funcţiei pe care comitentul i-a
încredinţat-o, acesta din urmă era instituit ca responsabil, fiindcă fapta a fost săvârşită în contul său şi în limitele trasate de el.
În actuala reglementare, prin dispoziţiile art. 1372 C.civ., legiuitorul a extins, în mod expres, sfera răspunderii comitentului.
În această etapă, comitentul răspunde atât pentru fapta ilicită comisă de prepusul aflat în exercitarea funcţiei încredinţate, cât
şi pentru fapta prepusului săvârşită în afara limitelor funcţiei încredinţate, dar în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor
încredinţate.
După cum, just, au remarcat şi alţi autori874, observăm că actualul Cod civil foloseşte, în limbajul juridic, atât noţiunea de
funcţii – cu sensul de atribuţii precis determinate – cât şi noţiunea de însărcinări, ce reflectă prestarea unor activităţi
ocazionale, cu caracter temporar şi întâmplător.
Prin urmare, putem concluziona că această reglementare a consacrat, expres, interpretarea extensivă a condiţiilor
privitoare la săvârşirea faptei ilicite prejudiciabile şi a abandonat teoria interpretării restrictive.
Introducerea alin. (3) al art. 1373 C.civ. face posibilă delimitarea situaţiilor în care comitentul este exonerat de răspundere.
Prin urmare, dacă victima are convingerea fermă că prepusul a acţionat în limitele funcţiei încredinţate şi sub supravegherea
comitentului, răspunderea acestuia din urmă va fi angajată în temeiul dispoziţiilor art. 1373 C.civ.
În măsura în care comitentul dovedeşte că victima cunoştea sau, în funcţie de împrejurări, putea să cunoască, la data
săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate,
comitentul va fi exonerat de răspundere. În această situaţie, sarcina probei revine comitentului.
Condiţia ca fapta prejudiciabilă să fi fost săvârşită de către prepus în exerciţiul „funcţiei încredinţate”875 şi „în legătură cu
atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate” a generat, în practica judecătorească şi în doctrină anterioară intrării în vigoare
a Noului Cod civil, o diversitate de interpretări, începând cu o interpretare restrictivă, potrivit căreia răspunderea comitentului
trebuie angajată numai dacă fapta ilicită s-a înscris în limitele funcţiei încredinţate şi ajungându-se până la o interpretare
extensivă, potrivit căreia răspunderea comitentului urmează a fi angajată şi în situaţiile în care prepusul, abuzând de funcţia
încredinţată, a depăşit limitele acesteia, funcţia constituind numai un simplu „prilej”, „o simplă ocazie” care a dat prepusului
posibilitatea săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, numai astfel putându-se asigura o mai bună protecţie a intereselor
victimei876.
Prezentăm, în cele ce urmează, aceste interpretări, cu menţiunea că discuţia îşi menţine valabilitatea, chiar şi în condiţiile
actualei reglementări civile.
Interpretare restrictivă. Astfel, dându-se eficienţă teoriei interpretării restrictive a condiţiei săvârşirii faptei „în funcţiile
încredinţate”, în practica judecătorească sub imperiul Codului civil din 1864, s-a reţinut, de exemplu, că întreprinderea agricolă
nu răspunde dacă paznicul, din propria sa iniţiativă, fără cunoştinţa conducerii unităţii, a intrat în serviciul de pază cu propria

874L. Boilă, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 1438.
875În doctrină, s-a arătat că, prin funcţie încredinţată, se înţelege „(…) acea însărcinare care este dată de comitent spre îndeplinire de
către prepus, în interesul comitentului sau al altuia, sub direcţia, conducerea şi controlul său, cu acceptarea de către prepus liber sau forţat
a subordonării în realizarea ei”. În acest sens, a se vedea L. Pop, op. cit., p. 483.
876 A se vedea I.M. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, op. cit., p. 167-173.; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit.,

p. 225-226; M. Eliescu, op. cit., p. 291; A. Ionaşcu, op. cit., p. 91-92.

 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 323

sa armă de vânătoare, pe care a utilizat-o, deşi nu avea nicio abilitare în acest sens, trăgând asupra victimei pe care a rănit-o
„situându-se în această privinţă în afara îndatoririlor sale de serviciu”877.
Aşadar, în interpretarea restrictivă a acestei condiţii, dacă prepusul a săvârşit o faptă prejudiciabilă, acţionând în propriul
său interes ori cu prilejul desfăşurării unei activităţi care nu se încadrează în funcţia ce i s-a încredinţat, prin depăşirea
atribuţiilor conferite, prin deviere de la acestea sau printr-o exercitare abuzivă, răspunderea comitentului, în temeiul art. 1000
alin. (3) C.civ. din 1864, nu mai putea fi angajată.
Interpretare extensivă. Tot astfel878, interpretarea restrictivă a condiţiei privind săvârşirea faptei în „funcţiile încredinţate”
ducând la o restrângere excesivă a domeniului de aplicare a dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C.civ. din 1864, a fost înlocuită în
practica judecătorească cu interpretarea extensivă.
Astfel, printr-o decizie de îndrumare879, Tribunalul Suprem a confirmat interpretarea extensivă a noţiunii de „funcţie
încredinţată”, arătând că, „conducătorii de autovehicule care sunt angajaţi ai unităţilor obşteşti sunt obligaţi să folosească
vehiculele încredinţate lor, cu respectarea prevederilor actelor normative, care reglementează modul în care trebuie să-şi
exercite atribuţiile de serviciu.
Nerespectarea acestor obligaţii şi folosirea abuzivă a autovehiculelor, ca de exemplu, scoaterea lor din unităţi fără
aprobarea celor în drept, folosirea acestora în interes personal, abaterea de la ruta normală cu prilejul unei deplasări în interes
de serviciu, făcută în interese proprii, constituie încălcări ale îndatoririlor de serviciu de natura acelora la care se referă textele
din Codul penal care încriminează infracţiunea de abuz în serviciu”.
De asemenea, referitor la prejudiciul cauzat cu ocazia săvârşirii acestui abuz, instanţa supremă a statuat că „angajatul
vinovat va fi ţinut să-l repare integral”, potrivit prevederilor din Codul penal, care reglementează răspunderea civilă pentru
pagubele produse prin infracţiuni şi în baza art. 998-999 C.civ. din 1864.
În situaţia în care este păgubit un terţ, unitatea al cărui angajat este conducătorul auto va urma să răspundă (în calitate de
comitent – n.n.) în baza art. 1000 alin. (3) C.civ. din 1864, „paguba fiind produsă de un funcţionar în cadrul exercitării funcţiei
încredinţate, deci în calitate de prepus al unităţii”. Se mai menţionează că „şoferul angajat (căruia unitatea i-a încredinţat
autovehiculul spre păstrare şi folosire, asigurându-i un permanent acces sau, chiar dându-i-l în supraveghere exclusivă pentru
o perioadă), nu poate fi considerat drept un particular atunci când foloseşte autovehiculul incorect, abuziv din punct de vedere
al normelor interne de serviciu, el rămânând în cadrul îndeplinirii funcţiei sale de şofer, în care a fost angajat la unitate”880.
Tot astfel, făcând aplicarea interpretării extensive a noţiunii de „funcţie încredinţată”, într-o altă speţă881, instanţa supremă
a stabilit că: „Pronunţând exonerarea comitentului de plată, în solidar cu inculpatul, a despăgubirilor părţii civile, instanţa de
fond a reţinut că acesta a comis accidentul de circulaţie, soldat cu moartea victimei, în afara orelor de program şi fără a fi
executat curse ordonate de conducerea unităţii”.
Soluţia este greşită, în cauză fiind întrunite cele două condiţii specifice prevăzute de textul de lege menţionat [art. 1000
alin. (3) C.civ. din 1864] pentru angajarea răspunderii comitentului, prima fiind existenţa raportului de prepuşenie şi a doua că
prepusul să fi săvârşit fapta în funcţiile ce i-au fost încredinţate.
Cu privire la aceasta din urmă, instanţa nu a avut în vedere că răspunderea comitentului este, deopotrivă, angajată atât
când prepusul şi-a desfăşurat activitatea în limitele sale de serviciu, cât şi atunci când el şi-a depăşit acele sarcini, chiar fără
aprobarea comitentului (s.n.) (...)”
De asemenea, continuând această orientare a jurisprudenţei în sensul unei interpretări extensive a condiţiei privind
săvârşirea de către prepus a faptei ilicite în „funcţiile încredinţate” – într-o soluţie de speţă882 – s-a arătat că „unitatea comer-
cială al cărui prepus era inculpatul nu poate fi exonerată de plata despăgubirilor civile, solidar cu acesta, în baza art. 1000
alin. (3) C.civ., pe motiv că fapta s-a săvârşit într-o zi nelucrătoare, deoarece răspunderea comitentului pentru prepusul său
operează în toată perioada cuprinsă între data angajării şi data încetării contractului de muncă, pe perioada în care cel dintâi

877 Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 594/1977, în R.R.D. nr. 10/1977, p. 64; în acelaşi sens, a se vedea şi Trib. Suprem, decizia

nr. 82/1976 (nepublicată); Trib. Suprem, Secția penală, decizia

nr. 1308/1986, în R.R.D. nr. 1/1988, p. 68.
878 Este vorba de interpretări date sub imperiul vechiului Cod civil.
879 Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 10/1968, în R.R.D. nr. 12/1968, p. 136.
880 În acelaşi sens, a se vedea: Trib. Suprem, Colegiu penal, decizia nr. 1302/1965, în C.D. 1965, p. 450; Trib. Suprem, Secția penală,

decizia nr. 272/1982 şi decizia nr. 1698/1982, în C.D. 1982, p. 312-313 şi 310-312.; Trib. Suprem, complet de 7 judecători, decizia nr.
27/1983 (nepublicată).
881 Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 533/1989, în Dreptul nr. 1-2/1990, p. 123.; T.M.B., Secția I penală, decizia nr. 390/1992, în

C.P.J.P. 1992, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993, p. 237.

882 T.M.B., Secția I penală, decizia nr. 390/1992, în C.J.P. 1992, Bucureşti, 1993, p. 237.
324 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

trebuie să supravegheze activitatea celui de-al doilea, iar prepusul este obligat să conserve bunurile ce i-au fost date în dotare
în vederea exercitării atribuţiilor de serviciu”.
În exemplele pe care le-am dat mai sus, este lesne de observat dubla calitate pe care unităţile angajatoare o au: calitatea
de comitent în raporturile cu prepusul, dar şi calitatea de paznic juridic al lucrurilor date în dotarea prepusului, în vederea
exercitării atribuţiilor de serviciu.
Aşadar, în aceste situaţii se interferau două temeiuri ale răspunderii şi anume, răspunderea comitentului prevăzută de art.
1000 alin. (3) C.civ. din 1864 cu răspunderea paznicului juridic al lucrului pentru prejudiciul cauzat de acesta, prevăzută de art.
1000 alin. (1) C.civ. din 1864.
Din unirea şi confundarea acestor temeiuri, în practica judecătorească s-a ajuns, aşa cum rezultă şi din soluţiile mai sus
citate, ca răspunderea comitentului să absoarbă răspunderea pentru lucruri, consacrându-se soluţia ca, pentru fapta evident
abuzivă a şoferului să se instituie o răspundere a comitentului, întemeiată pe art. 1000 alin. (3) C.civ. din 1864.
Dacă sub acest aspect, practic, aceste soluţii au meritul de a da satisfacţie intereselor victimei, acoperindu-i prejudiciul,
este de observat că, în plan teoretic, aşa cum pe bună dreptate s-a arătat în literatura de specialitate883 prin confundarea celor
două temeiuri – art. 1000 alin. (3) şi art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864 – s-a ajuns la o anumită deformare a sensului
răspunderii comitentului pentru faptele prepusului, prin extinderea excesivă a acesteia.
În vechea doctrină, considerându-se că această interpretare extensivă a noţiunii de „funcţie încredinţată” este de natură
să ducă la o extindere nelimitată a răspunderii comitentului, în literatura de specialitate au fost propuse diferite categorii de
determinare a unor limite raţionale în care obligaţia de garanţie a comitentului să fie circumscrisă.
Astfel s-a arătat că răspunderea comitentului trebuie să fie angajată în toate cazurile în care săvârşirea faptei ilicite „nu ar
fi fost cu putinţă dacă nu s-ar fi încredinţat prepusului funcţia respectivă (s.n.), fiind deci fără însemnătate împrejurarea că
faptele păgubitoare nu corespund exerciţiului normal al funcţiei, ci constituie un exerciţiu abuziv al ei”884.
În considerarea acestui criteriu, practica judiciară a statuat că, „acţiunile inculpaţilor, angajaţi ai Ministerului de Interne, de
a pătrunde fără mandat de percheziţie în locuinţa părţii civile şi de a-şi însuşi de aici o importantă sumă de bani şi alte valori,
deşi abuzivă (s.n.), se consideră că a avut loc în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi de aceea, pe plan civil, atrag
răspunderea comitentului, în baza art. 1000 alin. (3) C.civ.”885
De asemenea, s-a arătat că „trebuie să existe între exerciţiul funcţiunii şi fapta păgubitoare o legătură de cauzalitate sau,
cel puţin, de conexitate (s.n.), astfel încât, funcţia să fi procurat instrumentul faptei ilicite – maşina, vagonul, avionul – sau
prilejul (s.n.) care a înlesnit săvârşirea faptei ilicite, cum ar fi, spre pildă – în cazuri, desigur, cu totul rare – o bătaie survenită la
locul de muncă, fie chiar în timpul unui repaus”886.
Astfel, dându-se eficienţă acestui criteriu, într-o speţă, o întreprindere a fost obligată să răspundă, în calitate de comitent,
alături de o persoană încadrată în muncă şi care la terminarea schimbului, aflându-se în vestiar, voind să facă o glumă, a
încercat să se urce pe unul din dulapurile metalice aflate în încăpere, încercare ce a provocat căderea dulapului şi rănirea
unui coleg de muncă, aflat în apropiere.
Instanţa a reţinut că „în speţă, inculpatul (...) a săvârşit fapta în incinta unităţii, cu dulapul acesteia şi cu prilejul pregătirii
pentru a pleca de la locul de muncă, respectiv în timp ce se îmbrăca în vestiarul unităţii, deci în momentul când calitatea de
comitent a întreprinderii şi cea de prepus a sus-numitului nu încetaseră să existe”887.
Criteriile amintite sunt corelate, uneori, cu timpul producerii faptei ilicite, fiind necesar ca această faptă să se fi produs, de
regulă – cu excepţia cazului când funcţia a procurat prepusului instrumentul faptei ilicite – în timpul serviciului888.
Aceste criterii, deşi corecte, datorită gradului ridicat de generalizare în care au fost formulate, nu au reuşit, totuşi, să
plaseze răspunderea comitentului în cadrul unor limite rezonabile, ajungându-se, de cele mai multe ori, să se identifice cerinţa
ca fapta ilicită să fi fost săvârşită „în funcţiile încredinţate”, cu simpla împrejurare că fapta a fost săvârşită „cu ocazia”, „cu
prilejul” exercitării funcţiei.
Faţă de neajunsurile interpretării extensive, concretizate în practică prin tendinţa extinderii, fără limite a răspunderii
comitentului, precum şi faţă de ineficienţa criteriilor de limitare a acestei tendinţe, în literatura de specialitate889 au fost
propuse următoarele principii:

883 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 229-230.

884 T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., 1968, p. 226.
885 C.S.J., Secția penală, decizia nr. 236/1994, în Repertoriu, vol. II, p. 457.
886 M. Eliescu, op. cit., p. 292.
887 Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 1698/1982, în C.D. 1982, p. 311.
888 M. Eliescu, op. cit., p. 292.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 325

- comitentul va răspunde pentru tot ceea ce prepusul săvârşeşte în cadrul normal al funcţiei, când a lucrat pentru
comitent, în limitele scopului în vederea căruia i-au fost conferite funcţiile;
- comitentul va răspunde, de asemenea, şi pentru prejudiciul cauzat de prepus, prin depăşirea funcţiei şi chiar prin
exerciţiul abuziv al acestuia, „cu condiţia ca între acest exerciţiu şi funcţie, să existe, dacă nu o legătură de cauzalitate, cel
puţin o corelaţie necesară, iar fapta ilicită să fi fost săvârşită în interesul comitentului sau să existe cel puţin aparenţa că ea
este săvârşită în interesul comitentului”890.
Legătura între funcţia încredinţată şi fapta prejudiciabilă a prepusului poate fi de timp, de loc sau de mijloace folosite.
Astfel, legătura de timp se referă la faptul că răspunderea comitentului va fi angajată, dacă fapta prejudiciabilă a fost
săvârşită de prepus în timpul serviciului (zilei de muncă), inclusiv în timpul orelor suplimentare, în timpul serviciului pe unitate,
al întreruperilor sau suspendării lucrului, căci acestea sunt inerente timpului de muncă şi formează cu el un tot global. În ase-
menea situaţii, legătura de timp era atât de evidentă, încât ne găsim în prezenţa unei prezumţii relative de legătură dintre
faptă şi prejudiciu891.
Raportul de loc se referă la faptul că răspunderea comitentului va fi angajată pentru prejudiciile cauzate de prepus, prin
săvârşirea unei fapte ilicite la locul său de muncă, adică acolo unde el îşi exercită atribuţiile de serviciu.
La rândul său, legătura de mijloace dintre funcţie şi faptă, constă în producerea de prejudicii de către prepus, prin folosirea
mijloacelor pe care comitentul i le-a pus la dispoziţie (autovehicule, instrumente, aparate etc.), chiar dacă ele sunt folosite de
prepus în afara locului şi a timpului de muncă. Între fapta păgubitoare şi exerciţiul funcţiei trebuie să existe totdeauna o legă-
tură de cauzalitate sau, cel puţin, de conexitate, astfel încât funcţia să fi procurat instrumentul faptei ilicite sau măcar prilejul
care a înlesnit săvârşirea faptei892.
Dacă victima a cunoscut, însă, că prepusul a săvârşit fapta cu depăşirea limitelor funcţiei sale sau printr-un exerciţiu
abuziv, ori că a acţionat în interes propriu, comitentul nu va fi obligat să răspundă893.
Punct de vedere. În ceea ce ne priveşte, sub imperiul vechii doctrine am apreciat ca justă interpretarea extensivă a
condiţiei privind săvârşirea faptei de către prepus în „funcţiile încredinţate”, cu atât mai mult cu cât, astfel, se asigură, în mai
mare măsură, protecţia victimei prejudiciului, însă această interpretare extensivă trebuie făcută în anumite limite normale şi
raţionale, limite determinate prin aplicarea constantă la speţă a principiilor arătate mai sus.
Considerăm că o interpretare restrictivă a noţiunii de „funcţie încredinţată” ar restrânge, aşa cum am arătat, în mod
nejustificat domeniul de aplicare a art. 1373 alin. (1) teza finală C.civ.
Curtea Supremă de Justiţie, făcând aplicarea principiilor enunţate mai sus, cu privire la definirea condiţiei de faptă
săvârşită în „funcţiile încredinţate”, într-o speţă în care inculpatul – salariat la o regie autonomă – şi-a ucis, în timpul unei
altercaţii la locul de muncă un coleg prin aplicarea unei lovituri de cuţit în abdomen, a decis că „cererea părţii civile, soţia
defunctului, ca la plata despăgubirilor să fie obligată şi regia autonomă comitentă este neîntemeiată, deoarece fapta săvârşită
de inculpat nu are nicio legătură cu funcţia încredinţată”894 (s.n.).
4.6. Efectele răspunderii comitentului
A. Efectele răspunderii comitentului în raporturile cu victima
Obligarea comitentului de a repara prejudiciul cauzat victimei de către prepus. Reglementarea prin dispoziţiile art.
1373 C.civ. a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului dă victimei posibilitatea de a se adresa pentru recuperarea
întregului prejudiciu, la alegere, fie comitentului, fie comitentului şi prepusului deodată, ori succesiv, fie numai prepusului, în
acest din urmă caz pentru angajarea răspunderii fiind suficientă, aşa cum am arătat, dovada condiţiilor de drept comun (art.
1357 C.civ.) nu şi a condiţiilor speciale (art. 1373 C.civ.).
Prepusul şi comitentul răspund, aşadar, pe temeiuri diferite: primul pentru fapta proprie, cel de-al doilea pentru fapta
altuia, în virtutea obligaţiei legale de garanţie pe care o are faţă de victimă.

889 A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 231, V. Sherer, R. Petrescu, Natura şi condiţiile răspunderii comitentului, în R.R.D. nr.

10/1983, p. 16-17; A. Ionaşcu, op. cit., p. 43-44.

890 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 231.
891 A. Ionaşcu, op. cit., p. 94.
892 A. Ionaşcu, op. cit., p. 94; M. Eliescu, op. cit., p. 292.
893 A se vedea A. Ionaşcu, op. cit., p. 93-94.
894 C.S.J., Secția penală, decizia nr. 878/1993, în Repertoriu II, p. 457.
326 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Practica judecătorească895 a enunţat principiul garanţiei legale a comitentului, statuând că acela răspunde „în locul” celor
vinovaţi de cauzarea prejudiciului şi „pentru”, iar nu „alături” de aceştia.
Aşa fiind, în literatura de specialitate s-a pus întrebarea: care este natura juridică a obligaţiei comune a comitentului şi a
prepusului, de a repara integral prejudiciul victimei, dat fiind dreptul comitentului recunoscut în unanimitate de doctrină şi
jurisprudenţă, de a cere prepusului, ulterior avansării despăgubirilor către victimă, restituirea integrală a acestora?
Având în vedere modificările aduse de Codul civil prin intermediul art. 1373, precum şi instituirea prin art. 1382 a unei
răspunderi solidare896, în doctrină au apărut discuţii privind natura obligaţiei comitentului, respectiv dacă suntem în prezenţa
unei obligaţii in solidum, fiind recunoscut dreptul comitentului de a formula o acţiune în regres împotriva prepusului897 sau în
prezenţa unei obligaţii solidare, situaţie în care trebuie aplicată regula divizibilităţii obligaţiei între codebitori.
Dacă ne referim la răspunderea comitentului ca o răspundere directă, autonomă şi necondiţionată de răspunderea proprie
a făptuitorului, rezultă că acesta nu răspunde pentru fapta prepusului, ci pentru repararea prejudiciului produs de prepus, în
considerarea calităţii sale.
Drept urmare, comitentul nu este solidar cu prepusul, şi nu putem vorbi de o răspundere solidară, aşa cum este prevăzută
de dispoziţiile art. 1382 C.civ., deoarece prejudiciul victimei este cel care îi uneşte, nicidecum fapta prejudiciabilă, textul de
lege stabilind răspundere solidară pentru „cei care răspund pentru fapta prejudiciabilă” şi nu în raport de prejudiciul injust
suferit de victimă.
Cu privire la aceasta problemă a existat o diversitate de opinii şi sub regimul Cod civil din 1864. Astfel, unii autori898, au
susţinut că obligaţia în discuţie ar fi una solidară între comitent şi prepus, în acest sens fiind invocate dispoziţiile art. 1003
C.civ. potrivit cărora „când delictul sau quasi-delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar
pentru despăgubire”.
În argumentarea acestei opinii, s-a mai arătat că elementul generator al acestei solidarităţi este fapta ilicită a prepusului,
care antrenează întregul sistem al răspunderii punând în mişcare, deopotrivă, aplicarea art. 998-999, cât şi art. 1000 alin. (3)
C.civ. din 1864 şi, ca atare, cele două răspunderi nu ar avea origini diferite.
Această opinie, a fost împărtăşită de practica judecătorească899, în majoritatea soluţiilor pronunţate.
Într-o altă opinie900, neagreată de jurisprudenţă, s-a susţinut că, între comitent şi prepus, nu poate lua naştere o obligaţie
solidară, ci o obligaţie in solidum, arătându-se, în acest sens, că prepusul şi comitentul au calităţi diferite şi anume: autor al
faptei prejudiciabile, respectiv garant al plăţii despăgubirilor către victimă. Ambii au însă aceeaşi obligaţie, constând în
repararea integrală a pagubei. Ca atare, ei nu răspund în calitate de codebitori solidari, în temeiul art. 1000 alin. (3) C.civ. din
1864, deoarece nu au cauzat prejudiciul împreună.
După cum s-a arătat, în cazul răspunderii comitentului, spre deosebire de actuala reglementare, legea nu prevedea
expres că obligaţia sa este solidară cu a prepusului. Or, după cum se ştie, solidaritatea pasivă putea rezulta numai din lege şi
din convenţie (art. 1041 C.civ. din 1864).
De aceea, s-a spus că răspunderea comitentului constă, într-o obligaţie in solidum, care fără a fi solidară, se
concretizează totuşi prin obligarea la plata datoriei în întregime de către doi debitori.
În ceea ce ne priveşte, pentru considerentele pe care le vom expune în continuare, ne-am alăturat acestei din urmă opinii.
Într-adevăr, obligaţia in solidum, analizată sub aspect pasiv, relevă existenţa unei pluralităţi de legături, fiecare datorie
având o origine şi o viaţă proprie, iar sub aspect activ se prezintă ca o unitate de obligaţie.
Aşa se face că, în cadrul obligaţiei in solidum, debitorii nu se reprezintă unii pe alţii, fapt pentru care efectele secundare
ale solidarităţii (bazate pe ideea de reprezentare) nu se produc ceea ce înseamnă că actele de întrerupere a prescripţiei,
efectuate faţă de un debitor, nu vor produce efecte şi faţă de ceilalţi codebitori.

895 Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 2/1960, în C.D. 1960, p. 12; în acelaşi sens, a se vedea pentru o soluţie mai recentă:
T.M.B., Secția a IV-a civilă, decizia nr. 1209/1990, în C.P.J.C. 1990, p. 99.
896 Art. 1382 C.civ.: „Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat”.
897 Dispoziţiile art. 1384 C.civ. prevăd ipoteza introducerii unei acţiuni în regres, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că persoana

împotriva căreia se introduce acţiunea în regres, nu este răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat.
898 A se vedea în acest sens: I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 174; N.D. Ghimpa, Acţiunea în regres în domeniul

răspunderii civile delictuale, în R.R.D. nr. 2/1971, p. 15; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 232-233; I. Lulă, Discuţii în legătură cu
interpretarea şi sfera de aplicare a art. 1003 C.civ., în Dreptul nr. 8/1996, p. 48-60.
899 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 344/1979, în C.D. 1979, p. 105; Trib. Suprem, Secția penală
nr. 1460/1984, în C.D. 1984, p. 314.; T.M.B., Secția a IV-a civilă, decizia nr. 1301/1991, în C.P.J. 1991, p. 137.
900 M. Eliescu, op. cit., p. 298; A. Ionaşcu, op. cit., p. 95; R. Petrescu, Cu privire la particularităţile obligaţiilor in solidum, în R.R.D. nr.

12/1968, p. 83; E. Safta-Romano, Drept civil. Obligaţii, Curs teoretic şi practic, Ed. Interlom, Piatra Neamţ, 1991, p. 236 şi urm.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 327

De asemenea, în cadrul solidarităţii, potrivit art. 1052 şi art. 1053 C.civ. din 1864, după plata datoriei de către debitorul
solidar, obligaţia devenea divizibilă, debitorul plătitor neputând cere de la ceilalţi codebitori decât partea fiecăruia.
Or, la obligaţia in solidum nu are loc o divizare a datoriei, deoarece fiecare este obligat pentru toată datoria; ca atare,
regresul debitorului nu avea loc în baza art. 1053 C.civ. din 1864 privind solidaritatea pasivă, ci în temeiul dispoziţiilor art.
1108 pct. 3 C.civ. din 1864 care reglementau subrogarea de plin drept a aceluia care, fiind obligat cu alţii, face plata901.
Analizând raporturile dintre comitent şi prepus, se poate observa cu uşurinţă că, în cadrul acestora, se regăsesc toate
particularităţile obligaţiei in solidum, mai sus prezentate.
Astfel, după cum se ştie, solidaritatea este o excepţie de la regula divizibilităţii obligaţiilor dintre creditori şi debitori. Codul civil
din 1864 instituia acest principiu, declarând că în afara convenţiilor părţilor, solidaritatea nu poate să-şi găsească izvorul decât în
lege (art. 1041 C.civ. din 1864).
Faţă de prevederile legale amintite, rezultă că nu este posibil ca, în afara unei dispoziţii exprese a legii, jurisprudenţa să
declare o obligaţie ca fiind solidară numai pentru motivul că acestea ar avea unele asemănări cu obligaţia solidară.
Argumentul potrivit căruia dispoziţia legală expresă, care îndreptăţeşte calificarea ca drept solidară a obligaţiei comune a
comitentului şi prepusului, ar exista şi că această dispoziţie ar fi prevăzută de art. 1000 alin. (3) C.civ. din 1864 este neîn-
temeiat. Potrivit acestei dispoziţii „când delictul sau quasi-delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt
ţinute solidar pentru despăgubiri” (s.n.).
Aşadar, dispoziţiile art. 1003 C.civ. din 1864, fundamentau solidaritatea autorilor faptei ilicite pe ideea de culpă or, aşa
cum am arătat, răspunderea comitentului este în prezent o răspundere obiectivă, fără culpă, bazată pe ideea de garanţie,
conform dispoziţiilor art. 1373 C.civ.
De asemenea, pentru ca solidaritatea prevăzută de dispoziţiile art. 1003 C.civ. din 1864, să poată funcţiona „trebuie ca
paguba să rezulte din unul şi acelaşi fapt săvârşit de mai multe persoane, căci, dacă ar rezulta din mai multe fapte deosebite,
fiecare va răspunde numai pentru fapta sa”902.
Or, răspunderea comitentului şi a prepusului derivă din două obligaţii distincte, independente una de alta: răspunderea
comitentului izvorăşte din obligaţia de garanţie pe care legea o instituie în sarcina sa, iar răspunderea prepusului este
concretizată în obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta proprie, în mod direct, victimei.
Cu privire la răspunderea persoanei responsabile civilmente, în literatura juridică903 s-a arătat că ea este „o răspundere in
solidum, deoarece atât inculpatul, cât şi persoana responsabila civilmente răspund în temeiul a două obligaţii independente,
datorând reparaţiune integrală victimei, care poate reclama oricăruia dintre ei, iar răspunderea comitentului – parte
responsabilă civilmente – este axată pe ideea de garanţie, iar nu de culpă, fie ea şi prezumată”.
Un alt argument pentru care am aderat la teza care susţine caracterul in solidum al obligaţiei comune a comitentului şi
prepusului se referă la faptul că în cazul acestor obligaţii, datoria este, aşa cum am arătat, unică şi ea nu se împarte în
raporturile dintre codebitori, respectiv, între comitent şi prepus (cu excepţia cazurilor în care, în producerea prejudiciului, pe
lângă culpa prepusului, s-a reţinut şi culpa proprie, a comitentului, situaţie în care, pentru partea de prejudiciu imputabilă
comitentului, acesta nu avea drept de regres împotriva prepusului).
Această caracteristică a obligaţiilor in solidum – constând în indivizibilitatea datoriei în raporturile dintre codebitori – are
consecinţe importante în cadrul acţiunii în regres a celui obligat in solidum care a plătit întreaga datorie.
Astfel, dacă în cadrul solidarităţii pasive, codebitorul care a plătit întreaga datorie, pentru a-şi recupera sumele avansate,
în cadrul celorlalţi codebitori, se poate îndrepta împotriva acestora numai în limita cotei de contribuţie a fiecăruia la naşterea
obligaţiei, la obligaţiile in solidum, dreptul de regres al celui care a avansat creditorului întreaga sumă reprezentând datoria, se
exercită împotriva celorlalţi codebitori – care de această dată vor fi obligaţi solidar – pentru întreaga plată efectuată.
Aşadar, acţiunea în regres a comitentului împotriva prepusului se întinde până la concurenţa întregii despăgubiri avansate
victimei.
Deşi, aşa cum am arătat, practica judecătorească, în majoritatea soluţiilor sale, referindu-se la obligaţia comitentului şi a
prepusului de a despăgubi victima prejudiciului, arată că aceasta este o obligaţie solidară, totuşi au existat şi unele soluţii în

901 A se vedea, în sensul existenţei şi specificului obligaţiei in solidum, I. Dogaru, op. cit., 1983, p. 107; M. Eliescu, op. cit., p. 243 şi
urm.; T.R. Popescu, op. cit., p. 382-383; R. Petrescu, op. cit., p. 84 şi urm.
902 D. Alexandrescu, op. cit., p. 491.
903 T. Pop, Propuneri de lege ferenda privind conţinutul noţiunii de parte responsabilă civilmente, în R.R.D. nr. 9/1979, p. 19.
328 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

sensul că natura acestei obligaţii este in solidum arătându-se, pe bună dreptate, că „cel chemat să răspundă pentru prepus
nu este o simplă cauţiune, ci se înfăţişează sub aspectul unei cauţiuni solidare sau ţinute in solidum904.
Aşa cum a subliniat şi doctrina905, opinăm că dispoziţiile legale referitoare la răspunderea civilă delictuală solidară trebuie
raportate la situaţia în care prejudiciul suferit de victimă are o pluralitate de cauze, respectiv comiterea mai multor fapte ilicite
de către coautori, complici, tăinuitori etc., prin care victima a fost prejudiciată. Sub acest aspect, pentru a elimina orice
interpretare contrară, suntem de acord cu opinia exprimată în doctrina recentă906, în sensul reformulării textului art. 1382
C.civ., apreciindu-se că acesta ar trebui să fie: „cei care răspund pentru un prejudiciu sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel
prejudiciat”.
Obligaţia comitentului de a repara prejudiciului în ipoteza în care acesta a fost cauzat de prepuşii unor comitenţi
diferiţi. La analiza acestei probleme, urmează să distingem între două situaţii:
1) când prepuşii mai multor comitenţi, prin fapta lor ilicită şi culpabilă, au produs o pagubă comitentului unuia dintre ei,
jurisprudenţa este unanimă în a considera că ceilalţi comitenţi vor răspunde solidar (in solidum, în opinia noastră), faţă de
comitentul prejudiciat, numai cu proprii lor prepuşi, proporţional cu partea de contribuţie a fiecărui prepus la producerea
prejudiciului. Stabilirea contribuţiei fiecărui prepus la producerea pagubei, se va face după criteriul formei şi gradului de
vinovăţie. Prepuşii, însă, indiferent de subordonarea lor, vor răspunde solidar faţă de victimă, pentru întreg prejudiciul907;
2) când prepuşii unor comitenţi diferiţi au săvârşit împreună o faptă ilicită, prin care au cauzat prejudicii unei terţe
persoane, în practică s-au conturat două opinii:
- într-o opinie, s-a considerat că victima ar avea posibilitatea să se adreseze oricăruia dintre comitenţi pentru recuperarea
întregului prejudiciu, cu alte cuvinte, că răspunderea comitenţilor – la fel ca şi a prepuşilor lor – ar fi solidară, pentru
integralitatea prejudiciului produs908;
- într-o altă opinie909, pe care o împărtăşim, s-a considerat că, atâta vreme cât fiecare dintre comitenţi este garantul
propriului prepus, fiecare comitent în parte este instituit răspunzător solidar (in solidum – în opinia noastră) cu propriul său
prepus, în limitele părţii de prejudiciu cauzate de acesta.
Ca atare, faţă de victimă, numai prepuşii, nu şi comitenţii, sunt solidari răspunzători pentru întreg prejudiciul.
Această opinie este adoptată, în ultima vreme, din ce în ce mai mult şi de practica judecătorească.
Astfel, într-o soluţie a practicii judecătoreşti se arată că „în mod corect s-a stabilit că, în baza art. 1000 alin. (3) C.civ. din
1964, părţile responsabile civilmente urmează a fi obligate la plata despăgubirilor civile solidar cu prepuşii lor, dar numai
proporţional cu culpa acestora”910 (s.n.).
Posibilitatea comitentului de a se exonera de răspundere (Excepţie). Art. 1373 alin. (3) C.civ. dă posibilitatea
comitentului de a se exonera de răspundere dacă dovedeşte că victima cunoştea sau după împrejurări, putea să cunoască, la
data săvârşirii faptei prejudiciabile că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
Având în vedere dispozitivul normei respective, observăm că prin aceasta comitentul dobândeşte, prin voinţa legii, o dublă
sarcină. În primul rând, este nevoit să probeze înşelăciunea sau excesul profesional al prepusului, care a acţionat discreţionar
în îndeplinirea atribuţiilor sau în legătură cu atribuţiile încredinţate.
În al doilea rând, comitentul este obligat să răstoarne prezumţia de bună-credinţă a persoanei vătămate, dovedind că
aceasta era conştientă de caracterul abuziv al activităţii prestate de către prepus. Dat fiind avantajele certe conferite prin
dispoziţiile art. 1373 C.civ., victima este tentată să se îndrepte cu acţiunea în răspundere civilă delictuală împotriva
comitentului.
Prin urmare, pentru a fi exonerat de răspundere, comitentul este nevoit să demonstreze existenţa unei cauze de
exonerare.

904 Plen. Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 2/1960, în C.D. 1960, p. 11; în acelaşi sens, a se vedea şi Trib. Suprem, Secția civilă,
decizia nr. 392/1981, în C.D. 1981, p. 113.
905 L. Boilă în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1458.
906 A se vedea L. Pop, Tabloul răspunderii civile, în R.R.D. nr. 1/2010, p. 188.
907 A se vedea Plen. Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 19/1961, în C.D. 1961, p. 65; Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr.

1460/1984, în C.D. 1984, p. 314, prin care s-a statuat că în cazul unor daune cauzate ca urmare a culpei concurente a mai multor făptuitori,
comitentul va fi obligat la despăgubiri proporţional cu gradul de culpă al prepusului său, iar nu la acoperirea întregului prejudiciu.
908 A se vedea, de exemplu, Trib. Suprem, Colegiu penal, decizia nr. 2463/1958, în C.D. 1958, p. 301; în acelaşi sens, în ce priveşte

doctrina, a se vedea I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 174; L. Pop, op. cit., p. 276.
909 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 234.
910 C.S.J., Secția penală, decizia nr. 1121/1990, în Dreptul nr. 2/1992, p. 83-84; În acelaşi sens, a se vedea şi Trib. Suprem, Secția

penală, decizia nr. 2442/1972, în C.D. 1972, p. 411, Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 246/1976 (nepublicată).
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 329

Cu titlul de exemplu, până la abrogarea textului de lege prin Legea nr. 255/2013, de la această regulă, în legislaţia
anterioară exista o excepţie consacrată de dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei
neloiale911, care prevedea că, fapta de concurenţă neloială săvârşită de un salariat în cursul atribuţiilor sale de serviciu
atrăgea răspunderea comerciantului în solidar cu salariatul pentru pagubele pricinuite, „afară de cazul în care comerciantul
putea dovedi că, potrivit uzanţelor nu era în măsură să prevină combaterea faptelor”912.
Lipsa unei ordini în privinţa chemării la răspunderea obligaţilor. Nu există o ordine în care victima să cheme la răs-
pundere pe unul dintre cei doi obligaţi la repararea prejudiciului, respectiv, mai întâi pe comitent sau invers, întrucât, aşa cum
am arătat, este la latitudinea victimei de a alege ordinea chemării în judecată913.
Interesul comitentului. Cu toate acestea, dat fiind faptul că acţiunea în regres formulată de comitent împotriva prepusului
este condiţionată de întrunirea în persoana prepusului a condiţiilor răspunderii pentru fapta proprie, comitentul însuşi are
interesul să-l cheme în garanţie pe prepus, chiar dacă victima nu l-a chemat în judecată şi pe acesta din urmă.
Introducerea în proces a prepusului, prezintă un dublu avantaj, prin aceasta putându-se stabili în mod temeinic, în cadrul
unui singur proces, toate elementele răspunderii, pe de o parte, iar pe de altă parte, soluţia pronunţată în proces va fi
opozabilă şi prepusului, împrejurare care va uşura acţiunea în regres a comitentului, pentru recuperarea sumelor avansate cu
titlu de despăgubiri victimei.
B. Efectele răspunderii comitentului în raporturile cu prepusul. Regresul comitentului
Preliminarii. Aşa cum am mai arătat, comitentul nu este altceva decât un garant legal pentru repararea daunei provocate
de prepus. El a fost instituit răspunzător nu pentru că ar avea vreo culpă în săvârşirea faptei ilicite şi producerea prejudiciului,
ci cu unicul scop de a asigura victimei, cu nimic vinovată, repararea integrală şi grabnică a pagubei.
De aici rezultă:
a) răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia şi nu pentru propria sa faptă;
b) răspunderea comitentului, fiind o răspundere directă, acesta având rolul de simplu garant pentru fapta prepusului său,
în cele din urmă, răspunderea prepusului pentru fapta proprie urmează să prevaleze şi, ca atare, el va trebui să suporte
singur repararea întregului prejudiciului;
c) obligarea in solidum a comitentului cu prepusul său, la repararea integrală a prejudiciului suferit de victimă, este
instituită în scopul protejării intereselor acesteia din urmă. Tocmai de aceea, prin plata despăgubirilor, în locul prepusului,
comitentul nu face altceva decât să avanseze despăgubirile pe care cel dintâi le datorează victimei.
Aşa fiind, după ce a despăgubit victima, subrogându-se în drepturile acesteia, comitentul va avea dreptul ca, pe calea
unei acţiuni în regres, să pretindă de la prepus restituirea întregii sume plătite victimei cu titlu de despăgubiri914.
Natura juridică a acţiunii în regres. Natura juridică a acţiunii în regres a comitentului este aceea a unei acţiuni civile de
drept comun, cu toate consecinţele ce rezultă din această calificare.
Explicaţia se găseşte în mecanismul subrogaţiei prin plata creditorului. Aşa cum am arătat, comitentul, plătind victimei
despăgubirile, în locul prepusului, se subrogă în temeiul art. 1596 lit. c) C.civ. în drepturile victimei, efectul acestei subrogaţii
constând în preluarea de către comitent a acţiunii pe care victima o avea ea însăşi împotriva prepusului915.
Această acţiune este o acţiune civilă, întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 C.civ. Astfel, comitentul nu va putea recupera de
la prepus despăgubirea avansată victimei, decât pe calea dreptului comun, şi nicidecum pe o altă cale, cum ar fi, de exemplu,
cea prevăzută de Codul muncii, cu privire la decizia de imputare916.

911 M.Of. nr. 24 din 30 ianuarie 1991.

912 A se vedea O. Cojocaru, Consideraţii asupra legii privind combaterea concurenţei neloiale, în Dreptul nr. 7-8/1991, p. 107.
913 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 402/1981, în C.D. 1981, p. 112. Garanţia legală, sub forma răspunderii civile delictuale a

comitentului pentru faptele reţinute şi culpabile ale prepusului a fost instituită, prin art. 1000 alin. (3) C.civ., în interesul exclusiv al victimei.
Această dispoziţie derogatorie, care îmbunătăţeşte situaţia juridică a celui păgubit, nu se substituie dreptului comun, ci se adaugă acestuia.
Astfel, fiind o dispoziţie de favoare pentru victimă, ea nu-i poate răpi acesteia dreptul de a pretinde direct de la prepus repararea pagubei
conform art. 998-999 C.civ. din 1864, de vreme ce prepusul este acela care a cauzat prejudiciul prin propria sa faptă ilicită şi culpabilă.
Victima se poate îndrepta deci direct împotriva prepusului potrivit dreptului comun, fără a fi nevoită să cheme în judecată concomitent sau
prealabil pe comitent, deoarece ea poate, potrivit înţelesului ei, să folosească ori nu favoarea pe care legea i-o face prin dispoziţiile art.
1000 alin. (3) C.civ. din 1864.
914 A se vedea, în acest sens, dispoziţiile art. 1384 alin. (1) C.civ.
915 A se vedea Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 392/1981, în R.R.D. nr. 11/1981, p. 46;
Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 1779/1981, în R.R.D. nr. 8/1981, p. 59 şi urm.; Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 352/1983, în
R.R.D. nr. 2/1984, p. 107; Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 707/1986, în R.R.D. nr. 2/1987, p. 68.
330 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Dreptul de regres, împotriva aceluia care a cauzat un prejudiciu, recunoscut de legiuitor celui care răspunde pentru fapta
altuia, are o excepţie: când cel care a cauzat un prejudiciu nu este răspunzător pentru prejudiciul cauza [art. 1384 alin. (1)
C.civ., teza finală], situaţie în care repararea acestuia va fi suportată de cel desemnat ope legis să răspundă pentru altul.
Sub acest aspect va fi necesar să se facă deosebirea între vinovăţia sau culpa proprie a prepusului, care a săvârşit fapta
prejudiciabilă acţionând prin depăşirea atribuţiilor funcţiei îndeplinite sau abuzând de funcţia încredinţată, situaţie în care
comitentul se poate regresa împotriva prepusului, şi culpa de serviciu, când fapta prejudiciabilă a fost săvârşită strict în limitele
funcţiei şi conform ordinelor, dispoziţiilor şi instrucţiunilor comitentului, situaţie în care comitentul va trebui să suporte
prejudiciul cauzat victimei, fără însă să se poată regresa împotriva prepusului.
Drept urmare, vinovăţia prepusului prezintă relevanţă în raporturile dintre comitent şi prepus, fiind o condiţie de
admisibilitate a acţiunii în regres, recunoscută de legiuitor în favoarea comitentului, în susţinerea ideii actualului Cod civil,
potrivit căreia, cel care este obligat să răspundă pentru altul este garantul despăgubirii, în sensul că acesta doar avansează
plata, pentru ca apoi, să o poată recupera de cel care se face vinovat de prejudiciul produs, adică prepusul917.
În respectarea principiului disponibilităţii, acţiunea în regres este la dispoziţia comitentului, care poate promova acţiunea în
raport de interesul manifestat faţă de protejarea prepusului care îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea sa şi în limitele
însărcinărilor primite.
De la aceasta regula există o excepţie918: atunci când statul este cel care răspunde pentru fapta altuia, situaţie în care
promovarea acţiunii în regres, prin Ministerului Finanţelor Publice este obligatorie, fiind instituită doar condiţia ca, potrivit
legilor speciale, făptuitorul să fie răspunzător de producerea prejudiciului. Astfel, sunt situaţii expres reglementate de lege919 şi
se va antrena răspunderea persoanei vinovate de săvârşirea faptei prejudiciabile, cum ar fi răspunderea procurorilor şi
magistraţilor pentru erori judiciare sau răspunderea pentru prejudicii cauzate prin acte administrative nelegale.
Dreptul comitentului de a cere prepusului său restituirea în întregimea despăgubirilor920. Acest drept al comitentului
este un drept specific al obligaţiei in solidum, temeiul său constituindu-l, aşa cum am arătat, art. 1596 lit. c) C.civ., potrivit
căruia „subrogaţia se produce de drept (...) în folosul celui care, fiind obligat (...) pentru alţii are interes să stingă datoria”.
Dacă am admite că poziţia comitentului ar fi aceea a unui codebitor solidar, ar trebui, implicit, să admitem că, potrivit
regulilor solidarităţii, după efectuarea de către comitent a plăţii către victimă, acesta n-ar mai putea să pretindă de la prepus
întreaga sumă avansată, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 1456 C.civ., obligaţia solidară se împarte de drept între debitori,
astfel încât debitorul care a plătit datoria nu poate pretinde de la fiecare dintre codebitori decât partea acestuia921. În situaţia în
care avem de-a face cu o pluralitate de comitenţi şi prepuşi, problema ce vizează acţiunea în regres a comitentului care a
plătit despăgubirea, trebuie rezolvată ţinându-se cont de prevederile art. 1384 alin. (3) C.civ.
Prin urmare în doctrină922 s-a concluzionat că:
a) se menţine solidaritatea doar a propriilor prepuşi în cadrul regresului comitentului plătitor;
b) dacă prepuşii aparţin unor comitenţi diferiţi, iar fiecare dintre comitenţi sau doar unul dintre ei a plătit despăgubiri
proporţional cu vinovăţia propriului prepus, regresul comitentului plătitor se exercită exclusiv împotriva propriului prepus;
c) dacă prepuşii aparţin unor comitenţi diferiţi, iar unul dintre comitenţi plăteşte victimei o sumă mai mare decât aceea la
care îl angaja raportul de prepuşenie, atunci se deosebesc următoarele ipoteze:
- comitentul plătitor, pentru ceea ce a plătit peste partea aferentă propriului prepus, se poate regresa împotriva celorlalţi
comitenţi, aceştia urmând a fi obligaţi la partea ce revenea fiecăruia în raport cu propriul prepus, iar, la rândul lor, se vor putea
regresa împotriva propriului prepus;
- comitentul plătitor se poate regresa împotriva propriului prepus pentru întreaga sumă plătită, caz în care prepusul
respectiv se va putea întoarce împotriva fiecăruia dintre ceilalţi prepuşi pentru partea din despăgubire ce revine fiecăruia;
- comitentul plătitor se poate regresa împotriva prepuşilor celorlalţi comitenţi, printr-o acţiune divizibilă corespunzător părţii
din despăgubire ce revine fiecăruia.

916 A se vedea Trib. Suprem, Secția penală, Decizia de îndrumare nr. 1/1974, în C.D. 1974, p. 8.
917 L. Boilă în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1459.
918 Art. 1384 alin. (2) C.civ.: „Când cel care răspunde pentru fapta altuia este statul, Ministerul Finanţelor Publice se va întoarce în mod

obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, în măsura în care acesta din urmă este răspunzător, potrivit legii
speciale, pentru producerea acelui prejudiciu”.
919 Art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004; art. 96 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
920 A se vedea: Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 392/1981, în R.R.D. nr. 11/1981, p. 46; idem. decizia nr. 352/1983, în C.D. 1983,

p. 71.
921 A se vedea dispozițiile art. 1456 şi urm. C.civ.
922 G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012, op. cit., p. 267.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 331

Adresarea cererii de restituire. Dacă prejudiciul a fost cauzat de către doi sau mai mulţi presupuşi ai aceluiaşi comitent,
acesta poate cere oricăruia dintre ei restituirea întregii sume plătite, deoarece faţă de comitent prepuşii care au săvârşit fapta
„rămân solidar obligaţi” (s.n.) potrivit dispoziţiilor art. 1003 C.civ. din 1864 (art. 1382 C.civ.), astfel cum erau ei şi faţă de partea
păgubită” în drepturile căreia comitentul s-a subrogat923.
Apărarea prepusului. Împotriva regresului comitentului, prepusul se poate apăra numai dovedind fapta proprie a
comitentului, faptă care ar fi determinat, în tot sau în parte, producerea prejudiciului sau lipsa vinovăţiei sale în producerea
prejudiciului.
În acest sens, în jurisprudenţă s-a arătat că prepusul ar putea face dovada că activitatea ilicită pe care a desfăşurat-o a
fost determinată, total sau parţial, de ordinele ori instrucţiunile primite de la comitent924.
Precizăm că prepusul nu se poate apăra împotriva regresului comitentului invocând dispoziţiile art. 1373 C.civ. întrucât,
acestea instituie o obligaţie de garanţie exclusiv în favoarea victimei925.
Titlu executoriu. În practica judecătorească s-a pus problema dacă hotărârea de obligare a comitentului împreună cu
prepusul la plata despăgubirilor pentru victimă constituie sau nu titlu executoriu pentru obţinerea rambursării despăgubirilor
avansate.
Într-o primă opinie, s-a arătat că atâta timp cât comitentul s-a subrogat în toate drepturile pe care victima le avea împotriva
prepusului vinovat, răspunzătorul indirect trebuie să beneficieze şi de dispoziţiile de ordin procesual privind recuperarea
despăgubirilor la care putea recurge subrogaţia. Deci, ca efect al subrogaţiei, pe plan procedural, comitentul trebuie să aibă şi
dreptul de a executa hotărârea împotriva prepusului, fără obţinerea unui titlu executoriu.
Într-o altă opinie, se consideră că este necesară pronunţarea unei noi hotărâri prin care prepusul să fie obligat a restitui
comitentului despăgubirea.
S-a motivat că, în litigiul purtat între victimă, pe de o parte, şi comitent şi prepus pe de altă parte, s-a hotărât obligarea
celor din urmă la repararea prejudiciului, această hotărâre necuprinzând însă şi obligarea prepusului de a rambursa
comitentului despăgubirea.
Aşadar, efectele subrogării nu pot fi extinse dincolo şi împotriva principiului înscris în art. 632 C.proc.civ., care prevede
necesitatea unui titlu executoriu pentru urmărirea creanţei.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că cea de-a doua opinie este întemeiată, deoarece dacă creanţa comitentului ar fi
valorificată direct prin executare, prepusul nu ar mai putea dovedi ordinul comitentului, care ar face regresul imposibil, or culpa
concurentă a răspunzătorului indirect şi mai ales întinderea ei, care în niciun caz nu este analizată în prima hotărâre. În con-
secinţă, dacă s-ar admite prima opinie, prepusul ar fi privat de posibilitatea de a dovedi culpa comitentului şi de a reduce sau
anihila acţiunea în regres îndreptată de acesta împotriva sa.

§5. Interferenţe şi corelaţii între cele două forme de răspundere pentru fapta altuia
5.1. Modul de punere a problemei
Chemaţi să răspundă. Preocupările doctrinei. Practica anterioară intrării în vigoare a Noului Cod civil a dovedit că, nu
de puţine ori, s-a pus problema dacă, pentru fapta minorului, urmau să răspundă părinţii, institutorii, meşteşugarii sau
comitenţii, căci minorul, care, conform Cod civil din 1864, trebuia să locuiască cu părinţii săi, putea fi, totodată, elev, ucenic
sau prepus. În prezent, problema s-ar pune în următorii termeni: pentru fapta minorului trebuie să răspundă părinţii sau alte
persoane obligate prin lege, hotărâre judecătorească sau prin contract, la supravegherea minorului?
De asemenea, se ridică întrebarea dacă victima ar putea, la alegerea sa, să pretindă întreaga reparaţiune fie părinţilor, fie
altor persoane obligate la supraveghere sau comitenţilor ori ar putea pretinde, cumulativ, despăgubirea integrală fiecăreia
dintre persoanele chemate să răspundă pentru altul?
Preocupările doctrinei. Interferenţa dintre diferitele forme ale răspunderii pentru fapta altei persoane a făcut, inclusiv
anterior intrării în vigoare a actualului Cod civil, obiectul cercetării unor autori de prestigiu926, iar modalităţile de soluţionare, nu
întotdeauna unitare, au depins, îndeobşte, de fundamentele diferite pe care au fost întemeiate927.

923 Trib. Jud. Constanţa, Secţia civilă, decizia civilă nr. 4/1969, în R.R.D. nr. 10/1969, p. 174.
924 Trib. Suprem, Colegiu civil, decizia nr. 739/1958, în C.D. 1958, p. 200; Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 3128/1975, în R.R.D.
nr. 1/1977, p. 67.
925 A se vedea în acest sens, Trib. Suprem, Colegiu civil, decizia nr. 724/1964 (nepublicată).
926 M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 302-309.
927 C. Stătescu, op. cit., 1984, p. 64-71109, 176; I.M. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, op. cit., 1970, p. 147-151.
332 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

5.2. Delimitarea problemei

Precizare. Fiind în prezenţa unui concurs de prevederi legale privind răspunderea pentru fapta altei persoane, se impune
o delimitare a domeniului de aplicaţie a acestora, precum şi stabilirea raportului care există între ele.
Art. 1374 C.civ. ne prezintă corelaţia formelor de răspundere pentru fapta altei persoane, delimitând în mod clar, situaţiile
în care o altă persoană este chemată să răspundă în condiţiile în care aceasta ar avea obligaţia să supravegheze minorul
când a săvârşit fapta păgubitoare.
Astfel, art. 1374 alin. (1) C.civ. prevede că „părinţii nu răspund dacă fac dovada că sunt îndeplinite cerinţele răspunderii
persoanei care avea obligaţia de supraveghere a minorului”, pentru ca, prin alin. (2) al aceluiaşi articol, să se statueze că
„nicio altă persoană, în afara comitentului, nu răspunde pentru fapta prejudiciabilă săvârşită de minorul care avea calitatea de
prepus. Cu toate acestea, în cazul în care comitentul este părintele minorului care a săvârşit fapta ilicită, victima are dreptul de
a opta asupra temeiului răspunderii”.
Cu alte cuvinte, art. 1374 C.civ. vizează două ipoteze:
a) concursul răspunderii părinţilor cu răspunderea altei persoane care avea obligaţia de supraveghere a minorului în
momentul săvârşirii faptei păgubitoare; ipoteza vizează strict relaţia între persoanele prevăzute de art. 1372 alin. (1) C.civ.;
b) concursul între răspunderea comitentului şi răspunderea părinţilor; ipoteza vizează relaţia între persoane desemnate de
art. 1372 alin. (1) C.civ. şi cele desemnate de art. 1373 C.civ.
De la bun început subliniem că legiuitorul, prin acest text normativ, face aplicarea principiului individualităţii răspunderii
civile, ceea ce determină concluzia netemeiniciei acţiunilor judiciare având ca obiect tragerea concomitentă la răspundere a
mai multor categorii distincte de subiecţii de drept.
Art. 1374 alin. (1) C.civ. exonerează de răspundere părinţii minorului dacă, prin lege, contract ori hotărâre judecătorească,
a fost instituită în sarcina altor persoane, decât părinţii, îndatorirea de supraveghere a minorului928.
Această delegare de răspundere funcţionează, însă, condiţionat şi temporar, în ipoteza unor situaţii, termene şi temeiuri
precise. De exemplu, pentru reparaţia prejudiciului cauzat prin fapta ilicită săvârşită de către elevul minor care a părăsit, fără
încuviinţarea şi ştiinţa profesorului, localul şcolii, vor fi ţinuţi numai părinţii, în temeiul modului defectuos în care şi-au exercitat
obligaţia de supraveghere a minorului, fiind exonerat de răspundere personalul didactic.
Textul legii este inechivoc: părinţii nu răspund dacă fac dovada că sunt îndeplinite cerinţele răspunderii persoanei obligate
la supraveghere. Apreciem că această dispoziţie cu caracter general, împrumutată din legislaţia franceză, va produce
importante efecte juridice în practica juridiciară.
În acest sens, este de remarcat, în primul rând, preocuparea legiuitorului pentru a restrânge aplicabilitatea acestei norme
la subiecţii de drept care au calitatea de părinţi. Aşadar, legea distinge, expres, între părinţi, pe de o parte, şi rude, tutori,
curatori sau asistenţi maternali ce au atribuţii de ocrotire a minorului, pe de altă parte.
În al doilea rând, facem trimitere la doctrina de specialitate929, unde s-a remarcat că art. 1371 alin. (1) C.civ.,
reglementează doar la situaţia minorului, nu şi la cea a interzisului. S-a considerat că, dacă interzisul judecătoresc are,
concomitent, şi calitatea de minor, părinţii săi vor răspunde pentru prejudiciile cauzate de către acesta, cu excepţia cazului în
care aceştia vor putea dovedi că, prin lege, contract sau hotărâre judecătorească, la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile,
altcineva trebuia să exercite supravegherea. În ceea ce priveşte situaţia interzisului judecătoresc major, instanţa de tutelă va
trebui să numească un tutore, care va răspunde pentru fapta prejudiciabilă a interzisului întrucât, ulterior numirii, i-a revenit
obligaţia de exercitare a supravegherii acestuia.
În al treilea rând, acest text normativ impune părinţilor obligaţia de a dovedi concret cerinţele răspunderii altor persoane
obligate alternativ la supravegherea minorului şi de a proba culpa acestora în exercitarea obligaţiei de supraveghere. O
eventuală incapacitate a părinţilor, de a dovedi existenţa unei alte persoane competente judiciar, legal sau contractual la
supravegherea minorului, va avea drept urmare atragerea răspunderii acestora pentru fapta minorului.
De exemplu, pentru repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită comisă de minorul lăsat în grija bunicii, de către părinţii
plecaţi la muncă în Spania, pentru care nu există o hotărâre judecătorească sau o convenţie notarială de instituire a tutelei,
vor răspunde părinţii (ca o răspundere principală şi unică).
Pe de altă parte, personalul medical însărcinat cu supravegherea lato sensu a pacientului minor va răspunde civil pentru
prejudiciul cauzat prin fapta ilicită comisă de minorul internat în spital.

928 Amintim, în acest sens, art. 399 alin. (1) C.civ., conform căruia „în mod excepţional, instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul
copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimţământul acestora, sau într-o instituţie de ocrotire. Acestea exercită drepturile
şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului”.
929 L. Pop, op. cit., p. 490.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 333

În ipoteza părintelui, care are şi calitatea de comitent, acesta este ţinut să repare prejudiciul rezultat prin fapta ilicită a
minorului prepus fie în temeiul răspunderii comitenţilor pentru prepuşi, fie în temeiul răspunderii părinţilor pentru fapta
minorului, art. 1734 alin. (2) C.civ. instituind un drept de opţiune, în acest sens, în beneficiul victimei (este previzibil că
alegerea va fi făcută pe criterii de solvabilitate a celor chemaţi să răspundă pentru prejudiciu).
A. Răspunderea institutorilor, educatorilor şi profesorilor
Legea civilă din 1864 a reglementat, expres, răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat
de elevii şi ucenicii lor. În actualul Cod civil, răspunderea acestor persoane nu mai este reglementată distinct, ci constituie un
caz particular al răspunderii la care sunt ţinute toate persoanele obligate legal, judiciar sau convenţional la supravegherea
minorului.
Sediul şi temeiul răspunderii. Răspunderea institutorilor, educatorilor şi profesorilor pentru prejudiciul cauzat de către
copii, elevi şi ucenici aflaţi sub supravegherea lor poate fi angajată în conformitate cu art. 1372 C.civ., acest text de lege
constituind dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia. Prin legi speciale, dar şi pe cale conven-
ţională, aceste persoane sunt autorizate să desfăşoare activităţi didactice, cât şi să exercite supravegherea generală a copiilor
şi elevilor în timpul programului şcolar şi educaţional. De menţionat, totuşi, că, în temeiul art. 1372 alin. (3) teza I, aceste
persoane sunt exonerate de răspundere dacă dovedesc că nu puteau împiedica fapta prejudiciabilă.
În aceste condiţii, se pune întrebarea dacă răspunderea părinţilor va putea fi în vreun fel angajată pentru fapta ilicită pe
care copilul minor a săvârşit-o în timp ce avea calitatea de elev şi se afla sub supravegherea institutorilor, educatorilor sau a
profesorilor.
Doctrina şi practica mai veche. Şi în literatura de specialitate şi practica mai veche930, s-a format opinia potrivit căreia
cele două răspunderi nu se pot aplica concomitent, susţinându-se că, dacă sunt întrunite condiţiile pentru răspunderea
profesorului, în sensul că minorul se afla ori trebuie să se afle supravegherea acestuia, nu mai este posibilă implicarea
răspunderii părinţilor.
Fundamentul unei asemenea opinii îl constituie concepţia despre raportul în care se află răspunderea părinţilor cu
celelalte răspunderi pentru fapta altuia, admiţându-se caracterul general al răspunderii părinţilor, comparativ cu cea a
profesorilor, cu consecinţa înlăturării ei, ori de câte ori sunt întrunite condiţiile răspunderii profesorilor, care, în aceste condiţii,
apar ca având un caracter special.
Totodată, s-a pornit de la premisa că ambele răspunderi se întemeiază numai pe insuficienta supraveghere a copilului şi
elevului, ori, în aceste condiţii, este evident că răspunderea părinţilor nu mai putea fi angajată pentru perioada în care
supravegherea revenea altor persoane.
Semnalăm existenţa şi unei alte opinii care, considerăm noi, îşi are explicaţia în faptul că, în literatura şi practica mai
veche, nu s-a acordat suficientă atenţie comparării temeiurilor aflate la baza răspunderii părinţilor cu cele ale răspunderii
institutorilor, educatorilor şi profesorilor.
Dacă nu avem nicio reţinere în a admite că răspunderea institutorilor, educatorilor şi profesorilor se întemeiază pe lipsurile
în supravegherea elevului, nu acelaşi lucru putem spune despre răspunderea părinţilor, care are un caracter mai complex şi
este angajată atât pentru neîndeplinirea corespunzătoare a îndatoririlor de supraveghere, cât şi pentru lipsurile privind
educarea copilului minor şi exercitarea autorităţii părinteşti.
Doctrina şi practica actuală. Raportat la dispoziţiile art. 1374 alin. (1) C.civ., observăm că părinţii nu vor putea
răspunde, alături de institutor sau profesor, în cazul în care acestuia i se reproşează lipsa de supraveghere, iar părinţilor lipsa
sau proasta educaţie.
Pe de altă parte, considerăm că răspunderea părinţilor are un caracter subsidiar în sensul că ea va interveni ori de câte ori
profesorul va face dovada că, deşi şi-a îndeplinit obligaţia de supraveghere, nu a putut totuşi să împiedice săvârşirea faptului
prejudiciabil931.
B. Răspunderea părinţilor şi răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor
Interferenţă. Potrivit art. 1373 C.civ., comitenţii răspund de prejudiciul cauzat de prepuşii lor, în funcţiile ce li s-au
încredinţat.

930 M. Eliescu, op. cit., p. 309.; Ş. Beligrădeanu, Răspunderea materială a angajaţilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 81.; Trib.

