Tema 12.

Garantarea executării obligațiilor

1. Noțiuni generale
1.1. Noţiunea de garanţie
1.2. Clasificarea garanţiilor
1.3. Definiţia şi caracterele juridice ale contractului de fidejusiune
1.4. Garanția personală autonomă
1.5. Scrisoarea de confort

2. Garanţiile reale
2.1. Noțiunea, caracterele juridice și tipurile gajului
2.2. Condiţiile contractului de gaj
2.3. Mijloace de asigurare a executării în natură a obligaţiei

1. Noțiuni generale
1.1. Noţiunea de garanţie
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, „obligaţiile se află la temelia oricărui
raport de drept”1. Normele ce compun instituţia obligațiilor reglementează un domeniu distinct și
important de relaţii sociale şi patrimoniale ce se referă la schimburile de bunuri şi de prestaţii în
care părţile se află pe o poziţie de egalitate juridică. Obligaţia – în sens larg - este raportul juridic
în conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ, denumit creditor, de a cere subiectului pasiv,
denumit debitor, de a da, de a face, sau de a nu face ceva, sub sancţiunea constrângerii de către
stat, în caz de neexecutare de bună voie.
În dreptul civil, esenţială este asigurarea executării obligaţiei rezultate din contractul
încheiat intre părţi, căci „raţiunea finală a oricărei obligaţii este executarea ei”2.
De aici porneşte şi determinarea conceptului de garanţie. Garanţiile aparţin tradiţional
dreptului civil, fiind strâns legate de instituţia obligațiilor. Obligaţia civilă, veche ca şi dreptul,
este o prezenţă obligatorie fără de care viaţa economico – socială sau juridică nu poate fi
concepută.
Pentru început trebuie remarcat că nicăieri Codul civil chiar și după ce a fost modernizat,
nu dă o definiţie a garanţiei şi nici nu face vreo enumerare a garanţiilor. De altfel, aceeaşi este
situaţia şi în legislaţiile altor ţări.
Deşi are meritul incontestabil de a completa lacunele de ordin legislativ, nici în literatura
juridică nu există unanimitate în ceea ce priveşte noţiunea de garanţie a obligaţiei. Autori români
şi străini au considerat că garanţiei trebuie să i se asigure un sens larg, prin ea desemnându-se
orice mijloc juridic de evitare a unei pierderi sau de reparare a unei pagube. În această optică, a
avea o garanţie însemnă a beneficia de un drept subiectiv prin exercitarea căruia titularul s-ar
putea proteja de consecinţele păgubitoare ale unui fapt determinat.
În literatura juridică clasică3, noţiunea de garanţie a fost definită pornindu-se de la dreptul
de gaj general pe care-l are creditorul (creditorii) chirografar împotriva debitorului (debitorilor)
pentru executarea obligaţiilor ce-i incumbă acestuia din urmă. Astfel, prin garanţie se înţelege
prerogativele, suplimentare dreptului de gaj general al creditorului, pe care acesta îl are pentru
garantarea executării obligaţiilor debitorului principal.

1
Mocanu, L. Garanțiile reale mobiliare, Editura ALL BECK, București, 2004, p.1-2.
2
Ciutacu, F. Garanțiile de executare a obligațiilor, [on-line] [citat la 01.12.2018]. Disponibil pe internet:
https://www.juridice.ro/259588/garantiile-de-executare-a-obligatiilor.html
3
Hamangiu, C. Rosetti-Bălănescu, I. Băicoianu, Al. Tratat de drept civil, vol. II, Editura All, Bucureşti, 1997, p.636.
 Într-o viziune sistemică, modernă, este concepută o definiţie largă a noţiunii de garanţie
care ar include nu doar garanţiile propriu-zise, ci şi anumite procedee tehnice ori mijloace
juridice care întăresc şansele de executare a obligaţiilor. Ca atare, prin garanţii ar trebui înţelese
„toate acele mijloace tehnice extrinseci raportului obligaţional, dar care vin să se alăture
acesteia, spre a contribui la conservarea anumitor bunuri în vederea executării silite, la
asigurarea executării reale a obligaţiei sau la despăgubirea creditorului, în cazul în care
executarea reală nu mai are loc”4. Aceste garanţii sunt clasificate de autori în garanţii
preventive (dreptul de retenţie, indisponibilizarea unor bunuri), garanţii ale executării reale
(clauza penală, arvuna) şi garanţii propriu-zise sau reparatorii.
Garanţiile obligaţiilor sunt acele mijloace juridice care conferă creditorului garantat
anumite prerogative suplimentare care constau, fie în satisfacerea creanţei lui cu prioritate faţă de
alţi creditori, fie în posibilitatea ca, în caz de neexecutare din partea debitorului, creditorul să
urmărească o persoană care s-a obligat să execute prestaţia de care era ţinut debitorul5.
În doctrină, prin garanţii personale şi reale se înţeleg acele raporturi juridice accesorii faţă
de obligaţia principală, care conferă mai multă siguranţă creditorului, în cazul insolvabilităţii
debitorului, în îndeplinirea prestaţiei ce i se datorează. Cele mai vechi forme de garanţie sunt
cele personale, care se regăseau în societatea romană aflată la un nivel scăzut de dezvoltare
economică. În acea epocă, atât circulaţia monetară, cât şi creditul bănesc erau destul de reduse.
Practicile de împrumut cele mai frecvente erau cele în natură. Când cei săraci deveniţi debitori
nu mai puteau stinge datoria la scadenţă erau vânduţi ca sclavi, siliţi să lucreze pentru creditori
sau mai târziu le erau executate bunurile. Pentru a-şi asigura şi mai bine creanţa creditorii
solicitau şi aducerea de garanţi care puteau fi şi ei executaţi fie asupra persoanei, în epoca
primitivă, fie asupra bunurilor într-o epoca posterioară. Odată cu dezvoltarea economiei romane,
creditorii au simţit tot mai mult nevoia unor garanţii cât mai sigure şi au creat garanţiile reale
care le confereau o stabilitate mai mare în cazul insolvabilităţii debitorilor şi a garanţilor acestora
şi în plus facilitau şi speculaţiile băneşti, putând cuantifica mai bine câştigul obţinut la momentul
stingerii datorie
Autorii în domeniu au definit garanţiile ca fiind ansamblul mijloacelor juridice care,
dincolo de limitele dreptului de gaj general şi în plus faţă de acest drept conferă creditorului
garantat anumite prerogative suplimentare, prerogative care constau fie într-o prioritate faţă de
ceilalţi creditori, fie în posibilitatea ca, în caz de neexecutare din partea debitorului, să
urmărească pe o altă persoană care s-a angajat să execute ea obligaţia ce revenea debitorului6.
Stabilirea conceptului de garanţie pleacă de la scopul final al unei obligaţii pe care îl
constituie executarea ei, motiv pentru care creditorul îşi ia toate măsurile corespunzătoare pentru
a preîntâmpina orice insolvabilitate a debitorului.
În perioada actuală, în majoritatea sistemelor de drept, obligaţia este garantată prin
diverse instrumente juridice accesorii, numite garanţii. Garantarea executării obligaţiilor se poate
realiza prin două categorii de mijloace juridice, generale şi speciale. Mijloacele juridice generale
sunt recunoscute tuturor creditorilor în temeiul dreptului de gaj general pe care-l au asupra
patrimoniului debitorului. Mijloacele juridice speciale de garantare a obligaţiilor sunt

4
Anghel, N. Anghel, E.L. Garantarea obligaţiilor civile şi comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 20.
5
Cibuc, A. Noţiunea, funcţiile şi rolul garanţiilor reale în dreptul comerţului internaţional, [on-line] [citat
16.01.2019]. Disponibil pe Internet: https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/54_57_Notiunea%2C%20
functiile%20si%20rolul%20garantiilor%20reale%20in%20dreptul%20comertului%20international.pdf
6
Stătescu, C. Bîrsan, C. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a IX-a revizuită şi adăugită, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.345.

2
recunoscute numai unor creditori, diferite de cele pe care le poate utiliza orice creditor în limitele
dreptului de gaj general7.
Ceea ce diferenţiază garanţiile speciale (personale şi reale) de alte mijloace de asigurare a
executării obligaţiilor este accesorialitatea, iar când aceasta le este comună, prerogativele
suplimentare de care dispune creditorul garantat faţă de creditorii ordinari. Astfel, garanţiile
personale, pe lângă averea prezentă şi viitoare a debitorului principal aduc şi activul patrimonial
al altei persoane, aspect comun cu solidaritatea şi indivizibilitatea, dar, spre deosebire de acestea,
garanţiile personale se caracterizează prin accesorialitate. Pe de altă parte, garanţiile reale au în
comun cu clauza penală (stipulatio pœnae) şi arvună caracterul accesoriu, dar în plus faţă de
acestea dau creditorului un drept de urmărire şi un drept de preferinţă8.
Creditorii care beneficiază doar de mijloacele generale de garantare a realizării
drepturilor lor de creanţă sunt numiţi creditori chirografari (obişnuiţi), iar cei care beneficiază de
mijloace speciale de garantare poartă numele de creditori cu garanţii sau garanţi9.
Raţiunea „garanţiilor creditorului” este tocmai de a preveni înstrăinările nefrauduloase şi
contractările de noi datorii deoarece, dacă debitorul devine insolvabil, creditorii sunt dezarmaţi.
Când acel vinculum juris pe care îl reprezintă raportul de obligaţie nu oferă creditorului
siguranţa suficientă că va fi satisfăcut, legea permite acestui creditor să-şi adauge o a doua
obligaţie care o va înlocui pe cea dintâi în cazul imposibilităţii de executare. Această a doua
obligaţie este o obligaţie subsidiară, deoarece ea nu acţionează decât în cazul în care obligaţia
principală nu poate fi executată.
Obligaţia de garanţie devine actuală numai în cazul realizării condiţiei, şi anume numai
când obligaţia principală nu mai poate fi executată.
În legislaţia noastră civilă, precum şi în legislaţiile altor ţări, nu a fost definită expres
noţiunea de „garanţie” şi, de asemenea, nu există dispoziţii cu caracter general aplicabile oricăror
forme de garanţie.
Sunt reglementate doar diferite modalităţi de garantare a obligaţiei şi există unele
dispoziţii cu caracter special, proprii anumitor tipuri de garanţii.
Această lacună de ordin legislativ a fost completată de literatura juridică, cu ajutorul
căreia au fost exprimate păreri diferite în ceea ce priveşte conţinutul noţiunii de „garanţie”.
Astfel, noţiunea de garanţie poate fi privită în două sensuri:
- în sens larg, când, pe lângă garanţiile propriu-zise, înglobează şi alte instituţii juridice
precum: arvuna, clauza penală, solidaritatea, indivizibilitatea etc., ce constituie garanţii în
privinţa executării obligaţiei;
- în sens restrâns, când încorporează doar garanţiile propriu-zise, adică numai acele
mijloace specifice care depăşesc limitele dreptului de gaj general şi care conferă creditorului
garantat anumite prerogative suplimentare concretizate într-o prioritate faţă de ceilalţi creditori
sau în posibilitatea urmăririi altei persoane, în cazul în care debitorul nu-şi execută obligaţia.
Unii autori au definit garanţiile ca fiind „acele mijloace juridice care, dincolo de limitele
dreptului de gaj general şi în plus faţă de acest drept, conferă creditorului garantat anumite
prerogative suplimentare, constând, de regulă, fie într-o prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie în
posibilitatea ca, în caz de neexecutare din partea debitorului, să urmărească pe o altă persoană,

