Sunteți pe pagina 1din 78

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ


CRAIOVA

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC
Prof.univ.dr.NICU VINTILĂ

ABSOLVENT
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL

2013
1
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
CRAIOVA

STINGEREA OBLIGAŢIILOR

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC
Prof.univ.dr.NICU VINTILĂ

ABSOLVENT
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL

2
2013
CUPRINS

CAPITOLUL I OBLIGAŢIA CIVILĂ


1.1.Originea obligaţiei
1.2.Noţiunea de obligaţie

CAPITOLUL II CONCEPTUL DE OBLIGAŢII


2.1. Aspecte generale
2.1.2. Elementele obligaţiei
2.1.3. Subiectele
2.1.4. Obiectul
2.1.5. Conţinutul
2.1.6. Sancţiunea
2.1.7. Comparaţie între dreptul de creanţă şi dreptul real
2.1.8. Obligaţiile reale
2.2.Clasificarea obligaţiei civile
2.3. Izvoarele obligaţiilor
2.3.1. Clasificarea izvoarelor

CAPITOLUL III STINGEREA OBLIGATIILOR


3.1.Clasificarea modurilor de stingere a obligatiilor
3.2. Moduri voluntare de stingere a obligaţiilor
3.2.1. Remiterea (iertarea) de datorie
3.2.2. Novaţia
3.2.3. Delegaţia
3.3. Moduri de stingere a obligaţiilor
3.3.1.Confuziunea
3.3.2.Compensaţia
3.3.3.Plata – ca mod de stingere a obligaţiilor

CONCLUZII

3
BIBLIOGRAFIE

4
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL OBLIGAŢIA CIVILĂ
CAP. I
OBLIGAŢIA CIVILĂ

1.1. Originea obligaţiei


Noţiunea de obligaţie s-a format pe baza unei îndelungate evoluţii în procesul de
tranziţie de la societatea gentilică la societatea politică.
Cercetarea originii şi evoluţiei obligaţiei prezintă un mare interes, datorită în primul
rând normelor pe care etapele succesive prin care a trecut noţiunea de obligaţie în procesul
elaborării sale le-a lăsat asupra unor instituţii de mai târziu, precum şi asupra terminologiei
juridice române1:
Formarea noţiunii de obligaţie prezintă un mare interes pentru determinarea
corespunzătoare a caracterului primelor obligaţiuni. Conceptul de obligaţie, ajuns în stadiul
perfectei elaborări, presupune un raport juridic caracterizat printr-un înalt grad de
abstractizare. La origine însă, obligaţia a fost o simplă legătură materială, fizică, legătură care
s-a spiritualizat, s-a juridicizat într-un îndelung şi complex proces de evoluţie, a cărui
reconstituire, în mod firesc a dat naştere unor controverse.
Anumiţi cercetători au afirmat că originile obligaţiei trebuie căutate în obiceiurile
unor popoare primitive2. Conform acestei teorii raportul obligaţional şi-ar avea punctul de
plecare în sentimentul de nedreptate, născut din faptul că o persoană a primit un lucru fără a
da ceva în schimb. S-a observat la unele triburi, cu ocazia anumitor ceremonii, că un grup
(clan, familie) face daruri altui grup. Acest din urmă grup are obligaţia de a face la rândul său,
daruri similare. Credem că această explicaţie este superficială, întrucât nu se cunoaşte că
romanii primitivi să fi practicat asemenea obiceiuri. Pe de altă parte, practica acestor daruri
este lipsită de un acord prealabil şi ca atare nu se apropie de conceptul de obligaţie elaborat
de către romani. Acceptarea unei asemenea aplicaţii echivalează cu minimalizarea rolului
condiţiilor materiale de existenţă în care s-a format noţiunea de obligaţie.
Alţi autori caută originea obligaţiei în raporturile dintre ginţi, în epoca anterioară
fondării statului. Astfel, dacă o gintă era în vreun fel lezată de o altă gintă, fie în colectiv, fie
prin unul din membrii săi, între cele două ginţi izbucnea o stare de război. Leziunea suferită
de către gintă o legitima să se răzbune. Potrivit concepţiei de mai sus, dreptul de răzbunare a
dus la crearea unei stări de aservire între ginţi, drept pe care romanii l-ar fi numit obligatio.

1
Emil Molcuţ şi Dan Oancea, Drept roman, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L. , Bucureşti 1993, p.155
2
N. Corodeanu, Obligaţia romană, Bucureşti, 1994, p. 29
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL OBLIGAŢIA CIVILĂ
S-a mai susţinut că originea obligaţiei trebuie văzută în anumite practici religioase sau
magie3. În sprijinul acestei teorii este invocat argumentul unui anumit paralelism ce există la
romani între terminologia juridică şi cea religioasă. Aşa, de pildă, cuvântul obligare era
folosit uneori şi în sens religios (a se lega prin votum).
Tot aşa, Gaius ne vorbeşte despre întrebuinţarea jurământului în raporturile de
patronat când libertul promite serviciile sale patronului. Gaius mai precizează că acesta este
singurul caz de obligaţie contractată prin jurământ. Pe de altă parte indiciile de care dispunem
ne îndreptăţesc să admitem că primul acord de voinţă, generator de obligaţie a fost îmbrăcat
într-o formă religioasă4.
Se presupune că la origine, mai întâi garantul apoi şi debitorul foloseau verbul
spondeo, însoţit de un jurământ, probabil ca acest cuvânt era socotit a avea o virtute specială
în a atrage favoarea zeilor. Se recunoaşte şi faptul că în anumite domenii, dreptul şi religia au
avut organisme comune. Amintim în acest sens că primii jurisconsulţi ai Romei au fost chiar
pontifii.
Se cunoaşte că proprietarii de sclavi au recurs în vederea atingerii scopurilor propuse
– economice şi politice – atât la instrumentul dreptului cât şi cel al religiei.
Considerăm că noţiunea de obligaţie, ca şi alte instituţii sau idei juridice, îşi au
originea în obiceiurile nejuridice ale romanilor, generate de condiţiile materiale proprii epocii
de descompunere a orânduirii gentilice.
În societatea gentilică, dacă o persoană era victima unui delict, toţi membrii
colectivităţii îi luau apărarea. Nu suntem în măsură să cunoaştem cum funcţiona în mod
concret obligaţia membrilor ginţii de a se apăra reciproc. Dar aceste obiceiuri erau cunoscute
la toate popoarele vechi, precum şi la unele popoare ce se află încă la nivelul organizării
gentilice.
Mai târziu dreptul de răzbunare al victimei a fost înlocuit cu un alt sistem, mai
evoluat, potrivit căruia delicventul şi păgubaşul ajung la înţelegere5. Despăgubirea ia locul
răzbunării.
În acest stadiu de evoluţie al ideii de obligaţie, păgubaşul îl ţine totuşi pe delicvent în
lanţuri până la plata efectivă a despăgubirii. Numai în felul acesta victima delictului avea
siguranţa că paguba va fi reparată.
Într-un stadiu mai avansat, păgubaşul consimte să-l elibereze pe delicvent din lanţuri,
încă înainte de procurarea valorii ce constituie obiectul despăgubirii, cu condiţia ca
delicventul să lase în locul său un gaj. Este vorba de un gaj viu, un ostatic, care devine
3
P. Huvelin, Magie et droit individuel, Paris 1906
4
C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Bucureşti 1973, p. 270
5
Disp. Legii celor XII Table: Si membrum rupsit, in cum ea pacit talio esto
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL OBLIGAŢIA CIVILĂ
obiectul răzbunării victimei dacă delicventul nu-şi respectă promisiunea de a plăti
despăgubirea.
Eliberarea din lanţuri a delicventului şi înlocuirea sa cu un gaj viu dă naştere unei
situaţii noi, în care cel ce face promisiunea încetează obiectul de executare, iar ostaticul
devine obiectul executării cu toate că nu a promis nimic. În această etapă primitivă, obligaţia
este formată din două elemente: datoria, care reprezintă situaţia delicventului şi răspunderea,
care înfăţişează situaţia garantului.
Distincţia dintre datorie şi răspundere a lăsat urme puternice în dreptul roman. Astfel,
spre exemplu, intervenţia garanţilor eliberează pe cel care a făcut o promisiune sau este
considerat debitor. Tot aşa cel chemat în judecată poate fi eliberat prin intervenţia unui
vindex, care la început era ostatic
Într-o fază nouă, între garant şi păgubaş, intervine o înţelegere, în care trebuie să
vedem cea dintâi obligaţie contractuală. Potrivit acestei înţelegeri, garantul se obligă să
plătească păgubaşului, în cazul refuzului delicventului. În acest stadiu, garantul nu mai este
ţinut în lanţuri, legătura materială fiind înlocuită cu una juridică (obligatio)6.
Cu timpul s-a admis ca delicventul să devină garant pentru promisiunea sa. Din
moment ce garantul nu mai era ţinut în lanţuri, nimic nu se opune ca delicventul să devină
propriul său garant, asumându-şi răspunderea pentru plata datoriei. Odată cu acest pas,
constatăm că acele două elemente ale obligaţiei (datoria şi răspunderea) se întrunesc asupra
persoanei delicventului.
La un moment dat s-a considerat a fi de prisos ca delicventul să apară ca propriul său
garant. Delicventul se obligă direct, astfel încât cele două elemente ale obligaţiei se
contopesc. Din momentul în care delicventul se obligă direct, procesul de formare al
obligaţiei s-a încheiat. Ca efect al înţelegerii intervenite, păgubaşul apare în calitate de
creditor, iar delicventul în calitate de debitor.
Revăzând întreaga evoluţie a procesului de elaborare a obligaţiei constatăm că în toate
fazele, elementul dominant a fost cel al răspunderii, întemeiat la origine pe constrângerea
materială. Societatea gentilică a recurs la asemenea forme de constrângere întrucât numai ele
erau de natură să constituie o garanţie autentică, în acel stadiu de dezvoltare al ideilor şi
instituţiilor.
La capătul acestei evoluţii, concepţia primitivă, potrivit căreia obligaţia era văzută ca
o stare de aservire fizică se transformă. În stadiul final, obligaţia ne apare ca un raport juridic
în temeiul căruia creditorul are dreptul de a pretinde o prestaţie de la debitor. În vederea
valorificării acestui drept, creditorul are posibilitatea de a urmării patrimoniul debitorului.

6
C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Bucureşti 1958, p. 471
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL OBLIGAŢIA CIVILĂ
Referindu-se la dreptul român, reţinem că pentru Matei Cantacuzino noţiunea de
obligaţie corespundea cu aceea a dreptului de creanţă, adică cu dreptul creditorului la o
anumită prestaţie a debitorului7.
În „Tratatul de drept român” elaborat de C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu şi Al.
Baicoianu, vol. II, se arată că, în sens larg, obligaţia este „o legătură juridică între două sau
mai multe persoane, în virtutea căreia o parte, numită debitor, se obligă faţă de alta, numită
creditor, la executarea unei prestaţii pozitive sau negative, adică la un fapt sau la o
abstenţiune”.

1.2.Noţiunea de obligaţie

Luând ca model Codul civil francez din 1804, care nu a definit noţiunea de obligaţie,
Codul civil român din 1865, ca de altfel şi alte coduri civile europene, ca cel austriac din
1811, cel elveţian din 1907 sau Codul federal elveţian al obligaţiilor din 1881 şi apoi din
1911, nu au definit această instituţie juridică.8
Acest lucru se explică prin adoptarea de către redactorii codurilor respective a
renumitei definiţii a obligaţiei din INSTITUTELE lui Justinian, care a definit obligaţia astfel:
„ obligatio est juris vinculum quo necesitate adstringimur, alicuius solvendae rei, secundum
nostrae civitatis jura.”
În aceste condiţii, sarcina definirii obligaţiei civile a revenit doctrinei.
Astfel au fost formulate mai multe definiţii:
„ Obligaţia este o legătură juridică între două sau mai multe persoane, în virtutea
căreia, o parte, numită debitor, se obligă faţă de alta, numită creditor, la executarea unei
prestaţiuni pozitive sau negative, adică la un fapt sau la o abstenţiune.”9
„ Obligaţia este raportul juridic în temeiul căreia o persoană este ţinută să dea, să facă
sau să nu facă ceva în favoarea unei alte persoane.”
„Raportul juridic de obligaţie poate fi definit ca acel raport în baza căruia o persoană,
numită creditor, poate pretinde altei persoane, numită debitor, efectuarea unei anumite
prestaţiuni.”

7
Matei Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 1998, p. 351
8
Ioan Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1984, pag. 14;
9
Constantin Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. Naţională
S. Ciornei, Bucureşti, 1929, pag. 511;
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL OBLIGAŢIA CIVILĂ
„Obligaţia este raportul juridic în temeiul căruia o persoană, numită creditor, are
dreptul de a pretinde de la altă persoană, numită debitor, o anumită prestaţiune, pe care acesta
este îndatorat a o îndeplini.”
„Obligaţia este raportul de drept civil în care o parte, numită creditor, are posibilitatea
de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute o prestaţie sau mai multe prestaţii, ce
pot fi de a da, a face sau a nu face , de regulă, sub sancţiunea constrângerii de stat.”
„ Obligaţia este raportul juridic în temeiul căruia o persoană numită debitor este ţinută
faţă de alta, numită creditor, la datoria de a da, de a face sau de a nu face ceva, sub sancţiunea
constrângerii de stat în caz de neexecutare de bună voie.”10
„ Obligaţia este acel raport juridic în temeiul căruia o persoană – numită creditor –
poate să pretindă unei alte persoane – numită debitor – să-i facă o prestaţie pozitivă sau
negativă, iar în caz de neîndeplinire s-o poată obţine în mod forţat.”11
„Obligaţia – în sens larg – este, aşadar, acel raport juridic în conţinutul căruia intră
dreptul subiectului activ, numit creditor, de a cere subiectului pasiv, denumit debitor – şi
căruia îi revine îndatorirea corespunzătoare – a da, a face sau a nu face ceva, sub sancţiunea
constrângerii de stat în caz de neexecutare de bunăvoie.”12
În raport de definiţiile enunţate, putem defini obligaţia civilă ca fiind raportul juridic
în baza căruia creditorul are dreptul să pretindă debitorului să execute prestaţia corelativă de a
da, a face sau a nu face ceva. Se cunosc două definiţii celebre ale obligaţiei, prima atribuită
lui Paul: Obligatiomni substantia non în co consistit, ut aliquod corpus nostrum aut
servitutem nostram faciar, sed ut alium nobis adstringat ad dandum aliquid vel feciendum vel
praestandum (Natura obligaţiei nu constă în faptul că un lucru devine al nostru sau ne este
constituită o servitute ci faptul că cineva e constrâns a ne transmite proprietatea unui lucru, a
face ceva sau a îndeplini o prestaţiune)13.
Din citirea textului, constatăm că Paul nu dă propriu-zis o definiţie a obligaţiei ci mai
degrabă opune conceptul de obligaţie dreptului real sau actelor ce sunt utilizate în scopul
dobândirii unor drepturi reale.
În context, celebrul jurisconsult ne înfăţişează şi unele elemente ale obligaţiei, arătând
că natura ei se defineşte prin termenii: dare, facere şi prestare.

10
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami, Bucureşti, 2000,
pag. 9;
11
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag.
10;
12
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti,
2002, pag. 3;
13
I. Dogaru, Drept civil român, Tratat vol. I, Editura Europa, Craiova 1966, p.123-124 şi
Emil Molcuţ, Dan Oancea, Drept roman, Casa de Editură şi Presă “ŞANSA” S.R.L, Bucureşti 1993, p. 158-159
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL OBLIGAŢIA CIVILĂ
Termenul de dare desemnează obligaţia de a transmite proprietatea unui lucru, a
constitui un drept real sau a plăti o sumă de bani. Prin facere înţelegem obligaţia de a face
orice pentru creditor, ca de pildă, o prestaţiune de servicii, sau chiar a nu face.
Prestare desemnează obligaţia de a procura folosinţa unui lucru fără a se constitui un
drept real, ca de exemplu remiterea posesiunii unui lucru. În vocabularul juridic modern,
cuvântul prestatiunem, derivând din prestare, desemnează obiectul oricărei obligaţii.
Cercetând ordinea în care au fost enunţaţi termenii în textul lui Paul în raport cu
semnificaţia lor juridică ajungem să constatăm unele nepotriviri. Astfel, Paul se referă mai
întâi la facere şi apoi la prestare deşi prestare este inclus în sensul noţiunii de facere.
De altfel, în sens roman, chiar şi obligaţiunea de dare este tot o obligaţiune de a face,
întrucât îl obligă pe debitor să recurgă la un anumit act juridic, în vederea transmiterii
proprietăţii. Precizăm cu această ocazie că în dreptul roman contractele nu sunt translative de
proprietate ci numai generatoare de obligaţii. Astfel, dacă debitorul se obligă prin contract să
transmită proprietatea asupra unei res mancipi în executarea obligaţiei va trebui să recurgă la
mancipaţiune. Numai prin utilizarea acestui act, ulterior contractului şi distinct de el, se va
ajunge la executarea obligaţiei de dare.
Cea de a doua definiţie, datorată Institutelor lui Iustinian se apropie mai mult de
accepţiunea modernă a obligaţiei. Potrivit acestui text: Obligatio est juris quo necessitate
adstringimur alicujus solvende rei secundum nostrae civitatis jura (Obligaţia este o legătură
de drept prin care suntem siliţi a plăti ceva conform dreptului cetăţii noastre)14.
Deşi definiţia lui Iustinian reprezintă obligaţia ca pe un raport de drept (vinculum
juris), ea reprezintă şi unele imperfecţiuni, în special în privinţa precizării elementelor
obligaţiei. Astfel, definiţia ne înfăţişează numai un aspect al obligaţiei şi anume situaţia
debitorului. Se vorbeşte numai despre constrângerea la care debitorul era supus (quo
necessitate adstringimur), fără să se amintească despre dreptul creditorului de a pretinde o
plată. Pe de altă parte, în definiţie nu se precizează că obligaţia într-un studiu evoluat
presupune datoria juridică de a face şi nu numai constrângerea de a plăti (quo necessitate
adstringimur alicujus salvendae rei).
În acest text, termenul plată nu desemnează pur şi simplu obligaţia de a plăti o sumă
de bani, ci obligaţia de dare, facere sau prestare cu înţelesul pe care l-am prezentat mai sus.
Cuvintele vinculum iuvis prin care se desemnează o legătură de drept, fac aluzie la
cele două persoane între care se stabileşte raportul juridic. Situaţia debitorului este arătată în
mod expres, cea a creditorului este numai sugerată.

14
Teodor Sâmbrian, Drept roman, Principii, instituţii, şi texte celebre, Casa de editură şi presă “ŞANSA” S.R.L
, Bucureşti 1994, p. 107
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL OBLIGAŢIA CIVILĂ
Cealaltă parte a legăturii juridice către care suntem constrânşi a face o plată nu poate
fi decât creditorul.
Termenii de creditor şi debitor cât şi creditorul au fost de la origine. Multă vreme, atât
debitorul cât şi creditorul au fost desemnaţi prin termenul reus (parte în proces). În sens
etimologic, cuvântul creditor vine de la credo (a da bani cu împrumut), de unde deducem că
primul creditor a fost cel căruia i se datora o sumă de bani. Cu timpul termenul a fost extins la
situaţia tuturor persoanelor cărora li se datora ceva.
Se constată că în definiţia lui Iustinian există numeroase norme care ne arată cât de
mult este legată noţiunea de obligaţie de ideea constrângerii. Chiar cuvântul obligatio este
format din ob şi legare, adică a lega. În sens originar sobrere înseamnă a deslega şi numai cu
timpul a căpătat înţelesul de a plăti. Mai târziu, vechiul sens al cuvântului a dispărut din
conştiinţa socială, dar etimologia sa este grăitoare.
Într-o altă definiţie, obligaţia civilă este definită ca fiind „îndatorirea subiectului pasiv
al raportului juridic civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv
corelativ, conduită care constă în a da, a face ori a nu face ceva şi care, la nevoie, poate fi
impusă prin forţă coercitivă a statului”.
Altfel spus „(... obligaţia civilă este acel raport juridic în temeiul căruia o persoană –
denumită creditor (reus credendi) poate să pretindă unei alte persoane, denumită debitor (reus
debendi) să-i facă o prestaţie pozitivă sau negativă, iar în caz de neîndeplinire s-o poată
obţine forţat”15.
În dreptul nostru tratatele şi monografiile referitoare la stingerea obligaţiilor nu relevă
un punct de vedere unitar.
C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu şi Al. Băicoianu critică enumerarea făcută în art.
1091 Cod civil arătând că în afară de anulare şi de efectul condiţiei rezolutorii care conduc la
desfiinţarea retroactivă a obligaţiei, stingerea obligaţiei se realizează uneori fără îndestularea
creditorului ca, de exemplu, prin remiterea datoriei, prin prescripţie sau prin imposibilitatea
de executare. În concepţia autorilor Rosetti – Bălănescu şi Al. Băicoianu, în domeniul
stingerii obligaţiei, sunt analizate: plata prin subrogaţie, cesiunea bunurilor, novaţia,
delegaţia, darea în plată, compensaţia, confuziunea, remiterea datoriei, imposibilitatea
executării şi prescripţia extinctivă.
În doctrina franceză „clasică” în cadrul stingerii obligaţiilor sunt studiate plata cu
subrogaţie, oferte de plată cu consemnare, cesiunea bunurilor, novaţia, delegaţia, remiterea de

15
Ion Dogaru, Elemente de drept obligaţional, Curs universitar, Partea a III-a, Tipografia Universităţii din
Craiova, 1971, p. 3
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL OBLIGAŢIA CIVILĂ
datorie, compensaţia, confuziunea, pierderea lucrului datorat, acţiunea în nulitate sau
resciziunea convenţiilor, prescripţia extinctivă16.
Deosebirile din fizionomie existente între drepturile personale şi drepturile reale se
răsfrâng şi pe planul valorificării lor. Astfel, drepturile reale se valorifică prin exercitarea
anumitor atribuţii ale titularilor dreptului, pe când drepturile personale prin executarea
obligaţiei de către debitor. Rezultă de aici că drepturile reale se valorifică prin exercitarea
anumitor atribuţii ale titularilor dreptului, pe când drepturile personale prin executarea
obligaţiei de către debitor. Rezultă de aici că drepturile reale sunt în principiu perpetue, pe
când drepturile personale sunt prin excelenţă temporare. De exemplu, dreptul de proprietate
ca formă juridică de apropiere a lucrurilor nu se stinge prin trecerea timpului, pe când dreptul
creditorului, izvorât dintr-un contract sau dintr-un delict, se stinge în momentul valorificării
sale.
Apărute ca formă juridică a raporturilor patrimoniale dintre două persoane
determinate, obligaţiile dispar în momentul valorificării intereselor pe care acele raporturi le
presupun. Mecanismele juridice prin care s-a reglementat stingerea obligaţiilor au avut o
evoluţie în care se reflectă din plin, transformările ce s-au petrecut în fizionomia instituţiilor
şi ideile juridice ale romanilor de-a lungul timpului. La origine, în condiţiile unui nivel scăzut
al producţiei şi circulaţiei mărfurilor, actele juridice inclusiv cele ţinând de materia
obligaţiilor erau supuse unui formalism rigid.