Suprem, în C.D. 1958, p. 293, în J.N., p. 173, în C.D. 1960, p. 454.

931 A se vedea şi L. Pop, op. cit., p. 489-490.
334 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Spre deosebire de vechea reglementare, ultimul alineat al art. 1373 C.civ., dă posibilitatea comitenţilor de a se exonera de
răspunderea ce le incumbă în sarcină, respectiv în situaţia în care acesta din urmă dovedeşte că victima cunoştea sau, după
împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile
sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
Interferenţa dintre răspunderea părinţilor şi cea a comitenţilor poate interveni numai în situaţia în care minorul are şi
calitatea de prepus şi în funcţiile încredinţate de comitent săvârşeşte o faptă ilicită, cauzatoare de prejudicii.
Întrebarea este aceea de a şti dacă răspunderea părinţilor va putea fi angajată în vreun fel în această situaţie?
Răspunsul în literatura de specialitate şi în practică este acela că răspunderea comitentului înlătură definitiv răspunderea
părinţilor. Şi de această dată, argumentul principal decurge din temeiurile care fundamentează răspunderea comitentului în
comparaţie cu cele ale răspunderii părinţilor.
Aceeaşi idee a fost transpusă şi în actualul Cod civil unde, potrivit art. 1374 alin. (2), nicio altă persoană, în afara
comitentului, nu răspunde pentru fapta prejudiciabilă săvârşită de minorul care avea calitatea de prepus.
Reamintim că răspunderea comitentului, fundamentată iniţial pe o prezumţie absolută de culpă în alegerea,
supravegherea, conducerea şi îndrumarea prepusului, a evoluat spre o răspundere fără culpă, obiectivă, bazată pe ideea de
garanţie civilă, care constituie în prezent opinia dominantă în literatura română şi străină.
Or, în aceste condiţii, este firesc ca acesta să răspundă exclusiv pentru întreaga activitate a prepusului în funcţiile
încredinţate, întrucât el are întreaga iniţiativă a activităţii, dreptul exclusiv de a da instrucţiuni, de a controla, îndruma şi chiar
de a educa pe prepus. Precum s-a observat şi în doctrină932, „chiar dacă părinţii minorului sunt primii obligaţi de lege să
supravegheze pe copiii lor minori, echitatea impune ca cel chemat să răspundă pentru prejudiciul cauzat altuia să fie
comitentul. În concursul de răspunderi, primul desemnat este cel care se foloseşte de minor, astfel că cine profită, trebuie să
şi plătească (ubi emolumentum, ibi onus)”.
Dreptul de a da dispoziţii sau instrucţiuni îl plasează pe prepus într-un raport de subordonare, împiedicându-l la orice
iniţiativă personală în cadrul îndeplinirii atribuţiilor ce i s-au încredinţat.
Totuşi, există o singură excepţie, când i se recunoaşte persoanei păgubite dreptul de a opta între cele două feluri de
răspundere, victima putând opta, fie între acţiunea privind răspunderea părinţilor, fie acţiunea privind răspunderea
comitentului, atunci când părintele are şi calitatea de comitent al prepusului minor, aspect reliefat de art. 1374 alin. (2) teza a
doua C.civ. Literatura de specialitate933 a surprins modalitatea în care este formulată cea de-a doua teză a art. 1374
alin. (2) C.civ., considerând regretabilă referirea strict la situaţia în care comitentul este părintele minorului care a săvârşit
fapta ilicită. În acest context, s-a considerat că este posibilă o interpretare extensivă a normei amintite, posibilitatea de
opţiunea urmând a fi exercitată inclusiv în situaţia în care comitentul are şi obligaţia legală, contractuală sau judiciară, raportat
la art. 1372 alin. (1) C.civ., de a exercita supravegherea minorului (de pildă, tutorele).
C. Alte consideraţii privind răspunderea pentru fapta altuia
Texte incomplete. În vechea reglementare, din analiza textelor legale care reglementează răspunderea pentru fapta
altuia, se observă că acestea sunt incomplete în sensul că lasă deoparte o serie de persoane cărora le revine obligaţia de
supraveghere, fie în temeiul legii, fie în temeiul unui contract, iar pe de altă parte au şi un caracter restrictiv, cât priveşte
răspunderea, raportându-se doar la o singură categorie de persoane – minorii – deşi sub supraveghere, pot sta şi alte
persoane lipsite total sau parţial de discernământ.
Actuala reglementare. În acest context, având în vedere lacunele vechii reglementări, nu putem fi decât de acord cu
actuala reglementare care extinde răspunderea părinţilor la o răspundere generală a tuturor persoanelor care, chiar şi în
virtutea unei simple stări de fapt, exercită supravegherea unor minori, sau adulţi lipsiţi de discernământ sau cu discernământul
limitat.
În toate aceste cazuri, fundamentul răspunderii îl constituie neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere.
Punct de vedere. Răspunderea institutorilor şi artizanilor nu mai este reglementată distinct, ci constituie un caz particular
al prejudiciului general al răspunderii tuturor celor ce au în supraveghere alte persoane, care prin faptele lor ilicite, au cauzat
prejudicii altora, iar în acest cadru ar fi interesant de examinat dacă în anumite cazuri nu s-ar impune ca răspunderea să
revină chiar instituţiei care organizează sistemul de supraveghere.

Secţiunea a 6-a. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, lucruri şi ruina edificiilor

932 S. Neculaescu, op. cit., p. 708.

933 L. Pop, op. cit., p. 491.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 335

§1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general

1.1. Reglementare juridică
Sediul materiei. Sediul materiei îl constituie art. 1376 alin. (1) C.civ.: „Oricine este obligat să repare, independent de orice
culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa” şi art. 1376 alin. (2) C.civ. potrivit căruia „Dispoziţiile alin. (1) sunt
aplicabile şi în cazul coliziunii unor vehicule sau în alte cazuri similare. Cu toate acestea, în astfel de cazuri, sarcina reparării
tuturor prejudiciilor va reveni numai celui a cărui faptă culpabilă întruneşte, faţă de ceilalţi, condiţiile forţei majore”
Spre deosebire de reglementarea anterioară, actuala reglementare, instituie printr-o reglementare comună celor două
texte, art. 1375 şi art. 1376, răspunderea independent de orice culpă, atât în cazul prejudiciului cauzat de animale, cât şi în
cazul celor cauzate de lucruri.
Graţie contextului social în care a fost adoptat Codul civil din 1864 şi a modului în care a fost redactat art. 1000 alin. (1),
care statua că „suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a
răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră” răspunderea pentru lucruri în general a fost concepută de către redactorii
săi, şi considerată de către doctrină şi jurisprudenţă o bună perioadă de timp, ca fiind numai o continuare a răspunderii pentru
faptă proprie (art. 998-999 C.civ. din 1864), având ca rol simpla prezentare generală a următoarelor forme de răspundere, ce
urmau să fie tratate de alin. (2)-(4) ale art. 1000, de art. 1001 şi art. 1002 C.civ.
Rolul de simplă legătură, pur introductiv, al tezei finale a art. 1000 alin. (1) C.civ., a încetat însă, când, începând cu cea
de-a doua jumătate a secolul al XIX-lea, progresul tehnic a căpătat o amploare şi complexitate fără precedent, generând
variate forme de activitate nemaiîntâlnite până atunci care, la rândul lor, constituiau potenţialul modern al diferitelor situaţii
prejudiciabile.
Astfel, datorită schimbărilor apărute în natura prejudiciilor, se impunea o nouă interpretare a art. 1000 C.civ., interpretare
care să fie în măsură să acopere toate situaţiile noi generatoare de prejudicii (în special accidente de muncă şi de circulaţie,
în care maşinile ocupau un loc important), situaţii pentru a căror rezolvare vechea interpretare a textului art. 1000 C.civ. se
dovedea insuficientă.
În acest scop, doctrina şi jurisprudenţa au dat tezei finale a primului alineat al art. 1000 C.civ. din reglementarea
anterioară, valenţa unui nou principiu al răspunderii civile delictuale, făcând din această formulare („sau de lucrurile ce sunt în
paza noastră”) izvorul de drept al teoriei moderne a răspunderii civile pentru fapta lucrurilor ce sunt sub paza noastră934.
1.2. Domeniul de aplicare al art. 1376 C.civ.
A. Noţiunea de „lucru”
Noţiunea de „lucru”. Discuţiile privind sfera noţiunii de lucruri sunt inutile de îndată ce art. 1376 alin. (1) nu distinge între
diferite categorii ale acestora, impunând doar condiţia ca ele să se afle sub paza celui chemat să răspundă. În doctrină, inițial,
s-a considerat că art. 1000 alin. (1) C.civ., care sub acest aspect este identic cu reglementarea actuală, s-ar referi doar la
lucrurile mobile, nu şi la imobile, deoarece răspunderea pentru acestea din urmă ar fi instituită prin art. 1002 C.civ. (art. 1378
C.civ.).
La această distincţie s-a renunţat pe considerentul că art. 1002 nu se referea la imobile în general, ci numai la edificii şi la
prejudiciul produs de acestea din cauza întreţinerii necorespunzătoare sau a unor vicii ale construcţiei.
În concluzie, domeniu de aplicare al art. 1376 C.civ., cuprinde toate lucrurile cu excepţia celor pentru care legea instituie o
răspundere specială. Rezultă aşadar că nu cad sub incidenţa textului de lege menţionat următoarele categorii de „lucruri”:
animalele, pentru care art. 1375 C.civ. instituie o răspundere specială; edificiile, construcţiile în cazurile în care prejudiciul a
fost cauzat datorită lipsei de întreţinere ori a unor vicii de construcţie, potrivit art. 1378 C.civ.; aeronavele, pentru care este
prevăzută răspunderea specială, prin art. 97 C.aerian935; instalaţii nucleare (Legea nr. 61/1974 abrogată prin O.G. nr. 7/2003);
vasele (Codul comercial). Jurisprudenţa a făcut aplicarea răspunderii instituite prin art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864 [1376 alin.
(1) C.civ.], în următoarele situaţii936: accidente legate de folosirea energiei electrice937, explozia unui cazan, explozia unei

934 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 250-251; R. Petrescu, op. cit., p. 208-209; C. Hamangiu,
I.R. Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, p. 478.
935 Trib. Suprem, Colegiu civil, decizia nr. 12/1953, în C.D. 1952-1954, vol. I, p. 92.
936 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 252.
937 C.S.J., Secția civilă, decizia nr. 2725 din 24 iunie 2003 (http://www.scj.ro). Prin lucruri susceptibile de a cauza prejudiciu se înţelege

orice bunuri mobile sau imobile ce se află sau nu în mişcare între care şi electricitatea. Noţiunea de pază se referă la paza juridică care, în
336 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

conducte de gaze naturale, spargerea unei conducte de apă, căderea într-o groapă de canal neacoperită, surparea unui mal,
căderea unui arbore etc.
Mai mult răspunderea a fost extinsă şi la acele lucruri care, în principiu, sunt ale nimănui, în anumite situaţii. De exemplu,
zăpada, ca şi apa de ploaie care se scurge de pe un acoperiş poate să atragă răspunderea proprietarului clădirii, chiar dacă,
atât zăpada cât şi apa de ploaie sunt bunuri fără stăpân. Motivul instituirii unei astfel de răspunderi este determinat de faptul
că, odată aşezate pe bunul aparţinând persoanei, zăpada, apa etc. sunt sub paza aceleiaşi persoane ca şi clădirea.
Textul art. 1376 alin. (1) C.civ. precizează că va răspunde pentru prejudiciu persoana care are lucrul în paza sa, iar art.
1377 stabileşte persoanele care pot exercita paza (proprietarul sau orice altă persoană care are posesia, în drept sau în fapt a
lucrului sau animalului), temeiul în care se exercită paza (legea, contractul sau doar în fapt), precum şi modul în care se
exercită controlul şi supravegherea lucrului sau animalului (independent şi în interes propriu).
B. Determinarea persoanelor responsabile de paza lucrului
Determinarea persoanelor la care fac referire dispoziţiile art. 1376 alin. (1) C.civ., impune, înainte de orice, lămurirea
noţiunilor de pază, paznic al lucrului şi noţiunea de cauzare de către lucru a prejudiciului.
Noţiunea de „pază şi de paznic al lucrului”. Pentru definirea noţiunii de „pază a lucrului” în doctrina anterioară adoptării
actualului Cod civil au fost propuse următoarele criterii938:
a) criteriul ideii de risc. Este criteriul după care definirea noţiunii de pază juridică ar trebui făcută prin raportarea la ideea
riscului - profit. Potrivit acestui criteriu, care a fost respins atât de practică, cât şi de doctrină, paza juridică ar aparţine celui ce
trage foloasele lucrului (ubi emolumentum, ibi onus);
b) criteriul direcţiunii (autorităţii). Criteriul direcţiunii sau al autorităţii asupra lucrului, potrivit căruia paza juridică aparţine
celui care exercită puterea independentă de stăpânire şi de direcţionare a utilizării lucrului, deci care are puterea, folosinţa,
diriguirea, controlul şi supravegherea asupra lucrului;
c) criteriul direcţiei intelectuale. Criteriul direcţiei intelectuale, potrivit căruia simpla putere de fapt, chiar neîntemeiată pe un
drept (ca în cazul celui de-al doilea criteriu), care permite exercitarea independentă a direcţiei, a autorităţii asupra lucrului,
este suficientă pentru definirea noţiunii de pază juridică a lucrului.
Aşadar, spre deosebire de criteriul direcţiunii – care caracterizează paza juridică prin puterea sau autoritatea de drept
asupra lucrului – acest criteriu, al direcţiei intelectuale, atribuie paza juridică celui care are în fapt puterea de comandă asupra
lucrului, această „putere de fapt” fiind tot o putere independentă, diferită deci, de simpla pază materială asupra lucrului.
Acest criteriu este util şi şi-a găsit aplicarea în practică, în rezolvarea acelor situaţii în care cel ce avea dreptul de direcţie
asupra lucrului a fost lipsit, împotriva voinţei sale, de acest drept, de exemplu, prin furt sau printr-o altă formă de uzurpare
Paza juridică şi paza materială. Paza juridică se deosebeşte de paza materială, aceasta din urmă fiind subordonată
celei dintâi939, care la rândul ei decurge, de regulă, dintr-un drept şi presupune obligaţia de a preîntâmpina producerea vreunui
prejudiciu prin intermediul lucrului.
Paza juridică nu presupune, neapărat, contactul nemijlocit cu lucrul, contact ce caracterizează orice pază materială. Cel
care are paza materială a lucrului exercită puterea de supraveghere direcţie şi control în interesul păzitorului juridic şi sub
autoritatea acestuia.
Art. 1377 C.civ., referindu-se la noţiunea de pază stabileşte că păzitorul juridic este cel care (…) exercită în mod direct
controlul şi supravegherea asupra (…) lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu.
Este posibil ca, atât paza juridică, cât şi cea materială, să fie întrunite de aceeaşi persoană, după cum este posibil să
aparţină unor persoane diferite, cum este cazul în care proprietarul unui autoturism îl încredinţează pentru exploatare unui
şofer.
Acest tip de răspundere se aplică, aşadar, celui ce are paza juridică. Este, de asemenea, posibilă tragerea la răspundere
şi a celui ce are paza materială asupra lucrului, pentru prejudiciul cauzat de acesta, însă pe baza răspunderii pentru faptă
proprie. Acest criteriu şi-a găsit aplicarea în practica judecătorească şi e acceptat şi de doctrină.

principiu, revine proprietarului, deoarece, în baza acestei calităţi, numai acesta are dreptul şi obligaţia de control asupra lucrului şi, deci,
îndreptăţirea de a lua măsurile necesare pentru ca lucrul să nu se afle în situaţia de a cauza altora un prejudiciu.
938 A se vedea în acest sens: M. Eliescu, op. cit., p. 337-338; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 191-192; T.R. Popescu,

P.Anca, op. cit., p. 236-238; C. Stătescu,C. Bîrsan, op. cit., p. 253-254; Gh. Tomşa, Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de
lucrurile pe care le avem sub pază, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 35 şi urm.
939 Persoana învestită cu paza materială se află la ordinele şi instrucţiunile păzitorului juridic.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 337

Drept urmare, aşa cum s-a concluzionat în doctrină trebuie precizat că paza juridică „nu se confundă cu niciuna din
noţiunile legate de proprietate, posesiune drept legitim etc., ci este determinată exclusiv de existenţa posibilităţii de a exercita
în fapt, independent o putere de direcţie, control şi supraveghere asupra lucrului”940.
În vederea determinării persoanei căreia îi revine paza juridică, potrivit acestui criteriu, adoptat în doctrină941 şi consacrat
de actualul C.civ. au fost stabilite următoarele principii:
a) Proprietarul lucrului este prezumat, până la proba contrarie, că este paznicul juridic al acestuia942.
Pentru a răsturna prezumţia legală943, instituită în sarcina sa acesta poate să facă dovada că a transmis paza juridică altei
persoane, printr-un act juridic, ori că, împotriva voinţei sale, a pierdut paza juridică a lucrului, în cazul în care, de exemplu,
bunul i-a fost furat.
Aşadar, pentru a răsturna prezumţia de pază juridică, nu este suficientă simpla dovadă a faptului că lucrul se găsea în
paza materială a altuia, ci trebuie probat de către proprietar că a transmis paza juridică sau că aceasta a fost pierdută
împotriva voinţei sale.
În literatura de specialitate944 s-a arătat că proprietarul rămâne paznic juridic şi în cazul în care a pierdut lucrul, precum şi
în cazul abandonării acestuia atâta timp cât lucrul, devenit res nullius, nu va fi preluat, efectiv şi în baza procedurii legale, de
către organele de stat în drept945.
Sub acest aspect sunt relevante dispoziţiile art. 1377 C.civ., care aşa cum just s-a arătat „în materia răspunderii pentru
prejudiciile cauzate de animalele pe care el avem sub pază, prevede că proprietarul răspunde şi atunci când animalul a
scăpat de sub paza sa”, prevedere care mutatis mutandis se aplică şi în cazul răspunderii pentru lucruri, paza lor juridică fiind
definită identic, prin dispoziţiile textului de lege în discuţie946.
Se consideră că există o prezumţie de pază juridică asupra lucrului şi în cazul titularilor unor dezmembrăminte ale
dreptului de proprietate947 (uzufruct, uz, abitaţie, superficie, servitute aparentă);
Titularul posesiei, bucurându-se de prezumţia de proprietate, are şi el, paza juridică a lucrului asupra căruia exercită
posesia. În acest sens s-a pronunţat şi practica judecătorească care arată că, „în ceea ce priveşte paza juridică, ea trebuie să
se determine în adevăr, nu întotdeauna în raport de existenţa calităţii de proprietar al lucrurilor, ci şi a celei de posesor al
acestora, care implică, de asemenea, existenţa unei obligaţii de supraveghere şi control”948.
La această concluzie s-a ajuns prin luarea în considerare atât a prevederilor anterioare, respectiv art. 1854 C.civ., care în
mod semănător art. 919 alin. (3) şi art. 917 alin. (1) C.civ., instituie o adevărată prezumţie de proprietate în favoarea
posesorului, cât şi a faptului că posesorul, comportându-se ca titular al dreptului de proprietate, are, în realitate, puterea de
direcţie, control şi supraveghere asupra lucrului, putere pe care o exercită în mod independent, indiferent că este de bună sau
de rea-credinţă949;

940 M. Mureşan, op. cit., p. 117.

941 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 259 şi urm.
942 A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 340.
943 Cu privire la caracterul prezumţiei că paza juridică aparţine proprietarului lucrului, în literatura juridică anterioară se susţinea, în

cvasiunanimitate, că aceasta este o prezumţie simplă, judecătorească, neprevăzută expres de nicio dispoziţie legală. În literatura juridică, s-
a exprimat însă şi opinia contrară, pe care am considerat-o justă, din următoarele considerente:
- deşi nu este prevăzută expres de nicio dispoziţie legală, prezumţia potrivit căreia paza juridică aparţine proprietarului lucrului,
funcţionează, în realitate întocmai ca o prezumţie legală, dispensând pe acela în favoarea căruia a fost recunoscută, de administrarea
oricărei dovezi. Aceasta deoarece, în concepţia redactorilor vechiului Codului civil, art. 1000 alin. (1) şi art. 1001 (actualele art. 1376 şi art.
1375), au fost destinate să se completeze reciproc, din analiza combinată rezultând, incontestabil, că paza juridică a unui lucru aparţine
proprietarului acestuia, în măsura în care el nu dovedeşte că, de fapt, în momentul cauzării prejudiciului, aceasta trecuse asupra altei
persoane. Cum această prezumţie rezultă din analiza coroborată a două texte de lege, înseamnă că ea este o prezumţie legală.
- prezumţia în discuţie nu poate fi calificată nici ca o prezumţie simplă, atâta timp cât în cadrul ei nu se utilizează procedeul logic de
deplasare a obiectului probei de la faptul de dovedit la un fapt vecin şi conex cu cel generator de drepturi. De asemenea, se arăta că
această prezumţie nu se subordonează nici prevederilor art. 1203 C.civ. din 1864, aplicarea ei nefiind lăsată la aprecierea judecătorului, ci
impunân-
du-se acestuia, care era obligat să o aplice de fiecare dată când proprietarul lucrului nu reuşea să dovedească faptul că o altă persoană a
exercitat.
944 M. Eliescu, op. cit., p. 339; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 237.
945 În sens contrar, a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 339.
946 L. Pop, op. cit., p. 497.
947 M. Eliescu, op. cit., p. 340.
948 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 2199/1974, în C.D. 1974, p. 146.
949 A se vedea L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, vol. I, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1992, p. 400.
338 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Atunci când lucrul este deţinut în coproprietate de mai multe persoane, paza juridică, se prezumă că aparţine, solidar,
tuturor coproprietarilor.
Se poate, însă, face dovada, de către cel interesat, că în fapt, puterea de comandă asupra lucrului a fost exercitată numai
de unul ori unii din proprietarii comuni, caz în care paza juridică a aparţinut numai acestora;
b) Detentorul precar, în cazul în care proprietarul lucrului îi transmite paza juridică a acestuia printr-un act juridic
(închiriere, de exemplu), devine paznic juridic al lucrului, deoarece (în calitate de locatar, ca să ne raportăm la exemplul dat)
dispune – independent – de puterea de direcţie, control şi supraveghere privind folosirea lucrului (adică puterea de fapt).
În legătură cu acest caz – al detentorului precar – în care proprietarul transmite folosinţa independentă (paza juridică) a
lucrului unei alte persoane (detentor), se face distincţia între: paza juridică a structurii lucrului, care continuă să rămână în
sarcina proprietarului, acesta urmând să răspundă pentru prejudiciile care îşi au originea în structura lucrului, adică în viciile
ascunse ale acestuia şi paza juridică a folosinţei lucrului, care trece în sarcina detentorului, acesta urmând să răspundă
pentru prejudiciul produs de lucru prin modul defectuos de utilizare a lui.
Jurisprudenţa950 a făcut aplicarea acestei distincţii, stabilind răspunderea pentru prejudiciile cauzate de prăbuşirea unui
lift, prin ruperea cablurilor în sarcina proprietarului imobilului, ca paznic juridic al structurii, şi nu în sarcina asociaţiei locatarilor
din acest imobil, care avea calitatea de paznic juridic al folosinţei liftului;
c) Are, de asemenea, paza juridică a lucrului cel care, împotriva voinţei proprietarului, de exemplu, prin furt, îşi însuşeşte
lucru.
Astfel, referitor la această situaţie, într-o hotărâre a fostei instanţe supreme951 se arată că „(...) în ce priveşte pierderea de
către proprietar a pazei juridice, aceasta poate avea loc în cazul sustragerii frauduloase a lucrului şi exclude culpa sa
personală”.
Unii autori consideră că şi proprietarul răspunde împreună cu hoţul952, dacă i se poate reţine o culpă în înlesnirea furtului
(de exemplu, a lăsat uşa deschisă şi cheia în contact), alţii autori953 au precizat însă că răspunderea s-ar putea angaja şi
pentru păzitorul juridic al lucrului, doar în situaţia în care se dovedeşte intenţia sau culpa gravă a acestuia954.
d) Cazul prepusului unui comitent, care, abuzând de funcţiile încredinţate, îşi însuşeşte în fapt puterea de comandă, de
control şi de folosinţă asupra lucrului (de exemplu, şoferul care foloseşte în interes propriu autovehiculul firmei), este privit în
mod diferit de către doctrină955, care consideră că prepusul îşi însuşeşte, în acest mod, paza juridică a lucrului, urmând ca
pentru prejudiciul cauzat să răspundă în temeiul art. 1000 alin. (1) C.civ. (art. 1373 C.civ.) şi de către jurisprudenţă care, în
scopul unei protecţii mai riguroase a intereselor victimei a dat o interpretare extensivă a noţiunii de funcţie încredinţată şi care,
ca atare, consideră că pentru prejudiciul cauzat de prepus urmează să fie angajată răspunderea comitentului.
Dacă, însă, prejudiciul a fost produs de lucru în cadrul funcţiilor încredinţate prepusului, iar acestuia nu i se poate reţine
vreo culpă, cel care urmează să răspundă este comitentul, iar temeiul acestei răspunderi este art. 1000 alin. (1) C.civ.
(actualul art. 1373 C.civ.).
Astfel, într-o speţă956 s-a reţinut că accidentul de circulaţie a cărui victimă a fost un minor, s-a produs din culpa unităţii
pârâte – întreprindere de transport – care a pus în circulaţie un autobuz ce avea placa de ghidaj de la uşa din faţă fisurată şi
care în timpul mersului s-a rupt, înlesnind deschiderea uşii şi căderea copilului.
Precizăm că, în speţa prezentată, răspunderea întreprinderii de transport comitente a fost angajată în considerarea
calităţii sale de paznic juridic al autobuzului, în temeiul art. 1000 alin. (1) C.civ. din 1864, această soluţie fiind singura în
măsură să ofere satisfacţie victimei, în condiţiile în care, aşa cum s-a văzut, în sarcina şoferului autobuzului care avea
calitatea de prepus, nu a putut fi reţinută vreo culpă pentru a da posibilitatea victimei să aleagă între mai multe temeiuri,
respectiv art. 1000 alin. (1), art. 1000 alin. (3) sau art. 998-999 C.civ.957 din 1864.

950 Trib. Suprem, Colegiu civil, decizia nr. 944/1966, în C.D. 1966, p. 147.
951 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 254/1977, în R.R.D. nr. 6/1978, p. 37.
952 I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 193.
953 L. Pop, op. cit., p. 197.
954 Potrivit art. 1354 C.civ., victima nu poate obţine repararea prejudiciului cauzat (…) de lucru, animalul ori edificiu de care s-a folosit cu

titlu gratuit, decât dacă dovedeşte intenţia sau culpa grava a celui chemat să răspundă.
955 M. Eliescu, op. cit., p. 345.
956 A se vedea Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 1300/1987, în R.R.D. nr. 4/1988, p. 75.
957 Pornindu-se de la faptul că defecţiunea uşii a fost cauza directă şi determinantă a accidentului producător de prejudicii, s-a apreciat

că se „impunea obligarea unităţii pârâte la plata despăgubirilor solicitate de partea civilă art. 1000 alin. (1) C.civ din 1864 (art. 1373 C.civ.).
care instituie în sarcina acesteia răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ce se află în paza sa juridică. Prezumţia de răspundere
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 339

În cazul celui ce ia lecţii de conducere prin şcolile de pregătire a conducătorilor auto şi care produce un accident, se
consideră că acesta are paza materială a lucrului, iar cel care i-a încredinţat autovehiculul (şcoala, proprietarul etc.) are şi
păstrează paza juridică a acestuia.
Dacă accidentul are loc în chiar timpul examenului pentru obţinerea carnetului de conducere, s-a spus că paza juridică
aparţine celui care susţine examenul şi nu examinatorului958.
Noţiunea de „cauzare de către lucru a prejudiciului”. Instituind răspunderea pentru fapta proprie, art. 1357 C.civ.,
prevede că „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită (...) este obligat să îl repare”.
Pentru a distinge această răspundere de răspunderea pentru fapta proprie, instituită prin
art. 1376 C.civ., se foloseşte formularea „prejudiciul cauzat de lucru aflat sub paza sa”, formulare care, deşi improprie,
prezintă utilitate în sensul arătat.
Având în vedere că, în relaţia cauzală de producere a prejudiciului de către lucru, este, în majoritatea cazurilor, prezentă
şi fapta omului, s-a pus problema definirii noţiunii de „faptă a lucrului”, în vederea determinării situaţiilor în care se aplică
răspunderea prevăzută de art. 1376 alin. (1) C.civ.
Pentru aceasta, în literatura de specialitate959 au fost propuse mai multe criterii:
- criteriul faptei autonome a lucrului, independentă de participarea omului;
- criteriul viciului propriu al lucrului, care a determinat producerea prejudiciului;
- criteriul ieşirii (scăpării) lucrului de sub controlul şi autoritatea omului;
- criteriul preponderenţei rolului lucrului, faţă de cel al faptei omului – prezentă şi ea în lanţul cauzal – în producerea
prejudiciului.
Aşa cum s-a arătat960, toate aceste criterii sunt doar orientative, niciunul dintre ele, în mod singular, neputând defini
noţiunea de „faptă a lucrului”; ele pot fi însă luate în considerare de practica judecătorească pentru ca, în fiecare caz concret,
să fie folosite la determinarea câmpului de aplicaţie a art. 1376 C.civ.
Esenţial este ca, în fiecare caz în parte, să se stabilească relaţia în care lucrul s-a aflat cu fapta omului, independenţa
relativă, sub aspectul energiei declanşate, pe care a căpătat-o lucrul faţă de însăşi fapta omului ce a declanşat această
energie, rolul mai mult sau mai puţin hotărâtor pe care l-a avut lucrul în cadrul raportului de cauzalitate dintre „faptă” şi
prejudiciu961.

C. Persoane îndreptăţite să invoce prevederile art. 1376 C.civ.

Paznicul juridic şi paznicul material. Prevederile Codului civil (art. 1376) privind răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de lucruri pot fi invocate, ca principiu, de către victima prejudiciului, precum şi de succesorii săi în drepturi; ele nu se
aplică însă, în raporturile dintre paznicul juridic şi paznicul material al lucrului pentru prejudicii cauzate unui terţ.
Astfel, de exemplu, paznicul material al lucrului, fiindu-i dovedită vinovăţia în producerea prejudiciului faţă de terţ, nu va
putea să se apere împotriva unei eventuale acţiuni în regres, introdusă de paznicul juridic, invocând răspunderea pe care
legea o instituie prin art. 1376 C.civ., pentru acesta din urmă.
Paznicul material va putea să invoce răspunderea paznicului juridic pe temeiul art. 1376 C.civ. dacă însuşi el (paznicul
material) este victima prejudiciului, şi nu s-a reţinut vina sa exclusivă.
În legătură cu invocarea de către victimă a prevederilor art. 1376 C.civ., mai trebuie avute în vedere şi următoarele situaţii:
Când între paznicul juridic şi victima prejudiciului a existat un contract privind folosirea lucrului, răspunderea pentru
prejudiciul cauzat este o răspundere contractuală şi nu delictuală, urmând să se aplice regulile specifice acestei răspunderi.
Dacă, însă, prejudiciul constă în vătămarea corporală sau moartea victimei, se admite că răspunderea paznicului juridic va fi
una delictuală, întemeiată pe art. 1376 C.civ.;

operează din plin faţă de unitatea de transport, întrucât paza juridică nu s-a pierdut prin încredinţarea bunului unui prepus al său, existenţa
raportului de subordonare dintre acesta şi unitate, implicând menţinerea dreptului şi obligaţiei sale de control şi directivă”.
958 V. Spînu, Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate prin accidente de circulaţie, rezumatul tezei de doctorat, Iaşi, 1977, p. 9.
959 A se vedea I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 201-202; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit.,

p. 235; M. Eliescu, op. cit., p. 351-359.

960 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 259.
961 Ibidem.
340 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Când victima, prin bunăvoinţa paznicului juridic, a participat la folosirea lucrului, cum este cazul accidentării celui care era
transportat, în mod dezinteresat, într-un autovehicul, s-a pus problema temeiului în baza căruia urmează să fie angajată
răspunderea paznicului lucrului.
Art. 1354 C.civ. înlătură, expres, răspunderea proprietarului de bună-credinţă al unui lucru, animal sau edificiu în situaţia
utilizării lor gratuite de către victimă. Aşadar, în eventualitatea confruntării cu un prejudiciu produs în această împrejurare –
folosirea cu titlu gratuit – persoana vătămată nu are un drept la reparaţie, decât în cazul în care acesta dovedeşte „intenţia
sau culpa gravă celui care potrivit legii, ar fi fost chemat să răspundă” (art. 1354 C.civ.).
Referitor la coliziunea de autovehicule, art. 1376 alin. (2) C.civ. prevede că „dispoziţiile
alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul de coliziune de autovehicule sau în alte cazuri similare” fiind rezolvată astfel situaţia terţelor
persoane care au suferit prejudicii urmare coliziunii vehiculelor respective prin angajarea răspunderii celor care aveau paza
juridică a acestora, răspundere ce este de regulă solidară.
Cât priveşte repararea prejudiciilor suferite de păzitorii juridici ai vehiculelor intrate în coliziune, actualul Cod civil stabileşte
că sarcina reparării tuturor prejudiciilor revine numai celui a cărui fapta culpabilă întruneşte, faţă de ceilalţi condiţiile forţei
majore. Prin urmare, legiuitorul a optat pentru soluţia adoptată de doctrina anterioară potrivit căreia, într-o astfel de situaţie, se
ajunge la neutralizarea reciprocă a răspunderii pentru lucruri şi prin urmare se revine la regulile generale, aplicabile
răspunderii pentru fapta proprie, fiecare păzitor juridic suportând propriul său prejudiciu, dacă niciunul din cei implicaţi în
coliziune nu va putea dovedi culpa exclusivă a celuilalt962.
1.3. Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri
Concepţii. Cu privire la fundamentarea acestei răspunderi, în doctrina şi practica judecătorească au fost emise două
concepţii de bază, tradiţionale: concepţia subiectivă şi concepţia obiectivă şi una mai recentă: concepţia mixtă.
Teoria răspunderii subiective. Concepţia (teoria) răspunderii subiective, considerată de esenţa responsabilităţii
delictuale, în sistemul Codului civil, cel puţin în interpretările iniţiale ale acestuia, este concepţia potrivit căreia răspunderea
pentru prejudiciile cauzate de lucruri se întemeiază pe ideea unei prezumţii de vină a paznicului juridic.
Această concepţie cunoaşte, la rândul său, mai multe variante:
1) o primă variantă este aceea care fundamentează răspunderea paznicului juridic pe o prezumţie relativă de vină a
acestuia, el putând, deci, să răstoarne această prezumţie, făcând dovada lipsei de vinovăţie;
2) într-o altă variantă, creaţie a jurisprudenţei, răspunderea pentru lucruri se fundamentează pe o prezumţie absolută de
culpă, care poate fi înlăturată de paznicul juridic numai prin invocarea forţei majore (nu şi a cazului fortuit), faptei victimei sau
faptei unui terţ, pentru care paznicul nu este ţinut a răspunde, aceste cauze de exonerare primind o reglementare expresă, în
Codul civil, în cadrul art. 1351 şi art. 1352, raportat la art. 1380;
3) a treia variantă a apărut ca urmare a criticilor aduse primelor două, pe motiv că acestea ar fi neconforme cu realitatea,
atâta vreme cât se admite că răspunderea funcţionează chiar şi în acele cazuri în care, în sarcina paznicului juridic, nu poate
fi reţinută nicio culpă, cum ar fi, de exemplu, în ipoteza cazului fortuit.
Aşadar, ca răspuns la aceste critici, adepţii fundamentării subiective a răspunderii pentru lucruri au formulat o nouă
variantă a acesteia, concretizată în concepţia aşa-numitei „culpe în paza juridică”, potrivit căreia răspunderea paznicului ar
avea drept fundament nu o culpă prezumată, ci o culpă dovedită.
Argumentul invocat în sprijinul acestei concepţii constă în faptul că paznicului juridic îi revine obligaţia de rezultat, nu de
mijloace, de a feri pe celelalte persoane de orice prejudiciu, pe care lucrul l-ar putea provoca.
Odată produsă paguba, se consideră că, prin ea însăşi, proba existenţei vinovăţiei paznicului a fost făcută şi, ca atare,
acesta urmează să răspundă. El se poate exonera de răspundere numai făcând dovada că prejudiciul s-a produs din cauza
forţei majore, faptei victimei înseşi, sau faptei unui terţ, pentru care nu este ţinut a răspunde.
Teoria răspunderii obiective. Concepţia (teoria) răspunderii obiective, potrivit căreia răspunderea pentru lucruri este
independentă de vinovăţia paznicului juridic, ea întemeindu-se pe simplul raport de cauzalitate dintre „fapta lucrului” şi
prejudiciu.
Răspunderea paznicului, potrivit acestei concepţii, se justifică nu prin conduita culpabilă a sa, ci prin existenţa unui raport
de cauzalitate între lucrul ce-l are sub pază şi prejudiciul suferit de persoana vătămată.
Pentru ca victima să obţină despăgubirea, ea trebuie să facă numai dovada că lucrul respectiv a participat la producerea
prejudiciului.

962 I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 214.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 341

Această concepţie, impusă şi aplicată din ce în ce mai mult de practica judecătorească şi justificată şi de literatura de
specialitate, s-a dovedit a corespunde necesităţilor sociale de protecţie a victimei prejudiciului care, în condiţiile aplicării
riguroase a principiilor consacrate de sistemul Codului civil pentru fapta proprie, ar risca să rămână nedespăgubită, suportând
singură prejudiciul suferit, fără nicio culpă din partea sa.
Teoria temeiului mixt. Concepţia fundamentării răspunderii pe un temei mixt, subiectiv-obiectiv963, merită a fi reţinută din
perspectiva ideii pe care o conţine, anume aceea de „conciliere” a principiului răspunderii obiective – afirmat tot mai mult în
ultimul timp în practică şi justificat, aşa cum am arătat, de necesităţile sociale moderne – cu concepţia de bază tradiţională, a
Codului civil, care întemeiază răspunderea civilă delictuală pe ideea de culpă.
Aşa cum arată autorii acestei concepţii, „ideea de garanţie faţă de terţi ajunge să se grefeze pe ideea de culpă prezumată,
alcătuind acel temei mixt al răspunderii la care ne refeream, un temei subiectiv-obiectiv, temei care încearcă să se menţină
cât mai aproape de sistemul răspunderii prevăzut de Codul civil. Un temei mixt, în care insuficienţele concepţiei subiective
despre răspundere sunt complinite prin ideea de garanţie pentru viciile lucrului, pentru comportamentul general al acestuia,
garanţie ce operează, deci, dincolo de limitele culpei”964.
Actualul Cod civil consacră prin art. 1376 alin. (1) în mod expres caracterul obiectiv al acestei răspunderi, instituind o
obligaţie de garanţie independent de orice culpă în sarcina celui care are paza lucrului. Modul în care este redactat textul de
lege în discuţie justifică poziţia actuală a doctrinei965 care opinează că fundamentul răspunderii pentru lucruri îl reprezintă
ideea de garanţie pentru riscul de activitate.
1.4. Efectele răspunderii pentru lucruri
Obţinerea despăgubirilor de către victimă. Odată dovedite condiţiile răspunderii pentru lucruri, victima prejudiciului este
îndreptăţită să obţină despăgubiri de la paznicul juridic al lucrului.
Victima prejudiciului poate, însă, să-l urmărească direct pe paznicul material al lucrului, trebuind, de această dată, să facă
dovada elementelor răspunderii pentru fapta proprie, prevăzută de art. 1357 C.civ.
Dacă paznicul juridic a plătit despăgubirile victimei, consecinţă a angajării faţă de el a răspunderii prevăzute de art. 1376
C.civ., acesta, pentru a-şi recupera paguba, se poate îndrepta, pe calea unei acţiuni în regres, împotriva paznicului material,
cu condiţia de a face dovada vinovăţiei acestuia, potrivit prevederilor art. 1357 C.civ.966
De asemenea, acţiunea în regres va putea fi folosită de către paznicul juridic şi împotriva terţului a cărui faptă a concurat
la producerea prejudiciului de către lucru, în măsura în care primul (paznicul) a plătit despăgubiri ce depăşesc întinderea
corespunzătoare participării sale.
Din raţiuni care vizează, în primul rând, protecţia victimei, dar care urmăresc, într-o oarecare măsură, şi uşurarea sarcinii
celui faţă de care a fost angajată răspunderea, cu precădere în acest domeniu, al răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin
„fapta lucrului”, a fost instituit un sistem de asigurare de răspundere civilă.
Potrivit acestui sistem, în schimbul primelor de asigurare plătite, societatea de asigurare urmează să plătească, total sau
parţial, despăgubirile cuvenite pentru prejudiciile cauzate967.
Răspunderea întemeiată pe art. 1376 C.civ., prin prezumţiile instituite, are ca scop protejarea intereselor victimei.
Această răspundere nu exclude, însă, celelalte forme de răspundere delictuală, respectiv: răspunderea paznicului juridic
pentru fapta proprie, potrivit art. 1357 C.civ.; răspunderea paznicului material, tot potrivit art. 1357 C.civ.;răspunderea
paznicului juridic, în calitate de comitent, pentru fapta prepusului (paznic material) pe temeiul art. 1373 C.civ.; răspunderea
părinţilor pentru fapta copilului minor (art. 1372 C.civ.).
Victimei prejudiciului îi aparţine posibilitatea de a alege oricare dintre variantele arătate mai sus, cu condiţia de a se
supune exigenţelor privind proba elementelor răspunderii, pe care fiecare dintre cazurile menţionate le implică.
Întrucât prejudiciul este unic, şi despăgubirea va trebui să fie unică, aşa încât victima nu poate ca, invocând temeiuri
juridice diferite, să obţină mai multe despăgubiri, pentru recuperarea aceluiaşi prejudiciu.

§2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

963 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 265.

964 Ibidem.
965 L. Boilă, op. cit., p. 137; L. Pop, op. cit., p. 507-508; S. Nicolaescu, op. cit., p. 1376.
966 A se vedea, în acest sens, V. Stoica, Fl.A. Baias, Acţiunea în regres a paznicului juridic împotriva paznicului material, în S.C.J. nr.

1/1987, p. 48-53.
967 V. Pătulea, C. Turianu, Curs rezumat de drept al afacerilor, Ed. Scripta, Bucureşti, 1994, p. 208.
342 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

2.1. Reglementare juridică şi domeniul de aplicare

Reglementare juridică. Domeniu de aplicare. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale este reglementată
de art. 1375 C.civ., conform căruia: „Proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de orice
culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa”.
Textul de lege al art. 1375 se completează cu art. 1377 C.civ.968, care defineşte noţiunea de pază a lucrului sau
animalului, precum şi cu dispoziţiile art. 1380 C.civ.969, care reglementează cazurile exoneratoare de răspundere.
Prin urmare, textul legal socoteşte că proprietarul animalului sau, în subsidiar, cel care se foloseşte de el, deţine paza
juridică a acestuia chiar dacă a scăpat de sub pază şi răspund pentru prejudiciul cauzat de acesta independent de orice
culpă. În acest caz se instituie o formă de răspundere civilă delictuală obiectivă, independentă de orice culpă, fiind
fundamentată pe obligaţia de garanţie pentru comportamentul animalului, care are ca suport riscul de activitate, prin
apropierea şi folosirea animalelor.
Aşa se explică faptul că, la fel ca în cazul răspunderii pentru prejudiciile lucrurilor970, dovada cazului fortuit nu este de
natură a o exclude, acest tip de răspundere fiind de esenţa sa o răspundere pentru caz fortuit, ce intervine atunci când
animalul scapă de sub paza celui care exercită paza lui juridică.
Pornind de la această prevedere legală, s-a ajuns la „instituirea unei adevărate prezumţii simple, în sensul că paza juridică
a unui lucru care a cauzat un prejudiciu aparţine proprietarului, în măsura în care el nu dovedeşte că acesta a trecut asupra
altei persoane”971.
Consecinţa juridică a acestei prezumţii simple instituită de art. 1375 C.civ. este esenţială pentru identificarea persoanei
ţinute la repararea prejudiciului. Dacă nu operează transferul de pază juridică sau nu se poate reţine intervenţia unei cauze
străine, respectiv forţa majoră, fapta unui terţ sau culpa victimei, proprietarul animalului va răspunde civil. Şi în acest caz
vorbim despre o răspundere obiectivă, independentă de culpa proprie, întemeiată pe ideea de garanţie.
Noţiunea de „pază juridică”. Atât răspunderea pentru animale (art. 1375 C.civ.), cât şi răspunderea pentru lucruri (art.
1376 C.civ.) au la bază noţiunea de pază, reglementată de art. 1377 C.civ., care revine în primul rând proprietarului, şi în
subsidiar celui care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt exercită, în mod independent,
controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu.
Observăm, aşadar, că în actuala formă a Codului civil noţiunea de „pază” a primit o reglementare distinctă, prin raportare
la cele două feluri de răspundere, cărora aceasta le este aplicabilă, respectiv răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
animale şi răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri.
Paza juridică asupra unui animal este dată de dreptul legitim şi independent, pe care îl are o persoană fizică sau juridică
de a se folosi de animalul respectiv, folosire care implică puterea de comandă, direcţie şi supraveghere asupra acestuia.
Cât priveşte conţinutul noţiunii de pază juridică, trebuie remarcat că păzitorul juridic are o putere independentă asupra
animalului sau lucrului, de folosinţă, direcţie, control şi supraveghere, putere ce îi permite să-l protejeze pe terţ împotriva
prejudiciilor pe care lucrul le-ar putea pricinui şi care astfel îl obligă să exercite această pază972.
Deci, păzitorul juridic va trebui să aibă grijă ca animalul sau lucrul să nu scape din puterea sa de supraveghere şi să
producă pagube căci, dacă acestea s-au produs înseamnă că lucrul a scăpat de sub puterea de îndrumare şi control a
paznicului973.
În doctrină974, pornindu-se de la definiţia dată noţiunii de pază, şi de la deosebirile de esenţă între paza materială (simpla
detenţie şi supraveghere) şi paza juridică, au fost identificate trăsăturile specifice ale noţiunii de „pază juridică”, care este
identică cu paza juridică în cazul lucrurilor analizată în secţiunea anterioară a prezentei lucrări:
- paznicul exercită în fapt o autoritate asupra lucrului sau animalului, constând în controlul şi supravegherea acestuia;

968 Art. 1377 C.civ.: „în înţelesul dispoziţiilor art. 1375 şi 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei

dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a
lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu”.
969 Art. 1380 C.civ.: „în cazurile prevăzute la art. 1375, 1376, 1378 şi 1379 nu există obligaţie de reparare a prejudiciului, atunci când

acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseşi ori a unui terţ sau este urmarea unui caz de forţă majoră”.
970 A se vedea supra, răspunderea pentru lucruri.
971 I. Lulă, Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în unele situaţii speciale, în R.R.D.
nr. 8/1981, p. 14.
972 I. Lulă, Observaţii asupra pazei juridice şi a capacităţii delictuale, în Dreptul nr. 3/1996, p. 19.
973 P. Anca, Fapta ilicită în Teoria generală a obligaţiilor, de P. Anca, T.R. Popescu, op. cit., 1968, p. 36.
974 C. Macovei, M. Dobrilă în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1148.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 343

- puterea de comandă a paznicului juridic decurge în majoritatea cazurilor din exercitarea legitimă a unui drept, dar este
posibilă şi numai exercitarea în fapt a acestei puteri;
- paznicul juridic al lucrului sau animalului este garantul comportamentului acestuia, fiind obligat să prevină şi să evite
acele împrejurări în care se pot produce prejudicii;
- autoritatea asupra animalului este exercitată în mod independent, decurgând din dreptul deţinut asupra acestuia, de
unde libertatea puterii sale de direcţie şi control;
- paza juridică asupra animalului este deţinută la momentul cauzării prejudiciului persoanei vătămate, ceea ce presupune
că, în cazul pierderii sau transmiterii acesteia anterior momentului respectiv, dobânditorul va avea calitatea de paznic şi va
răspunde pentru consecinţele produse.
Din definiţia noţiunii de pază dată de art. 1377 C.civ., prin raportare la dispoziţiile art. 1375 C.civ., este de remarcat în
primul rând caracterul său alternativ şi nu cumulativ. În vederea determinării paznicului juridic trebuie examinate următoarele
aspecte:
- cine deţine animalul sau lucrul;
- care este scopul social al detenţiei;
- cine are puterea de direcţie, control şi supraveghere.
Simpla deţinere, în sens material, nu este suficientă pentru a reţine în sarcina oricărei persoane calitatea de paznic juridic.
De exemplu, prepusul care foloseşte animalul nu este paznic juridic. De asemenea, proprietarul căruia îi este furat animalul
sau lucrul nu mai poate fi considerat paznic juridic întrucât a pierdut în fapt această calitate în favoarea hoţului. Evident, în
situaţia transmiterii lucrului sau animalului ca efect al pronunţării unei hotărâri judecătoreşti sau al încheierii unui contract de
vânzare, dobânditorul va prelua sine die paza juridică.
Precizăm că dispoziţiile art. 1375 C.civ. obligă proprietarul să răspundă pentru pagubele cauzate de animalul scăpat de
sub pază, dar nu la modul absolut; el va fi exonerat de răspundere dacă dovedeşte intervenţia unei cauze străine (forţa
majoră, cazul fortuit sau fapta victimei).
Criteriul după care a fost definit conţinutul noţiunii de pază juridică este cel denumit al direcţiunii sau al puterii intelectuale
în cadrul căruia atributele persoanei responsabile asupra lucrului sunt: dreptul de a dirigui, controla şi supraveghea
independent lucrul.
Prin urmare, pot fi păzitori juridici şi aceia care în fapt au direcţia independentă, controlul şi supravegherea animalului,
este cazul hoţului, a posesorului neproprietar etc.975
Deţine, de asemenea, paza juridică, persoana căreia proprietarul i-a transmis folosinţa animalului, adică uzufructuarul,
comodatarul, locatarul.
Se prezumă însă, până la proba contrară, că paza juridică a animalului aparţine proprietarului.
Un neproprietar va răspunde numai dacă se face dovada că el exercita în mod independent paza, folosind animalul în
interesul său, cu sau fără ştiinţa proprietarului.
Prepusul care utilizează un animal, în baza raportului de prepuşenie şi pe seama comitentului, nu este păzitor juridic,
pentru că nu îl utilizează în folosul său.
În ipoteza în care proprietarul predă animalul unui profesionist pentru a-l întrebuinţa în exercitarea profesiei, se transferă
acestuia paza.
Precizăm că transferul pazei operează atunci când animalul a fost transmis unui profesionist de către un neprofesionist,
nu şi atunci când se transferă între profesionişti.
Este admis transferul pazei în cazul împrumutului de folosinţă, dacă proprietarul nu şi-a păstrat controlul asupra animalului
sau dacă l-a încredinţat celui împrumutat pentru un interes personal al proprietarului.
Vânzarea transferă paza dacă nu s-a rezervat proprietatea în favoarea vânzătorului. Depozitul transferă paza dacă este
cu titlu oneros.
Nu va fi angajată răspunderea în baza art. 1375 C.civ., a păzitorului material al animalului, căci acesta nu are dreptul de a
se folosi de animal pentru sine. Se află în această situaţie, îngrijitorul animalului, persoana care duce animalul la păşune,
precum şi depozitarul căruia i-a fost încredinţat animalul în păstrare, nu şi spre folosinţă976.
Răspunderea celui care deţine paza materială a animalului va putea fi angajată numai în baza art. 1357 C.civ. cu condiţia
ca victima să dovedească existenţa elementelor răspunderii instituite prin aceste texte de lege.

975 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 2199/1974, în C.D. 1974, p. 140.
976 Tr. Ionaşcu, Teoria generală a contractelor şi obligaţiilor, Curs, Litografia Învăţământului, Bucureşti, 1942.
344 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

S-a analizat în doctrină977 ipoteza paznicului fără discernământ, fiind de principiu că poate fi angajată răspunderea pentru
paza animalului sau lucrului independent de orice comportament culpabil al persoanei responsabile, deoarece ea se naşte în
virtutea calității de proprietar, uzufructuar, posesor etc., şi de paza juridică care o exercită asupra animalului sau lucrului, fără
să depindă de existenţa discernământului.
În sprijinul acestei aprecieri au fost invocate argumente de echitate privind necesitatea asigurării unei protecţii eficiente a
victimei faptei prejudiciabile a lucrului, chiar şi în situaţiile în care lucrul implicat era în paza unui bolnav psihic sau a unui
copil978.
Această soluţie a fost însuşită şi de actualul Cod civil care din motive de echitate statuează prin dispoziţiile art. 1378 alin.
(1) C.civ., faptul că „lipsa discernământului nu îl scuteşte pe autorul prejudiciului de plata unei indemnizaţii către victimă, ori de
câte ori nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l supraveghea”. Indemnizaţia se
va stabili potrivit aceluiaşi text de lege în cuantum echitabil în funcţie de starea patrimonială a părţilor.
Categoriile de animale la care se referă legea. Potrivit art. 1375 C.civ., proprietarul unui animal sau cel care se serveşte
de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul material şi moral cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de
sub paza sa. Textul cere, deci, ca proprietarul sau cel care se serveşte de animal să aibă asupra lui paza juridică, adică să
aibă controlul şi supravegherea asupra animalului.
Intră în această categorie toate animalele domestice, precum şi animalele sălbatice aflate în captivitate; va fi, de ase-
menea, angajată răspunderea prevăzută de art. 1375 C.civ., şi în cazul în care prejudiciul a fost cauzat de animalele sălbatice
aflate în rezervaţii sau în parcuri de vânătoare închise.
S-a admis, astfel979, aplicarea art. 1375 C.civ. în situaţia în care prejudiciul s-a produs într-o rezervaţie sau parc închis, nu
şi atunci când prejudiciul a fost produs de un animal sălbatic ieşit din rezervaţie sau din parc.
Ulterior însă980, s-a admis angajarea răspunderii pe temeiul art. 1001 C.civ. (art. 1375 C.civ.) în sarcina inspectoratelor
silvice şi în cadrul prejudiciilor cauzate de animale scăpate din rezervaţii, considerându-se că acestea ar fi putut (prevedea şi)
preveni producerea prejudiciilor prin intervenţia directă asupra animalelor aflate în astfel de locuri.
Prin legi speciale, privind protecţia animalelor, au fost reglementate obligaţii în sarcina deţinătorilor de animale (Legea nr.
205/2004 privind protecţia animalelor), în sarcina celor care administrează fonduri de vânătoare (Legea nr. 407/2006 – Legea
vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic), proprietarilor sau deţinătorilor de cabaline (Legea nr. 389/2005 – Legea calului) sau
administratorului grădinii zoologice (Legea nr. 191/2002 – privind grădinile zoologice şi acvariile publice).
Cât priveşte însă animalele sălbatice aflate în libertate, inspectoratele silvice judeţene nu au paza lor juridică, deoarece,
practic, nu se poate exercita o asemenea pază, motiv pentru care inspectoratele judeţene poartă răspunderea pentru
pagubele produse de aceste animale în temeiul art. 1357 C.civ., adică potrivit dreptului comun în materie de răspundere981
(răspunderea pentru fapta proprie).
Rezultă, deci, că victima prejudiciului va trebui să facă dovada condiţiilor în care operează răspunderea, inclusiv culpa
organizaţiei care are în folosinţă fondul pe care se află animalele sălbatice. Această răspundere poate fi înlăturată dacă se
dovedeşte forţa majoră, fapta terţului sau fapta victimei. În caz de culpă comună întinderea răspunderii este dată de gradul de
culpă reţinută982. Din analiza art. 13 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 407/2006 rezultă că gestionarul fondului de vânătoare
răspunde pentru prejudiciile cauzate de fauna sălbatică de interes vânătoresc la care vânătoarea este permisă, iar

977 C. Macovei, M. Dobrilă în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit.,
p. 1148.
978 În acelaşi sens jurisprudenţa franceză a pronunţat soluţii de condamnare la despăgubiri împotriva paznicului juridic al lucrului,

bolnav mintal, cu următoarea motivare: „lipsa facultăţilor mintale (…) nu este un eveniment susceptibil de a constitui o cauză exterioară şi
străină faţă de prejudiciu pentru angajarea răspunderii paznicului juridic”.
979 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 1510/1978, în C.D. 1978, p. 112.
980 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 996/1982, în R.R.D. nr. 7/1983, p. 60.
981 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 996/1982, în C.D. 1982, p. 108. În ceea ce priveşte animalele sălbatice aflate în libertate,

inspectoratele silvice judeţene nu au paza lor juridică, deoarece practic nu se poate exercita a atare pază. De aceea, pentru pagubele
produse de aceste animale, inspectoratele silvice judeţene poartă răspunderea în temeiul art. 998-998 C.civ. din 1864. În această din urmă
situaţie trebuie deci dovedită culpa inspectoratelor silvice, avându-se în vedere atât obligaţiile lor, cât şi cele ale altor persoane juridice sau
persoane fizice. În cazul în care la producerea daunei a contribuit atât culpa inspectoratelor silvice judeţene, cât şi culpa altor persoane
juridice sau fizice, la stabilirea despăgubirilor pe seama inspectoratelor se va ţine seama de întinderea culpei acestora.
982 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 1510/1978, în C.D. 1978, p. 112; decizia nr. 1130/1979 (nepublicată); decizia nr. 1411/1979,

în R.R.D. nr. 12/1979, p. 55.

 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 345

administraţia fondului cinegetic, respectiv autoritatea publică centrală, răspunde pentru prejudiciile cauzate de speciile de
interes vânătoresc şi de păsările din fauna sălbatică la care vânătoarea este interzisă.
Pentru situaţiile în care atât proprietarii de culturi agricole, silvice şi de animale domestice
şi-au îndeplinit toate obligaţiile pentru prevenirea pagubelor, despăgubirile se suportă de către autoritatea publică centrală
care răspunde de silvicultură, din bugetul aprobat cu această destinaţie.
Legea analizată stabileşte în alin. (1) o răspundere subiectivă în sarcina paznicului juridic, stabilit după distincțiile arătate
mai sus, atunci când paguba este cauzată culturilor agricole, silvice şi animalelor domestice.
Cum Legea nr. 407/2006 nu face nicio referire la prejudiciile corporale, rezultă că în această situaţie se vor aplica
răspunderea obiectivă reglementată de dispoziţiile art. 1375 C.civ.
Proprietarul animalului chiar dacă este prezumat păzitor al animalului, este descărcat de răspundere dacă poate face
dovada că în momentul cauzării pagubei altă persoană era păzitor al acelui animal. Pentru a stabili cine are calitatea de
păzitor juridic, în anumite situaţii concrete trebuie făcută analiză de la caz la caz.
Astfel, veterinarul este considerat că are paza animalului cât timp acesta se aflată pe masa de operaţie şi în această stare
muşcă pe cineva, deoarece el deţinea în acel moment controlul animalului. Tot astfel, se consideră că are calitatea de păzitor
juridic persoana care a primit în gospodăria sa un câine al cărui proprietar este un necunoscut însă nu este considerat păzitor
al lucrului cel care duce calul de căpăstru spre grajd numai pentru a face un serviciu proprietarului.
Păzitorul animalului nu se poate exonera decât dacă dovedeşte o cauză a prejudiciului străină de fapta sa.
Astfel, atât timp cât faptul prejudiciabil are drept cauză fapta răuvoitoare a unei terţe persoane, această faptă are pentru
proprietar caracterul de forţă majoră983.
2.2. Fundamentarea răspunderii
Orientări. Pornindu-se de la conceptul de pază juridică ca element esenţial, au apărut – în fundamentarea răspunderii
reglementate de art. 1001 C.civ. din 1864 în doctrină şi jurisprudenţă s-au conturat două orientări principale:
1) conform primei orientări, cel ce trage foloasele unei activităţi trebuie să suporte şi consecinţele păgubitoare ale acestei
activităţi, riscul fiind, prin urmare, fundamentul răspunderii;
2) conform celei de-a doua orientări, răspunderea reglementată art. 1001 C.civ. din 1864 (art. 1375 C.civ.). este bazată pe
o prezumţie de culpă în supraveghere, de vinovăţie în exercitarea pazei juridice.
În prezent, de îndată ce art. 1375 C.civ., dispune că proprietarul sau persoana care se serveşte de animal răspunde
„independent de orice culpă” nu se mai pune problema prezumţiilor la care am făcut referire mai sus, deoarece suntem în
prezenţa unei răspunderi obiective, fundamentate pe ideea de garanţie a animalului.
Garanţia legală instituită în sarcina păzitorului juridic al animalului este o garanţie pentru riscul de activitate introdus în
societate prin aproprierea şi folosirea de animale984.
2.3. Condiţiile şi efectele răspunderii
Condiţii. În cazul în care un animal a cauzat un prejudiciu, victima, pentru a putea determina angajarea răspunderii
reglementată prin art. 1375 C.civ. în sarcina celui care exercită paza juridică asupra animalului, va trebui să dovedească
existenţa cumulativă a două condiţii şi anume:
a) prejudiciul a fost produs de comportamentul animalului aflat în momentul comiterii prejudiciului, sub paza juridică a
persoanei de la care se pretind despăgubirile;
b) raportul de cauzalitate dintre comportamentul animalului şi prejudiciu.
În concret, victima trebuie să probeze doar că animalul a participat la producerea prejudiciului, aspect care declanşează
prezumția existenţei raportului de cauzalitate între comportamentul animalului şi prejudiciu.
Aşa cum s-a spus985, pentru dovedirea condiţiilor analizate ale răspunderii păzitorului juridic, analiza este transpusă în
plan cauzal, pe baza unor elemente obiective stabilindu-se în ce măsură prejudiciul este o consecinţă directă a
comportamentului animalului.

983 A se vedea L. Leveneur, Code civil 2010, Ed. Litec, 2010, p. 919 şi urm, care arată că în jurisprudenţa franceză s-a stabilit că nu se
caracterizează ca forţă majoră comportamentul unui copil de trei ani, care a oferit furaj unui ponei.
984 S. Niculaescu, op. cit., p. 711; L. Boilă, op. cit., p. 1407, L. Pop, op. cit., p. 511.
985 L. Boilă, op. cit., p. 1407.
346 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Persoana chemată să răspundă în baza art. 1375 C.civ., respectiv paznicul juridic, se va putea exonera, în condiţiile
prevăzute de art. 1380 C.civ., dacă va dovedi că prejudiciul este urmarea uneia din următoarele cauze: forţa majoră; fapta
unei terţe persoane pentru care paznicul juridic nu este ţinut să răspundă şi fapta victimei însăşi986.
Efecte. Angajarea răspunderii. Acţiunea în regres. Întinderea răspunderii. Dacă victima prejudiciului va dovedi
existenţa condiţiilor de mai sus, atunci va fi angajată răspunderea prevăzută de art. 1375 C.civ., în sarcina paznicului juridic al
animalului.
Victima are şi posibilitatea ca, în baza art. 1357 C.civ., să obţină despăgubiri de la paznicul material al animalului, trebuind
însă, în acest caz, să facă dovada existenţei condiţiilor (elementelor) răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 1372
C.civ.
Dacă paznicul juridic a plătit despăgubirile către victima prejudiciului, el are posibilitatea ca, folosindu-se de prevederile
art. 1357 C.civ., să introducă acţiune în regres, împotriva paznicului material al animalului.
Cât priveşte întinderea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale, în practică au apărut mai multe situaţii:
a) dacă animalul aparţine în coproprietate mai multor persoane, ori se află în folosinţa comună a mai multor persoane,
răspunderea pentru prejudiciului cauzat de acesta este solidară987;
b) dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe animale, aparţinând unor proprietari diferiţi sau aflate în folosinţa unor
persoane diferite, răspunderea este divizibilă988;
c) dacă victima prejudiciului este chiar paznicul material, atunci paznicul juridic va răspunde în baza art. 1375 C.civ., dar la
stabilirea răspunderii se va ţine seama şi de conduita paznicului material în producerea prejudiciului.