7
Pop, L. Vidu, S.I. Popa, I.F. Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012,
p.847.
8
Pătulea, V. Turianu, C. Garanţiile de executare a obligaţiilor comerciale, Editura Scripta, Bucureşti, 1994, p. 13.
9
Idem.

3
care s-a angajat să execute obligaţia ce revine debitorului”10.
Alţi autori au opinat că prin garanţii ar trebui înţelese „toate acele mijloace tehnice,
extrinseci raportului obligaţiei, dar care vin să se alăture acestuia, spre a contribui la conservarea
anumitor bunuri în vederea executării silite, la asigurarea executării reale a obligaţiei sau la
despăgubirea creditorului, în cazul în care executarea reală nu mai are loc”11.
S-a arătat că „pentru a evita posibilitatea ca autorul pagubei să-şi înstrăineze, să ascundă
sau să distrugă bunuri aşa încât cel păgubit să nu mai găsească, atunci când va fi obţinut
hotărârea definitivă, bunuri pe care să le urmărească, precum şi pentru a asigura conservarea în
bune condiţiuni a acestor bunuri până la executarea silită asupra lor, legea a reglementat instituţia
măsurilor de asigurare”12.
Acestea constau în indisponibilizarea unor bunuri din patrimoniul celui ce urmează a fi
obligat la despăgubire (învinuit, inculpat, responsabil civilmente sau pârât) până la obţinerea
hotărârii definitive, când măsurile de asigurare se pot transforma în măsuri de executare silită.
Totuşi, acest caracter mult prea general al definiţiei este de natură să extindă sfera
noţiunii de garanţie, care ar putea cuprinde toate modalităţile aflate la îndemâna oricărui creditor
de a apela la forţa de constrângere a statului pentru realizarea executării silite.
Din acest motiv, autorii acestor opinii nu includ în noţiunea de garanţie clauza penală şi
arvuna, deşi acestea contribuie la executarea obligaţiilor.
În cazul clauzei penale, cine nu-şi execută obligaţia trebuie să plătească suma prestabilită
ce reprezintă evaluarea globală a prejudiciului, creditorul nefiind obligat să facă dovada directă a
prejudiciului suferit13.
În cazul arvunei, dacă executarea obligaţiei nu s-a realizat din vina celui ce a plătit
arvuna, nu se mai poate cere restituirea ei, iar dacă executarea este imputabilă celui ce a primit
arvuna, aceasta trebuie restituită îndoit.
Deci, arvuna este o clauză accesorie unui contract, prin care părţile convin ca una dintre
ele (cumpărătorul) să dea celeilalte o sumă de bani, la încheierea contractului.
Clauza penală şi arvuna nu adaugă nimic la dreptul de gaj general. Creditorul care poate
uza de clauza penală sau de arvună rămâne în poziţia de creditor chirografar, egal cu toţi ceilalţi
în ceea ce priveşte posibilităţile de urmărire a bunurilor debitorului.
Literatura de specialitate subliniază şi alte modalităţi juridice ce îndeplinesc funcţia de
garantare a obligaţiilor, altele decât garanţiile propriu-zise, şi anume solidaritatea şi
indivizibilitatea14.
Solidaritatea şi indivizibilitatea pot fi folosite pentru a înlocui fidejusiunea sau pentru a o
întări pe aceasta, introducând în raportul de obligaţie un alt debitor principal, care va răspunde
alături de debitorul iniţial pentru întreaga obligaţie. În acest fel se înlătură inconvenientele
fidejusiunii, care decurg din faptul că fidejusorul este un debitor accesoriu şi subsidiar.
Solidaritatea pasivă poate înlocui rolul de garanţie personală într-un mod mai favorabil
fidejusiunii. Fidejusiunea conferă garantului, care este urmărit înaintea debitorului garantat, un
beneficiu de discuţiune ce-i va permite să ceară urmărirea prioritară a celui obligat în principal.
Solidaritatea îl pune la adăpost pe creditor, din acest punct de vedere. Codebitorul solidar nu are
un astfel de beneficiu, urmărirea îndreptându-se împotriva oricăruia din cei obligaţi.

10
Pop, L. Popa, I.-F. Vidu, S.I. Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2015, p.3.
11
Zlătescu, V.D. Garanţiile creditorului, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, p.31.
12
Baieş, S. Roşca, N. ș.a. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Chișinău, 2015, p.7.
13
Stătescu, C. Bârsan, C. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Educaţional, Bucureşti, 1988, p.339.
14
Idem.

4
 Totodată, conform unor autori, fidejusorul are şi beneficiul care îi permite să respingă
acţiunea creditorului, dovedind că acesta, în mod culpabil, a lăsat să se piardă drepturile sau
garanţiile pe care le avea împotriva debitorului principal şi în care fidejusorul urma să fie
subrogat de drept. Codebitorul solidar nu are niciodată un astfel de beneficiu.
Indivizibilitatea convenţională conferă creditorului avantaje asemănătoare sau de
delegaţiune imperfectă, prin care debitorul oferă creditorului un al doilea debitor, clauza având
astfel un vădit caracter de garanţie.
Concluzionând, se poate spune că, garanţiile obligaţiilor sunt mijloace juridice accesorii
unui raport juridic obligaţional, prin care creditorul îşi asigură posibilitatea realizării în natură a
creanţei sale, apărându-se împotriva eventualei insolvabilităţi a debitorului15.
Din dispoziţiile legale, precum şi din cele arătate mai sus se pot trage următoarele
concluzii referitoare la conceptul de garanţie:
- orice obligaţie are ca finalitate executarea ei, care se asigură cu ajutorul garantării
acestor obligaţii;
- creditorul este cel care ia măsuri garantării obligaţiei în contra insolvabilităţii
debitorului. Insolvabilitatea debitorului este evidentă atunci când pasivul depăşeşte activul.
- dreptul de gaj general al creditorilor chirografari instituit prin dispoziţiile Codului civil,
reprezintă cea mai generală garanţie pentru executarea obligaţiilor, dar şi cea mai ineficientă,
deoarece nu înlătură riscul insolvabilităţii debitorului. Caracteristic pentru gajul general
menţionat este faptul că este un gaj comun care aparţine tuturor creditorilor chirografari, care au
cu toţii o poziţie egală faţă de bunurile supuse executării silite.
Poziţia de egalitate a creditorilor chirografari conferă posibilitatea ca, în cazul în care
sumele obţinute nu acoperă întreaga datorie, aceste sume să se impute proporţional asupra valorii
creanţelor16.

1.2. Clasificarea garanţiilor

În sistemele de drept, obligatia este garantată prin diverse instrumente juridice accesorii,
numite „garanții”.
Ca mijloace juridice, mijloacele de garantare a executării obligațiilor civile oferă
creditorului garantat anumite prerogative suplimentare, fiind reglementate atât de prevederile
Codului civil, precum și de alte legi speciale.
Garanția are ca scop asigurarea dreptului pe care îl are creditorul de a se „îndestula” din
patrimonial debitorului.
Garantarea obligaţiilor a apărut iniţial ca urmare a interesului creditorului de a fi asigurat
împotriva riscului insolvabilităţii debitorului, întrucât raţiunea inițială a oricărei obligaţii o
reprezintă executarea ei, ulterior noţiunea de garantare a obligaţiilor fiind extinsă şi asupra
mijloacelor sau procedeelor ce nu sunt menite neapărat a-l apăra direct pe creditor de
insolvabilitatea debitorului său, ci doar a uşura executarea obligaţiei (spre exemplu, clauza
penală sau arvuna).
În doctrină17, opinia, unanim acceptată, cu privire la clasificarea garanţiilor este că
acestea sunt de două feluri:
a) garanţii personale - constau în obligaţiile asumate de o persoană sau mai multe, altele

15
Pătulea, V. Turianu, C. op.cit., p.9
16
Pop, L. Contribuții la studiul obligațiilor civile, Editura Universul Juridic, București, 2010, p.70.
17
Găină, A.M. Contractul de fideiusiune în reglementarea proiectului Codului civil Român, [on-line] [citat
17.01.2019]. Disponibil pe Internet: http://drept.ucv.ro/RSJ/images/articole/2006/RSJ1/0130GainaAlex.pdf