16
Paul Mircea Cosmovici, Drept civil, Drepturi reale, obligaţii, Legislaţie, Editura ALL 1996, p. 358 - 359
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL CONCEPTUL DE OBLIGAŢII

CAP.II
CONCEPTUL DE OBLIGAŢII

2.1. Aspecte generale


2.1.1. Elementele obligaţiei
În literatura de specialitate17, raportul juridic este definit ca acea legătură socială,
reglementată de norma juridică, conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între
participanţi, determinaţi, legătură ce este susceptibilă de a fi apărată pe calea coerciţiunii
statale.
Raportul juridic civil este o specie de raport juridic – relaţia socială patrimonială sau
napatrimonială, reglementată de norma de drept civil – caracterizat prin caracter social,
voliţional şi poziţia de egalitate juridică a părţilor18.

Orice raport de obligaţie cuprinde următoarele elemente: subiectele, între care se


leagă raportul juridic, obiectul (adică prestaţiunea la care se obligă debitorul), conţinutul şi
sancţiunea.

2.1.2. Subiectele
În cadrul diferitelor raporturi juridice, subiectele lor poartă denumiri speciale. Astfel,
într-un contract de furnizare, creditorul produselor ce urmează a fi livrate se numeşte
beneficiar, iar creditorul preţului, furnizor; într-un contact de vânzare - cumpărare, vânzătorul
este creditorul preţului, iar cumpărătorul este creditor cu privire la predarea lucrului
cumpărat; creditorul preţului, în cadrul unui contract de locaţie, se numeşte locator, iar în
cazul unei obligaţii rezultând dintr-un fapt ilicit cauzator de prejudicii, creditor este victima
sau cel păgubit.
Debitorul, la rândul său, poate fi furnizorul, cu privire la produsele ce trebuie livrate
în cadrul unui contract de furnizare; cumpărătorul, în privinţa preţului, într-un contract de
vânzare – cumpărare; locatarul, cu privire la preţ (chirie), în contactul de locaţie; cel ce a
cauzat prejudiciul este debitor în cazul unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

17
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1997, pag. 289;
18
Gheorghe Beleiu, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. „ Şansa”, Bucureşti,
1994, pag. 63-64;
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL CONCEPTUL DE OBLIGAŢII
Atât subiectul activ (creditorul), cât şi subiectul pasiv (debitorul) se determină în
momentul însuşi al naşterii raportului juridic. Dar cerinţa determinării în acest moment a
persoanelor, subiecte ale raportului de obligaţie, nu trebuie să fie absolutizată. Nimic nu se
opune ca subiectele raportului juridic să fie numai determinabile şi deci de natură a nu fi
determinate decât la momentul executării obligaţiei. Astfel se întâmplă, de pildă, în privinţa
creditorului, în cazul titlurilor la purtător, a ofertei făcută publicului şi, în genere, în actele
unilaterale.

2.1.3. Obiectul
După cum am văzut mai sus, orice obligaţie are ca obiect o prestaţie, care poate fi
pozitivă – de a da, ori de a face – sau negativă – de a nu face. De aceea, după obiectul lor,
obligaţiile pot fi împărţite în trei categorii: de a da, de a face şi de a nu face.
Obligaţia de a da este obligaţia de a transmite dreptul de proprietate sau un alt drept
real, care are ca obiect un lucru – corp cert, se transmite chiar în momentul acordului de
voinţă a părţilor (art. 971 Cod civil). Astfel, de pildă, într-un contract de vânzare a unui lucru
cert, acordul de voinţă al părţilor din care naşte obligaţia de a da, are drept efect transmiterea
imediată a dreptului de proprietate asupra lucrului respectiv (art. 1295 Cod civil). În aceeaşi
clipă în care s-a născut, obligaţia de a da a şi fost executată. Nu rămâne pentru vânzător decât
obligaţia de a preda lucrul, ceea ce constituie însă o obligaţie de a face, iar nu de a da.
Drept urmare, obligaţia de a da nu are existenţă în timp decât în următoarele situaţii
excepţionale:
 când convenţia se referă la un obiect care nu este cert, adică la un lucru
determinat numai prin categoria din care face parte (genus) – de pildă
vânzarea a 10 vagoane de grâu – caz în care dreptul de proprietate asupra
lucrului se transferă numai în momentul în care acesta a fost individualizat
prin desprinderea lui din restul lucrurilor din aceeaşi categorie;
 când, deşi este vorba de un lucru cert, părţile convin ca dreptul de proprietate
asupra acestuia să se transfere mai târziu, de pildă, la un termen fixat de
comun acord; cu alte cuvinte, când printr-o clauză contractuală părţile înlătură
efectul translativ pe care textul supletiv al legii îl atribuie acordului lor de
voinţă;
 când obiectul transmiterii este un bun viitor, caz în care dreptul de proprietate
asupra lui nu poate fi transmis cel puţin atâta timp cât bunul respectiv încă nu
există (de pildă, o instalaţie ce urmează a fi construită);
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL CONCEPTUL DE OBLIGAŢII
 când convenţia are ca obiect un lucru care nu aparţine celui care-l înstrăinează,
caz în care dreptul de proprietate asupra acestuia nu se poate transmite cât
timp înstrăinătorul nu a dobândit, el însuşi, proprietatea acelui lucru;
 când convenţia are ca obiect un drept real imobiliar supus regimului de carte
funciară în privinţa căruia transmiterea sau construirea are loc, în principiu,
numai prin înscrierea în cartea funciară;
 de câte ori actele normative stabilesc o altă dată decât cea a încheierii
contractului pentru transmiterea unui drept real.

Obligaţia de a face are drept obiect o prestaţie pozitivă alta decât aceea de a da, în
sensul arătat mai sus – precum obligaţia de a preda un lucru, de a efectua un serviciu etc.
Dintr-un raport juridic se poate naşte, în acelaşi timp, obligaţia de a da şi o obligaţie de a
face; de pildă, într-un contract de vânzare, vânzătorul este ţinut deopotrivă să transmită
dreptul de proprietate şi să predea lucrul.
Obligaţia de a nu face, aceea în temeiul căreia debitorul se obligă să nu facă, ceea ce,
în lipsa obligaţiei, ar fi fost îndreptăţit să facă; de pildă, obligaţia pe care, în contractul
încheiat cu o editură, şi-o asumă autorul unei opere ştiinţifice de a nu încheia, cu privire la
aceeaşi operă, vreun contract cu o altă editură.
Tot din punct de vedere al felului obiectului, obligaţiile mai pot fi împărţite în
obligaţii determinate şi obligaţii de diligenţă.
Obligaţia determinată, denumită uneori şi obligaţie de rezultat, are drept obiect
realizarea de către debitor a unui scop, a unui rezultat anume determinat, cum ar fi, de pildă,
obligaţia de a preda un lucru cert, ori cea a cărăuşului de a transporta un produs la destinaţie.
Obligaţia de diligenţă denumită şi obligaţia de mijloace este aceea care impune
debitorului numai strădania pe care o reclamă urmărirea unui scop – a unui anumit rezultat –
fără însă ca însăşi realizarea acestui scop sau rezultat să constituie obiectul obligaţiei; în
măsura în care debitorul a săvârşit ceea ce era necesar pentru înfăptuirea scopului urmărit, el
şi-a îndeplinit obligaţia sa, indiferent dacă acest scop a fost sau nu realizat. În acest sens
trebuie să fie analizată obligaţia unei persoane de a pregăti un elev în vederea unui examen
(care nu implică şi obligaţia de a-i garanta reuşita la examen).
Interesul practic al distincţiei dintre obligaţia determinată şi obligaţia de diligenţă se
învederează pe termenul răspunderii pentru neexecutare. Astfel, la obligaţia determinată
debitorul nu este socotit că şi-a executat obligaţia sa cât timp nu a realizat faptul la care s-a
obligat, pe când la obligaţia de diligenţă, dacă debitorul a depus strădania necesară la care s-a
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL CONCEPTUL DE OBLIGAŢII
obligat, se consideră că obligaţia a fost executată, iar debitorul nu poate fi făcut răspunzător
pentru faptul că rezultatul urmărit nu fost realizat.

2.1.4. Conţinutul
În conţinutul noţiunii „raport de obligaţie” sunt cuprinse drepturile subiective ale
creditorului, cărora le corespund datoriile sau obligaţiile debitorului.
Executarea unei obligaţii se realizează, desigur, asupra patrimoniului debitorului, iar
nu asupra persoanei acestuia. Cu toate acestea, contractarea obligaţiei – şi chiar executarea ei
în cazul obligaţiei de a face – se săvârşeşte avându-se în vedere anumite însuşiri ale persoanei
debitorului (ori ale colectivului de oameni, în cazul unei persoane juridice), iar în faza
judiciară persoana debitorului este cea obligată la executarea obligaţiei.
Aşadar, faptul că, în cele din urmă, adică faza de execuţie, dreptul creditorului se
realizează asupra patrimoniului debitorului, nu ridică obligaţiei caracterul său de relaţie între
persoane.

2.1.5. Sancţiunea
Obligaţia se mai caracterizează prin aceea că permite creditorului să procedeze la
executarea silită pentru realizarea creanţei sale. Din acest punct de vedere, obligaţia cu
caracter juridic se deosebeşte de obligaţia morală, care nu este susceptibilă de executare silită.
Există însă unele obligaţii care nu dau creditorului posibilitatea de a proceda la
executarea silită, dar care, executate de bună voie, constituie o plată, aşa încât cel care a
făcut-o nu mai poate să ceară restituirea prestaţiei astfel efectuate. Asemenea obligaţii se
numesc obligaţii naturale după cum rezultă din art. 1092 alin. 2 Cod civil, care dispune:
„Repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost achitate de
bunăvoie”. Ele se caracterizează prin faptul că pot fi executate numai prin voinţă, iar nu silit.
Astfel art. 20 alin. 1 din decretul nr. 167/1958 prevede că „debitorul care a executat obligaţia
după ce dreptul la sancţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea
prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit”. Tot astfel
recunoaşterea voluntară sau promisiunea de a executa o obligaţie morală echivalează cu
asumarea unei obligaţii de drept comun.
Orice alte obligaţii, în afară de cele arătate mai sus, nu sunt obligaţii juridice,
deoarece dreptul nu le acordă o sancţiune juridică, ci ele rămân în domeniul moralei, ca
simple datorii de conştiinţă sau obligaţii morale. Aceasta nu înseamnă câtuşi de puţin că între
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL CONCEPTUL DE OBLIGAŢII
drept şi morală nu există o interdependenţă. Dar în raport cu dreptul, sfera moralei este mai
cuprinzătoare, deoarece ea pătrunde în toate domeniile relaţiilor sociale. Normele dreptului se
deosebesc de cele ale moralei prin faptul că ele pot fi aduse la îndeplinire, la nevoie, prin
forţa de constrângere a statului. De aceea, orice îndatorire care nu implică o atare sancţiune
nu este de natură juridică, nu este obligaţie juridică.

2.1.6. Comparaţie între dreptul de creanţă şi dreptul real


Pentru a desprinde şi mai bine caracterele specifice ale dreptului de creanţă, o
comparaţie între acesta şi dreptul real se impune cu necesitate.
Dreptul real este un raport juridic ce se stabileşte, cu privire la un lucru determinat,
între o persoană ca subiect activ şi toate celelalte persoane ca subiecte pasive, iar în virtutea
acestui raport, subiectele pasive au obligaţia de a nu face nimic de natură a stânjeni
exercitarea prerogativelor subiectului activ în desfăşurarea puterilor sale de stăpânire şi
folosire a lucrului.
Dreptul de creanţă prezintă, faţă de dreptul real, deosebiri sub mai multe aspecte :
Subiectele dreptului de creanţă sunt determinate sau determinabile din momentul
stabilirii raportului juridic, în timp ce, în privinţa dreptului real, numai subiectul activ este
determinat în acel moment, subiectul pasiv fiind determinat numai în cazul şi cu prilejul
tăgăduirii ori nerespectării dreptului respectiv.
Dreptul de creanţă implică din partea debitorului, fie îndeplinirea unui fapt pozitiv –
de a da, ori de a face – fie o abstenţiune, adică o obligaţie negativă, de a nu face, în timp ce
dreptul real implică numai o obligaţie negativă, şi anume de a nu face nimic de natură să
împiedice pe subiectul activ de a-şi exercita prerogativele sau atributele ce i le conferă dreptul
său. Această obligaţie negativă are un caracter general şi abstract ea se concretizează numai
în momentul când o persoană îşi încalcă obligaţia sa de abstenţiune. De aceea, deşi este vorba
de o obligaţie, valorii pozitive a dreptului real nu-i corespunde vreo valoare negativă imediată
în patrimoniul altei persoane. Dar prin încălcarea dreptului real se naşte, pentru subiectul
pasiv astfel determinat, obligaţia de a restabili dreptul atins prin încălcare şi de a repara
paguba pricinuită cu acest prilej, se naşte deci un nou raport juridic de obligaţie, al cărei
obiect este însă o prestaţie de a face. După cum se vede, obligaţia de a nu face, care se poate
întâlni şi în raportul de creanţă, există întotdeauna în cadrul dreptului real, cu deosebirea însă
că, în cazul dreptului de creanţă, ea poate incumba numai unei persoane determinate, în timp
ce în cazul dreptului real ea incumbă tuturor.
Dreptul de creanţă poate avea ca obiect, fie un lucru determinat (cum ar fi obligaţia de
a construi un imobil), fie un lucru care nu-i determinat decât prin gen, adică prin categoria din
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL CONCEPTUL DE OBLIGAŢII
care face parte (de exemplu, obligaţia de a vinde 100 saci de grâu), pe când dreptul real poate
purta numai asupra unui bun determinat (res certa). În exemplul de mai sus, cumpărătorul nu
devine proprietar decât în momentul în care vor fi individualizaţi cei 100 saci de grâu
vânduţi: până în acel moment, cumpărătorul are împotriva vânzătorului un drept de creanţă,
în virtutea căruia îi poate pretinde acestuia să-şi execute obligaţia asumată.
În temeiul dreptului de creanţă, titularul nu poate obţine realizarea dreptului său decât
ca urmare a activităţii sau abţinerii debitorului respectiv. În virtutea dreptului real, titularul
are puterea de a-şi exercita prerogativele sau atributele ce-i revin, dispunând de lucru fără a
mai avea nevoie de concursul altor persoane, ci numai de abţinerea lor. Astfel, proprietarul
poate, în privinţa lucrului ce formează obiectul dreptului său de proprietate, să obţină, direct
şi nemijlocit, toate sau o parte dintre foloasele pe care acest lucru i le poate oferi.
Dreptul de creanţă este un drept relativ, opozabil numai debitorului, adică numai
aceluia care s-a angajat faţă de creditor, de a da, a face sau a nu face ceva. Numai debitorului
i se poate adresa creditorul pentru a i se asigura conţinutul dreptului său de creanţă. Debitorul
trebuie să acţioneze personal – să dea, să facă ori să se abţină. Dreptul real, dimpotrivă, este
un drept absolut, opozabil erga omnes: toată lumea este ţinută să nu facă nimic de natură a
stânjeni pe titularul dreptului real în exerciţiul puterilor sale asupra lucrului. Există aşadar, o
obligaţie pasivă universală, în temeiul căreia fiecare este ţinut să respecte libertatea titularului
dreptului real de a se folosi de lucrul ce formează obiectul dreptului său.
Din punct de vedere al efectelor, mai există unele deosebiri între dreptul de creanţă şi
dreptul real. Astfel, din faptul că dreptul real are caracter absolut – în virtutea căruia el este
opozabil erga omnes şi priveşte un lucru determinat – rezultă unele consecinţe specifice şi
anume: dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă.
Dreptul de urmărire constă în facultatea recunoscută titularului dreptului real de a
urmări lucrul, obiect al dreptului, în orice patrimoniu s-ar găsi.
Dreptul real este opozabil tuturor celor care ar dobândi ulterior, asupra aceluiaşi lucru,
drepturi reale de aceeaşi natură sau de natură diferită; aceştia sunt obligaţi să respecte dreptul
real anterior, existent la data când ei au dobândit drepturile lor asupra aceluiaşi obiect,
deoarece bunul respectiv nu poate fi înstrăinat decât grevat de dreptul real anterior constituit.
Astfel, proprietarul unui lucru îşi poate valorifica dreptul său de proprietate şi deci poate
urmării lucrul, indiferent pe ce cale a ajuns în patrimoniul altei persoane.
Această prerogativă nu există în cazul unui drept de creanţă; de pildă, creditorul unei
obligaţii de a da nu are acţiune decât împotriva debitorului său.
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL CONCEPTUL DE OBLIGAŢII
Dreptul de preferinţă constă în facultatea pe care o are titularul unui drept real de a
pretinde să-şi realizeze dreptul său înaintea oricărui alt drept dobândit ulterior, ori de un rang
inferior, precum şi înaintea celor care au un simplu drept de creanţă (creditorii chirografari).
Dreptul de creanţă nu acordă titularului său o atare prerogativă; creditorul are numai
un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului său (art. 1718 Cod civil) în concurs
cu toţi ceilalţi creditori chirografari, aşa încât dacă bunurile debitorului nu pot acoperi toate
datoriile acestuia, creditorii chirografari urmează a fi plătiţi în mod proporţional cu valoarea
creanţei lor. Titularul unui drept de creanţă nu poate, în principiu, nici împiedica înstrăinarea
bunurilor de către debitor şi nici nu le poate urmării pe acestea în mâinile dobânditorilor,
după cum tot astfel, el va suporta consecinţele oricărei noi obligaţii asumate de către
debitorul său, afară de cazul când aceasta a fost consimţită în frauda sa.
g. Sub aspectul procedural există, de asemenea, deosebiri între dreptul de creanţă şi
dreptul real.
Acţiunea în justiţie, ca mijloc legal de a se constata în justiţie existenţa dreptului, când
acesta este contestat, sau pentru a obţine executarea lui, diferă ca natură şi ca efecte după cum
este vorba de un drept de creanţă sau de un drept real.
Acţiunea în justiţie privitoare la un drept de creanţă se exercită împotriva unei
persoane dintru-nceput cunoscută şi anume împotriva debitorului; este o acţiune personală
(actio in personam), care se intentează la tribunalului domiciliului debitorului – actor sequitur
forum rei – (art. 5 şi urm. Cod procedură civilă).
Acţiunea în justiţie cu privire la un drept real se îndreaptă, desigur, tot împotriva unei
persoane, ca orice acţiune în justiţie, dar această persoană nu este individualizată decât în
momentul în care ea împiedică pe titularul dreptului în exerciţiul prerogativelor sale cu
privire la acel bun. Acţiunea se intentează deci împotriva oricărei persoane care şi-ar încălca
obligaţia de abstenţiune pe care o implică dreptul real. Întrucât dreptul real este absolut,
opozabil erga omnes, titularul unui atare drept nu urmăreşte prin acţiunea sa decât lucrul
respectiv, în mâna oricui s-ar găsi, iar persoana pârâtului este luată în considerare numai în
legătură cu încălcarea obligaţiei generale de respectare a dreptului. De aceea se şi numeşte
acţiune reală (actio in rem). Sub aspectul competenţei judecătoreşti, acţiunea reală cu privire
la un imobil diferă de cea personală, deoarece se intentează la tribunalul locului în care se
află situat imobilul – actor sequitur forum rei sitae (art. 10, pct. 2 Cod procedură civilă).
h. Categoriile drepturilor de creanţă sunt în număr nelimitat, deoarece ele pot izvorî
din cauzele cele mai variate, fie ca manifestări ale voinţei oamenilor, care au posibilitatea de
a crea în limitele normelor imperative şi a regulilor de convieţuire socială orice fel de
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL CONCEPTUL DE OBLIGAŢII
obligaţii, fie independent de o atare voinţă, cum ar fi cele care izvorăsc din fapte cauzatoare
de prejudicii (art. 998 şi urm. Cod civil).
Categoriile drepturilor reale sunt însă limitativ determinate de lege.

2.1.7. Obligaţiile reale


Prin opoziţie cu obligaţiile obişnuite, aşa cum au fost arătate mai sus, se pot identifica
unele obligaţii, care, prin strânsa lor legătură cu un lucru, sunt denumite obligaţii reale
(propter rem). Astfel, pentru a se asigura conservarea fertilităţii solului şi raţionala folosire a
acestuia, în interesul ridicării producţiei, legea prevede unele obligaţii de a face (ca, de pildă,
executarea unor lucrări de îmbunătăţiri funciare), care îndatorează pe orice beneficiar al
folosinţei termenului respectiv. Aceste obligaţii, denumite obligaţii funciare reale, urmează
soarta juridică a dreptului real respectiv şi, fără îndeplinirea vreunei forme speciale de
publicitate, obligă pe titularul dreptului real respectiv (drept de proprietate, drept de
administrare operativă, drept de folosinţă) să îndeplinească prestaţiile ce formează obiectul
obligaţiei funciare reale. Cum aceste obligaţii nu se pot încadra nici în categoria drepturilor
reale (cărora le corespunde obligaţia negativă generală şi abstractă cu privire la exerciţiul
atributelor corespunzătoare dreptului real respectiv), nici în categoria drepturilor de creanţă
(care implică obligaţia unui debitor determinat de a executa o prestaţie în favoarea
creditorului), ele au fost cuprinse într-o categorie distinctă.
În literatură, noţiunea de obligaţie reală a fost înţeleasă uneori într-un sens mai larg,
fie până la frontiera cu servitutea reală, fie pentru a explica opozabilitatea către terţi a unor
situaţii juridice create printr-un raport juridic de obligaţie.
Într-un prim sens, s-a numit obligaţie reală aceea în virtutea căreia debitorul este ţinut
(şi deci poate fi constrâns să plătească) numai în limitele valorii unui lucru. În această
situaţie, s-ar afla, de pildă, cauţia reală şi dobânditorul unui imobil ipotecat. Într-adevăr, în
timp ce debitorul care a instituit o ipotecă asupra unui imobil al său, pentru a garanta o
datorie, este ţinut să plătească întreaga datorie asumată, chiar dacă depăşeşte limitele valorii
imobilului ipotecat, cauţia reală, adică proprietarul care afectează un imobil drept garanţie
pentru datoria altuia, nu poate fi silit să plătească (în cazul când debitorul n-ar plăti la
scadenţă) decât în limitele valorii imobilului afectat drept garanţie. În aceeaşi situaţie se află
dobânditorul unui imobil ipotecat; în cazul în care debitorul nu şi-ar plăti datoria la scadenţă,
terţul dobânditor al imobilului nu va fi ţinut să plătească, la rândul său, decât în limitele
valorii imobilului dobândit.
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL CONCEPTUL DE OBLIGAŢII
În cadrul unor asemenea obligaţii se poate spune, în mod figurat, că datoria apasă mai
degrabă asupra lucrului, decât asupra persoanei şi că o atare obligaţie se plasează la frontiera
dintre obligaţie şi servitute reală.
Într-un alt sens, obligaţia reală ar fi cea în temeiul căreia dobânditorii unui lucru sunt
ţinuţi de obligaţiile contractate de autorul lor cu privire la acest lucru. Astfel, cumpărătorul
unui imobil închiriat este obligat să respecte contractul de închiriere încheiat anterior de către
vânzător, cu privire la acel imobil (art. 1441 Cod civil).
Asemenea situaţii pot fi însă analizate ca fiind o derogare de la relativitatea efectului
obligator al contractului, în sensul că legea prevede condiţiile în care anumite drepturi de
creanţă (in rem scriptae), fiind strâns legate de posesiunea unui lucru, devin opozabile terţilor
dobânditori ai acelui lucru. Astfel, dreptul de locaţiune al chiriaşului, pentru contractele ce nu
cad în sfera de reglementare a decretului nr. 78/1952, devine opozabil terţilor care, ulterior,
dobândesc un drept real asupra imobilului respectiv dacă sunt îndeplinite anumite condiţii de
publicitate.
De altfel, în sistemul de carte funciară se prevede notarea în cartea funciară şi a unor
drepturi de creanţă pentru a le face opozabile terţilor dobânditori de drepturi reale cu privire
la imobilele înmatriculate în cartea funciară. În această categorie se află dreptul de locaţiune,
cesiunea de venituri, dreptul de opţiune rezultând din promisiunea de a încheia un contract
viitor etc.
Aşadar, pentru a explica opozabilitatea la terţi a unei situaţii juridice izvorâtă dintr-un
raport de obligaţie nu este absolut necesar să apelăm la noţiunea de obligaţie reală.