§3. Răspunderea pentru ruina edificiilor

3.1. Reglementare juridică şi domeniul de aplicare
A. Reglementare juridică
Textele legale care consacră răspunderea. Răspunderea pentru ruina edificiilor este reglementată de prevederile art.
1378 C.civ., prevederi conform cărora: „Proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel este obligat să repare
prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părţi din ele, dacă aceasta este urmarea lipsei de întreţinere sau a
unui viciu de construcţie”.
Caracterul special al textului. Prin urmare, art. 1378 C.civ. are un caracter special faţă de norma cuprinsă în art. 1376
C.civ. şi, în consecinţă, se aplică numai în cazul în care prejudiciul este rezultatul ruinei unui edificiu, urmând ca prejudiciile
cauzate de alte lucruri să fie reparate conform normei generale aplicabile.
Aşa cum s-a arătat, opţiunea victimei între cele două temeiuri legale, menţionate mai sus, nu ar fi îndreptăţită, deoarece
aceasta ar echivala cu recunoaşterea unui mijloc de ocolire a legii, întrucât fiecare dintre cele două forme de răspundere
delictuală, constituie, faţă de regulile dreptului comun, reglementări derogatorii, distincte, care nu pot fi invocate una în locul
celeilalte. Dreptul de opţiune al victimei ar putea fi recunoscut, numai dacă ea ar voi să invoce, ca alternativă, răspunderea pe
baza culpei dovedite, în locul normelor derogatorii, care o scutesc de această dovadă989.
B. Domeniul de aplicaţie
Noţiuni. Art. 1378 C.civ. nu se aplică decât dacă prejudiciul a fost cauzat de ruina unui edificiu, căci, pentru alte imobile,
victima se poate prevala de prezumţia generală de responsabilitate prevăzută de art. 1376 C.civ.
Pentru a stabili domeniul de aplicaţie a răspunderii instituite prin art. 1378 C.civ. e necesar, mai întâi, a defini noţiunile de
„edificiu”, „ruină”, „lipsa întreţinerii” şi „vicii în construcţie” şi apoi a determina persoana a cărei răspundere este angajată
pentru prejudiciile cauzate.
Noţiunea de edificiu. Astfel, pentru a ne afla în sfera noţiunii de „edificiu” trebuie să fie vorba de o construcţie, adică de o
lucrare făcută de mâna omului. Sunt excluse, prin urmare, prejudiciile cauzate prin ruina arborilor, prin căderea pietrelor,
surparea sau alunecarea terenurilor, apărute în absenţa oricărei munci omeneşti. Mai trebuie să fie vorba despre o construcţie

986 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 1881/1983, în R.R.D. nr. 7/1984, p. 64.
987 Al. Velescu, Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, în Arbitrajul de stat nr. 6/1969, p. 42 şi urm.
988 Trib. Jud. Suceava, Secţia civilă, decizia nr. 318/1969.
989 T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 250; în acelaşi sens, a se vedea I. Lulă, Observaţii asupra răspunderii civil-delictuale pentru ruina

edificiului, în Dreptul nr. 3/2000, p. 46.

 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 347

imobiliară şi, deci, este exclusă o baracă sau un gard, de asemenea, fiind necesar ca această construcţie să cuprindă o
îmbinare de materiale durabile990 (pietre, lemn, ciment, cărămizi).
S-a considerat că nu prezintă prea multă importanţă afectarea sau folosinţa edificiului, fiind însă necesar ca el să poată fi
folosit mult timp991 (de exemplu: un baraj, un pod).
Construcţia se poate găsi deasupra solului sau încorporată în sol. Astfel, au fost considerate edificii: un zid de susţinere, o
pivniţă, lespezile unei fântâni sau ale unui cavou funerar.
Doctrina992 consideră că nu au calitatea de edificii lucrările provizorii, acestea nefiind fixate în sol şi nici imobilele prin
destinaţie.
Noţiunea de ruină a edificiului. Prin „ruina edificiului”, doctrina şi jurisprudenţa înţeleg dărâmarea sau dezagregarea
tuturor părţilor unei construcţii sau tuturor elementelor mobiliare ori imobiliare care-i sunt încorporate. Ruina parţială este
asimilată ruinei totale (de exemplu: ruperea unei balustrade de ciment, prăbuşirea unui balcon).
Deci, pentru a fi vorba de ruină, trebuie, în mod necesar, să existe o cădere (prăbuşire) de materiale.
Astfel, nu este vorba de „ruina edificiului” când se produce o demolare voluntară, o dărâmare provocată de un incendiu
sau când un agregat funcţionează necorespunzător, de exemplu, liftul993.
Cât priveşte originea ruinei, art. 1378 C.civ. prevede responsabilitatea proprietarului în două cazuri994:
a) când ruina este urmarea lipsei de întreţinere, asimilându-se acesteia şi degradarea edificiului se produce din cauza
vechimii;
b) când ruina este rezultatul unui viciu de construcţie.
Sarcina probei. Îi revine, deci, victimei să dovedească, pe de o parte, lipsa de întreţinere sau viciul de construcţie şi, pe
de altă parte, legătura de cauzalitate dintre lipsa de întreţinere sau viciul de construcţie şi prejudiciu.
Victima nu va trebui să probeze şi că lipsa de întreţinere sau viciul de construcţie ar fi imputabil proprietarului.
Dacă s-a stabilit că prejudiciul este rezultatul ruinei edificiului, dar fără să fie posibilă dovedirea existenţei unei lipse de
întreţinere sau a unui viciu de construcţie, victima nu va putea cere aplicarea art. 1378 C.civ., ci a art. 1376 alin. (1) C.civ.
Remarcăm că, deşi conceput iniţial în favoarea victimelor, art. 1378 C.civ., datorită condiţiilor ce trebuie a fi dovedite
pentru a deveni aplicabil, s-a întors contra lor, obligându-le să suporte consecinţele unei ruine ale cărei origini au rămas
necunoscute995.
Noţiunea de vicii de construcţie. Prin „vicii de construcţie” în sensul art. 1378 C.civ. se înţelege acel defect sau
deficienţă calitativă, rezultată în urma construcţiei, care, existând în momentul preluării edificiului de către proprietar, nu a fost
cunoscut de către acesta şi care a dus la ruinarea construcţiei.
Cui revine răspunderea? Cât priveşte persoana a cărei răspundere va fi angajată pentru daunele provocate de ruina
edificiului, art. 1378 C.civ. stabileşte că acesta este proprietarul edificiului, căci acestuia îi incumbă supravegherea imobilului
său şi împiedicarea ruinării.
Nu prezintă relevanţă, de exemplu, împrejurarea că imobilul era închiriat ori că altcineva avea paza juridică a acestuia,
cum, de altfel, nu are importanţă cine a proiectat sau construit edificiul, proprietarul actual fiind singurul care va răspunde în
temeiul art. 1378 C.civ.
De asemenea, nu prezintă relevanţă faptul că, proprietatea a fost uzurpată, răspunderea revenind în continuare
proprietarului şi în situaţia în care acesta a fost deposedat prin violenţă.
În literatura juridică s-a arătat că proprietarul răspunde şi în cazul în care edificiul se află în stăpânirea unei persoane, care
nu a dobândit, încă, dreptul de proprietate prin uzucapiune996.
Răspunderea în cazul înstrăinării printr-un contract afectat de o condiţie rezolutorie. În cazul în care edificiul ruinat
fusese anterior înstrăinat printr-un contract afectat de o condiţie rezolutorie, se pune problema care dintre proprietari997, va

990 În doctrina din ţara noastră s-a apreciat că prin „edificiu” se înţelege, în sensul art. 1002 C.civ. din 1864, „orice lucrare realizată de

om, prin folosirea unor materiale care se încorporează solului, devenind, în acest fel, prin aşezarea sa durabilă, un imobil prin natura sa”(M.
Eliescu, op. cit., p. 412; C. Stătescu, op. cit., p. 250.).
991 A. Weill, Fr. Terré, op. cit., p. 785.
992 M. Eliescu, op. cit., p. 142.
993 T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 250.
994 M. Eliescu, op. cit., p. 413.
995 A. Weill, Fr. Terré, op. cit., p. 787.
996 L. Pop, op. cit., p. 311.
348 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

răspunde în baza art. 1378 C.civ. Se consideră că răspunderea va fi angajată astfel: proprietarul sub condiţie suspensivă
devine răspunzător la îndeplinirea condiţiei, dar întrucât efectele îndeplinirii condiţiei retroactivează până la data încheierii
contractului, rezultă că şi răspunderea lui se naşte tot la această dată, odată cu dobândirea calităţii de proprietar; proprietarul
sub condiţie rezolutorie este actualul proprietar şi va răspunde până la data îndeplinirii condiţiei căci, sub rezerva îndeplinirii
condiţiei el este proprietar la data ruinării edificiului.
Răspunderea în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi. Opinii. În cazul în care edificiul ruinat se află în proprietate
comună pe cote-părţi sau în devălmăşie, se pune problema dacă răspunderea coproprietarilor este solidară sau este
proporţională cu cota-parte ce revenea fiecăruia din imobilul ruinat.
Conform primei opinii exprimată în doctrină998, răspunderea proprietarilor este solidară, fără ca autorii să argumenteze în
vreun fel.
Într-o a doua opinie, susţinută de Mihail Eliescu999, s-a promovat teza conjunctivităţii şi divizibilităţii răspunderii
coproprietarilor edificiului, care prin ruina sa, a produs pagube terţelor persoane, arătându-se că această răspundere este o
răspundere obiectivă, fără culpă, şi în consecinţă, nu poate fi inclusă în câmpul de acţiune a art. 1002 C.civ. din 1864 (art.
1378 C.civ.), ce se bazează pe ideea de greşeală prezumată. Aşadar, răspunderea coproprietarilor este divizibilă deoarece
aceasta se întemeiază exclusiv pe ideea de garanţie obiectivă, fiind cât se poate de firesc, ca fiecare coproprietar să
garanteze pentru cei din jur, repararea pagubelor produse de ruina edificiului doar proporţional cu partea sa din dreptul de
proprietate asupra imobilului.
În ceea ce ne priveşte, împărtăşim teza răspunderii solidare a coproprietarilor edificiului ruinat. Această solidaritate, aşa
cum s-a arătat în doctrină1000, rezultă din unicitatea de obiect, care impune fiecărui debitor obligaţia de a plăti victimei întreaga
datorie, sub rezerva efectului declarativ al unei ulterioare împărţeli, pe calea acţiunii de regres.
Împrejurarea că dreptul de proprietate nu este localizat pe o anumită porţiune în materialitatea edificiului, duce la teza
garanţiei legale pentru totalitatea imobilului, mai ales că principiile care guvernează proprietatea comună nu se opun
desocotirii ulterioare a datoriilor reciproce între proprietari1001.
Răspunderea în prezenţa unui drept de superficie. Dacă dreptul de proprietate asupra edificiului este dezmembrat prin
constituirea unui drept de superficie, superficiarul şi nu proprietarul va fi acela care va răspunde pentru pagubele produse prin
ruina edificiului respectiv. În cazul în care dezmembrarea dreptului de proprietate asupra edificiului se face prin constituirea
unui uzufruct, răspunderea va fi angajată în sarcina nudului proprietar, iar atunci când dezmembrarea este urmarea unei
servituţi, răspunderea revine titularului fondului dominant.
3.2. Fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiilor
Teoria răspunderii subiective. Conform primei teorii1002, răspunderea pentru ruina edificiului este una subiectivă, fiind
bazată pe existenţa unei culpe, constând în aceea că proprietarul nu a supravegheat starea edificiului şi nu a luat măsurile
necesare de întreţinere, dacă ruina este urmarea lipsei de întreţinere; dacă ruina este urmarea unui viciu de construcţie,
proprietarul ar răspunde pentru fapta altuia.
Prin urmare, conform acestei opinii, proprietarul edificiului ruinat nu s-ar putea exonera chiar dacă ar dovedi că s-a
comportat ca un bun proprietar, prudent şi diligent, ori că a fost în imposibilitate de a descoperi viciul de construcţie sau dacă
s-a predat unei persoane calificate pentru întreţinerea edificiului.
Teoria răspunderii obiective. În doctrina veche şi, izolat, în cea prezentă1003, se afirmă că prin instituirea răspunderii
pentru ruina edificiilor, legea a instituit o prezumţie legală relativă pe care proprietarul o poate înlătura prin dovada contrară,
însă practica judecătorească şi doctrina contemporană fac vorbire de o prezumţie absolută de culpă ce nu poate fi răsturnată.
Dacă, însă, se va face dovada că ruina edificiului este rezultatul altei cauze decât lipsa de întreţinere sau viciul de
construcţie, nu-şi mai găseşte aplicare instituţia răspunderii pentru ruina edificiilor, dar în acelaşi timp nu poate fi vorba nici de
răsturnarea prezumţiei absolute1004.

997În această situaţie există doi proprietari: unul sub condiţie rezolutorie şi unul sub condiţie suspensivă.
998 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 247-248; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 239.
999 M. Eliescu, op. cit., p. 411; A se vedea şi M. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, Dicţionar de drept civil,

Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 439.

1000 I. Lulă, op. cit., p. 49.
1001 Ibidem.
1002 M. Eliescu, op. cit., p. 416-417.
1003 T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 251-252.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 349

Pornindu-se de la această prezumţie, s-a ajuns la cea de-a doua opinie, adică la considerarea răspunderii proprietarului
pentru pagubele pricinuite de ruina edificiului ca fiind una obiectivă1005 ori că este întemeiată pe ideea unei obligaţii legale de
garanţie, independentă de orice vină din partea proprietarului1006.
Obligaţia de garanţie grevează edificiul cu o sarcină reală care derivă din lege, fiind, astfel, vorba de o obligaţie propter
rem legală. Această obligaţie se transmite succesorilor imobilului, răspunderea pentru ruina edificiului nefiind condiţionată de
paza juridică a bunului (de puterea de direcţie, supraveghere şi control) pentru instituirea acesteia fiind suficientă calitatea de
proprietar actual al bunului.
Acest lucru subliniază pregnant caracterul de obligaţie propter rem al obligaţiei în discuţie1007.
S-a mai făcut vorbire şi despre împrejurarea că răspunderea proprietarului s-a bazat pe obligaţia acestuia de a asigura
edificiului său o anumită valoare, dată de standardele după care a fost construit şi, de asemenea, de obligaţia de a-l
supraveghea şi de a-l întreţine corect.
Cauze de exonerare. Proprietarul va fi exonerat de răspundere, conform art. 1378 C.civ., dacă va proba că ruinarea
edificiului se datorează unor cauze străine, fără de care ruina nu s-ar fi produs, chiar dacă edificiul nu era întreţinut ori era
afectat de un viciu de construcţie. Astfel de cauze sunt: forţa majoră, fapta victimei şi fapta unui terţ, cazuri în care edificiul nu
a fost decât instrumentul pasiv prin care s-a manifestat intervenţia cauzei străine şi, în consecinţă, proprietarul nu este ţinut să
răspundă.
În literatura juridică franceză1008 se arată, însă, că dacă prejudiciul este urmarea ruinei provocate de un eveniment de
forţă majoră şi agravată de un viciu de construcţie sau de o lipsă de întreţinere, proprietarul rămâne responsabil, însă
responsabilitatea sa va fi micşorată în condiţiile dreptului comun.
Aşadar, în aceste cazuri, ruina are doar valoare cauzală, prăbuşirea sau surparea fiind determinată de elemente
extrinseci edificiului, cum ar fi, cutremur, inundaţie etc.
În doctrină, s-a susţinut, într-o opinie1009, că proprietarul va putea fi exonerat de răspundere civilă, dacă dovedeşte că nu a
putut prevedea ruina imobilului, din cauza lipsei de discernământ.
Într-o altă opinie, pe care o împărtăşim, s-a arătat, în sens contrar, că răspunderea pentru ruina edificiului poate fi
înlăturată numai dacă se face dovada că prejudiciul se datorează cauzelor de exonerare de răspundere, adică forţei majore,
faptei victimei sau unei terţe persoane, lipsa de discernământ, ca factor exclusiv subiectiv, neputând să-l exonereze pe
proprietar, deoarece aceasta nu poate înlătura legătura obiectivă necesară dintre ruină şi consecinţa directă a acesteia, adică
prejudicierea celor din jur1010.
3.3. Condiţii
Condiţii (elemente). Pentru a putea fi angajată răspunderea proprietarului edificiului, ruinat în condiţiile art. 1378 C.civ.,
victima prejudiciului va trebui să dovedească existenţa următoarelor elemente ale răspunderii:
- prejudiciul;
- raportul de cauzalitate dintre ruina edificiului sau desprinderea unor parţi din acesta şi prejudiciu;
- raportul de cauzalitate dintre lipsa de întreţinere ori viciul de construcţie şi ruina edificiului.
În situaţia în care condiţiile prezumţiei instituite de art. 1378 C.civ. sunt întrunite, atunci proprietarul nu va fi exonerat
probând pur şi simplu că nu a comis fapta, sau că, de exemplu, la alegerea meseriaşilor cărora li s-a adresat, el s-a comportat
ca un bun gospodar, prudent şi diligent, ori că nu a fost posibil să descopere viciul de construcţie.
De asemenea, proprietarul nu ar putea fi exonerat probând că lipsa de întreţinere este datorată faptei locatarului sau
administraţiei care a rechiziţionat edificiul1011.

1004 Dispoziţiile art. 1378 C.civ. nu se aplică, nefiind vorba de ruina edificiului, atunci când are loc dărâmarea voluntară a edificiului sau
este provocată de un incendiu. La fel nu este aplicabilă în cazul în care prejudiciul este cauzat altuia prin căderea sau aruncarea din imobil
a unui obiect sau a unui lucru. Această din urmă soluţie este reglementată în mod expres prin dispoziţiile art. 1379 alin. (1) C.civ., care
prevăd că „Cel care ocupă un imobil, chiar fără niciun titlu, răspunde prin prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a unui
lucru”.
1005 I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 243.
1006 M. Eliescu, op. cit., p. 417.
1007 I. Lulă, Privire generală asupra obligaţiei propter rem, în Dreptul nr. 8/2000, p. 22.
1008 A. Weill, Fr. Terré, op. cit., p. 789.
1009 P. Anca, op. cit., p. 251.
1010 I. Lulă, op. cit., p. 51.
1011 A. Weill, Fr. Terré, op. cit., p. 788, nota 2.
350 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Proprietarul va fi exonerat parţial de răspundere dacă dovedeşte că paguba suferită de victimă a avut o determinare cau-
zală multiplă, în cadrul căreia ruinarea edificiului, ca urmare a lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie, a fost doar o
cauză concurentă1012.
3.4. Efectele răspunderii pentru ruina edificiilor
Efecte. Dacă victima prejudiciului va proba existenţa elementelor răspunderii prevăzute de art. 1378 C.civ., atunci
proprietarul edificiului ruinat va fi obligat să plătească despăgubirile pentru acoperirea prejudiciului.
În această materie, unii autori socotesc că victima poate acţiona direct pe antreprenor, dacă ruina edificiului se datoreşte
unui viciu de construcţie1013.
Alţi autori socotesc că, faţă de victima prejudiciului, răspunde numai proprietarul1014.
Dacă proprietarul despăgubeşte pe cel prejudiciat în conformitate cu prevederile art. 1378 C.civ., dar ruinarea edificiului s-
a produs datorită faptei altei persoane, atunci acesta se va îndrepta împotriva persoanei cu o acţiune în regres.
Pluralitatea de proprietari generează solidaritatea acestora faţă de persoana păgubită şi regresul plătitorilor faţă de ceilalţi
coproprietari1015.

Această persoană poate fi:

- vânzătorul de la care a cumpărat construcţia, în măsura în care ruina se datorează unui viciu ascuns, necunoscut în
momentul cumpărării edificiului;
- locatarul sau uzufructuarul, dacă ruina se datorează neefectuării de către acesta a reparaţiilor locative;
- organul administrativ competent să elibereze autorizaţia pentru efectuarea reparaţiilor, conform Legii nr. 50/1991 privind
autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, dacă respectivul organ nu a eliberat autorizaţia ori a eliberat-o cu
întârziere, fapt ce a determinat ruina edificiului;
- constructorul sau proiectantul, în cazul în care ruina edificiului s-a datorat unui viciu de construcţie, respectiv de
proiectare.
Rezultă, aşadar, că, în majoritatea cazurilor, acţiunea în regres va fi fundamentată pe convenţia intervenită între
proprietarul edificiului şi cei chemaţi în judecată, iar, în lipsa convenţiei, aceasta va avea ca temei răspunderea delictuală
bazată pe art. 1357-1371 C.civ.

§4. Alte cazuri de răspundere

Reglementare juridică. Celelalte cazuri de răspundere juridică civilă sunt prevăzute de dispoziţiile art. 1379 C.civ., potrivit
cărora cel care ocupă un imobil, chiar fără niciun titlu, răspunde pentru prejudiciul cauzat prin cădere sau aruncarea din imobil
a unui lucru, iar dacă sunt îndeplinite şi condiţiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, victima are un drept de
opţiune în vederea reparării prejudiciului.
Textul de lege, în discuţie, reglementează, de o manieră relativ superficială, situaţia în care un imobil este ocupat de o
persoană fără titlu, diferită de proprietar sau locatar. Astfel, căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru, care cauzează un
prejudiciu altei persoane va antrena răspunderea ocupantului imobilului, chiar dacă acesta posedă sau nu un titlu în virtutea
căruia ar putea să îl ocupe. Ceea ce este comun atât art. 1378, cât şi art. 1379 C.civ. este faptul că prejudiciul se produce prin
căderea unui lucru din clădire ca urmare a desprinderii, diferenţa reprezentând-o faptul că numai art. 1379 C.civ. prevede şi
situaţia aruncării voluntare a lucrului care cauzează prejudiciul. Precizăm că aruncarea este o acţiune omenească, pe când
căderea este un eveniment, fiecare producând un anumit tip de efecte juridice.
În virtutea aceluiaşi text de lege, datorită faptului că răspunderea reglementată de art. 1379 prezintă puncte comune cu
condiţiile în care poate fi antrenată răspunderea pentru lucru sau pentru ruina edificiului, victima are, astfel, posibilitatea să
opteze între diferitele temeiuri legale de care dispune.

1012Trib. Suprem, Colegiu civil, decizia nr. 288/1956, în C.D. 1956, p. 321.
1013Gh. Nedelschi, Curs de drept civil, Litografia Învăţământului, Bucureşti, 1956, p. 51.
1014 D. Alexandresco, Explicaţiunea, vol. V, p. 579; I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 103.
1015 I. Turcu, Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009. Cartea a V-a. Despre obligaţii. Art. 1164-1649. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H.

Beck, Bucureşti, 2011, p. 502.

 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 351

§5. Condiţiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri şi cauzele de exonerare de

răspundere
5.1. Condiţiile răspunderii
666. Elemente. Două sunt elementele ce trebuie să fie dovedite de victima prejudiciului, pentru declanşarea răspunderii
instituite de art. 1376 alin. (1) C.civ.:
- prejudiciul;
- raportul de cauzalitate dintre „fapta lucrului” (şi nu fapta proprie a paznicului juridic al lucrului) şi prejudiciu.
Odată făcută dovada acestor elemente (condiţii), toate celelalte elemente ale răspunderii sunt prezumate.
Paznicul juridic al lucrului are însă, deopotrivă, sarcina şi dreptul de a face dovada existenţei unor cauze exoneratoare de
răspundere, putând astfel, prin această dovadă, să înlăture prezumţiile instituite de lege în favoarea victimei.
Dacă lucrul a cauzat prejudiciul ca urmare a unui caz fortuit, răspunderea pe temeiul art. 1376 alin. (1) C.civ., nu poate fi
înlăturată, potrivit art. 1380 C.civ.
5.2. Cauzele de exonerare de răspundere
Reglementare juridică. Potrivit dispoziţiilor art. 1380 C.civ. în cazurile prevăzute de art. 1375, art. 1376, art. 1378 şi art.
1379 C.civ. nu există obligaţie de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseşi ori a
unui terţ sau este urmarea unui caz de forţă majoră.
Se poate constata astfel, că dispoziţiile art. 1380 C.civ. sunt asemănătoare cu dispoziţiile art. 1371 C.civ., iar noţiunile de
forţă majoră şi caz fortuit sunt explicate în art. 1351 C.civ., în timp ce fapta victimei sau a terţei persoane sunt reglementate în
art. 1352 C.civ.
A. Fapta victimei şi fapta unui terţ
Situaţii. Potrivit dispoziţiilor art. 1352 C.civ. fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu au
caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit însă numai în situaţiile în care, potrivit legii sau convenţiei
părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere.
Din economia dispoziţiilor art. 1352 C.civ. se desprinde concluzia că fapta victimei sau fapta unei terţe persoane pot
înlătura răspunderea, dacă ele îndeplinesc condiţiile cerute pentru recunoaşterea cazului fortuit, adică sunt relativ
imprevizibile şi invincibile. Însă, nu în toate cazurile fapta victimei şi fapta terţului pot fi exoneratoare de răspundere, efectul
producându-se numai dacă, potrivit legii sau în conformitate cu convenţia părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere.
În aceste situaţii, fapta victimei sau fapta unei terţe persoane îndeplinesc condiţia exteriorităţii. Astfel, nu este acceptată
exonerarea de răspundere dacă exterioritatea nu este bine caracterizată, de exemplu, dacă victima s-a pus la dispoziţia
pârâtului urmând directivele acestuia.
Dacă, însă, victima se afla în subordinea pârâtului, dar a depăşit instrucţiunile primite şi a avut iniţiative intempestive,
condiţia exoneratoare de răspundere poate fi considerată ca fiind satisfăcută.
În cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, fapta victimei duce la înlăturarea răspunderii paznicului juridic
numai dacă ea întruneşte caracteristicile unei adevărate forţe majore, în raport cu „fapta lucrului”.
Dacă, însă, fapta victimei nu este atât de gravă încât să fie apreciată ca o adevărată forţă majoră, ea poate duce numai la
o atenuare a răspunderii paznicului, proporţională cu gradul de participare şi cu propria culpă a victimei1016.
Fapta unei terţe persoane, pentru care paznicul juridic al lucrului nu este ţinut a răspunde, duce, de asemenea, la
exonerarea acestuia de răspundere.
Concursul între fapta pârâtului şi fapta unei terţe persoane în provocarea prejudiciului nu poate avea ca efect reducerea
răspunderii pârâtului ab initio.
Ca şi fapta victimei, fapta terţului, pentru a-l exonera de răspundere pe paznic, în cazul răspunderii pentru prejudiciile
cauzate de lucruri, trebuie să întrunească elementele forţei majore, în caz contrar nefiind posibilă înlăturarea totală a
răspunderii, ci numai o atenuare a ei, sub forma răspunderii solidare, faţă de victimă, a paznicului juridic şi a terţului, potrivit
prevederilor art. 1383 C.civ.
În acest caz de răspundere solidară a paznicului şi terţului, în raporturile dintre aceştia, răspunderea urmează să fie
împărţită în funcţie de gradul de participare ori de vinovăţie a fiecăruia.

1016 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 277/1973, în R.R.D. nr. 9/1973, p. 156; Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 766/1981, în

C.D. 1981, p. 118.

352 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Pentru ilustrarea acestei cauze exoneratoare de răspundere, exemplificăm cu un caz din practica judecătorească1017, în
care un ascensor s-a prăbuşit din cauza deschiderii uşii acestuia de către o persoană neidentificată, cu o cheie specială, în
timpul funcţionării ascensorului.
Deşi paza juridică a ascensorului revenea proprietarului imobilului, s-a considerat că acesta este exonerat de răspundere,
întrucât prejudiciile provocate prin cădere sunt rezultatul unei fapte a terţului.
În termeni similari se pune şi problema faptei terţei persoane.
B. Forţa majoră
Noţiune. Cazul de forţă majoră, constituie o altă cauză de exonerare de răspundere şi constă, potrivit dispoziţiilor art.
1351 alin. (2) C.civ., într-o împrejurare externă, imprevizibilă, absolut invincibilă şi inevitabilă, fără relaţie cu lucrul sau cu
însuşirile naturale ale lucrului care a provocat dauna.
Elemente principale. elementele principale care trebuie să caracterizeze o împrejurare, pentru ca aceasta să poată fi
considerată forţă majoră sunt:
a) exterioritatea, adică o împrejurare externă care nu are nicio legătură cu lucrul care a produs prejudiciul. Cu titlu de
exemplu, fenomenele naturale extreme, precum cutremurele de magnitudini semnificative, tornadele sau inundaţiile
catastrofale, ori războaiele, pot fi considerate cauze de forţă majoră, de repararea prejudiciului, creat sub imperiul acestor
evenimente, fiind exonerată persoana teoretic vinovată;
b) imprevizibilitatea absolută, constând în imposibilitatea – raportată la nivelul actual al ştiinţei – oricui, nu numai a
paznicului juridic al lucrului, de a prevede această împrejurare. O împrejurare numai relativ imprevizibilă nu constituie caz de
forţă majoră, ci caz fortuit, însă, nu înlătură răspunderea pentru fapta lucrului.
c) invincibilitatea şi inevitabilitatea absolută, constă în imposibilitatea înlăturării ei (a împrejurării) de către oricine, nu numai
de către paznicul juridic (în cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri), aprecierea făcându-se in abstracto, prin
raportare la nivelul maxim de diligenţă de care este capabilă o persoană. O simplă împrejurare externă care este invincibilă
(irezistibilă) numai pentru paznicul juridic, raportat la timpul şi locul producerii faptei, are numai caracter relativ şi nu constituie
caz de forţă majoră, ci caz fortuit, care nu înlătură răspunderea1018.
Pentru a-l exonera total de răspundere pe paznic, împrejurarea ce constituie forţă majoră este necesar a fi fost singura
cauză a producerii prejudiciului şi nu doar una din cauzele concurente care au dus la rezultatul negativ.
Referitor la această condiţie, anume ca – pentru a duce la exonerarea totală de răspundere a paznicului juridic al lucrului
– forţa majoră să fie cauza unică a producerii prejudiciului, sunt necesare unele precizări.
Astfel, s-a pus problema: ce se întâmplă în acele situaţii în care, alături de intervenţia împrejurării ce constituie forţă
majoră, o a doua cauză o constituie „fapta lucrului” care, împreună, formează o relaţie cauzală complexă, concurând, astfel, la
producerea prejudiciului; va fi paznicul juridic al lucrului, în această situaţie, exonerat parţial de răspundere, sau va răspunde
pentru întreg prejudiciul produs? Totodată, ce se întâmplă atunci când prejudiciul este urmarea acţiunii, combinate, a unei
cauze de forţă majoră cu unul sau mai multe cazuri fortuite?

C. Cazul fortuit
Noţiune. Dacă împrejurările care au intervenit şi au dus la producerea prejudiciului nu prezintă elementele caracteristice
forţei majore – mai sus precizate – însă nici nu sunt o consecinţă a culpei paznicului juridic, ele constituie un simplu caz fortuit.
Cazul fortuit, deşi exclude vinovăţia paznicului juridic, nu exclude şi răspunderea acestuia care, aşa cum am arătat, este o
răspundere obiectivă.
Actualul Cod civil defineşte cazul fortuit în art. 1351 alin. (3) ca fiind „un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici
împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs”. Distincţia dintre cazul fortuit şi

1017Trib. Jud. Sălaj, Secţia civilă, decizia civilă nr. 3/1984, în R.R.D. nr. 6/1984, p. 65.
1018Precum s-a arătat şi în literatura de specialitate, caracterele invincibilităţii şi inevitabilităţii absolute trebuie analizate şi prin raportare
la progresul ştiinţific al societăţii. Explicaţia constă în faptul că, ceea ce acum câteva zeci de ani, putea fi considerat drept un eveniment de
forţă majoră, astăzi, datorită dezvoltării aparaturii tehnice, poate fi stăpânit sau chiar înlăturat. În acest sens, a se vedea L. Pop, op. cit., p.
443.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 353

forţa majoră prezintă importanţă în sfera răspunderii delictuale deoarece sunt situaţii în care doar forţa majoră exclude
această răspunderea delictuală1019.
Categorii. În doctrină1020, s-a arătat că evenimentele, de natură a fi calificate drept cazuri fortuite, pot fi clasificate în două
categorii:
a) împrejurări interne – reprezentate de acele circumstanţe aflate în legătură cu activitățile persoanei responsabile pentru
prejudiciu, intrinseci animalelor sau lucrurilor aparţinând acesteia (de exemplu, defecte de fabricaţie, vicii ascunse ale lucrului
etc.);
b) împrejurări de origine externă – reprezentate de circumstanţele neimputabile persoanei responsabile, fără un caracter
extraordinar, care nu puteau fi nici prevăzute de către un tip uman mediu şi nici evitate de către acesta (precum s-a spus,
doar omul cel mai capabil, de o diligenţă şi de o prudență maximă, ar putea evita o astfel de împrejurare). Ca şi exemple de
astfel de circumstanţe, putem aminti cutremurele de mică intensitate, ploile torenţiale, rafalele de vânt etc.
Jurisprudenţa1021, cu privire la distincţia între cazul fortuit şi forţa majoră, a statuat că: „împrejurări ca spargerea unui
cauciuc, ruperea unei piese din cauza unui defect de fabricaţie (deci cauze imanente şi nu exterioare lucrului, n.n.) sau altele
similare, care constituie cazuri fortuite, în strânsă legătură cu lucrul nu pot să constituie cauze de exonerare faţă de prezumţia
de responsabilitate prevăzută de textul citat”.
Tot cu privire la acest aspect, fosta instanţă supremă1022 a statuat că: „în ceea ce priveşte forţa majoră (ca şi cauză
exoneratoare de răspundere – n.n.) este de arătat că aceasta constă într-o împrejurare externă şi invincibilă, fără vreo
legătură cu lucrul, care a produs dauna sau cu însuşirile acestuia, deci nu cuprinde şi cazul fortuit.
Împrejurări ca ruperea sau spargerea caloriferului, ca urmare a unei defecţiuni de turnare, fiind în strânsă legătură cu
lucrul, sunt cazuri fortuite şi, ca atare, faţă de prezumţia de responsabilitate prevăzută de textul citat mai sus, nu pot constitui
cauze de exonerare de răspundere.
Nefiind vorba de un caz de forţă majoră, potrivit principiilor enunţate mai sus, unitatea – care avea paza juridică a
caloriferului – răspunde pentru paguba produsă”.
Constituie, de asemenea, caz fortuit şi anumite împrejurări care, deşi exterioare lucrului şi independente de culpa
paznicului juridic, sunt lipsite de caracterul absolut imprevizibil şi invincibil care defineşte forţa majoră.
Sunt astfel de împrejurări, de exemplu, intervenţia unei ploi obişnuite, care a cauzat deteriorarea părţii carosabile sau a
redus până la minim vizibilitatea, determinând pe conducătorul auto să producă un accident, fără ca acestuia să i se poată
imputa vreo culpă; surparea unui mal, în condiţiile în care asemenea fenomene erau frecvente1023.
O problemă, legată de cazul fortuit constând în defectele de fabricaţie ale lucrului, este aceea de a şti dacă şi în ce temei,
victima prejudiciului ar putea să cheme în judecată pe fabricantul vinovat de defecţiunile de fabricaţie.
Practica judecătorească1024 a decis că, acest lucru era posibil în temeiul art. 998-999 C.civ. din 1864 (art. 1357 C.civ.)
În dreptul comparat s-a mai pus problema răspunderii fabricantului pentru anumite produse periculoase, care au cauzat
prejudicii, fie datorită defectelor acestora, fie datorită unei insuficiente informări, a neluării precauţiunilor necesare.
Această răspundere – se susţine în doctrină1025 – ar trebui să fie una delictuală, obiectivă şi autonomă, a fabricantului,
fără implicarea intermediarilor care au vândut lucrul, putând fi înlăturată numai făcându-se dovada faptului că prejudiciul a fost
produs prin folosirea anormală a lucrului, din cauza forţei majore sau a unui defect care nu ţine de fabricaţie, ci de fazele
ulterioare, după ieşirea din procesul de fabricaţie.

Secţiunea a 7-a. Răspunderea civilă delictuală reglementată

de legi speciale

1019 Exemple de astfel de situaţii: răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general (art. 1376-1377 C.civ.), răspunderea

pentru prejudiciile cauzate de animalele ce le avem în pază juridică (art. 1375 şi art. 1377 C.civ.), răspundere pentru prejudiciile cauzate de
ruina edificiului (art. 1378 C.civ.), răspunderea pentru daunele ecologice etc.
1020 L. Pop, op. cit., p. 444-445.
1021 Trib. Suprem, Colegiu civil, decizia nr. 358/1965, în C.D. 1965, p. 128.
1022 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 1926/1989, în Dreptul nr. 8/1990, p. 83.
1023 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 1096/1978, în R.R.D. nr. 1/1979, p. 55.
1024 Trib. Suprem, Colegiu civil, decizia nr. 358/1965, în C.D. 1965, p. 128.
1025 J.F. Overstake, La responsabilité du fabricant de produits dangereux, în R.T.D. civ. nr. 3/1972, p. 489 şi urm., citat în C. Stătescu,

C. Bîrsan, op. cit., p. 269, nota 1.

354 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

§1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin actele ilicite ale autorităţilor publice

Noţiune. Sub aspect noţional, răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin actele ilicite ale autorităţilor publice are în
vedere acele cazuri în care, o persoană a suferit un prejudiciu cauzat de o autoritate publică, printr-un act administrativ ilegal
anulat de instanţa de contencios administrativ, respectiv prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri sau prin refuzul
nejustificat de soluţionare a unei cereri.
În sensul legii, prin autoritate publică1026 se înţelege orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care
acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităţilor publice, în
sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt
autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Reglementare. Sediul materiei este dat în principal de prevederile art. 52 alin. (1) din Constituţia României, conform
cărora „persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau
prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului
legitim, anularea actului şi repararea pagubei”.
Din dispoziţiile alin. (2), rezultă: „condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică”.
Prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/20041027, în art. 1 alin. (1) este consacrat principiul constituţional conform
căruia, „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică,
printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios
administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea
pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public”.
Prin urmare, conform acestor dispoziţii legale exprese, orice persoană se poate adresa instanţei de contencios
administrativ competentă material şi teritorial, în vederea anulării actului ilegal, reparării prejudiciilor morale şi materiale
produse, aşa cum rezultă expres din prevederile art. 81028 din Legea nr. 554/2004.
Natura juridică şi trăsături definitorii. Discuţiile care s-au purtat în doctrină referitor la natura juridică a acestui tip de
răspundere, a privit împrejurarea dacă răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin actele ilicite ale autorităţilor publice este o
răspundere civilă delictuală sau este de altă natură, respectiv o răspundere patrimonială de drept administrativ1029.
În opinia noastră, în acord cu alţi autori1030 apreciem că suntem în prezenţa unei ipoteze speciale de răspundere civilă
delictuală, care are particularităţi specifice, aşa cum vom dezvolta în continuare:
- principiul ce stă la baza răspunderii civile delictuale este acela de reparare integrală a prejudiciului;
- repararea prejudiciului nu este legată de norma încălcată ci de consecinţele produse prin încălcarea normei;
- antrenarea răspunderii autorităţii publice este urmarea îndeplinirii aceloraşi condiţii generale ale răspunderii civile
delictuale stabilite de art. 1357 C.civ., respectiv prejudiciu, fapta ilicită şi raport de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită;
- răspunderea autorităţii publice intervine ori de câte ori prejudiciul este rezultatul încălcării unui drept subiectiv sau a unui
interes legitim;
- fapta ilicită şi producătoare de prejudicii a autorităţii publice poate fi urmarea unei acţiuni (emiterea unui act administrativ
ilegal) sau inacţiuni (nesoluţionarea unei cereri în termenul legal, respectiv refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri);

1026 A se vedea în acest sens art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 republicată.
1027 M.Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004, modificată şi completată ulterior prin mai multe acte normative, ultima modificare fiind adusă
prin Legea nr. 212/2018 (M.Of. nr. 658 din 30 iulie 2018).
1028 Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de

răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza
instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi,
eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră
vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri,
precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau
interesului legitim.
1029 A se vedea A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, ed. 4, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 453-476.
1030 L. Pop, I F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 518-524.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 355

- partea vătămată poate chema în judecată atât autoritatea publică cât şi persoana1031 (funcţionarul) care a contribuit la
elaborarea, emiterea actului ilegal, evident în acest din urmă caz suntem în prezenţa unei răspunderi pentru fapta proprie, în
care trebuie dovedită vinovăţia funcţionarului;
- fundamentul răspunderii civile reglementată de art. 52 din Constituţia României şi Legea
nr. 554/2004 este de natură obiectivă, având la bază obligaţia autorităţilor publice ca prin actele pe care le emit, respectiv
activităţile care le desfăşoară în interesul cetăţenilor, să nu prejudicieze interesele acestora. În condiţiile în care întreaga
activitate desfăşurată de autorităţile publice, are la bază respectarea principiului legalităţii, iar textele Legii nr. 554/2004 nu fac
nicio referire la vinovăţia autorităţii publice, apare ca evident că, suntem în prezenţa unei răspunderi obiective, având la bază
ideea de garanţie.
Efectele răspunderii. În situaţia în care partea vătămată într-un drept sau interes legitim, face dovada întrunirii condiţiilor
răspunderii prevăzute de Legea nr. 554/2004, autoritatea publică poate fi obligată de instanţa de contencios administrativ în
sensul prevederilor art. 181032 din Legea nr. 554/2004.
Răspunderea autorităţii publice este principală, directă şi autonomă în raport cu răspunderea personală a funcţionarului,
angajându-se indiferent dacă sunt sau nu întrunite condiţiile răspunderii proprii a funcţionarului.
Conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazul în care funcţionarul care a contribuit la elaborarea, emiterea,
adoptarea sau încheierea actului, se face vinovat de prejudiciul produs, dacă a fost chemat în judecată împreună cu
autoritatea publică pârâtă, acesta va răspunde solidar pentru prejudiciul produs.
În situaţia în care, autoritatea publică pârâtă, a fost chemată în judecată fără să fie chemat şi funcţionarul public vinovat, în
cazul în care plăteşte despăgubiri, aceasta are dreptul să promoveze o acţiune în regres împotriva persoanei vinovate,
situaţie în care apare ca evident că, răspunderea funcţionarului apare ca o răspundere pentru fapta proprie, în condiţiile art.
1357 C.civ.
Funcţionarul, persoana vinovată de prejudiciul produs, conform art. 16 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, va putea înlătura
răspunderea sa solidară sau după caz acţiunea în regres, dacă va dovedi că, a elaborat actul ilegal sau a refuzat soluţionarea
cererii în termenul legal, urmare a ordinului scris dat de superiorul său ierarhic.
Deşi textul legal mai sus amintit reglementează o cauză de exonerare a răspunderii, acesta vine în contradicţie cu
prevederile art. 1364 C.civ. şi art. 451033 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicata, care
stabilesc că, răspunderea nu este înlăturată în cazul în care funcţionarul putea să îşi dea seama de caracterul vădit ilicit sau
ilegal al ordinului scris primit, în condiţiile în care, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată1034 stabileşte expres că,
„funcţionarul public este obligat să se conformeze dispoziţiilor primite de la superiorii ierarhici”.

1031 Art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: Cererile în justiţie prevăzute de prezenta lege pot fi formulate şi personal împotriva
persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva
cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru
întârziere. În cazul în care acţiunea se admite, persoana respectivă poate fi obligată la plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică
pârâtă. (2) Persoana acţionată astfel în justiţie îl poate chema în garanţie pe superiorul său ierarhic, de la care a primit ordin scris să
elaboreze sau să nu elaboreze actul.
1032 Art. 18 din Legea nr. 554/2004: (1) Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot

sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o
anumită operaţiune administrativă. (2) Instanţa este competentă să se pronunţe, în afara situaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), şi asupra
legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii. (3) În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi
asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru. (4) Atunci când obiectul acţiunii
în contencios administrativ îl formează un contract administrativ, în funcţie de starea de fapt, instanţa poate: a) dispune anularea acestuia,
în tot sau în parte; b) obliga autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit; c) impune uneia dintre părţi
îndeplinirea unei anumite obligaţii; d) suplini consimţământul unei părţi, când interesul public o cere; e) obliga la plata unor despăgubiri
pentru daunele materiale şi morale. (5) Soluţiile prevăzute la alin. (1) şi alin. (4) lit. b) şi c) pot fi stabilite sub sancţiunea unei penalităţi
aplicabile părţii obligate, pentru fiecare zi de întârziere. (6) În toate situaţiile, instanţa poate stabili, prin dispozitiv, la cererea părţii interesate,
un termen de executare, precum şi amenda prevăzută la art. 24 alin. (2).
1033 Funcţionarul public are dreptul să refuze, în scris şi motivat, îndeplinirea dispoziţiilor primite de la superiorul ierarhic, dacă le

consideră ilegale. Dacă cel care a emis dispoziţia o formulează în scris, funcţionarul public este obligat să o execute, cu excepţia cazului în
care aceasta este vădit ilegală. Funcţionarul public are îndatorirea să aducă la cunoştinţă superiorului ierarhic al persoanei care a emis
dispoziţia astfel de situaţii.
1034 M.Of. nr. 365 din 29 mai 2007, modificată și completată ulterior prin mai multe acte normative, ultima modificare fiind adusă prin

Legea nr. 156/2018 (M.Of. nr. 554 din 3 iulie 2018).

356 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

În opinia noastră, fiind analizată ipoteza specială a unei răspunderi civile delictuale, reglementată de o lege specială, în
cazul în care funcţionarul a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul, suntem în prezenţa unei cauze de
exonerare a răspunderii.
Un astfel de argument este susţinut şi de principiul specialia generalibus derogant potrivit căruia clauzele (dispoziţiile)
speciale deroga de la cele generale, în vreme ce acestea din urmă nu sunt susceptibile să deroge de la cele dintâi.

§2. Răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare

Reglementare. Conform prevederilor art. 52 alin. (3) din Constituţia României, „Statul răspunde patrimonial pentru
prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea
magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă”.
În Titlul IV din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor1035, având denumirea marginală
„Răspunderea judecătorilor şi procurorilor”, la art. 96 este reglementată dincolo de textul constituţional, răspunderea statului
pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în general, precum şi unele reguli aplicabile în cazurile în care erorile judiciare
sunt săvârşite în procese penale sau alte procese.
În cazul în care erorile judiciare sunt săvârşite în procesele penale, prezentele norme se completează cu cele prevăzute
de art. 538-542 C.proc.pen.
Trăsături specifice. Din analiza textelor legale mai sus amintite rezultă anumite trăsături specifice în cazul acestui tip
special de răspundere. Este de subliniat că, legiuitorul a stabilit reguli distincte în ceea ce priveşte termenul de prescripţie al
acţiunii în repararea prejudiciului, când acesta este cauzat printr-o hotărâre civilă sau o hotărâre penală, astfel:
- Răspunderea statului față de victima păgubită este o răspundere obiectivă și este stabilită în condițiile legii. Cu alte
cuvinte, victima erorii judiciare nu are acțiune directă împotriva magistratului, pentru repararea prejudiciului, calitate
procesuală pasivă are numai statul prin Ministerul Finanțelor, fapt stabilit expres de art. 96 alin. 5 din Legea nr. 303/2004;
- Competența de soluționare a unei astfel de acțiuni, revine Tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază reclamantul și
este scutită de taxă de timbru potrivit art. 29 alin. 1 lit. (i) din OUG nr. 80/2013;
- Pentru pentru antamarea răspunderii, partea prejudiciată trebuie să facă dovada erorii judiciare, astfel cum este definită
la art. 96 alin. 3 lit. (a și b) din Legea nr. 303/2004, respectiv:(i) o încălcare evidentă a normelor de drept material și procesual,
prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei; sau (ii) existența unei hotărâri
judecătorești definitive, în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză. În
ambele situații, norma imperativă stabilește că, partea prejudiciată trebuie să probeze că i-au fost afectate grav drepturile,
libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, precum și faptul că, a exercitat toate căile de atac ordinare și extraordinare.
Altfel spus, dacă partea interesată nu a exercitat toate căile de atac ordinare și extraordinare, aceasta nu va putea
promova o acțiune împotriva statului, deoarece va fi respinsă ca inadmisibilă. Condiționarea acestei acțiunii de exercitarea
căilor de atac ordinare și extraordinare, are în vedere posibilitatea realizării dreptului pe calea procedurii obișnuite, ceea ce
face din acțiunea în repararea prejudiciului pentru erori judiciare, o acțiune specială în reparare.
Pe lângă cele două cazuri de erori judiciare, legiuitorul poate reglementa și alte ipoteze specifice de eroare judiciară prin
legi specialesau după caz prin Codul de procedură civilă sau penală;
- Deoarece normele art. 96 din Legea nr. 303/2004, nu prevăd termenul de prescripție a acestei acțiuni, având în vedere
că este vorba de o acțiune personală, raportat la art. 2517 Cod civil, opinăm că acesta este de 3 ani și începe să curgă dela
data soluționării căi de atac extraordinare exercitate;
- Prin art. 96 alin. 6 din Legea nr. 303/2004, legiuitorul a stabilit că, plata de către stat a sumelor datorate cu titlu de
despăgubire se efectuează în termen de maximum un an de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive;
- Deși partea prejudiciată nu poate acționa direct un magistrat, noile modificări legislative, prevăd expres la art. 96 alin. 2,
că răspunderea statului nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care, chiar dacă nu mai sunt în funcţie, şi-au
exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Astfel, legiuitorul a instituit o procedură prin care să fie antamată
răspunderea magistratului;
- După pronunțarea hotărârii judecătorești de plată a despăpgubirilor pentru erori judiciare, în termen de 2 luni de la
comunicarea hotărâriidefinitive, Ministerul Finanţelor Publice va sesiza Inspecţia Judiciară pentru a verifica dacă eroarea

1035 M.Of. nr.826/13.09.2005, modificată şi completată ulterior mai multe acte normative, ultimele modificări fiind aduse prin Legea nr.

242/2018 (M.Of. nr. 868 din 15 octombrie 2018și OUG nr. 92/15.10.2018.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 357

judiciară a fost cauzată de judecător sau procuror ca urmare a exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, potrivit
procedurii prevăzute la art. 741 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările ulterioare;
- Este de observat că, Raportul întocmit de Inspecția judiciară, are rol consultativ, însă este obligatoriu în procedura de
recuperare a sumelor plătite către partea prejudiciată prin eroarea judiciară. Prin art. 96 alin. 8, legiuitorul a lăsat exclusiv la
aprecierea Ministerului Finanțelor Publice dacă promovează acțiunea sau nu, sens în care a stabilit termenul de exercitare a
acţiunii în regres, la 6 luni, care începe să curgă de la data comunicării raportului de către Inspecţia Judiciară în conformitate
cu art. 741 alin. 7 din Legea nr. 317/2004. Opinăm că acest termen este un termen de decădere;
- Acțiunea în regres promovată de Ministerul Finanţelor Publice, este de competența Curții de Apel de la domiciliul
pârâtului, dacă magistratul nu mai este în funcție, iar dacă acesta se află în funcție, reclamantul are posibilitatea de alegere a
unei Curți de Apel învecinate. Hotărârea pronunțată, este supusă recursului și se judecă de Înalta Curte de Casație și Justiție
la secția corespunzătoare. Din edictarea normei, se poate conchide că, dacă eroarea judiciară este produsă într-un proces
civil, recursul este soluționat de secția civilă, dacă este în contencios adminstrativ, revine secției respective, iar dacă este în
procesul penal, va fi judecat de un complet de la secția penală.
Deși art. 96 alin. 9 din Legea nr. 303/2004, stabilește că, competenţa de soluţionare a acţiunii în regres revine, în primă
instanţă, „ secţiei civile” a curţii de apel, observăm o neconsecvență a legiuitorului în ceea ce privește competența funcțională
a instanței, în raport de alin. 10, care face referire la „ secția corespunzătoare ”.
În opinia noastră, competența de soluționare a acțiunii în regres, va fi funcție de natura procesului în care s-a săvârșit
eroarea judiciară, respectiv: penal, civil sau administrativ.

În cazul erorilor judiciare săvârşite în procesele penale, sunt incidente prevederile art. 538-542 C.proc.pen., astfel:
- are dreptul la despăgubiri şi persoana care a fost condamnată definitiv, însă ulterior în rejudecare s-a dovedit eroarea
judiciară şi s-a pronunţat o hotărâre de achitare definitivă. aceeaşi este şi situaţia în care o persoană a fost privată nelegal de
libertate, fapt stabilit printr-o ordonanţă sau prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi;
- despăgubirile într-o astfel de situaţie au în vedere durata de privare nelegală de libertate, consecinţele produse asupra
persoanei, familiei şi pot consta în plata unei sume de bani, a unei rente viagere, iar în cazul încadrării în muncă, prin
recunoaşterea vechimii pe toată perioada cât a fost privat de libertate;
- titularul unei astfel de acţiuni în despăgubiri, poate fi victima erorii judiciare, iar după moartea sa, acţiunea poate fi
introdusă şi de persoanele ce se aflau în întreţinerea sa la data decesului;
- conform dispoziţiilor art. 541 alin. (2) C.proc.pen., acţiunea în repararea pagubei poate fi introdusă în termen de 6 luni de
la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau a încheierilor organelor judiciare, prin
care s-a constat eroarea judiciară, respectiv privarea de libertate nelegală;
- în cazul în care statul a reparat paguba sau condamnarea a provenit de la o instanţă internaţională, acţiunea în regres
pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care, cu rea-credinţă sau din culpă gravă a
provocat situaţia generatoare de daune.

§3. Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de defectele produselor

Reglementare. Răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele lor defecte, este reglementată de
dispoziţiile Legii nr. 240/2004, republicată1036. Conform art. 1 din Legea nr. 240/2004, prezenta lege reglementează raporturile
juridice dintre producători şi persoanele vătămate ori prejudiciate de produsele cu defecte puse în circulaţie, răspunderea
civilă pentru pagubele generate de aceste produse, precum şi dreptul la acţiune pentru repararea pagubelor
Sfera persoanelor între care operează răspunderea. Din dispoziţiile textului legal mai sus arătat, interesează a fi
analizat care sunt persoanele răspunzătoare, cine are dreptul la reparaţie şi care sunt produsele pentru care se poate angaja
răspunderea.
a) prin persoană răspunzătoare pentru prejudiciu cauzat de defectul produsului, legiuitorul a avut în vedere pe producător.
Conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 240/2004, producătorul este: 1) fabricantul produsului finit al unei materii prime sau
părţi componente ale produsului; 2) orice persoană care se prezintă ca producător, prin faptul că îşi înscrie pe produs numele,

1036 M.Of. nr. 313 din 22 aprilie 2008.

358 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

marca sau alt semn distinctiv; 3) orice altă persoană, care importă un produs în România în vederea vânzării, închirierii,
cumpărării sau altei forme de înstrăinare în cadrul activităţii proprii de comercializare în cadrul societăţii, este considerată
producător al acestuia şi răspunde în aceeaşi măsură ca şi producătorul; 4) orice altă persoană, care importă un produs din
Uniunea Europeană în vederea vânzării, închirierii, cumpărării sau altei forme de înstrăinare în cadrul activităţii proprii de
comercializare în cadrul societăţii, este considerată producător al acestuia şi răspunde în aceeaşi măsură ca şi producătorul;
5) dacă producătorul unui produs nu poate fi identificat, fiecare furnizor al produsului respectiv va fi tratat drept producător,
dacă el nu comunică consumatorului prejudiciat, într-un interval de timp rezonabil, datele de identificare a producătorului sau
a persoanei care i-a furnizat produsul; această dispoziţie este valabilă şi pentru un produs importat, în cazul în care produsul
nu indică identitatea importatorului prevăzut la pct. 3 ori 4, chiar dacă este precizat numele producătorului. Din definiţia dată
de legiuitor rezultă că, primul care răspunde de defectele produselor este producătorul, ceea ce înseamnă că, răspunderea
distribuitorilor, importatorilor este subsidiară în raport cu cea a producătorului;
b) din categoria persoanelor îndreptăţite la reparaţie, evident că aceştia sunt consumatorii, care au dobândit produsul
defect în baza unui contract de cumpărare, închiriere. Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) pct. 1 din Legea nr.
240/2004 poate fi îndreptăţit la reparaţie orice persoană care a suferit o vătămare corporală prin produsul defect;
c) în ceea ce priveşte produsele pentru care se poate angaja răspunderea, legiuitorul în dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) din
Legea nr. 240/2004, a statuat că, prin produs se înţelege orice bun mobil, chiar dacă acesta este încorporat într-un alt bun
mobil sau imobil; prin produs se înţelege şi energia electrică.
Pentru a antrena răspunderea producătorului, evident că produsul defect trebuie să fie pus în circulaţie, apt de a fi folosit,
vândut, închiriat etc.
Condiţiile răspunderii. Din dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 240/2004 legiuitorul a statuat că, persoana prejudiciată trebuie
să facă dovada îndeplinirii a trei condiţii, respectiv: paguba, defectul şi raportul de cauzalitate între pagubă şi defect. Întrucât
legiuitorul nu face nicio referinţă la culpa producătorului ca şi condiţie pentru antamarea răspunderii, apare ca evident că
suntem în prezenţa unei răspunderi obiective, fără culpa persoanei răspunzătoare.
a) Paguba. Legiuitorul a definit paguba la art. 2 alin. (1) lit. c), astfel:
1) prejudiciul cauzat prin moartea sau vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane;
2) deteriorarea sau distrugerea oricărui bun, altul decât produsul cu defecte, cu condiţia ca bunul respectiv să fie în mod
normal destinat folosinţei ori consumului privat şi să fi fost folosit de persoana prejudiciată pentru uz sau consum personal, iar
valoarea lui să fie mai mare decât echivalentul în lei a 500 euro.
Din dispoziţiile art. 2 alin. (3), coroborat cu pct. 1 de mai sus, din care rezultă că paguba poate consta într-un deces sau o
vătămare corporală, partea prejudiciată poate obţine şi reparaţii sub forma de daune morale.
O condiţie stipulată expres de legiuitor în art. 15, este că prevederile prezentei legi, nu se aplică pagubelor generate de
produsele puse în circulaţie anterior datei intrării în vigoare a acesteia;
b) Defectul produsului. Conform art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 240/2004, prin produs cu defecte se înţelege produsul
care nu oferă siguranţa la care persoana este îndreptăţită să se aştepte, ţinându-se seama de toate împrejurările, inclusiv de
modul de prezentare a produsului, toate utilizările previzibile ale produsului şi data punerii în circulaţie a produsului.
Un astfel de defect presupune în esenţă că, prin modul în care a fost construit, fabricat, conceput, în exploatarea sa nu
oferă siguranţă, putând expune consumatorul la riscul unei vătămări. Vătămarea poate fi urmare şi faptului că, producătorul
nu descrie şi nu prezintă explicit modul de folosire al produsului, respectiv indicaţiile sau contraindicaţiile de folosire a bunului.
O relevanţă deosebită poate avea şi data punerii în circulaţie respectiv data expirării produsului, producătorul răspunzând
pentru prejudiciile produse prin punerea în circulaţie a unor produse expirate.
c) Raportul de cauzalitate între defectul produsului şi prejudiciul suferit de victimă. Evident că, victima sau persoana
prejudiciată, trebuie să facă dovada că, între defectul produsului şi prejudiciul produs există o legătură directă.
Astfel, cu titlu de exemplu, legiuitorul denumeşte produs şi energia electrică, situaţie în care fluctuaţiile bruşte ale tensiunii
(220 V – sistem monofazat sau 380 V – sistem trifazat) cu consecinţa distrugerii tuturor echipamentelor electrice alimentate la
tensiunile de utilizare, reprezintă fără discuţie o legătură de cauzalitate între defectul produsului (creşterea bruscă a tensiunii)
şi prejudiciul produs.
Fundamentul obiectiv al răspunderii. Aşa cum s-a subliniat deja, legiuitorul nu a prevăzut culpa producătorului ca şi o
condiţie distinctă pentru antamarea răspunderii, ceea ce duce în mod evident la concluzia că suntem în prezenţa unei
răspunderi obiective, fără vinovăţia producătorului, fundamentată pe ideea de garanţie, în virtutea căreia producătorul
garantează că produsele puse în circulaţie sunt sigure pentru consumatorii care le folosesc şi că corespund din punct de
vedere tehnic.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 359

Efectele răspunderii. Ori de către ori, partea păgubită va face dovada îndeplinirii celor trei condiţii prevăzute de art. 6 din
Legea nr. 240/2004, producătorul va putea fi obligat la repararea prejudiciului material şi moral produs. Conform principiilor
care guvernează răspunderea civilă, persoana păgubită este îndreptăţită la reparaţia integrală a prejudiciului cauzat de produ-
sul defect.
Din prevederile art. 8 rezultă că, răspunderea producătorului poate fi limitată sau înlăturată de instanţa competentă, în
cazul în care paguba este cauzată atât de defectul produsului, cât şi de culpa persoanei vătămate ori prejudiciate sau a altei
persoane pentru care aceasta este ţinută să răspundă.
Este de subliniat faptul că, legiuitorul în dispoziţiile art. 9 alin. (1) a recunoscut posibilitatea ca persoana păgubită să poată
pretinde reparaţia şi în temeiul răspunderii contractuale sau extracontractuale, ori a unui alt regim special de răspundere în
vigoare.
Prin urmare, partea păgubită are un drept de alegere al acţiunii pe care o va promova, fie o acţiune întemeiată pe
răspunderea contractuală, fie o acţiune întemeiată pe răspunderea delictuală sau un prevăzută de un alt regim special de
răspundere.
În opinia noastră, considerăm că suntem în prezenţa unei răspunderi civile speciale (Legea nr. 240/2004, republicată) şi,
drept urmare, se aplică principiul specialia generalibus derogant.
Totuşi, nu este de omis a se remarca că, scopul legiuitorului prin lăsarea posibilităţii promovării mai multor acţiuni de către
persoana păgubită, având temeiuri diferite, este înţeles prin recunoaşterea dreptului persoanei păgubite la repararea integrală
a prejudiciului.
Fiind o acţiune personală, legiuitorul a prevăzut expres în art. 11 că, aceasta se va prescrie într-un termen de 3 ani, care
va curge de la data la care reclamantul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de existenţa prejudiciului, a defectului şi a
identităţii producătorului sau după ca a persoanelor răspunzătoare. Totodată, legiuitorul a statuat că, acţiunea pentru
repararea pagubei nu poate fi introdusă după împlinirea a 10 ani de la data la care producătorul a pus produsul respectiv în
circulaţie, acest termen fiind evident un termen de decădere.
Din sinteza prevederilor art. 9 alin. (2) în Legea nr. 240/2004, reiese că, dacă persoana păgubită a fost asigurată pentru
riscul survenit, constând în defectul produsului, asigurătorul poate să regreseze împotriva producătorului pentru sumele plătite
asiguratului. Dacă paguba suferită constă în vătămarea corporală sau decesul, iar victima avea o asigurare pentru un astfel
de risc, asigurătorul nu poate regresa pentru sumele plătite cu acest titlu, însă victima sau persoanele în întreţinere, pe lângă
sumele primite de la asigurator poate primi şi despăgubiri de la producător în temeiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate
de produsele defecte, conform Legii nr. 240/2004.
Cauze exoneratoare de răspundere pentru producător. Din prevederile art. 7 din Legea nr. 240/2004, legiuitorul a
indicat cazurile în care producătorul este exonerat de răspundere, cu condiţia să dovedească că:
a) nu el este cel care a pus produsul în circulaţie;
b) în funcţie de împrejurări, defectul care a generat paguba nu a existat la data la care produsul a fost pus în circulaţie sau
a apărut ulterior punerii în circulaţie a produsului, din cauze neimputabile lui;
c) produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice altă formă de distribuţie în scop economic al
producătorului şi nu a fost fabricat sau distribuit în cadrul activităţii sale profesionale;
d) defectul se datorează respectării unor condiţii obligatorii, impuse prin reglementările emise de autorităţile competente;
e) nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice existent la momentul punerii în circulaţie a produsului nu i-a permis depistarea
defectului în cauză. În doctrină1037 această cauză de exonerare a fost denumită risc de dezvoltare, reprezentând orice risc
necunoscut în momentul conceperii, proiectării, fabricării şi comercializării unui produs şi care era imprevizibil în raport cu
cunoştinţele ştiinţifice şi tehnice existente la momentul când produsul a fost pus în circulaţie;
f) defectul se datorează nerespectării de către consumator a instrucţiunilor de utilizare furnizate în documentele tehnice
care însoţesc produsul, demonstrate în baza expertizei tehnice de specialitate;
g) producătorul de componente este exonerat de răspundere dacă dovedeşte că defectul este imputabil proiectării greşite
a ansamblului în care acesta a fost montat sau instrucţiunilor date de producătorul produsului destinat consumatorului.
Pe lângă cauzele de exonerare prevăzute de art. 7 din Legea nr. 240/2004, apreciem că răspunderea producătorului este
exonerată şi în cazul în care acesta face dovada că, defectul produsului se datorează unei forţe majore, fapta victimei sau
fapta unei terţe persoane.
În ceea ce priveşte cazul fortuit, în opinia noastră, acesta nu exonerează de răspundere, deoarece evenimentul nu este
de origine externă, ci internă, având originea în câmpul de activitate a persoanei răspunzătoare (producătorului). De altfel,

1037 A se vedea L. Pop, op. cit., p. 537.

360 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

cum a statuat doctrina în mod constant, cazul fortuit nu exonerează răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în
general (art. 1376-1377 C.civ.); răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale ce le avem în pază juridică (art. 1375 şi
art. 1377 C.civ.); răspunderea pentru prejudiciile cauzate de accidente nucleare (Legea nr. 703/2001); răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de ruina edificiului (art. 1378 C.civ.); răspunderea pentru daunele ecologice (O.U.G. nr. 195/2005);
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de defectele produselor (Legea nr. 240/2004); răspunderea pentru prejudiciul cauzat
de către aeronave terţilor la sol (Codul aerian, adoptat prin
O.G. nr. 29/1997). Asemenea situaţii există şi în spaţiul răspunderii civile contractuale, dintre care exemplificăm următoarele:
răspunderea în contractul de transport de persoane (art. 2004 C.civ.); răspunderea în contractul de depozit necesar (art.
2127-2130 C.civ.) etc.