5
decât debitorul, de a executa obligaţia acestuia din urmă dacă el însuşi nu o face;
b) garanţii reale - constau în acordarea unor drepturi reale accesorii de către debitor,
creditorului, asupra unor bunuri mobile sau imobile individualizate prin care i se conferă acestuia
din urmă atribute preferenţiale şi de urmărire pentru îndestularea creanţei.
După cum se susține în doctrină, garanţiile civile sunt mijloace juridice extrinseci
raportului de obligaţie, menite să contribuie la conservarea anumitor bunuri în vederea executării
silite, la asigurarea executării reale a obligaţiei sau la despăgubirea creditorului când executarea
reală nu mai are loc.
În sens larg, garanţiile obligaţiilor cuprind:
- mijloace preventive menite să conserve unele bunuri ale debitorului în vederea executării
silite a creanţei (dreptul de retenţie, indisponibilizarea anumitor bunuri);
- mijloace de asigurare a executării în natură a obligaţiei (arvuna, clauza penală);
- garanţii propriu-zise sau reparatorii care asigură creditorului garantat o situaţie
avantajoasă faţă de ceilalţi creditori numiţi chirografari cu ocazia executării silite.
În sens restrâns şi într-o clasificare tradiţională, garanţiile se împart în raport cu izvorul şi
obiectul lor.
a) Clasificarea garanţiilor după izvorul lor
În raport cu izvorul lor, garanţiile se clasifică în convenţionale şi legale. Garanţiile
convenţionale (contractuale) se stabilesc prin voinţa părţilor exprimată într-un contract accesoriu
grevat pe obligaţia principală garantată.
Garanţiile legale (extracontractuale) izvorăsc direct din lege, independent de voinţa
părţilor.
b) Clasificarea garanţiilor în raport cu obiectul lor
După obiect, garanţiile se clasifică în două grupe: garanţii personale şi garanţii reale.
Garanţiile personale rezidă într-un angajament asumat de o altă persoană decât debitorul
principal faţă de creditor. Obligaţia de a garanta datoria altuia poate să ia naştere în anumite
situaţii direct din lege, fără a fi nevoie de consimţământul garantului cum este cazul răspunderii
comitentului pentru prejudiciile cauzate de fapta prepuşilor săi.
Codul civil modernizat al Republicii Moldova în art.1628 intitulat „Felurile garanțiilor
personale” prevede: „(1) Garanțiile personale pot fi accesorii (fidejusiunea) sau autonome.
(2) Fidejusiunea este obligația garantului (fidejusorul) asumată în folosul unui creditor cu
scopul de a garanta obligația pe care debitorul o datorează creditorului (obligația garantată) și
care apare și devine scadentă doar dacă apare și devine scadentă obligația garantată.
(3) Garanție personală autonomă se consideră obligația garantului asumată în folosul unui
creditor, în scop de garanție, în care se prevede expres sau din care rezultă în chip neîndoielnic
faptul că ea nu depinde de obligația pe care o altă persoană o datorează creditorului”.
O altă garanție personală reglementată de Codul civil modernizat este cea prevăzută la
art.1631 intitulat „Scrisoarea de confort” care prevede că: „(1) Scrisoarea de confort este acea
garanție personală prin care garantul își asumă față de creditor o obligație de a face sau de a nu
face, în scopul susținerii debitorului să-și execute obligațiile față de acel creditor.
(2) În cazul în care debitorul nu își execută obligațiile, emitentul scrisorii de confort poate
fi obligat numai la despăgubiri față de creditor și numai dacă acesta din urmă face dovada că
emitentul scrisorii de confort nu și-a îndeplinit obligația asumată prin scrisoarea de confort.
(3) Se prezumă că prin scrisoarea de confort s-a asumat o fidejusiune cu răspundere
subsidiară a emitentului”.
Temeiurile de apariție a garanțiilor personale sunt reglementate prin normele art.1633
6
C.civ., în conformitate cu care: „(1) Garanția personală poate fi asumată de către garant prin
contract încheiat cu creditorul (contract de fidejusiune sau, după caz, contract de garanție
personală autonomă).
(2) În cazul garanției personale asumate prin contract, se consideră că creditorul a
acceptat oferta garantului de a contracta garanția personală de îndată ce oferta a parvenit la
creditor, cu excepția cazului în care oferta cheamă la acceptare expresă sau creditorul, fără
întîrzieri nejustificate, respinge oferta sau își rezervă timp pentru examinarea acesteia.
(3) Garanția personală poate fi asumată de către garant printr-un act juridic unilateral care
prevede expres sau din care rezultă în chip neîndoielnic că ea este irevocabilă. O asemenea
garanție produce efecte fără acceptarea creditorului. Dispozițiile prezentului capitol se aplică în
mod corespunzător.
(4) Garanția personală poate fi asumată cu titlu gratuit sau în schimbul unei remunerații.
(5) Garanția personală poate fi asumată fără cunoașterea de către debitor și chiar
împotriva voinței lui”.
Garanţiile reale sunt mijloace juridice de garantare a obligaţiilor prin afectarea unuia sau
mai multor bunuri din patrimoniul debitorului pentru despăgubirea preferenţială a unui anumit
creditor, în vederea asigurării executării obligaţiei asumate.
Garanţiile reale considerate a fi un drept real cu privire la un bun sunt însoţite de dreptul
de urmărire şi de dreptul de preferinţă aparţinând creditorului.
Garanţiile reale se clasifică la rândul lor în:
- garanţii reale cu deposedarea debitorului de bunul afectat ca garanţie (gajul);
- garanţii reale fără deposedarea debitorului (ipoteca)18.
După cum am constatat, principala clasificare a garanţiilor are în vedere obiectul lor.
După acest criteriu, am arătat mai sus că sistemele de drept cunosc două mari categorii de
garanţii: personale şi reale.
În funcție de acest criteriu de clasificare vom analiza în continuare garanțiile obligațiilor
în această lucrare.
Pentru a face o analiză mai detaliată, vom prezenta o scurtă comparație între garanțiile
personale și cele reale. Astfel, dacă scopul urmărit prin constituirea garanţiilor personale este
ocrotirea creditorului împotriva insolvabilităţii debitorului, nu este mai puţin adevărat că ele se
găsesc în stare de inferioritate faţă de garanţiile reale în ceea ce priveşte realizarea acestui scop.
Pentru a nu-l stânjeni pe debitor să realizeze acte de înstrăinare necesare dezvoltării
patrimoniului său, cel mai sigur mijloc sunt garanţiile reale, fiindcă datorită acestora creditorul
fie va avea în mâna sa un bun al debitorului, care îi va servi la satisfacerea exclusivă a creanţei
sale (gajul), fie va păstra măcar un drept de a urmări, printr-o acţiune reală, în mâinile oricui,
bunul ce-i este afectat pentru satisfacerea creanţei sale, în modul acesta bunul fiind lovit de un fel
de indisponibilitate (cum se întâmplă în materia ipotecii)19.
Cu totul altfel se prezintă situaţia creditorilor chirografari, care au doar o creanţă
obişnuită (chirographum) şi, deci, nu au la îndemână decât o acţiune personală. Ei nu vor putea
împiedica diminuarea gajului lor, ori de câte ori aceasta nu se face în frauda lor, prin nici un
mijloc, ci vor trebui să sufere o reducere proporţională cu creanţa lor în caz de insolvabilitate a

18
Baias, F.A. Chelaru, E. Constantinovici, R. Macovei, I. (coord.), Noul Cod civil, Comentariu pe articole, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 2221.
19
Ciutacu, F. Garanţiile creditorului. I. Consideraţii generale. Ce sunt garanţiile. Inferioritatea sau imperfecţiunea
garanţiilor personale faţă de cele reale. În: Revista Întreprinderilor Mici şi Mijlocii (IMM), nr. 20, 15 martie-15
aprilie 2001, p.23.

7
debitorului. Este adevărat că, înmulţindu-se numărul debitorilor cu ajutorul garanţiilor personale,
cresc şi şansele de plată pentru creditori. Datorită însă acţiunilor personale de care dispun
creditorii chirografari care au obţinut constituirea unor garanţii personale, dar care nu le permite
urmărirea şi satisfacerea directă a vreunui bun care să fie afectat exclusiv creanţei lor, aceşti
creditori nu sunt apăraţi în mod efectiv, nici chiar prin alăturarea unor noi debitori, căci aceştia la
rândul lor pot deveni insolvabili (excepţie face cauţiunea reală). Garanţiile personale nu schimbă
cu nimic situaţia creditorului faţă de debitorul său – el rămâne faţă de toţi aceştia un simplu
creditor chirografar, al cărui unic mijloc de satisfacere a creanţei este o simplă acţiune personală
contra debitorilor săi.
În literatura juridică, se susţine că, alături de fidejusiune, solidaritatea şi
indivizibilitatea ar putea fi considerate specii de garanţii personale20. Autorii arată însă că aceste
două modalităţi juridice pot fi folosite uneori pentru a înlocui fidejusiunea ori pentru a-i întări
efectele, introducând în raportul juridic obligaţional un alt debitor principal, care să răspundă
alături de debitorul iniţial pentru întreaga obligaţie, înlăturând inconvenientul fidejusiunii
decurgând din împrejurarea că fidejusorul este numai un debitor accesoriu şi subsidiar. Dar
solidaritatea şi indivizibilitatea depăşesc prin sfera lor de aplicare cadrul garanţiilor propriu-zise,
motiv pentru care este mai indicat ca analiza acestora să fie plasată în cadrul materiei obligaţiilor
cu subiecte multiple.