2.2.Clasificarea obligaţiei civile

Clasificarea obligaţiilor se realizează în funcţie de următoarele criterii:


 izvorul obligaţiei;
 obiectul obligaţiei;
 opozabilitatea obligaţiei;
 sancţiunea juridică;
 după cum sunt sau nu afectate de modalităţi

Clasificarea obligaţiilor după izvoare


PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL CONCEPTUL DE OBLIGAŢII
Dacă avem în vedere criteriul izvorului lor, obligaţiile se clasifică astfel:
 Obligaţii născute din acte juridice;
 obligaţii născute din acte juridice unilaterale;
 obligaţii născute din contracte;
 obligaţii născute din fapte juridice
Obligaţii care rezultă din fapte juridice licite:
 obligaţii născute din îmbogăţirea fără just temei;
 obligaţii născute din gestiunea de afaceri;
 obligaţii născute din plata nedatorată;
Obligaţii care rezultă din fapte juridice ilicite

Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor

O primă clasificare, în funcţie de acest criteriu, ne permite să distingem trei categorii


de obligaţii:
 obligaţii de a da;
 obligaţii de a face;
 obligaţii de a nu face.
Obligaţia de a da ( aut dare) înseamnă îndatorirea de a constitui sau a transmite un
drept real.
O asemenea obligaţie este, de exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite
cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut.
În dreptul civil a da are un alt înţeles decât în limbajul obişnuit, în care a da înseamnă
a preda un lucru. Pentru dreptul civil, predarea unui lucru este obligaţie de a face.
Obligaţia de a face (aut facere) reprezintă îndatorirea care revine subiectului pasiv,
denumit debitor, de a executa o lucrare, a presta un serviciu sau de a preda un lucru.
De exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul ce a format
obiectul contractului de vânzare – cumpărare.
Obligaţia de a nu face (aut non facere) constă în îndatorirea debitorului de a se abţine
de la o anumită acţiune.
Această obligaţie are un conţinut diferit după cum este corelativă unui drept real sau
unui drept de creanţă.
A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept real, constă în îndatorirea, generală şi
negativă, ce revine celorlalte subiecte de drept, cu excepţia titularului dreptului real, de a se
abţine să facă ceva de natură a aduce atingere exerciţiului dreptului de către titularul acestuia.
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL CONCEPTUL DE OBLIGAŢII
De exemplu, obligaţia proprietarului vecin, precum şi a celorlalte persoane, de a nu
încălca dreptul de proprietate al vecinului.
A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept de creanţă, constă în îndatorirea
debitorului de a se abţine de la ceva ce ar fi putut să facă, dacă nu şi-ar fi asumat o asemenea
obligaţie.
De exemplu, obligaţia pe care şi-o asumă prin contract, proprietarul unui teren, faţă de
proprietarul vecin, de a nu sădi pomi la o distanţă mai mică de 10 m de linia hotarului
despărţitor.19
Începând cu a doua jumătate a secolului XX, în doctrina franceză, preluată apoi şi de
doctrina noastră, după obiectul lor, obligaţiile au fost clasificate în obligaţii determinate şi
obligaţii de diligenţă.
Obligaţia determinată (sau de rezultat) este o obligaţie strict personală, sub aspectul
obiectului şi scopului urmărit, debitorul asumându-şi îndatorirea de a obţine, un rezultat bine
determinat, desfăşurând o anumită activitate.
De exemplu, în cazul contractului de vânzare – cumpărare, obligaţia vânzătorului de a
transmite dreptul de proprietate asupra unui lucru determinat sau, în cazul unui contract de
transport, obligaţia cărăuşului de a transporta marfa la o anumită destinaţie.
Obligaţia de diligentă (sau de mijloace) constă în îndatorirea debitorului de a depune
toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la realizarea acelui
rezultat.
De exemplu, obligaţia medicului născută din contractul dintre medic şi pacient, prin
care medicul se obligă să acţioneze cu toată prudenţa şi diligenţa pentru însănătoşirea
pacientului.
În cadrul aceluiaşi criteriu de clasificare, obligaţiile se mai pot clasifica şi în obligaţii
pozitive – obligaţiile de a da şi obligaţiile de a face – şi obligaţii negative – obligaţiile de a nu
face -.

Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor

După gradul de opozabilitate, obligaţiile se clasifică în:


 Obligaţii obişnuite;
 Obligaţii opozabile şi terţilor;

19
Art. 607 Cod civil prevede că „ nu e iertat a sădi arbori care cresc înalţi, decât la depărtarea hotărâtă de
regulamentele particulare sau de obiceiurile constante şi recunoscute şi în lipsă de regulamente şi de obiceiuri, în
depărtare de doi metri, de la linia despărţitoare a celor două proprietăţi, pentru arborii înalţi şi de o jumătate de
metru pentru celelalte plantaţii şi garduri vii.”
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL CONCEPTUL DE OBLIGAŢII
 Obligaţii reale.

Obligaţia civilă obişnuită reprezintă regula, iar celelalte categorii de obligaţii sunt
excepţii.
Obligaţia civilă obişnuită este obligaţia care incumbă debitorului faţă de care s-a
născut.Obligaţiile reale - propter rem - cunoscute sub denumirea de obligaţii reale de a face,
sunt îndatoriri ce revin deţinătorului unui bun determinat şi care au ca izvor legea sau
convenţia părţilor.20
Din definiţia dată rezultă că obligaţiile propter rem pot fi legale sau convenţionale.
Obligaţie propter rem legală este cea prevăzută de art.74 din Legea nr.18/1991 21
republicată, care impune tuturor deţinătorilor de terenuri agricole obligaţia de a asigura
cultivarea acestora şi obligaţia de a asigura protecţia solului, care dacă nu sunt respectate
atrag sancţiunile prevăzute de art.75-76 din aceeaşi lege.
Obligaţie propter rem convenţională este, de exemplu, obligaţia proprietarului unui
fond aservit, asumată în momentul constituirii unei servituţi de trecere, de a efectua lucrările
necesare exerciţiului servituţii.
Indiferent de izvorul lor, legea sau convenţia părţilor, aceste obligaţii reale grevează
dreptul asupra terenului, sunt accesorii ale acestuia şi se transmit o dată cu bunul, fără nici o
formalitate specială pentru îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară.
Obligaţiile opozabile şi terţilor - scriptae in rem, se caracterizează prin faptul că sunt
atât de strâns legate de posesia unui bun, încât creditorul nu poate obţine satisfacerea
dreptului său decât dacă posesorul bunului va fi obligat să respecte acest drept, deşi nu a
participat direct şi personal la naşterea raportului obligaţional.
Menţionăm în acest sens obligaţia cumpărătorului unui bun ce formează obiectul unui
contract de locaţiune, reglementată în art.1441 Cod civil 22. Dacă locatorul vinde lucrul
închiriat sau arendat, cumpărătorul este obligat să respecte locaţiunea făcută înainte de
vânzare, cu excepţia cazului în care în contractul de locaţiune s-a prevăzut desfiinţarea
acesteia din cauza vânzării.

Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lor

20
Corneliu Bîrsan, op.cit., pag.24;
21
Legea nr.18/1991 a fondului funciar, modificată şi republicată în temeiul art.VII din Legea nr.169/1997,
publicată în M.Of. nr.299/27.11.1997;
22
Art. 1441 Cod civil dispune că „ dacă locatorul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator să
respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât afost făcută prin act autentic sau prin act privat, dar cu
dată certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în însuşi contractul de locaţiune.”
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL CONCEPTUL DE OBLIGAŢII
După sancţiunea lor juridică, obligaţiile se clasifică în:

 obligaţii civile perfecte;


 obligaţii civile imperfecte.

Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie a cărei executare este asigurată, în caz de
neexecutare de către debitor, printr-o acţiune în justiţie şi obţinerea unui titlu executor ce
poate fi pus în executare silită.
Obligaţia civilă imperfectă, numită şi obligaţie naturală, este acea obligaţie care nu
poate fi executată silit, dar dacă a fost executată de bună voie, debitorul nu mai are
posibilitatea să ceară restituirea prestaţiei.
În legislaţia noastră civilă sunt reglementate expres două cazuri de obligaţii naturale,
în art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă 23, respectiv art.
1092 alin. 2 Cod civil.24

Clasificarea obligaţiilor după raportul cu modalităţile

După cum sunt sau nu afectate de modalităţi, obligaţiile se clasifică în:


 obligaţii simple;
 obligaţii complexe.

Obligaţiile simple sunt obligaţiile neafectate de modalităţi şi reprezintă raporturi


juridice obligaţionale care au un creditor şi un debitor, iar obiectul constă într-o singură
prestaţie. Ele se mai numesc obligaţii pure şi simple, produc efecte ireversibile şi se execută
imediat după ce au luat naştere.
Obligaţiile complexe sunt acele obligaţii afectate de modalităţi, care prezintă
particularităţi în ceea ce priveşte subiectele, obiectul şi efectele lor.
Modalităţile care afectează o obligaţie civilă sunt termenul şi condiţia.

2.3.Izvoarele obligaţiilor
2.3.1. Caracterizarea noţiunii de izvor

23
Conform art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 „ debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la
acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu
ştia că termenul de prescripţie era împlinit.”
24
Art. 1092 1 Cod civil, prevede că „ orice plată presupune o datorie, ceea ce s-a plătit fără să fie debit este
supus repetiţiunii.
Repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost achitate de bună voie.”
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL CONCEPTUL DE OBLIGAŢII

Prin izvor al obligaţiei se înţelege faptul care îi dă naştere, acest fapt poate fi un act
juridic, cum este, de pildă, contractul, sau faptul juridic, cum este delictul civil, desigur, un
fapt produce efecte juridice numai fiindcă legea îi recunoaşte această putere. S-ar putea deci
spune că, într-un sens larg, obligaţiile, ca de altfel, toate drepturile subiective, îşi au izvorul în
lege; ele ar fi obligaţii legale lato sensu.
În genere însă, drepturile subiective nu derivă direct din lege ci, pentru naşterea lor,
mai este nevoie de un element concret, care să determine aplicarea regulii de drept; acest
element (de pildă, un contract) este de cele mai multe ori izvorul dreptului subiectiv şi deci al
obligaţiei.
Imensitatea izvoarelor de obligaţii poate fi despărţită în două categorii, după rolul pe
care îl are voinţa personajelor în determinarea regulii de drept, adică după felul cum aplicarea
regulilor de drept este provocată prin voinţa părţilor sau se impune independent de voinţa
acestora sau chiar împotriva voinţei lor. Rolul regulii de drept în naşterea drepturilor şi
obligaţiilor poate prezenta aspecte diferite: uneori ea recunoaşte părţilor facultatea ca prin
voinţa lor să-şi creeze drepturi şi obligaţii; alteori naşterea drepturilor şi obligaţiilor este
determinată de către lege, care impune astfel oamenilor anumite obligaţii în afara oricărei
manifestări de voinţă din partea lor.
Se desemnează deci două mari categorii a izvoarelor de obligaţii: voluntare, adică
manifestări de voinţă, exprimate în vederea realizării unor efecte juridice, cum sunt actele
juridice, şi nevoluntare, categorie în care, cu precizările de mai jos, se situează faptele
juridice - stricto senso - între care cele mai însemnate sunt faptele ilicite.
Actul juridic este manifestarea de voinţă în vederea realizării unor efecte juridice: a
crea, a modifica, a transmite ori a stinge un raport juridic. Ea poate fi unilaterală sau
bilaterală; în acest din urmă caz avem de a face cu un contract sau o convenţie. În categoria
izvoarelor de obligaţii voluntare se află deci actele unilaterale (sau de formaţie unilaterală ) şi
contractele sau convenţiile.
Faptele juridice, stricto senso, sunt orice fapte, altele decât cele care constituie acte
juridice, fie că sunt exclusive de orice manifestare de voinţă (naşterea, moartea, trăznetul care
incendiază o casă etc.), fie că, exprimând o atare manifestare, nu întrunesc totuşi elementele
necesare spre a fi acte juridice, întrucât ele nu sunt săvârşite în vederea efectelor juridice pe
care legea le atribuie săvârşirii lor (de pildă, fapta unei persoane care, cu intenţie a cauzat
obligaţia de a despăgubi pe cel păgubit; este evident că autorul nu a săvârşit fapta spre a-şi
asuma obligaţia de despăgubire).
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL CONCEPTUL DE OBLIGAŢII
Dintre faptele juridice generatoare de obligaţii, cele importante sunt faptele ilicite,
care dau naştere la răspunderea delictuală. Tot în categoria faptelor juridice se află
îmbogăţirea fără cauză; deşi nu este reglementată ca atare în codul civil, totuşi acest cod
conţine numeroase aplicaţii întemeiate pe regula că nimeni nu trebuie să se îmbogăţească în
dauna altuia.
În afară de aceasta, sunt unele obligaţii nevoluntare care iau naştere direct din lege,
lato sensu. La toate acestea se adaugă obligaţiile care izvorăsc din actele administrative de
planificare şi reglementare a economiei naţionale, fără încheierea vreunui contract sau alt act
juridic.
Potrivit Codului civil, sunt considerate izvoare de obligaţii contractele,
cvasicontractele, delictele, cvasidelictele şi legea.
Contractul este definit în art. 942 Cod civil ca fiind acordul între două sau mai multe
persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic.
Cvasicontractul este, potrivit art. 986 Cod civil, un fapt licit şi voluntar, din care se
naşte o obligaţie către o altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi.
În această categorie sunt incluse:
 gestiunea de afaceri sau gestiunea intereselor altuia;
 plata lucrului nedatorat sau plata indebitului.
Gestiunea de afaceri constă în fapta unei persoane care, fără a primi mandat din partea
altei persoane, administrează – gerează – interesele acesteia, dând naştere la obligaţii
reciproce.
Ne aflăm în prezenţa gestiunii de afaceri ori de câte ori o persoană îndeplineşte, fără
însărcinare prealabilă, un act în interesul altei persoane.
Plata lucrului nedatorat constă în fapta unei persoane de a plăti unei persoane o
datorie inexistentă sau pe care nu o avea, care dă naştere obligaţiei de restituire
Delictul şi cvasidelictul sunt definite în art. 998 – 999 Cod civil ca fiind fapte ilicite
care, datorită împrejurării că au produs un prejudiciu altei persoane, obligă pe cel care a
cauzat prejudiciul din vina sa, să-l repare.
Deosebirea dintre delict şi cvasidelict constă în forma vinovăţiei. Astfel, delictul este
o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii săvârşită cu intenţie, în timp ce cvasidelictul este o
faptă ilicită săvârşită fără intenţie, din neglijenţă sau imprudenţă.
Legea este considerată izvor de obligaţie în măsura în care prin lege se nasc, direct şi
nemijlocit, obligaţii civile. De exemplu, obligaţia de întreţinere reglementată de art. 86 Codul
familiei.
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL CONCEPTUL DE OBLIGAŢII
În doctrină25 a fost criticată această clasificare a izvoarelor de obligaţii, cu motivarea
că este incompletă, deoarece nu face referire şi la actul juridic unilateral, respectiv inexactă,
pentru că nu există consecinţe diferite în cazul delictului şi cvasidelictului.
Având în vedere criticile formulate, s-a impus clasificarea izvoarelor de obligaţii în:

 acte juridice:
 contractul;
 actul juridic unilateral.

 fapte juridice:
 fapte juridice licite;
 fapte juridice ilicite cauzatoare de prejudicii.

2.3.1. Clasificarea izvoarelor


Potrivit codului civil sunt izvoare de obligaţii; contratele, cvasicontractele, delictele,
cvasidelictele şi legea.
Clasificarea izvoarelor obligaţiilor potrivit prevederilor codului civil este însă
incompletă fiindcă printre actele juridice ea nu menţionează decât contractele şi nu face
referire cu privire la actul unilateral.
Pe de altă parte, clasificarea codului civil, în privinţa izvoarelor obligaţiilor, este şi
inexactă; în primul rând, codul face distincţie între delicte, care implică intenţia de a produce
un prejudiciu, şi cvasidelicte, care nu implică o atare intenţie, fără însă ca din această
distincţie să se tragă consecinţe diferite; reglementarea lor este unitară, indiferent că paguba a
fost produsă cu intenţie ori numai din neglijenţă sau imprudenţă. În al doilea rând, noţiunea
de cvasicontract apare ca fiind şi falsă şi inutilă. „Cvasicontractul este un fapt licit şi voluntar
din care se naşte o obligaţie către o altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi” dispune
art. 986 Cod civil. Dar instituţiile pe care le reglementează sub această denumire – şi anume:
gestiunea de afaceri şi plata nedatorată – sunt lipsite de ceea ce constituie esenţa contractului
şi anume acordul de voinţe ca izvor al obligaţiilor respective. Tot astfel, în ambele cazuri,
întrucât debitorul este obligat împotriva voinţei lui, nu se mai pune problema capacităţii sale.
Pe de altă parte, denumirea de cvasicontract nu răspunde nici unui interes practic; instituţiile

25
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.19;
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL CONCEPTUL DE OBLIGAŢII
reglementate sub această denumire pot fi explicate fără să se recurgă la această ficţiune de
analogie cu contractele.
Drept urmare, în cadrul părţii privitoare la izvoarele obligaţiilor vor fi analizate: actele
juridice (în cadrul cărora o importanţă deosebită reprezintă contractul), faptele juridice, atât
cele licite (îmbogăţirea fără justă cauză, gestiunea de afaceri), cât şi cele ilicite (răspunderea
civilă delictuală), precum şi obligaţiile decurgând din lege sau alte acte normative.
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR

CAP. III
STINGEREA OBLIGAŢIILOR

3.1. Clasificarea modurilor de stingere a obligatiilor

Potrivit art. 1091 Cod civil, obligaţiile se sting prin plată, novaţie, remitere voluntară,
compensaţie, confuziune, pierirea lucrului, prin anulare sau resciziune, prin efectul realizării
condiţiei rezolutorii şi prin prescripţie.
Analizând textul menţionat, în doctrină26 au fost formulate următoarele critici:
 novaţia este un mod de transformare a obligaţiilor;
 prescripţia extinctivă duce la stingerea dreptului la acţiune în sens material;
 nulitatea şi rezoluţiunea desfiinţează chiar raportul juridic obligaţional.
Modurile de stingere a obligaţiilor se clasifică în funcţie de mai multe criterii:
1.După rolul voinţei părţilor în încetarea raportului obligaţional:
a)moduri voluntare de stingere a obligaţiilor care presupun manifestarea de voinţă a
părţilor: remiterea de datorie şi compensaţia convenţională;
b)moduri de stingere a obligaţiilor care nu implică manifestarea de voinţă a părţilor:
imposibilitatea fortuită de executare şi confuziunea.
2.După cum stingerea obligaţiei a dus sau nu la realizarea creanţei creditorului:
a) moduri de stingere a obligaţiilor care duc la realizarea creanţei creditorului:
compensaţia, confuziunea, darea în plată;
b) moduri de stingere a obligaţiilor care nu duc la realizarea creanţei creditorului:
remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare.