§4. Răspunderea civilă pentru daunele nucleare

Reglementare. În scopul protecţiei oamenilor şi a mediului înconjurător împotriva oricăror prejudicii, precum şi în vederea
stabilirii unei răspunderi speciale în eventualitatea producerii acestor prejudicii, care constituie un risc asumat în desfăşurarea
activităţilor în domeniul nuclear, se impunea o reglementare specială.
Prin adoptarea Legii nr. 106/1992, de aderare a României la Convenţia de la Viena, au fost abrogate dispoziţiile art. 35 din
Legea nr. 61/1974.
În vechea reglementare dată de Legea nr. 61/1974 privind desfăşurarea activităţilor în domeniul nuclear, se stabileau
principiile de bază privind răspunderea civilă pentru pagubele nucleare (art. 33-38 din Legea nr. 61/1974):
- răspunderea civilă pentru pagubele nucleare este o răspundere obiectivă. Acest principiu este consacrat de art. 33 din
Legea nr. 61/1974, potrivit căruia „titularul de autorizaţie răspunde exclusiv, independent de culpa sa, pentru pagubele
pricinuite de un accident nuclear survenit în instalaţia sa, ori în cursul unui transport efectuat din dispoziţia sa (...)”;
- dacă pagubele produse de un accident nenuclear, împreună cu unul nuclear, nu pot fi reparate, ele se consideră, în
întregime, pricinuite de un accident nuclear (art. 34 din Legea nr. 61/1974). Prin acest articol se instituie, aşadar, o prezumţie
de cauzalitate nucleară cu privire la prejudiciile la a căror producere a concurat, pe lângă un accident nuclear, unul nenuclear;
- răspunderea faţă de victimă a mai multor titulari de autorizaţie este solidară. Acest principiu este consacrat, în mod
expres, de dispoziţiile art. II, pct. 3 lit. a) şi art. IV pct. 1 din Convenţia privind răspunderea civilă pentru daune nucleare,
încheiată la Viena în anul 1963, potrivit cărora „răspunderea pentru prejudiciu are un caracter obiectiv, independent de culpă.
În cazul pluralităţii autorilor, răspunderea este solidară”.
Legea nr. 106/1992. Prin adoptarea Legii nr. 106/1992, de aderare a României la Convenţia de la Viena, au fost
abrogate, implicit, dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 61/1974, potrivit cărora, în cazul pluralităţii de titulari de autorizaţie,
răspunderea lor faţă de victimă era divizibilă, fiecare răspunzând proporţional cu contribuţia avută la producerea pagubei
nucleare, iar când nu se va putea stabili partea de contribuţie a fiecăruia, despăgubirea se suportă în părţi egale de către
debitori.
Aşadar, răspunderea civilă pentru pagubele nucleare produse prin „participarea” mai multor titulari de autorizaţie este o
răspundere solidară, pentru acoperirea prejudiciului, victima având posibilitatea să urmărească, pentru întreaga sumă, pe
oricare dintre codebitori – titulari de autorizaţie.
Legea nr. 111/1996. Adoptarea şi intrarea în vigoare a Legii nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă,
reglementarea, autorizarea şi controlul activităţilor nucleare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a adus
unele precizări suplimentare în domeniu. În primul rând, s-au instituit noi reglementări vizând regimul de autorizare, obligaţiile
titularului autorizaţiei şi regimul de control al activităţilor nucleare; apoi, a fost abrogată, expres, Legea nr. 61/1974 şi s-a
prevăzut obligaţia Guvernului de a prezenta, spre adoptare, proiectul Legii privind răspunderea civilă pentru pagubele
nucleare, iar, cu titlu provizoriu, s-a stabilit că până la apariţia acestui act normativ „se aplică regimul prevăzut în convenţiile
internaţionale la care România este parte”.
Legea nr. 703/2001. În prezent, răspunderea civilă pentru daune nucleare este reglementată de Legea nr. 703/2001
privind răspunderea civilă pentru daune nucleare1038, act normativ în vigoare de la data de 19 decembrie 2002. Conform art.
1, obiectul prezentei legi îl constituie reglementarea răspunderii civile pentru repararea daunelor rezultate din activităţile de
utilizare a energiei nucleare în scopuri paşnice, în sfera acestei legi neintrând daunele nucleare produse în urma unui război.

1038 M.Of. nr. 818 din 19 decembrie 2001, modificată şi completată prin Rectificarea M.Of. nr. 115 din
12 februarie 2002; Legea nr. 470/2004 (M.Of. nr. 1040 din 10 noiembrie 2002); Legea nr. 115/2007 (M.Of. nr. 298 din 4 mai 2007).
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 361

În sensul legii, accident nuclear înseamnă orice fapt sau orice succesiune de fapte având aceeaşi origine, care cauzează
o daună nucleară, iar cu privire la măsurile preventive, creează o ameninţare gravă şi iminenţa de producere a unei astfel de
daune.
Trăsături specifice ale răspunderii civile pentru daunele nucleare. Din analiza dispoziţiilor legale se conturează mai
multe trăsături specifice pentru acest caz de răspundere civilă delictuală, reglementată printr-o lege specială.
Cui revine răspunderea. Prin dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 703/2001, legiuitorul a stabilit angajarea răspunderii în
sarcina a doi subiecţi, respectiv a operatorului unei instalaţii nucleare şi a statului, dacă sunt îndeplinite unele condiţii. În
anumite condiţii, legiuitorul a stabilit răspunderea solidară şi a altor operatori implicaţi în procesul tehnologic respectiv a
transportatorului, în cazul în care accidentul nuclear a survenit în timpul transportului.
Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 703/2001, operatorul răspunde obiectiv şi exclusiv pentru orice dauna nucleara, dacă
s-a dovedit a fi provocata de un accident nuclear:
a) survenit în această instalaţie nucleară;
b) implicând un material nuclear care provine din aceasta instalaţie nucleară:
1) înainte ca răspunderea pentru dauna nucleară cu privire la acest material să fi fost asumată, pe baza unui contract
scris, de către un alt operator;
2) în absenţa unor prevederi exprese ale unui asemenea contract prevăzut la pct. 1, înainte ca un alt operator să fi preluat
acest material;
3) dacă materialul nuclear a fost trimis unei persoane aflate pe teritoriul altui stat înainte să fi fost descărcat din mijlocul de
transport prin intermediul căruia a ajuns pe teritoriul acelui stat;
c) implicând un material nuclear trimis acestei instalaţii nucleare:
1) după ce răspunderea pentru daunele nucleare cauzate de acel material nuclear a fost transferată operatorului de către
operatorul unei alte instalaţii nucleare, în temeiul unui contract scris;
2) în absenţa unor prevederi exprese ale unui contract scris, după ce respectivul operator a preluat acest material nuclear;
3) dacă acest material nuclear a fost trimis, cu consimţământul scris al respectivului operator, de către o persoană aflată
pe teritoriul altui stat, numai după ce materialul a fost încărcat pe mijlocul de transport cu care trebuie să părăsească teritoriul
acelui stat.
În cazul în care dauna nucleară este cauzată de un accident nuclear survenit într-o instalaţie nucleară şi implică materiale
nucleare stocate în vederea transportului acestora, dispoziţiile alin. (1) lit. a), nu se aplică dacă un alt operator ori o altă
persoană este singura răspunzătoare în temeiul dispoziţiilor alin. (1) lit. b) sau c).
Dacă dauna nucleară antrenează răspunderea mai multor operatori, ei răspund pentru prejudiciu solidar şi integral.
Răspunderea unui operator care are mai multe instalaţii implicate într-un accident, se antrenează pentru fiecare instalaţie în
parte, însă în limitele stabilite de lege.
Prin dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 703/2001, legiuitorul a înţeles să îl asimileze pe transportatorul combustibilului
nuclear cu un operator, în situaţia în care accidentul survine în timpul transportului, situaţie în care răspunderea revine
exclusiv transportatorului.
Răspunderea statului pentru daunele nucleare se realizează numai dacă accidentul este rezultatul direct şi nemijlocit al
unui act de terorism în domeniul nuclear sau este rezultatul direct şi nemijlocit al unui accident nuclear, în toate situaţiile
prevăzute la art. 4 în care operatorul unei instalaţii nucleare nu este în măsură să obţină acoperire de pe piaţa naţională şi/sau
internaţională a asigurărilor de răspundere civilă pentru daune nucleare sau o alta garanţie financiară corespunzătoare.
Este de precizat faptul că, potrivit legii, obţinerea unei autorizaţii în scopul desfăşurării de activităţi nucleare sau de
transport a unor asemenea combustibili, este condiţionată de obţinerea unei poliţe de asigurare, respectiv o garanţie care să
acopere răspunderea pentru daune nucleare în limitele prevăzute de lege.
Din dispoziţiile art. 41 alin. (1) lit. b), rezultă că răspunderea statului în cazul în care accidentul nu este urmarea unui act de
terorism în domeniul nuclear, este antrenată doar dacă operatorul sau transportatorul nu este în măsură să obţină despăgubiri
de la asigurători. Înseamnă că răspunderea statului este principală, directă şi autonomă doar când accidentul este urmarea
unui act de terorism în domeniul nuclear şi subsidiară în rest, acţionând ca un garant pentru persoanele păgubite.
Pentru ce tip de daune se antrenează răspunderea. Prin dispoziţiile art. 3 lit. d) din Legea nr. 703/2001, legiuitorul a
precizat în ce poate consta dauna nucleară. Astfel, intră în categoria de daune:
1) orice deces sau orice rănire;
2) orice pierdere sau orice deteriorare a bunurilor;
362 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

3) orice pierdere economică care rezulta dintr-o daună la care s-a făcut referire la pct. 1 şi 2, neinclusă în aceste
prevederi, dacă este suferită de o persoană îndreptăţită să ceară despăgubiri în ceea ce priveşte o astfel de pierdere;
4) costul măsurilor de refacere a mediului înconjurător deteriorat în urma producerii unui accident nuclear, dacă o astfel de
deteriorare este semnificativă, dacă astfel de măsuri sunt luate sau urmează să fie luate şi dacă nu sunt incluse în pct. 2;
5) orice pierdere a veniturilor care derivă dintr-un interes economic faţă de orice utilizare a mediului înconjurător, datorată
deteriorării semnificative a mediului înconjurător şi dacă nu este inclusă la pct. 2;
6) costul măsurilor preventive şi orice pierderi sau daune cauzate de astfel de măsuri;
7) orice altă daună economică, alta decât cea cauzată de degradarea mediului înconjurător, dacă este admisă de
legislaţia privind răspunderea civilă a instanţei competente.
Pierderile sau daunele prevăzute la pct. 1-5 şi 7 sunt considerate daune nucleare în măsura în care pierderea sau dauna:
- ia naştere ca rezultat al radiaţiei ionizante emise de orice sursă de radiaţie care se află
într-o instalaţie nucleară sau emise de combustibilul nuclear, de produşii radioactivi sau de deşeurile radioactive dintr-o
instalaţie nucleară ori de materialul nuclear provenit din, venind de la sau trimis spre o instalaţie nucleară;
- este rezultatul proprietăţilor radioactive ale unui astfel de material sau al unei combinaţii de proprietăţi radioactive cu
proprietăţi toxice, explozive ori cu alte proprietăţi periculoase ale unui astfel de material;
Fundamentul răspunderii. Aşa cum rezultă expres din dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 703/2001, răspunderea
pentru daunele nucleare este de natură obiectivă, fără vinovăţie, având la bază ideea de garanţie privind riscul de activitate, în
temeiul căruia, operatorul, transportatorul şi statul are obligaţia lua toate măsurile pentru a preîntâmpina orice accidente
nucleare.
Cauze exoneratoare. Din dispoziţiile art. 51039 din Legea nr. 703/2001, rezultă următoarele situaţii în care operatorul este
exonerat de răspundere:
- dacă operatorul face dovada că, dauna nucleară a fost cauzată din culpa gravă sau intenţia victimei. Într-o astfel de
situaţie, conform art. 5 alin. (5), va răspunde persoana fizică care a acţionat cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, în sensul
producerii daunei nucleare;
- dacă face dovada că dauna nucleară este rezultatul direct al unor acte de conflict armat, război civil, insurecţie sau
ostilitate. Într-o atare situaţie, conform art. 41 alin. (1) lit. a), va răspunde statul;
- raportat la dispoziţiile legii speciale, rezultă că numai fapta victimei sau a terţului care a acţionat cu intenţie sau culpă
gravă (art. 1352 C.civ.) este cauză exoneratoare, cazul fortuit şi forţa majoră nefiind cauze de exonerare.
Cuantumul răspunderii. Din dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 703/20031040, răspunderea operatorului este limitată la
cel puţin echivalentul în lei a 300 milioane DST1041 pentru fiecare accident nuclear. Această sumă poate fi limitată de

1039 Art. 5 (1) Dacă operatorul face dovada că dauna nucleară a rezultat, în totalitate sau în parte, dintr-o neglijenţă gravă a persoanei

care a suferit-o ori că acea persoană a acţionat sau a omis să acţioneze, cu intenţia de a cauza o daună, instanţa competentă poate să îl
exonereze pe operator, în totalitate sau în parte, de obligaţia reparării daunei suferite de această persoană. (2) Operatorul este exonerat de
răspundere dacă acesta face dovada că dauna nucleară este rezultatul direct al unor acte de conflict armat, război civil, insurecţie sau
ostilitate. (3) Când o daună nucleară şi o daună nenucleară sunt cauzate de un accident nuclear sau, conjugat, de un accident nuclear şi de
unul sau mai multe evenimente diferite, dauna nenucleară, în măsura în care nu poate fi separată cu certitudine de cea nucleară, este
considerată în sensul prezentei legi ca o daună nucleară cauzată de accidentul nuclear. (4) Operatorul nu răspunde pentru dauna nucleară
cauzată instalaţiei nucleare propriu-zise, oricărei alte instalaţii nucleare, inclusiv aflate în construcţie, situată pe amplasamentul instalaţiei
propriu-zise, şi nici pentru bunurile aflate pe amplasamentul acestei instalaţii nucleare, care sunt ori trebuie să fie utilizate în raport cu ea.
(5) Persoana fizică care a cauzat o daună nucleară printr-o acţiune sau omisiune săvârşită cu intenţia de a cauza o daună nucleară şi
pentru care operatorul nu este răspunzător potrivit alin. (1) răspunde pentru dauna nucleară produsă.
1040 Art. 8: „(1) Răspunderea operatorului este limitată pentru fiecare accident nuclear la cel puţin echivalentul în lei a 300 milioane DST.

(2) Cu aprobarea autorităţii naţionale competente răspunderea operatorului poate fi limitată pentru fiecare accident nuclear la mai puţin de
echivalentul în lei a 300 milioane DST, dar nu mai puţin de echivalentul în lei a 150 milioane DST, cu condiţia ca diferenţa până la minimum
echivalentul în lei a 300 milioane DST să fie alocată de stat din fondurile publice în vederea acoperirii daunelor nucleare în condiţiile
prezentei legi. (3) Pentru o perioadă de 10 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu aprobarea autorităţii naţionale competente,
răspunderea operatorului poate fi limitată pentru fiecare accident nuclear petrecut în această perioadă la mai puţin de echivalentul în lei a
150 milioane DST, dar nu mai puţin de echivalentul în lei a 75 milioane DST, cu condiţia ca diferenţa până la echivalentul în lei a 150
milioane DST să fie alocată de stat din fondurile publice în vederea acoperirii daunelor nucleare în condiţiile prezentei legi. (4) În cazul
reactorilor de cercetare şi al depozitelor de deşeuri radioactive şi de combustibil nuclear ars răspunderea operatorului conform prevederilor
alin. (1) şi (2) va fi de minimum echivalentul în lei a 30 milioane DST, putând fi redusă, cu aprobarea autorităţii naţionale competente, până
la echivalentul în lei a 10 milioane DST, cu condiţia ca diferenţa până la minimum echivalentul în lei a 30 milioane DST să fie alocată de stat
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 363

autoritatea naţională competentă, însă nu mai puţin de 150 milioane DST, cu condiţia ca diferenţa până la 300 milioane DST
să fie alocată de la stat.
Răspunderea transportatorului de materiale nucleare în caz de daună nucleară, este limitată la echivalentul în lei a 5
milioane de DST, iar dacă transportul priveşte combustibil nuclear ce a fost utilizat într-un reactor nuclear, răspunderea
operatorului este limitată la echivalentul în lei a 25 milioane de DST.
Este de subliniat faptul că, în cazul în care operatorul a acordat despăgubirile victimelor, acesta poate regresa împotriva
propriilor salariaţi sau altor persoane în următoarele situaţii:
- dacă dreptul de regres a fost stipulat în contract [art. 11 alin. (1) lit. a)];
- dacă accidentul nuclear rezultă dintr-o acţiune ori omisiune săvârşită cu intenţia de a cauza o daună nucleară contra
persoanei fizice care a acţionat sau a omis să acţioneze cu această intenţie [art. 11 alin. (1) lit. b)];
- împotriva statului în măsura în care acesta a alocat fonduri publice, potrivit prezentei legi.
Termen de prescripţie. Din analiza dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 703/20011042 rezultă că, legiuitorul a stabilit două
termene de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubiri împotriva operatorului.
Astfel, în alin. (2) s-a statuat că, „dreptul la despăgubire împotriva operatorului se stinge dacă o acţiune nu este intentată
pe parcursul unei perioade de 3 ani de la data la care victima daunei nucleare a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna
şi identitatea operatorului responsabil de ea, fără ca termenele prevăzute la alin. (1) să fie depăşite”.
Din prevederile alin. (1) lit. a) şi b), dreptul la despăgubire împotriva operatorului se prescrie dacă acţiunea nu este
intentată în termen de 30 de ani de la data producerii accidentului, atunci când cererea priveşte pretenţii legate de deces sau
vătămări corporale şi în termen de 10 ani de la data producerii accidentului, atunci când cererea priveşte pretenţii de altă
natură.
În acord cu doctrina1043, opinăm că termenul de 3 ani este un termen de prescripţie, în timp ce termenele de 30 şi 10 ani
sunt termene de decădere, care curg de la data producerii accidentului.

§5. Răspunderea civilă pentru daunele produse de aeronave

Reglementare. Până la adoptarea O.G. nr. 29/19971044, răspunderea pentru pagubele cauzate de aeronave era
reglementată prin art. 97 Codul aerian aprobat prin Decretul nr. 516/1953. Potrivit acestui text de lege, răspunzător pentru
prejudiciile cauzate de aeronave era exploatantul ei. Întrucât acesta nu era exonerat de răspundere decât în acele situaţii când
dauna se datora intenţiei sau neglijenţei grave a celui vătămat, precum şi în cazurile expres prevăzute prin dispoziţiile actului
normativ în discuţie, rezultă că se instituie o formă specială de răspundere civilă independentă de culpă, ce nu poate fi înlăturată
nici chiar în cazul forţei majore.

din fondurile publice în vederea despăgubirii daunelor nucleare în condiţiile prezentei legi. (5) În cazul transportului de materiale nucleare
răspunderea operatorului în sensul art. 4 alin. (3) este limitată la echivalentul în lei a 5 milioane DST; în cazul transportului de combustibil
nuclear ce a fost utilizat într-un reactor nuclear, răspunderea operatorului, în sensul art. 4 alin. (3), este limitată la echivalentul în lei a 25
milioane DST. (6) Prevederile alin. (1)-(5) nu includ profitul şi cheltuielile de judecată. (7) Prevederile alin. (1)-(6) vor fi menţionate explicit în
autorizaţia operatorului emisă potrivit Legii nr. 111/1996, republicată”.
1041 Drepturi speciale de tragere, denumite în continuare DST, înseamnă unitatea de contabilitate definită de Fondul Monetar

Internaţional, utilizată de acesta pentru propriile tranzacţii şi operaţiuni.

1042 Art. 12. (1) Dreptul la despăgubire împotriva operatorului se prescrie dacă o acţiune nu este intentată în decurs de: a) 30 de ani de

la data producerii accidentului nuclear, dacă acţiunea este legată de deces sau rănire potrivit art. 3 lit. d) pct. 1; b) 10 ani de la data
producerii accidentului nuclear, dacă acţiunea este legată de celelalte daune nucleare potrivit art. 3 lit. d) pct. 2-5 şi 7; (2) Dreptul la
despăgubire împotriva operatorului se stinge dacă o acţiune nu este intentată pe parcursul unei perioade de 3 ani de la data la care victima
daunei nucleare a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi identitatea operatorului responsabil de ea, fără ca termenele prevăzute la
alin. (1) să fie depăşite. (3) Orice persoană care a suferit o daună nucleară şi a introdus o acţiune de despăgubire în termenele prevăzute la
alin. (1) îşi poate modifica cererea, în sensul includerii oricărei agravări a daunei, chiar după expirarea acestor termene, atât timp cât o
hotărâre definitivă şi irevocabilă nu a fost pronunţată de instanţa competentă.
1043 A se vedea L. Pop, op. cit., p. 548; R.L. Boilă, op. cit., p. 471.
1044 O.G. nr. 29/1997 privind Codul aerian civil al României: Ordonanţă privind Codul aerian civil, republicată în M.Of. nr. 45 din 26

ianuarie 2001, modificată şi completată de Legea nr. 399/2005 (M.Of. nr. 22 din 10 ianuarie 2006); O.G. nr. 19/2011 (M.Of. nr. 608 din 29
august 2011); Legea nr. 187/2012 (M.Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012), ultima modificare prin Legea nr. 98/2014 (M.Of. nr. 506 din 8 iulie
2014).
364 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Deoarece dispoziţiile interne fac trimitere şi la tratatele la care România este parte, ţara noastră fiind atât membră a
Uniunii Europene, cât şi a Convenţiei privind aviaţia civilă internaţională1045 (Chicago 1944), în ceea ce priveşte răspunderea
pentru prejudiciile cauzate de aeronave, sunt aplicabile şi dispoziţiile cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 889/2002 al
Parlamentului European şi al Consiliului din 13 mai 2002 de modificare a Regulamentului Consiliului (CE) nr. 2027/97 privind
răspunderea operatorilor de transport aerian în caz de accidente.
Un act normativ deosebit de important în materia analizată, îl priveşte Convenţia de la Montreal1046, care reglementează
transporturilor internaţionale de persoane, bagaje sau mărfuri, efectuate cu o aeronavă, contra plată.
În conformitate cu prevederile art. 20 şi art. 148 din Constituţia României tratatele la care România este parte, respectiv
reglementările comunitare, au prioritate faţă de normele interne.
Este de subliniat aici faptul că, prin Legea nr. 234/2007, au fot abrogate prevederile Legii
nr. 355/2003 şi O.G. nr. 52/2002, ca urmare a aplicării directe a Regulamentului (CE) nr. 2027/97 al Consiliului din 9
octombrie 1997 privind răspunderea operatorilor de transport aerian în caz de accidente, publicat în J.O. L 285 din 17
octombrie 1997, astfel cum a fost amendat prin Regulamentul (CE) nr. 889/2002 al Parlamentului European şi al Consiliului
din 13 mai 2002, publicat în J.O. L 139 din 30 mai 2002, precum şi a Regulamentului (CE) nr. 785/2004 al Parlamentului
European şi al Consiliului din 21 aprilie 2004, privind cerinţele de asigurare a operatorilor de transport aerian şi a operatorilor
de aeronave, publicat în J.O. L 138 din 30 aprilie 2004.
Condiţiile răspunderii. Conform dispoziţiilor art. 53 C.aerian, „regimul răspunderii operatorilor1047 aerieni care efectuează
operaţiuni aeriene de aviaţie generală sau de lucru aerian pe teritoriul României este reglementat în conformitate cu
prevederile dreptului comun, în măsura în care nu s-a stabilit altfel printr-o lege specială sau printr-un tratat internaţional la
care România este parte”.
În condiţiile în care legiuitorul face trimitere la dreptul comun, fiind în prezenţa unei răspunderi civile delictuale specială,
apreciem că pentru a se angaja răspunderea operatorului aerian, partea prejudiciată trebuie să facă dovada existenţei
prejudiciului, accidentului aviatic şi raportul de cauzalitate între prejudiciu şi accidentul aviatic.
Prejudiciul. În cadrul acestei răspunderi, prejudiciul produs de accidentele aviatice poate avea drept consecinţe decesul,
vătămarea corporală, distrugerea bagajelor sau a altor bunuri, atât din interiorul aeronavei cât şi din exteriorul acesteia.
Tot astfel, în noţiunea de prejudiciu intră şi întârzierile pasagerilor, a bagajelor, respectiv pierderea, deteriorarea acestora
din urmă.
Accident aviatic. Prin accident aviatic, în sensul legii se înţelege un eveniment legat de operarea/utilizarea unei
aeronave, care se produce între momentul în care o persoană se îmbarcă la bordul acesteia, cu intenţia şi cu dreptul legal de
a efectua un zbor, şi momentul în care toate persoanele aflate la bord sunt debarcate şi în cursul căruia:
a) o persoană este rănită grav sau mortal, datorită faptului că se găseşte:
- în aeronavă;
- în contact direct cu orice parte a aeronavei, inclusiv cu bucăţile care se detaşează din aceasta;
- expusă direct jetului (aspiraţiei sau suflului motoarelor ori elicelor), cu excepţia cazurilor în care rănile se datorează unor
cauze naturale, autorănirilor sau sunt produse de altă persoană ori a cazurilor în care rănirile sunt produse în afara zonei ce
este în mod normal disponibilă pasagerilor sau membrilor echipajului;
b) aeronava suferă deteriorări sau o cedare de structură, care alterează caracteristicile de rezistenţă structurală, de
performanţă şi de zbor şi care, în mod normal, necesită o reparaţie importantă sau înlocuirea componentelor afectate, cu
excepţia defectării motorului ori deteriorării, când deteriorarea este limitată la motor, capote sau la accesoriile sale ori când
este vorba despre deteriorări limitate la elice, la extremităţile aripii, pneuri, frâne, carenaje sau mici înfundări ori perforaţii în
înveliş;
c) aeronava a dispărut sau este total inaccesibilă.
Raport de cauzalitate între accident şi prejudiciu. Întrucât nu implică discuţii suplimentare faţă de ceea ce presupune
existenţa legăturii de cauzalitate, sintetic subliniem că, în cazul unor accidente aviatice, legătura de cauzalitate nu ridică
probleme în materia probaţiunii.

1045 Ratificată de România prin Decretul nr. 164/1965.

1046 M.Of. nr. 437 din 3 septembrie 2000.
1047 Prin operator aerian conform Regulamentului CE nr. 2027/97, se înţelege o companie de transport aerian care deţine o licenţă de

funcţionare valabilă.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 365

Fundamentul răspunderii. În opinia noastră, pentru angajarea răspunderii nu este necesară vinovăţia operatorului, fiind
în prezenţa unei fundamentări obiective, având la bază ideea de garanţie privind riscul de activitate.
Cui revine răspunderea. Prin art. 47 actualul C.aerian, răspunderea pentru prejudicii cauzate persoanelor îmbarcate la
bordul aeronavei, atât cu privire la vătămarea integrităţii sau decesul acestora, cât şi cu privire la avarierea sau pierderea
bagajelor respectiv a mărfii şi/sau a poştei transportate, revine operatorului aeronavei. Prin operatorul aeronavei, în sensul
legii, se înţelege persoana fizică sau juridică, care efectuează operaţiuni angajată în operarea aeronavelor.
Cauze de exonerare. Potrivit Codului aerian anterior, în acest domeniu, cauza exoneratoare de răspundere era numai
intenţia ori neglijenţa gravă a victimei, forţa majoră neavând caracter exonerator1048.
Rezultă, deci, că şi în cazul acestei forme speciale de răspundere civilă, ne găsim în prezenţa unei răspunderi,
independente de culpă a exploatantului, din moment ce nici chiar cazul de forţă majoră nu era reţinut ca o cauză de
exonerare.
Spre deosebire de Codul aerian anterior, art. 47 alin. (2) nu face alte precizări referitoare la cauzele exoneratoare de
răspundere, însă stabileşte că, regimul răspunderii transportatorului aerian este, pentru transporturile aeriene publice
internaţionale, este reglementat în conformitate cu tratatele internaţionale la care România este parte, iar pentru transporturile
aeriene publice interne, în conformitate cu prevederile dreptului comun, în măsura în care nu s-a stabilit altfel printr-o lege
specială sau printr-un tratat internaţional la care România este parte.
Prin dispoziţiile art. 53 că, s-a statuat că regimul răspunderii operatorilor aerieni care efectuează operaţiuni aeriene de
aviaţie generală sau de lucru aerian pe teritoriul României este reglementat în conformitate cu prevederile dreptului comun, în
măsura în care nu s-a stabilit altfel printr-o lege specială sau printr-un tratat internaţional la care România este parte.
Apreciem că, exonerarea de răspundere trebuie decelată funcţie de situaţie. Astfel:
- în caz de deces sau rănire a victimei, operatorul este exonerat de răspundere dacă rezultatul produs este imputabil
exclusiv victimei. Ori de câte ori rezultatul se produce independent de acţiunile victimei, răspunderea revine operatorului;
- în cazul în care dauna survenită priveşte distrugerea, pierderea sau deteriorarea bagajelor sau a mărfii, Regulamentul
prevede că, în cazul unui bagaj înregistrat, operatorul de transport este răspunzător chiar dacă dauna nu s-a produs din vina
acestuia. Dacă bagajul nu a fost înregistrat, operatorul de transport este răspunzător numai dacă dauna s-a produs din vina
acestuia;
- în cazul întârzierilor pasagerilor, operatorul de transport aerian este răspunzător pentru dauna survenită, cu excepţia
cazurilor în care acesta a luat toate măsurile care se impun în mod rezonabil pentru evitarea daunei sau i-a fost imposibil să ia
aceste măsuri;
- în caz de refuz de îmbarcare1049 operatorul este exonerat dacă face dovada că, starea de sănătate1050, cerinţele de
siguranţă sau securitate, documentele de călătorie necorespunzătoare, nu permit transportarea unei persoane în condiţii de
siguranţă.
Efectele răspunderii. Conform Regulamentul (CE) nr. 889/2002 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 mai
2002 de modificare a Regulamentului Consiliului (CE) nr. 2027/97 privind răspunderea operatorilor de transport aerian în caz
de accidente1051, în caz de deces sau de vătămare, răspunderea operatorului nu este limitată.
Pentru daune de până la 100.000 DST (echivalentul sumei în monedă naţională) operatorul nu poate contesta solicitarea
pentru despăgubire. Peste această valoare, operatorul se poate apăra împotriva unei solicitări de despăgubire, făcând
dovada că accidentul nu s-a produs din neglijenţa sau vina sa.
Operatorul este obligat ca în termen de 15 zile să identifice persoana îndreptăţită la despăgubiri şi să facă o plată
anticipată, pentru necesităţile economice imediate, care nu poate fi mai mică de 16.000 DST.
În cazul în care unei persoane i-au fost afectate interesele prin întârzierea mijlocului de transport aerian, iar operatorul nu
a făcut dovada că i-a fost imposibil să înlăture această întârziere, răspunderea sa este limitată la 4.150 DST.

1048 M. Eliescu, op. cit., p. 377.

1049 A se vedea art. 2 lit. j) din Regulamentul (CE) nr. 261/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 februarie 2004 de
stabilire a unor norme comune în materie de compensare şi de asistenţă a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare şi anulării
sau întârzierii prelungite a zborurilor şi de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/91.
1050 A se vedea în acest sens I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1094/2013.
1051 J.O. L 139 din 30 mai 2012.
366 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

În cazul în care bagajul unei persoane i-a fost adus cu întârziere sau a fost distrus, deteriorat sau pierdut, persoana
păgubită poate beneficia de despăgubiri în limita a 1.000 DST. Aceasta limită poate fi majorată, dacă înainte de îmbarcare,
pasagerul va depune o declaraţie specială la ultimul ghişeu de check-in şi va plăti o taxă specială.
Este de subliniat că, prin Regulamentul CE nr. 785/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 aprilie 2004
privind cerinţele de asigurare a operatorilor de transport aerian şi a operatorilor de aeronave1052, s-a impus tuturor operatorilor
de transport aerian şi operatorilor de aeronave să încheie asigurări în ceea ce priveşte activitatea specifică aeriană, faţă de
pasageri, bagaje, mărfuri şi părţi terţe.
Aşa cum se poate observa din reglementările europene, despăgubirile privesc numai persoanele şi bunurile aflate în
avion, fără să se facă referiri la situaţiile în care prejudiciul produs de aeronave, dincolo de pasageri şi bagajul lor, este produs
altor persoane. O astfel de situaţie apare ca evident în cazurile în care avionul s-ar prăbuşi într-un loc populat.
Apreciem că, în virtutea principiilor care guvernează răspunderea civilă, orice persoană prejudiciată prin daune produse
de aeronave, este îndreptăţită să beneficieze de repararea integrală a prejudiciului încercat.

§6. Răspunderea civilă pentru daunele aduse mediului

Reglementare. Prin art. 35 din Constituţia României, pe lângă drepturile fundamentale recunoscute şi ocrotite, statul
recunoaşte şi dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat, stabilind totodată că va asigura cadrul
legislativ pentru exercitarea acestui drept, corelativ cu obligaţia persoanelor fizice şi juridice de a proteja şi ameliora mediul
înconjurător.
Prin O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului1053 şi prin O.U.G. nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire
la prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului1054, legiuitorul a statuat cadrul legal în ceea ce priveşte protecţia
mediului în ţara noastră.
Sfera prejudiciilor. Din dispoziţiile art. 3 al O.U.G. nr. 68/2007 rezultă că prejudiciile aduse mediului înconjurător care
intră sub incidenţa actului normativ de mai sus, pentru care se angajează răspunderea, sunt următoarele:
a) prejudiciul asupra mediului, cauzat de orice tip de activitate profesională prevăzută în anexa nr. 3, şi oricărei ameninţări
iminente cu un astfel de prejudiciu determinate de oricare dintre aceste activităţi;
b) prejudiciul asupra speciilor şi habitatelor naturale protejate şi oricărei ameninţări iminente cu un astfel de prejudiciu
cauzat de orice activitate profesională, alta decât cele prevăzute în anexa nr. 3, ori de câte ori operatorul acţionează cu
intenţie sau din culpă;
c) prejudiciului asupra mediului sau unei ameninţări iminente cu un astfel de prejudiciu, cauzate de poluarea cu caracter
difuz, numai când se poate stabili o legătura de cauzalitate între prejudiciu şi activităţile operatorilor individuali.
Conform dispoziţiilor art. 4 din O.U.G. nr. 68/2007, acest act normativ nu se aplică prejudiciului asupra mediului sau
ameninţării iminente cu un astfel de prejudiciu produs de:
a) acţiuni cu caracter de conflict armat, ostilităţi, război civil sau insurecţie;
b) un fenomen natural având caracter excepţional, inevitabil şi insurmontabil;
c) prejudiciului asupra mediului sau oricărei ameninţări iminente cu un astfel de prejudiciu care decurge dintr-un incident
pentru care răspunderea sau compensarea este reglementată de una dintre convenţiile internaţionale prevăzute în anexa nr.
4, inclusiv de orice amendamente ulterioare ale acestora, la care România este parte;
d) riscurilor nucleare sau prejudiciului asupra mediului ori ameninţării iminente cu un astfel de prejudiciu, care pot fi
cauzate de activităţile care intră sub incidenţa Tratatului privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice sau sunt cauzate
de un incident sau activitate pentru care răspunderea ori compensarea sunt reglementate de oricare din instrumentele
internaţionale prevăzute în anexa nr. 5, inclusiv de orice amendamente ulterioare ale acestora, la care România este parte;
e) activităţilor al căror scop principal îl reprezintă apărarea naţională sau securitatea internaţională ori celor al căror unic
scop îl reprezintă apărarea împotriva dezastrelor naturale;

1052 J.O. L 138 din 30 aprilie 2004.

1053 M.Of. nr. 1196 din 30 decembrie 2005, modificată şi completată ulterior prin mai multe acte normative, ultima modificare fiind adusă
prin Legea nr. 203/2018 (M.Of. nr. 647 din 25 iulie 2018).
1054 M.Of. nr. 446 din 29 iunie 2007 fiind modificată şi completată prin O.U.G. nr. 15/2009 (M.Of. nr. 149 din 10 martie 2009); O.U.G. nr.

64/2011 (M.Of. nr. 461 din 30 iunie 2011); Legea nr. 249/2013 (M.Of.
nr. 456 din 24 iulie 2013); Legea nr. 187/2012 (M.Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012); Legea nr. 165/2016 (M.Of. nr. 572 din 28 iulie 2016);
Legea nr. 203/2018 (M.Of. nr. 647 din 25 iulie 2018).
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 367

f) utilizării în scopuri agricole a nămolului provenit din staţiile de epurare a apelor uzate urbane, tratat conform unui
standard aprobat;
g) prejudiciului cauzat de o emisie, eveniment sau incident care a avut loc înainte de
30 aprilie 2007;
h) prejudiciului cauzat de o emisie, eveniment sau incident care are loc pe data sau după data de 30 aprilie 2007 şi a fost
determinat de o activitate specifică ce a avut loc şi s-a terminat înainte de data de 30 aprilie 2007;
h) prejudiciului produs în urma unei emisii, a unui eveniment sau a unui incident, de la producerea căruia au trecut mai
mult de 30 de ani.
Noţiunea de daună ecologică. Definirea daunei ecologice, ţine de eforturile care caută răspuns la întrebarea dacă,
mediul, în ansamblul său, este subiect de drept şi poate fi inclus în categoria victimelor faptei păgubitoare, ceea ce implică
nevoia reconsiderării conceptului de titular al dreptului subiectiv.
Există o evidentă tendinţă de autonomizare a răspunderii juridice în dreptul mediului faţă de răspunderea juridică din
dreptul comun, tendinţă la care se ajunge datorită poziţiei bivalente pe care omul o are în relaţia sa cu mediul şi anume aceea
de creaţie şi creator al mediului.
Răspunderea juridică în dreptul mediului înconjurător trebuie să găsească soluţiile de supraveghere a respectării
imperativelor etice în relaţiile omului cu mediul în care trăieşte, dar acest demers presupune o revizuire a dimensiunilor clasice
ale raporturilor juridice şi chiar a ideii fundamentale că titular al oricăror relaţii juridice este doar omul.
Legea nu rezolvă această problemă deoarece deşi arată în detaliu ce se înţelege prin deteriorarea mediului1055 restrânge
noţiunea de prejudiciu doar la efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului,
provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare şi dezastre.
Datorită faptului că legea nu defineşte în cuprinsul său o serie de noţiuni ca: dezastru, activităţi dăunătoare, risc major şi
se referă doar la efectul cuantificabil în cost al daunelor, se pune întrebarea dacă celelalte situaţii juridice sunt lăsate în afara
posibilităţii de a-şi găsi rezolvarea prin mijloacele puse la dispoziţie chiar de actul normativ în discuţie adică răspunderea
obiectivă fără culpă.
Rezultă de aici că problema reparaţiei prejudiciilor nu poate fi tratată într-o manieră unitară, datorită în principal specificului
pe care-l prezintă dauna ecologică şi sfera de cuprindere a acesteia faţă de dreptul comun.
Dacă în dreptul comun, prejudiciul este definit1056 ca fiind rezultatul sau consecinţa negativă suferită de o anumită
persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană, ori ca urmare a faptei unui lucru sau animal pentru care
persoana este ţinută să răspundă, iar principiul de bază este acela al restabilirii situaţiei anterioare, atunci când este vorba
despre distrugerea echilibrelor ecologice, dauna fiind ireversibilă nu poate fi acoperită în natură.
Mai mult decât atât, angajarea răspunderii autorului faptei păgubitoare ţine de depăşirea unui prag de acceptabilitate
socială dinainte stabilit.
Tot astfel, dacă în dreptul comun nu se poate pune în discuţie reparaţia în afara prejudiciilor directe şi certe, altfel stau
lucrurile în dreptul mediului unde originea prejudiciului poate să fie îndepărtată şi să constea, spre exemplu, în acumularea
unei poluări cronice sau difuze, iar certitudinea acestuia să nu poată fi aproximată, ceea ce a impus clasificarea diferitelor
daune ale poluării în mai multe categorii şi anume:
- daună ecologică izolată;
- daună ecologică colectivă;
- daună ecologică cauzată planetei.
Dacă în cazul primelor două categorii de daune ecologice se poate vorbi de un prejudiciu cert, iar victimele sunt previzibile
şi, în virtutea calităţii lor de titulari de drepturi subiective au acces în justiţie, în cazul ultimei categorii de daune prejudiciile sunt
greu de pus în legătură cu faptele ce le-au generat pentru a se vorbi de caracterul direct al acestora, ridicându-se totodată
întrebarea cine este titularul dreptului subiectiv pentru a promova acţiunea de dezdăunare în justiţie.

1055 Legea nr. 137/1995 în anexa I arată că deteriorarea mediului este reprezentată de „alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi

structurale ale componentelor naturale ale mediului, reducerea diversităţii şi productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi antropizate,
afectarea echilibrului ecologic şi al calităţii vieţii cauzate în principal de poluarea apei, atmosferei şi solului, suprasaturarea resurselor,
gospodărirea şi valorificare lor deficitară ca şi amenajarea necorespunzătoare a teritoriului”.
1056 C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academică a R.S.R., Bucureşti, 1989,
p. 100.
368 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Într-o primă aproximare1057, prin daună ecologică se înţelege prejudiciul cauzat persoanelor şi bunurilor, de către mediul în
care trăiesc.
Aşa cum s-a afirmat într-o astfel de viziune, mediul este considerat ca fiind cauza, iar nu victima daunelor1058.
Apreciind că între poluare şi sursele tradiţionale de vecinătate nu este decât o diferenţă de grad această concepţie asupra
daunei ecologice, fondată în mod evident pe teoria tulburărilor de vecinătate, implică antrenarea instituţiilor clasice ale
dreptului comun şi în consecinţă restrânge posibilitatea reparării prejudiciilor doar la cazul titularului care dovedeşte un interes
clar, identificat.
Într-o altă concepţie, dauna ecologică reprezintă orice daună cauzată direct mediului, considerată ca independentă de
repercusiunile sale asupra persoanelor şi bunurilor1059
Alţi autori introduc o distincţie între daunele prin poluare care sunt suportate de patrimonii identificabile şi particulari şi
daune ecologice propriu-zise, suportate de mediul natural în elementele sale nepatrimoniale şi afectând echilibrul ecologic în
calitate de patrimoniu colectiv.
Frecvent acelaşi accident antrenează ambele tipuri de daune1060.
Reprezentanţii elementelor mediului natural, victime ale acestor daune ecologice, trebuie să fie atunci precis identificaţi,
pentru ca să fie recunoscut un interes de a acţiona, aceasta putând fi funcţia mediului, a asociaţilor de protecţie a naturii şi
mediului, putem astfel admite că lucrurile-mediu sunt şi subiecte de drept nu numai obiecte de drept, această evoluţie fiind
ineluctabilă.
Toate aceste opinii nu urmăresc de fapt decât să găsească soluţii pentru identificarea titularului dreptului la un mediu
sănătos, atunci când prejudiciile sunt cauzate mediului şi nu persoanelor sau bunurilor acestora, ori atunci când acestea se
produc în zone ce nu sunt supuse unei suveranităţi.
Experienţele cosmice sau nucleare, folosirea energiei atomice, a diverselor substanţe chimice, poluează mediul
înconjurător şi se fac resimţite la mii de kilometri şi la zeci de ani distanţă.
Cine este titularul dreptului la acţiune în aceste situaţii care se pot regăsi atât pe planul dreptului intern cât şi al dreptului
internaţional?
Diferite legi naţionale şi internaţionale au consacrat dreptul omului la un mediu sănătos. În consonanţă cu acestea, statul
român recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos garantând în acest scop, printre altele dreptul acestora de
a se asocia în asociaţii de apărare a calităţii mediului şi dreptul de a se adresa direct sau prin intermediul unor asociaţii,
autorităţilor administrative sau judecătoreşti în vederea prevenirii, sau în cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect.
După cum se poate observa din cuprinsul legii se deduce că dreptul la un mediu sănătos se înscrie în categoria drepturilor
la solidaritate umană care implică ideea de omenire în ansamblul său.
Rezultă de aici că titularul dreptului subiectiv – omenirea în ansamblul ei – deşi este cunoscut nu-şi găseşte locul în
vechile paradigme ale instituţiilor clasice care nu acceptă decât protejarea acelor valori ale mediului ce prezintă interes din
punct de vedere al unei finalităţi umane imediate.
Cu privire la problema în discuţie, în literatura juridică din ţara noastră s-a apreciat1061 că doar dreptul subiectiv implică în
toate variantele definirii sale, existenţa unui interes formal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic protejat; definirea dreptului
de solidaritate în aceşti termeni ar fi obtuză, de vreme ce, „orice persoană” poate fi – şi chiar este – victima poluării, a
degradării mediului în general.
De aceea se consideră că în timp ce dreptul subiectiv poate fi exercitat doar de titularul său, dreptul la un mediu sănătos
ar trebui să constituie, o adevărată actio popularis, deoarece numai astfel exercitarea efectivă a acelui drept ar avea
caracterul de solidaritate şi ar răspunde exigenţilor care rezultă de aici.
Fundamentul şi condiţiile răspunderii. În dreptul mediului înconjurător, sub impactul revoluţiei tehnico-ştiinţifice, care a
afectat grav sistemul ecologic mondial, răspunderea juridică prezintă un specific aparte care rezultă în principal din
necesitatea identificării unor măsuri de prevenţie şi tehnici de reparaţie.
Răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este o formă a răspunderii juridice, aceasta din urmă fiind, la
rândul său, o parte componentă a răspunderii sociale.

1057 M. Despax, Droit de l’environnement, Litec, Paris, 1980, p. 1036.

1058 M. Duţu, op. cit., p. 160.
1059 F. Caballero, Essai sur la notion juridique de misance, L.D.G.J., Paris, 1981, p. 239.
1060 M. Prieur, op. cit., p. 1037-1038.
1061 M. Vlad, Fundamentarea unei etici a mediului. Atribuţiile ombudsmanului specializat pe protecţia mediului, în Dreptul 5/1998, p. 57.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 369

Într-o exprimare concisă, răspunderea delictuală reprezintă obligaţia de reparaţie a persoanei vinovate de cauzarea unui
prejudiciu extracontractual printr-o faptă ilicită.
Scopul imediat al răspunderii delictuale este, aşadar, repararea patrimoniului celui păgubit prin înlăturarea tuturor efectelor
păgubitoare pe care fapta ilicită le-a produs asupra elementelor active ale patrimoniului victimei.
Pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) existenţa unui prejudiciu;
b) existenţa unei fapte ilicite;
c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
d) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul. Forma sub care se prezintă această vinovăţie nu are relevanţă în
materia dreptului civil, ea putând consta în intenţie sau cea mai uşoară culpă, consecinţa fiind aceeaşi în orice situaţie, şi
anume, obligaţia celui vinovat de a repara integral prejudiciul produs.
Unii autori1062 susţin şi necesitatea existenţei capacităţii delictuale ca o condiţie distinctă a răspunderii civile delictuale.
Este de observat, însă, că aceasta constituie numai un element al condiţiei vinovăţiei autorului faptei ilicite, deoarece nu poate
exista vinovăţie dacă nu există discernământul faptei săvârşite. Aceste probleme prezintă un interes exclusiv doctrinar.
De altfel, lucrarea de faţă nu-şi propune să analizeze în detaliu răspunderea civilă delictuală, ci se limitează la a identifica
specificul acestei instituţii în dreptul mediului înconjurător.
Cu toate acestea, O.U.G. nr. 195/2005 prin art. 95 alin. (1) a consacrat în materie de răspundere pentru prejudiciul adus
mediului:
- răspunderea obiectivă independent de culpă;
- răspunderea solidară în cazul pluralităţii autorilor.
Practic, prin acest fundament obiectiv, se urmăreşte să dea expresie principiului fundamental poluatorul plăteşte, instituit
expres de art. 1 din O.U.G. nr. 68/2007, situaţie în care s-ar părea că răspunderea în dreptul mediului s-a distanţat definitiv de
dreptul comun, asigurând prin instituirea unei răspunderi obiective o protecţie sporită victimelor, pe care le absolvă de sarcina
probei culpei făptuitorului şi mai mult decât atât, crescând posibilitatea acestora de a-şi acoperi paguba prin consacrarea
răspunderii solidare în cazul pluralităţii autorilor prejudiciului.
De altfel, în Anexa 3 a O.U.G. nr. 68/2007 sunt indicate expres care sunt activităţile pentru care răspunderea este
obiectivă.
Din dispoziţiile art. 95 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2005, rezultă că legiuitorul nu s-a distanţat complet de răspunderea
subiectivă, întemeiată pe culpă (vinovăţie), deoarece acesta a statuat că, „în mod excepţional, răspunderea poate fi şi
subiectivă pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate şi habitatelor naturale, conform reglementărilor specifice”.
Deşi regula generală este că suntem în prezenţa unei răspunderi obiective, în mod excepţional răspunderea poate fi şi
subiectivă, cazuri de excepţie în care trebuie făcută dovada vinovăţiei persoanei chemată de lege să răspundă.
Privitor la fundamentul obiectiv al răspunderii, apreciem că acesta este dat de riscul generat de pericolul pe care îl
prezintă desfăşurarea unor activităţi profesionale sau economice.
În condiţiile în care legiuitorul consacră expres în dispoziţiile art. 3 lit. b) din O.U.G.
nr. 195/2005, principiul precauţiei în luarea deciziei, înseamnă că acesta a avut în vedere să impună persoanelor care
desfăşoară o activitate, să ia toate măsurile necesare pentru înlăturarea sau evitarea oricărui risc, de natură să producă
prejudicii mediului înconjurător.
După cum rezultă din cele enunţate mai sus, pentru angajarea răspunderii unui operator1063, aşa cum este statuat de art.
2 pct. 11 din O.U.G. nr. 68/2007, sunt necesare să fie întrunite următoarele cerinţe: existenţa unui prejudiciu (precum cel
indicat în art. 2 pct. 12 şi 131064 şi art. 3); fapta ilicită şi raportul de cauzalitate dintre prejudiciu şi faptă ilicită.

1062 I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 71; I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă

pentru daune morale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 29.

1063 Orice persoană fizică sau juridică de drept public sau privat care desfăşoară sau deţine controlul unei activităţi profesionale sau, în

cazul în care legislaţia naţională prevede acest lucru, care a fost investită cu putere economică decisivă asupra funcţionării tehnice a unei
astfel de activităţi, inclusiv deţinătorul unui act de reglementare pentru o astfel de activitate ori persoana care înregistrează sau notifică o
astfel de activitate.
1064 Pct. 12. prejudiciu – o schimbare negativă măsurabilă a unei resurse naturale sau o deteriorare măsurabilă a unui serviciu legat de

resursele naturale, care poate surveni direct sau indirect;

pct. 13. prejudiciul asupra mediului, inclusiv cel determinat de elementele aeropurtate, înseamnă:
a) prejudiciul asupra speciilor şi habitatelor naturale protejate – orice prejudiciu care are efecte semnificative negative asupra atingerii
sau menţinerii unei stări favorabile de conservare a unor astfel de habitate sau specii; caracterul semnificativ al acestor efecte se evaluează
370 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Prejudiciul. Aşa cum rezultă din prevederile art. 2 pct. 52 din O.U.G. nr. 195/2005, prejudiciul „reprezintă efectul
cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat prin poluanţi, activităţi dăunătoare
ori dezastre”.
Prin dispoziţiile art. 2 pct. 12 din O.U.G. nr. 68/2007, prejudiciul este definit ca o schimbare negativă măsurabilă a unei
resurse naturale sau o deteriorare măsurabilă a unui serviciu legat de resursele naturale, care poate surveni direct sau
indirect.
Din definiţia dată de legiuitor, prejudiciul adus mediului înconjurător, reprezintă o schimbare negativă adusă sănătăţii
oamenilor, bunurilor, mediului, resurselor naturale, prin poluanţi sau activităţi dăunătoare, ale căror costuri de reparare, poate
fi cuantificat.
În majoritatea literaturii de specialitate se afirmă că prejudiciul dă dreptul victimei de a cere obligarea autorului faptei ilicite
la reparare dacă îndeplineşte cumulativ, două condiţii: este cert şi nu a fost reparat încă. În practică instanţele nu acordă
despăgubirea decât dacă prejudiciul este şi urmarea directă a faptei ilicite.
Condiţiile prejudiciului sunt:
a) prejudiciul este cert atunci când este sigur, atât cu privire la existenţa sa, cât şi cu privire la evaluare. În acest caz,
victima este îndreptăţită atât la paguba suferită (damnum emergens), cât şi la beneficiul nerealizat (lucrum cessans).
- prejudiciul cert trebuie să fie actual în momentul reparaţiei pagubei;
- prejudiciul viitor poate fi supus reparării dacă există siguranţa producerii sale, precum şi elemente îndestulătoare pentru
a-i determina întinderea1065;
- prejudiciul eventual, nu este cert şi nu poate da loc la reparaţii atâta vreme cât eventualitatea nu se transformă în
certitudine1066.
b) prejudiciul să nu fi fost reparat încă. În principiu repararea prejudiciului se face de către autorul faptei. Dacă, autorul a
reparat prejudiciul prin restituirea bunului sustras, sau repararea bunului avariat, ori prin aceea că i-a pus victimei la dispoziţie
mijloacele băneşti necesare pentru restabilirea situaţiei anterioare, răspunderea civilă delictuală nu mai poate fi antrenată;
c) prejudiciul este direct, atunci când apare ca o consecinţă nemijlocită a faptei ilicite, de care se leagă printr-un raport de
cauzalitate;
- prejudiciul indirect este atunci când nu se poate stabili o legătură de cauzalitate cu fapta ilicită şi drept urmare aceasta
iese din sfera răspunderii civile delictuale.
Fapta ilicită. În sensul cel mai larg, conduita ilicită poate fi definită ca fiind împrejurarea ce determină naşterea raportului
juridic de aplicare a sancţiunii, adică a raportului de constrângere. Sub aspect juridic, conduita ilicită este un fapt juridic, mai
exact un fapt juridic ilicit, iar despre un fapt se spune că este ilicit atunci când contravine ordinii de drept1067.
Încălcarea normei de comportament (alterum non laedere), potrivit căreia, nimănui nu îi este permis să lezeze, prin fapta
sa, dreptul subiectiv sau interesul legitim al unei persoane, duce la angajarea răspunderii civile delictuale a autorului faptei.
În consecinţă, fapta ilicită, în materia răspunderii civile delictuale, poate fi definită ca fiind orice faptă (acţiune sau
inacţiune) prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt lezate drepturile subiective (sau interesele legitime) ale
altei persoane, cauzându-se acesteia prejudicii.
Din definiţie rezultă că, spre deosebire de alte materii, unde pentru a fi ilicită, o faptă este suficient să se abată de la
normele legale, în materia răspunderii civile delictuale, caracterizarea ca ilicită a unei fapte trebuie să se facă prin referire, atât
la încălcarea legii, cât şi la prejudicierea titularului unui drept subiectiv (sau interes legitim) lezat prin încălcarea legii.

în raport cu starea iniţială, ţinând cont de criteriile prevăzute în anexa nr. 1; prejudiciile aduse speciilor şi habitatelor naturale protejate nu
includ efectele negative identificate anterior, care rezultă din acţiunile unui operator care a fost autorizat în mod expres de autorităţile
competente potrivit prevederilor art. 28 alin. (2) şi (6) - (9), precum şi art. 38 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007 privind
regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 49/2011;
b) prejudiciul asupra apelor – orice prejudiciu care are efecte adverse semnificative asupra stării ecologice chimice şi/sau cantitative
şi/sau potenţialului ecologic al apelor în cauză, astfel cum au fost definite în Legea nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare,
cu excepţia efectelor negative pentru care se aplică art. 27 din Legea nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare;
c) prejudiciul asupra solului – orice contaminare a solului, care reprezintă un risc semnificativ pentru sănătatea umană, care este
afectată negativ ca rezultat al introducerii directe sau indirecte a unor substanţe, preparate, organisme sau microorganisme în sol sau în
subsol.
1065 Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 924/1973, în C.D. 1973. p. 175.
1066 Pentru lămuriri a se vedea I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 243.
1067 M. Costin, Noţiunea de conduită ilicită şi criteriile ei de determinare, în R.R.D./1970, p. 67.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 371

Această distincţie este importantă deoarece, în materia protecţiei mediului înconjurător, faptele generatoare de
răspundere includ, fie conduita ilicită, adică sfera faptelor reprobabile prin ilicitatea lor, care produc pagube mediului natural,
fie sfera activităţilor normale licite, dar care pot constitui cauze ale vătămărilor mediului.
Includerea faptelor licite în categoria faptelor pentru care se datorează dezdăunarea, rezultă din specificul prejudiciului în
materia mediului înconjurător unde, datorită unităţii şi interdependenţei fenomenelor ecologice, vătămările aduse unui element
natural se propagă şi influenţează asupra altor componente de mediu.
Activităţi licite prin conţinutul lor pot, prin interferenţa cu alţi factori – care se adiţionează – să aibă un efect vătămător
ireversibil asupra mediului.
Prima categorie de fapte atrage în mod firesc răspunderea pe temeiul culpei şi implică, deci o răspundere subiectivă, pe
când cea de a doua categorie a faptelor licite care au impact vătămător asupra mediului, situându-se în sfera culpei,
angajează răspunderea pe temeiul riscului.
Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. În practica juridică se porneşte de la premisa coexistenţei
dintre cauză şi condiţii, incluzându-se în raportul de cauzalitate nu numai faptele ce constituie cauza necesară, dar şi condiţiile
cauzale, adică faptele ilicite care au făcut posibilă şi au mediat acţiunea cauzală.
Trebuie să se ţină seama de împrejurarea că orice faptă se desfăşoară într-o infinită serie de relaţii cu alte fapte ori cu o
serie de factori exteriori.
Raportul de cauzalitate dintre fapta prejudiciului şi dauna ecologică este de cele mai multe ori greu de stabilit. Astfel, în
cazul poluării atmosferice o mare importanţă o au condiţiile meteorologice care însoţesc acţiunea cauzelor, influenţând-o în
sens favorabil sau defavorabil.
Mai mult decât atât, aşa cum am arătat în prezenta lucrare, factorii de mediu se adiţionează, cauzele putând fi difuze,
greu de identificat şi, implicit, de pus în relaţii cu dauna ecologică, ceea ce a dus la necesitatea socializării indemnizării
daunei.
Evident, această socializare a indemnizării daunelor prezintă inconvenientul, pe de o parte, că nu se preocupă de
identificarea surselor daunei pentru a le înlătura, iar pe de altă parte, în cele din urmă, reparaţia se face pe seama
colectivităţii.
Această situaţie face ca să fie afectate funcţiile răspunderii civile delictuale, ducând în cele din urmă la diminuarea
responsabilităţii individuale, deoarece – în realitate – cei care plătesc nu mai au nicio legătură cu faptul prejudiciabil. Se
ajunge în acest fel la situaţia ca mai degrabă responsabilii să răspundă pentru iresponsabilitatea altora, ceea ce – în final –
duce la o disjuncţie între autorul faptei prejudiciabile şi cei care suportă reparaţia.
Se impune, aşadar, ca antrenarea asigurărilor pentru dezdăunare să se facă numai atunci când nu este posibilă stabilirea
legăturii de cauzalitate între faptă şi dauna ecologică.
Stabilirea unei legături de cauzalitate este dificilă pentru victimă, deoarece, cel puţin până la ora actuală, cunoştinţele
ştiinţifice nu permit întotdeauna identificarea certă a surselor unei poluări, aceasta văzându-se în situaţia de a recurge la o
serie de expertize costisitoare, motiv pentru care – în doctrină – s-a consacrat ideea prezumţiei probabilităţii legăturii de
cauzalitate.
Doctrina românească, răspunde bine acestei concepţii noi, în practică fiind consacrat deja pentru determinarea raportului
de cauzalitate, sistemul indivizibilităţii cauzei cu condiţiile.
Apreciem că în scopul delimitării factorilor care, în mod obiectiv, au contribuit la producerea prejudiciului (cauze şi condiţii
cauzale), de factori care nu au avut eficienţă cauzală neinfluenţând în niciun mod acţiunea cauzei, devine utilă aplicarea
condiţiei sine qua non.
De asemenea, în cadrul sistemului indivizibilităţii cauzei cu condiţiile, în vederea ierarhizării condiţiilor cauzale – în funcţie
de eficienţa lor la producerea prejudiciului – un rol important îl pot avea şi criteriile promovate de celelalte teorii prezentate, în
măsura în care aplicarea acestora se face în mod corect, prin raportarea permanentă la principiile care guvernează materia
răspunderii civile delictuale şi ţinând cont de caracterul specific al raportului de cauzalitate în această materie.
Pentru stabilirea raportului de cauzalitate şi, deci, a faptelor ilicite ce constituie cauze sau condiţii cauzale în producerea
prejudiciului, în practică, de cele mai multe ori, se recurge la efectuarea unor expertize (medicale tehnice, contabile etc.)
urmărindu-se prin aceasta să se stabilească, în funcţie de cunoştinţele ştiinţifice existente la un moment dat, „corelaţiile
obiective dintre faptele şi evenimentele ce au precedat prejudiciul însuşi1068”.

1068 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1991, p. 173.