1.3. Definiţia şi caracterele juridice ale contractului de fidejusiune

În primul rând menționăm că, fidejusiunea este o garanție personală, iar pentru
desemnarea acestei garanții se folosește atât termenul de fidejusiune cat și cel de cauțiune,
ambele de origine romană, primul evocând ideea de „fidelitate”, cel de-al doilea de
„precauțiune”. În dreptul romanesc vechi, i se spunea „chezășie”.
Garanţiile personale sunt bine reglementate atât în cadrul fiecărui stat, cât şi prin norme
internaţionale, îmbrăcând forma codificărilor (proprie ţărilor care aparţin sistemului de drept
romano-germanic), fie forma uzanţelor şi a unor reglementări cu caracter special
(sistemul common-law). Pe de altă parte, sistemele de drept tradiţionale (Africa, Orientul
Apropriat şi Orientul Mijlociu), din nevoia de a se adapta cerinţelor comerţului internaţional,
acceptă practica garanţiilor fie sub forma cutumelor şi uzanţelor comerciale, fie adoptând acte
normative cu caracter intern.
Fidejusiunea este o garanţie personală şi constă în angajamentul pe care şi-l ia o persoană
(fidejusor) faţă de creditor de a executa obligaţia debitorului principal în cazul că acela nu o va
executa21. Creditorul are astfel certitudinea că în caz de nevoie creanţa sa va fi realizată prin
două gajuri generale: patrimoniul debitorului şi patrimoniul fidejusorului. Astfel, efectivitatea
fidejusiunii depinde atât de calităţile personale ale fidejusorului, cât şi de situaţia materială a
acestuia. Din aceste considerente, fidejusiunea îndeplineşte funcţia de garanţie.
Codul civil al Republicii Moldova reglementează fidejusiunea în art.1636-1648. Conform
prevederilor art.1628 alin.(2) C.civ.: „Fidejusiunea este obligația garantului (fidejusorul) asumată
în folosul unui creditor cu scopul de a garanta obligația pe care debitorul o datorează creditorului
(obligația garantată) și care apare și devine scadentă doar dacă apare și devine scadentă obligația
garantată”.
După cum este cunoscut, fidejusiunea poate fi de trei feluri: convenţională, legală şi
20
Ciutacu, F. Garanțiile de executare a obligațiilor, [on-line] [citat la 01.12.2018]. Disponibil pe internet:
https://www.juridice.ro/259588/garantiile-de-executare-a-obligatiilor.html
21
Stătescu, C. Bîrsan, C. 2008, op.cit., p. 419.

8
judiciară22.
Contractul de fidejusiune este bilateral şi este încheiat între creditorul obligaţiei
principale şi fidejusor.
În același timp, potrivit normelor art.1633 alin.(5) C.civ.: „Garanția personală poate fi
asumată fără cunoașterea de către debitor și chiar împotriva voinței lui”.
De regulă, debitorul obligaţiei de bază este cel ce se adresează fidejusorului pentru ca
acesta să-i ofere o garanţie, în acest sens, încheindu-se între ei un acord privind prestarea
serviciilor de fidejusiune. În mod practic pot fi întâlnite contracte semnate de trei părţi: fidejusor,
creditor şi debitor. Acestea nu contravin legislaţiei, nu ştirbesc caracterul relaţiilor de fidejusiune
şi vor fi calificate drept contracte complexe, cu elemente ale contractului de fidejusiune şi a celui
de prestare a serviciilor de fidejusiune.
Contractul de fidejusiune poate fi încheiat anterior sau odată cu încheierea contractului
principal, fie ulterior, de pildă la cererea creditorului care, reieşind din circumstanţele concrete
consideră în mod rezonabil că va exista o neexecutare esenţială din partea debitorului şi insistă
asupra prestării unei garanţii suficiente. În acest sens, art.1636 alin.1 și 2 C.civ. prevede: „(1)
Obligația garantată prin fidejusiune poate fi prezentă sau viitoare, pură și simplă sau afectată de
modalități. Prin fidejusiune se poate garanta și obligația altui fidejusor.
(2) Dacă fidejusiunea s-a asumat înainte de încheierea contractului sau a altui act juridic
din care rezultă obligația garantată, ea produce efecte din momentul încheierii acelui contract sau
act”.
Caracterele juridice ale contractului de fidejusiune sunt:
- este accesoriu, deoarece fidejusiunea nu poate exista în afara unei obligaţii principale
şi va urma tot timpul soarta acesteia cât priveşte cauzele de valabilitate şi cele de stingere.
Caracterul accesoriu al fidejusiunii se dovedeşte prin aceea că fidejusiunea nu poate întrece
datoria debitorului şi nu poate fi făcută în condiţii mai oneroase. În absenţa unei clauze contrare,
fidejusorul răspunde în toate cazurile doar până la suma maximă menţionată în contract. În acest
sens, art.1639 C.civ. prevede: „(1) Garanția acoperă, în limitele sumei maxime a acesteia, dacă s-
a stipulat, nu numai obligația garantată principală, dar și obligațiile accesorii ei, pe care debitorul
le datorează creditorului, cum ar fi dobînzile, dobînzile de întîrziere, penalitățile și cheltuielile
rezonabile de urmărire extrajudiciară a obligațiilor menționate în prezentul alineat.
(2) Cheltuielile de judecată și de executare silită împotriva debitorului sînt acoperite, cu
condiția că fidejusorul a fost informat despre intenția creditorului de a iniția aceste proceduri cu
un termen de preaviz suficient pentru a permite fidejusorului să evite aceste cheltuieli.
(3) Garanția globală acoperă doar obligațiile rezultate din contractele încheiate între
debitor și creditor”.
Fidejusiunea încetează o dată cu stingerea obligaţiei garantate, precum şi în alte cazuri.
Caracterul accesoriu decurge din faptul că fideiusorul nu-și asumă o obligație proprie față
de creditor, ci își asumă executarea obligației debitorului garantat, în cazul în care acesta nu o va
executa23.

22
Fidejusiunea poate fi de trei feluri:
- convenționala, când însăși părțile, debitor și creditor, cad de acord asupra necesității aducerii unui garant;
- legală, când printr-o dispoziție a legii debitorul este obligat să aducă un fidejusor pentru garantarea obligațiilor ce-i
revin;
- judecătorească, când, într-o cauză litigioasă, instanța judecătorească este aceea care dispune aducerea unui
fidejusor, care să garanteze executarea obligației unei persoane.
23
Noutăți propuse la Codul civil: Fidejusiunea și alte garanții personale, [on-line] [citat la 09.01.2019]. Disponibil
pe internet: http://www.bizlaw.md/public/2017/05/30/xix-noutati-propuse-la-codul-civil-fidejusiunea-si-alte-

9
 Potrivit dispozițiilor art.1637 C.civ.:„(1) Obligația fidejusorului apare și devine scadentă
doar în măsură în care apare și devine scadentă obligația debitorului față de creditor.
(2) Obligația fidejusorului nu poate depăși obligația debitorului. Această regulă nu se
aplică în cazul în care obligația debitorului este redusă sau stinsă:
a) în cadrul unei proceduri de insolvabilitate;
b) în alt temei legal din cauza incapacității debitorului de a executa pe motiv de
insolvabilitate; sau
c) în virtutea legii din cauza unui eveniment care afectează persoana debitorului.
(3) Convenția dintre creditor și debitor de a accelera scadența obligației garantate sau de a
face obligația mai oneroasă prin modificarea condițiilor în care se datorează executarea ei, sau de
a majora suma ei nu afectează obligația fidejusorului dacă acea convenție s-a încheiat după
momentul asumării fidejusiunii.
(4) Dispozițiile alin. (3) nu se aplică fidejusiunii globale”.
- este un contract unilateral, deoarece doar creditorul este investit cu drepturi, fidejusorul
fiind cel ce se obligă să execute în locul debitorului în tot ori în parte obligaţia neexecutată. Cu
toate că şi creditorul poartă obligaţia să remită fidejusorului toate documentele, ce atestă creanţa
împotriva debitorului, după ce fidejusorul execută obligaţia garantată, iar fidejusorul are dreptul
corelativ, investit cu forţă de constrângere, în caz de necesitate, aceasta nu face să schimbe
caracterul unilateral al contractului de fidejusiune. Această obligaţie rămâne în afara limitelor
obligaţiei de fidejusiune.
- este cu titlu gratuit, deoarece în schimbul prestaţiei fidejusorului, creditorul nu se obligă
la o contraprestaţie. În același timp, fidejusiunea poate avea şi caracter oneros, atunci când
pentru serviciile sale fidejusorul beneficiază de o remuneraţie plătită de debitor. În acest sens,
art.1633 alin.(4) C.civ. prevede: „Garanția personală poate fi asumată cu titlu gratuit sau în
schimbul unei remunerații”.
- este solemn, adică va produce efecte după ce părţile au ajuns la un acord de voinţă în
forma cerută de lege. Contractul de fidejusiune trebuie să fie încheiat în mod obligatoriu în
formă scrisă. Forma scrisă simplă este de ajuns pentru ca contractul să fie valabil, chiar dacă
obligaţia garantată prin fidejusiune necesită o formă mai strictă, cum este forma autentică.
Forma scrisă, autentică sau sub semnătură privată, este obligatorie, sub sancțiunea
nulității absolute.
În acest sens, art.1634 alin.(1) C.civ. prevede: „Contractul sau actul juridic unilateral prin
care se asumă o garanție personală trebuie să fie încheiat în scris, sub sancțiunea nulității”.
Deoarece în contractul de fidejusiune se obligă doar fidejusorul, părţile pot semna şi un
singur înscris.
- este un contract intuitu personae, întrucât obligaţia fideiusorului se stinge la data
decesului acestuia, fără însă a se putea transmite moştenitorilor.
Orice obligaţie este susceptibilă de a fi garantată prin fidejusiune, deoarece legea nu
stabileşte excepţii în această privinţă, fidejusorul se obligă faţă de creditor să execute obligaţia
debitorului24. De fapt, legiuitorul impune fidejusorul să răspundă, de rând cu debitorul, în caz că
ultimul nu execută obligaţia. Dacă fidejusorul va purta obligaţia să execute în natură ceea ce n-a
executat debitorul, ponderea fidejusiunii ca garanţie va fi foarte neînsemnată, deoarece în primul
rând deseori obligaţiile asumate de debitor sunt personale, adică în mare parte executarea lor ţine

garantii-personale
24
Ciutacu, F. Garanţiile de executare a obligaţiilor. Garanţiile personale şi garanţiile reale, Editura Themis Cart,
Slatina, 2006, p. 56-57.