3.2. Moduri voluntare de stingere a obligaţiilor

3.2.1. Remiterea (iertarea) de datorie

Iertarea de datorie este un contract cu titlu gratuit prin care creditorul liberează pe
debitor (art. 1138 Cod civil). Deşi constituie o renunţare la un drept – la dreptul de creanţă –
iertarea de datorie nu este un act unilateral, ci un contract, consimţământul debitorului fiind

26
Liviu Pop, op. cit., pag. 473 -474; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.393
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
deopotrivă necesar. Creditorul singur ar putea cel mult să nu-l urmărească pe debitor, dar nu
ar putea să-l împiedice pe acesta de a se libera de plată (debitorul are oricând facultatea
ofertei de plată şi a consemnaţiunii, pentru a se libera de datorie) sau de a invoca alte moduri
de stingere sau de desfiinţare retroactivă a obligaţiei.
Iertarea de datorie este un act cu titlu gratuit; o liberalitate pe care creditorul o face
debitorului, cu consimţământul acestuia. Dacă creditorul ar pretinde o contraprestaţie, atunci
operaţia s-ar analiza, după împrejurări, ca o plată, dare în plată, compensaţie, novaţie prin
schimbare de obiect, ori ca tranzacţie. Ea trebuie să cuprindă deci, o intenţie liberală – animus
donandi.
De asemenea, remiterea de datorie poate fi făcută şi printr-un testament, caz în care ea
constituie un legat de liberaţiune. Desigur că debitorul poate să accepte sau nu legatul de
liberaţiune instituit în favoarea sa.
Condiţii
În privinţa condiţiilor de fond, se aplică regulile comune tuturor contractelor, precum
şi regulile speciale liberalităţilor.
Ca orice contract, e necesar, deci, acordul părţilor, cu precizarea că acceptarea
debitorului poate fi şi tacită (tăcerea sa fiind interpretată ca acceptare, dacă a cunoscut oferta
creditorului) – capacitatea de a da cu titlul gratuit (pentru creditor) şi de a primi cu titlu
gratuit (pentru debitor).
De asemenea, nu se poate consimţi o iertare de datorie în privinţa drepturilor care sunt
indisponibile (cum ar fi o pensie de întreţinere).
În privinţa condiţiilor de formă, trebuie să distingem după cum iertarea de datorie este
făcută prin acte între vii, când se înfăţişează ca o donaţie indirectă, care scapă regulilor de
formă ale donaţiilor (art. 813 Cod civil) şi deci nu trebuie să fie făcută prin înscris autentic
sau este făcută prin testament, când ea constituie un legat şi trebuie să îndeplinească condiţii
de formă ale testamentului, validitatea ei depinzând de cea a testamentului.
În afară de cazul când este făcută prin testament, iertarea de datorie se poate săvârşii
în orice formă, chiar tacit, ea putând să rezulte din fapte ale creditorului – care să dovedească
hotărârea acestuia de a-l elibera pe debitor – şi din împrejurări care să dovedească acceptarea
liberaţiunii de către debitor.
Proba
Iertarea de datorie fiind un act juridic, ea va fi dovedită potrivit normelor de drept
comun cu privire la proba acestora (art. 1191, 1197 şi 1198 Cod civil). Debitorul este cel care,
de obicei, are interes să probeze atât liberarea sa, cât şi modul prin care s-a produs aceasta.
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
a) Cât priveşte liberarea debitorului, ţinând seama de dificultăţile probei pe care le
poate întâmpina debitorul, precum şi de obiceiul ca cel care este plătit sau care renunţă la
creanţa sa să remită debitorului titlu constatator al creanţei, legea instituie unele prezumţii,
care se aplică atât în privinţa plăţii cât şi a iertării de datorie.
Aceste prezumţii ar urma să se aplice numai în măsura în care debitorul nu ar fi în
posesia unui înscris care să constate expres iertarea de datorie. Dacă există un atare înscris,
contestarea cuprinsului său nu s-ar putea face decât potrivit regulilor privind dovada actelor
juridice (art. 1191, 1197 şi 1198 Cod civil).
Faptul de a remite debitorului înscrisul constatator al creanţei este de natură să
prezume că debitorul a fost liberat. Dar această prezumţie poate fi adevărată numai dacă
remiterea titlului a fost voluntară şi săvârşită de către creditor sau mandatarul său.
Cât priveşte faptul că remiterea titlului s-a făcut voluntar, aceasta se prezumă din
posesia titlului de către debitor; posesia creează în favoarea sa o prezumţie (art. 1899 alin. 2
Cod civil) care fiind însă relativă – juris tantum – poate fi răsturnată prin dovada contrară, în
cadrul căreia creditorul va avea de dovedit, după împrejurări, un furt, un abuz de încredere,
pierderea titlului, eroarea, doliul, violenţa, etc. Dovada acestor împrejurări se poate face prin
orice mijloace de probă, fiind vorba de fapte materiale.
Remiterea voluntară a titlului creanţei trebuie să fie făcută debitorului de către
creditor sau mandatarul acestuia. Dacă remiterea titlului s-a făcut debitorului, de către un terţ,
fără voia creditorului, ea nu creează nici o prezumţie de liberare. Dacă remiterea titlului nu s-
a făcut către debitor, ci către un terţ, creditorul nu a încetat a avea titlul la dispoziţia sa.
Cât priveşte prezumţia creată de remiterea voluntară a titlului, aceasta are forţă
determinată în raport cu dificultăţile pe care le are creditorul de a mai dovedi existenţa
dreptului său, în lipsa acestui titlu.
Prezumţia este absolută – juris de jure – dacă s-a remis înscrisul original sub
semnătură privată (art. 1138 alin. 1 şi 1200 pct. 2 şi 1202 Cod civil), deoarece în acest caz,
creditorul nu mai are nici un alt mijloc de a dovedi dreptul său, de vreme ce împotriva acestei
prezumţii nu poate fi primită decât dovada care rezultă din mărturisirea debitorului (art. 1202
alin. 2 Cod civil) .
Prezumţia este relativă – juris tantum – când s-a remis copia legalizată a titlului (art.
1138 alin. 2 Cod civil), precum o copie de pe un înscris autentic sau de pe o hotărâre
judecătorească, deoarece, în această situaţie îi rămâne creditorului posibilitatea de a proba
dreptul său, iar pe de altă parte, remiterea titlului s-ar putea explica nu numai ca urmare a
plăţii ori a renunţării, ci şi ca un mijloc de a face ca debitorul să fie în măsură de a cunoaşte
întinderea obligaţiei sale. De aceea prezumţia poate fi răsturnată prin dovada contrară.
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
b) Cât priveşte modul de liberare a debitorului, remiterea titlului nu aduce nici o
precizare, deoarece ea poate să însemne liberarea debitorului atât prin plată cât şi prin iertarea
de datorie. Art. 1138 alin. 2 Cod civil prevede: „Remiterea voluntară a copiei legalizate a
titlului lasă a se presupune remiterea datoriei sau plata, până la proba contrarie”. Or, există
interes să se stabilească remiterea titlului înseamnă unul sau altul dintre aceste două moduri
de liberare a debitorului.
Pentru a se dovedi natura actului care a dus la remiterea titlului către debitor, sarcina
revine celui care pretinde un anumit mod de liberare, astfel cum prevăd regulile în materie de
probă: onus probandi incubit actori (art. 1169 Cod civil).
Poate să aibă interes de a stabili calificarea actului juridic (negotium) exprimat prin
remiterea titlului, oricare dintre părţi, sau chiar alte persoane, cum ar fi un moştenitor, care ar
cere reducerea liberalităţii pe care o constituie iertarea de datorie. Dovada naturii acestui act
se face potrivit dreptului comun cu privire la probe.
Efecte
Iertarea de datorie stinge obligaţia şi liberează pe debitor; odată cu creanţa dispar şi
garanţiile care garantau executarea ei. Astfel, în privinţa cauţiunilor, iertarea de datorie
acordată debitorului liberează pe fidejusor. Dar dacă iertarea de datorie a fost acordată unui
fidejusor, debitorul şi ceilalţi fidejusori rămân mai departe obligaţi. Dacă există mai mulţi
fidejusori, iertarea de datorie acordată unuia dintre ei nu liberează pe ceilalţi (art. 1142 alin. 3
Cod civil).
În cazul solidarităţii pasive, iertarea de datorie acordată unuia dintre debitori,
liberează pe toţi creditorii solidari, în afară de cazul când creditorul şi-a rezervat expres
drepturile împotriva acestora (art. 1141 alin. 1 Cod civil); chiar în acest caz însă iertarea
stinge datoria pentru partea celui căruia i-a fost acordată şi creditorul nu va putea urmări pe
ceilalţi codebitori decât deducând partea acestuia (art. 1141 alin. 1 Cod civil).

Imposibilitatea fortuită de executare

Obligaţia se poate stinge şi prin faptul că executarea ei a devenit imposibilă datorită


unui caz fortuit sau de forţă majoră, deci independent de vreo vină (culpă) din partea
debitorului. Această imposibilitate poate privi obligaţiile de a da un bun individual
determinat, de a face şi de a nu face, nu şi obligaţia de a da bunuri de gen, căci, în principiu,
procurarea lor este întotdeauna posibilă.
Potrivit art. 1156 Cod civil, pentru ca debitorul să fie liberat prin intervenţia cazului
fortuit sau a celui de forţă majoră se cere ca pieirea obiectului obligaţiei să fi avut loc fără
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
vina (culpa) debitorului şi înainte de punerea sa în întârziere; dar şi în acest din urmă caz
debitorul se va putea libera dacă va dovedi că lucrul ar fi pierit şi în posesia creditorului.
Dacă nu sunt întrunite aceste condiţii, imposibilitatea fortuită de executare nu va
opera stingerea obligaţiei şi se va angaja răspunderea debitorului faţă de creditor.
Menţionăm că dacă imposibilitatea fortuită de executare priveşte o obligaţie ce rezultă
dintr-un contract sinalagmatic, se pune problema riscului contractului; acest risc va fi
suportat, în principiu, de către debitorul obligaţiei imposibil de executat.
Dacă imposibilitatea fortuită de executare este temporară, debitorul va fi obligat la
executare după ce aceasta devine posibilă. Practic, în acest caz obligaţia nu se stinge, ci se
suspendă numai executarea ei.

3.2.2. Novaţia
Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting o
obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie. Specific novaţiei este faptul că dacă
raportul obligaţional se stinge aceasta nu înseamnă încetarea efectelor sale, ci numai
transformarea lui într-un raport juridic obligaţional. Obligaţia veche este înlocuită cu una
nouă. Efectele obligaţiei iniţiale se transformă, se convertesc în efectele obligaţiei care ia
naştere prin novaţie27.
Condiţii
Novaţia implică îndeplinirea următoarelor condiţii28:
Existenţa unei obligaţii valabile, care urmează să se stingă prin novaţie. Dacă
obligaţia este nulă (lovită de nulitate absolută) ea nu poate face obiectul unei novaţii; dacă
este însă anulabilă (lovită de o nulitate relativă), atunci ea poate servi de bază unei novaţii,
deoarece intenţia de a o onora implică o prealabilă renunţare la invocarea nulităţii şi deci
voinţa de a o confirma.
Naşterea unei obligaţii noi, care trebuie să fie valabilă, deoarece numai prin existenţa
ei valabilă se stinge vechea obligaţie şi se înfăptuieşte novaţia. Dacă noua obligaţie ar fi
lovită de nulitate, chiar numai de nulitate relativă – sau ar face obiectul unei rezoluţii ea se
desfiinţează retroactiv şi deci novaţia nu se poate realiza.
Noua obligaţie trebuie să conţină un element nou – aliquid novi – faţă de cea veche
(novatio o novo nomen accepit ). Acest element nou poate să privească părţile (creditor,
debitor) sau însă şi obligaţia (art. 1128 Cod civil).

27
Deoarece, ca efect al novaţiei, vechea obligaţie se stinge, în literatura juridică unii autori o tratează la
materia stingerea obligaţiilor ( a se vedea Tudor R Popescu, Petre Anca, op. cit. p. 404 ).
28
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit. p. 401, 402,
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
Schimbarea de creditor constituie un element nou, deoarece astfel vechiul raport de
obligaţie se stinge şi în locul lui apare actul, legat între debitor şi noul creditor. De exemplu
un vânzător convine cu cumpărătorul ca acesta din urmă să plătească preţul unui terţ.
Schimbarea de debitor înseamnă, introducerea unui element nou în raportul de
obligaţie: noul debitor ia locul vechiului debitor care este liberat. La această operaţie
consimţământul vechiului debitor nu este necesar; novaţia se poate face şi fără
consimţământul acestuia, prin simpla intervenţie a unui terţ, care se obligă în locul lui – ex
promissio – art.1131 Cod civil.
Novaţia fără schimbare de părţi, adică între aceleaşi persoane se poate efectua în mai
multe moduri:
 prin schimbarea obiectului, de pildă, în locul unui lucru debitorul se obligă să
plătească o sumă de bani sau invers;
 prin schimbarea cauzei, adică prin modificarea izvorului obligaţiei, de pildă,
cumpărătorul, debitor al preţului, păstrează suma respectivă, dar cu titlu de
împrumut.
El este debitor către aceeaşi persoană şi pentru aceeaşi sumă, dar cu o altă cauză, ceea
ce practic, înseamnă că vechea obligaţie ce rezultă din contractul de vânzare se stinge
împreună cu accesoriile ei, ca de pildă, privilegiul vânzătorului etc. Prin schimbarea condiţiei,
adică prin adăugarea sau înlăturarea unei condiţii, ceea ce înseamnă transformarea unei
obligaţii pure şi simple într-o obligaţie condiţională sau invers.
Schimbarea cu privire la termen nu operează novaţie, deoarece termenul nu modifică
întru nimic obligaţia, ci influenţează numai executarea acesteia.
Tot astfel nu constituie un element nou de natură să determine novaţia, schimbarea
unei garanţii sau a modului de plată (de pildă, o monedă în locul alteia) deoarece obligaţia în
sine rămâne neschimbată.
Intenţia de a nova (animus novandi), care constituie elementul esenţial al novaţiei. În
lipsa acesteia, toate celelalte nu duc la concluzia că între părţi s-a realizat o novaţie; crearea
unei noi obligaţii având legătură cu cea veche şi diferind doar prin elementul nou introdus, nu
este suficientă pentru a determina novaţia. Numai voinţa părţilor poate să facă acest lucru. De
aceea, în această privinţă, voinţa părţilor trebuie să fie exprimată clar.
Voinţa părţilor, exprimată prin intenţia de a nova, constituie deci elementul esenţial al
novaţiei. Dar, după cum am văzut, sunt şi unele situaţii când novaţia operează, şi fără
consimţământul uneia dintre părţi; novaţia prin schimbarea de debitor. Proba novaţiei
urmează să se facă după regulile dreptului comun privitoare la dovada actelor juridice.
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR

Felurile novaţiei

În doctrină novaţia este denumită subiectivă dacă se schimbă creditorul sau debitorul
şi obiectivă când se modifică însăşi obligaţia cu privire la obiectul, la cauza ori la modalităţile
sale29.
La art. 1128 Cod civil se precizează: „Novaţiunea se operează în trei feluri: 1. când
debitorul contractează în privinţa creditorului său o datorie nouă ce se substituie celei vechi
care este stinsă; 2. când un nou debitor este substituit celui vechi, care este descărcat de
creditor; 3. când prin efectul unui nou angajament, un nou creditor este substituit celui vechi,
către care debitorul este descărcat”.
Matei Cantacuzino, referindu-se la prevederile acestui articol consideră că novaţia
este subiectivă dacă are în vedere schimbarea creditorului sau debitorului şi implică o
transmitere care poate fi expromisiune, când substituirea noului debitor este acceptată de
creditor şi se realizează fără consimţământul debitorului iniţial sau poate fi o delegaţie, dacă
vechiul debitor procură creditorului un nou debitor în locul său alături de el30. Novaţia este
denumită obiectivă când se produce între părţile iniţiale (creditor şi debitor) şi operează
transformarea obligaţiei ceea ce constituie o varietate de dare în plată în care prestaţia plătită
constă într-o nouă creanţă – adică atunci când se schimbă obiectul prestaţiei – dar şi în
ipoteza în care se schimbă cauza prestaţiei.
A. Novaţia subiectivă
a) Novaţia prin schimbare de creditor constă în stingerea unei obligaţii căreia i se
substituie o altă obligaţie, care aparţine altui creditor. Această novaţie se deosebeşte de
cesiunea de creanţă, nu numai prin lipsa formalismului, ci şi prin efectele produse deoarece în
primul caz este necesară o nouă creanţă fără garanţiile vechi obligaţii (la art. 1134 Cod civil
se arată: „privilegiile şi ipotecile creanţei celei vechi nu le are şi creanţa ce-i este substituită,
afară de cazul când creditorul le-a rezervat expres”) poate în al doilea caz creanţa iniţială se
transmite noului creditor împreună cu accesoriile sale.
b) Novaţia prin schimbarea de debitor implică substituirea debitorului cu un nou
debitor. Obligaţia nouă care se naşte urmează prevederile art. 1135 Cod civil: „Când
novaţiunea se operează prin substituirea unui nou debitor, privilegiile şi ipotecile primitive
ale creanţei nu pot trece asupra bunurilor noului debitor”. Implică deci intervenţia unui terţ
29
Paul Mircea Cosmovici, Drept civil, Drepturi reale, Obligaţii, Legislaţie, Editura ALL, 1994, 1996, p. 260
30
Matei Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 1998, p. 367
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
care înţelege să plătească el datoria, fără să fie necesar consimţământul debitorului iniţial –
art.1093 alin. 2 şi art. 1131 Cod civil) operaţie denumită expromisiune.
B. Novaţia obiectivă
Novaţia obiectivă se produce între debitorul şi creditorul iniţial, dar în raportul juridic
obligaţional se schimbă obiectul sau cauza acestuia. Spre exemplu: schimbarea obiectului se
face atunci când părţile convin ca în locul unei sume de bani datorate să se execute o altă
prestaţie31. Schimbarea cauzei poate să aibă loc atunci când, spre exemplu cumpărătorul unui
bun care este debitor al preţului bunului, convine cu vânzătorul la a păstra suma respectivă cu
titlu de împrumut. El este debitorul aceleiaşi persoane pentru aceeaşi sumă, dar obligaţia sa
are drept cauză un nou contract – contractul de împrumut, deci se naşte un nou raport
obligaţional.
Efectele novaţiei
Efectele novaţiei sunt duble şi anume: un efect extinctiv – stingerea obligaţiei iniţiale,
inclusiv accesoriile şi garanţiile acesteia, în condiţiile art. 1134-1136 Cod civil, şi un efect
creator – naşterea unui nou raport de obligaţie32
a) Vechea obligaţie se stinge şi ea nu renaşte dacă noua obligaţie nu este executată,
odată cu obligaţia veche se sting şi toate accesoriile ei, iar debitorii solidari sunt liberaţi prin
novaţiunea făcută de către unul dintre ei (art. 1137 Cod civil); părţile pot stipula expres ca
noua obligaţie să fie garantată prin vechile garanţii (art. 1134 Cod civil) în afară de cazul unei
novaţii prin schimbare de debitor, când privilegiile şi ipotecile asupra bunurilor vechiului
debitor nu pot trece asupra bunurilor noului debitor (art. 1135 Cod civil) .
În cazul novaţiei prin schimbare de debitor, care se face fără consimţământul
debitorului este totuşi necesar, pentru menţinerea ipotecilor asupra bunurilor sale, deoarece
novaţia are, în privinţa lui, un efect liberator, care nu s-ar produce dacă ipotecile ar putea fi
menţinute fără voia lui.
Între părţi se naşte un nou raport juridic obligaţional. Acest raport este întotdeauna de
natură contractuală, deoarece este rezultatul voinţei părţilor de a nova.

Novaţia în raport cu alte instituţii


Novaţia prin schimbare de creditor se aseamănă cu cesiunea de creanţă prin aceea că
prin ambele operaţii se schimbă creditorul unei operaţii. Între aceste două instituţii totuşi
există deosebiri, atât în privinţa condiţiilor de fond ori de formă cât şi în privinţa efectelor.

31
C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Editura ALL, Bucureşti 1993, p. 323-325
32
C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Editura ALL, Bucureşti 1993, p. 332-334
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
În privinţa condiţiilor de fond, în timp ce novaţia nu se poate face decât cu
consimţământul debitorului, cesiunea de creanţă se efectuează fără consimţământul
debitorului cedat.
În privinţa condiţiilor de formă condiţiile de publicitate ce trebuie îndeplinite în cazul
de creanţă nu sunt cerute pentru novaţia prin schimbare de creditor.
În privinţa efectelor, cesiunea de creanţă are efect translativ în sensul că nu stinge
creanţa, ci numai o strămută cesionarului împreună cu toate accesoriile sale, în timp ce
novaţia are efect, în acelaşi timp, extinctiv şi constitutiv, în sensul că vechea obligaţie se
stinge cu toate accesoriile ei, pentru a se naşte o nouă obligaţie, iar debitorul nu poate opune
noului creditor excepţiile pe care le poate opune celui vechi.
Novaţia prin schimbare de debitor se aseamănă cu cesiunea de datorie, deoarece prin
ambele se schimbă debitorul unei obligaţii, dar novaţia nu transmite datoria, ci dă naştere
unei noi datorii, în locul celei vechi, care e stinsă. Iar când o atare novaţie se face cu
consimţământul debitorului, este o delegaţie perfectă.
Novaţia prin schimbarea de obiect prezintă aspectele unei dări în plată, de care se
deosebeşte însă, prin aceea că în timp ce la novaţie există două obligaţii succesive, una
înlocuind pe cealaltă, la darea în plată obligaţia nu este înlocuită printr-o altă obligaţie, ci ea
este stinsă printr-un alt mod decât cel prevăzut în contract.

3.2.3. Delegaţia
Delegaţia este o convenţie prin care un debitor aduce creditorului său angajamentul
unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui.
Subiectele cuprinse în această operaţie juridică poartă denumiri specifice. Astfel,
debitorul care face delegaţia se numeşte delegant. Persoana care se obligă alături de debitor
sau în locul acestuia se numeşte delegat, iar creditorul care primeşte acest angajament se
numeşte delegatar.
Delegaţia poate prezenta interes practic în ipoteza în care debitorul (delegant) are o
creanţă împotriva unei terţe persoane (delegat). Pentru a evita o dublă plată, adică terţa
persoană să-i plătească debitorului iar acesta, la rândul său să plătească pe propriul creditor,
se poate recurge la operaţiunea delegaţiei.
Aceasta va însemna că debitorul (delegant) convine cu terţa persoană (delegat), ca
aceasta să plătească direct pe propriul său creditor (delegatar).
De asemenea, prin delegaţie se poate realiza şi o liberalitate, prin aceea că delegatul se
obligă să plătească o datorie a delegantului către delegatar.
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
Felurile delegaţiei

Delegaţia poate fi perfectă sau imperfectă.


Delegaţia perfectă se caracterizează prin aceea că delegatarul descarcă prin declaraţie
expresă pe delegant şi înţelege ca obligaţia să fie executată de delegat. Practic, se observă că
delegaţia perfectă se confundă cu novaţia prin schimbare de debitor. De altfel, Codul civil
reglementează delegaţia (art. 1132-1133) în cadrul secţiunii consacrate novaţiei.
La delegaţia imperfectă, delegatarul nu consimte la liberarea delegantului, ceea ce
face ca el - creditorul iniţial - să aibă, pe lângă debitorul său, un nou debitor - delegatul.
Potrivit art. 1132 Cod civil, în lipsa unei declaraţii exprese a creditorului (delegatar) în
sensul descărcării de obligaţie a debitorului iniţial (delegant), delegaţia nu poate fi decât
imperfectă33.
Efectele delegaţiei
În privinţa efectelor delegaţiei va trebui să distingem după cum este vorba despre
delegaţia perfectă sau delegaţia imperfectă.
Delegaţia perfectă, în principiu, stinge vechea obligaţie şi o înlocuieşte cu una nouă.
Aceasta înseamnă că delegantul (debitorul iniţial) este descărcat de obligaţia sa faţă de
delegatar (creditorul iniţial), iar în locul său rămâne obligat delegatul; obligaţia delegantului
se stinge, fiind înlocuită cu obligaţia delegatului (art. 1133 partea I Cod civil).
În acelaşi timp, art. 1133 Cod civil prevede două situaţii în care obligaţia delegantului
subzistă faţă de delegatar, şi anume:
1. când delegatarul şi-a rezervat expres dreptul de a urmări pe delegant în caz de
insolvabilitate a delegatului;
2. când delegatul este insolvabil în momentul delegaţiei.
Delegantul rămâne obligat în subsidiar, astfel că delegatarul va trebui ca, mai întâi, să-
l urmărească pe delegat şi apoi pe delegant34.