372 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Persoanele răspunzătoare şi persoanele care au drept la acţiune. Prin dispoziţiile art. 1 din O.U.G. nr. 68/2007 şi art.
3 lit. e) din O.U.G. nr. 195/2005, legiuitorul a statuat principiul poluatorul plăteşte.
Prin dispoziţiile art. 94 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 195/2005, s-a statuat că protecţia mediului constituie o obligaţie pentru
toate persoanele fizice şi juridice, sens în care, acestea suportă costul pentru repararea prejudiciului şi înlătură urmările
produse de acesta, restabilind condiţiile anterioare producerii prejudiciului, potrivit principiului „poluatorul plăteşte”.
Drept urmare, orice persoană fizică sau juridică poate avea calitatea de poluator la un moment dat, putând răspunde
pentru prejudiciile aduse mediului înconjurător.
Prin dispoziţiile art. 5 din O.U.G. nr. 195/2005, s-au preluat dispoziţiile art. 35 din Constituţia României, stabilindu-se că
statul recunoaşte oricărei persoane dreptul la un „mediu sănătos şi echilibrat ecologic” garantând în acest scop şi dreptul de a
se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia mediului, autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti,
după caz, în probleme de mediu, indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu.
Conform dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 68/2007, orice persoană fizică sau juridică care este afectată, sau
posibil a fi afectată de un prejudiciu asupra mediului, sau care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes
legitim, are dreptul să se adreseze comisariatului judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu, cu privire la producerea unui
prejudiciu sau iminenţa producerii unui prejudiciu mediului înconjurător, solicitând luarea măsurilor legale prevăzute de actele
normative indicate mai sus.
În funcţie de modul în care este soluţionată cererea unei persoane prejudiciate, în caz de nemulţumire, aceasta poate
contesta în contencios administrativ actele emise de comisariatului judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu.
Aşadar, orice persoană fizică sau juridică poate fi prejudiciată, ocazie în care se poate adresa atât autorităţilor
administrative cât şi instanţei competente pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime.
Măsurile preventive şi reparatori. În virtutea principiului precauțiunii, orice operator care desfăşoară o activitate
profesională sau economică, are obligaţia de a lua toate măsurile de prevenire sau reparare a prejudiciilor produse prin
activitatea sa. În capitolul II din O.U.G. nr. 68/2007 legiuitorul a stabilit expres acţiunile preventive şi reparatori pe care trebuie
să le respecte orice operator.
Astfel, prin art. 10 s-a statuat că, în cazul unei ameninţări iminente cu un prejudiciu asupra mediului, operatorul este
obligat să ia imediat măsurile preventive necesare şi, în termen de 2 ore de la luarea la cunoştinţă a apariţiei ameninţării, să
informeze agenţia judeţeană pentru protecţia mediului şi comisariatul judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu.
Operatorul este obligat să aducă la cunoştinţa autorităţii competente datele de identificare ale operatorului; momentul şi
locul apariţiei ameninţării iminente; elementele de mediu posibil a fi afectate; măsurile demarate pentru prevenirea
prejudiciului; alte informaţii considerate relevante de operator.
În tot intervalul de timp, acesta este obligat să acţioneze imediat pentru a controla, izola, elimina sau, în caz contrar,
pentru a gestiona poluanţii respectivi şi/sau orice alţi factori contaminanţi, în scopul limitării sau prevenirii extinderii
prejudiciului asupra mediului şi a efectelor negative asupra sănătăţii umane sau agravării deteriorării serviciilor
Cu privire la măsurile reparatorii, din dispoziţiile art. 13 rezultă că, în cazul producerii unui prejudiciu asupra mediului,
operatorul informează, în maxim 2 ore de la producerea prejudiciului, agenţia judeţeană pentru protecţia mediului şi
comisariatul judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu despre datele de identificare ale operatorului; momentul şi locul producerii
prejudiciului adus mediului; caracteristicile prejudiciului adus mediului; cauzele care au generat prejudiciul; elementele de
mediu afectate; măsurile demarate pentru prevenirea extinderii sau agravării prejudiciului adus mediului; alte informaţii
considerate relevante de operator.
În ceea ce priveşte modul de reparare al daunelor, din Anexa nr. 2 a O.U.G. nr. 68/2007, rezultă că repararea se poate
realiza în trei moduri: readucerea acestora la starea iniţială, printr-o reparare primară, complementară şi compensatorie.
- reparare primară – presupune orice măsură de remediere care readuce resursele naturale prejudiciate şi/sau serviciile
afectate la starea iniţială sau la o stare apropiată de aceasta;
- reparare complementară – presupune orice măsură de remediere întreprinsă cu privire la resursele naturale şi/sau
serviciile pentru a compensa faptul că repararea primară nu a condus la refacerea completă a resurselor naturale şi/sau a
serviciilor prejudiciate;
- reparare compensatorie – presupune orice măsură întreprinsă pentru a compensa pierderile interimare de resurse
naturale şi/sau de servicii care au loc între data producerii prejudiciului şi momentul în care repararea primară îşi produce pe
deplin efectul.
Aşa cum rezultă expres din dispoziţiile art. 26, operatorul suportă costurile acţiunilor preventive şi reparatorii, inclusiv în
situaţia în care aceste costuri au fost efectuate de agenţia judeţeană pentru protecţia mediului.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 373

În cazul în care prejudiciul asupra mediului sau ameninţarea iminentă cu un astfel de prejudiciu a fost cauzată de mai
mulţi operatori, aceştia sunt obligaţi să suporte în mod solidar costurile măsurilor preventive sau reparatorii.
Pentru garantarea recuperării costurilor suportate, agenţia judeţeană pentru protecţia mediului instituie o ipotecă asupra
bunurilor imobile ale operatorului şi o poprire asiguratorie, care va fi înscrisă în cartea funciară prin dispoziţia conducătorului
unităţii.
Este de subliniat faptul că, în cazul în care agenţia judeţeană pentru protecţia mediului a suportat toate costurile pentru
repararea prejudiciului, aceasta are regres împotriva celor care au cauzat prejudiciul acţiunea urmând a se prescrie în termen
de 5 ani de la data când acele măsuri au fost realizate sau de la data când operatorul responsabil sau terţa persoană a fost
identificată.
Este de observat faptul că, prin dispoziţiile art. 4 alin. (2) lit. g) din O.U.G. nr. 68/2007, legiuitorul a stabilit că, această
ordonanţă nu se aplică prejudiciului produs în urma unei emisii, a unui eveniment sau a unui incident, de la producerea căruia
au trecut mai mult de 30 de ani. Înseamnă că acest termen este un termen de decădere.
Cauze de exonerare. Conform art. 27 din O.U.G. nr. 68/2007, operatorul este exonerat de răspundere dacă va dovedi că
prejudiciul adus mediului sau ameninţarea iminentă cu un asemenea prejudiciu, a fost cauzat de o terţă parte şi s-a produs
chiar dacă au fost luate măsurile de siguranţă corespunzătoare.
Tot astfel, acesta este exonerat de răspundere şi în cazul în care prejudiciul adus mediului sau ameninţarea iminentă cu
un asemenea prejudiciu s-a produs ca urmare a conformării cu o dispoziţie sau instrucţiune obligatorie emisă de o autoritate
publică, alta decât un ordin sau instrucţiune eliberate ca urmare a unei emisii sau incident cauzat de activităţile operatorului.
Prin dispoziţiile art. 26, s-a statuat că, operatorul nu suportă costul acţiunilor reparatorii luate, dacă dovedeşte că nu a
acţionat cu intenţie sau din culpă şi că prejudiciul asupra mediului a fost provocat de o emisie sau un eveniment autorizat în
mod special şi în deplină concordanţă cu condiţiile prevăzute de actul de reglementare eliberat conform normelor care
implementează măsurile prevăzute în anexa nr. 3, în vigoare la data emisiei sau evenimentului sau de o emisie, o activitate
sau orice modalitate de utilizare a unui produs în decursul unei activităţi, pentru care operatorul demonstrează că nu era
posibil, conform stadiului cunoştinţelor tehnice şi ştiinţifice existente la data când emisia a fost eliberată sau când a avut loc
activitatea, să producă un prejudiciu asupra mediului.
Apreciem că, este cauză de exonerare a răspunderii pentru operator şi fapta victimei. În ceea ce priveşte forţa majoră,
aceasta reprezintă o cauză de exonerare, în condiţiile în care datorită stadiului cunoştinţelor tehnice şi ştiinţifice existente la
data incidentului, operatorul nu putea să anticipeze riscul de mediu.

§7. Răspunderea civilă medicală

Reglementare. Răspunderea civilă medicală este reglementată în Titlul XVI din Legea nr. 95/2006 privind reforma în
domeniul sănătăţii republicată1069. Prin amploarea conținutului său, dar și importanța deosebită a domeniului pe care îl
reglementează, Legea nr. 95/2006 se prezintă ca un adevărat Cod al sănătății publice, care tratează îndeaproape
problematica răspunderii1070.
Astfel, în art. 653-654 sunt prevăzute dispoziţii cu privire la răspunderea civilă a personalului medical, în timp ce în art.
655-659 este consacrată răspunderea civilă a furnizorilor de servicii medicale, materiale sanitare, aparatură, dispozitive
medicale şi medicamente.
În ceea ce priveşte răspunderea civilă a personalului medical, mai interesează şi alte acte normative precum:
- Ordinul nr. 482 din 14 martie 2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Titlului XVI „Răspunderea
civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice” din Legea nr. 95/2006
privind reforma în domeniul sănătăţii;
- Legea drepturilor pacientului nr. 46/20031071;
- O.G. nr. 124/1998 privind organizarea şi funcţionarea cabinetelor medicale republicată1072;

1069 M.Of. nr. 652 din 28 august 2015, modificată și completată prin mai multe acte normative, ultima modificare fiind adusă prin O.U.G.

nr. 95/2018 (M.Of. nr. 959 din 13 noiembrie 2018).

1070
A se vedea L..B. Luntraru, Răspunderea civilă pentru malpraxisul profesional, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2018, p. 168.
1071 M.Of. nr. 51 din 29 ianuarie 2003.
1072 M.Of. nr. 568 din 1 august 2002, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 152/2002 (M.Of. nr. 826 din 15 noiembrie 2002); Legeanr.

571/2003; Rectificare M.Of. nr. 723 din 13 august 2004; Legea nr. 400/2006 (M.Of. nr. 893 din 2 noiembrie 2006); O.G. nr. 30/2011 (M.Of.
nr. 627 din 2 septembrie 2011).
374 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

- Legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002 republicată1073.
Răspunderea civilă a personalului medical (art. 653-654 din Legea nr. 95/2006, republicată). Aşa cum s-a subliniat,
răspunderea juridică este întâlnită în toate ramurile dreptului cu o sferă de cuprindere identică, fiind privită în general ca un
fenomen social, care direct sau indirect, pune întotdeauna în faţă statul şi autorul faptei ilicite.
Răspunderea juridică decurge, aşadar, nu din proprietăţile care i-ar fi inerente unui subiect de drept, ci din situaţia în care
se găseşte angajat acesta, şi este de fapt consecinţa incompatibilităţii dintre conduita sa şi dispoziţia unei norme juridice.
Societatea în care trăieşte cel care făptuieşte o infracţiune, contravenţie sau delict civil, socoteşte prin normele sale
juridice o atare acţiune drept reprobabilă. Prin efectul săvârşirii unei asemenea fapte, o altă persoană a fost vătămată în fiinţa
ei fizică şi morală ori în bunurile sale, ordinea de drept a fost afectată, interesele generale au fost nesocotite. Aceasta este
problema răspunderii juridice în general1074.
În cadrul răspunderii generale, răspunderea personalului medical, menționat la art. 653 alin. (1) lit. a) din Legea nr.
95/2006 republicată, are o reglementare proprie în virtutea căreia, eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului
medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, angajează răspunderea civilă a celui vinovat
de actul prejudiciabil. Această eroare profesională a fost denumită în lege malpraxis.
Mai departe, ulterior definirii noțiunilor de "personal medical", respectiv "malpraxis", Legea nr. 95/2006 republicată
detaliază, în cadrul aceluiași art. 653, mai exact la alin. (2), (3) și (4), sfera de cuprindere a acestui tip de eroare profesională,
clarificând situațiile în care este antrenată răspunderea civilă a medicului, medicului dentist, farmacistului, asistentului medical
și a moașei ce acordă servicii medicale.

Natura juridică. Problema naturii juridice a răspunderii medicale în doctrina românească a privit lămurirea raportului
juridic dintre medic şi pacient, în virtutea căruia urma să se stabilească dacă suntem în prezenţa unei răspunderi delictuale,
contractuale (în funcţie de sistemul privat sau de stat în care mediul desfăşoară activitatea) sau specială, circumscrisă sferei
profesioniştilor.
În prima opinie1075, urmându-se exemplul doctrinei juridice franceze, s-a susţinut că răspunderea civilă medicală este o
răspundere delictuală. Principalele argumente au fost acelea că raportul dintre pacient şi medic nu este un raport contractual,
deoarece pacientul nu îşi alege medicul, el consimte numai să i se acorde îngrijirile medicale. Or, majoritatea prejudiciilor ce
pot fi cauzate pacientului sunt de natură corporală, motiv pentru care viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică nu pot face
obiectul unui contract.
În cadrul aceleiaşi opinii, s-a susţinut1076 că trebuie făcută distincţie între cazul în care asistenţa medicală se acordă în
reţeaua sanitară de stat sau în clinicile private, în cel din urmă caz fiind o răspundere civilă contractuală, întrucât persoana
încheie un contract de asistenţă medicală.
Într-o altă opinie1077, s-a susţinut că răspunderea civilă medicală este o răspundere contractuală, deoarece, în cele mai
multe situaţii, asistenţa medicală este furnizată în baza unui contract civil de prestare servicii medicale, în virtutea căruia
personalul medical are anumite obligaţii.
Conturarea opiniei conform căreia răspunderea medicală ar fi de factură contractuală s-a produs inclusiv urmare a
direcției jurisprudenței, în special a celei franceze, de o importanță deosebită în această materie fiind Hotărârea Dr. Nicolas c.
Mercier, din 20 mai 1936, a Curții de Casație franceze. Hotărârea Mercier a constituit un punct de reper de o importanță
maximă în domeniul răspunderii medicale, fiind catalogată ca o reacție la imposibilitatea de a oferi o indemnizație victimelor
pe temei delictual1078.

1073 M.Of. nr. 652 din 13 septembrie 2012.

1074 M. Eliescu, Răspunderea juridică delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 5.
1075 A se vedea D. Alexandresco, op. cit., p. 442-444; M. Popa, Răspunderea civilă a medicului, în
I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică Bucureşti, 1970, p. 399.
1076 A se vedea I. Albu, Răspunderea civilă contractuală pentru prejudiciile nepatrimoniale, în Dreptul
nr. 8/1992, p. 32; I.Fl. Popa, Răspunderea civilă medicală, în Dreptul nr. 1/2003, p. 46.
1077 A se vedea Ş. Beligrădeanu, Răspunderea civilă a medicilor şi a unităţilor sanitare, în Dreptul
nr. 3/1990, p. 5-11; A. Corhan, Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc, Ed. Lumina Lex, București, 1999, p. 122; Fl. I. Mangu,
Malpraxisul medical. Răspunderea civilă medicală, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, p. 116-245; G.A. Năsui, Malpraxisul medical.
Particularităţile răspunderii civile medicale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2010, p. 109-151; I. Turcu, Dreptul sănătăţii. Frontul comun al
medicului şi juristului, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, p. 158.
1078
A se vedea L..B. Luntraru, Răspunderea civilă pentru malpraxisul profesional, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2018, p. 170-171,
inclusiv nota de subsol de la p. 170, referitoare la circumstanțele speței: dna Mercier, afectată de o boală nazală, s-a adresat medicului
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 375

Din punctul nostru de vedere, o analiză a hotărârii Mercier este foarte interesantă, în schimb dă naștere la o interpretare
forțată a înțelesului contractului civil, ce devine periculoasă, îndepărtându-se de trăsăturile pe care le implică o astfel de
convenție. Dacă ne raportăm la relația dintre medic și pacient ca la una de natură contractuală, exceptând situațiile în care
medicul este obligat să acorde îngrijiri de urgență, este evident faptul că acesta este ales de către persoana interesată în
virtutea calităților sale. Ca atare, a considera că orice îndeplinire defectuoasă a actului medical atrage răspunderea
contractuală a medicului, aduce atingere principiului acordului de voințe întrucât, așa cum am mai arătat, în sarcina medicului
nu poate fi reținută obligația de a acorda îngrijiri medicale în orice situație.
Într-o ultimă opinie1079, se susţine că suntem în prezenţa unei răspunderi civile speciale care se circumscrie sferei
răspunderii profesionale sau a profesioniştilor, care nu se încadrează nici în tiparul răspunderii civile contractuale, dar nici în
cel al răspunderii delictuale, fiind în prezenţa unei răspunderi a profesionistului în faţa riscurilor inerente exercitării activităţii
sale, o răspundere specială agravată în raport de alte forme ale răspunderii juridice.
În opinia noastră, trebuie făcută distincţie între situaţiile concrete în care se acordă asistenţa medicală, răspunderea civilă
medicală putând fi, după caz, contractuală sau delictuală. Este cert că medicul îşi exercită profesia urmare a pregătirii sale
profesionale, însă, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 376 din Legea nr. 95/2006 republicată, pentru a exercita profesia de
medic, trebuie să fie îndeplinite unele condiţii.
Sunt de observat prevederile art. 383 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 republicată, conform cărora medicii care îndeplinesc
condiţia de cetăţenie prevăzută la art. 376 şi sunt membri ai Colegiului Medicilor din România exercită profesia de medic, în
regim salarial şi/sau independent.
Din dispozițiile art. 101 alin. (1) şi art. 102 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 republicată rezultă că, în cazul în care asistenţa
medicală de urgenţă în faza spitalicească sau prespitalicească se realizează într-o instituţie medicală privată autorizată,
serviciile medicale se acordă pe baza unui contract direct cu beneficiarul, cu asigurătorul privat al acestuia sau la solicitarea
directă a beneficiarului ori a aparţinătorilor acestuia.
Prin urmare, într-o astfel de situaţie, apare ca evident că ne aflăm în prezenţa unei răspunderi contractuale, în cazul
căreia, potrivit dispoziţiilor art. 1350 alin. (3) C. civ., niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicabilitatea regulilor acestui tip de
răspundere pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.
În concluzie, în opinia noastră, ori de câte ori între beneficiarul serviciilor medicale și cel care prestează astfel de servicii
există un contract direct, suntem în prezenţa unei răspunderi contractuale.
Potrivit art. 1349 C. civ., orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului
le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, în
caz contrar antrenându-se răspunderea delictuală a acesteia.
Deşi profesia de medic are la baza exercitării sale independenţa şi libertatea profesională a medicului, precum şi dreptul
de decizie asupra hotărârilor cu caracter medical [art. 381 alin. (1)], având drept principal scop asigurarea stării de sănătate
prin prevenirea îmbolnăvirilor, promovarea, menţinerea şi recuperarea sănătăţii individului şi a colectivităţii, în vederea
realizării acestui scop, pe tot timpul exercitării profesiei, medicul trebuie să dovedească disponibilitate, corectitudine,
devotament, loialitate şi respect faţă de fiinţa umană. Deoarece deciziile şi hotărârile cu caracter medical trebuie să fie luate
avându-se în vedere interesul şi drepturile pacientului, principiile medicale general acceptate, nediscriminarea între pacienţi,
respectarea demnităţii umane, principiile eticii şi deontologiei medicale, grija faţă de sănătatea pacientului şi sănătatea
publică, suntem în prezenţa unor îndatoriri precum cele prevăzute de art. 1349 C. civ.
Drept urmare, pentru identitate de raţiune juridică, apreciem că, în celelalte cazuri, în care nu există un contract direct între
beneficiar sau aparţinătorii acestuia şi instituţia medicală autorizată, răspunderea civilă este una delictuală.

Nicolas, specializat în radiologie, în vederea prescrierii unui tratament. Medicul i-a administrat pacientei, în anul 1925, o terapie cu raze X,
care i-a provocat acesteia radiodermita mucoaselor feței. Pacienta a promovat o acțiune civilă în angajarea răspunderii medicului la mai
bine de trei ani de la momentul îndeplinirii defectuoase a actului medical. Profesionistul s-a apărat invocând prescripția extinctivă a dreptului
material la acțiune. Curtea de Casație franceză, prin hot. din 20 mai 1936 a respins excepția prescripției, procedând la un reviriment major
în raport de doctrina și jurisprudența de până atunci. Instanța a statuat în sensul că între medic și pacient se încheie un contract, care
constituie izvorul răspunderii medicului, astfel încât dispozițiile referitoare la prescrierea dreptului la acțiune în materia delictelor nu sunt
aplicabile.
1079 A se vedea L. Pop, op. cit., p. 551-552; R.L. Boilă, Discuţii privitoare la natura juridică a medicului faţă de pacientul său, în Dreptul

nr. 2/2011, p. 81-119.

376 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Persoanele chemate să răspundă. Potrivit dispoziţiilor art. 653 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006 republicată,
personalul medical chemat să răspundă pentru malpraxis se compune din medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul
medical şi moaşa care acordă servicii medicale.
De altfel, însăși definiţia dată de legiuitor malpraxisului surprinde care sunt subiectele răspunderii, legea statuând că
săvârșirea unei astfel de erori profesionale atrage răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi
servicii medicale, sanitare şi farmaceutice (a se vedea art. 653 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 republicată).

719. Fundamentul răspunderii civile medicale. În acord cu opiniile exprimate în literatura juridică, apreciem că
răspunderea medicului, medicului dentist, farmacistului, asistentului medical şi moaşei care acordă servicii medicale este o
răspundere subiectivă, întemeiată pe vinovăţia persoanei care a prestat serviciile medicale.
Aşa cum rezultă în mod expres din prevederile art. 653 alin. (1) lit. b) din lege, personalul medical răspunde pentru
prejudiciile cauzate din eroare.
În sfera erorii, al cărei conținut este detaliat la art. 653 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 republicată, se consideră că trebuie
incluse neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţele medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, în cadrul procedurilor de
prevenţie, diagnostic sau tratament.
Tot astfel, răspunderea poate fi angajată şi pentru prejudiciile1080 ce decurg din nerespectarea cerinţelor privind
confidenţialitatea, încălcarea dreptului la informare şi obţinerea consimţământului informat, obligativitatea acordării asistenţei
medicale, amestecul în viaţa intimă şi familială, dacă nu are legătură cu diagnosticul şi tratamentul. Totodată, medicul va
răspunde pentru prejudiciile produse în exercitarea profesiei şi atunci când îşi depăşeşte limitele competenţei respectiv
efectuează acte medicale în afara specialităţii/specializării sale.
Raţiunea subiectivă a răspunderii rezultă din obligaţia expresă prevăzută în lege, prin care personalul medical trebuie să
acorde îngrijire medicală pacienţilor folosindu-se de toate mijloacele, pregătirea şi aparatura din dotare.
Este dincolo de orice dubiu că obligaţia personalului medical este o obligaţie de mijloace, iar nu de rezultat. Cu toate
acestea, în unele cazuri excepționale, obligaţia personalului medical este o obligație de rezultat. De pildă, aceasta poate fi
catalogată drept o obligaţie de rezultat atunci când pacientul merge la clinica de înfrumuseţare pentru îndreptarea nasului,
mărirea sânilor etc. De altfel, și obligaţia furnizorului de servicii medicale de a preveni infecţiile nosocomiale este tot una de
rezultat.
Deşi regula în materia răspunderii civile medicale este aceea că pacientul trebuie să facă dovada atitudinii culpabile a
persoanei responsabile (răspunderea subiectivă), în cazul răspunderii furnizorilor de servicii medicale, materiale sanitare,
aparatură, dispozitive medicale şi medicamente, suntem în prezenţa unei răspunderi obiective, fără vinovăţie. Aceasta din
urmă are la bază obligaţia de garanţie, având ca suport riscul exercitării profesiilor şi activităţilor medicale.
Condiţiile angajării răspunderii. Pentru angajarea răspunderii civile a personalului medical trebuie să fie întrunite,
cumulativ, următoarele condiţii generale: existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui prejudiciu; existenţa unui raport de
cauzalitate între faptă şi rezultat și, nu în ultimul rând, vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul, ce poate consta în intenţie,
neglijenţă sau imprudenţa cu care a acţionat.
În lumina dispoziţiilor Legii nr. 95/2006, în vederea angajării răspunderii, este necesară îndeplinirea și a unor condiţii
speciale, fiind, astfel, necesar ca persoana răspunzătoare să aibă calitatea de medic, medic dentist, farmacist, asistent
medical sau moaşă şi, după caz, fapta să fie săvârşită cu ocazia exercitării funcțiilor încredinţate (asistentul medical şi
moaşa).
Mai mult, persoana prejudiciată trebuie să facă dovada, pe lângă cea a îndeplinirii condiţiilor generale şi speciale mai sus
indicate, şi a faptului că s-a aflat sub tratamentul, respectiv îngrijirea personalului medical care a săvârşit eroarea
profesională.
Fără a ne propune să facem o analiză exhaustivă a condiţiilor angajării răspunderii civile medicale, vom încerca să
surprindem, în mod sintetic, câteva din aspectele esenţiale.

Fapta ilicită. Lato sensu, conduita ilicită poate fi definită ca fiind împrejurarea ce determină naşterea raportului juridic de
aplicare a sancţiunii, adică a raportului de constrângere. Sub aspect juridic, conduita ilicită este un fapt juridic, mai exact un
fapt juridic ilicit, iar despre un fapt se spune că este ilicit atunci când contravine ordinii de drept1081.

1080 A se vedea Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 (M.Of. nr. 51 din 29 ianuarie 2003).
1081 M. Costin, Noţiunea de conduită ilicită şi criteriile ei de determinare, în R.R.D. nr. 10/1970, p. 67.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 377

Încălcarea normei de comportament (alterum non laedere), potrivit căreia nimănui nu îi este permis să lezeze, prin fapta
sa, dreptul subiectiv sau interesul legitim al unei persoane, duce la angajarea răspunderii civile delictuale a autorului faptei.
În consecinţă, în materia răspunderii civile delictuale, fapta ilicită poate fi definită ca fiind orice faptă (acţiune sau inacţiune)
prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt lezate drepturile subiective (sau interesele legitime) ale altei
persoane, cauzându-se acesteia prejudicii.
Din această definiţie rezultă că, spre deosebire de alte materii unde, pentru a fi ilicită, o faptă este suficient să se abată de
la normele legale, în materia răspunderii civile delictuale, caracterizarea, ca ilicită, a unei fapte, trebuie să se facă prin referire
atât la încălcarea legii, cât şi la prejudicierea titularului unui drept subiectiv (sau interes legitim) lezat prin încălcarea legii.
Aşa cum am arătat la punctele anterioare, legea prevede expres obligaţiile pe care personalul medical trebuie să le
îndeplinească, astfel încât, fără a le mai relua, menţionăm că, ori de câte ori este încălcată vreo obligaţie prevăzută în sarcina
personalului medical, aceasta reprezintă o faptă ilicită.
Totodată, facem precizarea că, pentru a se antrena răspunderea medicului, este necesar ca fapta de malpraxis să fie
identificată în concret, culpabilitatea acesteia nerezultând, în mod implicit, din producerea unei daune.

Prejudiciul. Aşa cum rezultă din definiţia dată de legiuitor malpraxisului, eroarea profesională săvârşită în exercitarea
actului medical sau medico-farmaceutic trebuie să fie generatoare de prejudicii asupra pacientului.
În materia analizată, prejudiciul poate îmbrăca forma patrimonială şi/sau nepatrimonială. Prejudiciul patrimonial este acel
prejudiciu care poate fi evaluat pecuniar, acesta constituindu-se, de regulă, din toate sumele cheltuite de pacient cu
spitalizarea, în care pot fi incluse medicamentele, alimentaţia, plata onorariului medicului anestezist, chirurg etc. În mod
evident, trebuie avute în vedere doar acele cazuri în care tratamentul este efectuat într-o clinică privată, situații în care toate
costurile sunt suportate de beneficiar, în sistemul public de spitalizare cheltuielile fiind în sarcina statului, urmare a calităţii de
asigurat. Chiar şi în aceste condiţii, întrucât este de notorietate că, adesea, în sistemul public de stat, pacientul plăteşte
medicamentele, ustensilele şi celelalte produse necesare în procesul de tratament şi îngrijiri medicale, rezultă că și aceste
cheltuieli pot face obiectul despăgubirilor, în măsura în care sunt dovedite.
De departe cel mai răspândit prejudiciu în materia analizată este cel nepatrimonial, cu precădere prejudiciul corporal,
urmat apoi de cel moral.
Este de principiu că erorile medicale pot avea drept consecinţă, în funcţie de gravitatea lor, decesul pacientului, afectarea
sănătăţii acestuia (în mod reversibil sau ireversibil), afectarea integrităţii corporale (pierderea unor membre, organe etc.).
Raportat la multitudinea cazurilor de prejudicii ce se pot produce în practică, prin actele medicale eronate, o analiză
sintetică a acestora, pentru fiecare segment în parte, este de natură să nu cuprindă toate situaţiile ce ar putea să se ivească,
astfel încât acestea urmează a fi analizate de practicieni la situaţiile concrete întâlnite.
Într-o speță1082, instanța a reținut că reclamanta a suferit traume psihice accentuate ca urmare a morții copilului, dar și din
cauza faptului că timp de 5 ani a fost nevoită să caute răspunsuri, întrucât toți cei implicați au refuzat în mod constant să i le
ofere. Prin urmare, judecătorul a apreciat că, în contextul circumstanțelor cauzei și ținând cont de suferințele reale ale
reclamantei, suma de 200.000 lei solicitată cu titlu de despăgubiri morale constituie o satisfacție echitabilă.

Raportul de cauzalitate. Aşa cum s-a arătat mai sus, relaţia cauzală – din punct de vedere logico-filozofic – este o relaţie
de subordonare şi exprimă un raport de generare a efectu-lui de către cauza sa, de succesiune în timp şi de interacţiune
reciprocă între cauză şi efect.
Pentru angajarea răspunderii civile delictule se cere ca între fapta ilicită (cauza) şi prejudiciu (efectul) să existe un raport
de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu.
În materia analizată, prejudiciul medical este precedat de existenţa unor împrejurări directe sau indirecte, concomitente
sau succesive, cu contribuţia unei persoane sau a mai multor persoane, avându-se în vedere dotarea tehnică, calitatea
aparatelor medicale, medicamentelor, care toate împreună sau separat, pot constitui cauze sau condiţii generatoare ale
prejudiciului, de natură să îl amplifice sau să îl limiteze.
Așadar, pentru a se angaja răspunderea medicului, victima este obligată să facă dovada existenței unei legături de
cauzalitate. Or, această probă este destul de dificil de realizat din punct de vedere teoretic, întrucât, în cele mai multe cazuri,
conceptul juridic de cauzalitate din domeniul răspunderii medicale este stabilit de către instanța de judecată după revizuirea

1082 Jud. Sect. 1 București, sent. civ. nr. 11541 din 26.06.2013, nepublicată, citată în R.M. Călin, Malpraxis. Răspunderea

personalului medical și a furnizorului de servcii medicale. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 88.
378 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

raportului tehnic al expertului desemnat în cauză, raport ce trebuie să demonstreze cu bun – simț și imparțialitate, prin cel mai
metodic, științific mijloc posibil, imputabilitatea faptei prejudiciabile1083.
În practica judiciară1084 s-a statuat că pentru a se putea angaja răspunderea civilă delictuală, fapta ilicită trebuie să fie ea
însăși generatoare de prejudicii, altfel spus între cele două elemente trebuie să existe relația cauză – efect. S-a subliniat, mai
departe, că în speță, condiția legăturii de cauzalitate nu este îndeplinită de vreme ce constatările științifice făcute prin
expertizele medico – legale și prin deciziile Colegiului medicilor nu au conchis în mod lipsit de echivoc faptul că întârzierea în
derularea procedurii de transfer a determinat amputarea piciorului.
Criterii de determinare a raportului de cauzalitate. În vederea stabilirii raportului de cauzalitate, doctrina şi practica
judecătorească – din Occident – au propus diferite sisteme sau teorii, fiecare promovând anumite criterii pentru delimitarea
acelor fapte sau împrejurări (factori) care trebuie reţinute în sfera cauzalităţii1085 şi anume:
a) Teoria condiţiei. Sistemul echivalenţei condiţiilor – sau teoria condiţiei sine qua non – este teoria potrivit căreia, nefiind
posibil a se stabili cu exactitate cauza prejudiciului, trebuie să se atribuie valoarea cauzală egală tuturor factorilor sau
condiţiilor care au precedat acel prejudiciu. În virtutea acestei teorii, fiecare condiţie (faptă sau eveniment antecedent
prejudiciului) fără de care (sine qua non) producerea prejudiciului nu ar fi fost posibilă, primeşte valoare cauzală. Având
meritul de a distinge între faptele care au incidenţă în producerea prejudiciului şi cele care nu au nicio contribuţie la
producerea acestuia, această teorie prezintă dezavantajul că, ignorând rolul şi eficienţa condiţiilor şi atribuindu-le acestora o
valoare egală, sfârşeşte prin reţinerea în sfera cauzalităţii unor condiţii necauzale, simple condiţii – prilej, extinzând astfel,
câmpul cauzal;
b) Cauza proximă – este sistemul potrivit căruia urmează a fi reţinute drept cauză a prejudiciului fapta imediat anterioară
efectului păgubitor, adică ultima cauză (causa proxima), întrucât – fără aceasta celelalte cauze (condiţii) nu ar fi avut eficienţă
şi, deci, rezultatul nu s-ar fi produs. Neajunsul acestui sistem constă în faptul că, restrângând câmpul cauzal, lasă în afara
acestuia fapta persoanei a cărei răspundere ar trebui, în mod obiectiv, să fie angajată;
c) Cauza adecvată, numită cauză tipică, este sistemul potrivit căruia, în afara cauzalităţii urmează a fi reţinute numai acele
fapte antecedente efectului păgubitor – care îndeplinesc calitatea de „condiţie sine qua non” care îi sunt adecvate în sensul că
sunt tipice, fiind apte – în mod obişnuit – să producă efectul respectiv. Este adecvată sau tipică acea cauză ale cărei urmări
pot fi prevăzute de autorul faptei (reţinută drept cauză) sau de către un observator normal al cursului faptelor. Această teorie
este criticabilă pentru confuzia pe care o creează între două aspecte diferite ale răspunderii, şi anume: cel privind cauzalitatea
şi cel privind imputabilitatea1086;
d) Cauzalitatea necesară. Sistemul cauzalităţii necesare, pornind de la definirea categoriei de „cauză” ca fiind un fenomen
care, precedând efectul, îl provoacă în mod necesar – propune drept criteriu de stabilire a raportului de cauzalitate, criteriul
legăturii necesare dintre fapta ilicită şi efectul păgubitor produs. Asemănător cu sistemul „cauzei tipice” (în ce priveşte efectele
practice ale aplicării sale), sistemul cauzalităţii necesare restrânge sfera fenomenelor ce pot fi caracterizate drept cauză a
prejudiciului, atribuind această calitate numai fenomenului (faptei ilicite) care a determinat în mod necesar rezultatul păgubitor,
„ce se află în legătură necesară cu rezultatul, care a determinat necesitatea producerii lui1087”. Celelalte fapte, antecedente
prejudiciului, chiar dacă au avut o contribuţie importantă la producerea rezultatului, sunt considerate, potrivit acestei teorii,
numai condiţii care influenţează acţiunea „cauzei”, ca atare, nu sunt reţinute în sfera cauzalităţii, neangajând răspunderea
autorilor lor;
e) Teoria unităţii indivizibile dintre cauză condiţii. Potrivit acestui sistem, factorii condiţie care deşi contribuie indirect la
producerea efectului păgubitor, formează împreună cu factorul - cauză (determinat) o unitate indivizibilă, în cadrul căreia
condiţiile dobândesc şi ele prin interacţiune cu cauza - caracter cauzal.
Acest sistem cauzal, deşi mai puţin răspândit în doctrină decât cel al cauzalităţii necesare, este considerat de către unii
autori, cel mai în măsură să ducă la o concretă stabilire a raportului de cauzalitate.
Recunoscând şi noi justeţea acestei teorii, apreciem că, dată fiind complexitatea ce caracterizează de cele mai multe ori
raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, în vederea stabilirii acestuia din urmă, în practică trebuie să se ţină

1083 L.B. Luntraru, Răspunderea civilă pentru malpraxisul profesional, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2018, p. 178.
1084 C.A. Craiova, s. I. civ., dec. nr. 692 din 02.02.2016, definitivă, www.rolii.ro, citată în R.M. Călin, Malpraxis. Răspunderea
personalului medical și a furnizorului de servcii medicale. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 190.
1085 M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1972, p. 165; T.R. Popescu, P. Anca, Curs de drept civil.

Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei, Bucureşti,1968, p. 175-178.

1086 Pentru lămuriri, a se vedea I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 269.
1087 I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., 1972, p. 97.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 379

seama de fiecare dintre teoriile prezentate, teorii care, în funcţie de specificul şi particularităţile speţei, pot duce la o rezolvare
corectă a problemei cauzalităţii1088.

Vinovăţia. Vinovăţia a fost definită ca fiind atitudinea psihică a autorului faptei ilicite şi prejudiciabile faţă de fapta
respectivă şi faţă de urmările acestei fapte. În practica judiciară1089 s-a statuat că vinovăția, ca element subiectiv al
răspunderii, trebuie analizată prin specificul răspunderii medicale ce decurge din particularitățile acestei profesii și din
caracteristica actului medical. Mai departe, în motivarea aceleiași hotărâri, instanța a arătat că "răspunderea medicală, ca
răspundere civilă, se fundamentează pe ideea clasică de culpă (greșeală) și/sau noțiunea de eroare profesională introdusă
prin Legea nr. 95/2006. Culpa profesională poate fi definită ca o formă a vinovăției în care medicul nu a prevăzut rezultatul
faptelor sale, deși putea și trebuia să îl prevadă, sau a prevăzut rezultatele faptelor sale, dar a considerat în mod ușuratic că
acestea nu vor apărea".
Întrucât acest element este de natură psihologică şi este rareori afirmat, urmează a fi stabilit în raport de obligaţiile pe care
persoana răspunzătoare le-a încălcat. Fiind vorba de un domeniu complex, în anumite cazuri sunt necesare cunoștințele
tehnice ale unor specialişti, care să lămurească dacă a existat, sau nu, o eroare profesională.
Aşa cum s-a analizat mai sus, culpa personalului medical nu are în vedere numai lipsa cunoştinţelor teoretice, tehnice şi
practice, pentru stabilirea erorii profesionale urmând a fi analizate și toate acele obligaţii dispuse de lege, în baza cărora
pacientul are dreptul la îngrijiri medicale continue până la ameliorarea stării sale de sănătate sau până la vindecare.
Este de subliniat faptul că, dacă în cazul răspunderii contractuale, culpa este prezumată ( regula generală), în situaţia în
care suntem în prezenţa unei răspunderi contractuale speciale, ce are la bază un contract încheiat direct între instituţia
medicală şi pacient, vinovăţia, culpa, nu este prezumată (regula specială), aceasta trebuind a fi dovedită raportat la condiţiile
analizate mai sus.
Potrivit art. 654 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, toate persoanele implicate în actul medical vor răspunde proporţional cu
gradul de vinovăţie al fiecăruia, răspunderea fiind angajată pentru cea mai uşoară culpă, aşa cum reiese din prevederile art.
1357 alin. (2) C.civ.

Condiţiile speciale ale răspunderii personalului medical. Aşa cum s-a subliniat deja, pe lângă condiţiile generale ale
răspunderii, pentru a putea fi tras la răspundere, personalul medical trebuie să îndeplinească două condiţii speciale.
Prima condiţie priveşte calitatea făptuitorului, respectiv aceea de medic, medic dentist, farmacist, asistent medical sau
moaşă, fapt ce rezultă expres din dispoziţiile legii, întrucât în lipsa unei asemenea calităţi, nu se poate vorbi de o răspundere
medicală. În acest sens, dispoziţiile Legii nr. 95/2006 stabilesc modul în care se dobândeşte calitatea de medic, medic dentist
sau farmacist.
Cu privire la condiţia specială privind săvârşirea faptei ilicite în exercitarea profesiei sau în funcţiile încredinţate, condiţie
aplicabilă în cazul asistentului medical şi al moaşei, persoane care au calitatea de prepuşi, sintetic subliniem că acestora li se
aplică regulile răspunderii comitenţilor pentru fapta prepuşilor lor.
Din dispoziţiile art. 567 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, rezultă că profesia de farmacist este o profesie independentă şi se
exercită pe baza certificatului de membru al Colegiului Farmaciştilor din România, în regim salarial şi/sau independent, cu
respectarea prevederilor prezentei legi. Acest certificat trebuie avizat anual pe baza asigurării de răspundere civilă, pentru
greşeli în activitatea profesională şi este valabilă numai pentru anul respectiv.
Deşi profesia de farmacist este o profesie independentă, ce poate fi exercitată după înregistrarea la administrația
financiară din raza de domiciliu, aceasta se poate exercita şi pe bază de contract de muncă şi/sau contract de furnizare de
servicii farmaceutice.
În doctrină1090 s-a pus problema dacă medicul are calitatea de prepus, în condiţiile în care acesta poate fi salariat al unui
angajator. S-a arătat că, deşi este încadrat în baza unui contract de muncă, medicul asigură asistenţa medicală în mod
independent, pe baza pregătiri sale în profesie și nu în baza unor îndrumări de specialitate date de conducerea unităţii
sanitare.

1088 Pentru lămuriri suplimentare, a se vedea I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 271-272.
1089
Jud. Sect. 1 București, sent. civ. nr. 11541 din 26.06.2013, nepublicată, citată în R.M. Călin, Malpraxis. Răspunderea
personalului medical și a furnizorului de servcii medicale. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 88.
1090 A se vedea C. Stătescu. C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 247.
380 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Prin urmare, atât medicul, cât și medicul dentist sau farmacistul, răspund singuri şi personal pentru fapta prejudiciabilă, în
temeiul art. 1357 C.civ. De remarcat, însă, că există și situaţii în care medicul acţionează ca prepus, context în care poate fi
pusă în discuţie încălcarea obligaţiilor de serviciu, obligații care, chiar dacă nu sunt străine de asistenţa medicală, sunt
stabilite prin regulamente sanitare, exemple fiind efectuarea vizitelor sau programul de gardă.

Cauze de exonerare a răspunderii. Potrivit art. 654 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 personalul medical nu este
răspunzător pentru daunele şi prejudiciile produse în exercitarea profesiunii:
a) când acestea se datorează condiţiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic şi tratament, infecţiilor
nosocomiale, efectelor adverse, complicaţiilor şi riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigaţie şi tratament,
viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor şi dispozitivelor medicale, tehnologiilor și dispozitivelor asistive,
substanţelor medicale şi sanitare folosite;
b) când acţionează cu bună-credinţă în situaţii de urgenţă, cu respectarea competenţei acordate.
Totodată, acest domeniu este acoperit de regulile de drept comun, practicianul urmând a fi exonerat de răspundere, total
sau parțial, ori de câte ori se dovedește incidența forței majore, fapta unui terț sau a victimei1091.

Efectele răspunderii. Principalul efect al răspunderii civile medicale este acela de reparare a prejudiciului. În cazul
prejudiciilor patrimoniale, modalitatea de reparare nu ridică discuţii. Cu totul alta este situaţia în care prejudiciul produs
pacientului este unul corporal.
În practica judecătorească, în astfel de cazuri s-au acordat sume de bani cu titlu de despăgubiri, avându-se în vedere
numărul de zile de îngrijiri medicale, gravitatea prejudiciului sau consecinţele faptei ilicite.

Răspunderea civilă a furnizorilor de servicii medicale, materiale sanitare, aparatură, dispozitive medicale şi
medicamente. Aşa cum s-a menţionat mai sus, regulile aplicabile acestui tip de răspundere sunt date de dispoziţiile art. 653-
659 din Legea nr. 95/2006.
Din analiza textelor de lege reiese existenţa unor ipoteze distincte de răspundere a furnizorilor de servicii medicale1092:
1) Răspundere pentru fapta proprie. Potrivit art. 655 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, unităţile sanitare, publice şi private, în
calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de
prevenţie, diagnostic sau tratament, în situaţia în care acestea sunt consecinţa:
a) infecţiilor nosocomiale, cu excepţia cazului când se dovedeşte o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către
instituţie;
b) defectelor cunoscute ale dispozitivelor şi aparaturii medicale folosite în mod abuziv, fără a fi reparate;
c) folosirii materialelor sanitare, dispozitivelor medicale, substanţelor medicamentoase şi
sanitare, după expirarea perioadei de garanţie sau a termenului de valabilitate a acestora, după caz;
d) acceptării de echipamente şi dispozitive medicale, materiale sanitare, substanţe medicamentoase şi sanitare de la
furnizori, fără asigurarea prevăzută de lege, precum şi subcontractarea de servicii medicale sau nemedicale de la furnizori
fără asigurare de răspundere civilă în domeniul medical.
Conform art. 656 din Legea nr. 95/2006, unităţile sanitare publice sau private, furnizoare de servicii medicale, răspund civil
şi pentru prejudiciile cauzate, în mod direct sau indirect, pacienţilor, generate de nerespectarea reglementarilor interne ale
unităţii sanitare.
Potrivit dispoziţiilor legale de mai sus, legiuitorul a reglementat o răspundere pentru fapta proprie în sarcina unităţilor
sanitare publice şi private, furnizoare de servicii, făcând trimitere la dreptul comun, situaţie în care se aplică regulile dreptului
comun.
Cu distincţiile subliniate, această răspundere poate fi o răspundere delictuală sau după caz contractuală, cu toate
consecinţele ce decurg.

1091 C. Yuego, Responsabilite du practicien: cause d'exoneration, LPA, 4 aprilie 2008, citat în L.B. Luntraru, Răspunderea
civilă pentru malpraxisul profesional, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2018, p. 180.
1092 L. Pop, op. cit., p. 553-555.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 381

2) Răspundere pentru fapta altuia. Potrivit art. 655 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, unităţile sanitare publice şi private, în
calitate de furnizori de servicii medicale, răspund în condiţiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul medical
angajat, în solidar cu acesta.
Această răspundere a fost analizată distinct, situaţie în care nu este necesară o analiză separată, cu atât mai mult cu cât
sunt incidente prevederile dreptului comun.
3) Unităţile sanitare publice sau private, furnizoare de servicii medicale, şi producătorii de echipamente şi dispozitive
medicale, substanţe medicamentoase şi materiale sanitare răspund potrivit legii civile pentru prejudiciile produse pacienţilor în
activitatea de prevenţie, diagnostic şi tratament, generate în mod direct sau indirect de viciile ascunse ale echipamentelor şi
dispozitivelor medicale, substanţelor medicamentoase şi materiale sanitare, în perioada de garanţie/valabilitate, conform
legislaţiei în vigoare (art. 657 din Legea nr. 95/2006).
Aceste prevederi se aplică în mod corespunzător şi furnizorilor de servicii medicale sau nemedicale, subcontractate de
către unităţile sanitare publice sau private furnizoare de servicii medicale, în cazul prejudiciilor aduse pacienţilor în mod direct
sau indirect, ca urmare a serviciilor prestate.
Este de subliniat aici că, în sfera persoanelor răspunzătoare de prejudicii cauzate pacienţilor, intră şi furnizorii de utilităţi
(energie, apă menajeră, căldură etc.) către unităţile sanitare publice sau private furnizoare de servicii medicale, furnizori care
vor răspunde civil pentru prejudiciile cauzate pacienţilor, generate de furnizarea necorespunzătoare a utilităţilor.

Intrebari:

 Definiţi răspunderea civilă .

 Care este sediul materiei pentru răspundere în Codul civil ?
 Enunţaţi teoriile pe care se fundamentează răspunderea civilă?
 Enumeraţi şi explicaţi funcţiile răspunderii ?
 Indicaţi asemănările şi deosebirile dintre răspunderea delictuală şi cea contractuală ?
 Comparaţi răspunderea civilă delictuală cu răspunderea penală?
 Explicaţi felurile răspunderii civile delictuale ?
 Enunţaţi condiţiile generale ale răspunderii civile ?
 Ce condiţii trebuie să îndeplinească prejudiciul. Enumeraţi felurile prejudiciului ?
 Încălcarea unui simplu interes este de natura a antrena răspunderea. În ce condiţii ?
 Care sunt modalităţile de reparare a prejudiciului nepatrimonial ?
 Există posibilitatea reparării unui prejudiciu prin pierderea unei şanse ?
 Pentru a fi reparat prejudiciul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:Enumeraţile ?
 Enumeraţi situaţiile în care prejudiciul suferit se cumulează cu prestaţia obţinută de la un terţ,
cât şi cele care nu se cumulează ?
 Enumeraţi principiile care guvernează repararea prejudiciului?
 Stabiliţicare este întinderea reparări prejudiciului în răspunderea delictuală şi contractuală ?
 Care sunt regulile generale stabilite de doctrina şi practică în ceea ce priveşte repararea
prejudiciului ?
382 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

 Sunt îndreptăţite la despăgubiri persoanele care se aflau în drept în întreţinerea victimei. Dar
cele care erau în fapt, neavând un drept potrivit Codului civil ?
 Există posibilitatea ca după intervenirea unei hotărâri definitive de acordare a despăgubirilor să
se mai ceară şi alte despăgubiri. În ce condiţii ?
 Definiţi fapta ilicită.
 Enumeraţi şi explicaţi cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei ?
 Care sunt condiţiile pentru a ne afla în prezenţa abuzului de drept ?
 Enunţaţi şi expplicaţi criteriile propuse pentru detrminarea raportului de cauzalitate
 Definiţi, arătaţi structura şi formele vinovăţiei .
 Enunţaţi şi explicaţi cauzele care înlătură vinovăţia ?
 Care sunt cazurile de răspundere pentru fapta altuia şi care este fundamentul acesteia ?
 Care sunt condiţiiel generale şi speciale al răspunderii părinţilor pentru fapta ilicită a copiilor
lor?
 Explicaţi situaţiile privitoare la comunitatea de locuinţă.
 Explicaţi fundamentul răspunderii institutori şi artizani pentru faptele ilicite ale elevilor şi
ucenicilor lor cât şi condiţiile speciale al răspunderii.
 Explicaţi teoriile pe care se fundamentează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului
cât şi condiţiile răspunderii .
 În ce situaţii se poate antrena răspunderea spitalului pentru fapta medicului ?
 Care comitent va răspunde în cazul în care prepusul a fost detaşat la o altă unitate în interesul
acesteia ?
 Se poate antrena răspunderea comitentului pentru faptele prepusului, fapte care nu au
legătură cu funcţia încredinţată or exercitate abuziv. Explicaţi soluţia dată .
 Care este efectul răspunderii comitentului şi în ce temei poate regresa împotriva prepusului ?
 Care este cazul în care comitentul se poate exonera de răspundere ?
 În ce articol se reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Dar
raspunderea părinţilor pentru copii ?
 Explicaţi fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale cât şi condiţiile
acesteia ?
 Ce se înţelege prin pază juridică şi pază materială ?
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 383

 Explicaţi fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri?

 Care sunt condiţiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri şi cauzele de exonerare
de răspundere
 Care este termenul de prescripţie pentru daunele nucleare, dar pentru repararea prejudiciului
cauzat de lucruri ?
 În ce cazuri se antrenează raspunderea proprietar pentru ruina edificiului şi care sunt condiţiile
pentru angajarea acesteia ?
 Împotriva cărei persoane poate regresa proprietarul care a plătit despăgubirile ?
 Ce trebuie să dovedească partea vătămată pentru a putea fi reparată paguba acesteia ? În ce
condiţii este exonerat producătorul de răspundere pentru pagubele create de produsele
defecte ? Care sunt condiţiile în care statul răspunde pentru prejudiciile prin erori judiciare ?
În ce termen poate fi introdusă acţiunea pentru reparare prejudici prin erori judiciare, şi ce posibilitate are
statul pentru a recupera prejudiciul plătit ?
384 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

MODULUL VI

Privire generală asupra efectelor obligaţiilor

Unitate de invatare:
Executarea directa aobligatiilor civile
Executarea indirecta a obligatiilor civile

Timp alocat: 1h
Bibliografie:
1.Ion Dogaru, Pompil Draghici, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Editia 3, Editura
C.H.Beck, Bucuresti 2019.
2. Constantin Statescu, Corneliu Barsan, Drept civil, Teoria generala a obligatiilor, Editia a IX-a
revizuita si adaugita, Editura Hamangiu, 2008.
3. Ion Filipescu, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Editura Actami, Bucuresti, 1994.
4. Liviu, Pop, I.F. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligatiilllle (Conform Noului Cod
civil),Editura Universul Juridic, Bucuresti 2012

Formele executării obligaţiilor civile

Secţiunea 1. Preliminarii

Noţiunea de efect al obligaţiei civile. Obligaţia civilă presupune existenţa unui raport juridic în baza căruia creditorul
pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat în acest sens, de aceea prin
efect al obligaţiei civile se înţelege dreptul ce obligaţia însăşi îl conferă creditorului de a pretinde şi de a obţine îndeplinirea
întocmai a prestaţiei la care s-a obligat debitorul.
Executarea obligaţiilor civile este reglementată în Titlul V, Cartea a V-a, art. 1469-1548 din C.civ.
Dezvoltare. Cu privire la noţiunea de efect al obligaţiei civile se impun unele sublinieri:
- indiferent de izvorul său, raportul juridic obligaţional conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să-şi
îndeplinească obligaţia asumată;
- într-un raport juridic de obligaţie debitorul se poate obliga să dea, să facă sau să nu facă ceva;
- debitorul se poate obliga, deci, la o prestaţie pozitivă (a da şi a face) sau la o prestaţie negativă (a nu face);
- felul prestaţiei la care se obligă debitorul (pozitivă sau negativă) depinde de obiectul obligaţiei;
- regula, în materia executării prestaţiei la care se obligă, este că debitorul o îndeplineşte de bunăvoie;
- dacă executarea prestaţiei nu are loc de bunăvoie, se recunoaşte creditorului dreptul de a apela la forţa coercitivă a
statului pentru a sublinia executarea forţată a acesteia;
- suportul legal al conceptului de efect al obligaţiei civile şi al posibilităţii de a obţine forţat prestaţia îl constituie dispoziţiile
art. 1516 C.civ.1093;

1093 Art. 1516 C.civ.: „(1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei.
(2) Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde
dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: 1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei; 2. să obţină, dacă obligaţia
este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative; 3. Să folosească, atunci când
este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său”.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 385

- se are în vedere, în primul rând, executarea întocmai a obligaţiei şi numai dacă aceasta nu este posibilă, se recurge la
dezdăunări.
Producerea efectului. Efectul obligaţiei civile se produce când prestaţia ce constituie obiectul acesteia se execută.
Executarea prestaţiei trebuie să se facă în natura ei specifică (aşa cum a fost asumată). În acest caz suntem în prezenţa
executării directe a obligaţiilor civile1094.
Dacă prestaţia nu mai poate fi executată în natură, este admisă, prin excepţie, executarea prin echivalent. În acest caz,
suntem în prezenţa executării indirecte a obligaţiilor civile.
Se poate concluziona că executarea se realizează de către debitor:
- de bunăvoie şi întocmai aşa cum a fost asumată obligaţia, caz în care obligaţia se stinge prin plată – constituie regula în
materie;
- dacă debitorul nu execută voluntar obligaţia, creditorul poate obţine executarea silită forţată, în natură;
- dacă din diferite motive obligaţia devine imposibil de executat în natură, este posibilă, în cazurile şi condiţiile prevăzute
de lege, executarea prin echivalent.

Secţiunea a 2-a. Executarea directă (în natură) a obligaţiilor civile

§1. Noţiune şi principiul dominant în materie

Noţiune. Executarea directă sau executarea în natură a obligaţiei constă în îndeplinirea întocmai (exactă) a prestaţiei la
care debitorul s-a obligat înlăuntrul şi prin raportul juridic de obligaţie.
Regula generală este că debitorul execută obligaţia aşa cum a fost asumată, de bunăvoie. Executarea voluntară a
obligaţiei de către debitor, fără a deosebi în privinţa obiectului ei, se numeşte plată. Rezultă, deci, că executarea directă a
obligaţiilor civile se constituie în instituţia juridică de drept obligaţional care se numeşte plată.
Prin executarea în natură se urmăreşte a se realiza obiectul obligaţiei avut de părţi în vedere în momentul asumării
acesteia, de aceea debitorul nu se liberează valabil înlocuind obiectul acesteia cu o altă prestaţie, excepţie fiind situaţia în
care are, în acest sens, acordul creditorului.
Obligaţiile de a da se execută în natură întotdeauna printr-o prestaţie unică, adică dintr-odată.
Obligaţiile de a face se pot executa în natură fie printr-o singură prestaţie, fie prin prestaţii succesive.
Obligaţiile de a nu face se execută întotdeauna în timp.
Reglementare juridică. Principiu. Reglementarea juridică a executării directe a obligaţiilor se află în dispoziţiile art.
1469-1515 C.civ.
Principiul dominant în materie este principiul executării în natură a obligaţiilor civile.
Principiul executării în natură a obligaţiilor civile constă în aceea că se va executa prestaţia la care debitorul s-a obligat,
aşa cum această prestaţie a fost precizată în raportul juridic concret de obligaţie. Din formularea principiului dominant în
materie se degajă următoarele idei:
a) principiul executării în natură a obligaţiilor civile cere ca obligaţia să se execute în natura sa specifică;
b) executarea obligaţiei în natura sa specifică înseamnă executarea prestaţiei ce constituie obiectul obligaţiei întocmai,
adică aşa cum aceasta a fost precizată în raportul juridic concret (întocmai cum a fost asumată);
c) debitorul nu poate pretinde a presta altceva decât s-a obligat;
d) creditorul nu va primi o altă prestaţie decât cea la care debitorul s-a obligat;
e) executarea în natură se poate realiza fie de bunăvoie, fie silit, dacă debitorul nu înţelege să execute obligaţia de
bunăvoie;
f) plata reprezintă executarea obligaţiei în modalitatea „de bunăvoie”;
g) executarea silită şi plata sunt noţiuni care se exclud reciproc;
h) executarea în natură a obligaţiilor prezintă o importanţă deosebită pentru securitatea circuitului juridic civil şi pentru
înfăptuirea în practică a dispoziţiilor normelor juridice.

§2. Plata (executarea directă a obligaţiilor)

1094 Art. 1469-1515 C.civ. reglementează principiul executării în natură a obligaţiilor.

386 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

2.1. Noţiune şi reglementare

Noţiune. S-a precizat deja că executarea obligaţiilor civile constituie efectul acestor obligaţii şi că regula în materie o
constituie executarea de bunăvoie şi îndeplinirea întocmai a obligaţiei asumate.
Îndeplinirea întocmai a obligaţiei înseamnă executarea directă a obligaţiilor sau executarea obligaţiilor în natură, adică aşa
cum s-a obligat debitorul faţă de creditor. Drept urmare, obligaţia trebuie executată conform naturii sale specifice, iar creditorul
nu poate pretinde o altă prestaţie, debitorul neputându-se libera faţă de creditor prestând altceva decât s-a obligat.
Executarea directă se face, de regulă, benevol adică prin plată.
În doctrină, definiţiile date plăţii sunt aproape identice. Astfel, cu titlu de exemplu, redăm următoarele două definiţii:
- plata ar putea fi definită „ca fiind executarea voluntară a obligaţiei de către debitor, indiferent de obiectul ei”1095;
- „executarea de bunăvoie a obligaţiilor se numeşte plată”1096.
Art. 1469 C.civ. clarifică expres noţiunea de plată, iar art. 1470 C.civ. prevede că orice plată presupune o datorie, după
cum executarea oricărei datorii constituie o plată.
Accepţiuni. Din definiţiile date de doctrină şi de art. 1469 C.civ., rezultă că noţiunea de plată are două accepţiuni
(înţelesuri):
- plata în sens larg. În acest sens, prin plată se înţelege „(...) executarea obligaţiei civile de bunăvoie, indiferent de felul
prestaţiei ce formează obiectul ei”1097;
- plata în sens restrâns. În acest înţeles, prin plată se înţelege „(...) executarea unei obligaţii care are drept obiect o sumă
de bani”1098.
Cele două accepţiuni ale plăţii au fost subliniate de doctrină şi în următoarea formulare: „Dacă în limbajul curent plata
semnifică numai remiterea unei sume de bani, în limbaj juridic plata semnifică executarea oricărei obligaţii (...)”1099.
Dar plata se mai poate înfăţişa nu numai ca executarea voluntară, ci şi ca un act juridic, o convenţie între cel ce execută şi
cel care o primeşte, adică un „(...) act juridic animo solvendi, făcut cu intenţia de a executa (plăti) o obligaţie”1100, înţelegând
prin plată, în această accepţiune, acordul de voinţă al părţilor prin care debitorul procedează la facerea plăţii, iar creditorul la
primirea ei.
Această ultimă accepţiune este, însă, valabilă numai pentru plata făcută voluntar, căci, în cazul executării silite,
exprimarea voinţei nu se mai pune în aceeaşi termeni, chiar dacă, până la urmă, se va obţine ceea ce debitorul avea de
prestat.
În opinia unor doctrinari1101, plata, prin dubla sa natură (mod de executare şi mod de stingere a obligaţiilor), poate fi
considerată act juridic sau fapt juridic, după cum voinţa debitorului de a executa datoria este de a stinge această datorie prin
plată. Astfel, privind plata ca mod de executare al obligaţiei, aproape întotdeauna ea este un fapt juridic material dacă priveşte
executarea obligaţiei de a face sau a nu face şi este un act juridic dacă priveşte obligaţia de a da.
De precizat faptul că, dacă o datorie se stinge altfel decât prin executare, nu a avut loc o plată (de exemplu: stingerea prin
compensaţie a unui drept de creanţă).
Subliniem că plata reprezintă un mod de executare voluntară a obligaţiei, valabil şi legal asumat. Prin urmare, este
inacceptabilă concluzia potrivit căreia neexecutarea plăţii (a obligaţiei) este o cauză de anulare a contractului.
Reglementarea juridică a plăţii. Plata este, în acelaşi timp, efectul specific al obligaţiilor civile, dar şi modul direct de
stingere a acestora. Faţă de celelalte moduri de stingere a obligaţiilor civile, plata se caracterizează prin aceea că stinge
raportul obligaţional prin executarea obiectului său, adică ceea ce au voit părţile, fiind evident faptul că plata nu are ca obiect
exclusiv o sumă de bani. Plata este reglementată de Codul civil în Titlul V al Cărţii a V-a „Despre obligaţii”, Capitolul I –
„Plata”, art. 1469-1515.

1095 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 309.

1096 I. Dogaru, Contractul, consideraţii teoretice şi practice, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1983, p. 281.
1097 Ibidem.
1098 Ibidem.
1099 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 309-310. Autorii exemplifică susţinerea prin precizarea că „(...) vânzătorul care transferă

dreptul de proprietate asupra lucrului vândut cumpărătorului face o plată; acesta din urmă, plătind o sumă de bani reprezentând preţul
lucrului vândut, face tot o plată”.
1100 Idem, p. 310, pentru că, susţin autorii, se întâlnesc două manifestări de voinţă: cea a debitorului – exteriorizată prin facerea plăţii şi

cea a creditorului, exteriorizată prin primirea plăţii.

1101 I. Turcu, op. cit., p. 413.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 387

818. Plata obligaţiei natura. Obligaţiile civile, din punct de vedere al concursului statului în caz de neexecutare, sunt
clasificate în obligaţii perfecte (cele care se bucură de concursul forţei coercitive a statului în caz de neexecutare) şi obligaţii
naturale (cele care nu beneficiază de un asemenea concurs).
Având în vedere această clasificare a obligaţiilor civile, este de precizat faptul că plata, ca act juridic unilateral de
executare a obligaţiei, este valabilă chiar şi atunci când este efectuată în baza unei obligaţii naturale.
Cu alte cuvinte, dacă, în principiu, în anumite situaţii, plata se poate restitui, restituirea nu mai este admisă dacă plata s-a
făcut de bunăvoie şi pentru stingerea unei obligaţii naturale. Cu privire la obligaţiile naturale şi restituirea plăţii acestora, art.
2264 C.civ., referindu-se expres la datoria născută dintr-un joc sau pariu, prevede că pierzătorul nu are drept la acţiune şi nu
poate cere restituirea plăţii făcute de bunăvoie, decât în anumite situaţii expres şi limitativ prevăzute de lege (excepţiile sunt
prevăzute de art. 2265-2266 C.civ.).
2.2. Condiţiile plăţii
A. Persoanele ţinute să facă plata
I. Principiul general în materie
Principiu. În ceea ce priveşte plata ca mod de stingere a obligaţiei civile, funcţionează principiul1102 potrivit căruia, orice
persoană – interesată sau nu – poate face plata1103.
Instituind acest principiu, legiuitorul, în art. 1472 C.civ., a avut în vedere mai multe obiective:
- să realizeze o protecţie specială a creditorului – acesta are posibilitatea să-şi satisfacă creanţa prin executarea obligaţiei
de orice persoană interesată, alta decât debitorul;
- să consacre principiul libertăţii persoanei de a încheia, în general orice raporturi juridice doreşte şi, în special, raporturi
juridice de creanţă;
- să consacre principiul economiei de mijloace, pentru ca scopul urmărit prin raportul juridic de creanţă să poată fi atins şi
într-un mod atipic, deci altcineva să poată plăti în locul debitorului;
- să consacre principiul libertăţii în materia persoanelor care pot face plata, subliniind faptul că pentru creditor nu este
importantă persoana care face plata, ci executarea cât mai fidelă a obiectului plăţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 1472 C.civ., plata poate fi făcută de:
- debitor, personal sau prin reprezentant;
- de o persoană ţinută alături de debitor (codebitor solidar) sau pentru debitor (fidejusor);
- de o persoană interesată în efectuarea plăţii, respectiv de stingerea obligaţiei (de exemplu, cumpărătorul unui imobil
ipotecat);
- de o persoană neinteresată care fie plăteşte în numele debitorului (gestiunea de afaceri), fie plăteşte în nume personal
făcând o liberalitate ce are ca obiect tocmai ce datora debitorul. Este de remarcat faptul că, prin comparaţie cu vechea
reglementare de la 1864, în actuala reglementare, legiuitorul renunţă la distincţia între persoanele interesate să facă plata şi
persoanele neinteresate, pentru a sublinia atât protecţia specială acordată creditorului, cât şi libertatea în materia persoanelor
care pot face plata.
Persoanele ţinute să facă plata. Cu privire la persoanele ţinute să facă plata, trebuie remarcat faptul că în primul rând
plăteşte cel care s-a obligat în acest sens (debitorul), dar există situaţii în care plata este valabilă făcută chiar de o altă
persoană în locul debitorului (codebitor, fideiusor sau terţ).
a) Debitorul. Debitorul este cel chemat (obligat) în primul rând să execute obligaţia, pentru că el este parte în raportul
juridic de obligaţie, el este subiectul pasiv (reus debendi), adică partea care şi-a asumat această obligaţie.
Debitorul poate plăti în mod valabil fie personal, fie prin reprezentant.
Chiar dacă plata se face de către alte persoane obligate alături sau pentru debitor sau de persoane interesate ori nu, în
final, în urma valorificării raporturilor juridice care se nasc în asemenea împrejurări, tot debitorul va fi cel care într-un fel sau
altul, asigură facerea plăţii, cu excepţia cazului când cel ce a plătit pentru el a făcut, prin aceasta, o liberalitate.