10
de calităţile personale ale debitorului, iar în rândul al doilea, obligaţia de a executa în natură l-ar
impune pe fidejusor ori de câte ori să aducă argumente pentru a proba incapacitatea sa de
executare. Iată de ce fidejusorul va executa obligaţia debitorului în natură, atunci când obiectul
acesteia este, de regulă, o sumă de bani, deşi în contractul de fidejusiune se poate specifica şi o
modalitate concretă de executare în natură a obligaţiei, de exemplu, predarea unei anumite
cantităţi de bunuri de gen de către fidejusor creditorului. Dacă este vorba de obligaţii de a
executa o lucrare, presta un serviciu sau de obligaţii de a nu face, fidejusorul garantează plata
daunelor la care ar putea fi obligat debitorul atunci când nu execută obligaţia.
Prin fidejusiune se poate garanta obligaţia debitorului integral sau parţial, conform
prevederilor art.1639 alin.1 C.civ. „Garanția acoperă, în limitele sumei maxime a acesteia, dacă
s-a stipulat, nu numai obligația garantată principală, dar și obligațiile accesorii ei, pe care
debitorul le datorează creditorului, cum ar fi dobînzile, dobînzile de întîrziere, penalitățile și
cheltuielile rezonabile de urmărire extrajudiciară a obligațiilor menționate în prezentul alineat”,
gratuit sau oneros, art.1633 alin.4 C.civ. „Garanția personală poate fi asumată cu titlu gratuit sau
în schimbul unei remunerații”.
Codul civil reglementează dreptul de regres al fidejusorului către debitor, pentru a
percepe de la acesta tot ceea ce a fost plătit creditorului. Însă fidejusorul poate renunţa la acest
drept, gratificându-l astfel pe debitor. În acest sens, art.1648 C.civ. prevede: „(1) Fidejusorul are
dreptul la restituire în regres din partea debitorului doar în măsura în care fidejusorul a executat
obligația rezultată din fidejusiune. Suplimentar, fidejusorul se subrogă, în aceeași măsura, în
drepturile creditorului față de debitor. Dreptul la restituire în regres și drepturile dobîndite prin
subrogare există în paralel.
(2) În caz de executare parțială, partea rămasă din drepturile creditorului față de debitor
are prioritate față de drepturile în care s-a subrogat fidejusorul.
(3) În virtutea subrogării în temeiul alin. (1), drepturile rezultate din garanțiile personale
accesorii și autonome și din garanțiile reale se transferă de plin drept fidejusorului în pofida
oricărei interdicții sau limitări contractuale a dreptului de a le transmite. Drepturile față de
persoanele care au acordat garanții personale sau reale pot fi exercitate numai în limitele
prevăzute la art. 1659.
(4) În cazul în care debitorul, din cauza lipsei discernămîntului deplin sau lipsei
capacității de exercițiu necesare la momentul asumării obligației garantate, nu se consideră
obligat față de creditor, dar fidejusorul este totuși ținut la fidejusiune și o execută, dreptul
fidejusorului la restituire în regres din partea debitorului este limitat în măsura îmbogățirii
debitorului din operațiunea cu creditorul. Această regulă se aplică de asemenea în cazul în care o
persoană juridică debitor nu a mai fost constituită.
(5) Dreptul de restituire în regres al fidejusorului nu se extinde asupra despăgubirilor, sub
orice formă, la care fidejusorul a fost ținut față de creditor din cauza neexecutării fără justificare
a obligației rezultate din fidejusiune.
(6) Prin derogare de la dispozițiile alin. (1), fidejusorul poate acționa în regres chiar
înainte de a fi executat fidejusiunea dacă fidejusorul este urmărit în justiție pentru a obține
executarea, dacă debitorul este insolvabil sau dacă debitorul s-a obligat să-l elibereze de
fidejusiune într-un termen determinat și acesta a expirat”.
Prin fidejusiune se poate garantata şi o obligaţie viitoare, nu numai cele apărute
concomitent sau până la instituirea fidejusiunii. Specific relaţiilor de fidejusiune este faptul că,
pe lângă atingerea acordului de voinţă dintre fidejusor şi creditor, mai este necesară existenţa
unei obligaţii de bază valabile, garantată prin fidejusiune. Dacă se garantează o obligaţie viitoare,
11
contractul de fidejusiune astfel încheiat confirmă doar legătura juridică între fidejusor şi creditor,
fidejusorul fiind obligat numai dacă în viitor va lua naştere obligaţia garantată.
Prin fidejusiune poate fi garantată şi o obligaţie afectată de modalităţi (termen, condiţie
ori sarcină). Majoritatea obligaţiilor contractuale sunt afectate de modalităţi, cea mai des întâlnită
fiind modalitatea termenului.
În acest sens, art.1636 alin.1 și 2 prevăd că: „(1) Obligația garantată prin fidejusiune
poate fi prezentă sau viitoare, pură și simplă sau afectată de modalități. Prin fidejusiune se poate
garanta și obligația altui fidejusor.
(2) Dacă fidejusiunea s-a asumat înainte de încheierea contractului sau a altui act juridic
din care rezultă obligația garantată, ea produce efecte din momentul încheierii acelui contract sau
act”.

A. Constituirea fidejusiunii
Potrivit dispozițiilor art.1633 C.civ. intitulat „Temeiurile de apariție a garanțiilor
personale”: „(1) Garanția personală poate fi asumată de către garant prin contract încheiat cu
creditorul (contract de fidejusiune sau, după caz, contract de garanție personală autonomă).
(2) În cazul garanției personale asumate prin contract, se consideră că creditorul a
acceptat oferta garantului de a contracta garanția personală de îndată ce oferta a parvenit la
creditor, cu excepția cazului în care oferta cheamă la acceptare expresă sau creditorul, fără
întîrzieri nejustificate, respinge oferta sau își rezervă timp pentru examinarea acesteia.
(3) Garanția personală poate fi asumată de către garant printr-un act juridic unilateral care
prevede expres sau din care rezultă în chip neîndoielnic că ea este irevocabilă. O asemenea
garanție produce efecte fără acceptarea creditorului. Dispozițiile prezentului capitol se aplică în
mod corespunzător.
(4) Garanția personală poate fi asumată cu titlu gratuit sau în schimbul unei remunerații.
(5) Garanția personală poate fi asumată fără cunoașterea de către debitor și chiar
împotriva voinței lui”.
În doctrină se arată că fidejusiunea poate fi de trei feluri: convenţională, legală şi
judiciară. Fideiusiunea, fiind în toate formele sale (legală, convenţională sau judecătorească) un
contract, va trebui să îndeplinească toate condiţiile generale esenţiale, care ţin de validitatea
oricărui contract, respectiv: capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, un obiect
determinat şi licit şi o cauză licită şi morală, precum şi câteva condiţii specifice.
Condiţiile speciale de valabilitate pot fi împărţite în condiţii speciale aplicabile tuturor
formelor de fideiusiune, care se referă la forma contractului şi la obligaţia garantată, precum şi
condiţii speciale aplicabile fideiusiunii obligatorii, care se referă la persoana fideiusorului25.
Din dispozițiile Codului civil rezultă că fidejusiunea este un act volițional, dar nu
întotdeauna de natură contractuală deoarece, pe lângă fidejusiunea convenţională, există și
fidejusiunea legală şi cea judiciară. Fidejusiunea este convenţională atunci când părţile raportului
de obligaţie, debitorul şi creditorul, ajung la un acord asupra necesităţii instituirii unei astfel de
garanţii. Fidejusiunea legală presupune o dispoziţie legală care-l obligă pe debitor să aducă un
fidejusor pentru garantarea obligaţiilor ce-i revin. Este judecătorească acea fidejusiune care apare
ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti în procesul soluţionării unei pricini, astfel, instanţa
obligându-l pe debitor să aducă un garant. Indiferent dacă apare în baza legii sau a unei hotărâri

25
Baias, F.A. Chelaru, E. Constantinovici, R. Macovei, I. op.cit., p.2222.

12
judecătoreşti, fidejusiunea nu-şi pierde natura sa contractuală26.
În același timp, o persoană poate deveni fidejusor fără acordul debitorului şi chiar fără
ştirea acestuia27. În acest sens, art.1633 alin.(5) C.civ. stabilește că: „Garanția personală poate fi
asumată fără cunoașterea de către debitor și chiar împotriva voinței lui”.
Ca și în cazul celorlalte contracte, pentru a avea calitatea de fidejusor persoana trebuie să
aibă capacitatea de a contracta, adică să dispună de capacitatea de exerciţiu. Pentru fidejusorul-
persoană juridică este necesar ca organul de conducere al acesteia să aibă împuterniciri pentru a
încheia astfel de acte juridice.
Pe lângă capacitatea de a contracta, normele speciale mai impun încă două condiţii faţă
de fidejusor:
- pentru fidejusorul persoană fizică – să aibă domiciliu sau reşedinţa în Republica
Moldova (nu este obligatoriu să fie cetăţean al Republicii Moldova)28; pentru persoana juridică –
să fie înregistrată în Republica Moldova (poate fi şi cu capital străin sau mixt);
- fidejusorul trebuie să fie solvabil, adică să fie capabil în caz de necesitate, să acopere
datoria debitorului. Dacă între timp fidejusorul a devenit insolvabil, debitorul trebuie să caute şi
să aducă alt fidejusor, care să întrunească condiţiile sus menţionate, în afară de cazul când
fidejusorul a fost ales de însuşi creditor29.