33
După cum s-a decis în practica judecătorească, simplul fapt al creditorului de a fi consimţit ca restul unei
sume de bani pentru acoperirea unei creanţe să fie plătit de părintele debitorului până la un anumit termen
acordat de creditor nu poate să însemne că acesta a înţeles să libereze pe debitorul iniţial, făcând să se nască o
nouă obligaţie în locul celei vechi. în ipoteza unei delegaţii perfecte, stingerea obligaţiei preexistente implică o
novaţie prin schimbare de debitor care trebuie să rezulte dintr-o declaraţie expresă a creditorului delegatar, aşa
cum prevede art. 1132 Cod civil, prin care se face aplicarea principiului potrivit cu care renunţarea la un drept
nu se prezumă (a se vedea Trib. jud. Suceava, decizia civilă nr. 760 din 23 decembrie 1969, în: R.R.D., nr.
3/1970, p. 183).
34
A se vedea Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 393; Renee Sanilevici, op. cit., p. 284.
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
În orice caz, raportul dintre creditorul delegatar şi delegat este un raport nou de
obligaţie, astfel că el nu va beneficia de garanţiile vechii creanţe. Vechiul raport juridic
obligaţional s-a transformat într-un nou raport cu efectele sale specifice.
Delegaţia imperfectă are ca efect faptul că un nou raport de obligaţie este adăugat
celui preexistent: debitorul iniţial (delegant) nu este descărcat de obligaţia sa faţă de
delegatar, dar acesta are un nou debitor, alături de cel iniţial, delegatul.
Creditorul delegatar poate urmări, la alegerea sa, pe oricare dintre ei. Aşadar,
transformarea obligaţiei în cazul delegaţiei imperfecte constă tocmai în faptul că vechea
obligaţie este însoţită de una nouă, aceea a delegatului, faţă de aceeaşi persoană –
delegatarul35.

3.3. Moduri legale de stingere a obligaţiilor

3.3.1.Confuziunea
În doctrină această instituţie este privată ca fiind un mod legal de stingere a
obligaţiilor, fără ca acestea să fie executate, ţinând seama de prevederile art. 1091 Cod civil şi
este reglementată de art. 1154-1155 Cod civil)
Confuziunea constă în întrunirea în aceeaşi persoană atât a calităţii de debitor, cât şi a
aceleia de creditor, în cadrul aceluiaşi raport juridic obligaţional. Aşadar, stingerea
obligaţiilor prin confuziune operează atunci când, în cadrul aceluiaşi raport juridic
obligaţional un singur subiect de drept deţine două calităţi incompatibile între ele: calitatea de
debitor şi cea de creditor36. Spre exemplu, creditorul moşteneşte pe debitor sau invers.
Într-o anumită concepţie, confuziunea conduce la stingerea raportului de obligaţii din
cauze de fapt care împiedică realizarea obligaţiei, stingerea independentă de realizarea, de
transformarea şi de transmiterea acesteia. De aici şi denumirea instituţiei, în această ultimă
concepţie ca „o imposibilitate de fapt de realizare a prestaţiei rezultând din împrejurarea că
prin deferirea unei moşteniri sau prin transmisiune între vii, calităţile de creditor şi de debitor
s-au împrumutat în aceeaşi persoană”.
În ipoteza stingerii obligaţiei prin confuziune este vorba de întrunirea de către aceeaşi
persoană, atât a calităţii de debitor cât şi a calităţii de creditor, ceea ce conduce la stingerea
obligaţiei, deoarece, creditorul nu mai poate cere executarea obligaţiei de către el însuşi37.
Domeniul de aplicaţie.
35
În acelaşi sens, a se vedea Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 394; în sens contrar, a se vedea Renáe
Sanilevici, op. cit., p. 284, care priveşte delegaţia imperfectă ca pe o garanţie personală.
36
C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Editura ALL, Bucureşti, 1993, p. 333 -
334
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
Confuziunea se poate aplica tuturor obligaţilor independent de izvorul lor. În
raporturile dintre persoanele fizice operează cu ocazia succesiunii, când succesiunea este
acceptată pur şi simplu; nu şi în cazul acceptării sub beneficiul de inventar sau al separaţiei de
patrimonii cerute de creditorii succesorali.

Efectele confuziunii
Confuziunea strânge raportul juridic obligaţional cu toate garanţiile şi accesoriile sale.
Aceasta înseamnă că prin confuziune va fi liberat şi garantul personal – fidejusorul. Dacă
operează confuziunea numai în persoana fidejusorului (fidejusorul moşteneşte pe creditor şi
invers), se va stinge numai obligaţia sa accesorie de garantare a creanţei, iar obligaţia
principală a debitorului va continua să existe şi urmează a-şi produce efectele sale.
În cazul unei obligaţii solidare, când confuziunea se produce între creditor şi unul
dintre codebitorii solidari, creanţa nu se va stinge decât pentru partea acestuia şi nu profită
decât în aceeaşi măsură celorlalţi codebitori solidari 38. Acelaşi efect se va produce şi în cazul
obligaţiilor indivizibile.
Încetarea confuziunii
Confuziunea poate să înceteze atunci când încetează cauza care a provocat-o, efectele
confuziunii se vor desfiinţa şi vechea obligaţie renaşte. Aceasta deoarece confuziunea nu este
o cauză de stingere propriu-zisă a obligaţiei, ci mai degrabă o piedică în executarea ei, prin
întrunirea în aceeaşi persoană a calităţilor incompatibile în cazul aceluiaşi raport juridic
obligaţional, practic acea persoană se găseşte în imposibilitatea de a-şi pretinde executarea
sau de a executa către ea însăşi. De aceea, când imposibilitatea dispare, confuziunea nu-şi va
mai produce efecte şi obligaţia va renaşte39.
În doctrină s-a arătat că prin anularea cauzei care a produs-o confuziunea se
consideră, în mod retroactiv, că nu a existat niciodată (de pildă în cazul anulării acceptării
succesiunii pentru viciu de consimţământ sau pentru incapacitate). Dar într-o altă opinie sunt
deosebite două situaţii: când titlul care a provocat reuniunea celor două calităţi este desfiinţat,
obligaţia reînvie ex tunc, adică în mod retroactiv cu toate efectele, accesoriile şi garanţiile
sale;
Când reuniunea celor două calităţi încetează fără retroactivitate, reînvierea obligaţiei
se produce ex nunc, cum se întâmplă în cazul unei transmiteri consfinţită de acel în persoana

37
Paul Mircea Cosmovici, Drept civil, Drepturi reale, Obligaţii, Legislaţie, Editura ALL Bucureşti, 1996, p. 263
- 264
38
Radu Tudor Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1968, p. 404-
405
39
M. G. Rarincescu, Curs elementar de drept civil român, vol. II, Drepturi reale, Obligaţiile, Bucureşti 1947, p.
657
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
căreia se reuniseră acele calităţi (de exemplu, când debitorul succesor al creditorului sau
creditorul succesor al debitorului îşi vinde drepturile sale succesorale) .

3.3.2.Compensaţia

Compensaţia este modul de stingere a obligaţiilor care constă în stingerea a două


obligaţii reciproce până la, concurenţa celei mai mici dintre ele (art. 1143-1153 Cod civil).
Prin ipoteză, compensaţia presupune existenţa a două raporturi juridice obligaţionale
distincte, în cadrul cărora aceleaşi persoane sunt creditor şi debitor, una faţă de cealaltă.
Dacă obligaţiile sunt egale ca valoare, ele se sting în întregime, altminteri urmează ca
debitorul obligaţiei cu o valoare mai mare să plătească celuilalt numai diferenţa, deoarece
pentru rest a plătit cu creanţa pe care o avea împotriva acestuia: A datorează lui B 5000lei, iar
B îi datorează, la rândul lui, lui A tot 5000 lei, în cadrul unui alt raport juridic obligaţional;
prin compensaţie cele două datorii reciproce se vor stinge în întregime.
Dacă obligaţiile sunt egale ca valoare, datoriile se vor stinge până la concurenţa celei
mai mici dintre ele: A datorează lui B 5000 lei, iar B datorează lui A 3000 lei; prin operarea
compensaţiei, B urmează a-i plăti lui A numai 2000 lei, căci pentru 3000 lei „a plătit” cu
creanţa pe care, la rândul lui, o avea împotriva lui A.
Compensaţia prezintă evidente avantaje practice.
În primul rând este de observat că ea reprezintă un mod simplificat de executare a
obligaţiilor, prin evitarea unei părţi duble.
În al doilea rând, compensaţia este analizată şi ca un mijloc de garantare a realizării
creanţei creditorului40.
Într-adevăr creditorul, prin compensarea creanţei sale împotriva debitorului cu datoria
sa faţă de acesta din urmă, îşi va satisface creanţa cel puţin până la concurenţa datoriei faţă de
propriul său debitor fără riscul unei eventuale insolvabilităţi a debitorului şi fără a suporta
concursul celorlalţi creditori chirografari.

Rolul compensaţiei

40
Tudor R. Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1968, p.405-410
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
Compensaţia este în primul rând un mod simplificat de executare a obligaţiilor, o
dublă plată abstractă care evită ca inutilă efectuarea concretă a două plăţi efective în sens
contrar cu cheltuielile, pierderea de timp şi riscurile aferente.
În al doilea rând, compensaţia are rolul unei garanţii, deoarece creditorul compensând
creanţa sa împotriva debitorului cu datoria acestuia faţă de el, este sigur că îşi va satisface
creanţa cel puţin până la concurenţa valorii pe care o reprezintă datoria lui către propriul său
debitor. Această garanţie îi permite îndeosebi creditorului să evite riscul unei insolvabilităţi a
debitorului. Într-adevăr dacă nu ar opera compensaţia şi debitorul solvabil ar plăti datoria sa
în timp ce celălalt debitor ar deveni insolvabil, atunci solventul s-ar găsi în situaţia de a nu-şi
putea satisface, total sau parţial creanţa sa întrucât ar trebui să suporte concurenţa celorlalţi ai
debitorului său.
Prin compensarea datoriilor el evită acest lucru, deoarece se plăteşte singur cu creanţa
pe care o are împotriva debitorului său. În acest mod compensaţia se învederează ca o
garanţie care acordă unui creditor chirografar o situaţie privilegiată o adevărată cauză de
preferinţă faţă de ceilalţi creditori chirografari cu care în mod normal ar trebui să intre în
concurs.
Din punct de vedere al funcţiei de garanţie pe care o îndeplineşte compensaţia poate fi
comparată cu excepţia non adimpleti contractus şi cu dreptul de retenţie, instituţii care permit
creditorului, ca urmare a faptului că este debitor al debitorului său în cadrul unei obligaţii
reciproce să exercite unele prerogative asupra elementului activ al patrimoniului debitorului
lui care se află în mâinile sale, adică asupra prestaţiei pe care i-o datorează acestuia.
Dar, spre deosebire de compensaţie, exceptio non adinpleti contractus implică
existenţa unui contract sinalagmatic iar dreptul de retenţie, cu existenţa unor obligaţii conexe
(de pildă, debitum cum re junctum), ce nu sunt necesare în cazul compensaţiei, care de altfel
are numai funcţia de garanţie a plăţii ci şi aceea de stingere a ambelor obligaţii. Prin rolul său
de garanţie a plăţii, compensaţia se apropie mai mult de dreptul de retenţie, care, dacă nu
permite creditorului ce reţine lucrul să fie plătit din valoarea lui, cu puţin, îl îndrituieşte, să
păstreze lucrul până va fi plătit integral.
Domeniul
Compensaţia este un mod de stingere a tuturor obligaţiilor contractuale sau extra
contractuale, în afară de cele care sunt exceptate expres de lege (art. 1147 Cod civil).
Compensaţia nu operează în privinţa următoarelor creanţe:
Compensaţia de restituire a unui lucru ce a fost luat pe nedrept de la proprietar (art.
1147 pct. 1 Cod civil) celui căruia i s-a luat în mod ilicit un lucru, chiar dacă este debitor al
celui care şi-a însuşit lucrul în acest mod, nu i se poate opune compensaţia, nimeni nu-şi
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
poate face dreptate singur şi de aceea uzurpatorul trebuie mai întâi de toate să restituie lucrul
(spoliatus ante omnia restituendus) şi apoi să pretindă executare creanţei sale.
Creanţa de restituire a unui depozit neregulat, adică acela referitor la lucruri fungibile,
ce pot fi consumate de către depozitar, care rămâne obligat să restituie lucruri similare, (art.
1147 pct. 2 Cod civil). Compensaţia nu operează chiar dacă depozitarul este la rândul său
creditorul deponentului, depozitarul trebuie să restituie în condiţiile contractului, lucrul primit
în depozit.
Creanţa declarată insesizabilă (art. 1147 pct. 3 Cod civil) cum este pensia de
întreţinere, care este numită să procure creditorului cele necesare traiului. Dacă ar opera
compensaţia, titularul creanţei ar putea fi lipsit de mijloacele necesare întreţinerii. Dar fiind
insesizabilă, ea nu poate servi la plata creditorilor, nici prin compensaţie, fiind afectată
exclusiv pentru satisfacerea nevoilor de întreţinere a titularului.
Creanţa poprită (art. 1152 Cod civil). Dacă mai înainte de a fi întrunite condiţiile
compensaţiei, o creanţă a fost poprită, poprirea efectuată care implică plata unei sume
respective (art. 1099 Cod civil) constituie de asemenea un obstacol la compensaţie.
Condiţii
Pentru ca să opereze compensaţia trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii şi anume:
amândouă datoriile să fie certe, obiectul lor constând fie într-o sumă de bani, fie într-o
cantitate de bunuri fungibile între ele (art. 1145 Cod civil arată: „Compensaţia n-are loc decât
între două datorii, care deopotrivă au ca obiect o sumă de bani, o cantitate oarecare de lucruri
fungibile de aceeaşi specie...”; datoriile trebuie să fie lichide, adică să aibă un cuantum
cunoscut (valoare exactă), cerinţă precizată în partea finală a art. 1145 alin. 1 Cod civil;
datoriile trebuie să fie exigibile, deci ajunse la scadenţă, ceea ce înseamnă că nu pot fi
afectate de modalităţi cum sunt termenul şi condiţia, sau să fie obligaţii naturale dar, conform
dispoziţiilor art. 1146 Cod civil „Termenul de graţie nu împietează compensaţia”; dacă este
vorba de creanţe ce nu sunt plătibile în acelaşi loc, compensaţia operează numai dacă se
plătesc cheltuielile transportului în locul unde ar fi urmat să fie executată obligaţia (art. 1150
Cod civil); datoriile trebuie să existe, potrivit prevederilor art. 1143 Cod civil între aceleaşi
persoane.
Legea stabileşte şi anumite derogări de la principiul potrivit căruia compensaţia se
produce de drept.
Astfel, operaţia aceasta nu are loc în ipotezele prevăzute la art. 1147 Cod civil şi
anume: când una dintre părţi cere să i se restituie un lucru ce i-a fost luat pe nedrept (prin
violenţă, prin fraudă etc.) conform regulii spoliantus ante omnia restituendus, când se cere
restituirea unui depozit neregulat (chiar dacă depozitarul are calitatea de creditor al
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
deponentului); când creanţa este insesizabilă ca de exemplu în cazul pensiilor alimentare (de
întreţinere); când compensaţia ar opera în dauna drepturilor dobândite de alte persoane, ca de
exemplu în cazul popririi, deoarece, astfel cum rezultă din prevederile art. 1152 Cod civil,
dacă terţul poprit dobândeşte după efectuarea popririi, un drept de creanţă împotriva
creditorului său, el nu va putea invoca compensaţia faţă de popritor.
Compensaţia are efectul de a stinge creanţele reciproce ca şi cum ar fi fost făcută o
plată şi de aceea este considerată un procedeu echivalent plăţii. Ea operează de drept şi stinge
deopotrivă, accesoriile creanţei (privilegii, ipoteci etc.). Potrivit prevederilor art. 1151 Cod
civil, când există mai multe datorii reciproce compensabile datorate de aceeaşi persoană, se
aplică regulile privind imputaţia plăţii, precizată la art. 113 Cod civil.

Felurile compensaţiei
A. Compensaţia legală. Stingerea datoriilor reciproce se produce de drept, chiar fără
ştire părţilor, fiind o consecinţă a coexistenţei celor două datorii. Este ceea ce rezultă din
prevederile art. 1144 Cod civil („compensaţia operează de drept în puterea legii şi chiar când
debitorii n-ar şti nimic despre aceasta; cele două datorii se sting reciproc în momentul când
ele se găsesc, existând totodată şi până la concurenţa cotităţilor lor respective.”).
Deşi compensaţia este obligatorie efectul extinctiv operând în temeiul legii (art. 1143
Cod civil) se admite posibilitatea părţilor de a renunţa la efectele acestuia. Posibilitatea
rezultă din dispoziţiile art. 1153 Cod civil potrivit căruia cel care a plătit o datorie stinsă de
drept prin compensaţie poate cere debitorului suma datorată, dar fără privilegiile şi ipotecile
care garantau acea datorie „afară numai dacă este o cauză evidentă ce l-a făcut să nu cunoască
creanţa care trebuia să compenseze datoria sa”. Renunţarea la compensaţie poate fi şi tacită în
cazul în care debitorul acceptă ca cel care este creditorul creanţei să o cesioneze unui terţ în
sensul că, în asemenea situaţie, nu va mai putea opune cesionarului, în compensare, creanţa
pe care o are împotriva cedentului. În cazul în care debitorul nu a acceptat cesiunea, ci
aceasta i-a fost notificată, efectele compensaţiei se vor putea produce după primirea
notificării (art. 1149 Cod civil).
Tot o excepţie de la principiul compensaţiei obligatorii rezultă din prevederile art.
1148 Cod civil cu privire la compensaţia intervenită între creditor şi fidejusor în înţelesul că
acesta nu este de natură să libereze pe debitor. (În art. 1148 alin. 1 Cod civil se stabileşte:
„Compensaţia se operează în privinţa cauţiunii pentru ceea ce creditorul datoreşte debitorului
principal” , iar la alin. 2 al aceluiaşi articol: „Compensaţia n-are loc în privinţa debitorului
principal pentru ceea ce creditorul datoreşte cauţiunii”).
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
B. Compensaţia convenţională şi judecătorească. Dacă nu sunt întrunite condiţiile
pentru compensaţia legală părţile pot conveni ca datoriile să fie totuşi compensate, dar
aceasta nu va opera retroactiv, adică nu va avea efect decât din momentul din care a intervenit
înţelegerea părţilor.
Compensaţia judecătorească, deşi nereglementată de Codul civil, este admisă în
practică, în sensul că, în ipoteza în unor datorii reciproce care nu sunt lichide ori nu au ca
obiect bunuri fungibile, unul dintre creditori se poate adresa instanţei de judecată. Care, la
aprecierea sa, poate dispune compensaţia până la concurenţa datoriei celei mai mici, efectele
urmând să se producă de la data la care hotărârea a rămas definitivă. Matei Cantacuzino
precizează că o compensare e numită judecătorească în cazul în care, una din datoriile
reciproce nu e lichidă, şi când lichidarea ei se provoacă prin o acţiune reconvenţională
împotriva creditorului reclamant41.

Prescripţia extinctivă
Prescripţia extinctivă este cunoscută în toate ramurile de drept, sub aspectul naturii
sale, această instituţie juridică este susceptibilă de analiză temeinică atât în cadrul fiecărei
dintre aceste ramuri, cât şi în plan interdisciplinar. Prescripţia extinctivă îşi găseşte
reglementare în norme juridice cuprinse în mai multe izvoare.
Decretul numărul 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă constituie ceea ce
îndeobşte se cheamă drept comun (Legea generală) în materie. Acest act normativ a fost
modificat prin Decretul 216/1960, prilej cu care s-a republicat cu renumerotarea articolelor,
aşa cum au rezultat în urma modificărilor aduse42.
Codul Civil român conţine un titlu (XX) din cartea a III-a intitulat „Despre
prescripţie” consacrat acestei instituţii juridice.
Reglementările din Codul Civil constituie izvor de drept civil pentru prescripţie, în
măsura în care, unele dintre ele, nu au fost modificate sau abrogate prin Decretul nr.
11167/1958. Acestor două izvoare de drept civil li se adaugă:
- articolele 21, 25 şi 60 din Codul familiei.
- Unele acte normative care prin normele consacrate unor aspecte ale prescripţiei,
îndeosebi cele referitoare la termenele de prescripţie, constituie izvoare de drept civil.

Prescripţia extinctivă este un mod legal de stingere a obligaţiilor ca urmare a trecerii


timpului; creditorul care nu acţionează un anumit timp pentru a-şi realiza dreptul său
subiectiv, pierde mijlocul de ocrotire pe care îl acordă legea sub forma dreptului la acţiunea în
41
Matei Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 1998, p. 386
42
În Buletinul Oficial nr. 11 din 11 iunie 1960
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
justiţie. După trecerea timpului stabilit de lege, debitorul nu mai poate fi silit, pe cale
judiciară, să-şi execute obligaţia sa, deoarece dreptul subiectiv al creditorului său este lipsit
de sancţiunea judiciară pe care o constituie acţiunea în justiţie.
Stingerea dreptului la acţiune ca urmare a trecerii timpului, lipsind pe creditor de
putinţa de a dobândi o hotărâre judecătorească împotriva debitorului înseamnă că, în mod
practic obligaţia este stinsă şi debitorul liberat.
Acelaşi lucru se întâmplă dacă obţinând o hotărâre creditorul nu cere executarea
acesteia în intervalul de timp prevăzut de lege în acest scop.
Aşadar, prescripţia extinctivă ca mod de stingere al obligaţiei, constă în pierderea
dreptului la acţiune ori la executare prin neexercitarea acestuia în termenul stabilit de lege.
În izvoarele de drept civil care consacră norme reglementării prescripţiei extinctive,
nu se dă o definiţie „in terminis” acestei instituţii juridice, există însă o prevedere ce consacră
efectul prescripţiei extinctive de la care se poate porni în definirea acestuia43.
Funcţii
Prescripţia extinctivă are următoarele funcţii:
lipseşte obligaţia de sancţiunea sa juridică (stinge dreptul la acţiune în justiţie);
în măsura în care constituie o prezumţie de plată, are o funcţie probatorie;
are o funcţie sancţionatorie, în sensul că sancţionează neglijenţa creditorului inactiv.
Natura juridică
Cunoscută în toate ramurile de drept, prescripţia extinctivă sub aspectul naturii sale,
trebuie analizată în cadrul fiecărei ramuri de drept. Specifică dreptului civil este prescripţia
dreptului la acţiune în sens material.
Prin prescripţie se stinge numai dreptul la acţiune în sens material, nu şi dreptul
subiectiv civil însuşi şi nici obligaţia corelativă lui.
Acţiunea introdusă după expirarea termenului de prescripţie este lipsită de
posibilitatea concursului forţei de constrângere a statului; dacă însă, după expirarea acestui
termen, debitorul şi-a executat obligaţia, el nu va putea cere restituirea prestaţiei pentru că a
executat o obligaţie valabilă.
Rezultă că prescripţia extinctivă, sub aspectul naturii juridice se înfăţişează ca un mod
de transformare a conţinutului raportului juridic, întrucât transformă dreptul subiectiv civil şi
obligaţia corelativă corespunzătoare, din drept şi obligaţii perfecte în drept şi obligaţii
imperfecte.