1102 În Codul civil din 1864, deşi principiul era cel precizat mai sus, art. 1093 instituia o anumită ordine în care se putea face plata:
debitorul, persoana ţinută alături de debitor (codebitorul) sau pentru el (fideiusorul), o altă persoană interesată şi chiar orice persoană
neinteresată. Ordinea nu era însă imperativă pentru că, altfel, creditorul ar trebui să refuze plata venită din partea altor persoane decât
debitorul.
1103 Art. 1472 C.civ.: „Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ în raport cu acea obligaţie”.
388 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Odată făcută plata, debitorul nu mai poate cere restituirea chiar dacă la data efectuării plăţii era incapabil1104. Este de
observat faptul că persoana creditorului beneficiază prin lege de o protecţie specială, permiţându-i-se să păstreze plata făcută
de un incapabil, incapacitatea debitorului la momentul efectuării plăţii (nu şi ulterior) nefiind cauză de nevalabilitate a plăţii
efectuate, comparativ cu vechea reglementare de la 1864 în care incapacitatea debitorului la momentul efectuării plăţii
atrăgea de drept nulitatea actului juridic al plăţii1105.
În acest context remarcăm justeţea observaţiilor doctrinare1106 cu privire la următoarele aspecte:
- incapacitatea debitorului trebuie să existe la momentul plaţii, nu şi ulterior, la momentul cererii de restituire (de exemplu,
situaţia solvensului pus, la un moment ulterior plăţii, sub interdicţie prin hotărâre judecătorească);
- dispoziţiile art. 1473 C.civ., prin care se statuează această restricţie pentru debitorul incapabil la data plăţii, îmbracă
forma unei norme speciale prin raportare la dispoziţiile art. 40 şi urm. C.civ. prin care se reglementează capacitatea de
exerciţiu a persoanei fizice şi sancţiunea legală aplicabilă în ipoteza actelor făcute de o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă (restituirea prestaţiei ca efect al anulabilităţii actului juridic respectiv).
b) Codebitorul. Plata poate fi făcută în numele debitorului şi de un codebitor solidar, căci creditorul poate alege codebitorul
urmărit. În această situaţie, codebitorul solidar este urmărit pentru toată creanţa, în virtutea solidarităţii pasive, rămânându-i
regres în contra debitorului neplătitor, dar numai pentru partea lui din datorie (art. 1447 C.civ.).
c) Fideiusorul. Plata poate fi făcută şi de către o persoană obligată pentru debitor.
Este cazul fideiusorului care a garantat executarea obligaţiei. Fideiusorul este ţinut să execute obligaţia doar dacă
debitorul nu o execută (art. 2293 C.civ.), şi numai în limitele în care fideiusiunea a fost contractată, conform art. 2289 C.civ.
Raporturile dintre fidejusor şi debitor vor fi analizate cu prilejul tratării problemei garantării obligaţiilor civile.
d) Terţul. Plata poate fi făcută de un terţ, care poate fi, fie o persoană interesată în stingerea raportului juridic de obligaţie
intervenit între părţi (creditor şi debitor), fie o persoană neinteresată.
De exemplu, este persoană interesată în stingerea raportului juridic de obligaţie, dobânditorul unui imobil ipotecat care
face plata în locul debitorului pentru a evita urmărirea silită pornită în contra acestuia din urmă, în privinţa imobilului respectiv.
Dispoziţiile art. 1472 C.civ. permit ca plata să poată fi făcută şi de către o persoană neinteresată. Privit prin prisma poziţiei
sale faţă de raportul juridic de obligaţie intervenit între creditor (reus credendi) şi debitor (reus debendi), persoana
neinteresată este un simplu terţ (penitus extranei) neinteresat.
Un asemenea terţ poate face plata:
- în numele debitorului, fie în baza unui contract de mandat, fie în cadrul unei gestiuni de afaceri. În acest caz, între terţ şi
debitor se nasc fie raporturile rezultând din contractul de mandat, fie cele ce se nasc din gestiunea de afaceri;
- în nume propriu, situaţie în care suntem în prezenţa unei liberalităţi făcute de terţ debitorului, liberalitate al cărei obiect
este ceea ce terţul a plătit pentru debitor1107.
De precizat că terţul nu se poate subroga în drepturile creditorului, fără consimţământul acestuia şi nici nu poate plăti în
numele debitorului, în contra voinţei acestuia, când acesta are interes ca debitorul s-o îndeplinească. În acest mod se instituie
un echilibru între părţile raportului juridic obligaţional, având în vedere faptul că debitorul are un drept sui generis la
executarea obligaţiei asumate.
În situaţia în care plata este făcută de un terţ, debitorul se poate opune acestei plăţi, iar opoziţia sa trebuie comunicată
creditorului, caz în care, creditorul nu poate primi plata astfel făcută, cu excepţia situaţiei în care un astfel de refuz l-ar
prejudicia1108. Această opoziţie a debitorului comunicată creditorului, este atât o garanţie a dreptului debitorului la „executarea
obligaţiei”, dar şi o limitare a dreptului creditorului „de a primi plata de la orice persoană interesată”.
Creditorul va refuza plata făcută de un terţ în situaţia în care prin convenţia părţilor sau lege, rezultă că prestaţia ce
constituie obiect al obligaţiei, are caracter intuitu personae, şi debitorul trebuie să o execute personal1109.

1104Art. 1473 C.civ.: „Debitorul care a executat prestaţia datorată nu poate cere restituirea invocând incapacitatea sa la data executării”.
1105C. Văduva în Colectiv, Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, p. 564.
1106 Îndeosebi cele creionate de către C. Zamşa în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1561.
1107 Caz în care între terţi şi debitor se nasc raporturi guvernate de regulile din materia contractelor cu titlu gratuit.
1108 Art. 1474 alin. (1) C.civ.: „Creditorul este dator să refuze plata oferită de un terţ dacă debitorul l-a încunoștințat în prealabil că se

opune la aceasta, cu excepţia cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor”.
1109 Art. 1474 alin. (2) C.civ.: „În celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata făcută de un terţ decât dacă natura obligaţiei sau

convenţia părţilor impune ca obligaţia să fie executată numai de debitor”.

 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 389

Din contextul acestei analize rezultă fără putere de dubiu principiul prezentat deja, potrivit căruia plata poate fi făcută de
orice persoană. Plata făcută de terţ stinge obligaţia1110 dacă este făcută pe seama debitorului, caz în care, terţul nu se
subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

II. Excepţii de la principiul dominant în materie

Excepţii. De la principiul potrivit căruia plata poate fi făcută de orice persoană – interesată sau neinteresată – există
următoarele excepţii:
1) obligaţiile intuitu personae. Obligaţiile de a face, atunci când se asumă în considerarea unor calităţi aparte (speciale)
ale debitorului (de exemplu, obligaţia asumată de un pictor consacrat de a face un portret creditorului), sunt obligaţii intuitu
personae. În asemenea cazuri, plata nu poate fi făcută decât de către debitorul obligaţiei. Aşadar, obligaţiile de a face – intuitu
personae prin excepţie, nu pot fi executate de orice persoană, ci numai de către debitorul ce le-a asumat, conform art. 1474
alin. (2) C.civ.;
2) când prin convenţia părţilor s-a stabilit altfel. Părţile pot conveni ca o anumită obligaţie să fie executată numai de către
debitor, nu şi de către alte persoane. Părţile pot insera în convenţie clauza respectivă întrucât normele legii civile în materia
plăţii au caracter supletiv. Într-o asemenea situaţie, deşi nu au caracter intuitu personae, obligaţiile au acelaşi regim pentru că
aşa au voit părţile [art. 1474 alin. (2) C.civ.].
3) situaţia în care debitorul l-a încunoştinţat în prealabil pe creditor că se opune plăţii făcute de altă persoană, cu excepţia
cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor1111.

III. Particularităţile obligaţiei de a da, în legătură cu cel ce face plata

Precizare. Plata, aşa cum s-a precizat deja, trebuie considerată şi în accepţiunea sa de act juridic, căci, atunci când ea se
execută voluntar, se realizează acordul voinţei părţilor (debitorul manifestându-şi voinţa de a executa prestaţia, iar creditorul,
voinţa de a o primi), acord care pretinde îndeplinirea tuturor condiţiilor esenţiale cerute de un asemenea act. După cum se cu-
noaşte, între condiţiile esenţiale ale actului juridic se află şi capacitatea de a face asemenea acte.
Condiţii speciale. Drept urmare, se poate conchide că, în cazul în care este vorba de obligaţia de a da1112, aceasta
trebuie înfăptuită de proprietarul lucrului şi asemenea operaţie juridică implică, necesarmente, capacitatea de a face un act
juridic translativ de proprietate, sub sancţiunea nulităţii.
Pornind de la aceste explicaţii, vom preciza, în continuare, condiţiile speciale cu privire la cel ce poate face plata în cazul
obligaţiei de a da.
- când plata constă în obligaţia de a da, proprietarul trebuie să aibă capacitatea de a face acte juridice translative de
proprietate, pentru că obiectul acestei obligaţii constă în a transmite ori constitui drepturi reale cu privire la un bun1113;
- dacă bunurile ce constituie obiect al obligaţiei au pierit sau au fost scoase din circuitul civil fără culpa debitorului, acesta
are obligaţia de a ceda creditorului drepturile sau acţiunile pe care le are în legătură cu bunul respectiv (art. 1484 C.civ.);
- când obiectul plăţii constă într-o sumă de bani sau în bunuri consumptibile prin întrebuinţare, restituirea acestora nu se
poate cere dacă creditorul le-a consumat cu bună-credinţă, chiar atunci când plata s-a făcut de o persoană ce nu avea
capacitate deplină de exerciţiu sau nu era proprietarul bunurilor. Creditorul este considerat a fi de bună-credinţă, în acest caz,
dacă n-a cunoscut că cel care a făcut plata nu era proprietarul bunurilor consumptibile respective şi nici împrejurarea că era
lipsit de capacitatea de exerciţiu deplină;
- când plata s-a făcut cu un bun aparţinând altei persoane, proprietarul are la îndemână acţiunea în revendicare, dar
creditorul o poate paraliza fie prin invocarea uzucapiunii (dacă este vorba de imobile), fie prin invocarea dobândirii proprietăţii
bunurilor mobile corporale prin posesia de bună-credinţă.
B. Persoanele îndreptăţite să primească plata

1110 Art. 1474 alin. (3) C.civ.: „Plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama debitorului. În acest caz, terţul nu se

subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege”.

1111 Art. 1474 C.civ.: „(1) Creditorul este dator să refuze plata oferită de un terţ dacă debitorul l-a încunoștințat în prealabil că se opune

la aceasta, cu excepţia cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor. (2) În celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata
făcută de un terţ decât dacă natura obligaţiei sau convenţia părţilor impune ca obligaţia să fie executată numai de debitor”.
1112 Al cărui obiect constă în a transmite sau a constitui un drept real cu privire la un bun.
1113 Dispoziţiile art. 1482-1483 C.civ. stabilesc modalitatea de predare a bunurilor.
390 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Enumerare. De regulă plata se face către creditor. Există şi situaţii în care plata este valabilă chiar dacă este făcută altor
persoane decât creditorul.
Potrivit art. 1475 C.civ., plata poate fi primită de următoarele „personaje” având sau nu legătura directă cu raportul juridic
de obligaţie respectiv, în următoarea ordine firească1114:
a) creditorul – persoana faţă de care debitorul s-a obligat prin raportul juridic obligaţional;
b) după moartea creditorului, moştenitorii săi;
c) cesionarul, în cazul în care creanţa a fost dobândită prin cesiune;
d) reprezentantul legal sau convenţional al creditorului;
e) după caz, tutorele sau mandatarul persoanei indicate de creditor1115;
f) persoanei autorizate de instanţă să o primească (exemplu – un creditor popritor, creditor al creditorului care a înfiinţat o
poprire pe bunurile datorate debitorului său de o altă persoană).
Comparativ cu persoanele care pot efectua plata, unde este consacrat principiul potrivit căruia oricine poate face plata,
este de observat faptul că în materia persoanelor care pot primi plata, acestea sunt expres şi limitativ enumerate de legiuitor
în art. 1475 C.civ.
Cazurile în care plata este valabilă chiar dacă ea s-a făcut altei persoane decât creditorului sau împuternicitului
acestuia. Sunt câteva situaţii în care dispoziţiile cuprinse în art. 1477 C.civ. consideră valabilă plata făcută unei alte persoane
decât creditorului sau împuternicitului său:
a) când plata a fost făcută unei persoane care nu avea calitatea de a primi, dar a fost ratificată de creditor. În acest caz,
cel ce a plătit capătă calitatea de mandatar şi pentru trecut (ex tunc) [art. 1477 alin. (1) lit. a) C.civ.];
b) când plata a fost făcută unei persoane care devine ulterior titulara creanţei (exemplul terţului care îl moşteneşte pe
creditor) [art. 1477 alin. (1) lit. b) C.civ.];
c) când plata este făcută unei persoane care o pretinde în baza unei chitanţe liberatorii semnate de creditor [art. 1477 alin.
(1) lit. c) C.civ.];
d) dacă plata a profitat creditorului, de exemplu, dacă ea a fost făcută unui creditor al creditorului [art. 1477 alin. (2) C.civ.].
În acest caz, plata profită creditorului pentru că a condus la stingerea unei obligaţii pe care acesta o avea faţă de cel care s-a
făcut plata;
e) când plata a fost făcută cu bună-credinţă unui creditor aparent (cel care are creanţa în posesia sa), chiar dacă ulterior
posesorul a fost evins (de exemplu, unui moştenitor al creditorului care posedă creanţa şi care ulterior este evins). În acest
caz, adevăratul creditor se va putea întoarce cu cerere de chemare în judecată în contra celui căruia i s-a făcut plata fără a fi
avut calitate, acţiune întemeiată pe plata lucrului nedatorat (art. 1478 C.civ.).
După cum am menţionat anterior, prin voinţa legiuitorului, legea civilă face distincţie între terţ şi creditorul aparent.
Condiţii în sarcina celui care primeşte plata. Cel care primeşte plata trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
a) să aibă calitatea de a putea primi1116;
b) să aibă capacitate deplină de exerciţiu, pentru că, aşa cum s-a precizat deja, plata are şi sensul de convenţie, de act
juridic, iar capacitatea de a încheia acte juridice este o condiţie esenţială. Ca un argument invocat în sprijinul acestei concluzii,
semnalăm şi opinia altor autori1117 conform căreia prin dispoziţiile art. 1476 C.civ. ne aflăm de fapt în prezenţa unei norme
speciale raportat la dispoziţiile art. 47 C.civ. (art. 47 reglementează limitele obligaţiei de restituire din sarcina incapabilului).
De asemenea, considerăm a fi întemeiată observaţia autorului anterior menţionat în ceea ce priveşte aplicabilitatea
acestui text de lege numai faţă de persoana creditorului propriu-zis. Din interpretarea literară a normei juridice rezultă că
debitorul va fi liberat de obligaţie dacă face plata către o altă persoană incapabilă (de exemplu, către reprezentantul nepotrivit
desemnat de creditor, către un terţ ori către un creditor aparent) fără ca această plată să profite creditorului.
C. Obiectul plăţii

1114 A se vedea dispoziţiile art. 1475 C.civ.: „Plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului său, legal sau convenţional, persoanei

indicate de acesta ori persoanei autorizate de instanţă să o primească”.

1115 De exemplu, în cazul unui cont curent bancar, restituirea sumelor depozitate se poate face valabil şi către împuternicitul desemnat

de titularul contului în contractul de cont curent (art. 2184-2190 C.civ.).

1116 Să fie una din persoanele precizate mai sus: creditor, moştenitori ai acestuia (în caz de deces), cesionarul, reprezentantul legal sau

convenţional şi chiar terţul desemnat de justiţie a o primi. De asemenea, plata se poate face unei alte persoane dacă creditorul a profitat de
pe urma ei ori a ratificat-o sau, în condiţiile arătate, unui moştenitor aparent.
1117 C. Zamşa, op.cit., p. 1563.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 391

Principiu. Cu privire la obiectul plăţii, funcţionează principiul potrivit căruia cel ce s-a obligat va trebui să plătească exact
ceea ce şi cât datorează, întrucât creditorul nu poate fi silit să primească alt lucru decât cel datorat, chiar dacă valoarea sa ar
fi egală sau chiar mai mare.
Din formularea principiului, rezultă următoarele:
- plata trebuie efectuată cu diligenţa unui bun proprietar. Diligenţa trebuie apreciată după natura activităţii exercitate. De
exemplu, obligaţia medicului izvorâtă din contractul de îngrijiri medicale, care este o obligaţie de mijloace, constă în a acorda
îngrijiri medicale conştiincioase, atente şi conforme datelor ştiinţei1118. Astfel, medicul va face tot ceea ce trebuie să facă, dar
nu va promite vindecarea sau un alt rezultat dorit însă, pentru atingerea acestui rezultat va acţiona cu competenţă, diligenţă şi
conştiinciozitate profesională;
- plata constă în executarea întocmai a obligaţiei asumate;
- debitorul trebuie să plătească exact cât datorează;
- creditorul nu poate fi silit să primească un alt lucru chiar dacă valoarea acestuia este egală sau mai mare decât cel
datorat;
- debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite ar fi
egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la aceasta, caz în care obligaţia se stinge atunci când noua prestaţie este
efectuată [art. 1492 alin. (1) C.civ.];
- dacă debitorul predă un bun care nu îi aparţine sau de care nu poate dispune, el nu poate cere creditorului restituirea
bunului predat decât dacă se angajează să execute prestaţia datorată cu un alt bun de care acesta poate să dispună.
Creditorul de bună-credinţă poate însă restitui bunul primit şi solicita, dacă este cazul, daune-interese pentru repararea
prejudiciului suferit1119;
- dacă prestaţia oferită în schimb constă în transferul proprietăţii sau al unui alt drept, debitorul este ţinut de garanţia
contra evicţiunii şi de garanţia contra viciilor lucrului, cu excepţia cazului în care creditorul preferă să ceară prestaţia iniţială şi
repararea prejudiciului. În aceste cazuri, garanţiile oferite de terţi nu renasc1120;
- dacă în locul prestaţiei iniţiale, este cedată o creanţă, obligaţia se stinge în momentul satisfacerii creanţei cedate1121.
Pe cale de consecinţă, rezultă că acesta (creditorul) poate accepta1122 şi o altă prestaţie decât cea datorată, iar în situaţia
în care o acceptă, obligaţia nu se mai stinge prin plată, ci prin darea în plată1123.
Obiectul obligaţiei în cazul bunurilor certe. În situaţia în care obiectul obligaţiei este un bun cert individual determinat,
întrucât creditorul nu poate fi silit să primească alt bun decât cel datorat, debitorul se liberează predând bunul la care s-a
obligat.
Obligaţia de a preda un bun cert nu se stinge predând un bun asemănător. De regulă, debitorul este liberat de obligaţie
predând bunul cert în starea în care acesta se găsea la momentul respectiv [art. 1492 alin. (1) C.civ.], debitorul având alături
de obligaţia de a transmite proprietatea şi obligaţiile de a preda bunul şi de a-l conserva până la predare [art. 1483 alin. (1)
C.civ.].

1118 A se vedea I. Turcu, op. cit., p. 418.

1119 Art. 1491 C.civ.: „(1) Atunci când, în executarea obligaţiei sale, debitorul predă un bun care nu îi aparţine sau de care nu poate
dispune, el nu poate cere creditorului restituirea bunului predat decât dacă se angajează să execute prestaţia datorată cu un alt bun de care
acesta poate să dispună.
(2) Creditorul de bună-credinţă poate însă restitui bunul primit şi solicita, dacă este cazul, daune-interese pentru repararea prejudiciului
suferit”.
1120 Art. 1492 C.civ.: „(1) Debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei

oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la aceasta. În acest din urmă caz, obligaţia se stinge atunci când noua
prestaţie este efectuată.
(2) Dacă prestaţia oferită în schimb constă în transferul proprietăţii sau al unui alt drept, debitorul este ţinut de garanţia contra evicţiunii
şi de garanţia contra viciilor lucrului, potrivit dispoziţiilor aplicabile în materia vânzării, cu excepţia cazului în care creditorul preferă să ceară
prestaţia iniţială şi repararea prejudiciului. În aceste cazuri garanţiile oferite de terţi nu renasc”.
1121 Art. 1493 C.civ.: „(1) Atunci când, în locul prestaţiei iniţiale, este cedată o creanţă, obligaţia se stinge în momentul satisfacerii

creanţei cedate. Dispoziţiile art. 1568-1584 sunt aplicabile în mod corespunzător.

(2) Dacă, potrivit înţelegerii părţilor, obligaţia în locul căreia debitorul îşi cedează propria creanţă se stinge încă de la data cesiunii,
dispoziţiile art. 1586 sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepţia cazului în care creditorul preferă să ceară prestaţia iniţială”.
1122 Nu poate fi silit, dar aceasta nu înseamnă că nu poate accepta o altă prestaţie decât cea datorată.
1123 Darea în plată este un mod de stingere a obligaţiilor distinct de plată.
392 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Obligaţia de a conserva bunul până la predare trebuie executată cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în
administrarea bunurilor sale, dacă din lege ori contractul părţilor nu rezultă altfel [art. 1480 alin. (1) C.civ.]. În cazul unor
obligaţii inerente unei activităţi profesionale, diligenţa se apreciază ţinând seama de natura activităţii exercitate1124.
În situaţia în care obiectul obligaţiei este un bun cert individual determinat care nu necesită a fi înscris în cartea funciară,
debitorul este liberat prin chiar predarea bunului cert în starea în care acesta se găsea la momentul respectiv1125.
Acesta nu este răspunzător de pierderea bunului ori de stricăciunile aduse dacă ele nu se datorează faptei sale ori
persoanelor de care răspunde, pentru că, de îndată ce a predat bunul, s-a transmis dreptul de proprietate de la plătitor la
primitor, potrivit regulii res perit domino (riscul îl suportă proprietarul).
Dacă, însă, debitorul a fost pus în întârziere, va răspunde începând cu acest moment de pieirea bunului ori stricăciunile
aduse.
Obligaţia se stinge dacă debitorul dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi dacă s-ar fi aflat la creditor, chiar dacă a fost pus în
întârziere şi nu a luat asupra sa cazurile fortuite.
Dacă bunul a cărui proprietate urmează a fi transmisă este un imobil înscris în cartea funciară, transmiţătorului îi revine
alături de obligaţia de a strămuta proprietatea şi obligaţia de a preda înscrisurile necesare efectuării înscrierii [art. 1483 alin.
(2) C.civ.], caz în care transferul proprietăţii operează în momentul realizării înscrierii în cartea funciară, astfel că riscurile
pieirii lucrului sunt suportate de transmiţător deoarece acesta este proprietarul bunului.
Există şi situaţii în care bunurile unui terţ fac obiectul prestaţiei, debitorul nefiind titularul dreptului de proprietate la data
executării obligaţiei. În aceste cazuri, obligaţia debitorului nu se stinge, acesta fiind obligat să procure bunurile respective şi să
le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului. Dacă obligaţia nu este executată, debitorul răspunde pentru
prejudiciile cauzate1126.
În situaţia în care bunul a pierit, s-a pierdut sau a fost scos din circuitul civil, fără culpa debitorului, acesta trebuie să
predea creditorului drepturile sau acţiunile în despăgubire pe care le are cu privire la bunul respectiv (art. 1484 C.civ.).
Obiectul obligaţiei în cazul bunurilor de gen1127. În situaţia în care obiectul obligaţiei de a da constă într-o cantitate de
bunuri de gen, pieirea sau stricăciunea acestora înainte de predare nu-l liberează pe debitor, pentru că asupra lor dreptul de
proprietate se transmite din momentul individualizării (predării), potrivit regulii res perit domino (riscul îl suportă proprietarul, în
speţă debitorul).
În concluzie, în privinţa obligaţiei care are drept obiect bunuri de gen se impun următoarele precizări:
- bunurile de gen sunt în proprietatea plătitorului până în momentul predării;
- dreptul de proprietate asupra bunurilor generice se transmite de la plătitor la primitor în momentul individualizării lor;
- în privinţa acestei categorii de bunuri, funcţionează regula genera non pereunt (bunurile de gen se consideră că nu pier
niciodată), de unde obligaţia pentru plătitor de a preda, în cazul în care el nu mai are asemenea bunuri, bunuri de aceeaşi
calitate şi în aceeaşi cantitate;
- dacă părţile n-au stabilit nimic în privinţa calităţii lucrurilor prin convenţie, este admis că acestea trebuie să fie de calitate
medie.
Debitorul alege bunurile ce vor fi predate, iar în caz de pieire fortuită înainte de individualizare, el nu este liberat de
obligaţie decât predând bunuri de calitate cel puţin medie.
Obiectul plăţii în cazul obligaţiilor de mijloace şi al obligaţiilor de rezultat1128. După întinderea obligaţiei asumate
contractual, legea distinge între două categorii de obligaţii:
- obligaţia de mijloc (de diligenţă);
- obligaţia de rezultat.

1124 Exemplu – medicul, avocatul etc.

1125 La momentul naşterii obligaţiei.
1126 A se vedea dispoziţiile art. 1482 alin. (2) şi ale art. 1230 C.civ.
1127 Art. 1486 C.civ.: „Dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul are dreptul să aleagă bunurile ce vor fi predate. El nu este

însă liberat decât prin predarea unor bunuri de calitate cel puţin medie”.
1128 Art. 1481 C.civ.: „(1) În cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis.

(2) În cazul obligaţiei de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis.
(3) Pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat, se va ţine seama îndeosebi de:
a) modul în care obligaţia este stipulată în contract; b) existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului; c) gradul de
risc pe care îl presupune atingerea rezultatului; d) influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei”.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 393

Obligaţia de rezultat este acea obligaţie în care obiectul şi scopul urmărite de părţi sunt bine precizate, debitorul
angajându-se ca, prin acţiunea sau inacţiunea lui, să obţină un anumit rezultat în favoarea creditorului. Prestaţia se consideră
a fi executată numai dacă rezultatul determinat, la care s-a obligat debitorul, a fost obţinut. De exemplu, transportatorul se
angajează să livreze marfa la destinaţia şi la data convenită prin contractul de transport de mărfuri aferent contractului de
vânzare; în caz contrar, transportatorul va fi ţinut să repare prejudiciul cauzat creditorului prin executarea cu întârziere sau
prin neexecutare.
Obligaţia de mijloace (sau de diligenţă), definită legal prin art. 1481 alin. (2) C.civ., impune debitorului să folosească toate
mijloacele potrivite şi necesare pentru atingerea rezultatului convenit. Aşadar, obligaţia de mijloace, denumită şi obligaţia de
diligenţă, este acea obligaţie în care debitorul îşi asumă îndatorirea de a utiliza toate mijloacele materiale şi intelectuale de
care dispune şi întreaga sa diligenţă pentru a permite a se obţine un anumit rezultat în beneficiul creditorului.
Debitorul nu se obligă însă la obţinerea rezultatului convenit şi nici nu garantează obiectiv atingerea acestui rezultat.
Aceasta înseamnă că debitorul nu se obligă să obţină un anumit rezultat, ci numai să depună toate diligenţele, prin
manifestarea unui comportament adecvat, în vederea obţinerii lui. De exemplu, profesorul se angajează să înveţe elevul, fără
a garanta promovarea examenului de admitere la facultate.
Prin urmare, debitorul, titular al unei obligaţii de diligenţă, este exonerat de răspundere dacă rezultatul nu a fost atins, dar
face dovada că a acţionat cu diligenţă în vederea obţinerii lui.
Diligenţa cerută în executarea obligaţiilor este fundamentată pe principiul bunei-credinţe şi a fost expres definită în dreptul
civil la art. 1480 C.civ., ca o formă de atitudini şi conduită pe care un bun proprietar (fostul pater diligens din doctrina
anterioară reglementării anterioare) le manifestă în administrarea bunurilor sale, cu excepţia cazurilor în care prin lege sau
prin contract s-ar dispune altfel (precizăm extra causa că dreptul penal foloseşte termenul de persoană normală şi
responsabilă).
Observăm, însă, că în materia raporturilor instituite între profesionişti, diligenţa persoanei care exploatează o întreprindere
se apreciază de către instanţa de judecată ţinând seama de natura activităţii exercitate – ceea ce înseamnă că legiuitorul a
prevăzut o răspundere agravată pentru lipsa de diligenţă a profesionistului.
Sunt obligaţii de diligenţă, de exemplu, obligaţiile asumate de către avocat faţă de clientul său. Aşadar, avocatul se obligă
să depună toate eforturile pentru a determina obţinerea unui rezultat favorabil clientului (câştigarea unui proces), dar nu se
obligă să obţină acel rezultat; asistenţa şi reprezentarea juridică impun din partea avocatului o conduită profesională
adecvată, o pregătire temeinică a dosarului, potrivit naturii cazului, experienţei personale, statutului său moral şi profesional,
iar în absenţa unei astfel de atitudini, clientul are dreptul la despăgubiri.
Sunt, de asemenea, obligaţii de mijloace obligaţiile asumate de medic faţă de pacient. Medicul este obligat să facă tot
ceea ce este posibil, raportat la condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea şi la pregătirea sa, pentru a-şi vindeca pacientul,
dar fără a promite şi garanta vindecarea. Pentru un medic, obligaţia de diligenţă este considerată neîndeplinită, cu consecinţe
civile, dar adesea şi penale, ori de câte ori procedeele şi tehnicile utilizate nu au fost cele adecvate ori nu au fost aplicate
corect, pacientul având sarcina de a dovedi neexecutarea obligaţiei ca urmare a neglijenţei sau a incompetenţei. Se află într-o
astfel de situaţie, de exemplu, chirurgul care uită tubul de dren sau pensa metalică în abdomenul pacientului, cu consecinţa
infecţiei severe postoperatorii. Se află, de asemenea, într-o astfel de situaţie, medicul unui spital municipal care întârzie
birocratic completarea actelor de transfer a pacientului către un spital universitar din altă localitate, cu consecinţa amputării
piciorului pacientului ajuns prea târziu pe masa de operaţie.
În unele situaţii poate fi considerată obligaţie de mijloace şi îndatorirea asumată de către un profesionist din domeniul
serviciilor de pază a obiectivelor stabilite.
Dacă din contractul părţilor nu rezultă cu claritate natura obligaţiei asumate – de mijloace sau de rezultat – aceasta va fi
stabilită de către instanţa de judecată, prin raportare la următoarele criterii prevăzute la art. 1481 alin. (3) C.civ.:
- modul în care obligaţia este stipulată în contract;
- existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente contractuale;
- gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului convenit;
- influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.
Obiectul plăţii în cazul obligaţiei de a constitui o garanţie1129. Chiar dacă, de regulă, debitorul este solvabil şi execută
de bunăvoie şi întocmai obligaţia asumată, creditorul este direct interesat să ia măsuri care să asigure executarea obligaţiei,

1129 Art. 1487 C.civ.: „Cel care este ţinut să constituie o garanţie, fără ca modalitatea şi forma acesteia să fie determinate, poate oferi, la

alegerea sa, o garanţie reală sau personală ori o altă garanţie suficientă”.
394 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

deoarece în caz de insolvabilitate a debitorului şi, în absenţa unor astfel de garanţii, creditorul suportă consecinţele acestei
insolvabilităţi.
Părţile pot, astfel, să prevadă în convenţia lor, alături de obligaţia principală şi obligaţia debitorului de a garanta
executarea acesteia prin oferirea unor garanţii reale sau personale, caz în care obligaţia de garanţie izvorăşte din convenţia
părţilor.
Dacă pentru a garanta executarea obligaţiei asumate, debitorul trebuie să constituie o garanţie în favoarea creditorului,
fără ca modalitatea şi forma acesteia să fie determinate prin contractul părţilor, el poate oferi, la alegerea sa, o garanţie reală
sau personală ori o altă garanţie suficientă.
Deci, sintetic vorbind, în situaţia în care debitorul s-a obligat la constituirea unei garanţii, există două posibilităţi:
a. garanţia să fie individualizată;
b. garanţia să nu fie individualizată, caz în care rămâne la latitudinea debitorului selecţionarea garanţiei.
Obiectul plăţii în cazul obligaţiei de a da o sumă de bani1130. În situaţia în care debitorul s-a obligat să dea o sumă de
bani, el este liberat de datorie prin remiterea de către creditor a sumei datorate.
Plata se poate face prin orice mijloc folosit în mod obişnuit în locul unde aceasta trebuie efectuată (bani – monedă
naţională sau valută, cec ori alt instrument de plată).
Dacă creditorul acceptă ca plată un cec ori un alt instrument de plată (cambie, ordin de plată, bilet la ordin), el este
prezumat că o face numai cu condiţia ca acesta să fie onorat, răsturnarea prezumţiei făcându-se prin proba contrarie, de către
persoana interesată.
În cazul plăţii prin cec bancar, plata se consideră ca fiind efectuată, iar creanţa stinsă, numai în momentul în care banca
emitentă a cecului debitează contul emitentului cecului şi transferă suma băncii beneficiarului, care va credita contul acestui
beneficiar. Evident, banca va refuza plata unui cec fără acoperire ori cu acoperire insuficientă.
Condiţia onorării instrumentului de plată prezintă o deosebită importanţă practică la ora actuală mai ales datorită
numărului mare de cecuri fără acoperire ori false.
O situaţie particulară se întâlneşte în cazul cecurilor în alb, care nu cuprind toate menţiunile esenţiale enumerate în art. 1
din Legea asupra cecului nr. 59/19341131 (de exemplu – suma), situaţie pentru care Normele B.N.R. nr. 7/1994 prevăd
adăugarea pe formularul de cec a unor menţiuni precum:
a. „înaintea plăţii, posesorul va completa cecul”, dacă potrivit înţelegerii părţilor, dreptul posesorului de a completa suma
este nelimitat;
b. „înaintea plăţii, posesorul va completa cecul fără a depăşi (…)” dacă potrivit înţelegerii părţilor, dreptul posesorului de a
completa suma este limitat de un plafon maxim al sumei ce se poate înscrie pe cec de posesorul acestuia.
Nerespectarea înţelegerii părţilor cu privire la suma ce se poate înscrie pe cec atrage refuzul băncii de a executa plată şi
nulitatea cecului.
Plata poate fi făcută şi prin card bancar, caz în care cel care acceptă această modalitate de efectuare a plăţii are obligaţia
să verifice identitatea utilizatorului şi să compare semnătura de pe chitanţă cu semnătura de pe spatele cardului.
Părţile pot conveni ca pentru sumele de bani datorate să perceapă dobânzi1132. Dobânda este cea convenită de părţi sau,
în lipsă, cea stabilită de lege, părţile fiind libere să stabilească rata dobânzii atât pentru restituirea împrumutului, cât şi pentru
întârzierea la plată1133. Deci dobânda poate fi convenţională sau legală.
O.G. nr. 13/2011 stabileşte plafonul maxim al dobânzii ce poate fi percepută, depăşirea acestui plafon fiind sancţionată cu
nulitatea.
Dobânda legală este cea stabilită de lege, după cum urmează:
- în cazul creanţelor comerciale, rata dobânzii se situează la nivelul dobânzii de referinţă a B.N.R.;

1130Art. 1488 C.civ.: „(1) Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea de către creditor a sumei nominale datorate.
(2) Plata se poate face prin orice mijloc folosit în mod obişnuit în locul unde aceasta trebuie efectuată.
(3) Cu toate acestea, creditorul care acceptă în condiţiile alin. (2) un cec ori un alt instrument de plată este prezumat că o face numai cu
condiţia ca acesta să fie onorat”.
1131 M.Of. nr. 100 din 1 mai 1934.
1132 Art. 1489 C.civ.: „(1) Dobânda este cea convenită de părţi sau, în lipsă, cea stabilită de lege.
(2) Dobânzile scadente produc ele însele dobânzi numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevăd ori, în
lipsă, atunci când sunt cerute în instanţă. În acest din urmă caz, dobânzile curg numai de la data cererii de chemare în judecată”.
1133 Art. 1 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru

reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar (M.Of. nr. 607 din 29 august 2011).
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 395

- pentru celelalte categorii de creanţe, rata dobânzii se diminuează cu 20% faţă de nivelul de referinţă stabilit de B.N.R.
pentru creanţele comerciale;
- în relaţiile de comerţ exterior, dobânda legală este de 6% anual, dacă se aplică legislaţia română, iar plata a fost
convertită într-o monedă străină.
Dobânda convenţională, adică dobânda stabilită de părţi, nu poate depăşi nivelul dobânzii legale cu mai mult de 50% pe
an, caz în care dobânda trebuie stabilită prin act scris, în lipsa acestuia şi în caz de divergenţe între părţi se datorează numai
dobânda legală. Convenţia părţilor privind o dobândă mai mare decât cea permisă prin lege, este lovită de nulitate absolută
întrucât normele care stabilesc nivelul dobânzii sunt de ordine publică.
Trebuie subliniat şi faptul că în condiţiile pieţei actuale, de instabilitate economică şi monetară, dobânda legală
înregistrează frecvent fluctuaţii, iar pentru a preîntâmpina riscurile cauzate de aceste fluctuaţii, părţile au posibilitatea plăţii
anticipate a dobânzilor, dar calculul nu trebuie să depăşească o perioadă mai mare de 6 luni.
Dobânzile scadente (este vorba de dobânzile datorate de debitorul unei obligaţii de a da o sumă de bani la un anumit
termen, denumite de legiuitor dobânzi remuneratorii) produc ele însele dobânzi1134 numai atunci când legea sau contractul, în
limitele permise de lege, o prevăd ori, în lipsă, atunci când sunt cerute în instanţă, caz în care dobânzile curg numai de la data
cererii de chemare în judecată. Suntem în prezenţa a ceea ce specialiştii numesc capitalizarea dobânzilor.
Capitalizarea dobânzilor se poate realiza, deci, în următoarele situaţii:
- dacă această posibilitate rezultă din convenţia părţilor, dar în limitele permise de lege;
- dacă această posibilitate rezultă din lege;
- dacă sunt cerute în instanţă.
Capitalizarea dobânzilor presupune întotdeauna o obligaţie exigibilă. Înainte ca datoria să devină exigibilă debitorul nu
poate fi obligat la executare (la plată) şi cu atât mai mult nu poate fi obligat la dobânzi pentru o creanţă neexigibilă.
Concluzii. În privinţa plăţii, rezumând, se poate conchide:
- obiectul plăţii constituie prestaţia datorată;
- creditorul nu poate fi silit să primească un alt lucru chiar dacă este de o valoare mai mare sau egală cu cel datorat, după
cum nici debitorul nu se poate libera executând altă prestaţie decât cea datorată; regula se aplică numai dacă creditorul se
opune la darea în plată;
- debitorul poate efectua o altă prestaţie decât cea datorată numai dacă creditorul consimte la aceasta, situaţie în care,
având în vedere faptul că dreptul asupra bunului dat în plată intră în patrimoniul creditorului, debitorul este ţinut să garanteze
pe creditor atât contra evicţiunii, cât şi contra viciilor ascunse; excepţie fiind situaţia în care creditorul optează pentru prestaţia
convenită în locul celei date în plată, plus repararea prejudiciului suferit prin darea în plată;
- lucrurile certe se predau în starea în care se află în momentul naşterii obligaţiei, iar debitorul nu răspunde de pieirea
lucrului şi de stricăciunile lui, decât dacă acestea s-au produs din vina sa;
- debitorul nu poate invoca, în favoarea sa, pierderea ori distrugerea lucrurilor fungibile (care pot fi înlocuite unele cu
altele) pentru că genera non pereunt1135.
D. Principiul indivizibilităţii plăţii
Formulare. Principiul indivizibilităţii plăţii poate fi astfel formulat: debitorul este ţinut să facă plata în întregime.
Din modul în care este formulat acest principiu rezultă că atunci când este vorba de o datorie indivizibilă, debitorul nu-l
poate sili pe creditor să primească numai o parte din datorie1136.
Dacă creditorul acceptă o asemenea executare, cheltuielile suplimentare cauzate de executarea parţială sunt în sarcina
debitorului.
Debitorul se liberează numai dacă plăteşte tot ce datorează deodată, chiar şi în situaţia în care obiectul plăţii este divizibil
prin natura lui1137.

1134 Art. 8 din O.G. nr. 13/2011.

1135 Lucrurile fungibile sunt lucrurile care, datorită faptului că se află într-un raport de echivalenţă, pot fi înlocuite unele cu altele. În
privinţa schimbării prestaţiei ce constituie obiectul obligaţiei, bunurile fungibile au acelaşi tratament cu cele de gen (generice).
1136 A se vedea dispoziţiile art. 1490 alin. (1) C.civ.: „Creditorul poate refuza să primească o executare parţială, chiar dacă prestaţia ar fi

divizibilă”.
1137 De exemplu, o sumă de bani.
396 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Principiul indivizibilităţii nu încetează a funcţiona, nici în situaţia în care obiectul obligaţiei constă în prestaţii succesive,
pentru că fiecare prestaţie în parte, la termenele stabilite, formează obiectul unei plăţi distincte1138. În toate cazurile,
cheltuielile cauzate creditorului de executarea parţială cad în sarcina debitorului1139.
Excepţii de la principiu. De la principiul indivizibilităţii plăţii există următoarele excepţii:
- când părţile, prin convenţia lor, stabilesc ca plata să fie divizibilă;
- când debitorul decedează şi lasă mai mulţi moştenitori, datoria se împarte între ei (se divide), fiecare plătind partea sa,
afară numai dacă obligaţia este indivizibilă;
- când obligaţia se stinge prin compensaţie, situaţie în care datoriile reciproce se sting până la concurenţa celei mai mici
dintre ele;
- când plata datoriei se face de către fideiusori, pentru debitor, fiecare dintre aceştia îşi va plăti partea sa;
- în situaţia în care instanţa acordă termen de graţie debitorului înlăuntrul căruia plata poate fi eşalonată;
- în caz de imputaţie legală şi în situaţia în care lipsesc toate criteriile prevăzute de art. 1509 alin. (1) lit. a)-d) C.civ., când
imputaţia se face proporţional cu valoarea datoriilor [art. 1509 alin. (1) lit. e) C.civ.].
E. Locul plăţii
Regula în materie. Cu privire la locul plăţii, regula este că plata se va face la locul convenit de părţi.
În raport de regula precizată deja şi potrivit dispoziţiilor art. 1494 C.civ., în lipsă de stipulaţie contrară ori dacă locul plăţii
nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei, sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor, plata
se face după cum urmează:
- în cazul obligaţiilor băneşti, acestea trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii,
dacă prin convenţie părţile nu au stabilit un loc anume. Atunci când plata este realizată la domiciliul creditorului, aceasta este
portabilă. Dimpotrivă, plata este cherabilă dacă este executată la domiciliul debitorului.
- în cazul obligaţiei de a preda un bun individual determinat, aceasta trebuie executată în locul în care se afla bunul la data
încheierii contractului1140;
- în cazul celorlalte obligaţii, acestea se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii
contractului.
Interes. Interesul şi importanţa determinării locului plăţii rezidă în următoarele:
- „partea care, după încheierea contractului, îşi schimbă domiciliul sau, după caz, sediul determinat, potrivit prevederilor
alin. (1), ca loc al plăţii suportă cheltuielile suplimentare pe care această schimbare le cauzează”1141;
- raporturile juridice privind executarea obligaţiei cu un element de extraneitate sunt cârmuite de lex loci solutionis (legea
ţării locului unde urmează a se face plata), dar părţile pot stabili ele însele legea care va cârmui un asemenea raport
juridic1142.
F. Data plăţii
Regula în materie. Cu privire la data plăţii funcţionează regula potrivit căreia plata se face atunci când datoria a ajuns la
scadenţă, adică atunci când plata a devenit exigibilă1143. Pentru a surprinde toate aspectele determinate de aplicarea acestei

1138 De exemplu, plata chiriei pentru un apartament se face lunar. Suma cuvenită cu titlu de chirie pentru fiecare lună constituie o
prestaţie distinctă, deci o plată distinctă, urmăribilă ca atare.
1139 Art. 1490 alin. (2) C.civ.: „Cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executării parţiale sunt în sarcina debitorului, chiar

şi atunci când creditorul acceptă o asemenea executare”.

1140 A se vedea dispoziţiile art. 1494 alin. (1) C.civ.: „În lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii

prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor:a) obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul
sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii; b) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care
bunul se afla la data încheierii contractului; c) celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii
contractului”.
1141 Art. 1494 alin. (2) C.civ.
1142 Legea (lex causae) care va cârmui un raport juridic poate fi stabilită prin voinţa părţilor. În acest caz este vorba de lex voluntatis.

Pentru detalii, a se vedea T.R. Popescu, Curs de drept internaţional privat, ed. 5, Tipografia Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1977, p.
209 şi urm.
1143 Art. 1495 C.civ.: „(1) În lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între

acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de îndată.

(2) Instanţa poate stabili un termen atunci când natura prestaţiei sau locul unde urmează să se facă plata o impune”.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 397

reguli este necesar a se face deosebire, cât priveşte data plăţii, între obligaţiile cu executare imediată (pure şi simple) şi cele
cu termen.
Astfel, obligaţiile pure şi simple se execută deîndată ce au fost asumate. Art. 1495 alin. (2) C.civ. prevede în cazul acestor
obligaţii posibilitatea ca instanţa să acorde un termen pentru executarea lor atunci când natura prestaţiei sau locul unde
urmează să se facă plata o impune.
În cazul obligaţiilor cu termen, plata se va face la acel termen. Dacă termenul a fost prevăzut în favoarea creditorului, plata
anticipată se poate face numai cu consimţământul acestuia. Însă, dacă termenul a fost prevăzut în favoarea debitorului, plata
se poate face anticipat, fără însă ca creditorul să poată pretinde aceasta mai înainte de împlinirea termenului.
În cazul în care nu s-a prevăzut în favoarea cărei părţi a fost stipulat termenul, se presupune că acesta este în favoarea
debitorului.
Debitorul poate executa obligaţia şi înaintea scadenţei dacă din convenţia părţilor, natura contractului ori împrejurările în
care a fost contractată obligaţia nu rezultă altfel1144. În aceste cazuri, creditorul poate refuza executarea anticipată1145 dacă
are un interes legitim ca plata să fie făcută la scadenţă. În situaţia în care debitorul plăteşte anticipat, cheltuielile suplimentare
cauzate de faptul executării anticipate sunt în sarcina debitorului.
Există şi situaţii în care plata unei obligaţii se face prin virament bancar, iar data plăţii, în aceste cazuri, este data la care
contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a făcut obiectul plăţii1146.
Dacă plata se face cu întârziere, creditorul este îndreptăţit să primească despăgubiri pentru prejudiciul cauzat (daune
moratorii şi respectiv, daune-interese), iar acordarea acestora se face potrivit procedurii prevăzute de lege însă, în principiu,
condiţionat de punerea în întârziere
(art. 1535 şi art. 1536 C.civ.). De precizat că plata poate fi eşalonată numai după ce instanţa a acordat debitorului un termen
de graţie, la cererea acestuia (nu şi din oficiu).
Cheltuielile ocazionate de plată sunt în sarcina debitorului, dacă din convenţia părţilor nu rezultă altfel (art. 1535 şi art.
1536 C.civ.).
G. Imputaţia plăţii
Noţiune. Problema imputaţiei plăţii se pune în situaţia în care acelaşi debitor are către acelaşi creditor mai multe datorii
cu acelaşi obiect, iar debitorul face o plată ce nu acoperă toate datoriile şi nu se cunoaşte care dintre acestea s-a stins.
Datoriile trebuie să aibă drept obiect bunuri de aceeaşi natură. Problema imputaţiei plăţii este reglementată în art. 1506-1509
C.civ.
A şti care datorie se stinge mai întâi prezintă interes în acele situaţii în care datoriile ori sunt inegale, ori sunt însoţite de
garanţii diferite, iar debitorul este interesat să stingă, prin plata ce o face, datoria care este contractată în condiţiile cele mai
grele.
Imputaţia plăţii operează astfel:
- potrivit acordului de voinţă al părţilor dacă acesta există (art. 1506 C.civ.);
- la cererea debitorului (art. 1507 C.civ.);
- la cererea creditorul (art. 1508 C.civ.);
- potrivit modului dispus de lege asupra felului cum trebuie făcută imputaţia (art. 1509 C.civ.).
Ordinea stingerii obligaţiilor. Potrivit art. 1506-1509 C.civ., ordinea stingerii obligaţiilor se realizează după următoarelor
reguli:
1) potrivit convenţiei părţilor (art. 1506 C.civ.);
2) în lipsa înţelegerii părţilor, primul chemat să stabilească această ordine este debitorul
(art. 1507 C.civ.). Pentru a decide în acest sens, debitorul va trebui să ţină seama de câteva principii a căror acţiune îi
limitează oarecum voinţa:
- plata făcută să stingă întreaga datorie avută în vedere de debitor, căci altfel (dacă nu ar acoperi-o în întregime), s-ar
încălca principiul indivizibilităţii plăţii, ceea ce nu este cu putinţă;

1144 Art. 1496 alin. (1) C.civ.: „Debitorul este liber să execute obligaţia chiar înaintea scadenţei dacă părţile nu au convenit contrariul ori
dacă aceasta nu rezultă din natura contractului sau din împrejurările în care a fost încheiat”.
1145 Art. 1496 alin. (2) C.civ.: „Cu toate acestea, creditorul poate refuza executarea anticipată dacă are un interes legitim ca plata să fie

făcută la scadenţă”.
1146 Art. 1497 C.civ.: „Dacă plata se face prin virament bancar, data plăţii este aceea la care contul creditorului a fost alimentat cu suma

de bani care a făcut obiectul plăţii”.

398 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

- între obligaţiile scadente şi nescadente (exigibile şi neexigibile), debitorul va trebui să aleagă una sau mai multe obligaţii
scadente (exigibile), pentru că, altfel, ar însemna să se facă o plată anticipată pentru o datorie neajunsă la scadenţă, în timp
ce altele, ajunse la scadenţă, n-ar fi plătite, plata imputându-se cu prioritate asupra datoriilor scadente; debitorul nu poate, fără
consimţământul creditorului, să impute plata asupra unei datorii neexigibile cu preferinţă faţă de o datorie scadentă, afară de
cazul în care s-a prevăzut că debitorul poate plăti anticipat.
- în cazul plăţii efectuate prin virament bancar, debitorul face imputaţia prin menţiunile corespunzătoare consemnate de el
pe ordinul de plată;
- plata pe care o face debitorul se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor şi la urmă asupra
capitalului, afară numai dacă părţile au convenit altfel [art. 1507
alin. (1) C.civ.];
3) dacă debitorul nu-şi manifestă voinţa în legătură cu obligaţia care este interesat a se stinge mai întâi, creditorul poate,
într-un termen rezonabil, după ce a primit plata, să stabilească ordinea stingerii obligaţiilor, indicând debitorului datoria asupra
căreia se va imputa plata efectuată (art. 1508 C.civ.), astfel:
- creditorul nu poate imputa plata asupra unei datorii neajunse la scadenţă ori asupra căreia părţile poartă un litigiu;
- creditorul, dacă remite chitanţă liberatorie, va preciza, în aceasta, care datorie s-a stins prin prestaţia făcută de debitor,
făcând imputaţia prin acea chitanţă;
- debitorul nu poate contesta imputaţia făcută de creditor, afară numai dacă creditorul, prin manoperele întreprinse, l-a
surprins ori l-a indus în eroare;
4) dacă niciuna dintre părţi nu s-a pronunţat cu privire la ordinea stingerii datoriilor, aceasta va opera potrivit legii (art.
1509 C.civ.), adică:
- datoria scadentă se stinge înaintea celei nescadente, chiar dacă interesul debitorului ar fi fost s-o stingă pe cea
nescadentă, pentru că este, de pildă, mai oneroasă [art. 1509 alin. (1)
lit. a) C.civ.];
- se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are cele mai puţine garanţii
[art. 1509 alin. (1) lit. b) C.civ.];
- când toate datoriile sunt scadente, imputaţia operează începând cu cea mai oneroasă, de pildă, cu cea cu dobânda cea
mai mare [art. 1509 alin. (1) lit. c) C.civ.];
- când toate datoriile sunt scadente şi în egală măsura garantate şi oneroase, imputaţia operează începând cu cea mai
veche [art. 1509 alin. (1) lit. d) C.civ.];
- în lipsa criteriilor enumerate mai sus [art. 1509 alin. (1) lit. e) C.civ.], plata se va imputa proporţional cu valoarea fiecăreia
dintre ele1147;
- în toate cazurile, dacă părţile nu s-au înţeles altfel, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată şi
executare, asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor în ordinea scadenţei şi doar în final asupra capitalului [art. 1509 alin. (2)
C.civ.].
H. Cheltuielile ocazionate de plată
Regula în materie. Potrivit legii [art. 1498 C.civ.], cheltuielile ocazionate de efectuarea plăţii cad în sarcina debitorului,
dacă părţile nu au convenit altfel. Aşa cum este consacrată în dispoziţiile art. 1498 C.civ., regula în materie implică
următoarele precizări:
- toate cheltuielile legate de facerea plăţii sunt în sarcina debitorului;
- părţile pot însă conveni altfel pentru că regula, ca şi dispoziţiile art. 1498 C.civ., are caracter supletiv;
- datorită acestui caracter, părţile pot conveni ca aceste cheltuieli să fie suportate de creditor;
- cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executării parţiale sunt în sarcina debitorului, chiar şi atunci când
creditorul acceptă o asemenea executare1148;
- dacă părţile nu au convenit altfel, cheltuielile ocazionate de întocmirea chitanţei liberatorii sunt în sarcina debitorului [art.
1500 alin. (2) C.civ.];
- cheltuielile ocazionate de schimbarea locului plăţii sunt în sarcina celui care, după încheierea contractului, cauzează
acea schimbare [art. 1494 alin. (2) C.civ.].

1147 În această situaţie plata se va face cu încălcarea principiului indivizibilităţii plăţii. Este una din excepţiile de la acest principiu,

prevăzută de art. 1509 alin. (2) C.civ.

1148 Art. 1490 alin. (2) şi art. 1496 alin. (3) C.civ.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 399

I. Dovada plăţii
Precizare. De regulă, plata se face voluntar, debitorul fiind primul interesat să stingă raportul juridic prin executarea
obligaţiei.
Este posibil ca un creditor să conteste primirea plăţii (executarea obligaţiei), situaţie în care debitorul este interesat să facă
dovada că şi-a executat obligaţia, deci, că a plătit.
Considerând plata ca fapt juridic, legiuitorul consacră principiul libertăţii probaţiunii, astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1499
C.civ., dovada plăţii se poate face prin orice mijloc de probă, dacă prin lege nu se prevede altfel1149. Este permisă, deci,
dovada cu martori atunci când plata nu are ca obiect o sumă de bani.
Dacă plata are ca obiect o sumă de bani, dovada plăţii se va face numai prin înscris, situaţie în care dacă plăteşte,
debitorul are dreptul la o chitanţă liberatorie şi, dacă este cazul, la remiterea înscrisului original al creanţei [art. 1500 alin. (1)
C.civ.].
Prin derogare de la această regulă, art. 309 alin. (2) C.proc.civ. permite proba cu martori contra unui profesionist, a
oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă acesta a fost făcut în exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul
în care legea specială cere proba scrisă.
Dovada plăţii are o importanţă deosebită în condiţiile creşterii frecvenţei utilizării unor modalităţi de plată precum cecul,
cardul de credit, şi ordinul de plată.
Sarcina probei plăţii. Principiul general în materia sarcinii probei este acela că sarcina probei revine celui ce introduce o
acţiune în justiţie, adică reclamantului şi, bineînţeles, pe parcursul procesului, celui ce face diferite susţineri.
Principiul este aplicabil şi în privinţa dovezii plăţii, astfel că repartizarea sarcinii probei între creditor şi debitor are loc după
următoarea distincţie:
- creditorul, solicitând executarea obligaţiei, trebuie să dovedească existenţa acesteia; dovada existenţei obligaţiei se
poate face prin înscrisul constatator, iar în lipsa acestuia prin orice mijloc de probă admis de lege;
- debitorul care pretinde că obligaţia s-a stins prin plată, are datoria să dovedească faptul plăţii, adică modul în care a avut
loc liberarea sa de datorie.
Dovada prin chitanţă liberatorie. Debitorul, dacă plăteşte, are dreptul la o chitanţă liberatorie1150. Chitanţa liberatorie
face dovada stingerii prin plată a prestaţiei datorate, deci face dovada plăţii. În situaţia în care creditorul refuză, în mod
nejustificat, să elibereze chitanţa, debitorul are dreptul să suspende plata. În cazul chitanţei liberatorii, legea instituie două
prezumţii relative, care pot fi răsturnate prin proba contrară:
a) dacă în chitanţa liberatorie se consemnează primirea prestaţiei principale, acest fapt face să se prezume, până la proba
contrarie, şi executarea prestaţiilor accesorii1151;
b) în cazul obligaţiilor cu executare succesivă, o chitanţă dată pentru una din prestaţiile periodice ce face obiectul
obligaţiei, face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestaţiilor devenite scadente anterior1152.
Dovada prin ordin de plată semnat de debitor şi vizat de banca plătitoare. În situaţia în care plata se face prin
virament bancar, ordinul de plată semnat de debitor şi vizat de banca plătitoare constituie dovada efectuării acesteia, până la
proba contrarie. Dovada deplină a efectuării plăţii se face prin confirmarea, în scris, a plăţii prin virament, dată de banca
creditorului, debitorul având dreptul să ceară aceasta confirmare oricând1153.
Şi în cazul plăţii prin ordin de plată, legea instituie două prezumţii:

1149 Art. 1499 C.civ.: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plăţii se face prin orice mijloc de probă”.
1150 Art. 1500 C.civ.: „(1) Cel care plăteşte are dreptul la o chitanţă liberatorie, precum şi, dacă este cazul, la remiterea înscrisului
original al creanţei.
(2) Cheltuielile întocmirii chitanţei sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulaţie contrară.
(3) În cazul în care creditorul refuză, în mod nejustificat, să elibereze chitanţa, debitorul are dreptul să suspende plata”.
1151 Art. 1501 C.civ.: „Chitanţa în care se consemnează primirea prestaţiei principale face să se prezume, până la proba contrară,

executarea prestaţiilor accesorii”.

1152Art. 1502 C.civ.: „Chitanţa dată pentru primirea uneia dintre prestaţiile periodice care fac obiectul obligaţiei face să se prezume,

până la proba contrară, executarea prestaţiilor devenite scadente anterior”.

1153 Art. 1504 C.civ.: „(1) Dacă plata se face prin virament bancar, ordinul de plată semnat de debitor şi vizat de banca plătitoare

prezumă efectuarea plăţii, până la proba contrară.

(2) Debitorul are oricând dreptul să solicite băncii creditorului o confirmare, în scris, a efectuării plăţii prin virament. Această confirmare
face dovada plăţii”.
400 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

a) una relativă, de efectuare a plăţii, prin ordinul de plată semnat de debitor şi vizat de banca plătitoare, prezumţie care
poate fi răsturnată prin proba contrară;
b) una absolută de efectuare a plăţii, în cazul dovedirii plăţii prin confirmarea în scris a plăţii prin virament dată de banca
creditorului.
Dovada prin remiterea voluntară a titlului original constatator al creanţei făcută de creditor către debitor. Şi în
cazul în care dovada stingerii obligaţiei se face prin remiterea voluntară a titlului original constatator al creanţei, legea instituie
două prezumţii relative care por fi răsturnate prin proba contrară:
a) prezumţia că debitorul a intrat în posesia înscrisului original constatator al creanţei printr-o remitere voluntară din partea
creditorului [art. 1503 alin. (3) C.civ.];
b) prezumţia relativă [art. 1503 alin. (3) C.civ.] de stingere a datoriei prin plată1154. Proba contrară revine celui interesat să
dovedească stingerea obligaţiei pe altă cale1155. Dacă înscrisul original constatator al creanţei este întocmit în formă
autentică, şi dacă acest înscris este remis debitorului, creditorul, dacă este cazul, are dreptul să probeze că remiterea s-a
făcut în alt scop şi nu acela al stingerii obligaţiei [art. 1503 alin. (2) C.civ.].
J. Liberarea garanţiilor
Noţiune. În situaţia în care debitorul a dat o garanţie, reală sau personală, pentru a garanta executarea obligaţiei sale,
creditorul care a primit plata este obligat, după caz, să consimtă la liberarea bunurilor afectate de garanţii reale constituite
pentru satisfacerea creanţei sale, sau să restituie bunurile primite în garanţie, excepţie fiind situaţia în care părţile s-au înţeles
ca garanţiile oferite să asigure executarea unei alte creanţe1156.
K. Punerea în întârziere a creditorului
Cazuri de punere în întârziere a creditorului. Există situaţii, destul de rare, în care creditorul, cu bună ştiinţă, îl
împiedică pe debitor să execute prestaţia la care acesta s-a obligat, situaţii ce impun punerea în întârziere a creditorului.
Cazurile în care creditorul poate fi pus în întârziere sunt prevăzute expres de art. 1510 C.civ.1157 şi sunt acele situaţii în
care debitorul este împiedicat, din culpa creditorului, să îşi execute la timp obligaţia asumată.
Astfel, creditorul poate fi pus în întârziere atunci când, în mod nejustificat, refuză:
- să primească plata făcută în mod corespunzător de debitor;
- să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa obligaţia.
În doctrină s-a arătat că punerea în întârziere a creditorului se poate realiza prin orice act ce are puterea de a aduce la
cunoştinţa creditorului intenţia debitorului de a-şi executa obligaţia asumată. În lipsa unei prevederi exprese cu privire la
modalităţile concrete de punere în întârziere a creditorului (aşa cum este art. 1522 C.civ. în cazul punerii în întârziere a
debitorului), s-a consimţit că somarea poate fi realizată printr-o notificare scrisă, expediată fie prin intermediul executorului
judecătoresc, fie prin orice alt mijloc de natură a asigura dovada comunicării.
Efectele punerii în întârziere. Dacă creditorul este pus în întârziere deoarece refuză să primească plata sau să
îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa obligaţia, acesta preia riscul imposibilităţii de
executare a obligaţiei1158.
De aici decurg următoarele consecinţe:
- debitorul nu este ţinut să restituie fructele culese după punerea în întârziere a creditorului;
- creditorul este obligat să restituie debitorului cheltuielile făcute cu conservarea bunului după punerea în întârziere;

1154 A se vedea dispoziţiile art. 1503 alin. (1) C.civ.: „Remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanţei, făcută de creditor

către debitor, unul din codebitori sau fidejusor, naşte prezumţia stingerii obligaţiei prin plată. Proba contrară revine celui interesat să
dovedească stingerea obligaţiei pe altă cale”.
1155 Art. 1503 alin. (2) C.civ.: „Dacă înscrisul original remis voluntar este întocmit în formă autentică, creditorul are dreptul să probeze că

remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât stingerea obligaţiei”.

1156 Art. 1505 C.civ.: „Dacă părţile nu au convenit că garanţiile vor asigura executarea unei alte obligaţii, creditorul care a primit plata

trebuie să consimtă la liberarea bunurilor afectate de garanţii reale constituite pentru satisfacerea creanţei sale, precum şi să restituie
bunurile deţinute în garanţie, dacă este cazul”.
1157 Art. 1510 C.civ.: „Creditorul poate fi pus în întârziere atunci când refuză, în mod nejustificat, plata oferită în mod corespunzător sau

când refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa obligaţia”.
1158 Art. 1511 C.civ.: „(1) Creditorul pus în întârziere preia riscul imposibilităţii de executare a obligaţiei, iar debitorul nu este ţinut să

restituie fructele culese după punerea în întârziere.