B. Raporturile dintre creditor si fidejusor

Pe durata raportului de fidejusiune, atât creditorului, cât și debitorului principal îi revin
anumite obligații de a informa fidejusorul despre evoluția obligației garantate. Deoarece nu este
parte a contractului principal, fidejusorul nu are alte surse de a se informa.
Privind din partea creditorului, lui îi revine obligația generală de informare a fidejusorului
despre mărimea obligațiilor garantate ale debitorului și despre stadiul executării lor.
Privind din partea debitorului principal, lui îi revine obligația de a informa pe fidejusor
despre stingerea obligației garantate, care va implica și stingerea de drept a fidejusiunii30.
b1. Obligaţia de informare
Conform dispozițiilor art.1642 C.civ.: „(1) Creditorul este obligat să notifice fidejusorul
fără întîrziere nejustificată despre neexecutarea obligației garantate sau incapacitatea de plată a
debitorului, precum și despre prelungirea scadenței. Această notificare trebuie să includă
informații cu privire la sumele garantate ale obligației principale, dobînda și alte obligații
accesorii datorate de către debitor la data notificării. Nu este necesară efectuarea unei notificări
suplimentare privind o nouă neexecutare înainte de expirarea unui termen de 3 luni de la
notificarea anterioară. Notificarea nu este necesară dacă neexecutarea se referă doar la obligațiile
accesorii ale debitorului, cu excepția cazului în care suma totală a tuturor obligațiilor garantate
neexecutate a ajuns la cuantumul de 5% din suma rămasă a obligației garantate.
(2) În cazul unei garanții globale, creditorul, de asemenea, are obligația de a notifica
fidejusorul despre orice majorare convenită:
a) atunci cînd acea majorare, începînd cu data constituirii garanției, ajunge la 20% din
suma garantată la acea dată; și
26
Vasilescu, P. Drept civil. Obligații. În reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012, p.340.
27
Curpăn, V.-S. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2011, p.247.
28
Baieş, S. Băieşu, A. Cebotari, V. Creţu, I. Volcinschi, V. Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a
obligaţiilor, Editura Cartier Juridic, Chişinău, 2005, p.602.
29
Cerinţele înaintate faţă de fidejusor în acest articol se referă în egală măsură asupra fidejusorilor în bază de
fidejusiune convenţională,legală sau judiciară.
30
Baieș, S. ș.a., 2015, op.cit., p.605-606.

13
 b) atunci cînd suma garantată este majorată cu 20% comparativ cu cuantumul garantat la
data la care au fost sau trebuiau să fi oferite ultima dată informații conform prezentului alineat.
(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) nu se aplică în măsura în care fidejusorul cunoaște sau
trebuia, în mod rezonabil, să cunoască acele informații.
(4) În cazul în care creditorul omite sau întîrzie să dea notificarea cerută în prezentul
articol, drepturile creditorului față de fidejusor sunt reduse în măsura necesară pentru a evita
suportarea de către acesta a unui prejudiciu din cauza omisiunii sau întîrzierii”. Norma prevăzută
de articolul dat este dispozitivă şi reglementează dreptul fidejusorului de a cere de la creditor
orice informaţie utilă legată de obligaţia, executarea căreia fidejusorul a garantat-o. Legea nu
instituie aceeaşi obligaţie pentru debitor, fiindcă acesta deseori s-ar putea arăta interesat în
tăinuirea informaţiilor utile fidejusorului”.
Alături de obligația creditorului să notifice fidejusorul, și acesta din urmă este obligat să-l
notifice și să-l informeze pe debitor. Astfel, art.1647 C.civ. prevede: „(1) Înainte de a executa în
folosul creditorului, fidejusorul este obligat să notifice debitorul și să-i ceară informații despre
suma restantă a obligației garantate și despre orice excepții sau contrapretenții față de creditor.
(2) În cazul în care fidejusorul omite să respecte obligația prevăzută la alin. (1) sau să
invoce excepțiile comunicate de către debitor ori cunoscute de către fidejusor pe altă cale,
dreptul fidejusorului de a recupera de la debitor în temeiul art. 1648 se reduce în măsura necesară
pentru a evita suportarea unui prejudiciu de către debitor din cauza acelei omisiuni.
(3) Drepturile fidejusorului față de creditor rămîn neafectate”.
b2. Beneficiul de discuţiune
La scadenţa obligaţiei principale, creditorul neplătit are alegerea de a urmări fie pe
debitor, fie pe fidejusor, fără să fie obligat a respecta vreo ordine. În acest sens, art.1640 C.civ.
prevede: „Cu excepția cazului în care s-a stipulat altfel, obligația debitorului și a fidejusorului
este solidară și, în consecință, creditorul poate pretinde executarea solidară de la debitor sau, în
limitele garanției, de la fidejusor”.
Fidejusorii legali şi cei convenţionali sunt presupuşi a avea întotdeauna la dispoziţie cele
două beneficii, – de diviziune şi de discuţiune – dar, prin convenţie cu creditorul, ei pot renunţa
la ele, situaţie întâlnită mai ales în cazul fidejusiunii convenţionale31.
Beneficiul de discuţie constă în facultatea fidejusorului de a cere creditorului care a
început urmărirea împotriva sa, să urmărească mai întâi pe debitorul principal şi numai după
aceea, dacă nu-şi va realiza creanţa, să-l urmărească şi pe el.
Beneficiul de diviziune este un alt beneficiu al fidejusorului, adică datoria pe care o are
debitorul să fie împărţită la toţi fidejusorii care au participat la executarea obligaţiunilor
debitorului.
În acest sens, art.1641 C.civ. intitulat „Obligația subsidiară a fidejusorului” prevede: „(1)
În cazul în care s-a stipulat astfel, fidejusorul poate invoca față de creditor caracterul subsidiar al
răspunderii sale (beneficiul de discuțiune).
(2) Sub rezerva dispozițiilor alin. (3), înainte de a cere executarea de la fidejusor,
creditorul trebuie să întreprindă încercări corespunzătoare pentru a obține executarea obligației
garantate de la debitor și, dacă există, de la alte persoane care au garantat aceeași obligație pe
baza unei garanții personale sau reale care instituie răspunderea solidară.
(3) Creditorul nu este ținut să încerce să obțină executarea de la debitor și de la altă

31
Ciutacu, F. Raporturile dintre creditor și fidejusor (I), [on-line] [citat la 11.01.2019]. Disponibil pe internet:
https://www.juridice.ro/594594/raporturile-dintre-creditor-si-fidejusor-i.html

14
persoană conform alin. (2) în măsura în care este vădit imposibil sau extrem de dificil de a obține
executarea de la acea persoană. Această excepție se aplică în special dacă împotriva acelei
persoane a fost intentată o procedură de insolvabilitate sau proceduri echivalente, cu excepția
cazului în care poate fi exercitată o garanție reală acordată de acea persoană pentru aceeași
obligație garantată”.
b3. Regresul contra debitorului
În cazul în care fidejusorul a plătit datoria debitorului, el are dreptul de regres împotriva
acestuia pentru a obţine restituirea prestaţiei executate32. În acest sens, art.1648 C.civ. prevede:
„(1) Fidejusorul are dreptul la restituire în regres din partea debitorului doar în măsura în care
fidejusorul a executat obligația rezultată din fidejusiune. Suplimentar, fidejusorul se subrogă, în
aceeași măsura, în drepturile creditorului față de debitor. Dreptul la restituire în regres și
drepturile dobîndite prin subrogare există în paralel.
(2) În caz de executare parțială, partea rămasă din drepturile creditorului față de debitor
are prioritate față de drepturile în care s-a subrogat fidejusorul.
(3) În virtutea subrogării în temeiul alin.(1), drepturile rezultate din garanțiile personale
accesorii și autonome și din garanțiile reale se transferă de plin drept fidejusorului în pofida
oricărei interdicții sau limitări contractuale a dreptului de a le transmite. Drepturile față de
persoanele care au acordat garanții personale sau reale pot fi exercitate numai în limitele
prevăzute la art. 1659.
(4) În cazul în care debitorul, din cauza lipsei discernămîntului deplin sau lipsei
capacității de exercițiu necesare la momentul asumării obligației garantate, nu se consideră
obligat față de creditor, dar fidejusorul este totuși ținut la fidejusiune și o execută, dreptul
fidejusorului la restituire în regres din partea debitorului este limitat în măsura îmbogățirii
debitorului din operațiunea cu creditorul. Această regulă se aplică de asemenea în cazul în care o
persoană juridică debitor nu a mai fost constituită.
(5) Dreptul de restituire în regres al fidejusorului nu se extinde asupra despăgubirilor, sub
orice formă, la care fidejusorul a fost ținut față de creditor din cauza neexecutării fără justificare
a obligației rezultate din fidejusiune.
(6) Prin derogare de la dispozițiile alin.(1), fidejusorul poate acționa în regres chiar
înainte de a fi executat fidejusiunea dacă fidejusorul este urmărit în justiție pentru a obține
executarea, dacă debitorul este insolvabil sau dacă debitorul s-a obligat să-l elibereze de
fidejusiune într-un termen determinat și acesta a expirat”.
b4. Stingerea fidejusiunii
Conform prevederilor art.1643 C.civ.: „(1) În cazul în care s-a stipulat, în mod direct sau
indirect, un termen-limită în care creditorul poate cere executarea în baza fidejusiunii prin care s-
a instituit răspunderea solidară a fidejusorului, acesta este eliberat de fidejusiune după expirarea
termenului stipulat. Cu toate acestea, fidejusorul rămîne obligat dacă creditorul a cerut
executarea de la fidejusor după scadența obligației garantate, dar înainte de expirarea termenului-
limită al fidejusiunii.
(2) În cazul în care s-a stipulat, în mod direct sau indirect, un termen-limită în care
creditorul poate cere executarea în baza fidejusiunii prin care s-a instituit răspunderea subsidiară
a fidejusorului, acesta este eliberat după expirarea termenului stipulat. Cu toate acestea,
fidejusorul rămîne obligat dacă creditorul:
a) după scadența obligației garantate, dar înainte de expirarea termenului-limită, a