Delimitarea prescripţiei extinctive de alte instituţii juridice

43
Ion Dogaru, Drept civil român, Tratat, vol. I, Editura Europa, Craiova 1996, p. 323-325
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR

O serie de instituţii juridice de drept civil se aseamănă cu prescripţia extinctivă, dar nu


se confundă cu acesta. Asemenea instituţii juridice sunt:
 prescripţia achizitivă,
 decăderea
 termenul extinctiv.
A. În raport cu prescripţia achizitivă. Între prescripţia extinctivă şi prescripţia
achizitivă există atât asemănări cât şi deosebiri:
Asemănări:
 ambele instituţii sunt aparţinătoare dreptului civil;
 ambele sunt sancţiuni de drept civil ce se aplică titularilor drepturilor
subiective civile dovediţi a fi inactivi;
 ambele instituţii juridice operează în funcţie de termenele prevăzute de lege.
Deosebiri:
 prescripţia extinctivă este reglementată – de drept comun – prin dispoziţiile
Decretului nr. 167/1958, pe când, prescripţia achizitivă este reglementată de
Codul Civil şi de dispoziţiile Decretului Lege nr. 115/1938;
 în privinţa termenelor: pentru prescripţia extinctivă sunt mai multe şi mai
scurte (3 ani, 2 ani, 1 an, 5 luni) în raport cu cele pentru prescripţia achizitivă
(30 ani şi 10-20 ani);
 în privinţa efectelor: prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune în sens
material, în timp ce, prin prescripţia achizitivă, se ajunge la dobândirea unui
drept real principal;
 cele două feluri de prescripţii au unele reguli comune dar şi reguli proprii cu
privire la suspendare şi întrerupere;
 „repunerea în termen” este specifică (proprie) numai prescripţiei extinctive.
B. În raport cu decăderea. Decăderea este o sancţiune de drept civil, care are drept
efect stingerea dreptului subiectiv civil în termenul impus de această sancţiune de drept
material.
Între cele două instituţii – prescripţia extinctivă şi decăderea, ca sancţiune de drept
civil – există următoarele asemănări:
 ambele sancţiuni operează în raport cu termenele pe care le presupun;
 ambele sunt sancţiuni de drept civil, deci, instituţii juridice aparţinând
dreptului civil;
 cele două instituţii juridice au efect extinctiv.
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
Cele două instituţii se deosebesc prin:
 în planul efectelor: prescripţia extinctivă stinge numai dreptul la acţiune în
sens material, în timp ce decăderea stinge chiar dreptul subiectiv;
 termenele prescripţiei extinctive sunt mai multe şi mai mari faţă de cele de
decădere. Acestea din urmă sunt: 1 an în cazul revocării donaţiei pentru
ingratitudine; 3 ani; 3 luni; 45 zile.
 în timp ce prescripţia extinctivă are reguli proprii în materie de suspendare,
întrerupere şi „repunere în termen”, decăderea nu dispune de asemenea reguli.
C. În raport cu termenul extinctiv. Între prescripţia extinctivă şi termenul extinctiv
(modalitate a actului juridic civil) există următoarele asemănări:
 ambele au efect extinctiv;
 atât prescripţia extinctivă cât şi termenul extinctiv ţin de dreptul civil.
Între cele două concepte există, în principal, următoarele deosebiri:
 termenele de prescripţie sunt termene legale (izvorăsc din lege – în timp ce
termenul extinctiv poate fi legal, convenţional ori judecătoresc);
 în planul efectelor: prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune în sens
material, pe când termenul extinctiv priveşte stingerea dreptului subiectiv şi al
obligaţiei corelative;
 termenul extinctiv poate fi modificat prin acordul de voinţă al părţilor actului
juridic, în timp ce termenele de prescripţie, fiind legale, nu pot modificate;
 termenul extinctiv ca modalitate a actului juridic civil nu este susceptibil de
suspendare, întrerupere ori „repunere în termen”, măsuri specifice numai
prescripţiei extinctive.

Efectul prescripţiei extinctive


Efectul prescripţiei extinctive răspunde la întrebarea: ce se stinge ca urmare a acţiunii
acesteia?
Înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958, dreptul comun în materia
prescripţiei extinctive l-au constituit dispoziţiile cuprinse în Codul Civil, dispoziţii care se
înfăţişează a fi contradictorii pentru că:
în timp ce dispoziţiile art. 1091 Cod civil 44 situează prescripţia extinctivă prin
modurile de stingere ale obligaţiilor civile, dispoziţiile art. 183745 o consideră un mijloc de a
se „libera de obligaţie” .

44
„ Obligaţiile se sting . . . şi prin prescripţie”
45
„ Prescripţia este un mijloc de . . . a se libera de obligaţie sub condiţiile determinate prin această lege”
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
dispoziţiile art. 1890, 1900, 1903 şi 1904 din acelaşi izvor de drept vorbesc despre
prescripţia acţiunilor.
Altfel spus, primele texte vorbesc despre faptul că prescripţia extinctivă stinge
obligaţia civilă şi bineînţeles, pe cale de consecinţă şi dreptul subiectiv civil corelativ, în
textele următoare vorbesc despre stingerea acţiunii în justiţie.
În acest context dominanta doctrinei a decis că ceea ce se stinge prin prescripţie este
obligaţia civilă şi dreptul subiectiv corelativ, cu precizarea că obligaţia se stinge ca obligaţie
civilă, dar se converteşte în una naturală, lipsită de posibilitatea executării pe cale forţată.
Aceasta este răspunsul la întrebarea: „ce se stinge prin prescripţie” în contextul
reglementărilor anterioare Decretului nr. 167/1958.
Prin intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958 dreptul comun în materia
prescripţiei extinctive este dat de dispoziţiile acestui act normativ. Chiar în dispoziţiile art. 1
alin. 1, din acest decret se precizează: „dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se
stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”. Rezultă că, în noul
context reglementativ, nu se pune problema, cel puţin formal, a stingerii obligaţiei şi prin
consecinţă şi a dreptului subiectiv civil corelativ, ci a dreptului la acţiune.
În legătură cu răspunsul la întrebarea „ce se stinge prin prescripţia extinctivă?” în
contextul reglementativ nou s-au conturat două puncte de vedere:
Prin prescripţie se stinge însuşi dreptul subiectiv civil şi bineînţeles şi obligaţia
corelativă. Potrivit acestei păreri este de neconceput ca dreptul civil să supravieţuiască dacă
se stinge posibilitatea juridică a ocrotirii lui pe calea coerciţiunii exercitate de stat.
Prescripţia stinge numai dreptul la acţiune în sensul material nu şi dreptul subiectiv
civil. Este punctul de vedere exprimat de dominanta doctrinei, punct de vedere în favoarea
căruia se aduc următoarele argumente:
 argumentul de interpretare gramaticală a dispoziţiilor cuprinse în art. 1 alin. 1
din Decretul 167/ 1958, citat mai sus care vorbeşte de dreptul la acţiune ;
 argumentul de interpretare logică per a contrario dedus din împrejurarea că
textul, folosind expresia „ dreptul la acţiune” exclude posibilitatea referirii la
însuşi dreptul subiectiv civil;
 argumentul dedus din interpretarea logică a dispoziţiilor art. 19 alin1 din
decretul 167/1958 potrivit căruia, în ipoteza că s-ar stinge însuşi dreptul
subiectiv civil, nu s-ar justifica instituţia „repunerii în termen” la care se referă
textul: ori, s-ar fi stins chiar dreptul subiectiv, repunerea nu s-a mai justificat;
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
 un alt argument se deduce din interpretarea dispoziţiilor art. 20 alin. 1 din
Decretul nr. 167/1958, dispoziţii din care, de asemenea, rezultă că se stinge
numai dreptul la acţiune.
Din considerarea că prescripţia extinctivă stinge numai dreptul material la acţiune
decurg următoarele consecinţe :
 dreptul subiectiv civil supravieţuieşte momentului stingerii dreptului la acţiune
şi tot astfel se consideră şi în privinţa obligaţiei corelative, dar nu sub
calificarea de drept şi obligaţii perfecte, ci sub cea de drept şi obligaţii
imperfecte;
 dreptul la acţiune în sens procesual (nu în sens material) rămâne
imprescriptibil, pentru că numai dreptul la acţiune în sens material pierde
protecţia asigurată prin putinţa apelării la forţa coercitivă a starului.

Domeniul prescripţiei extinctive


Domeniul prescripţiei extinctive înseamnă sfera drepturilor subiective civile ale căror
acţiuni cad sub incidenţa acestei instituţii.
A determina „domeniul prescripţiei extinctive” înseamnă a stabili drepturi subiective
civile prescriptibile extinctiv şi deci de a le deosebi faţă de cele imprescriptibile extinctiv.
Sunt prescriptibile extinctiv acele drepturi subiective civile ale căror acţiuni în justiţie se sting
prin neexercitarea în termenele de prescripţie stabilite de lege.
Terminologie.
În determinarea domeniului prescripţiei extinctive se folosesc uneori expresiile :
„drepturi prescriptibile”
„drepturi imprescriptibile”
Prezicerea domeniului prescripţiei extinctive trebuie să ţină seama şi de denumirile
acţionării în justiţie prin care se ocrotesc drepturile subiective civile.
Sub acest aspect sunt de menţionat următoarele :
 drepturile subiective civile, care sunt drepturi reale principale, sunt protejate
prin:
 acţiunea în revendicare, când reclamantul este însuşi proprietarul bunului
revendicat;
 acţiunea negatorie când reclamant este proprietarul iar pârât este persoana care
se pretinde titulara altui drept real principal (uz, uzufructul, abitaţie, superficie,
servitute ) ;
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
 acţiunea confesorie când reclamant este titularul altui drept real principal,
decât proprietarul ) adică uzuarul, uzufructuarul, abitantul, superficiarul ori
titularul dreptului de servitute);
 acţiunea în revendicare în sens larg - vidicaţio possesionis - când reclamant
este titularul unui drept real principal corespunzător dreptului de proprietate de
stat sau cooperatiste, cum este dreptul de folosinţă (cu varietăţile sale)
 posesia este ocrotită prin acţiunea posesorie, ajungându-se indirect la ocrotirea
dreptului de proprietate ori a altui drept real principal.
 drepturile de creanţă sunt ocrotite prin acţiuni personale (numite în practic,
acţiuni „ în pretenţii”) fie că se întemeiază pe un contract civil, fie pe un fapt
juridic (licit ori ilicit), purtând denumiri diferite, precum: acţiuni pentru plata
preţului, acţiuni în rezoluţiune, acţiune revocatorie, acţiune oblică, acţiune în
reducţiune etc.;
 drepturile personale nepatrimoniale sunt însoţite de acţiunile corespunzătoare
acestor drepturi (privind numele, acţiunile de stare civilă, alte acţiuni care tind
la restabilirea dreptului căruia i s-a adus atingere);
 nulitatea actului juridic poate fi cerută fie prin „acţiunea în constatarea
nulităţii”, fie prin „acţiunea în anulabilitate”46 (adică în nulitate relativă) .

Termenele de prescripţie
Intervalul de timp stabilit de lege înlăuntrul căruia dreptul de acţiune în sens material
trebuie exercitat sub acţiunea pierderii lui, constituie ceea ce se cheamă termenul de
prescripţie extinctivă.
Principalul criteriu de clasificare este acela al vocaţiei ori sferei de aplicare, după care
distingem între: termenele generale şi termenele speciale de prescripţie extinctivă. Normele
care stabilesc un termen general reprezintă norma (legea) generală, iar normele care instituie
termene speciale sunt normele speciale, corelaţia dintre aceste norme este cârmuită de
cunoscutele reguli: generalia specialibus non derogant şi specialia generalibus derogant .
Al doilea criteriu pe care îl folosim în clasificarea termenelor de prescripţie extinctivă,
este acela al izvorului normativ al lor adică al actului normativ care reglementează aceste
termene.
În funcţie de acest criteriu, distingem între:
 termene instituite de Decretul nr. 167/1958

46
Gheorghe Beleiu, Drept civil român, Introducere în drept civil, subiectele de drept civil, Editura „Şansa” SRL,
Bucureşti 1992, p. 203 - 204
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
 termene instituite în alte izvoare de drept civil (precum: Codul Civil, Codul
familiei, Legile nr. 31/1990 şi nr. 11/1991).
În funcţie de un al treilea criteriu, acela al mărimii sau întinderii lor, termenele
speciale se împart în:
 termene mai mari decât termenul general;
 termene egale cu termenul general;
 termene mai mici decât termenul general de prescripţie extinctivă.
Termenele generale de prescripţie extinctivă. Legea nu califică un termen de
prescripţie extinctivă ca fiind general sau special, ci aceasta (clasificarea) este făcută de
doctrină şi jurisprudenţă, luând în considerare maniera de redactare în privinţa termenului
respectiv.

Pornindu-se de la această distincţie s-a tras următoarea concluzie:


 pentru acţiunile personale care însoţesc drepturile subiective de creanţă,
termenul general de prescripţie este cel stabilit de articolul 3, alineatul 1 din
Decretul 167/1958, adică de 3 ani.
 pentru acţiunile reale, termenul general de prescripţie este cel stabilit de
articolul 1890 Cod civil, adică termenul de 30 de ani 47, cu sugestia ca „de lege
– ferenda” acest sistem al termenelor generale de prescripţie ar trebui revăzut.
Termenul general de prescripţie de 3 ani. O caracterizare a acestui termen se poate
face prin sublinierea următoarelor idei48:
 este aplicabil acţiunilor personale care însoţesc drepturile subiective civile de
creanţă.
 îşi găseşte aplicarea ori de câte ori nu se aplică un termen special de
prescripţie.
 este reglementat de dispoziţiile articolului 3, aliniatul 1 din Decretul 167/1958.
 este caracterizat a fi termen general, în temeiul următoarelor argumente:
 în ordine, este primul dintre termenele generale precizat de decretul
167/58 care constituie dreptul comun în materia prescripţiei extinctive;
 în dispoziţiile următoare, în Decretul nr. 167/1958, se precizează
termenele speciale, prin derogare de la termenul de 3 ani de unde
rezultă că acesta din urmă este termenul general.

47
Gh. Beleiu , op. cit. , p. 215
48
I. Dogaru, Drept civil român, Tratat, vol. I, Editura Europa, Craiova 1996, p. 351 – 352
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
 generalitatea termenului de 3 ani rezultă din împrejurarea că se aplică
tuturor acţiunilor personale întemeiate pe dreptul de creanţă cu
excepţia celor pentru care legea prevede expres termene speciale.
Termenul general de prescripţie de 30 ani. Caracterizarea acestui termen este dată de
următoarele elemente:
 este aplicabil acţiunilor reale care însoţesc drepturile reale
principale prescriptibile extinctiv.
 este reglementat de dispoziţiile Codului Civil (art. 1890) care
constituie una din aplicaţiile regulilor: „Specialia generalibus
derogant” şi „Generalia specialibus non derogant”.
 îşi găseşte aplicaţia ori de câte ori nu există un termen special.
 generalitatea acestui termen se discută ţinându-se seama şi de
faptul că sunt scoase din calculul acţiunilor reale
imprescriptibile extinctiv.
Prin consecinţă, termenul de 30 de zile, se aplică numai:
 acţiunilor în revendicare mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate
privată;
 acţiunilor confesorii privite în contextul revendicării lato sensu (vindicatio
possesionis).
Termenele speciale de prescripţie extinctivă
1. Termene speciale aplicabile acţiunilor personale nepatrimoniale. Această categorie
de termene speciale pot fi astfel caracterizate:
 sunt reglementate de Codul familiei;
Intră în această categorie:
 termenul de 6 luni pentru acţiunea în anulabilitatea căsătoriei;
 termenul de 6 luni pentru acţiunea în tăgada paternităţii copilului din
căsătorie;
 termenul de 1 an pentru acţiunea în stabilirea paternităţii din afara
căsătoriei.
2. Termene speciale aplicabile acţiunilor personale întemeiate pe drepturi de creanţă.
După izvorul lor aceste termene se grupează în trei categorii:
 termene speciale stabilite prin dispoziţiile Decretului nr. 167/58
care constituie drept comun în materia prescripţiei extinctive:
 termenul de 2 ani pentru unele raporturi de asigurare;
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
 termenul de 6 luni pentru acţiunile în răspundere pentru
viciile ascunse fără viclenie;
 termenul de 3 ani pentru unele sume aflate „în depozit”;
 termenul de 60 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 24
din Decretul 167/58.
 termenele speciale prevăzute de Codul Civil:
 termenul de 6 luni privind dreptul de opţiune
succesorală;
 termenul de un an rezultând din dispoziţiile art. 1334
Cod civil;
 termenul de 6 luni prevăzut de dispoziţiile art. 1903
Cod civil;
 termenul de un an prevăzut de dispoziţiile art. 1904
Cod civil.
 termenele speciale prevăzute în alte acte normative:
 termenul de 30 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 5,
alin. 2 din Legea contenciosului administrativ nr.
29/90;
 termenul de 10 ani stabilit de Legea 61/74;
 termenul de 2 ani stabilit de dispoziţiile art. 1 din
Decretul 443/72;
 termenul de 1 an, 6 luni şi 3 luni, prevăzute de
Decretul 197/55;
 termenul de 3 ani stabilit de art. 37 final din Legea
nr. 31/90;
 termenul de un an prevăzut de art. 12 din Legea
11/91;
3. Termene aplicabile unor acţiuni reale. Intră în această categorie:
 termenul de un an, prevăzut de art. 498 Cod civil;
 termenul de 5 ani prevăzut de dispoziţiile art. 561 Cod
procedură civilă.
Calculul termenelor. Termenul de prescripţie se calculează pe zile şi nu pe ore, iar
ziua în care termenul începe să curgă nu este socotită (dies a quo non computatur in termine).
În schimb ultima zi a termenului (dies ad quem) trebuie să fie în întregime împlinită pentru ca
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
termenul să se considere expirat. Dacă termenul este fixat pe ani, luni sau săptămâni, ultima
zi a termenului este cea corespunzătoare primei zile a acestuia (art. 101, alin. 3 şi 4 Cod
procedură civilă).
Prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune sau a dreptului de a
cere executarea silită.
În mod firesc, prescripţia nu poate să curgă mai înainte de naşterea dreptului la
acţiune. „Nici o prescripţie nu poate începe a curge mai înainte de a se naşte acţiunea supusă
acestui mod de stingere” – dispune art. 1886 Cod civil (action non natae non prescribitur). În
acelaşi sens dispune Decretul 167/58: „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte
dreptul de a cere executarea silită” (art. 7, alin. 1).
Acţiunea începe să curgă din momentul naşterii raportului juridic din următoarele
situaţii:
la obligaţiile neafectate de modalităţi, deoarece în privinţa acestora creditorul este
îndreptăţit să ceară executarea obligaţiei din chiar momentul naşterii raportului juridic (art. 7
alin. 2 al Decretului nr. 167/1958).
la obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului deoarece în cadrul
acestei obligaţii creditorul poate cere executarea lor din chiar momentul naşterii raportului
juridic.
În ambele situaţii, punerea în întârziere a debitorului nu este necesară pentru naşterea
dreptului la acţiune, şi deci nici pentru începerea cursului prescripţiei. Într-adevăr dacă
prescripţia ar începe să curgă numai de la data punerii în întârziere, atunci raporturile juridice
dintre persoane fizice unde se aplică regula (dies non interpellat pro hominem), începerea
cursului prescripţiei ar rămâne la discreţia creditorului care, amânând punerea în întârziere ar
prelungi în mod indirect, termenul legal de prescripţie.
Prescripţia dreptului la acţiune nu curge de la data naşterii raportului juridic în cazul
obligaţiilor afectate de unele modalităţi şi anume atunci când existenţa obligaţiei depinde de
împlinirea unei condiţii, ori când executarea ei este amânată până la împlinirea unui termen.
În aceste situaţii, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia suspensivă
sau când a expirat termenul suspensiv, deoarece numai atunci se naşte dreptul la termenul
suspensiv, deoarece numai atunci se naşte dreptul la acţiune şi creditorul poate cere
executarea obligaţiei (art. 7, alin. 3 al Decretului nr. 167/1958).
În cazul unei obligaţii având ca obiect prestaţii succesive, dreptul la acţiune, cu privire
la fiecare din aceste prestaţii, se stinge printr-o prescripţie deosebită, al cărui termen va
începe să curgă de la dat exigibilităţii fiecăreia dintre prestaţii.
În materia contractului de transport, prescripţia începe să curgă:
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
pentru despăgubirile provenite din pierderea parţială, avarii sau întârziere, din ziua
pierderii obiectului transportului (produselor transportate).
în cazul pierderii totale, din ziua expirării termenului pentru predarea produselor către
destinatar.
Prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis ori ale
unei lucrări executate începe să curgă de la data descoperirii lor, dar cel mai târziu de la
împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării, iar prescripţia acţiunii privind viciile
ascunse ale unei construcţii începe să curgă de la data descoperirii viciilor însă cel mai târziu
de la împlinirea a 3 ani de la predare.
Legea prezumă că termenele de 1 an şi 3 ani sunt suficiente pentru a se cunoaşte
viciile ascunse.
Punctul de plecare al termenului este acelaşi şi în cazul viciilor ascunse cu viclenie, în
privinţa cărora însă termenul de prescripţie este cel general.
Dacă există alte termene de garanţie legale sau convenţionale, dreptul la acţiune se
naşte de la data descoperirii viciilor (dar nu mai târziu de un an de la predare).
Drept urmare pentru viciile ascunse (altele decât cele ascunse cu viclenie, expirarea
termenului de garanţie – înainte de descoperirea viciilor – sau depăşirea termenului de
prescripţie de către parte în favoarea căreia era stipulată garanţia, închide acesteia calea
acţiunii în justiţie.
Prescripţia acţiunii în anulare a unui act juridic pentru violenţă (art. 954 Cod civil)
începe să curgă din momentul când acest viciu al voinţei a încetat (art. 9 alin. 1 al Decretului
nr. 167/1958).
Dacă anularea se cere pentru dol sau eroare, precum şi în celelalte cazuri de anulare
(incapacitate de exerciţiu, leziune) prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit,
reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele, a cunoscut
cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului. În
această ipoteză se prezumă deci că în cadrul termenului prevăzut de lege, partea a putut
cunoaşte cauza anulării. În acest mod, legea îmbină un element subiectiv (cunoaşterea cauzei
anulării) cu un element obiectiv (împlinirea unui termen de 18 luni de la încheierea actului
juridic), pentru a se evita ca printr-o întârziere excesivă a introducerii acţiunii în anulare să se
dăuneze certitudinii de drept pe care prescripţia extinctivă este chemată să o asigure.
Termenul de prescripţie pentru introducerea unei acţiuni în regres curge din momentul
părţii efectuate de către reclamant, deoarece atunci se naşte dreptul acestuia la acţiunea în
regres.
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
În cazul în care o dispoziţie legală condiţionează exercitarea dreptului la acţiune de
soluţionarea prealabilă a reclamaţiei făcute pe calea administrativă 49, termenul de prescripţie
curge de la data primirii răspunsului la reclamaţie sau de la data expirării termenului prevăzut
pentru răspuns (art. 13 pct. c al Decretului 167/1958).
Întreruperea prescripţiei
Definiţie. Prin întreruperea prescripţiei extinctive se înţelege oprirea cursului acesteia
datorită unui act, după săvârşirea căreia prescripţia începe să curgă fără a se mai ţine seama
de timpul scurs până atunci; după actul întrerupător al prescripţiei curge deci o nouă
prescripţie.
Actele întreruptive de prescripţie sunt săvârşite fie de creditor, fie de către debitor.
a) Actele creditorului menite să întrerupă prescripţia sunt acte prin care creditorul
arată că înţelege să exercite dreptul său şi că deci nu mai există din partea sa acea inacţiune
care, prelungită în timp, urma să justifice prescripţia extinctivă.
Sunt acte întreruptive de prescripţii:
introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare cu caracter contencios.
O simplă cerere pentru asigurarea dovezilor (art. 235, 239 Cod procedură civilă) sau o cerere
de ordonanţă prescripţială nu are efect.
cererea reconvenţională, cererea de chemare în garanţie (art. 61 Cod procedură civilă),
cererea de intervenţie în interes propriu (art. 51 Cod procedură civilă) produc acelaşi efect
întreruptiv ca şi acţiunile principale ori cererile de arbitrare.
Cererea adresată unei instanţe sau unui organ de arbitraj necompetent întrerupe
prescripţia, indiferent de felul necompetenţei; astfel dacă o cerere a fost introdusă la arbitraj
în loc să fie introdusă la instanţă, ori invers, ea este totuşi întrerupătoare de prescripţie.
Cererea de chemare în judecată ori de arbitraj nu întrerupe prescripţia, dacă a fost
respinsă, anulată, sau dacă s-a perimat, ori dacă acel care a făcut-o a renunţat la ea. În aceste
situaţii nu se produce nici un fel de întrerupere şi termenul de prescripţie este socotit că a curs
neîncetat. Cu alte cuvinte cererea produce efect întreruptiv din momentul introducerii ei, dar
sub condiţia să nu se săvârşească nici una din faptele mai sus arătate, fiindcă împlinirea
oricăreia dintre aceste condiţii face ca prescripţia să fie considerată, retroactiv, că nu a fost
niciodată întreruptă. Tot astfel cererea de chemare în judecată sau arbitrare nu are efect
întreruptiv, dacă s-a pronunţat începerea procesului.
Dacă cererea de chemare în judecată sau arbitrare a fost admisă deci a întrerupt
prescripţia, o nouă prescripţie va începe să curgă de la data când hotărârea de admitere a