(2) Creditorul este ţinut la repararea prejudiciilor cauzate prin întârziere şi la acoperirea cheltuielilor de conservare a bunului datorat”.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 401

- creditorul este obligat să repare prejudiciul cauzat debitorului prin întârziere;

- după punerea în întârziere riscurile pieirii bunului sunt în sarcina creditorului;
- cheltuielile ocazionate de consemnarea bunului sunt în sarcina creditorului;
- debitorul se poate libera de obligaţia sa prin consemnarea bunului pe cheltuiala şi riscurile creditorului.
Amintim faptul că, în literatura de specialitate1159, se vorbeşte despre o prezumţie de
bună-executare atrasă de faptul punerii în întârziere a creditorului de către debitor, prin notificare. Cu alte cuvinte, sugerând
că doreşte să-şi îndeplinească obligaţiile asumate, debitorul îşi creează condiţiile favorabile invocării, ulterioare, a excepţiei de
neexecutare a contractului (exceptio non adimplendi contratus) ori a premiselor rezoluţiunii.
Un ultim efect demn de consemnat este efectul extinctiv al punerii în întârziere, obligaţia stingându-se odată cu
prezentarea creditorului la locul indicat şi cu preluarea executării. În ceea ce priveşte consemnarea bunului, stingerea
obligaţiei capătă un caracter definitiv odată cu validarea operaţiunii de către instanţa de judecată, în lipsa unei astfel de
validări putându-se vorbi doar despre un efect extinctiv provizoriu1160.
În situaţia în care procedura comunicării unei notificări nu este urmată de efectul vizat, debitorul are la dispoziţie
următoarele posibilităţi legale:
- oferta reală urmată de consemnaţiune (art. 1006 şi urm. C.pr.civ., art. 1510-1515 C.civ.);
- vânzarea publică (art. 1514 C.civ.).
Oferta reală urmată de consemnaţiune este o procedură destinată a permite debitorului ca, în cazul în care creditorul
refuză să primească plata, să-şi poată exercita dreptul subiectiv civil de a plăti, născut din raportul juridic de plată şi să-şi
execute obligaţia cu privire la care poartă plata, obligaţie născută din raportul juridic primar.
Formele şi efectele acestei proceduri sunt enumerate în art. 1006-1013 C.pr.civ. şi în art. 1510-1515 C.civ.
Instituţia cuprinde următoarele etape:
a) oferta reală constă într-o notificare pe care debitorul o face creditorului prin intermediul executorilor judecătoreşti,
somându-l să primească plata. Oferta se face la locul ce s-a hotărât pentru plată sau, în lipsa unei asemenea înţelegeri, la
domiciliul creditorului sau la domiciliul ales pentru executarea convenţiei. În situaţia în care creditorul primeşte plata în această
manieră, debitorul se liberează, acest fapt rezultând din procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc;
Există şi posibilitatea ca oferta de plată să se facă în faţa instanţei (art. 1011 C.proc.civ.). Conform acestui articol se oferă
posibilitatea ca oferta de plată să poată fi făcută de debitor şi în faţa instanţei, în orice stadiu al judecăţii. În această situaţie,
„prin încheiere, creditorul este pus în întârziere să primească suma sau, după caz, bunul. Dacă creditorul este prezent şi
primeşte prestaţia datorată, liberarea debitorului se va constata prin încheiere”. Când creditorul nu este prezent sau refuză
primirea prestaţiei, debitorul va proceda la consemnarea plăţii la dispoziţia creditorului. Recipisa de consemnare va fi depusă
în instanţă, care va constata, prin încheiere, liberarea debitorului;
b) consemnarea. În toate cazurile în care creditorul refuză să primească plata, făcută după procedura arătată, debitorul
are la îndemână posibilitatea legală de a o consemna la dispoziţia acestuia1161. Refuzul este constatat prin procesul-verbal
încheiat de executorul judecătoresc, după care debitorul va depune suma sau obiectul la bancă pe numele creditorului sub
luare de dovadă. Dacă creanţa are ca obiect un bun cert, care urmează a fi predat în locul în care se găseşte, debitorul este
obligat a-l soma pe creditor să-l ia. Atunci când creditorul persistă în refuzul său de a primi plata, se trece la procedura
judiciară a validării sau invalidării ofertei de către instanţa de judecată, în condiţiile art. 1011 C.pr.civ. În caz de validare,
codebitorii şi fideiusorii se consideră definitiv eliberaţi, iar creditorul care a consimţit ca debitorul să-şi retragă
consemnaţiunea, după validare, pierde garanţiile ipotecare şi privilegiile ce le avea pentru plata creanţei sale.
c) vânzarea publică. Dacă natura bunului face imposibilă consemnarea, dacă bunul este perisabil sau dacă depozitarea
lui necesită costuri de întreţinere ori cheltuieli considerabile, debitorul poate porni vânzarea publică a bunului şi poate
consemna preţul, notificând în prealabil creditorului şi primind încuviinţarea instanţei judecătoreşti1162. În situaţia în care bunul
este cotat la bursă sau pe o altă piaţă reglementată, dacă are un preţ curent sau are o valoare prea mică faţă de cheltuielile
unei vânzări publice, instanţa poate încuviinţa vânzarea bunului fără notificarea creditorului1163. În toate cazurile debitorul are

1159 L. Pop, op. cit., 2006, p. 724.

1160 Pentru detalii, a se vedea L. Pop, op. cit., p. 725.
1161 Art. 1512 C.civ.: „Debitorul poate consemna bunul pe cheltuiala şi riscurile creditorului, liberându-se astfel de obligaţia sa”.
1162 Art. 1514 alin. (1) C.civ.: „Dacă natura bunului face imposibilă consemnarea, dacă bunul este perisabil sau dacă depozitarea lui

necesită costuri de întreţinere ori cheltuieli considerabile, debitorul poate porni vânzarea publică a bunului şi poate consemna preţul,
notificând în prealabil creditorului şi primind încuviinţarea instanţei judecătoreşti”.
1163 Art. 1514 alin. (2) C.civ.: „Dacă bunul este cotat la bursă sau pe o altă piaţă reglementată, dacă are un preţ curent sau are o

valoare prea mică faţă de cheltuielile unei vânzări publice, instanţa poate încuviinţa vânzarea bunului fără notificarea creditorului”.
402 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

dreptul să retragă bunul consemnat cât timp creditorul nu a declarat că acceptă consemnarea sau aceasta nu a fost validată
de instanţă. În această situaţie, creanţa renaşte, cu toate garanţiile şi accesoriile sale, din momentul retragerii bunului1164.
Efecte. Oferta reală urmată de consemnaţiune produce următoarele efecte:
a) este liberatorie, fie din momentul primirii plăţii ca urmare a ofertei reale făcute de debitor, fie din momentul 1165
consemnării lucrului la dispoziţia creditorului;
b) începând cu momentul în care lucrul a fost consemnat la dispoziţia creditorului, debitorul nu va mai fi ţinut la plata
daunelor moratorii pentru executarea cu întârziere a obligaţiei;
c) din acelaşi moment, riscul pentru pieirea fortuită a lucrului trece asupra creditorului, debitorul nemaiavând o asemenea
răspundere, chiar dacă este vorba de bunuri de gen, pentru că, prin consemnare, lucrurile de gen devin individualizate
(determinate);
Oferta reală urmată de consemnaţiune este, aşa cum s-a precizat deja, singura cale de liberare a debitorului în situaţia în
care creditorul a refuzat să primească plata1166.

Secţiunea a 3-a. Executarea indirectă (prin echivalent) a obligaţiilor civile

§1. Preliminarii

Definiţie. Prin executarea indirectă a obligaţiilor se înţelege dreptul recunoscut creditorului de a cere şi, bineînţeles, de a
obţine de la debitor echivalentul prejudiciului încercat datorită neexecutării, executării cu întârziere ori executării defectuoase
(necorespunzătoare) a obligaţiei asumate1167. Cu alte cuvinte, în cazul în care executarea silită în natură a obligaţiei nu este
posibilă, dacă creditorul face dovada că a suferit un prejudiciu şi că prejudiciul se datorează neîndeplinirii obligaţiei de către
debitor, el are dreptul la daune-interese limitate, evident, la ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării
obligaţiei.
Din analiza atentă a definiţiei executării indirecte a obligaţiilor civile se degajă următoarele idei1168:
a) creditorului i se recunoaşte dreptul de a cere şi obţine executarea obligaţiei aşa cum ea a fost asumată de către debitor;
b) dacă executarea obligaţiei aşa cum a fost asumată (în natură) nu este posibilă, creditorul are dreptul la dezdăunare;
c) dezdăunările trebuie să reprezinte echivalentul prejudiciului suferit de creditor datorită:
- neexecutării obligaţiei;
- executării defectuoase (necorespunzătoare);
- executării obligaţiei cu întârziere;
d) daunele-interese trebuie să acopere pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta a fost lipsit și,
dacă este cazul, cheltuielile pe care creditorul le-a făcut pentru evitarea ori limitarea prejudiciului.
Fiind o executare prin plata unor dezdăunări, în literatura juridică aceasta se întâlneşte şi sub denumirea de executare
prin echivalent.
Situaţia în care, nefiind posibilă executarea în natură, creditorul are interes să primească despăgubiri. Dacă
executarea în natură nu mai poate fi obţinută, în unele situaţii creditorul este interesat în a obţine plata despăgubirilor. Aceste
situaţii au fost precizate de literatura de specialitate1169 şi sunt următoarele:
a) în cazul obligaţiilor de a face:
- dacă obligaţia asumată este intuitu personae;

1164Art. 1515 C.civ.: „Debitorul are dreptul să retragă bunul consemnat cât timp creditorul nu a declarat că acceptă consemnarea sau

aceasta nu a fost validată de instanţă. Creanţa renaşte cu toate garanţiile şi toate celelalte accesorii ale sale din momentul retragerii
bunului”.
1165 Data consemnării.
1166 În acest sens, s-au pronunţat I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1943,

p. 257; A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 316; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 318.
1167 Art. 1530 C.civ.: „Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este

consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei”.
1168 Art. 1531 C.civ.: „(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării.

(2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului
se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
(3) Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial”.
1169 În acest sens: Fr. Deak, Curs de drept civil. Dreptul obligaţiilor, Partea I, Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1961, p. 329.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 403

- dacă trebuia executată într-un termen considerat de către creditor a fi esenţial pentru el, dar pe care debitorul l-a
nesocotit;
b) în cazul obligaţiei negative – de a nu face – în măsura în care debitorul nu-şi respectă angajamentul asumat (nu-şi
respectă obligaţia).
Consecinţă. Pe cale de consecinţă, în cazul în care executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, creanţa iniţială
(obiectul obligaţiei asumate) este înlocuită cu o alta, al cărei obiect constă într-o sumă de bani, reprezentând despăgubirea
datorată.
Suma de bani ce constituie obiectul creanţei noi reprezintă prejudiciul încercat de creditor ca urmare a neexecutării fără
justificare sau culpabile, a obligaţiei în natură.
Nu se poate considera, însă, că şi obligaţia (iniţială) s-a transformat pentru că despăgubirile se datorează chiar în
considerarea acestei obligaţii1170.

§2. Categorii de despăgubiri şi natura lor juridică

Categorii de despăgubiri. Despăgubirile se grupează în două mari categorii:

a) despăgubirile care se datorează pentru a se acoperi prejudiciul cauzat prin neexecutarea în termen a obligaţiilor, adică
pentru executarea lor cu întârziere (daunele moratorii);
b) despăgubirile care se datorează pentru a se acoperi prejudiciul suferit de creditor fie pentru neexecutarea totală, fie
pentru executarea doar parţială a obligaţiei (daunele compensatorii).
În literatura juridică s-a spus că se pot formula unele rezerve faţă de această clasificare deoarece, pe de o parte, şi
daunele moratorii au caracter compensatoriu – ele compensează prejudiciul suferit de creditor pentru executarea obligaţiei cu
întârziere – iar, pe de altă parte, executarea cu întârziere poate fi privită ca o executare necorespunzătoare1171.
Cu toate acestea, s-a considerat că o asemenea clasificare îşi găseşte utilitatea în faptul că daunele moratorii se pot
cumula cu executarea în natură a obligaţiei.
Natura juridică a executării indirecte a obligaţiilor. În ultimă instanţă, neexecutarea, executarea defectuoasă sau cu
întârziere a obligaţiei, pot fi considerate ca fiind fapte juridice, iar daunele se datorează ca urmare a prejudiciului cauzat prin
aceste fapte (art. 1530 C.civ.).
Dar, răspunderea civilă poate interveni şi pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unor obligaţii decurgând din
fapte juridice licite sau din acte unilaterale – în cazurile în care acestea sunt izvoare de obligaţii civile. În aceste cazuri, se
pune întrebarea: după ce reguli se va face dezdăunarea?
Răspunsul este dat de relaţia în care se află răspunderea civilă delictuală cu cea contractuală. O asemenea relaţie
învederează că dreptul comun în materia răspunderii civile îl constituie răspunderea civilă delictuală faţă de care răspunderea
civilă contractuală are caracter derogatoriu.
În consecinţă, dacă nu suntem în prezenţa unei răspunderi datorate neexecutării unei obligaţii contractuale, se vor aplica
regulile din materia răspunderii civile delictuale.

§3. Teoria daunelor-interese

3.1. Preliminarii
Remarcă prealabilă. Creditorul este interesat în primul rând să obţină executarea, la care este îndreptăţit, întocmai a
obligaţiei, de la debitorul său. Dacă debitorul nu-şi va executa obligaţia de bunăvoie, creditorul va putea obţine silit
executarea, iar dacă executarea nu se poate obţine în natură, creditorul are dreptul la dezdăunare (art. 1531 C.civ.).
Principiu. Se pune întrebarea: când şi în ce condiţii debitorul va putea plăti contravaloarea prestaţiei la care s-a obligat?
Răspunsul este dat de textele legale1172 care consacră următorul principiu: creditorul va putea fi pus în situaţia de a accepta
executarea prin echivalent atunci când executarea în natură a obligaţiei este imposibil a fi obţinută.

1170 A se vedea în acest sens T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., 1968, p. 319: „(...) despăgubirile sunt datorate în virtutea însăşi a
obligaţiei iniţiale, ele constituie obiectul subsidiar, cu titlu de sancţiune, al executării obligaţiei respective”.
1171 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 324.
1172 Art. 1527-1529 C.civ.
404 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Dispoziţiile art. 1528-1529 C.civ. (în privinţa refuzului debitorului de a executa în natură obligaţia) disting între obligaţia de
a face sau a nu face. În primul caz, textul dă dreptul creditorului să facă el lucrarea refuzată de debitor, pe cheltuiala acestuia,
iar în cel de-al doilea caz, textul dă dreptul creditorului să ceară instanţei să-l autorizeze a distruge el însuşi ceea ce debitorul
a făcut prin încălcarea obligaţiei de a nu face.
Textele legale nu se ocupă de situaţia în care obiectul prestaţiei îl constituie obligaţia de a da, ceea ce lasă să se
înţeleagă că ar expune creditorul la imposibilitatea executării prestaţiei la care are dreptul, pe cale forţată. Acest lucru este
parţial exact. Sunt unele cazuri când executarea nu poate fi obţinută în natura specifică a obligaţiei, iar creditorul nu-şi va
putea vedea realizate pretenţiile sale decât pe calea executării prin echivalent. De regulă, însă, şi în cazul obligaţiei de a da,
executarea în natură se realizează prin punerea în posesie a creditorului asupra bunului la care se referă dreptul real pe cale
de execuţie judecătorească.
3.2. Condiţiile acordării daunelor-interese
A. Preliminarii
Precizare prealabilă. Aşa cum am arătat, ca şi în cazul răspunderii delictuale în cazul răspunderii civile contractuale
întâlnim, de cele mai multe ori, aceleaşi condiţii, respectiv fapta prejudiciabilă, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta
prejudiciabilă şi prejudiciu, şi vinovăţia debitorului
Daunele-interese se acordă în situaţia în care obligaţia nu mai poate fi executată în natură, în contextul arătat deja.
Aceste despăgubiri se vor acorda dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
a) să existe un prejudiciu;
b) prejudiciul să fi fost urmarea neexecutării fără justificare ori neexecutării culpabile a obligaţiei din partea debitorului, deci
să fi fost urmarea directă a faptei acestuia sau a unui terţ de care se foloseşte debitorul pentru executarea obligaţiilor
contractate;
c) prejudiciul să se datoreze vinovăţiei debitorului;
d) debitorul să fi fost pus în întârziere;
e) inexistenţa unei clauze de nerăspundere.
B. Prejudiciul
Noţiune. Fără a relua discuţiile referitoare la felurile prejudiciului şi condiţiile pe care
le-am tratat în detaliu cu ocazia analizei răspunderii civile delictuale, în ceea ce priveşte răspunderea contractuală precizăm
că acesta constă în paguba încercată de creditor ca o consecinţă directă şi necesară a neexecutării nejustificate ori culpabile
a obligaţiei, executarea necorespunzătoare sau executarea cu întârziere a acesteia.
Necesitatea acestei condiţii. Necesitatea îndeplinirii aceste condiţii rezultă din dispoziţiile art. 1530 C.civ., care prevăd
că debitorul va fi obligat la daune-interese pentru neexecutarea fără justificare sau, după caz, culpabilă a obligaţiei. Or, dacă
nu s-ar fi creat un prejudiciu, nu se pot cere daune-interese sau, dacă s-au cerut, acţiunea în justiţie va fi respinsă.
Din definiţie şi din conţinutul art. 1530-1537 C.civ., în legătură cu prejudiciul privit ca o condiţie a acordării daunelor-
interese, rezultă următoarele:
a) prejudiciul constă în paguba încercată de creditor;
b) paguba trebuie să fie consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare ori culpabile a obligaţiei, a executării
ei defectuoase sau cu întârziere;
c) prejudiciul trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită de creditor1173, dar şi beneficiul de care acesta este lipsit,
eventualele cheltuieli făcute de creditor pentru evitarea sau limitarea acestuia [art. 1531 alin. (2) C.civ.], eventualele prejudicii
viitoare [art. 1532 alin. (1) C.civ.], dacă acestea sunt certe;
d) dacă prejudiciul este cauzat de pierderea unei şanse de a obţine1174 un avantaj, debitorul este ţinut să-l repare
proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurările şi de situaţia concretă a creditorului;

1173 Art. 1531 C.civ.: „(2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea

întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea
prejudiciului.
(3) Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial”.
1174 Art. 1532 alin. (2) C.civ.: „Prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj poate fi reparat proporţional cu

probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurările şi de situaţia concretă a creditorului”.

 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 405

e) debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă1175, ca urmare a
neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei
grave a acestuia, caz în care daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării
obligaţiei;
f) despăgubirile acordate de debitor se vor diminua în mod corespunzător dacă prin atitudinea sau omisiunea sa culpabilă
creditorul a contribuit la producerea prejudiciului, dispoziţie care se aplică şi atunci când prejudiciul este cauzat în parte de un
eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor1176;
g) debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă1177;
h) dacă obligaţia are ca obiect o sumă de bani care nu este plătită la scadenţă1178, creditorul are dreptul la daune
moratorii, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu, iar debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de
creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. Dacă debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele
moratorii se raportează la nivelul aplicabil înainte de scadenţă [art. 1535 alin. (2) C.civ.]. Dacă debitorul nu datorează dobânzi
moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea
integrală a prejudiciului suferit [art. 1535 alin. (3) C.civ.];
i) în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă
până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească
vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii
plăţii ar fi mai mic [art. 1535 alin. (1) C.civ.];
j) în cazul altor obligaţii1179 decât cele având ca obiect plata unor sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna
dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra
echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un
prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei;
k) dacă prejudiciul nu există, nu se pot cere daune-interese, iar dacă se cer, acţiunea va fi respinsă.
C. Fapta debitorului
Consideraţii privind fapta. În legătură cu fapta debitorului se impun următoarele consideraţii:
a) fapta să fi fost săvârşită de debitor sau de persoana de care acesta se serveşte în executarea obligaţiilor contractuale;
b) fapta să constea în neexecutarea fără justificare ori culpabilă, în executarea defectuoasă ori cu întârziere a obligaţiei.
Neexecutarea obligaţiei poate fi totală sau parţială. Sunt situaţii, cum este cazul obligaţiilor cu obiect indivizibil sau chiar al
obligaţiilor accesorii, când neexecutarea parțială echivalează cu neexecutarea totală.
Trebuie precizat că neexecutarea poate fi culpabilă, spre exemplu atunci când debitorul, din motive independente de
voinţa sa, este în imposibilitate materială de executare a obligaţiilor pe care şi le-a asumat. Această distincţie capătă
importanţă în funcţie de felul obligaţiilor care trebuie executate deoarece, în cazul obligaţiilor de rezultat, culpa debitorului nu
constituie o condiţie obligatorie pentru angajarea răspunderii sale, pentru creditor fiind suficient să facă dovada că nu a atins
rezultatul urmărit prin încheierea contractului. În cazul obligaţiilor de mijloace, răspunderea debitorului pentru neexecutare
este angajată numai în condiţiile în care creditorul dovedeşte că acesta nu a depus toate diligenţele necesare, conform

1175 Art. 1533 C.civ.: „Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a
neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a
acestuia. Chiar şi în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării
obligaţiei”.
1176 Art. 1534 alin. (1) C.civ.: „Dacă prin acţiunea sau omisiunea culpabilă, creditorul a contribuit la producerea prejudiciului,

despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător. Această dispoziţie se aplică şi atunci când prejudiciul este cauzat în
parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor”.
1177 Art. 1534 alin. (2) C.civ.: „Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă

diligenţă”.
1178 Art. 1535 alin. (1) C.civ.: „În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la

scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun
prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic”.
1179 Art. 1536 C.civ.: „În cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unor sume de bani, exeutarea cu întârziere dă întotdeauna

dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al
obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în
executarea obligaţiei”.
406 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

standardelor domeniului de activitate specific obligaţiilor asumate. Aşadar, în cazul acestor obligaţii, culpa debitorului este o
condiţie necesară angajării răspunderii contractuale pe care creditorul este chemat să o dovedească în faţa instanţei.
Prin executarea necorespunzătoare se înţelege executarea obligaţiilor de către debitor cu nerespectarea condiţiilor de
calitate stabilite fie prin clauzele contractului, fie prin standardele practicate în mod uzual. Este evident că nu se poate pune
problema neexecutării corespunzătoare a obligaţiilor pecuniare, ci a obligaţiilor care privesc transmiterea proprietăţii asupra
unui bun ori prestările de servicii.
În privinţa faptei, dar şi în privinţa prejudiciului, sarcina probei revine creditorului, potrivit regulii înscrise în art. 1537
C.civ.1180, mai puţin acele situaţii în care din lege sau convenţia părţilor rezultă altfel1181.
D. Vinovăţia debitorului
Reglementare şi definiţie. Potrivit dispoziţiilor art. 1547 C.civ., debitorul este ţinut să repare prejudiciul cauzat creditorului
prin neexecutarea obligaţiilor contractuale, atunci când această neexecutare este intenţionată sau din culpă, legea instituind
în sarcina debitorului, prin faptul neexecutării, prezumţia de culpă1182. Apare astfel problema definirii vinovăţiei debitorului.
În literatura juridică s-a ajuns la concluzia că „(...) prin vinovăţie se înţelege atitudinea psihică a autorului unei fapte ilicite
sau potrivnice bunelor moravuri, atât faţă de acţiunea ori inacţiunea considerată astfel, cât şi faţă de consecinţele faptei sale
(faţă de rezultatul produs)”1183. Ea este, deci, „(...) atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârşirii faptei
ilicite sau, mai exact, la momentul imediat anterior săvârşirii acesteia, faţă de faptă şi urmările acesteia”1184.
Poziţia psihică, legătura din acest punct de vedere dintre autorul unei fapte şi fapta însăşi, precum şi urmările acesteia,
trebuie privită şi analizată pentru o mai profundă cunoaştere, sub cele două laturi ale sale, denumindu-le:
- latura intelectivă;
- latura volitivă.
Studiul atent al unor fenomene şi procese psihice ne determină să reconsiderăm privirea de ansamblu asupra conceptului
de vinovăţie a debitorului considerând acum că prioritate are latura intelectivă în raport cu cea volitiv-afectivă.
Latura intelectivă. Latura intelectivă pune celui chemat să aprecieze ori să soluţioneze un caz concret, problema de a
găsi răspuns la întrebarea: dacă făptuitorul a lucrat în cunoştinţă de cauză, a avut sau nu, de la început, imaginea exactă a
acţiunii sau inacţiunii ce urma s-o săvârşească, a semnificaţiei acesteia şi caracterului ei licit şi moral, dar şi asupra urmărilor
(consecinţelor) faptei, inclusiv cele de ordin juridic?
Răspunsul la o asemenea întrebare poate fi dat numai dacă instanţa se edifică asupra capacităţii făptuitorului de a putea
surprinde dacă ceea ce face este licit sau ilicit, moral sau imoral, pe baza experienţei proprii şi a nivelului general de
cunoştinţe.
Factorii intelectivi. Intră sub observarea instanţei capacitatea generală intelectivă a făptuitorului al cărei nivel se poate
stabili prin raportarea acesteia la toate procesele de natură cognitivă: senzaţiile, percepţiile, reprezentările, memoria,
gândirea, imaginaţia şi atenţia.
Numai în măsura în care, ţinând seama de experienţa, pregătirea şi nivelul factorilor intelectivi ce caracterizează pe autor,
se ajunge la concluzia că nu şi-a dat şi nici nu putea să-şi dea seama de caracterul ilicit sau imoral al faptei sale şi al urmărilor
acesteia, este apărat de răspundere sub ambele laturi, penal şi civil.
Neîndoielnic, o atenţie deosebită trebuie să se acorde gândirii, factor de cunoaştere care joacă un rol deosebit în
hotărârile pe care le ia omul. Gândirea este unul din procesele psihice de care este apt omul şi numai el. În cadrul
interferenţei şi interacţiunii unor procese psihice atunci când gândirii îi revine un rol preponderent, omul poate reflecta la
raporturile multiple în care se află obiectele şi fenomenele lumii materiale şi, pornind de la această posibilitate, are capacitatea
să prevadă modul de desfăşurarea a acţiunilor proprii, dar şi a acţiunilor săvârşite de alţii sau de către o anume colectivitate.
Cu uşoare eforturi suplimentare, făcând judecăţi, emiţând ipoteze şi evaluând cu exactitate acţiunile sale, omul poate să
prevadă şi consecinţele lor. Numai conducându-se după legile naturii şi vieţii sociale, omul este în măsură să ţină seama de
principiile şi ideile morale superioare, de normele de conduită, în general, şi de cele juridice, în special, în cadrul activităţii
proprii şi acţiunilor voluntare întreprinse.

1180 „Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”.

1181 Pentru sumele de bani, dobânda se stabileşte de părţi sau, în lipsă, de lege, fără ca creditorul să dovedească vreun prejudiciu.
1182 A se vedea dispoziţiile art. 1547-1548 C.civ.
1183 I. Dogaru, op. cit., 1986, p. 266.
1184 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 186.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 407

Pe acest fond cognitiv, omul trebuie să-şi formeze imaginea exactă şi completă a caracterului permis sau nepermis al
faptelor sale, în primul rând, şi al consecinţelor care decurg din acţiunile întreprinse, în al doilea rând.
Evaluarea concretă a factorilor intelectivi priviţi împreună, al căror conţinut formează latura intelectivă, reprezintă singura
cale pentru a se putea stabili dacă autorul a prevăzut sau nu şi dacă putea să prevadă caracterul ilicit al faptei sale şi al
urmărilor acesteia.
În concluzie, latura intelectivă a legăturii dintre autor, fapta sa şi urmările acesteia este dată de evaluarea de către el a
proceselor psihice intelective declanşate în legătură cu acţiunea sau inacţiunea sa, luându-se în considerare, individualizat,
de la subiect la subiect, nivelul maxim al fiecăruia dintre procese, potrivit cu capacitatea generală intelectivă a sa. Rezultanta
nivelurilor maxime ale proceselor psihice intelective încercate de autor cu prilejul săvârşirii faptei se raportează la omul cu
pregătire medie. Aceleaşi evaluări, pe baza cunoaşterii atente, trebuie să le facă şi instanţa.
Latura volitiv-afectivă. Latura volitiv-afectivă este dată de acţiunea conjugată a proceselor volitive şi afective declanşate
în legătură cu săvârşirea faptei şi urmările pe care aceasta le produce.
Întreaga structură a voinţei, ca proces-psihic, ca formă psihică de organizare a activităţii, privită în interacţiunea sa cu
dispoziţiile, emoţiile, sentimentele, afectele şi pasiunile, ca factori afectivi, raportate la fapta săvârşită şi cu urmările acesteia,
ne poate convinge dacă autorul a dorit, a fost indiferent sau nu a dorit fapta săvârşită şi urmările ei, a fost sau nu afectat de
faptă şi de urmări, sau a săvârşit fapta într-o stare de afectivitate anume declanşată de anumite împrejurări ce au legătură cu
ea.
Procesele volitive. Aşadar, acţiunile sau inacţiunile omului trec prin filtrul proceselor volitive, voinţa lui având un deosebit
rol în realizarea scopurilor propuse prin mijlocirea activităţii voluntare şi tot voinţa, ca proces psihic, ca formă psihică de
organizare a întregii activităţi, este factorul care, în cadrul interacţiunii cu alţi factori psihici, are un rol preponderent în
săvârşirea unor comisiuni sau omisiuni potrivnice legii şi, în prelungirea ei, regulile de convieţuire socială.
Procesele afective. Dar acţiunile şi inacţiunile omului trec şi prin filtrul proceselor afective, procese care concură la
determinarea atitudinii lui psihice faţă de comisiunea sau omisiunea sa şi faţă de urmările acestora. Neîndoielnic, mai ales pe
acest teren al afectivităţii, se formează mobilurile, elemente care îşi au importanţa lor în rezolvarea cazurilor concrete, dar şi în
domeniul teoriei dreptului.
Poziţie psihică. Cele două laturi ale legăturii în care se află subiectul cu propria sa faptă şi urmările ei conturează poziţia
psihică a acestuia în raport cu comisiunea sau omisiunea săvârşită şi, prin aceasta, dau conţinutul vinovăţiei lui.
Împărtăşim punctul de vedere exprimat în literatura de specialitate1185 privind necesitatea unei unificări de ordin
terminologic pentru cazurile de răspundere juridică şi propunerea de folosire a termenilor de „vină” sau „vinovăţie” pentru a
evita anumite confuzii şi pentru a adopta un criteriu care să reziste diferitelor forme ale ei, considerate pe planul diferitelor
ramuri ale dreptului, criteriu pe care nu-l îndeplineşte termenul de „culpă” care este folosit, de pildă, „în dreptul penal spre a
exprima numai forma neintenţională a faptei vinovate, iar în dreptul civil spre a exprima toate formele de vinovăţie, inclusiv,
deci, caracterul intenţional al faptei”1186.
Vinovăţia. Concepută ca fiind „atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârşirii faptei ilicite sau, mai
exact, la momentul imediat anterior săvârşirii acesteia, faţă de faptă şi urmările acesteia”, vinovăţia se bazează pe factori
cognitivi, volitivi şi afectivi, pentru că ea presupune un anumit nivel de cunoaştere, de conştientizare a semnificaţiilor sociale
pe care fapta şi urmările ei le au. În acest context, vinovăţia reprezintă nu numai o atitudine psihică negativă, ci „şi o atitudine
cu un pronunţat caracter social-politic1187, pentru că în evaluarea comportărilor posibile conştiinţa operează cu criterii puse la
dispoziţie de societate, pentru că vinovăţia afectează ordinea socială.
În stabilirea gradului de vinovăţie, sub aspect intelectiv, se are în vedere nivelul posibilităţilor de cunoaştere umană, în
general, posibilităţile concrete de cunoaştere ale subiectului, cum şi faptul dacă acesta face parte din categoria persoanelor
lipsite de discernământ, fie pentru că este minor, deci la o vârstă la care această atât de importantă calitate, încă nu este
formată, fie pentru că, datorită unei boli psihice de o anumită natură şi intensitate, nu poate să-şi dea seama de gravitatea
faptei şi de urmările acesteia.
Sub aspect volitiv-afectiv, subiectul suportă influenţa factorilor cognitivi, ceea ce pune în discuţie problema libertăţii voinţei
raportată la capacitatea subiectului de a delibera, de a lua o decizie, dar şi capacitatea sa de a reacţiona sub aspect afectiv.

1185 C. Stătescu, în C. Stătescu şi C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 201-202; A se vedea şi P. Anca, op. cit.,
p. 186; S. Ghimpu, I.T. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, Gh. Mohanu, Dreptul muncii, vol. I, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p.
158 şi urm. M. Costin, Răspunderea juridică în dreptul Republicii Socialiste România, Ed. Dacia, Cluj,1974, p. 156 şi urm.
1186 C. Stătescu, în C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., 2002, p. 181-2000.
1187 C. Stătescu, op. cit., 2002, p. 186.
408 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Determinări şi forme. În raport de cele două laturi ale legăturii autorului cu fapta sa ilicită şi cu urmările acesteia,
atitudinea psihică a autorului faţă de acţiunea sau inacţiunea ilicită şi faţă de consecinţele acestora cunoaşte o anumită
gradualitate, care se exprimă în diferitele forme, fie că este vorba de o faptă penală sau de un delict civil.
Atitudinea psihică a autorului faţă de fapta săvârşită şi faţă de urmările ei, dacă atât fapta, cât şi urmările sunt potrivnice
legii şi, în prelungirea ei, regulilor de convieţuire socială, poate fi apreciată ca o atitudine psihică negativă.
Atitudinea psihică negativă (vinovăţia) este considerată astfel numai în raport de caracterul ilicit al comisiunii şi al urmărilor
acesteia. Ea îmbracă două mari forme1188: a) intenţia sau dolul; b) culpa.
Intenţia directă. În cazul faptelor săvârşite cu intenţie directă, din punct de vedere intelectiv, autorul prevede caracterul
ilicit al acestor fapte şi al urmărilor acestora. Gradul de prevedere ţine de procesele psihice intelective declanşate în legătură
cu fapta, de reprezentările pe care autorul le are în legătură cu fapta însăşi, raportate la cadrul normativ juridico-moral în care
acţionează, de ceea ce memoria sa a întipărit în legătură cu experienţa proprie sau cu experienţa altora, de conţinutul
normelor juridico-morale reţinut prin memorie, de analiza prin judecăţi a faptei, de atenţia şi importanţa pe care o acordă
acţiunii sau inacţiunii sale etc.
Gradul de prevedere al caracterului ilicit al urmărilor săvârşite ţine de aceleaşi procese psihice, dar, în această privinţă,
trebuie subliniat faptul că, pentru a avea imaginea exactă a caracterului ilicit al urmărilor, autorul trebuie să facă, de regulă,
eforturi mai mari decât în cazul prevederii caracterului ilicit al faptei însăşi.
Din punct de vedere volitiv-afectiv, autorul unei fapte săvârşite cu intenţie directă doreşte neapărat, vrea1189 să
săvârşească fapta ilicită, doreşte să se producă urmările ei ilicite şi acţionează, fără a fi marcat ori împiedicat de procese
afective puternice.
Evident, în toate împrejurările în care s-a acţionat cu intenţie directă, toţi factorii volitivi şi afectivi sunt solicitaţi, iar
contribuţia fiecăruia se judecă în contextul interacţiunii lor1190, în raport de preponderenţele ce-i definesc, dar şi în funcţie de
modul de desfăşurare a acţiunii sau inacţiunii, de toate circumstanţele faptei şi, bineînţeles, de particularităţile autorului.
Pentru calificarea unor fapte ca fiind săvârşite cu intenţie directă, se are în vedere interacţiunea factorilor intelectivi, volitivi
şi afectivi mai înainte de producerea faptei ori, cel mai târziu, în timpul producerii ei. Atitudinea psihică faţă de fapta ilicită şi
urmările ei, manifestată ulterior săvârşirii faptei, nu este relevantă şi nu poate constitui un element folosibil în calificarea faptei
ca fiind săvârşită cu intenţie directă, dar poate constitui un element de care se ţine seama la individualizarea pedepsei.
Aceasta explică într-o bună măsură practica instanţelor de a pronunţa sancţiuni mai uşoare, ori de a aplica chiar circumstanţe
atenuante pentru situaţiile în care făptuitorii recunosc şi regretă faptele comise.
Premeditarea. În cazul faptelor săvârşite cu premeditare, atitudinea psihică a autorului faţă de comisiunea sau omisiunea
săvârşită şi urmările lor cuprinde, pe lângă aspectul cognitiv (prevederea) şi aspectul volitiv-afectiv (urmărirea rezultatului), o
pregătire anume, materială sau morală, care întăreşte certitudinea rezultatului. Ea este specifică faptelor penale şi exprimă un
grad mai ridicat de vinovăţie.
Faptele premeditate sunt întotdeauna fapte săvârşite cu intenţie directă. Asemenea fapte sunt rezultanta acţiunii autorului
sub impulsul unei deliberări atente, ea însăşi rezultantă a interacţiunii celor trei categorii de factori (intelectivi, volitivi şi
afectivi). Acesta este motivul pentru care, de pildă, pedepsele privative de libertate prevăzute de lege sunt mai mari în cazul
infracţiunilor săvârşite cu intenţie directă.
Intenţia indirectă. O faptă este săvârşită cu intenţie indirectă când, din punct de vedere intelectiv, autorul prevede
caracterul ilicit al acţiunii sau inacţiunii sale, prevede şi caracterul ilicit al urmărilor acestora, iar din punct de vedere volitiv-
afectiv nu doreşte ca fapta şi urmările ei să se producă, dar le acceptă, sentimentele sale exprimând indiferenţa faţă de ceea
ce se va întâmpla.

1188 Art. 1547 C.civ.: „Debitorul este ţinut să repare prejudiciul cauzat cu intenţie sau din culpă”; art. 1548 C.civ.: „Culpa debitorului unei

obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării”.

1189 „Autorul va cântări, deliberând, diferitele scopuri, interese, sentimente, îndemnuri care îi solicită activitatea şi – după cum voieşte ori

nu realizarea unor anumite rezultate potrivnice intereselor societăţii, sau acceptă ori nu cu indiferenţă producerea lor, ori după cum,
dimpotrivă, el este atras de potrivirea comportării sale cu imperativele moralei socialiste – (...) va hotărî să săvârşească fapta ilicită fie de
comisiune, fie de omisiune care vatămă interesele societăţii sau pe cele ale membrilor acesteia, ori să adopte o altă conduită conformă cu
interesele sociale şi cu cele ale membrilor societăţii” (M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei Republicii Socialiste
România, Bucureşti 1972, p. 179-180).
1190 „Procesul intelectiv este o condiţie necesară a greşelii, dar el nu este o condiţie suficientă. Mai trebuie ca săvârşirea faptei ce va

produce paguba să fie decisă de cel care o săvârşeşte, realizarea acestei fapte neputând fi decât executarea unei hotărâri luate, în mod
normal deliberat, de către agent. Conştiinţa este şi trebuie să fie premisa voinţei” (M. Eliescu, op. cit. 1972, p. 179).
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 409

Nu numai în materie penală, ci şi în materie civilă, intenţia (dolul) constituie o abatere mai gravă decât simpla culpă.
În materie contractuală, chiar în dreptul roman, se deosebea între culpa gravă1191 şi culpa uşoară1192.
Dacă legea nu dispune astfel, în dreptul nostru1193, gravitatea greşelii, adică forma intenţionată sau neintenţionată pe care
o îmbracă atitudinea psihică a autorului (vinovăţia) faţă de fapta sa şi faţă de urmările ei, nu prezintă importanţă asupra
răspunderii civile; indiferent dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie sau din culpă, prejudiciul se va repara în întregime1194.
Imprudenţa. Sub aspect intelectiv, în cazul imprudenţei, autorul prevede caracterul ilicit al faptei şi al urmărilor acesteia,
având imaginea exactă a acţiunii sau inacţiunii în sine, a gravităţii faptei, a caracterului ei ilicit, dar şi a caracterului ilicit al
urmărilor ei, atât în ceea ce priveşte perturbarea echilibrului relaţiilor sociale reglementate, prin încălcarea respectivă, cât şi a
consecinţelor juridice ce decurg în legătură cu repararea pe căi specifice a prejudiciului moral sau material produs, ori în
privinţa eventualei sancţiuni.
Din punct de vedere volitiv-afectiv, autorul nu doreşte să săvârşească fapta şi speră că urmările pe care aceasta le
produce şi pe care nu le doreşte, nu se vor produce; el nici măcar nu acceptă asemenea urmări, dar speră cu uşurinţă că va
putea să le preîntâmpine.
Societatea noastră este interesată ca membrii săi să aibă o conduită prudentă şi diligentă, să manifeste suficientă grijă în
raporturile dintre ei şi în raporturile cu societatea, pentru a putea fi puşi la adăpost de eventualele răspunderi care le incumbă
pentru un comportament neconform legii şi bunelor moravuri. Dar este deosebit de dificil a distinge între ceea ce este prudent
şi ceea ce este imprudent (între prudenţă şi imprudenţă). Dominanta doctrinei noastre1195 ajunge la concluzia că singurul
criteriu folosibil în această privinţă este „criteriul omului mijlociu”, omul care îşi cântăreşte „conduita cu prudenţa şi diligenţa
cerute de îndatoririle sociale şi de regulile de convieţuire”1196. Credem că trebuie să recunoaştem acestui criteriu numai o
valoare relativă, nu una absolută, pentru că nu este cu putinţă să se înlăture ab initio orice considerente care privesc
particularităţile şi personalitatea subiectului concret.
Neglijenţa. Spre deosebire de toate celelalte forme ale culpei, neglijenţa, din punct de vedere intelectiv, se caracterizează
prin faptul că autorul nu prevede caracterul ilicit al faptei sale şi al urmărilor acesteia, dar era obligat să le prevadă, trebuia să
le prevadă, faţă de modul în care s-a produs fapta şi faţă de pregătirea sa. Aceasta constituie o primă caracteristică esenţială
a neglijenţei, ca formă a vinovăţiei. Cea de-a doua caracteristică esenţială a neglijenţei constă în faptul că procesele volitive şi
afective nu sunt angrenate în pregătirea şi producerea faptei.
Acelaşi criteriu se are în vedere şi în situaţia în care se tinde a se stabili dacă făptaşul putea şi trebuia să prevadă
caracterul ilicit al faptei şi urmărilor ei: „În cazul neglijenţei, cu toate că tipul abstract de om (...), care serveşte drept termen de
comparaţie, ar fi izbutit să cunoască urmările negative ale unei conduite şi deci s-ar fi abţinut să o adopte, făptaşul nu s-a
ostenit să cunoască aceste urmări, deşi putea să o facă, şi drept urmare a săvârşit fapta păgubitoare”1197.
Interesul deosebirii între intenţie şi culpă. Din unghiul de privire al dreptului penal, apare neîndoielnic faptul că
deosebirea rezultă chiar din reglementarea diferitelor categorii de infracţiuni.
Fie direct, fie din maniera de reglementare rezultă dacă o infracţiune este săvârşită cu intenţie sau din culpă. Distincţia
prezintă interes deosebit pentru că, în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie, legea prevede pedepse mai mari.
În materie civilă, pe tărâmul răspunderii delictuale, a distinge între fapta săvârşită cu intenţie şi cea săvârşită din culpă
prezintă importanţa din mai multe puncte de vedere1198:
- instanţele sunt tentate să aprecieze mai larg întinderea prejudiciului în cazul faptelor săvârşite cu intenţie sau chiar în
cazul celor săvârşite din culpă gravă1199;

1191 Culpa lata.

1192 Culpa levis.
1193 Culpa levis.
1194 A se vedea I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti p. 129; N.D. Ghimpa,

Răspunderea civilă delictuală şi contractuală, Studii de doctrină şi jurisprudenţă, Bucureşti, 1946, p. 120.
1195 A se vedea A.M. Naschitz, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului în lumina filosofiei marxiste a dreptului şi a practicii

legislative a statului socialist român, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p. 49 şi urm.; M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 185 şi urm.; P. Cosmovici,
Contribuţii la studiul culpei civile, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 100 şi urm.
1196 M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 188.
1197 Idem, p. 187.
1198 Pentru detalii, a se vedea M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 183 şi urm.
1199 Soluţia pare a fi sprijinită de prevederile art. 1533 din C.civ.: „Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau

pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este
410 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

- clauzele de nerăspundere dacă privesc dolul ori culpa gravă, în materia răspunderii extracontractuale, sunt nule1200;
- eliberarea de răspundere a celui ce exploatează o aeronavă, pe timpul zborului, operează numai în situaţia în care
victima se face vinovată de a fi acţionat cu dol sau culpă gravă, nu şi în cazul culpei uşoare1201;
- în asigurările de răspundere civilă şi de bunuri, asiguratorul nu datorează indemnizaţia, dacă riscul asigurat a fost produs
cu intenţie de către asigurat1202 sau de către beneficiar ori de către un membru din conducerea persoanei juridice asigurate,
care lucrează în această calitate1203.
Interesul deosebirii între formele culpei. Din punct de vedere al răspunderii penale, prin chiar legea penală se stabilesc
răspunderi (pedepse) diferite.
În materie civilă distincţia ar putea prezenta interes sub următoarele aspecte:
- spre deosebire de culpa uşoară, culpa gravă, de regulă, este asimilată cu greşeala intenţională, cu toate consecinţele
juridice care decurg din aceasta1204 (culpa lata dolo aequiparatur);
- în materie delictuală, spre deosebire de răspunderea contractuală, răspunderea este angajată de culpa uşoară şi chiar
de culpa foarte uşoară (levissima);
- reparaţia datorată victimei, în cazul culpei comune, se află în raport direct proporţional cu gradul de vinovăţie;
- partea contributivă a persoanelor ţinute solidar la repararea prejudiciului se stabileşte în funcţie de gravitatea culpei
fiecăreia la săvârşirea faptei.
Formula „voinţă manifestată cu vinovăţie”. Prin „voinţa manifestată cu vinovăţie” se înţelege manifestarea de voinţă cu
înfrângerea dispoziţiilor legale şi, în prelungirea acestora, a bunelor moravuri.
Criteriul fundamental după care ne-am condus în a folosi formula „voinţa manifestată cu vinovăţie”, îl constituie „ilicitul”
încorporat în voinţa subiectului de drept, adică înfrângerea dispoziţiilor legale şi, în prelungirea lor, înfrângerea bunelor
moravuri prin manifestarea concretă a voinţei, indiferent de forma pe care o îmbracă atitudinea psihică negativă a subiectului
de drept. Acest criteriu rezistă chiar dacă am deosebi între caracterul penal sau civil al înfrângerii (ilicitul penal şi ilicitul civil).
Desigur, manifestarea de voinţă şi acţiunile voluntare corespunzătoare, în imensa majoritate a cazurilor, se realizează
înlăuntrul şi în limitele cadrului normativ şi etico-moral al societăţii noastre. Problema voinţei manifestate cu vinovăţie se pune
numai pentru situaţiile de excepţie, din ce în ce mai puţine ca număr, când manifestarea de voinţă şi acţiunile voluntare
corespunzătoare se realizează cu depăşirea cadrului la care ne-am referit1205.
Problema vinovăţiei prezumtive în materie penală. În materie penală funcţionează regula potrivit căreia sarcina de a
dovedi vinovăţia (sarcina faptului că o persoană a acţionat culpabil) revine celui care acuză. Din această regulă se trage
prezumţia de nevinovăţie, prezumţie potrivit căreia „orice persoană este presupusă nevinovată atâta timp cât vina sa nu a fost

intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia”. A se vedea în acelaşi sens şi M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 426; N.D. Ghimpa, op.
cit., p. 120; M. Eliescu, op. cit., loc. cit.
1200 L. Josserand, Cours de droit civil positif francais, Sirey, Paris, vol. II, ed. 2, 1993, p. 229 şi urm.; M. Eliescu, op.cit., 1972, p. 183 şi

urm.; H. et L. Mazeaud, Traité théorique et practique de la responsabilité civile, delictualle, ed. 2, Paris, Syrei, 1938, III, p. 7621; N.D.
Ghimpa, op. cit., p. 120.
1201 A se vedea, în acest sens, M. Eliescu, Sistemul şi limitele responsabilităţii civile în dreptul aerian naţional şi internaţional, în Studii şi

Cercetări Juridice nr. 2/1959, p. 306; P. Pătrăşcanu şi O. Sachelarie, Reglementarea navigaţiei aeriene privind transporturile interne şi
internaţionale, în R.R.D. nr. 11/1967, p. 32; V.D. Zlătescu, Locul răspunderii prevăzute de Codul aerian în sistemul răspunderii civile în
dreptul socialist român, în S.C.J. nr. 4/1968, p. 515 şi urm.; M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 183-184.
1202 Există o excepţie de la această regulă în cazul asigurărilor de viaţă pentru caz de deces: sinuciderea; sinuciderea voluntară şi

conştientă nu este asigurabilă, însă art. 35 din Legea nr. 136/1995 prevede obligaţia asiguratorului de a achita suma asigurată dacă
sinuciderea are loc după doi ani de la încheierea contractului.
1203 A se vedea dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România (M.Of. 303 din 30 decembrie

1995); a se vedea, în acest sens, V. Loghin, Regimul juridic al asigurărilor de stat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 320 şi D. Popescu, I.
Macovei, Contractul de asigurare, Ed. Junimea, Iaşi, 1982.
1204 „Omul care, prin fapta sa păgubitoare, se înfăţişează ca excesiv de mărginit devine suspect. El este prezumat, dacă nu se aduce

dovada contrară că sub pretinsa lui limitare a minţii disimulează răutatea” (M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 184). A se vedea în acelaşi sens:
N.D. Ghimpa, op. cit., p. 110; D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi
cu principalele legislaţiuni străine, 1928, vol. V, p. 51; G. Marty, P. Raynaud, Droit civil, tome II, Partea I, Les obligations, Paris, Sirey, 1962,
p. 410 şi urm.; H. et. L. Mazeaud, op. cit., vol. I, nr. 414 chiar dacă în unele din aceste lucrări se propun criterii mai largi în legătură cu
greşeala gravă.
1205 Este motivul pentru care, ori de câte ori în lucrare am folosit formula „voinţa manifestată cu vinovăţie”, am înţeles să ne referim la

actele şi faptele producătoare de efecte juridice săvârşite atât cu intenţie, cât şi din culpă. Dacă, din motive de tehnică a redactării, a fost
folosit termenul „culpă”, prin acesta, cel puţin din punctul de vedere al conţinutului prezentului titlu, trebuie să înţelegem „vinovăţie”.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 411

dovedită”1206. Rezultă că sarcina „de a dovedi existenţa infracţiunii şi a vinovăţiei constituie o obligaţie pentru organele
judiciare, învinuitul sau inculpatul nefiind ţinut, potrivit art. 4 C.proc.pen. (n.n. art. 66 vechiul C.proc.pen.), a-şi dovedi
nevinovăţia (prezumţia de nevinovăţie)”1207, aşa-numita „probă de descărcare” nefiind privită favorabil nici de reglementările în
vigoare, nici de doctrină şi practică.
Formulată pentru prima dată în anul 17891208, prezumţia se regăseşte în Declaraţia Universală a Dreptului Omului,
adoptată la 10 decembrie 1948 de către Adunarea Generală a ONU1209 şi constituie „o regulă procesuală de bază”1210.
Aşadar, în materie penală funcţionează regula actori incumbit probatio, potrivit căreia sarcina probaţiunii revine subiecţilor
procesuali oficiali, ceea ce ne obligă să considerăm că autorul unei fapte a acţionat sau s-a abţinut de la a săvârşi ceva, în
cadrul normativ permis, până la proba contrară, confirmată printr-o hotărâre definitivă. Dacă proba contrară s-a făcut, se
ajunge la concluzia că voinţa autorului este dovedită.
Problema vinovăţiei prezumtive în materie civilă. Principalul compartiment al dreptului civil ale cărui norme sunt
înfrânte, mai frecvent, prin manifestări de voinţă şi acţiuni corespunzătoare, cu intenţie sau din culpă, este compartimentul
răspunderii civile delictuale.
Regula generală în materia răspunderii civile delictuale este răspunderea directă (răspunderea pentru fapta proprie).
În această materie nu operează prezumţia de existenţă a vinovăţiei, considerându-se, ca şi în materie penală, că cel de la
care se pretinde repararea prejudiciului şi-a manifestat voinţa şi a acţionat corespunzător, înlăuntrul şi în limitele cadrului dat
de dispoziţiile legale şi regulile de convieţuire socială, motiv pentru care, în acest domeniu operează regula actori incumbit
onus probandi (actori incumbit probatio), regulă potrivit căreia reclamantului îi revine sarcina dovedirii faptelor considerate
delicte civile şi a consecinţelor pe care le produc, adică drepturile şi obligaţiile născute şi, bineînţeles, întinderea lor. Regula
este instituită prin dispoziţiile art. 1537 C.civ., pârâtul nefiind obligat să facă vreo dovadă atâta vreme cât reclamantul nu
probează temeinicia acţiunii sale.
Aşadar, Codul civil român fundamentează răspunderea directă (pentru fapta proprie) pe vinovăţie (culpă), pe înfrângerea
dispoziţiilor legale şi, în prelungirea lor, a bunelor moravuri, cu intenţie sau din culpă.
Atitudinea psihică negativă a autorului presupune atât cunoaşterea de către acesta a legilor obiective care acţionează în
natură şi societate spre a avea imaginea exactă a legăturii între fapta ce va fi săvârşită şi consecinţele acesteia, cât şi
capacitatea de a aprecia, sub aspect social şi moral, propria lui conduită. Sub acest aspect, instanţele trebuie să verifice dacă
fapta autorului este fructul factorilor volitivi, consideraţi în interferenţa şi interacţiunea lor cu factorii cognitivi şi cei afectivi,
pentru că, în cele din urmă, se pune în discuţie calitatea voinţei subiectului, proces psihic privit ca o entitate distinctă, dar
aflată într-o relaţie de interdependenţă cu toate celelalte procese care structurează sistemul psihic uman.
După cum am arătat în dezvoltările aferente răspunderii civile delictuale, răspunderea directă este regula, toate cazurile
de răspundere indirectă constituind excepţii de la aceasta.
Atât cazurile de răspundere pentru fapta altuia, cât şi răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, lucruri ori ruina
edificiilor sunt cazuri concrete de răspundere indirectă reglementate de lege, fiind considerate deci excepţii de la regula
răspunderii pentru fapta proprie, altele, pe cale de interpretare, neputându-se adăuga pentru că exceptiones sunt strictissimae
interpretations. În toate aceste cazuri operează prezumţia legală de vinovăţie (culpă).
În materie contractuală, angajarea răspunderii debitorului se face, de principiu, indiferent dacă acesta a acţionat cu
intenţie sau din culpă. Din examinarea dispoziţiilor art. 1547 C.civ. împreună cu dispoziţiile art. 1548 C.civ., rezultă că, în
materia răspunderii contractuale, legiuitorul a instituit o răspundere iuris tantum a existenţei culpei rezultată chiar din
neexecutarea obligaţiei.
Debitorul este exonerat de răspundere în situaţia în care face dovada că neexecutarea obligaţiilor asumate prin contract
se datorează cazului fortuit, forţei majore, vinovăţiei creditorului sau faptei unei terţe persoane pentru care debitorul nu are
obligaţia de a răspunde (art. 1634 C.civ.).
Concluzii. În încheiere, subliniem concluziile care se desprind în legătură cu condiţia vinovăţiei:
- debitorul este ţinut la plata despăgubirilor numai dacă rezultă intenţia de a-l fi păgubit pe creditor, materializată în poziţia
sa de a nu executa obligaţia spre a-i crea acestuia prejudicii;

1206 S. Kahane, Dreptul procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 137.
1207 S. Kahane, Probele şi mijloacele de probă, în V. Dongoroz (coord.), Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român,
Vol. I. Partea generală, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975, p. 176.
1208 În „Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului”, cu valoarea unui principiu potrivnic sistemului procesual inchiziţional, principiu

potrivit căruia orice învinuit este presupus nevinovat.

1209 „Orice persoană învinuită a fi săvârşit o infracţiune este prezumată nevinovată atâta timp cât vinovăţia sa nu a fost stabilită într-un

proces public cu asigurarea garanţiilor necesare apărării” (art. 11 din Declaraţie).

1210 S. Kahane, op. cit., 1963, p. 37.
412 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

- în sarcina debitorului operează prezumţia de vină în materia răspunderii civile contractuale (art. 1548 C.civ.);
- cauza străină (cazul fortuit şi forţă majoră) are drept urmare fie să facă imposibilă executarea, fie să suspende temporar
executarea obligaţiei;
- neexecutarea, executarea cu întârziere sau defectuoasă a obligaţiei trebuie dovedită astfel:
1) în cazul obligaţiilor de a nu face, sarcina probei cu privire la faptul săvârşit de debitor prin care încalcă obligaţia revine
creditorului;
2) în cazul obligaţiilor de a da şi a face, creditorul va dovedi existenţa creanţei şi, odată făcută această dovadă,
neexecutarea se prezumă. Revine debitorului sarcina de a dovedi că a executat obligaţia.
E. Punerea în întârziere a debitorului
Noţiune. Punerea în întârziere a debitorului este o altă condiţie esenţială pentru acordarea daunelor-interese.
Aşa cum am arătat la un capitol anterior, prin punerea în întârziere a debitorului, creditorul îşi manifestă expres voinţa de a
i se realiza creanţa, iar pentru ca aceasta să producă efecte juridice, este necesar să se facă în una din următoarele forme:
a) notificarea făcută prin executorul judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării;
b) prin cererea de chemare în judecată a creditorului în contra debitorului, cerere prin care primul pretinde celui de-al
doilea să-şi execute obligaţia.
Pasivitatea creditorului poate fi interpretată în sensul că întârzierea executării obligaţiei nu-i provoacă niciun prejudiciu şi
că şi-a dat tacit acordul la o prorogare a termenului de executare.
Punerea în întârziere a debitorului a fost de altfel tratată detaliat în cadrul capitolului privind executarea silită în natură a
obligaţiilor.
3.3. Categorii de daune-interese
A. Daune-interese compensatorii
Noţiune. Daunele-interese compensatorii sunt despăgubirile ce se acordă de către instanţă pentru a se compensa
paguba suferită de creditor în cazul neexecutării, executării parţiale sau defectuoase a obligaţiilor. Ele reprezintă executarea
prin echivalent a obligaţiilor.
Condiţii. Daunele compensatorii se acordă dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) există o obligaţie valabilă;
b) s-a creat o pagubă datorită neexecutării totale, neexecutării parţiale ori executării defectuoase a obligaţiei;
c) debitorul este în culpă;
d) debitorul să fi fost pus în întârziere pe calea somaţiei sau chemării în judecată, afară numai dacă punerea în întârziere
operează de drept.
Întinderea prejudiciului. Pentru a obţine repararea integrală1211 a prejudiciului suferit ca urmare a faptului neexecutării,
creditorul, în prealabil, trebuie să facă o evaluare a acestui prejudiciu.
Prejudiciul trebuie să cuprindă atât paguba efectiv suferită (damnum emergens), cât şi câştigul nerealizat (lucrum
cessans)1212.
Prejudiciul va cuprinde paguba actuală, dar şi cea viitoare, dacă există certitudinea producerii ei.
Prejudiciul nu va include pierderile pe care creditorul putea să le înregistreze, dar a reuşit să le evite şi nici cheltuielile pe
care creditorul putea să le facă, dar nu le-a făcut, cauzate de neexecutarea obligaţiei.
Această evaluare a prejudiciului este necesară întrucât debitorul răspunde numai pentru daunele previzibile la data
încheierii contractului, daune care sunt o consecinţă directă a neexecutării obligaţiei1213, afară numai dacă neexecutarea
obligaţiei este intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia1214, când datorează şi daunele imprevizibile. Daunele
imprevizibile sunt daunele pe care debitorul în mod obişnuit nu putea să le prevadă ca fiind consecinţa neexecutării obligaţiei.

1211 Art. 1531 alin. (1) C.civ.: „Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării”.
1212 Art. 1531 alin. (2) C.civ.: „Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La
stabilirea întinderii prejudiciul se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul l-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau
limitarea prejudiciului”.
1213 Art. 1530 C.civ.: „Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este

consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei”.
1214 Art. 1533 C.civ.: „Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a

neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 413

Este de observat faptul că legiuitorul condiţionează acordarea daunelor-interese de existenţa prejudiciului, ca şi

consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei de către debitor. Deci, debitorul nu va răspunde de acele prejudicii
indirecte care s-ar fi produs şi fără fapta sa culpabilă, şi nici de acele părţi din prejudiciu care pot fi imputate creditorului.
Uneori, chiar legea evaluează daunele compensatorii; de pildă, în cazul drepturilor băneşti ce se acordă cu titlu de preaviz
celui care i se desface contractul de muncă.
B. Daune-interese convenţionale (clauza penală)
Noţiune. Scop. Clauza penală1215 este o convenţie accesorie inserată în contract prin care părţile determină anticipat1216,
de comun acord, întinderea despăgubirilor ce le va plăti debitorul în situaţia în care nu-şi execută obligaţia în totalitate sau
numai parţial1217, ori când o execută defectuos sau cu întârziere.
Art. 1538 C.civ. defineşte clauza penală ca fiind: „aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită
prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale”.
Daunele-interese convenţionale se pot stabili pentru orice formă de neexecutare. Spre deosebire de daunele
compensatorii, daunele convenţionale se acordă şi pentru executarea cu întârziere a obligaţiei, de aceea ele acoperă atât
funcţia daunelor compensatorii, cât şi funcţia daunelor moratorii (de întârziere)1218. În contractele de împrumut, stipularea
clauzei penale este interzisă1219.
Scop. Părţile sunt interesate să insereze în contract clauza penală tocmai pentru a evita dificultăţile ce se ivesc cu ocazia
evaluării judecătoreşti a prejudiciului. În acest sens, subliniem faptul că această instituţie a clauzei penale constituie o formă
de executare silită prin echivalent (în bani sau alte prestaţii) a obligaţiei contractuale. Prin urmare, clauza penală nu este o
cauză de rezoluţiune sau reziliere a contractului şi nicio formă de denunţare unilaterală a contractului. Precizăm, de
asemenea, că valorificarea clauzei penale trebuie precedată de punerea în întârziere a debitorului.
Întinderea despăgubirilor. În caz de neexecutare a obligaţiilor contractuale, de regulă, creditorul nu poate cere atât
executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata penalităţilor, el având posibilitatea de a opta între a cere executarea
silită în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală [art. 1538 alin. (3) C.civ.]. Creditorul care optează pentru clauza penală
este scutit de obligaţia de a face dovada prejudiciului suferit prin faptul neexecutării.
Clauza penală, aşa cum a statuat doctrina mai veche, este imuabilă şi ireductibilă, fiind menită să stabilească anticipat cuan-
tumul prejudiciului ce-l va suferi creditorul, astfel încât instanţa nu este chemată să-l determine ea printr-o apreciere proprie, ci

acestuia. Chiar şi în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării
obligaţiei”.
1215 În doctrină, clauza penală mai este definită drept „convenţia accesorie prin care părţile stabilesc prin apreciere cuantumul daunelor-

interese compensatorii (sau moratorii), care vor fi datorate de partea în culpă, în caz de neexecutare a obligaţiei contractuale” sau
convenţia accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul suferit de creditor, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere
sau necorespunzătoare obligaţiei, de către debitorul său şi care constă într-o sumă de bani şi o altă valoare patrimonială (în acest sens a se
vedea M. Mureşan, Clauza penală, în M. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1980, p. 90 şi C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 2002, p. 308.
1216 Reprezentând o evaluare anticipată a despăgubirilor şi fiind acordată independent de existenţa sau întinderea pagubei reale,

instanţa supremă a stabilit că este valabilă şi obligatorie între părţi clauza penală, indiferent de cuantumul ei, chiar dacă penalitatea stabilită
pentru simpla întârziere este egală cu suma datorată ca obiect al obligaţiei principale. Astfel, într-un contract de comision, la împlinirea
comisionului, comisionarul trebuia să primească o sumă de bani, drept plată. În contract s-a stipulat şi o clauză, potrivit căreia, în cazul când
suma nu era plătită la termen, comisionarul putea să primească o penalitate egală cu suma datorată. Instanţa supremă a stabilit că acest
contract de comision, încheiat între părţi, are, între ele, putere de lege, deoarece nu înfrânge nicio dispoziţie legală care ar prohibi o atare
situaţie. Pe de altă parte, daunele fixate, în acest mod, nu trebuie să fie justificate sau dovedite şi nu este necesar să se învedereze că,
întârzierea plăţii comisionului a fost de natură să aducă vreun prejudiciu celui în drept a-l pretinde
(Trib. Suprem, Colegiu civil, decizia nr. 810/1953, în C.D. 1952-1953, p. 58).
1217 Până la adoptarea actualului Cod civil, clauza penală fiind un contract era considerată obligatorie între părţi, aşa încât instanţa de

judecată nu putea şi nici nu avea dreptul să reducă şi să mărească cuantumul despăgubirilor cuprinse în aceasta, singura excepţie fiind, în
caz de executare parţială, reducerea proporţională a despăgubirilor.
1218 Cu privire la funcţia compensatorie a clauzei penale, a se vedea Trib. Suprem, Colegiu civil, decizia nr. 1267/1968, în R.R.D.

nr. 1/1969, p. 153. Clauza penală fiind o compensaţie a daunelor-interese pe care le suferă creditorul din neexecutarea obligaţiei principale,
el nu poate cere deodată şi penalitatea şi obiectul obligaţiei principale, cu excepţia cazului în care penalitatea s-a stipulat pentru simpla
întârziere a executării.
1219 Potrivit D.C.C. nr. 524/02.12.1997 (M.Of. nr. 125 din 25 martie 1998).
414 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

urmează să constate dacă executarea s-a făcut sau nu în condiţiile stipulate în contract. Rezultă aşadar că, de principiu, instanţa
nu poate acorda o despăgubire mai mare1220 sau mai mică faţă de cea stabilită de părţi1221.
Cu toate acestea, art. 1541 C.civ. prevede posibilitatea instanţei de judecată de a reduce cuantumul penalităţilor în
anumite situaţii. Astfel, instanţa poate reduce cuantumul penalităţilor atunci când:
- obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat creditorului;
- penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la momentul încheierii contractului,
deoarece debitorul, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege, este ţinut să repare doar prejudiciile cauzate de
neexecutare, pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă la momentul încheierii contractului1222.
În situaţia în care instanţa reduce cuantumului penalităţilor, penalitatea astfel redusă trebuie să rămână superioară
obligaţiei principale [art. 1541 alin. (2) C.civ.], orice clauză contrară fiind lovită de nulitate [art. 1541 alin. (3) C.civ.].
Clauzele penale care vizează numai cuantumul despăgubirilor în caz de neexecutare a obligaţiei contractuale, se
deosebesc de clauzele de impreviziune1223, care vizează adaptarea contractului la noile condiţii economice tocmai pentru a
putea permite executarea lui1224.
Aşa fiind, instanţa nu poate să pretindă creditorului obligaţiei, care se prevalează de clauza penală, să facă dovada
prejudiciului suferit1225, altfel spus, creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun
prejudiciu [art. 1538 alin. (4) C.civ.].
Potrivit art. 1538 alin. (4) C.civ.: „creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun
prejudiciu”.
Prin excepţie, practica judiciară a admis însă că se pot acorda despăgubiri mai mari decât cele prevăzute în clauza
penală, în următoarele două situaţii:
a) în cazul unei evidente disproporţii între despăgubirea prevăzută în contract şi paguba reală, bineînţeles dacă
despăgubirea prevăzută este mai mică decât paguba reală;
b) dacă debitorul nu şi-a executat obligaţia datorită dolului ori culpei sale grave.
Într-o astfel de situaţie, culpa contractuală s-a considerat că se converteşte într-o culpă delictuală1226.
Aşa cum am subliniat anterior, de regulă, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie
executarea clauzei penale.
El poate totuşi solicita atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata penalităţilor atunci când aceste
penalităţi au fost prevăzute pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit, dacă nu renunţă la acest drept sau
dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei (art. 1539 C.civ.).
901. Caractere. Clauza penală are un caracter subsidiar şi un caracter accesoriu (art. 1539 C.civ.) faţă de obligaţia
principală, amândouă deosebind-o de daunele compensatorii.
Din caracterul subsidiar al clauzei penale rezultă următoarele consecinţe juridice specifice:

1220 În dreptul englez există unele clauze contractuale asemănătoare clauzei penale, prin scopul lor de a determina pe debitor să-şi

execute obligaţiile, cum ar fi clauzele de accelerare a plăţii, clauzele de reducere de preţ pentru executarea la termen, clauzele privind
reţinerea de depozite sau clauza privind plăţile parţiale.
1221 Această soluţie însuşită de practică nu este la adăpost de orice critică, în condiţiile instabilităţii monetare, împrejurare care ar putea

determina actualizarea sumei prevăzute în clauza penală.