32
Baieş, S. Băieşu, A. Cebotari, V. Creţu, I. Volcinschi, V. 2005, op.cit., p.613.

15
informat fidejusorul despre intenția de a cere executarea fidejusiunii și despre inițierea
încercărilor corespunzătoare pentru a obține executarea conform art. 1641 alin. (2) și (3); și
b) informează fidejusorul la fiecare 6 luni cu privire la starea acestor încercări, în cazul în
care fidejusorul cere să fie informat.
(3) Dacă termenul-limită al fidejusiunii expiră la scadența obligațiilor garantate sau în cel
mult 14 zile de la scadență, cererea de executare sau informațiile prevăzute la alin. (1) și (2) se
pot da mai devreme de termenul prevăzut la alin. (1) și (2), dar nu mai devreme de 14 zile înainte
de expirarea termenului-limită.
(4) În cazul în care creditorul a întreprins măsuri corespunzătoare conform alin. (1)-(3),
obligația fidejusorului este limitată la mărimea pe care obligațiile garantate o aveau în ultima zi a
termenului-limită”.
După cum se arată în doctrină, fidejusiunea se poate stinge, ca orice obligație civilă, prin
una dintre modalitățile de stingere a obligațiilor. Aceste modalități de stingere se pot datora fie
unor circumstanțe care privesc direct obligația de garanție a fidejusorului (stingerea fidejusiunii
pe cale principală) fie privesc obligația garantată și, indirect, duc la stingerea fidejusiunii
(stingerea fidejusiunii pe cale accesorie)33.
Deci, stingerea fidejusiunii poate avea loc pe cale directă în următoarele cazuri:
- când din cauza creditorului nu mai poate avea loc subrogarea fidejusorului în drepturile
creditorului faţă de debitor. Fidejusorul în acest caz este eliberat în măsura prejudiciului suferit.
- odată cu expirarea termenului pentru care a fost stabilită. Dac termenul nu este
determinat, fidejusiunea va înceta dacă creditorul, în decurs de 1 an de la scadenţa obligaţiei
garantate nu a intentat nici o acţiune contra fidejusorului.
Stingerea fidejusiunii poate avea loc pe cale indirectă în următoarele situații:
- prin compensarea creanţelor către debitor, adică debitorul execută prestaţiile în locul
fidejusorului.
- prin confuziune, în cazul în care o singură persoană întruneşte calitatea de creditor şi
debitor. În unele cazuri, dacă confuziunea încetează să existe, efectele ei încetează de asemenea.
- prin remitere de datorie, dacă creditorul, prin înţelegerea cu debitorul îl eliberează pe
acesta de executarea prestaţiei. Remiterea de datorie este totală dacă nu a fost prevăzut expres că
este parţială.
- în cazul modificării fără acordul fidejusorului, a obligaţiei garantate, când această
modificare atrage mărirea răspunderii sau altei consecinţe nefavorabile pentru fidejusor.
- în cazul remiterii datoriilor garantate către o altă persoană, dacă fidejusorul nu a
acceptat să garanteze executarea obligaţiei de către noul debitor (când se schimbă debitorii).

1.4. Garanția personală autonomă

În conformitate cu prevederile art.1628 alin.(1) și (3) C.civ. desprindem că:
„(1) Garanțiile personale pot fi accesorii (fidejusiunea) sau autonome.
(3) Garanție personală autonomă se consideră obligația garantului asumată în folosul unui
creditor, în scop de garanție, în care se prevede expres sau din care rezultă în chip neîndoielnic
faptul că ea nu depinde de obligația pe care o altă persoană o datorează creditorului”.
Din formularea textelor desprindem faptul că legiuitorul reglementează enunțiativ
garanţiile personale oprindu-se la fidejusiune şi la garanţiile autonome alături de alte garanţii

33
Baieş, S. Băieşu, A. Cebotari, V. Creţu, I. Volcinschi, V. 2005, op.cit., p.619.

16
anume prevăzute de lege34.
Garanţiile autonome sunt instrumente de garantare de origine jurisprudenţială, fiind
dezvoltate îndeosebi în practica relaţiilor bancar-comerciale.
Acestea au apărut în practica bancară, încă de la începutul perioadei postbelice şi s-au
dezvoltat în mod deosebit după 1970, în sistemul dreptului continental pe tiparul garanţiei
personale, iar în sistemul juridic american pe tiparul acreditivului în aşteptare35.
Din câte am putut constata, Codul civil nu defineşte garanţia autonomă, fiind utilă
definiţia formulată de Convenţia Naţiunilor Unite asupra garanţiilor independente şi acreditivului
stand-by în vigoare de la 1 ianuarie 2000. Potrivit art.2 pct.1 al Convenţiei amintite garanţia
independentă reprezintă ,,angajamentul (independent) luat de la o bancă sau de la o altă
instituţie ori persoană ( garant/emitent) de a plăti beneficiarului o anumită sumă sau o sumă
determinabilă la simpla cerere sau la cererea însoţită de alte documente, conform termenilor şi
oricăror condiţii referitoare la documente prevăzute în angajament, indicând, sau din care se
poate deduce, că plata este datorată în temeiul neexecutării unei obligaţii, sau pentru orice altă
eventualitate, ori în temeiul unui împrumut sau al unui avans în bani, sau din faptul ajungerii la
scadenţă a unei datorii a ordonatorului sau a unei alte persoane”36.
În doctrină, sunt analizate următoarele garanții autonome: scrisoarea de garanție și
scrisoarea de confort.
Potrivit art.1628 alin.(3) C.civ. „Garanție personală autonomă se consideră obligația
garantului asumată în folosul unui creditor, în scop de garanție, în care se prevede expres sau din
care rezultă în chip neîndoielnic faptul că ea nu depinde de obligația pe care o altă persoană o
datorează creditorului”.
Autorii definesc scrisoarea de garanţie ca fiind ,,angajamentul irevocabil şi necondiţionat
prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane denumită
ordonator, în considerarea unui raport obligaţional preexistent, dar independent de acesta, să
plătească o sumă de bani unei terţe persoane, denumită beneficiar, în conformitate cu termenii
angajamentului asumat”. Din această definiţie se desprinde faptul că scrisoarea de garanţie este
un angajament irevocabil, necondiţionat şi independent. În ce ne priveşte considerăm scrisoarea
de garanţie un contract, întrucât aceasta nu produce efecte decât în situaţia în care terţul îi
acceptă conţinutul. Aşadar, sub aspectul formării sale valabile scrisoarea de garanţie este rodul
unui acord volitiv.
Scrisoarea de garanţie generează trei raporturi juridice obligaţionale distincte şi anume:
raportul primar dintre creditor şi debitor a cărei obligaţii se garantează , raportul preexistent
dintre debitor (ordonator) şi garant (emitent) al scrisorii de garanţie şi raportul juridic dintre
emitent şi beneficiar având ca obiect angajamentul unilateral al băncii de-a onora,la cererea
creditorului beneficiar, garanţia. Garanţia autonomă este un act constitutiv încorporat în
angajamentul unilateral şi irevocabil al băncii de-a plăti suma de bani convenită, la cererea
beneficiarului. În fine, garanţia bancară este limitată atât sub aspectul duratei (până la expirarea
termenului stipulat de părţi cât şi sub aspectul obiectului, adică al sumei de bani pe care
emitentul trebuie s-o plătească beneficiarului.
În practică cele mai frecvente tipuri de scrisori de garanţie sunt:
- scrisoarea de garanţie pentru participare la licitaţii, solicitată în cadrul organizării

34
Bojincă, M. Unele consideraţii privind garanţiile autonome în reglementarea actualului Cod civil. În: Analele
Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, Nr. 3/2012, p.7.
35
Baias, F.A. Chelaru, E. Constantinovici, R. Macovei, I. op.cit., p.2220.
36
Bojincă, M. op.cit., p.8-9.

17
licitaţiilor fie potrivit legii, fie potrivit caietului de sarcini, pentru depunerea de către participanţi
a unei garanţii stabilite procentual din valoarea ofertei;
- scrisoarea de garanţie pentru bună execuţie, prin care se garantează executarea
corespunzătoare şi la termen a obligaţiilor;
- scrisoarea de garanţie a restituirii avansului plătit, în situaţia în care cumpărătorul
doreşte să se asigure de restituirea avansului în situaţia în care vânzarea nu se mai poate produce;
- scrisoarea de garanţie a plăţii, când plata se realizează ulterior livrării produselor ori
executării serviciilor37.

1.5. Scrisoarea de confort

Potrivit art.1631 C.civ.: „(1) Scrisoarea de confort este acea garanție personală prin care
garantul își asumă față de creditor o obligație de a face sau de a nu face, în scopul susținerii
debitorului să-și execute obligațiile față de acel creditor.
(2) În cazul în care debitorul nu își execută obligațiile, emitentul scrisorii de confort poate
fi obligat numai la despăgubiri față de creditor și numai dacă acesta din urmă face dovada că
emitentul scrisorii de confort nu și-a îndeplinit obligația asumată prin scrisoarea de confort.
(3) Se prezumă că prin scrisoarea de confort s-a asumat o fidejusiune cu răspundere
subsidiară a emitentului”.
În doctrină, scrisoarea de confort este definită ca fiind „acel angajament irevocabil şi
autonom prin care emitentul îşi asumă o obligaţie de a face sau de a nu face, în scopul susţinerii
unei alte persoane, denumită debitor, în vederea executării obligaţiilor acesteia faţă de un
creditor al său”38. Scrisoarea de confort este contract unilateral, irevocabil, cu titlu personal,
limitat ca durată şi sub aspectul sumei maxime pentru care emitentul garantează, formal şi cu
caracter constitutiv.
Scrisoarea de confort se deosebeşte de scrisoarea de garanţie atât prin obiect cât şi prin
executare. Astfel, pe când obiectul scrisorii de garanţie îl constituie o obligaţie de a da, în cazul
scrisorii de confort obiectul său este o obligaţie de a face sau de a nu face. Cel mai adesea
obligaţia asumată de bancă este de a finanţa pe debitor, dacă anumite condiţii privitoare la
debitor sau la raporturile dintre debitor şi creditor sunt îndeplinite, ori de a supraveghea debitorul
în executarea obligaţiilor sale. Sub aspectul executării, scrisoarea de confort nu asigură
executarea obligaţiei de către debitor şi nu obligă pe emitentul garant la executarea sau
neexecutarea debitorului. Ca atare, scrisoarea de garanţie permite executarea obligaţiei de către
emitent la simpla cerere a creditorului, pe când beneficiarul scrisorii de confort va trebui să
folosească alte instrumente juridice pentru a-l constrânge pe debitor la executare sau să valorifice
alte garanţii personale sau reale, având în schimb, posibilitatea de-a obţine de la emitent, daune
interese. Emitentul scrisorii de confort beneficiază de dreptul de regres împotriva debitorului
care ,,este ţinut să repare prejudiciul cauzat cu intenţie sau din culpă”39.