49
A se vedea art. 78 din Decretul nr. 197/1955 privind serviciile poştale şi art. 103 din Codul aerian
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
rămas definitivă. Această prescripţie se referă însă la dreptul de a cere executarea silită a
hotărârii obţinute, care a încuviinţat pretenţia cuprinsă în reclamaţie.
Au efect întreruptiv de prescripţie şi cererile adresate organelor de jurisdicţie a muncii
(art. 114 din Codul muncii) precum şi cererile adresate notariatelor publice pentru eliberarea
titlului executor în vederea executării silite a unor datorii pe cale notarială, deoarece şi aceste
cereri tind să valorifice dreptul reclamantului.
Actul începător de execuţie care întrerupe prescripţia extinctivă, se referă la
prescripţia dreptului de a cere executarea silită în temeiul unui titlu executor. El se poate
prezenta sub formă de sechestru a lucrurilor mobile ale debitorului, în cadrul execuţiei silite
mobiliare (art. 416-418 şi 478 Cod procedură civilă) a comandamentului, în procedura de
executare silită imobiliară (art. 387-388 Cod procedură civilă) a popririi pe bază de titlu
executor (art. 452 alin. 1 Cod procedură civilă).
Nu poate avea efect întreruptiv somaţia făcută de creditor, chiar prin intermediul
executorului – judecătoresc, deoarece ea este numai un act premergător al executării silite
(art. 388 Cod procedură civilă) şi nici înştiinţarea de plată, sechestrul asigurător sau alte
măsuri asiguratorii (revăzute în art. 18 al Decretului nr. 221/1960).
b) Actele debitorului, susceptibile de a întrerupe prescripţia sunt cele prin care
debitorul recunoaşte dreptul creditorului. Este aşadar act întrerupător de prescripţie
recunoaşterea dreptului a cărei acţiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge
prescripţia (art. 16 lit. a, din Decretul 167/1958).
Din faptul că debitorul îşi recunoaşte datoria se poate deduce că el înţelege s-o
execute de bunăvoie, ceea ce îndreptăţeşte pe creditor să nu ia de îndată măsuri pentru
realizarea dreptului său prin constrângere. De aceea, recunoaşterii i se acordă efect întreruptiv
de prescripţie.
Recunoaşterea întreruptivă de prescripţie nu este supusă vreunei condiţii de formă, ci
ea poate fi scrisă, verbală sau chiar tacită sub condiţia de a fi neîndoielnică.
Astfel pot fi considerate ca o recunoaştere a datoriei: plata parţială a acesteia,
constituirea unei garanţii, cererea adresată creditorului de a se amâna executarea ori de a se
fracţiona plata, faptul că debitorul plăteşte dobânzile datoriei etc. Recunoaşterea poate fi
făcută şi printr-un act recognitiv care nu are efect novator, ci aduce numai o confirmare a
existenţei datoriei, cu efect întreruptiv în ceea ce priveşte prescripţia.
Efectele întreruperii. Principalul efect al întreruperii prescripţiei este de a şterge cu
efect retroactiv, termenul scurs până atunci; o nouă prescripţie începe să curgă îndată după
săvârşirea actului de întrerupere.
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
Întreruperea prescripţiei efectuată prin introducerea cererii de chemare în judecată ori
arbitrare (sau printr-un act începător de executare) se menţine însă tot timpul cât durează
judecarea litigiului sau executarea (art. 17 alin. ultim al Decretului nr. 167/1958).
Noua prescripţie care curge după întrerupere, este de aceeaşi natură şi de aceeaşi
durată ca şi prescripţia care a fost întreruptă deoarece, prin actul întrerupător de prescripţie,
nu s-a produs o novaţie a raporturilor juridice dintre părţi. Ea va diferi doar ca punct de
plecare – dies a quo.
Efectele întreruperii prescriptive sunt relative, operând numai între persoanele
respective; recunoaşterea debitorului are efect întreruptiv numai în privinţa celui care a
recunoscut datoria, iar introducerea unei acţiuni, numai faţă de partea chemată în judecată sau
în faţa arbitrajului. Dar ca efect al solidarităţii, cererea de chemare în judecată împotriva unui
debitor solidar întrerupe prescripţia şi faţă de ceilalţi creditori solidari (art. 1045 alin. 1 Cod
civil).
Tot astfel, actul care întrerupe prescripţia în privinţa unuia dintre creditorii solidari
profită tuturor creditorilor solidari.
Introducerea acţiunii împotriva debitorului întrerupe prescripţia şi faţă de fidejusori
(art. 1873 Cod civil şi art. 1 alin. 2 al Decretului nr. 167/1958).
Suspendarea prescripţiei
Prin suspendarea prescripţiei se înţelege oprirea cursului acestuia pe timpul cât
durează cauza de suspendare urmând ca după aceea, prescripţia să-şi reia cursul, ţinându-se
seama şi de timpul scurs înainte.
Aşadar, suspendarea nu şterge prescripţia anterioară ci o opreşte numai de a curge pe
timpul cât există cauza de suspendare, iar la încetarea acesteia, prescripţia începută continuă
să curgă (art. 13 – 15 al Decretului nr. 167/1958).
Astfel, dacă o prescripţie de trei ani a început să curgă la 1 ianuarie 1993, dar la 1
ianuarie 1994 a intervenit o cauză de suspendare care a dăinuit până la 1 ianuarie 1995, atunci
de la această ultimă dată, urmează să mai curgă încă doi ani.
Cauze de suspendare. Din textele care reglementează suspendarea prescripţiei
extinctive rezultă că aceasta intervine pentru următoarele cauze:
1. Forţa majoră. Forţa majoră este definită de doctrină şi de jurisprudenţă şi este
folosită ca atare, astfel: este un eveniment imprevizibil şi insurmontabil. Se exemplifică:
cutremurul, inundaţia, etc..
Cerinţa impusă de textul citat este ca să fie în situaţie de forţă majoră persoana în
contra căreia curge prescripţia, respectiv, titularul de la acţiune.
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
2. Aflarea în rândul forţelor armate ale României. Textul citat pune condiţia nu numai
de a fi în forţele ale ţării ci şi aceea ca aceste forţe să se afle pe picior de război.
3. Reclamaţia administrativă. Este o cauză de suspendare numai în cazurile prevăzute
de text, la care se adaugă unul precizat de jurisprudenţă: rejudecarea cauzei se impune numai
în vederea aducerii la îndeplinire a prevederilor art. 129 din Codul familiei, întrucât
acceptarea fiind un act de dispoziţie nu poate fi exercitat fără prealabila încuviinţare a
autorităţii tutelare.... Acest caz de suspendare a cursului prescripţiei nu este expres prevăzut
de art. 13 al Decretului nr. 167/1958, dar el rezultă din raţiunea legii, în sensul că nu poate
curge prescripţia când cel îndreptăţit a-şi valorifica un drept nu rămâne în posibilitate.
4. Prescripţia este suspendată între ocrotitor şi ocrotit cât timp socotelile nu au fost
date şi aprobate.
5. Prescripţia este suspendată în următoarele două situaţii:
pe perioada în care cel lipsit de capacitate de exerciţiu nu are reprezentant legal;
pe perioada în care cel cu capacitate de exerciţiu restrâns nu are ocrotitor legal care
să-i încuviinţeze actele.
6. Prescripţia este suspendată în raporturile dintre soţi, fără a deosebi după cum soţii
sunt sau nu despărţiţi în fapt; astfel că ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debenus.
De reţinut că toate cauzele de suspendare menţionate produc efectul suspensiv numai
dacă ele intervin după ce prescripţia a început să curgă (deoarece nu poate fi suspendat ceva
ce nu există), dacă ele intervin înainte ca prescripţia să fi început să curgă, efectul produs va
fi de întârziere a începutului prescripţiei.
Efectele suspendării prescripţiei. Potrivit art. 15 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958:
„După încetarea suspendării prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs înainte de
suspendare”.
Plecând de la această dispoziţie legală este de observat că înţelegerea efectelor
generale ale suspendării prescripţiei cere să se distingă între:
efectul anterior apariţiei cauzei de suspendare;
efectul pe durata cauzei de suspendare;
efectul ulterior încetării cauzei de suspendare.
Pentru perioada anterioară cauzei, suspendarea nu poate produce nici un efect juridic,
deoarece timpul scurs între începutul suspendării prescripţiei şi data suspendării întră în
calculul termenului de prescripţie.
Pe durata cauzei de suspendare efectul produs constă în oprirea curgerii prescripţiei pe
toată această perioadă; prin urmare, durata cauzei de suspendare, nu intră în calculul
termenului de prescripţie.
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
Ulterior cauzei de suspendare, efectul care se produce constă în reluarea cursului
prescripţiei, din momentul în care el fusese „blocat”, oprit; este efectul precizat de art. 15
alin. 1 în termenii: „După încetarea suspendării prescripţia îşi reia cursul...”.
Efectul special al suspendării. Este reglementat de art. 15 alin.2 astfel: „Prescripţia nu
se va împlini totuşi înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la data încetării
cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor împlini
decât după expirarea unui termen de 1 lună de suspendare”.
Se poate observa că efectul special al suspendării nu se produce întotdeauna – cum se
produc efectele generale, amintite mai sus – ci numai în cazurile în care:
până la împlinirea termenului de prescripţie a rămas mai puţin de 6 luni, dacă
termenul de prescripţie aplicabil este mai mare de 6 luni (spre exemplu, termenul general de 3
ani).
până la împlinirea termenului de prescripţie a rămas mai puţin de 1 lună, dacă
termenul de prescripţie aplicabil este mai mic de 6 luni (cum e cel de 60 de zile prevăzut de
art. 24 din Decretul 167/1958).
Efectul special al suspendării prescripţiei constă, în esenţă, prorogarea momentului
împlinirii termenului de prescripţie extinctivă, în aşa fel încât, între momentul încetării cauzei
de suspendare şi momentul împlinirii termenului de prescripţie să se asigure 6 luni ori 1 lună,
după cum termenul de prescripţie aplicabil este mai mare ori mai mic de 6 luni.
Efectele suspendării prescripţiei extinctive se produc de drept, organului de jurisdicţie
nerămânându-i decât să constate producerea lor.
Întreruperea prescripţiei extinctive.
Poate fi definitivă ca fiind modificarea cursului acesteia ce constă în înlăturarea
prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi începerea unei alte prescripţii
extinctive.
Potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe:
prin recunoaşterea dreptului a cărei acţiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia
curge prescripţia;
prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare chiar
necompetentă;
printr-un act începător de executare.
Prescripţia nu este întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de
chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel
care a făcut-o „a renunţat la ea”.
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
Efectele întreruperii prescripţiei extinctive. Sunt stabilite în art. 17 din Decretul nr.
167/1958, astfel: „Întreruperea şterge prescripţia înainte de a se ivi împrejurarea care a
întrerupt-o. După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie. În cazul în care prescripţia a
fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitraj sau printr-un act începător
de executare, noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a
rămas definitivă, sau în cazul executării, până la împlinirea ultimului act de executare”. Codul
civil reglementează efectele întreruperii prescripţiei (extinctive şi achizitive) în art. 1867-
1873.
Repunerea în termen
Este beneficiul acordat de lege titularului dreptului la acţiune care, din motive
temeinice, nu a putut formula acţiunea în justiţie înăuntrul termenului de prescripţie, astfel că
organul jurisdicţional este îndreptăţit să soluţioneze în fond, cererea de chemare în judecată,
deşi a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripţie50.
Este reglementată de dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958 şi în dispoziţiile art.
12 alin. 2 din Legea fondului funciar nr. 18/1991.
Fiind o măsură excepţională graţie faptului că împiedică efectul extinctiv al
prescripţiei, repunerea în termen se justifică prin:
existenţa cauzelor temeinice care l-au împiedicat pe titularul dreptului la acţiune să
formuleze cererea de chemare în judecată înăuntrul termenului de prescripţie.
preocuparea legiuitorului de a conferi prescripţiei nu caracter real în aşa fel încât
efectul sancţionator să nu se producă atunci când titularul dreptului la acţiune nu este în
culpă;
în perioada actuală, în condiţiile procesului de trecere la economia de piaţă, repunerea
în termen, deşi de sorginte „socialistă” trebuie păstrată, date fiind efectele benefice pentru
titularii de drepturi subiective civile51.
Domenii. În această privinţă trebuie să distingem în funcţie de textele legale ce
reglementează repunerea în termen:
1. în cazul reglementat de art. 19 din Decretul nr. 167/1958 se precizează în instanţa
judecătorească sau organul arbitral poate „în cazul în care constată ca fiind temeinic
justificate cauze pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit”.
„Repunerea în termen” este o noţiune care exclude şi forţa majoră şi culpa.
Domeniul ei începe unde încetează culpa şi încetează unde începe forţa majoră.
2. pentru cazul reglementat de dispoziţiile art. 12 alin. 2 din Legea fondului funciar nr.
18/1991 se impun următoarele precizări:
50
Gh. Beleiu, op. cit., 1992, p. 238
51
I. Dogaru, Drept civil român, Tratat, vol. I, Editura Europa, Craiova 1996, p. 366 – 367
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
termenul de acceptare a moştenirii este de 6 luni potrivit dispoziţiilor art. 700 alin. 1
din Cod civil.
repunerea în drept, în acest caz acţionează numai în favoarea moştenitorilor „care nu-
şi pot dovedi această calitate, întrucât terenurile nu s-au găsit în circuitul civil”.
repunerea în termen operează şi în favoarea moştenitorului care a renunţat expres la
moştenire din care ar fi făcut parte, chiar dacă interpretarea gramaticală bazată pe argumentul
per a contrario n-ar admite o asemenea soluţie.
Soluţia admiterii repunerii în termen rezultă însă din interpretarea teleologică (aceasta
valorifică finalitatea legii) şi pe cea logică bazată pe regula actus interpretandus est potius ut
raleat, quam ut fereat, interpretarea făcută atât disp. art. 12 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, cât
şi disp. art. 700 alin. 1 Cod civil.
în acest caz repunerea în termen este urmată de un termen de decădere de 45 de zile,
termen în care poate fi formulată cererea de atribuire în proprietate a termenului potrivit cu
dispoziţiile actului normativ din materie.
Cauzele repunerii în termen potrivit jurisprudenţei. Potrivit dispoziţiilor legale ce
formează regula în materie, cele mai frecvente împrejurări care primesc din partea instanţelor
considerate fiind:
executarea unei pedepse privative de libertate care n-a permis darea unei împuterniciri
pentru întreruperea prescripţiei.
împrejurările speciale în care s-a găsit moştenitorul care l-a împiedicat să afle despre
deschiderea unei moşteniri la care avea vocaţie.
aflarea despre unele fapte stabilite de organele de urmărire penală, după ce s-a
împlinit termenul de prescripţie.
specializarea repetată ori îndelungată.
Termenul de repunere în termen. Potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. 2 din Decretul nr.
167/1958 – cererea de repunere în termen va fi făcută „numai în termen de o lună de la
încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie”.
Din text rezultă cu privire la termen, următoarele două aspecte:
durata termenului este de o lună;
termenul începe să curgă de la data încetării cauzei care justifică depăşirea termenului
de prescripţie.
Termenul de o lună, potrivit doctrinei, priveşte atât cererea de repunere în termen,
formulată de reclamant cât şi acordarea din oficiu a punerii în termen, neexistând motive a
deosebi cele două situaţii în această privinţă.
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
Efectul repunerii în termen de prescripţie. Urmarea firească a repunerii în termen
constă în considerarea prescripţiei ca fiind încă neîndeplinită, deşi termenul de prescripţie a
expirat.
Numai datorită acestui efect al organului de jurisdicţie poate trece la judecarea, în
fond a cauzei.
În cazul dispoziţiilor art. 12 alin. 2 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, efectul
repunerii în termen rezidă în putinţa moştenitorului de a solicita comisiei reconstituirea
dreptului de proprietate potrivit dispoziţiilor legale.
Mod de operare. Repunerea în termen operează diferit în funcţie de temeiul ei legal:
- când se întemeiază pe dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958 expunerea în
termen operează pe baza hotărârii pronunţată de organele de jurisdicţie.
- când se întemeiază pe dispoziţiile art. 12 alin 2 din Legea fondului funciar nr.
18/1991 repunerea în termen operează de drept.
Împlinirea prescripţiei extinctive
Noţiune. Împlinirea prescripţiei extinctive constă în determinarea momentului în care
expiră termenul de prescripţie.
Reglementare. În dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 care constituie drept comun în
materia prescripţiei extinctive sunt precizate regulile în legătură cu începutul termenului de
prescripţie, iar Codul Civil asigură o reglementare caracterizată a fi fragmentată a regulilor de
calcul.
Acestor două categorii de dispoziţii privind regulile referitoare la începutul şi calculul
termenului de prescripţie li se adaugă unele dispoziţii din Codul de procedură civilă.
În literatura de specialitate s-a subliniat că „De lege – ferenda, potrivit ar fi ca regulile
privind calculul termenelor de prescripţie a dreptului la acţiune să se găsească în acelaşi act
normativ, care reglementează această prescripţie şi sub celelalte aspecte; cum am spus, acest
act normativ trebuie să fie viitorul nostru Cod civil”52.
Calculul termenului de prescripţie. Conţinutul regulilor de calcul al termenelor de
prescripţie implică cunoaşterea elementelor pe care se bazează calculul, cunoaşterea modului
cum se calculează termenul de prescripţie stabilit pe zile:
Calculul termenului de prescripţie instinctivă presupune cunoaşterea următoarelor
elemente:
termenul de prescripţie aplicabil în cazul dat;
începutul termenului;
dacă a intervenit sau nu o cauză de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei;

52
Gh. Beleiu, op. cit., p. 245
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
regulile de calcul al termenelor de prescripţie.
Termenul de prescripţie stabilit pe ani şi luni se calculează potrivit dispoziţiilor art.
100 alin. 3 şi 4 Cod de procedură civilă: el se va împlini în ziua corespunzătoare din ultimul
an ori din ultima lună. Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare (cazul lunii februarie)
termenul se consideră împlinit în ultima zi a acestei luni.
Termenul de prescripţie stabilit pe zile se calculează ţinându-se seama de dispoziţiile
art. 188753, 188854 şi 188955 Cod civil.
§6.3.13. Propuneri recente de lege ferenda
În literatura de specialitate juridică, după Revoluţia română din Decembrie 198956 s-
au făcut următoarele propuneri de lege ferenda:
Reglementarea în izvoare de drept civil separate a prescripţiei dreptului la acţiune şi
cea a dreptului de a cere executarea civilă după cum urmează:
prescripţia dreptului la acţiune – în sens material – de către legea civilă;
prescripţia dreptului de a cere executarea silită de către legea procesuală civilă.
Prescripţia extinctivă trebuie să dobândească un caracter unitar renunţându-se la a se
crea regimuri diferite în funcţie de calitatea subiectelor.
În reglementarea viitoare trebuie să se ţină cont de faptul că trecându-se la economia
de piaţă, multe dintre raporturile de drept civil şi de drept economic formează obiect de
reglementare pentru dreptul comercial român, ramură de drept care la rândul ei cuprinde
instituţia prescripţiei extinctive; desigur în acest context „drept comun” îl constituie dreptul
civil astfel că ori de câte ori nu vor exista norme proprii privind prescripţia extinctivă în
raporturile de drept comercial, se va recurge la reglementarea prescripţiei din dreptul civil.
Considerăm că aceste propuneri de lege – ferenda, răspund pe lângă cerinţele impuse
de tehnica juridică şi unor cerinţe de ordin practic ce ţin de mai buna înţelegere a instituţiei
juridice a prescripţiei extinctive de către nespecialişti, dar şi de nevoia de a facilita mai buna
aplicare a textelor legale în materie de către organele cu asemenea competenţe.

53
„Termenul prescripţiei se calculează pe zile şi nu pe ore. Prin urmare ziua în cursul căreia prescripţia începe
nu intră în calcul”.
54
„Ziua se împarte în 24 ore. Ea începe la miezul nopţii şi se sfârşeşte la miezul nopţii următoare”.
55
„Prescripţia nu se socoteşte, decât după împlinirea celei de pe urmă zile a termenului definit prin lege”
56
Ghe. Beleiu, op. cit., 1992, p. 194
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
3.4.Plata – ca mod de stingere a obligaţiilor

Executarea obligaţiei se face de către debitor ca regulă generală de bună voie, prin
plată. Aşadar putem defini plata ca fiind executarea voluntară a obligaţiei de către debitor,
indiferent, de obiectul ei.
Dacă în limbajul cuvenit plata semnifică numai remiterea unei sume de bani, în
limbajul juridic plata semnifică executarea oricărei obligaţii: vânzătorul care transferă dreptul
de proprietate asupra lucrului vândut cumpărătorului face o plată; acesta din urmă plătind
suma de bani, reprezentând preţul lucrului vândut, face tot o plată – la fel, antreprenorul care
s-a obligat să execute o anumită lucrare, executând-o, face o plată; executarea transportului
de către căruţaş înseamnă tot o plată; mandatarul care încheie un contract în numele
mandantului său, face, de asemenea, o plată57.
Plata nu înseamnă numai executarea voluntară a obligaţiei ci poate fi considerată un
act juridic, o convenţie între cel care execută şi cel care o primeşte. Ea este un act juridic
animo solvendi, făcut cu intenţia de a executa (plăti) o obligaţie.
Atunci când executarea în natură se realizează pe cale silită, şi nu de bună voie, nu
mai putem vorbi de un acord de voinţă, chiar dacă până la normă, se obţine obiectul specific
al obligaţiei.