1222 A se vedea art. 1541 alin. (1) şi art. 1533 C.civ.
1223 C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 993 din 11 martie 1999, Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p.

285. Cererea de reactualizare a daunelor cominatorii în raport cu deprecierea monedei naţionale nu poate fi primită, deoarece aceste
daune constituie un mijloc indirect de constrângere la executarea unei obligaţii de a face sau a nu face, au caracter provizoriu şi subsidiar,
şi nu pot depăşi valoarea prejudiciului suferit prin neexecutare; C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 591/06.12.1994, în B.J. 1990-2003 p.
284. Conform art. 1085 C.civ., debitorul nu răspunde decât de daunele-interese care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la
facerea contractului, când neîndeplinirea obligaţiei nu provine din dolul său. În contractele în care părţile au prevăzut o clauză de
impreviziune, aceasta nu îşi produce efectele, fiind contrară prevederilor art. 1085 C.civ., text care consacră principiul răspunderii pentru
repararea prejudiciului previzibil în momentul încheierii contractului.
1224 L. Pop, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 69.
1225 Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1672/1994, în C.D. 1984, p. 82; În acelaşi sens, T.M.B., Secţia a IV-a civilă, decizia nr.

781/1996, în C.P.J. a Tribunalului Bucureşti pe anii 1993-1997, de D. Lupaşcu şi colectiv, p. 9. Este de reţinut că în cazul executării parţiale
a obligaţiei, instanţa nu este obligată să reducă cuantumul clauzei penale, aceasta constituind o facultate pentru ea (Trib. Suprem, Colegiu
civil, decizia nr. 287/1959, în L.P. nr. 9/1959, p. 105).
1226 S-a decis că efectele clauzei penale exclud dovada culpei debitorului; acesta va putea însă, proba că neexecutarea obligaţiei este

urmarea unei cauze obiective (Trib. Suprem, Colegiu civil, decizia nr. 1103/1958, în Repertoriu I, p. 195).
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 415

a) obligaţia din clauza penală are un caracter secundar în raport cu obligaţia principală din contract care, privită ca
prestaţie, constituie însuşi obiectul contractului. Datorită acestui raport, creditorul trebuie să ceară mai întâi executarea
obligaţiei principale şi, numai dacă aceasta nu este posibilă, va apela la funcţia clauzei penale spre a obţine despăgubirea
cuvenită;
b) clauza penală, cu unele excepţii1227, nu se cumulează cu executarea obligaţiei principale, ea având un caracter
alternativ, ceea ce însemnează că, de principiu, nu se poate cere executarea concomitentă a obligaţiei principale cu aceea
rezultată din clauza penală1228. Art. 1538 alin. (2) C.civ. prevede: „În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea
silită în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală”.
Caracterul accesoriu al clauzei penale face ca această clauză să urmeze soarta juridică a obligaţiei principale
(accesorium sequitur principale), de unde rezultă că:
a) dacă se anulează ori se stinge obligaţia principală, acelaşi lucru se întâmplă şi cu clauza penală1229 şi, în consecinţă,
nu se mai pot pretinde despăgubirile prevăzute în ea; nulitatea clauzei penale nu atrage însă nulitatea obligaţiei principale;
b) dacă se transmite obligaţia principală1230, odată cu aceasta se transmite şi obligaţia secundară (clauza penală);
c) dacă debitorul se liberează de obligaţia principală pentru caz fortuit ori forţă majoră, se va libera şi de obligaţia cuprinsă
în clauza penală1231, cu alte cuvinte dacă executarea obligaţiei devine imposibilă din cauze neimputabile debitorului, acesta
nu poate fi obligat la penalităţi;
d) dacă, însă, clauza penală este nulă, ea nu va influenţa cu nimic obligaţia principală [art. 1540 alin. (1) C.civ.];
e) dacă obligaţia principală este indivizibilă, fără a fi solidară, iar neexecutarea acesteia rezultă din fapta unuia dintre
codebitori, penalitatea poate fi cerută fie în totalitate celui care nu a executat, fie celorlalţi codebitori, fiecăruia pentru partea
sa. Aceştia păstrează dreptul de regres în contra celui care a provocat neexecutarea1232;
f) dacă obligaţia principală este divizibilă atunci şi penalitatea este divizibilă1233, fiind suportată numai de codebitorul care
se face vinovat de neexecutare şi numai pentru partea de care acesta este ţinut.
Funcţii. Clauza penală are următoarele funcţii:
- funcţia compensatorie1234 (prin clauza penală se compensează prejudiciul încercat de una dintre părţi). Clauza penală
fiind o compensaţie a daunelor-interese pe care le suferă creditorul din neexecutarea obligaţiei principale, el nu poate cere,
deodată, şi penalitatea şi obiectul obligaţiei principale, cu excepţia cazului în care penalitatea s-a stipulat pentru neexecutarea
obligaţiei [art. 1539 C.civ.] la timp sau în locul stabilit1235;
- funcţia de a scuti de probă pe creditorul care pretinde daune-interese, astfel că, potrivit art. 1538 alin. (4) C.civ.,
creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu;
- funcţia sancţionatoare;
- funcţia de mobilizare şi stimulare a părţilor în executarea reală a contractelor;
- funcţia de a garanta executarea obligaţiei principale, prin aceea că exercită o presiune materială şi morală asupra
debitorului, pentru a evita aplicarea clauzei penale. Funcţia de garanţie este eficientă numai în măsura în care cuantumul

1227 Când clauza penală s-a stabilit pentru efectuarea defectuoasă a obligaţiei, ori pentru executarea cu întârziere a acesteia, precum şi

în anumite condiţii.
1228 Spre deosebire de cele arătate mai sus, în dreptul comercial clauza penală se cumulează cu executarea contractului (când aceasta

este posibilă), spre deosebire de dreptul civil unde creditorul nu poate cere şi penalitatea şi executarea obligaţiei principale.
1229 Art. 1540 alin. (1) C.civ.: „Nulitatea obligaţiei principale o atrage pe aceea a clauzei penale. Nulitatea clauzei penale nu o atrage pe

acea a obligaţiei principale”.

1230 A se vedea dispoziţiile art. 1542 şi art. 1543 C.civ.
1231 Art. 1540 alin. (2) C.civ.: „Penalitatea nu poate fi cerută atunci când executarea obligaţiei a devenit imposibilă din cauze

neimputabile debitorului”.
1232 Art. 1542 C.civ.: „Atunci când obligaţia principală este indivizibilă, fără a fi solidară, iar neexecutarea acesteia rezultă din fapta unuia

dintre codebitori, penalitatea poate fi cerută fie în totalitate celui care nu a executat, fie celorlalţi codebitori, fiecăruia pentru partea sa.
Aceştia păstrează dreptul de regres în contra celui care a provocat neexecutarea”.
1233 Art. 1543 alin. (1) C.civ.: „Atunci când obligaţia principală este divizibilă, penalitatea este, de asemenea, divizibilă, fiind suportată

numai de codebitorul care este vinovat de neexecutare şi numai pentru partea de care acesta este ţinut”.
1234 Dreptul anglo-american atribuie clauzei penale, spre deosebire de sistemul nostru de drept, prin excelenţă, o funcţie reparatorie.

Considerăm nule acele clauze care ar stabili despăgubiri ce depăşesc limita rezonabilă, clauza penală (liquidated damages) neputând avea
caracter de pedeapsă.
1235 Trib. Suprem, Colegiu civil, decizia nr. 1267/1968, în R.R.D. nr. 1/1969, p. 153.
416 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

penalităţii este stabilit în mod corespunzător, între o sumă care să fie cel puţin egală cu despăgubirile pe care debitorul ar fi
obligat să le plătească în lipsa clauzei penale1236.
Trebuie precizat şi faptul că, dacă obligaţia principală este divizibilă şi clauza penală va fi divizibilă [art. 1543 alin. (1)
C.civ.], iar dacă debitorul nu a executat obligaţia principală faţă de un creditor sau unul din moştenitorii acestuia, el nu va
datora clauza decât acestui creditor sau moştenitorului său şi proporţional cu partea din creanţă care n-a fost executată de
creditor sau moştenitorul acestuia.
Prin excepţie, regula divizibilităţii clauzei penale, reglementată de art. 1543 alin. (1) C.civ., nu se aplică atunci când
aceasta a fost stipulată tocmai pentru a împiedica o plată parţială, iar unul dintre codebitori a împiedicat executarea obligaţiei
în totalitate. În acest caz, întreaga penalitate poate fi cerută acestuia din urmă, iar de la ceilalţi codebitori numai proporţional
cu partea fiecăruia din datorie, fără a limita regresul acestora împotriva celui care nu a executat obligaţia.
Aşadar, când obligaţia este indivizibilă, fără a fi solidară, iar neexecutarea acesteia rezultă din fapta unuia dintre
codebitori, penalitatea poate fi cerută fie în totalitate celui care nu a executat, fie celorlalţi codebitori, fiecăruia pentru partea
sa. Aceştia păstrează dreptul de regres împotriva celui care a provocat neexecutarea.
Referitor la problema dacă este posibilă inserarea unei clauze penale în antecontractul de vânzare-cumpărare, instanţele
au decis că, dacă părţile convin asupra includerii clauzei penale într-un antecontract de vânzare-cumpărare, în sensul că dacă
promitentul se va desista unilateral, urmează să plătească dublul sumei primite, această convenţie nu constituie o convenţie
de arvună, ci constituie o clauză penală, care poate însoţi orice obligaţie, deci şi obligaţia de „a face”, astfel că trebuie să i se
recunoască eficienţa1237.
Arvuna constituie convenţia accesorie pe care părţile o pot încheia în vederea perfectării vânzării. Ea trebuie să rezulte
din manifestarea expresă de voinţă a părţilor, în sensul că au dat acest caracter sumei de bani primite la încheierea înţelegerii
şi să îndeplinească toate condiţiile de valabilitate1238.
În lipsa unei convenţii de arvună, suma primită în vederea vânzării trebuie considerată acont, adică parte din preţ şi nu
arvuna, care în caz de nerealizare a vânzării, din vina uneia dintre părţi, face să piardă suma dată sau să restituie îndoit
(dublu) suma primită1239.
Potrivit voinţei manifestate expres de către părţi, arvuna poate îndeplini următoarele funcţii:
a) de dovadă a încheierii contractului şi de garanţie a executării lui. În acest caz, partea neculpabilă poate pretinde fie să
se execute silit obligaţia asumată de cealaltă parte prin contract, fie să beneficieze de arvună ;
b) de dezicere – în acest caz, oricare dintre părţi se poate dezice de contract, cu consecinţa pierderii arvunei, partea
neculpabilă nemaiputând cere executarea silită a contractului, ci doar să beneficieze de aceasta;
c) clauză penală – evaluând cu anticipaţie cuantumul daunelor-interese compensatorii cuvenite în caz de neexecutare.
În cazul în care executarea contractului devine imposibilă, fără culpa vreuneia dintre părţi, ori dacă acestea, de comun
acord, reziliază contractul sau dacă acesta este lovit de nulitate, convenţia accesorie de arvună rămâne fără efect şi arvuna
dată se restituie, contractul încetând din cauze ce nu atrag răspunderea vreuneia dintre părţi1240.
Dacă contractul se execută întocmai, arvuna se consideră parte integrantă a prestaţiei părţii care a dat-o. În acest caz, ne
aflăm în prezenţa arvunei confirmatorii.
Tot astfel, neexecutarea fără justificare a obligaţiilor contractuale din partea părţii care a dat arvuna dă dreptul celeilalte
părţi să declare rezoluţiunea contractului şi să reţină arvuna primită. Dacă neexecutarea provine de la partea care a primit
arvuna, cealaltă parte are dreptul de a declara rezoluţiunea contractului şi să pretindă dublul arvunei.

1236 S. Angheni, Clauza penală în dreptul civil şi comercial, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996, p. 18.
1237 Trib. jud. Braşov, Secţia civilă, decizia nr. 738/1972, în R.R.D. nr. 2/1973, p. 161.
1238 Trib. jud. Braşov, Secţia civilă, decizia nr. 738/1972, în R.R.D. nr. 2/1973, p. 161. Convenţia de înstrăinare consemnată într-un

înscris sub semnătură privată – cât timp contractul nu se întocmeşte în forma prevăzută de lege (autentică) şi cu respectarea dreptului de
preemţiune (dacă este cazul) – nu are semnificaţia juridică a unui contract de vânzare-cumpărare, ci aceea a unei promisiuni de vânzare
care naşte în sarcina promitentului numai o obligaţie de a face. Dată fiind această calificare a operaţiunii juridice menţionate, clauza
acceptată de părţile dintr-un antecontract de vânzare-cumpărare, în sensul că, în cazul desistării unilaterale a promitentului, acesta va
restitui beneficiarului dublul sumei primite, nu poate fi considerată că s-ar conveni la o convenţie de arvună care, potrivit art. 1297 C.civ.,
este nulă ca efect al nulităţii actului de vânzare-cumpărare. În acest caz, clauza arătată constituie o clauză penală, care potrivit art. 1066
C.civ., poate însoţi orice obligaţie – deci şi obligaţia de a face – şi căreia trebuie să i se recunoască eficienţa, întrucât obligaţia principală
este ea însăşi legală.
1239 Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 2604/1989, în Dreptul nr. 8/1990, p. 78.
1240 Art. 1546 C.civ.: „Arvuna se restituie când contractul încetează din cauze ce nu atrag răspunderea vreuneia dintre părţi”.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 417

Creditorul obligaţiei neexecutate poate renunţa însă la beneficiile convenţiei de arvună confirmatorie şi poate opta fie
pentru executarea silită, fie pentru rezoluţiunea contractului şi repararea prejudiciului suferit potrivit dreptului comun1241,
întrucât arvuna reprezintă o convenţie accesorie contractului principal şi legea îi recunoaşte un drept de opţiune creditorului
obligaţiei neexecutate.
Dacă în contract este stipulat expres dreptul uneia dintre părţi sau dreptul ambelor părţi de a se dezice de contract, cel
care denunţă contractul pierde arvuna dată sau, după caz, trebuie să restituie dublul sumei primite, caz în care ne aflăm în
prezenţa arvunei penalizatoare1242.
Cu privire la arvună, este necesar să se facă distincţie între:
- arvuna penalizatoare (arhha poenitentialis) – art. 1545 C.civ.;
- arvuna confirmatorie (arhha confirmatoria) – art. 1544 C.civ.
Această distincţie este necesară deoarece, spre deosebire de arvuna confirmatorie, reglementată expres de dispoziţiile
art. 1544 C.civ., care urmăreşte încheierea contractului şi reprezintă, totodată, un mijloc de constrângere la executarea
acestuia, arvuna penalizatoare, reglementată de art. 1545 C.civ., reprezintă de fapt o clauză de dezicere1243 care este
interzisă, dacă se exercită sub condiţie pur potestativă sau prin abuz de drept.
Instanţele de judecată urmează să decidă de la caz la caz, aplicând regulile de interpretare ale contractului, dacă arvuna
se consideră confirmatorie şi nu penalizatoare deoarece, în principiu, convenţiile leagă pe cei care le-au încheiat.
De exemplu, într-o speţă, prin convenţia părţilor s-a stipulat expres că pentru vânzarea casei şi grădinii, vânzătorul, pârât
în proces, primeşte o arvună de 3.000 mărci germane, iar cumpărătoarea reclamantă se obligă ca în termen de două luni să
achite diferenţa de preţ, urmând ca, în cazul în care una dintre părţi „se răzgândeşte”, să piardă suma de 3.000 mărci
germane. Sesizat cu judecarea cauzei, Tribunalul Suceava a apreciat că părţile au dat arvunei caracterul unei clauze de
dezicere, motiv pentru care a respins acţiunea reclamantei, care solicita restituirea sumei de 3.000 mărci germane, cu
motivarea că aceasta s-a desistat de la contract, situaţie care rezultă din neplata diferenţei de preţ şi cumpărarea unei alte
locuinţe, ceea ce a determinat pe pârât să vândă bunurile ce au format obiectul convenţiei altor persoane.
Instanţa de recurs1244, reţinând împrejurarea că ulterior convenţiei reclamanta şi-a reiterat voinţa de perfectare a
contractului, deoarece a avansat pârâtului suma necesară reparaţiilor aduse casei din litigiu, a conchis că înstrăinarea făcută
de acesta altor persoane, dovedeşte, dimpotrivă, dezicerea sa culpabilă, considerent pentru care acţiunea a fost admisă.
În speţă, aşa cum s-a arătat1245, expresia „se răzgândeşte” din contract nu poate avea alt înţeles decât voinţa de revocare
unilaterală care, în contextul faptelor relatate în decizia instanţelor de recurs, a fost a pârâtului vânzător. Suma dată de
cumpărător vânzătorului, în momentul încheierii contractului, reprezintă daunele care rezultă din revocare, evaluate şi
lichidate anticipat, care nu pot fi mai mari decât cele prevăzute prin arvuna confirmatorie.
C. Daune-interese moratorii (de întârziere)
Noţiune. Spre deosebire1246 de daunele compensatorii care se datorează pentru neexecutarea totală sau parţială ori o
executare defectuoasă a obligaţiei, daunele-interese moratorii reprezintă despăgubirea pe care instanţa o acordă creditorului
în cazul în care debitorul şi-a executat obligaţia însă cu întârziere, întârziere datorită căreia creditorul a suferit o pagubă.
Materia daunelor moratorii (de întârziere) este guvernată, în general, de regulile aplicabile daunelor compensatorii, atât în
privinţa condiţiilor cerute a fi întrunite pentru a se recunoaşte dreptul creditorului la despăgubiri (existenţa obligaţiei, existenţa

1241 Art. 1544 C.civ.: „Dacă la momentul încheierii contractului, o parte dă celeilalte cu titlu de arvună, o sumă de bani sau alte bunuri
fungibile, în caz de executare arvuna trebuie imputată asupra prestaţiei datorate sau, după caz, restituită”.
1242 Art. 1545 C.civ.: „Dacă în contract este stipulat expres dreptul uneia dintre părţi sau dreptul ambelor părţi de a se dezice de

contract, cel care denunţă contractul pierde arvuna dată sau, după caz, trebuie să restituie dublul celei primite”.
1243 Clauza de dezicere reprezintă dreptul oricăreia dintre părţi de a revoca unilateral contractul şi poate fi stipulată expres în aceasta,

dacă nu este exercitată sub condiţie pur potestativă sau prin abuz de drept.
1244 C.A. Suceava, Secţia civilă, decizia nr. 831/1998, în Dreptul nr. 6/1999, p. 126.
1245 P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenței Curţii de Apel Suceava, în domeniul dreptului civil şi procesual civil, sem. I/1998, în

Dreptul nr. 6/1999, p. 121.

1246 C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 223/27.05.1993, în B.J. nr. 1990-2003, p. 284. Potrivit art. 1073 C.civ. din 1864 , creditorul are

dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, iar în caz contrar, are drept la dezdăunare. Despăgubirile, denumite daune-interese,
reprezintă, de regulă, o sumă de bani echivalentă cu folosul pe care l-ar fi realizat creditorul prin îndeplinirea exactă, totală şi la timp a
obligaţiei. Daunele-interese cuprind, în general, potrivit art. 1084 C.civ. din 1864, atât pierderea suferită de creditor, cât şi beneficiul de care
a fost lipsit. Ele se cuvin atât pentru neexecutarea obligaţiei, totală sau parţială, cât şi pentru simpla întârziere în executare. Daunele
datorate pentru neexecutarea definitivă a obligaţiei sunt denumite, pentru acest considerent, daune compensatorii, spre deosebire de
daunele datorate pentru simpla întârziere în executare, care sunt daune moratorii.
418 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

pagubei, culpa debitorului şi punerea în întârziere), cât şi pentru stabilirea întinderii despăgubirilor (daunele efectiv suferite şi
beneficiul nerealizat).
Daunele moratorii se pot acorda atât în cazul în care obligaţia neexecutată are ca obiect o sumă de bani, cât şi în situaţia
în care obligaţia neexecutată are un altfel de obiect, caz în care daunele-interese sunt egale cu dobânda legală, calculată de
la data la care debitorul este în întârziere, asupra echivalentului în bani al obligaţiei.
În cazul în care obligaţia are ca obiect o sumă de bani, iar aceasta nu este plătită la scadenţă, art. 1535 alin. (1) C.civ.
prevede că „creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi
sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să
facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic”.
În acelaşi sens şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 13/20111247 arată că „părţile sunt libere să stabilească, în convenţii,
rata dobânzii, atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea în plata unei obligaţii
băneşti”.
Cu alte cuvinte, părţile sunt libere să stabilească rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut constând într-o sumă
de bani (dobânda remuneratoare1248), cât şi pentru întârzierea la plată (dobânda penalizatoare1249). În exercitarea acestui
drept, contractanţii nu sunt limitaţi sub niciun aspect, cu excepţia nivelului maxim fixat de O.G. nr. 13/2011.
Conform art. 6 din O.G. nr. 13/2011, dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia, se datorează dobânda
legală.
Astfel, dacă în convenţia părţilor au fost stabilite înainte de scadenţă dobânzi mai mari decât dobânda legală, debitorul
este ţinut la aceste dobânzi1250, considerându-se în acest mod că se asigură repararea integrală a prejudiciului suferit de
creditor.
Dacă părţile nu au prevăzut dobânzi remuneratorii mai mari decât dobânda legală, pentru repararea integrală a
prejudiciului suferit de creditor, acesta are dreptul în afara dobânzii legale şi la daune-interese1251.
Dacă obligaţia debitorului priveşte o sumă de bani, daunele moratorii sunt supuse unor reguli speciale, deosebite de cele
ce guvernează materia daunelor compensatorii, în sensul că:
a) daunele moratorii sunt stabilite de lege sub formă de dobândă;
b) creditorul nu este ţinut a dovedi paguba încercată;
c) punerea în întârziere a debitorului, cu unele excepţii, trebuie să se facă prin cererea de chemare în judecată (acţiune în
justiţie);
d) dobânda se datorează de la data punerii în întârziere, cu excepţia a două situaţii şi anume:
- când raportul juridic este un raport comercial, când termenul curge de la data scadenţei;
- în cazurile în care s-a prevăzut altfel prin convenţie.
În cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, art. 1536 C.civ. prevede că „executarea cu
întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în
întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate
dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei”.
Cu privire la dobânda legală, reglementată de art. 3 din O.G. nr. 13/2011, legea prevede că se va datora la plată dobânda
legală când atât legea, cât şi părţile contractante, deşi au stipulat că obligaţiile lor sunt purtătoare de dobânzi, nu au precizat
rata acestora, caz în care dobânda legală se stabileşte în funcţie de nivelul dobânzii de referinţă a B.N.R.1252
Evident că dobânzile legale se datorează şi atunci când părţile sau legea nu au făcut deloc referire la ele, dar creditorul,
prin cererea de chemare în judecată, solicită acest lucru. Argumentul de text pentru acordarea dobânzilor, în această situaţie,
îl reprezintă atât art. 1535-1536 C.civ., cât şi art. 6 teza finală din O.G. nr. 13/2011.

1247 O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar (M.Of. nr. 607 din
29 august 2011).
1248 Dobânda remuneratoare este dobânda plătită de debitor pentru neîndeplinirea obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit
termen.
1249 Dobânda penalizatoare, este dobânda care se va plăti de debitor pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a unei sume de bani la

scadenţă.
1250 Art. 1535 alin. (2) C.civ.: „Dacă înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii

sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă”.

1251 Art. 1535 alin. (3) C.civ.: „Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara

dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit”.

1252 Art. 3 din O.G. nr. 13/2011.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 419

905. Cumulul daunelor moratorii cu daune-interese. Daunele moratorii nu înlocuiesc executarea în natură a obligaţiei
asumate şi, ca atare, se pot cumula cu aceasta, după cum se pot cumula şi cu daunele-interese compensatorii când debitorul
nu execută contractul în natură sau îl execută cu întârziere. Din contră, daunele compensatorii nu se pot cumula cu
executarea în natură, ele înlocuind-o, în fapt, pe aceasta.
Daunele moratorii, ca şi cele compensatorii, pot fi evaluate anticipat şi stabilite în contract printr-o clauză penală.
D. Daune cominatorii
Precizare. Conform art. 905 C.proc.civ., pentru neexecutarea obligaţiilor de a face sau a nu face, nu se mai pot acorda
daune cominatorii1253. Ca atare, facem menţiunea că prezenta analiză, cu privire la daunele cominatorii, se raportează strict la
vechea reglementare procesual civilă.
În vechea reglementare prin daune cominatorii se înţelegea procedeul de constrângere pus la îndemâna instanţei pentru a-l
folosi împotriva debitorului care refuză să-şi execute obligaţia, debitor care este obligat la plata unei sume de bani, pentru fiecare
zi de întârziere, până la executarea în natură a obligaţiei de a face sau a nu face, care nu pot fi aduse la îndeplinire în alt mod1254.
Trăsătura esenţială a daunelor cominatorii era acela de mijloc de constrângere prin ameninţarea, care o reprezintă pentru
debitor prin plata unor sume de bani cu scopul de a-l determina să-şi execute obligaţia. Daunele cominatorii nu aveau însă, un
caracter reparator, ci pe cel al unei sancţiuni civile. Sumele de bani se puteau stabili şi pentru o altă unitate de timp, iar
daunele cominatorii nu erau condiţionate de existenţa unui prejudiciu1255. Daunele cominatorii se aplicau numai obligaţiilor de
a face sau de a nu face1256.

§4. Consideraţii generale asupra evaluării despăgubirilor

Consideraţii introductive. Problema evaluării despăgubirilor este de cea mai mare importanţă pentru părţi întrucât
creditorul are interesul să primească echivalentul întregului prejudiciu, iar debitorul să plătească doar atât cât reprezintă
paguba şi nu mai mult.
Despăgubirile constau într-o sumă de bani care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor, fie pentru că
executarea nu s-a făcut, fie pentru că executarea a fost făcută doar parţial ori defectuos sau cu întârziere.

1253 A se vedea supra privind aplicarea de penalităţi pentru neexecutarea obligaţii de a face sau a nu face din Capitolul privind

executarea obligaţiilor.
1254 T.M.B., Secţia civilă, decizia nr. 24/1990, în .C.P.J.C. 1990, p. 57). Daunele cominatorii reprezintă un mijloc de constrângere a

debitorului unei obligaţii de a face, care implică faptul său personal şi care deci nu s-ar putea aduce la îndeplinire într-un alt mod. Întrucât
însă, în speţă, prin hotărârea instanţei s-a dispus că, în cazul în care pârâtul nu demontează elementele de calorifer adăugate de el în plus,
reclamanta (asociaţia locatarilor) este autorizată să efectueze ea această lucrare, obligarea pârâtului la daune cominatorii nu era justificată;
C.A. Ploieşti, decizia nr. 285/1997, în C.P.J. 1997, p. 105. Prin sentinţa rămasă definitivă, societatea pârâtă a fost obligată să încheie cu
reclamantul un contract de vânzare-cumpărare privind locuinţa ocupată de reclamant în calitate de chiriaş, în temeiul art. 7 din Legea
nr. 85/1992. Pe calea unei acţiuni separate, reclamantul a solicitat obligarea societăţii pârâte la plata unor daune cominatorii de 100.000 lei
pe zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de încuviinţare a vânzării şi până la perfectarea contractului de vânzare-
cumpărare. Atât instanţa de apel, cât şi aceea de recurs au respins susţinerea pârâtei potrivit căreia reclamantul, neprobând existenţa şi
întinderea prejudiciului real, nu este îndreptăţit la acordarea acestor daune, deoarece pe această cale ar realiza o îmbogăţire fără justă
cauză. Pentru a proceda astfel, Curtea a avut în vedere natura juridică a daunelor cominatorii – aceea de mijloc de constrângere a
debitorului de „a face”, de a-şi executa în natură obligaţia. Acordarea lor nu este condiţionată de existenţa vreunui prejudiciu, iar încasarea
daunelor cominatorii de către creditor nu este decât provizorie, deoarece pentru a nu realiza o îmbogăţire fără justă cauză creditorul va
trebui să restituie debitorului sumele încasate cu titlul de daune cominatorii, putând păstra doar suma corespunzătoare valorii prejudiciului
pe care l-a suferit din cauza întârzierii executării, daune-interese moratorii, în cazul în care debitorul şi-a executat totuşi obligaţia, sau suma
corespunzătoare valorii prejudiciului cauzat prin neexecutare, daune-interese compensatorii, în ipoteza în care debitorul nu-şi execută în
natură obligaţia, iar aceasta nu se mai poate face.
1255 T.R. Popescu, op.cit., p. 316.
1256 Daunele cominatorii constituiau un mijloc juridic de constrângere a debitorului, de a-şi executa în natură obligaţia, iar nu un mijloc

de despăgubire al creditorului. Acest procedeu de constrângere se folosea în următoarele cazuri: a) pentru a constrânge pe creditor să
depună în instanţă actul de care se prevalează debitorul, dacă se află asupra sa; b) în cazul obligaţiilor intuitu personae, pentru a-l
determina pe debitor să execute obligaţia în natura sa specifică; c) în cazul obligaţiilor legale, care nu pot fi înlocuite prin despăgubiri (de
pildă, obligaţiile ce se desprind din legislaţia funciară privind deplina şi raţionala folosire a pământurilor, combaterea eroziunilor, prevenirea
inundaţiilor, combaterea dăunătorilor de culturi şi păduri etc.); d) în situaţia când prin amânarea executării obligaţiei s-ar crea o pagubă
considerabilă şi, uneori, chiar ireparabilă creditorului.
420 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

Evaluarea despăgubirilor se face prin instanţa de judecată (evaluarea judecătorească sau judiciară), prin lege (evaluarea
legală) sau prin convenţia părţilor (evaluarea convenţională).
4.1. Evaluarea prejudiciului
Reglementare. Regulile după care se evaluează prejudiciul suferit de creditor prin neexecutarea obligaţiei din partea
debitorului sunt prevăzute de art. 1531-1537 C.civ.
Astfel, potrivit art. 1531 C.civ.1257, creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit ca urmare a
neexecutării, a executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor contractuale, reparaţie al cărei cuantum se
stabileşte ţinând cont de următoarele reguli:
- dezdăunarea la care are dreptul creditorul trebuie să cuprindă alături de pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul
de care acesta a fost lipsit, eventualele cheltuieli făcute de acesta pentru a evita sau limita prejudiciul1258, eventualele
prejudicii viitoare, atunci când acestea sunt certe1259, cu alte cuvinte tot ceea ce este consecinţa directă şi necesară a
neexecutării obligaţiei. Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă
diligenţă1260;
- prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanţa de judecată1261;
- dacă la producerea prejudiciului a contribuit şi creditorul prin acţiunea sau omisiunea sa culpabilă sau dacă prejudiciul
este cauzat, în parte, de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua
în mod corespunzător1262;
- debitorul va răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a
neexecutării la momentul încheierii contractului;
- daunele-interese trebuie să cuprindă numai ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei1263;
- dacă obligaţia are ca obiect o sumă de bani, şi aceasta nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune
moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, după caz, în cel prevăzut de lege, fără a
trebui să dovedească vreun prejudiciu, debitorul neavând dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a
întârzierii plăţii ar fi mai mic1264;
- dacă obligaţia are alt obiect decât plata unor sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-
interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al
obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de
întârzierea în executarea obligaţiei1265;

1257 Art. 1531 alin. (1) C.civ.: „Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării”.
1258 Art. 1531 alin. (2) C.civ.: „Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La
stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau
limitarea prejudiciului”.
1259 Art. 1532 alin. (1) C.civ.: „La stabilirea daunelor-interese se ţine seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe”.
1260 Art. 1534 alin. (2) C.civ.: „Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul
le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă”.
1261 Art. 1532 alin. (3) C.civ.: „Prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj poate fi reparat proporţional cu

probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurările şi de situaţia concretă a creditorului”.

1262 Art. 1534 alin. (1) C.civ.: „Dacă, prin acţiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea prejudiciului,

despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător. Această dispoziţie se aplică şi atunci când prejudiciul este cauzat în
parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor”.
1263 Art. 1533 C.civ.: „Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a

neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a
acestuia. Chiar şi în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării
obligaţiei”.
1264 Art. 1535 C.civ.: „(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la

scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun
prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. (2)
Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil
înainte de scadenţă. (3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii
legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit”.
1265 Art. 1536 C.civ.: „În cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unor sume de bani, executarea cu întârziere dă

întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 421

- creditorul este ţinut să probeze atât neexecutarea obligaţiei, cât şi prejudiciul suferit, dacă prin lege sau convenţia părţilor
nu s-a dispus altfel1266.
4.2. Moduri de evaluare
A. Evaluarea judiciară
Reglementarea juridică. În situaţia în care cuantumul prejudiciului nu a fost prevăzut de părţi şi nu poate fi stabilit cu
certitudine, el se determină de instanţa prin hotărâre judecătorească. Evaluarea judiciară se face, de asemenea, în
condiţiile stabilite de dispoziţiile art. 1531-1537 C.civ., dispoziţii care stabilesc principiile în materie, precum şi după regulile
enunţate mai sus.
Principii. În conformitate cu dispoziţiile legale în materie, evaluarea judiciară se face potrivit următoarelor trei principii:
1) Prejudiciul trebuie reparat în întregime. Prejudiciul suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere
sau necorespunzătoare a obligaţiei cuprinde atât paguba efectiv suferită (damnum emergens), cât şi câştigul pe care
creditorul nu l-a putut realiza1267 (lucrum cessans). Practica judecătorească1268 a decis că dacă apartamentul vândut n-a fost
predat la data stabilită, vânzătorul va fi ţinut să-l despăgubească pe cumpărător pentru prejudiciul suferit, prejudiciu care
constă în chiria plătită de acesta din urmă, pe perioada scursă de la termenul când apartamentul trebuia predat (damnum
energens). Dacă, însă, intrând în posesia apartamentului cumpărat, cumpărătorul putea închiria o cameră, în prejudiciu va fi
cuprinsă şi chiria pe care acesta ar fi putut s-o perceapă (lucrum cessans);
2) Debitorul este ţinut să repare numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului. Acest principiu este
consacrat de dispoziţiile art. 1533 C.civ.1269 şi se aplică numai în domeniul răspunderii civile contractuale, întrucât chiar
noţiunea de previzibilitate este discutată numai în raport cu răspunderea contractuală bazată, esenţialmente, pe voinţa
părţilor1270.
Neîndoielnic, la manifestarea voinţei pentru formarea unui contract, părţile trebuie să aibă imaginea completă asupra
tuturor consecinţelor juridice care decurg din angajamentul lor juridic, adică trebuie să ştie exact ce drepturi dobândesc şi ce
obligaţii îşi asumă. Dacă ar fi altfel, am fi în prezenţa unei încălcări a regulii potrivit căreia voinţa trebuie să fie conştientă.
Principiul de faţă comportă, însă, o excepţie potrivit căreia debitorul va fi ţinut să răspundă de prejudiciul imprevizibil la
momentul încheierii contractului, dacă neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar şi în
acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei
sale1271;
3) Sunt supuse reparării numai prejudiciile directe, nu şi cele indirecte. Instanţa este obligată ca la stabilirea despăgubirilor
în privinţa întinderii lor să ia în calcul numai prejudiciile directe, adică acelea care sunt rezultatul direct al neexecutării
contractului, cu alte cuvinte, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării
obligaţiei (art. 1533 C.civ.).
Sunt prejudicii directe numai cele ce constituie efectul direct al neexecutării contractului1272. Prejudiciile indirecte nu sunt
supuse reparării.
Sarcina dovedirii prejudiciului revine reclamantului1273 (creditorului),conform principiului actori incumbit probatio, întrucât
faptul neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului, cu excepţia situaţiei în care prin lege sau prin
convenţia părţilor se prevede altfel.
Precum s-a arătat în mod corect, în literatura de specialitate, în procesul de stabilire a cuantumului daunelor-interese,
instanţa este obligată să se raporteze, printre altele, atât la fluctuaţiile valorice ale monedei, cât şi la evoluţia ulterioară a

în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de
întârzierea în executarea obligaţiei”.
1266 Art. 1537 C.civ.: „Dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului, cu excepţia cazului în care prin

lege sau prin convenţia părţilor se prevede altfel”.

1267 Art. 1531 alin. (2) C.civ.
1268 Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia civilă nr. 415/1980, în R.R.D. nr. 10/1980, p. 64.
1269 Art. 1533 prevede că „Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca

urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului (…)”.

1270 A se vedea T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 333.
1271 A se vedea dispoziţiile art. 1533 teza finală C.civ.
1272 Respectiv, numai cele ce se află într-o legătură de cauzalitate cu faptul care le-a generat (neexecutarea contractului).
1273 Art. 1537 C.civ.: „Dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului, cu excepţia cazului în care prin

lege sau prin convenţia părţilor se prevede altfel”.

422 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligaţiei de către debitor. Cu alte cuvinte, evaluarea judiciară se face
raportat la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti şi nu la momentul la care s-a produs prejudiciul.
B. Evaluarea legală
Noţiune. Spre deosebire de clauza penală, care este o convenţie accesorie inserată în contract prin care părţile
determină anticipat şi de comun acord întinderea despăgubirilor ce se vor plăti în situaţia neexecutării parţiale sau totale a
obligaţiei asumate ori când aceasta este executată defectuos sau cu întârziere, evaluarea legală a daunelor-interese este
evaluarea care rezultă din lege.
Obiect. Evaluarea legală priveşte numai situaţia prejudiciului suferit de creditor, atunci când nu se execută o obligaţie
care are drept obiect o sumă de bani. Despăgubirea constă tot într-o sumă de bani, întrucât asemenea obligaţii se execută
întotdeauna în natură. Practic, daunele încasate de creditor, aşa cum am arătat, nu pot fi decât moratorii1274 de întârziere sau,
altfel spus, se plăteşte o dobândă care reprezintă echivalentul prejudiciului înregistrat ca urmare a întârzierii plăţii de către
debitor.
O altă situaţie este aceea a prestaţiei dată în schimbul transferării lucrului împrumutat, caz reglementat de dispoziţiile art.
1536 C.civ.1275
Potrivit dispoziţiilor art. 1536 C.civ., „în cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unor sume de bani, executarea
cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în
întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate
dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei”.
Dobânda are trei accepţiuni diferite ca regim şi natură juridică în doctrina din ţara noastră. Astfel, într-o primă accepţiune,
dobânda reprezintă o remuneraţie a capitalului, având natura juridică a fructelor civile.
Într-o a doua accepţiune, termenul de „dobândă” este utilizat pentru a desemna daunele-interese moratorii prevăzute de
art. 1535 C.civ. Cu privire la această accepţiune, aşa cum s-a spus1276, trebuie să înţelegem prin aceasta că se au în vedere
daune pentru neexecutarea la timp a acestora.
În cea de-a treia accepţiune, „dobânda” se foloseşte în sensul de beneficiu nerealizat pentru suma de bani de care a fost
lipsit păgubitul, pe perioada de la cauzarea prejudiciului şi până la pronunţarea hotărârii, în cazul obligaţiilor izvorând din
delicte.
Reglementare. Evaluarea legală este consacrată prin dispoziţiile art. 1535-1536 C.civ. Potrivit art. 1535 alin. (1) C.civ., „În
cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în
momentul plăţii1277, în cuantumul convenit de părţi1278 sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun
prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar
fi mai mic”.
Dispoziţiile Codului civil sunt completate de dispoziţiile cuprinse în O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie
şi penalizatoare pentru obligaţiile băneşti.
Din interpretarea acestui text de lege rezultă că părţile sunt libere să stabilească rata dobânzii pentru întârzierea la plată.
În exercitarea acestui drept, contractanţii nu sunt limitaţi sub niciun aspect, cu excepţia nivelului maxim fixat de actul normativ
în discuţie.

1274 Art. 1535 C.civ.: „(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la

scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun
prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.
(2) Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul
aplicabil înainte de scadenţă.
(3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-
interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit”.
1275 Dobânda în cadrul acestui contract constă în prestaţia, de regulă, în bani, la care alături de obligaţia principală de restituire a

lucrului împrumutat, se obligă împrumutatul în schimbul transferării proprietăţii pe o durată determinată.

1276 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 339.
1277 Art. 1535 alin. (2) C.civ.: „Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii

sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă”.

1278 Art. 1535 alin. (3) C.civ.: „Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara

dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit”.

 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 423

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) O.G. nr. 13/2011, „părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât pentru
restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea în plata unei obligaţii băneşti”. Această ordonanţă se
referă, în mod expres, la noţiunile de dobândă remuneratorie şi dobânda penalizatoare.
În accepţiunea legii, dobânda remuneratoare este dobânda plătită de debitor pentru neîndeplinirea obligaţiei de a da o
sumă de bani la un anumit termen.
Dobânda penalizatoare este dobânda care se va plăti de debitor pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a unei sume de
bani la scadenţă.
În accepţiunea legiuitorului român, termenul general de dobândă, utilizat de O.G. nr. 13/2011, va privi atât dobânda
remuneratorie, cât şi dobânda penalizatoare, ori de câte ori nu se precizează expres ca fiind vorba de dobândă remuneratorie
ori de dobândă penalizatoare.
Conform art. 6 din acelaşi act normativ, dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia, se datorează
dobânda legală.
Dobânda legală este reglementată de art. 3 din O.G. nr. 13/2011. Potrivit acestui articol de lege, se va datora la plată
dobânda legală, când atât legea, cât şi părţile contractante, deşi au stipulat că obligaţiile lor sunt purtătoare de dobânzi, nu au
precizat rata acestora. În lipsă de stipulaţie contrară, dobânda legală remuneratorie se stabileşte la nivelul dobânzii de
referinţă a B.N.R.1279, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de Administraţie al
Băncii Naţionale a României. Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus patru
puncte procentuale.
Evident că, dobânzile legale se datorează şi atunci când părţile sau legea nu au făcut deloc referire la ele, dar creditorul,
prin cererea de chemare în judecată, solicită acest lucru. Argumentul de text pentru acordarea dobânzilor în această situaţie,
îl reprezintă atât art. 1535-1536 C.civ., cât şi art. 6 parte finală din O.G. nr. 13/2011.
Reguli specifice. Din modul în care este reglementată evaluarea legală, se desprind câteva reguli specifice ale acesteia:
a) dobânda are caracter convenţional, legea stabilind doar nivelul maxim peste care nu se poate trece prin convenţia
acestora. Potrivit art. 5 alin. (2) O.G. nr. 13/2011, „Orice clauză prin care se încalcă dispoziţiile alin. (1) este nulă de drept. În
acest caz, creditorul este decăzut din dreptul de a pretinde dobânda legală”.
În doctrina veche s-a pus întrebarea1280 dacă, în condiţiile constatării nulităţii absolute a unei astfel de clauze, creditorul
mai are dreptul la dobândă şi,în caz afirmativ, dacă i se va acorda dobânda legală sau cea maximală. Fiind vorba de o nulitate
absolută parţială, aceasta trebuie să afecteze clauza doar în măsura în care afectează legea, adică peste suma ce depăşeşte
limita legală1281;
b) dobânda este stabilită pe categorii de raporturi contractuale; în toate cazurile, în care
raporturile juridice nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ în sensul art. 3 alin. (3) C.civ., dobânda legală
se stabileşte la nivelul dobânzii de referinţă a B.N.R., diminuat cu 20%1282;
c) potrivit art. 5 alin. (1) O.G. nr. 13/2011, „în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop
lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) C.civ. (adică în raporturile civile şi nu comerciale), dobânda nu poate depăşi dobânda legală
cu mai mult de 50% pe an”. Rezultă per a contrario că, în materie comercială, nivelul dobânzii este nelimitat;
d) în relaţiile de comerţ exterior şi în celelalte relaţii economice internaţionale, dobânda este fixată la nivelul de 6% pe
an1283, cu condiţia să fie aplicabilă legea română, iar efectuarea plăţii să fie făcută în monedă străină;
e) creditorul este scutit a face dovada, în cazul evaluării legale, că prin executarea cu întârziere a încercat un prejudiciu,
întrucât legea instituie în beneficiul său o prezumţie cu un astfel de conţinut, fiind presupus că, ori de câte ori a fost lipsit de
folosinţa unei sume de bani, a înregistrat o pierdere1284;

1279 Art. 6 din O.G. nr. 13/2011.

1280 Ş. Diaconescu, Dobânda legală în lumina reglementărilor Codului civil şi a Ordonanţei Guvernului
nr. 9/2000, în Dreptul nr. 5/2000, p. 31-32.
1281 Este cunoscut că sistemul nostru de drept a părăsit teoria nulităţilor absolute şi totale, îmbrăţişând teoria nulităţii relative şi parţiale,

în sensul că aceasta nu este îndreptată împotriva actului, ci numai împotriva clauzelor care contravin legii. În consecinţă, creditorul
urmează, în cazul în discuţie, să primească dobânda până la concurenţa sumei care nu depăşeşte pragul maximal stabilit de lege. De altfel,
prin legea contra cametei din 1931, prin art. 4 se prevedea că obligaţia de a plăti dobânzi peste limita legală este nulă de drept pentru
excedent. De asemenea, prin Decretul-Lege nr. 1700/1938, art. 11 alin. (2) se statornicea că operaţiunea este nulă de drept pentru suma
ce depăşeşte limita legală.
1282 Art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.
1283 A se vedea art. 4 din O.G. nr. 13/2011.
1284 L. Pop, op. cit., p. 350.
424 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

f) dobânzile ca daune-interese se datorează, de regulă, din ziua chemării în judecată, simpla notificare prin intermediul
unui executor judecătoresc nu este, aşadar, suficientă pentru acordarea lor.
Trăsături caracteristice dobânzii legale reglementată de art. 1535-1536 C.civ. Aşa după cum am arătat, dobânda, în
cazul reglementat de aceste articole, constă în prestaţia la care se obligă împrumutatul, alături de obligaţia principală de
restituire a lucrului împrumutat în schimbul transferării proprietăţii pe o durată determinată.
Art. 1 alin. (5) din O.G. nr. 13/2011, care completează dispoziţiile Codului civil în această materie, prevede, referitor la
modalitatea de plată a dobânzii, că ea poate îmbrăca forma unei sume de bani, ori pe cea a unei „prestaţii” sub orice
denumire sau titlu. (prin dobândă se desemnează nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, dar şi alte prestaţii sub orice
titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinţei capitalului).
Legea lasă, aşadar, la latitudinea părţilor să stabilească costul pe care împrumutătorul înţelege să-l pretindă de la
împrumutat, pentru perioada în care i-a transferat proprietatea lucrului ce a făcut obiectul contractului, aceasta putând să
constea în prestarea unei munci ori a unui serviciu, folosirea de către împrumutător a unui bun al împrumutatului, transferul
proprietăţii unui astfel de bun în contul dobânzii etc.1285
Caracteristicile dobânzii legale, datorată în condiţiile textului de lege menţionat mai sus, sunt următoarele:
- este specifică doar contractelor de împrumut cu dobândă cărora li se aplică regulile art. 1535-1536 C.civ.;
- calcularea şi obligarea la plata dobânzilor legale are caracter subsidiar, fiind limitată la acele situaţii când, dispoziţiile
legale ori părţile contractante, prevăd că obligaţia este purtătoare de dobânzi fără a specifica rata lor. Aşadar, în cadrul unui
contract de împrumut, ori de câte ori împrumutătorul şi împrumutatul au stipulat că pentru predarea bunului se va plăti o
dobândă, fără a preciza nivelul acesteia, se va datora dobânda legală1286;
- rata dobânzii legale se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României.
Cu toate că dobânda legală are caracter subsidiar, găsindu-şi aplicabilitatea doar atunci când părţile nu au stabilit o
dobândă convenţională, potrivit art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, dobânda convenţională nu poate depăşi dobânda legală
cu mai mult de 50% pe an.
Cu alte cuvinte, mai întâi se calculează dobânda legală, care aşa cum am arătat în materie comercială se fixează la
nivelul taxei oficiale a scontului, stabilită de către Banca Naţională, iar în raporturile dintre persoanele fizice va reprezenta
80% din nivelul acesteia, după care se stabileşte cât reprezintă 50% din această sumă pe an.
Capitalizarea dobânzilor. Până la abrogarea Decretului nr. 311/1954, anatocismul era oprit de lege. Anatocismul este o
convenţie care are ca obiect capitalizarea dobânzilor prin acordul debitorului de a plăti, pe lângă dobânda aferentă capitalului
datorat, şi o dobândă la dobândă. Aşadar, anatocismul mai poartă şi aceste două denumiri: capitalizarea dobânzilor şi
dobândă la dobândă.
Dobânda perceptibilă pentru un împrumut poate produce la rândul ei dobândă cu condiţia ca dobânda datorată să fi
devenit exigibilă şi numai după expirarea termenului la care trebuia să fie plătită. Practic, dobânda este considerată ca un nou
împrumut la care creditorul percepe dobândă.
După abrogarea, prin Legea nr. 7/1998, a Decretului nr. 311/1954 pentru stabilirea dobânzii legale, îşi găsesc
aplicabilitatea dispoziţiile art. 1489 alin. (2) C.civ. privind dobânda la dobândă, dispoziţiile acestui text de lege fiind completate
de art. 8 din O.G. nr. 13/2011.
Pentru a putea capitaliza dobânda legală, într-un contract de împrumut de consumaţie cu dobândă, trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:
a) dacă părţile nu au convenit în mod expres asupra acestui lucru prin convenţie, este necesar ca reclamantul să o ceară
cu ocazia intentării acţiunii;
b) convenţia specială de anatocism să se încheie după ce s-a înregistrat scadenţa dobânzilor;
c) dobânzile datorate şi neplătite să fie debite pentru un interval de timp de cel puţin un an (în consecinţă, nu se poate
solicita dobânda la dobânzile datorate doar pentru perioade de o lună ori un trimestru).
În opinia noastră, dincolo de faptul că art. 1489 alin. (2) C.civ. contravine principiilor securităţii raporturilor juridice şi
previzibilităţii normelor, statuate prin jurisprudenţa CEDO, stabilirea unor condiţii care permit anatocismul contravine art. 1345
C.civ., partea care va beneficia de dobândă la dobândă îmbogăţindu-se, în fapt, fără just temei. Considerăm că, în măsura în

1285 F. Cotea, M. Cotea, Dobânda legală în lumina reglementărilor Codului civil şi a Ordonanţei Guvernului nr. 9/2000, în Dreptul nr.
5/2000, p. 28.
1286 Dacă părţile nu au stabilit în contract obligaţia de a se plăti dobânda, înseamnă că ne aflăm în prezenţa unui împrumut de

consumaţie cu titlu gratuit, deoarece, aşa cum s-a arătat în doctrină, caracterul oneros este de esenţa contractului de împrumut cu
dobândă.
 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 425

care dobânda percepută pentru întârziere în achitarea soldului atinge obiectivul sancţionării conduitei culpabile a debitorului,
reglementarea unei dobânzi la dobândă excede şi imperativelor principiului echităţii.
Referitor la plata cu anticipaţie a dobânzii, O.G. nr. 13/2011 stabileşte două reguli:
- dobânda nu se poate achita anticipat, decât pentru un interval de cel mult 6 luni (art. 7 din O.G. nr. 13/2011);
- după ce a primit dobânda anticipată, împrumutătorul nu mai poate avea pretenţii de reactualizare a ei, deoarece a fost
plătit pentru întregul interval de timp cât a cedat proprietatea lucrului împrumutat.
Plata cu anticipaţie a dobânzilor se poate face atât în cazul dobânzilor convenite de părţile contractante, cât şi în cazul
dobânzilor legale, în ambele cazuri fiind necesar acordul părţilor.
Dispoziţii speciale privind dobânda. Prevederile O.G. nr. 13/2011 nu se aplică dobânzilor percepute sau plătite de Banca
Naţională a României, de instituţiile de credit, de instituţiile financiare nebancare şi de Ministerul Finanţelor, caz în care calculul
dobânzilor este reglementat prin legi speciale (art. 9 din O.G. nr. 13/2011).
C. Evaluarea convenţională (clauza penală)
Precizări. Instituţia clauzei penale a fost deja tratată cu prilejul prezentării formelor daunelor-interese. Revenim, totuşi,
numai pentru a puncta câteva elemente care privesc latura evaluatorie a clauzei penale.
Aşa cum s-a reţinut, clauza penală este convenţia accesorie1287 prin care părţile determină anticipat echivalentul
prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiilor de către
debitorul său1288.
Pornind de la definiţie şi ţinând seama de ceea ce interesează latura evaluatorie a instituţiei, facem, în continuare,
următoarele precizări:
a) clauza penală este o convenţie şi, în consecinţă, va trebui să îndeplinească condiţiile esenţiale cerute pentru orice
contract;
b) părţile pot conveni asupra cuantumului despăgubirilor datorate de debitor în cazul în care obligaţia contractuală n-a fost
îndeplinită şi, prin aceasta s-a creat un prejudiciu; ca modalitate, părţile pot include în contract o clauză anume destinată
evaluării pagubelor;
c) caracterele clauzei penale învederează latura evaluatorie a instituţiei.
Fixând anticipat valoarea prejudiciului în caz de neexecutare, executare cu întârziere ori defectuoasă, clauza penală este
de mare utilitate practică, întrucât părţile sunt scutite de a purta un proces în vederea evaluării prejudiciului.
Clauza penală are drept scop determinarea întinderii prejudiciului pe cale convenţională, şi nu liberarea debitorului prin
executarea unei alte prestaţii. De aici rezultă că debitorul nu poate alege între executarea obligaţiei şi oferirea clauzei penale,
în schimb creditorul are o asemenea opţiune, dar numai după ce obligaţia principală a devenit exigibilă, dar n-a fost încă
executată1289.
Clauza penală este obligatorie pentru părţi, întrucât fiind un contract, ea este „legea părţilor”, ceea ce înseamnă că
instanţa de judecată nu-i poate mări ori reduce cuantumul.
Clauza penală se datorează numai dacă sunt întrunite toate condiţiile pentru a se putea acorda despăgubiri.
Fiind creditor chirografar, creditorul obligaţiei cu clauză penală vine în concurs cu ceilalţi creditori, neavând vreun drept de
preferinţă în raport cu alţi creditori chirografari.
Clauza penală reprezintă, în acelaşi timp, o garanţie a executării obligaţiei asumate1290.
4.3. Convenţii cu privire la modificarea răspunderii
Noţiune. Majoritatea normelor juridice care reglementează această materie sunt supletive şi, drept urmare, părţile unui
contract pot stabili clauze de modificare a răspunderii lor. Este vorba de înţelegerea intervenită între părţi, în privinţa

1287 C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 809/2003, în B.J. 1990-2003, p. 285. Conform art. 1066 şi 1067 C.civ. din 1864, clauza penală

este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligaţii, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din
parte-i. Nulitatea obligaţiei principale atrage pe aceea a clauzei penale. Nulitatea clauzei penale nu atrage pe aceea a obligaţiei principale.
Prin urmare, clauza penală, fiind o convenţie accesorie, produce efecte numai în măsura în care obligaţia principală a cărei executare cu
întârziere se reclamă, izvorăşte dintr-un contract a cărui validitate nu se pune la îndoială.
1288 A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 334.
1289 A se vedea dispoziţiile art. 1538 alin. (2) C.civ.: „În caz de neexecutare, creditorul poate cere, fie executarea silită în natură a

obligaţiei principale, fie clauza penală”.

1290 A se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 460 şi urm.; I.M. Anghel, Fr.

Deak, M. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 370.

426 Faptul juridic ca izvor de obligaţii

răspunderii debitorului, nu asupra întinderii despăgubirilor1291. Înţelegerea poate interveni, aşadar, asupra scutirii, limitării ori
agravării acesteia.
Convenţiile, care privesc modificarea răspunderii trebuie să se fi încheiat înainte de producerea prejudiciului, iar prin
acestea, răspunderea debitorului se poate înlătura, restrânge sau agrava.
Asemenea convenţii nu se confundă cu renunţarea creditorului la plata prejudiciului, după ce acesta s-a produs1292 şi nu
au niciun efect asupra obligaţiei iniţiale asumate de debitor.
Feluri. Doctrina1293 clasifică asemenea înţelegeri în:
- convenţia de neresponsabilitate. Este convenţia prin care debitorul este exonerat în întregime de răspundere. O
asemenea convenţie este posibilă numai în ipoteza în care vina debitorului îmbracă forma neglijenţei sau imprudenţei, nu şi
atunci când suntem în prezenţa dolului1294;
- convenţia care are drept scop limitarea răspunderii. O asemenea convenţie restrânge, după ivirea prejudiciului, prin
neexecutare, întinderea reparaţiunii datorate, sub condiţia ca vina debitorului să îmbrace numai forma neglijenţei sau
imprudenţei, nu şi a dolului;
- convenţia de agravare a răspunderii. Părţile se pot înţelege ca răspunderea să fie agravată1295. Astfel, cu titlu de
exemplu, părţile pot conveni ca debitorul să răspundă şi în caz de forţă majoră sau de caz fortuit1296.
Această clasificare a fost însuşită şi de actualul Cod civil, marea majoritate a reglementărilor privind răspunderea civilă
contractuală având o natură specifică, permiţând părţilor să deroge, prin prevederi exprese, de la acestea. O astfel de
derogare poate viza şi modificarea întinderii răspunderii contractuale, părţile putând introduce, în convenţiile pe care le
încheie, una din următoarele clauze:
a) clauze exoneratoare de răspundere. Încă de la început trebuie precizat faptul că, precum statuează şi art. 1355 alin. (1)
C.civ. „nu se poate exclude sau limita, prin convenţii sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia
printr-o faptă săvârșită cu intenţie sau din culpă gravă”. O astfel de normă corespunde filosofiei contractuale, şi reprezintă o
exonerare totală de răspundere, echivalând, în fapt, cu o lipsă a intenţiei de a contracta, condiţie esenţială pentru formarea
contractului (de altfel, sancţiunea aplicabilă unei astfel de clauze este, conform doctrinei, nulitatea absolută).
Tot textul art. 1355 în alin. (2) C.civ. stabileşte şi clauzele valabile de limitare a răspunderii, acestea putând viza prejudiciul
cauzat bunurilor, ca urmare a unei simple imprudenţe sau neglijenţe sau numărul obligaţiilor legale ale debitorului în măsura
în care nu se încalcă dispoziţiile imperative ale legii sau bunele moravuri. Interpretarea per a contrario a art. 1355
alin. (2) C.civ. este reţinută în alin. (3) ale acestui articol, unde se prevede că „răspunderea pentru prejudiciile cauzate
integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condiţiile legii”.
O precizare este necesară. Întrucât regula în materia răspunderii contractuale este aceea a angajării responsabilităţii
pentru neexecutarea obligaţiilor, renunţarea creditorului la despăgubiri trebuie să reiese, fără niciun dubiu, din cuprinsul
convenţiei încheiate. În acest sens, este şi alin. (4) al art. 1355 C.civ. care statuează că „declaraţia de acceptare a riscului
producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăţi, renunţarea victimei la dreptul de a obţine plata despăgu-birilor”;
b) clauze de limitare a răspunderii. În spiritul principiului libertăţii contractuale, părţile sunt abilitate să insereze, în
convenţie, clauze de limitare a răspunderii, al căror scop este de a stabili un prag maximal al despăgubirilor ce pot fi plătite de
către creditor, dincolo de care răspunderea nu mai poate fi angajată, chiar dacă prejudiciul ar fi mai semnificativ. Valabilitatea
clauzelor de limitare a răspunderii depinde de atitudinea subiectivă a debitorului, acestea neputând produce vreun efect în
prezenţa dolului sau a culpei grave. Totodată, pragul maximal al despăgubirilor trebuie stabilit într-o măsură rezonabilă, astfel
încât să nu reprezinte, în realitate, o clauză de exonerare totală de răspundere;
c) clauze de agravare a răspunderii. Nimic nu interzice părţilor ca, prin acord mutual, să agraveze răspunderea debitorului
prin angajarea acestuia de a repara prejudiciul rezultat dintr-o neexecutare neculpabilă, efect al intervenţiei unui caz de forţă
majoră sau al unui caz fortuit (art. 1351 C.civ.). Mai mult, se consideră a fi o clauză de agravare şi acelea prin care debitorul

1291 Pentru că în acest caz suntem în prezenţa clauzei penale.

1292 Într-o asemenea situaţie suntem în prezenţa instituţiei juridice a remiterii de datorie.
1293 A se vedea I.M. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, op. cit., p. 345-346.
1294 Art. 1355 alin. (1) C.civ.: „Nu se poate exclude sau limita, prin convenţii sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material

cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă.”
1295 De exemplu, debitorul se poate angaja să răspundă chiar dacă neexecutarea sau executarea necorespunzătoare se datorează

cazului fortuit sau forţei majore.

1296 Art. 1351 alin. (1) C.civ.: „Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când

prejudiciul este cauzat de forţa majoră sau de caz fortuit”.

 Faptul juridic ca izvor de obligaţii 427

îsi asumă o serie de obligaţii noi, alături de cele obişnuite (de pildă, prin stipulaţie expresă, comodatarul îşi poate lua
angajamentul de a răspunde inclusiv pentru pierderea ori deteriorarea bunului rezultată din folosinţa normală a obiectului
contractului, prin derogare de la dispoziţiile art. 2149 alin. (1) C.civ. De menţionat faptul că vor fi sancţionate cu nulitatea unele
clauze de agravare ce tind spre transformarea unei obligaţii de mijloace în obligaţii de rezultat, cum ar fi obligaţia asumată de
un avocat, faţă de client, cu privire la obţinerea unui anumit rezultat.

Secţiunea a 5-a. Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor

Noţiuni generale. Aşa cum am arătat într-un capitol anterior, în imensa majoritate a cazurilor obligaţiile asumate de părţi
se execută de bunăvoie şi aşa cum au fost asumate.
Există însă şi situaţii în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţiile asumate, caz în care, potrivit art. 1516 C.civ.1297,
creditorul are dreptul de a alege între:
a) a cere executarea silită (forţată) a obligaţiilor ce revin debitorului;
b) a cere, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei
obligaţii corelative;
c) să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.
Mergând pe aceeaşi linie, art. 1549 C.civ. prevede că, în caz de neexecutare a obligaţiilor contractuale din partea
debitorului, creditorul, dacă nu optează pentru executarea silită (în natură ori prin echivalent), poate alege rezoluţiunea sau
rezilierea contractului şi daune-interese.
Reamintim faptul că rezoluţiunea este o sancţiune care se aplică în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor
contractuale, o sancţiune prin care contractul este desfiinţat. Dacă obligaţia asumată este divizibilă, rezoluţiunea, în principiu,
se poate cere pentru întreg contractul ori numai pentru o parte din contract, după cum neexecutarea obligaţiei este totală sau
parţială. Rezoluţiunea nu operează de plin drept, ea fiind în esenţă judiciară, dar nimic nu împiedică părţile ca prin acordul lor
să prevadă în contract posibilitatea rezoluţionării contractului pentru neexecutare culpabilă a obligaţiilor asumate (clauză de
rezoluţiune). Rezoluţiunea se aplică contractelor cu executare instantanee.
În cazul contractelor cu executate succesivă, creditorul are dreptul la reziliere dacă actele de neexecutare au un caracter
repetat.
Rezilierea se supune în esenţă aceloraşi reguli cu rezoluţiunea, dar nu trebuie confundată cu aceasta.
Rezoluţiunea şi rezilierea, fiind sancţiuni excesive, tind la desfiinţarea contractului.
În situaţia în care o parte şi-a executat integral, respectiv, parţial obligaţia şi nu are dreptul la rezoluţiune, ea are dreptul de
a solicita instanţei, după caz, fie restituirea unei părţi din prestaţie sub forma de echivalent bănesc, fie reducerea proporţională
a prestaţiei.
Rezoluţiunea şi rezilierea au fost tratate pe larg la capitolul privind „Efectele speciale şi reguli specifice contractelor
sinalagmatice”.

1297 Art. 1516 C.civ.: „(1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei.
(2) Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde
dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin:
1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei.
2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii
corelative.
3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său”.