Reglementarea
Codul civil priveşte plata ca mijloc de stingere a obligaţiilor şi o reglementează în art.
1092-1121. Desigur plata are drept efect stingerea obligaţiei, stingerea a însuşi raportului
juridic obligaţional. Este de observat că acest raport juridic poate fi stins şi prin alte moduri,
dar în cadrul cărora creditorul nu primeşte ceea ce i se datorează. Dimpotrivă, plata duce la
stingerea raportului juridic prin executarea obiectului său, prin realizarea a însuşi rezultatului
voit de părţi.

Condiţii
Cine face plata. De regulă, plata poate fi făcută de orice persoană interesată şi anume:
primul interesat a face plata pentru a se libera de datorie este debitorul;
mai pot face plata persoanele obligate alături de debitor (co-debitor), sau pentru
debitor (fidejusorii);
plata mai poate fi făcută de orice persoană interesată dar în acest din urmă caz sunt de
observat următoarele:

57
C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil, teoria generală a obligaţiilor, Editura ALL, Bucureşti 1993, p. 276
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
solventul (cel care face plata în numele debitorului) are în contra debitorului o acţiune
care poate rezulta din gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără just temei etc.;
creditorul poate refuza plata făcută de un terţ, afară numai dacă acesta din urmă o face
în temeiul subrogaţiei legale (convenţionale);
de la regula potrivit căreia orice persoană interesată poate face plata, obligaţiile intuitu
personae fac excepţie în sensul că ele se execută numai de către debitor.
Plata se face următoarelor persoane:
creditorului ori împuternicitului său stabilit de lege, de instanţa de judecată ori prin
convenţia părţilor.
unui creditor al creditorului, dacă pe dreptul creditorului s-a făcut proprie.
unui terţ neîmputernicit, dacă creditorul ratifică plata sau profită de pe urma ei.
terţului – posesor de fapt al creanţei (de exemplu, moştenitorul aparent sau legătorul
împuternicit printr-un testament anulat)58.

Obiectul plăţii
S-a arătat că plata trebuie să consiste în executarea întocmai a obligaţiei asumate. Cel
obligat va trebui să plătească exact cât datorează. Principiul este înscris în art. 1100 Cod civil
potrivit cu care creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela care i se datorează,
chiar când valoarea lucrului oferit ar fi mai mare sau egală.
Creditorul poate accepta o altă prestaţie decât cea datorată dar, în acest caz obligaţia
nu se mai stinge prin plată ci prin alt mod de stingere care se numeşte dare în plată necesară
(datio in solutum neccessaria)59.
Dacă obiectul obligatoriu constă in a da un bun cert (a transmite dreptul de proprietate
asupra unui asemenea bun) debitorul este eliberat prin predarea lui în starea în care se găsea
în momentul predării.
El nu va răspunde de pierderea bunului său, de stricăciunile pe care acesta le suferă
dacă acestea nu s-au produs prin fapta sa ori a persoanelor pentru care este ţinut să răspundă.
Dar debitorul va răspunde de pierderea bunului său sau de deteriorările survenite după
punerea sa în întârziere, indiferent de cauza lor (art. 1102 Cod civil). Chiar şi atunci când a
fost pus în întârziere nu va răspunde dacă va dovedi că bunul va fi pierit şi la creditor (art.
1156 alin. 2 Cod civil).
Când obiectul obligaţiei de a da este o cantitate de bunuri de gen debitorul nu poate fi
liberat de predare prin pieirea sau stricăciunea lor deoarece genera non perunt.
58
I. Dogaru, Contractul, Consideraţii teoretice şi practice, Scrisul românesc, Craiova 1983, p. 282
59
T. Sâmbrian, Drept roman – Principii, instituţii şi texte celebre. Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L.,
Bucureşti 1994, p. 124
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
Cât priveşte calitatea bunurilor ce trebuie predate, dacă ea nu este stabilită prin
concepţia părţilor, bunurile trebuie să fie de o calitate mijlocie (art. 1103 Cod civil)

Principiul indivizibilităţii plăţii


Cel care face plata trebuie să plătească în întregime. Debitorul nu poate sili pe creditor
a primi parte din datorie, chiar în ipoteza unei datorii divizibile, aceasta înseamnă că un
debitor nu se poate libera decât plătind tot ce datorează deodată, chiar dacă obiectul plăţii ar
fi divizibil chiar prin natura lui, spre exemplu plăţi succesive la termenele stabilite, fiecare
prestaţie face obiectul unei plăţi distincte cum ar fi plata unei chirii pe fiecare lună; este
principiul indivizibilităţii plăţii, de la care se admite că există câteva excepţii:
prin convenţia plăţilor se stabileşte ca plata să fie divizibilă; creditorul acceptă deci
plăţi fracţionate. El poate face acest lucru, deoarece regula indivizibilă plăţii este supletivă,
nu imperativă.
în cazul decesului debitorului care lasă mai mulţi moştenitori datoria se va diviza între
ei, fiecare plătind pro parte, afară de cazul când obligaţia este indivizibilă.
în caz de stingere a obligaţiei prin compensaţie când datorii reciproce se sting până la
concurenţa celei mai mici dintre ele; urmează a se plăti restul rămas din datorie adică practic
creditorul obligaţiei mai mari va primi o plată parţială.
în ipoteza în care în locul debitorului datoria este plătită de fidejusori; ei au beneficiu
de diviziune, adică fiecare va plăti partea ce i se cuvine.
Data plăţii
Plata urmează a se face atunci când datoria a ajuns la scadenţă, adică a devenit
exigibilă.
În această privinţă distingem între obligaţii cu executare imediată - pure şi simple - şi
obligaţii cu termen.
La obligaţiile cu execuţie imediată, plata trebuie făcută la momentul naşterii
raportului juridic obligaţional. Chiar la acest moment obligaţia a devenit exigibilă. Dacă
obligaţia este cu termen, plata este exigibilă la termenul stabilit de părţi. Creditorul nu poate
pretinde plata înainte de îndeplinirea acestui termen. Termenul poate însă să fie prevăzut în
interiorul uneia dintre părţi sau în interiorul ambelor părţi. Menţionăm că potrivit art. 1024
Cod civil termenul este presupus întotdeauna că a fost prevăzut în favoarea debitorului, dacă
nu rezultă din stipulaţia expresă sau din circumstanţe că a fost prevăzut şi în favoarea
creditorului.
Dacă termenul a fost prevăzut exclusiv în favoarea debitorului cum ar fi un contract
de împrumut fără dobânda, acesta poate efectua plata şi anticipat.
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
În ipoteza că termenul a fost prevăzut exclusiv în favoarea creditorului, plata se poate
face anticipat numai cu consimţământul lui. Ex. – bunul dat în depozit trebuie să se restituie
deponentului imediat ce l-a cerut, chiar dacă în contract s-a prevăzut un alt termen pentru
restituirea lui (art. 1616 Cod civil).
Dacă termenul a fost prevăzut în favoarea ambelor părţi – un contract de împrumut cu
dobândă, spre exemplu – plata trebuie făcută la acel termen. Nimic nu se opune ca părţile să
convină şi un alt termen pentru plată, deci ea să se facă şi anticipat.
În caz de plată cu întârziere, creditorul are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile
pe care le-a suferit ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei. Acordarea lor este
condiţionată, în principiu, în raporturile dintre persoane fizice de punerea în întârziere a
debitorului pe calea unei proceduri prevăzute de lege.
Instanţa poate acorda debitorului termen de graţie, în cadrul căruia poate eşalona
plata.

Locul plăţii
Potrivit art. 1104 Cod civil plata trebuie să fie făcută la locul convenit de părţi. Dacă
părţile nu au stabilit locul plăţii, Codul civil prevede ca ea să se efectueze la domiciliul
debitorului (art. 1104 alin. 1); în acest caz plata este cherabilă. Dacă părţile au convenit ca
plata să se facă la domiciliul creditorului atunci plata este portabilă.
Prin lege sau convenţia părţilor poate fi stabilit şi un alt loc pentru efectuarea plăţii.
Astfel, potrivit art. 37 din legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi
reglementarea raporturilor dintre proprietar şi chiriaşi, chiria datorată de persoana încadrată în
muncă la o întreprindere, pentru locuinţa deţinută în clădiri proprietate de stat, se va reţine la
locul de muncă pe statul de salarii, din salariul lunar ce i se cuvine.
Când obiectul plăţii este un bun cert şi părţile nu au stabilit locul la care ea trebuie
efectuată, plată se va face la locul unde se găsesc bunurile în momentul încheierii
contractului.

Determinarea locului plăţii prezintă interes din cel puţin două puncte de vedere:
în raport cu locul plăţii se determină cheltuielile de transport ocazionale de
transportarea obiectului plăţii în acel loc.
în raport de dreptul internaţional privat legea ţării locului în care urmează să se facă
plata (lex loci solutionis) este legea care cârmuieşte raporturile juridice privind executarea
obligaţiei. De asemenea ea poate fi desemnată de părţi cu titlul de lex causae, adică de lege
care să cârmuiască în întregime, raportul obligaţional.
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR

Imputaţia plăţii
Este posibil ca un debitor să aibă faţă de acelaşi creditor mai multe datorii care au
drept obiect bunuri de aceeaşi natură. De exemplu diferite cantităţi de bunuri care sunt
fungibile între ele; debitorul plăteşte creditorului prin predarea unei cantităţi ce nu este
suficientă pentru a stinge toate aceste datorii, în această situaţie se pune problema de şti care
dintre datorii se va stinge prin prestaţia făcută, deci cum se impută această prestaţie.
Răspunsul este dat de categoria juridică a imputaţiei plăţii.
Imputaţia plăţii poate fi făcută mai întâi prin acordul părţilor.
În al doilea rând, ea poate fi făcută numai de una dintre părţi fie de debitor fie numai
de creditor.
În sfârşit în anumite situaţii, legea însăşi poate dispune asupra modului cum se va face
imputaţia.
Aşadar, în lipsa convenţiei părţilor primul care poate decide asupra cărei obligaţii se
impută plata efectuată este debitorul, debitorul va trebui să ţină seama însă de câteva
principii, şi anume:
plata trebuie să fie suficientă pentru a stinge întreaga datorie asupra căreia debitorul
face imputaţia căci în caz contrar s-ar face o plată parţială, încălcându-se principiul
indivizibilităţii plăţii.
dacă debitorul are o obligaţie exigibilă (scadentă) şi alta neexigibilă (nescadentă) nu
poate face imputaţia asupra obligaţiei nescadente, deoarece s-ar face o plată anticipată.
când creanţa este producătoare de dobânzi şi creditul datorat şi suma împrumutată şi
dobânzi, plata se impută mai întâi asupra dobânzilor, afară de cazul în care creditorul ar fi de
acord ca ea să se impute mai întâi asupra capitalului.
Dacă debitorul nu face imputaţia plăţii cel chemat să o facă este creditorul. De regulă,
el va preciza prin chitanţa liberatorie de obligaţie pe care o dă debitorului ce datorie s-a stins
prin prestaţia făcută de acesta din urmă.
Debitorul este ţinut de imputaţia făcută de creditor şi nu o poate contesta decât atunci
când creditorul l-a surprins sau l-a indus în eroare prin manoperele pe care le-a făcut.
Când nici una din părţi nu a făcut imputaţia, aceasta se va face după principiile
înscrise în Codul civil (art. 1113) şi anume:
dacă o datorie este scadentă şi alta nescadentă, plata se impută asupra celei scadente
chiar dacă debitorul avea mai mare interes s-o stingă pe cealaltă.
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
dacă toate datoriile au ajuns la scadenţă, imputaţia se va face asupra aceleia care este
mai oneroasă pentru debitor, adică una pe care el avea mai mare interes să o stingă, de
exemplu cea producătoare de dobânzi mai mari.
dacă toate datoriile sunt scadente şi deopotrivă de oneroase imputaţia se va face
asupra celei mai vechi dintre ele.
dacă datoriile sunt scadente, deopotrivă de oneroase şi au aceeaşi vechime, plata se va
imputa proporţional asupra fiecăreia dintre ele. Este de observat că în acest din urmă caz
datorită modului cum legea dispune a se face imputaţia plăţii creditorul va primi o plată
parţială ceea ce constituie o excepţie de la principiul indivizibilităţii plăţii60.

Dovada plăţii
Plata are drept efect liberarea debitorului de obligaţia asumată. Se poate întâmpla ca
un creditor să conteste executarea obligaţiei de către debitorul său astfel că urmează a se pune
problema probei plăţii.
Cine are sarcina probei plăţii? Cu ce mijloace se poate proba efectuarea ei? Cât
priveşte răspunsul la prima întrebare, urmează a se face aplicarea principiului general, potrivit
cu care „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”. Din punct de
vedere al repartizării sarcinii probei între creditor şi debitor, creditorul care pretinde
executarea unei obligaţii trebuie să dovedească existenţa ei. La rândul său, în măsura în care
debitorul pretinde stingerea ei prin plată va trebui să dovedească tocmai faptul efectuării
plăţii. Cu unele precizări care se impun, uneori faptul plăţii este prezumat la lege.
Astfel, potrivit art. 1138 Cod civil remiterea voluntară a titlului original făcută de
creditor debitorului dă proba liberaţiunii, iar remiterea voluntară a copiei legalizate a
titularului prezumă, până la proba contrarie, remiterea de plată sau datorie.
Rezultă că atunci când creditorul remite debitorului titlul constatator al creanţei care
este un înscris sub semnătură privată, se prezumă absolut liberarea sa prin plată sau prin
remiterea de datorie. Cel interesat va trebui să facă dovada modului cum s-a făcut liberarea.
Dacă se restituie debitorului titlul original constatator al creanţei, înscris autentic sau
hotărâre judecătorească investită cu formula executorie, prezumţia de liberare, deci deliberare
prin plată, este relativă. Într-adevăr, actul sub semnătură privată există intr-un singur
exemplar, pe când de pe un înscris autentic se pot dobândi copii legalizate.
În celelalte cazuri, creditorul va elibera debitorului o chitanţă prin care să se ateste
plata efectuată – chitanţa liberatorie.

60
C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Editura ALL, Bucureşti 1993, pag. 282
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
Cât priveşte răspunsul la cea de-a doua întrebare, am văzut că operaţia plăţii este un
act juridic, indiferent de izvorul din care s-a născut obligaţia. Ca atare mijloacele de probă
vor fi cele din materia actelor juridice. Deci pentru prestaţii mai mari de 250 lei dovada plăţii
se va putea face numai prin înscris (art. 1169 Cod civil) .
În majoritatea cazurilor creditorul eliberează debitorului o chitanţă sub semnătură
privată prin care el atestă plată.
Se admite că în cazul unei imposibilităţi materiale sau morale de a cere creditorului o
asemenea chitanţă debitorul poate face dovada plăţii cu orice mijloc de plată.

Oferta reală urmată de consemnaţie


Debitorul are netăgăduit obligaţia de a plăti. Are şi el dreptul de a efectua plata?
Problema se pune atunci când, din anumite motive refuză plata. Se recunoaşte că debitorul
are şi dreptul subiectiv de a efectua plata, pentru a nu fi obligat să suporte consecinţele
neexecutării obligaţiei pe care el vrea să o execute.
Este motivul pentru care legea i-a pus la dispoziţie o procedură prin care se poate
libera de obligaţia ce-i incubă în ipoteza în care creditorul refuză plata. Procura se numeşte
oferta reală urmată de consemnaţiune. Ea este reglementată de Codul civil (art. 1114-1121) şi
Codul de procedură civilă (art. 586-590) şi cuprinde două etape: oferta reală şi consemnarea.
În ipoteza în care creanţa nu prevede un termen în favoarea creditorului iar acesta
refuză a primi plata, debitorul poate să-i facă oferta reală, somându-l prin intermediul
executorului judecătoresc să primească plata al cărei obiect îl ţine la dispoziţia creditorului.
Dacă creditorul primeşte plata astfel oferită, debitorul va fi eliberat, situaţie ce se va
consemna într-un proces-verbal întocmit de executorul judecătoresc.
Dacă însă el refuză în continuare plata, debitorul poate consemna lucrul la dispoziţia
creditorului.
Ca efecte, oferta reală urmată de consemnaţiune este liberatorie pentru debitor
întocmai ca o plată făcută creditorului. De aceea, de la data consemnării el nu va mai fi ţinut
să plătească daune moratorii pentru executarea cu întârziere a obligaţiei şi nu mai suportă
riscul pieirii fortuite a lucrului, care, deşi este de gen, prin consemnare se individualizează.
Observăm că în sistemul codului civil nu este reglementată o posibilitate de punere în
întârziere a creditorului la primirea plăţii, adică în caz de refuz al acestuia de a o primii.
Singura cale de liberare a debitorului este oferta reală urmată de consemnaţiune, care
constituie o procedură formalistă şi complicată unanim criticată în literatura noastră
juridică61.

61
I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil roman, Bucureşti, Cartea Românească 1943, p. 257,
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL STINGEREA OBLIGAŢIILOR
De asemenea, nu există nici reglementarea unei răspunderi a creditorului pentru
pagubele pricinuite debitorului ca urmare a refuzului nejustificat de primire a plăţii. Se
impune ca în viitoarea noastră legislaţie civilă să fie reglementată întârzierea creditorului cu
efecte specifice, atunci când el refuză să primească executarea obligaţiei care îi este efectiv
oferită de către debitor.
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL CONCLUZII

CONCLUZII

Mecanismele juridice prin care s-a reglementat stingerea obligaţiilor au avut o


evoluţie în care se reflectă din plin transformările ce s-au petrecut în fizionomia instituţiilor şi
a ideilor juridice ale romanilor de-a lungul timpului.
Cercetarea originii şi a evoluţiei obligaţiei prezintă un mare interes datorită în primul
rând normelor pe care etapele succesive prin care a trecut noţiunea de obligaţie în procesul
elaborării sale le-a lăsat asupra unor instituţii şi asupra terminologiei juridice române.
Obligaţia ca instituţie de drept a apărut o dată cu apariţia proprietăţii private şi a
claselor sociale.
Contractul constituie principalul izvor al obligaţiilor. Importanţa sa ca mijloc de
stabilire a celor mai variate relaţii dintre persoanele fizice şi juridice se învederează în toate
domeniile de activitate de la cele mai simple nevoi ale oamenilor până la realizarea şi
implementarea strategiilor economice naţionale şi la stabilirea relaţiilor internaţionale în cele
mai diferite domenii.
Conţinutul raportului juridic civil este alcătuit din drepturile subiectului activ şi
obligaţiile subiectului pasiv între care există o strânsă legătură de interdependenţă.
Întrucât nu există reglementarea unei răspunderi a creditorului pentru pagubele
pricinuite debitorului ca urmare a refuzului nejustificat de primire a plăţii se impune ca în
viitoarea legislaţie civilă să fie reglementată întârzierea creditorului cu efecte specifice atunci
când el refuză să primească executarea obligaţiei care îi este efectiv oferită de către creditor.
Prescripţia extinctivă este cunoscută în toate ramurile de drept, sub aspectul naturii
sale. Această instituţie juridică este susceptibilă de analiză temeinică atât în cadrul fiecărei
dintre aceste ramuri, cât şi în plan interdisciplinar, întrucât ea îşi găseşte reglementare în
norme juridice cuprinse în mai multe izvoare de drept.
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL CONCLUZII
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE

ACTE NORMATIVE:

Codul civil român.


Codul de procedură civilă
Codul comercial român
Legea 18/1991.
Decretul nr. 197/1955 privind serviciile poştale.

II. LUCRĂRI ŞI STUDII DE SPECIALITATE

N. Corodeanu, Obligaţia romană, Bucureşti, 1994


P. Huvelin, Magie et droit individuel, Paris, 1906
St. Tomulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1973
St. Tomulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1958
I. Dogaru, Elemente de drept obligaţional, Curs universitar, Partea a III-a, Tipografia
Universităţii din Craiova 1971
I. Dogaru, Contractul, Consideraţii teoretice şi practice, Scrisul românesc, Craiova
1983
Ion Dogaru, Drept civil român, Tratat, vol. I, Editura Europa, Craiova 1996
Emil Molcuţ, Dan Oancea, Drept roman, Casa de Editură şi Presă „ŞANSA” S.R.L,
Bucureşti 1993
Teodor Sâmbrian, Drept roman, Principii, instituţii, şi texte celebre, Casa de editură şi
presă „ŞANSA” S.R.L , Bucureşti 1994
Paul Mircea Cosmovici, Drept civil, Drepturi reale, Obligaţii, Legislaţie, Editura ALL
1994
Tudor R. Popescu, Curs de drept internaţional privat, ediţia a V- a, Bucureşti 1977
C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Editura ALL,
Bucureşti 1993
I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil roman, Bucureşti, Cartea
Românească, 1943
PEREŢEANU ANTONICĂ GABRIEL BIBLIOGRAFIE
Paul Mircea Cosmovici, Drept civil, Drepturi reale, Obligaţii, Legislaţie, Editura
ALL, 1996
Radu Tudor Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică
Bucureşti 1968
M. G. Rarincescu, Curs elementar de drept civil vol. I, 1946
M. G. Rarincescu, Curs elementar de drept civil român, vol. II, Drepturi reale,
Obligaţiile, Bucureşti 1947
Matei Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 1998
Ghe. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil, Ed. Şansa 1998
Ghe. Beleiu, Drept civil român, Introducere în drept civil, subiectele de drept civil,
Editura „ Şansa” SRL, Bucureşti 1992
Hamangiu, Rosetti – Bălănescu, Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II,
Editura Naţională, Bucureşti 1928
Dumitru Lupulescu, Drept civil, Editura Lumina Lex Bucuresti 2002
L Pop, Drept civil, drepturile reale principale, Ed. Cordial Lex Cluj – Napoca 1995
P.C. Vlahide, Repetiţia principiilor de drept civil, vol 1. Ed. Europa Nova Buc. 1994
M. Popa, Drept civil, Universitatea independentă Dimitrie Cantemir Buc. 1993
V.D. Zlătescu, Tratat elementar de drept civil român. Teoria generală , vol.I, Ed.
Calistrat Hogaş 2000
Cristina Zamsa , Drept civil.Teoria generala a obligatiilor, editura C.H.Beck Bucuresti
2010
Vasile Gionea, Curs de drept civil, Bucureşti, Ed. Scaiul, 1996
R. P. Vonica, Drept civil. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001