2. Garanţiile reale
2.1. Noțiunea, caracterele juridice și tipurile gajului
a. Noțiunea de gaj
La data de întâi martie a intrat în vigoare noua redacție a Codului civil, prin care s-a
modificat inclusiv Capitolul V privind gajul. Codul civil modernizat recodifică legile speciale în
37
Baias, F.A. Chelaru, E. Constantinovici, R. Macovei, I. op.cit., p.2257.
38
Bojincă, M. op.cit., p.11.
39
Ibidem, p.11-12.

18
materie (Legea nr. 449-XV din 30 iulie 2001 cu privire la gaj și Legea nr. 142-XVI din 26 iunie
2008 cu privire la ipotecă, care se abrogă) și le consolidează cu dispozițiile anterioare ale acestui
capitol. Capitolul se bazează pe concepția, structura și textul Legii cu privire la gaj, așa cum a
fost reformată prin Legea pentru modificarea şi completarea unor acte legislative nr. 173 din 25
iulie 2014. Regimul gajului mobiliar și ipotecii (imobiliare) este uniformizat în măsura posibilă,
iar ipotecii se vor aplica noutățile prevăzute de Legea nr. 173 din 25 iulie 2014, cum ar fi dreptul
debitorului ipotecar de a constitui ipotecă de rangul 2 fără consimțământul creditorului ipotecar
de rangul 1, ceea ce va încuraja refinanțarea debitorilor și concurența mai mare între creditori 40.
Noţiunea de gaj este folosită în mod curent pentru a desemna atât contractul de gaj, dar şi
dreptul real ce ia naştere ca urmare a încheierii contractului de gaj, şi în acelaşi timp bunul ce
face obiectul gajului.
Practic, fiecare obligaţie se poate garanta prin constituirea unui gaj. Diversificarea averii
şi necesităţile comerţului au dus la dezvoltarea unor noi forme de gaj41.
Art.667 C.civ. prevede că: „(1) Gajul este dreptul real în al cărui temei titularul
(creditorul gajist) poate pretinde, din valoarea obiectului gajului, satisfacerea creanțelor sale
garantate cu preferință față de ceilalți creditori ai titularului obiectului gajului (debitorul gajist).
(2) Valabilitatea gajului depinde de valabilitatea obligației garantate prin gaj.
(3) Gajul se constituie în vederea garantării executării obligației și reprezintă un raport de
drept accesoriu față de obligația garantată, fiind condiționat în timp de durata acesteia, dacă
legea sau contractul de gaj nu prevede altfel”.
Tradiţional termenul de gaj are o semnificaţie triplă, desemnând în acelaşi timp: dreptul
real accesoriu al creditorului, convenţia sau contractul de gaj şi bunul mobil care este obiect al
garanţiei42. Codul civil, la art.667 alin.(3) prevede expres că gajul reprezintă un drept real
accesoriu faţă de obligaţia principală. Temei de apariţie a gajului, conform art.673 alin.(2) din
C.civ., este legea sau contractul.
Autorii din țara noastră au propus definirea gajului în felul următor: „Gajul este un drept
real accesoriu care grevează un bun mobil şi conferă creditorului gajist dreptul de a fi satisfăcut
cu preferinţă faţă de ceilalţi creditori din valoarea acestuia în cazul în care debitorul nu execută
sau execută necorespunzător obligaţia garantată”43.
În același timp, contractul de gaj poate fi definit ca fiind, un acord de voinţă dintre
creditorul gajist şi debitorul gajist prin care acesta din urmă grevează un bun mobil, corporal
sau incorporal, pentru garantarea executării unei obligaţii civile sau comerciale44.
La definirea contractului de gaj trebuie să se ţină cont de următoarele aspecte:
- este un acord de voinţă dintre două sau mai multe persoane;
- este un contract, scopul căruia este de a garanta executarea obligaţiei dintr-un raport
juridic obligaţional principal;
- părţile contractului de gaj sunt creditorul gajist şi debitorul gajist. Calitatea de creditor
gajist şi creditor al obligaţiei principale se întrunesc într-o singură persoană. Calitate de debitor
gajist poate să aibă atât debitorul din obligaţia principală cât şi un terţ. Dacă debitorul gajist este
un terţ, contractul de gaj se încheie cu persoana terţă;

40
Cazac, O. Noutăți propuse la Codul civil: Gajul, [on-line] [citat la 14.01.2019]. Disponibil pe internet:
https://www.bizlaw.md/2017/04/29/iv-noutati-propuse-la-codul-civil-gajul
41
Adam, I. Drept civil: teoria generală a obligaţiilor. Editura ALL BECK, Bucureşti.2004, p.592.
42
Stătescu, C. Bîrsan, C. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Bucureşti. 1993, p.379.
43
Tabuncic, T. Gajul ca mijloc de garantare a executării obligațiilor. Teză de doctor în drept, Chișinău, 2006, p.10.
44
Ibidem, p.37.

19
 - obiectul contractului de gaj sunt bunurile care se află în circuitul civil;
- efectele contractului de gaj constau în faptul că acordă creditorului gajist prerogativele
de urmărire a bunului şi satisfacere cu preferinţă din valoarea lui;
- contractul de gaj se încheie în formă scrisă. În acest sens, art.684 alin.1-3 C.civ.
prevede: „(1) Contractul de gaj, cu excepția gajului prin deposedare, se întocmește în formă
scrisă, sub sancțiunea nulității. Contractul de ipotecă se încheie în formă autentică.
(2) În cazul gajării unui bun a cărui vînzare trebuie autentificată notarial, contractul de
gaj, de asemenea, trebuie autentificat notarial. Părțile pot conveni asupra autentificării notariale a
oricărui contract de gaj.
(3) Forma contractului de modificare a contractului de gaj trebuie să fie similară formei
prevăzute pentru contractul de gaj”.
b. Caracterele juridice ale gajului
Având în vedere faptul că gajul se instituie ca urmare a încheierii unui contract, vom
efectua analiza caracterelor juridice ale contractului de gaj. Astfel contractul de gaj este:
- accesoriu în raport cu obligația principală pe care o garantează, făcându-se aplicarea
principiului de drept „accesorium sequitur principalem”. Gajul nu este posibil în absența unui
raport principal de obligație. Deși este un contract numit, cu o reglementare proprie, el va fi
afectat de cauzele de anulare, rezoluțiune/reziliere și de stingere, precum și toate modalitățile la
care este supus raportul juridic obligațional principal (condiție, termen).
Gajul este un drept accesoriu, scopul lui este de a garanta executarea obligaţiilor45. Deci,
gajul nu poate apărea anterior raportului obligaţional principal şi nu se menţine după încetarea
lui.
- real, în sensul că, pentru a fi valabil, trebuie să aibă loc remiterea bunului gajat.
- unilateral, deoarece generează obligații în sarcina doar a unei părți contractuale,
respectiv în sarcina creditorului: obligația de a păstra bunul, de a-l conserva și, pentru cazul
executării obligației, de a-l restitui debitorului.
- gratuit, nici una dintre părți nu urmărește realizarea unui avantaj patrimonial.
- comutativ, deoarece partea obligată cunoaște, din momentul încheierii contractului,
întinderea obligațiilor ce-i revin.
- constitutiv de drepturi, caracter dat de nașterea dreptului real de gaj, și, în același timp,
caracterul unui act juridic de dispoziție.
- cauzal, deoarece valabilitatea lui implică valabilitatea cauzei ce l-a generat, respectiv a
contractului principal.
- titlu executoriu. Titlul executoriu reprezintă acel înscris care, întocmit în conformitate
cu dispozițiile legii, permite punerea în executare silită a creanței pe care o constată. Executarea
nu este posibilă decât în raport cu obiectul pe care titlul executoriu l-a determinat. Lipsa titlului
executoriu, implicit a contractului de gaj, nu permite pornirea executării silite, iar, dacă totuși s-
au făcut acte de executare, se poate obține anularea lor pe calea contestației în anulare.
- indivizibil, care se prezintă sub două aspecte. Indivizibilitatea gajului presupune că el
subzistă integral asupra tuturor bunurilor gajate, asupra fiecăruia dintre ele şi asupra tuturor
părţilor lor, chiar dacă bunul sau obligaţia sunt divizibile (art.463 C.civ.). Aceasta înseamnă că
toate bunurile, fiecare din ele, precum şi fiecare parte este afectată pentru satisfacerea întregii
creanţe. Scopul indivizibilităţii gajului este de a proteja interesele creditorului gajist. Gajul există
atâta timp cât nu se execută integral obligaţia principală.

45
Gladei, R. Ghidul judecătorului în materie civilă şi comercială, Chişinău, 2005, p.355.

20
 c. Tipurile gajului
Articolul 671 C.civ. intitulat „Tipurile de gaj” prevede: „(1) Gajul se constituie asupra
unui bun mobil sau imobil ori asupra unei universalități de bunuri mobile.
(2) Gajul bunurilor imobile este denumit ipotecă. Dispozițiile privitoare la gaj se aplică în
mod corespunzător ipotecii în măsura în care nu contravin dispozițiilor speciale cu privire la
ipotecă.
(3) Gajul bunurilor mobile are loc cu sau fără deposedarea de ele.
(4) Gajul bunului mobil cu deposedare este denumit amanet”.
2.2. Condiţiile contractului de gaj
Contractul de gaj, care este principalul temei de apariţie a gajului, este un acord de voinţă
intervenit între creditorul gajist şi debitorul gajist cu privire la gajarea bunurilor. El se consideră
încheiat când părţile au căzut de acord asupra tuturor clauzelor esenţiale (art.679 alin.1 C.civ.),
dând naştere unor drepturi şi obligaţii.
a. Părţile contractului de gaj
Părţi ale contractului de gaj sunt creditorul gajist şi debitorul gajist.
Conform prevederilor art.670 C.civ. „Este creditor gajist (creditor ipotecar) persoana în a
cărei favoare s-a constituit gajul”.
În același timp, art.668. stabilește expres că: „(1) Este debitor gajist orice persoană fizică
sau juridică care este proprietar, un alt posesor sau uzufructuar legal al bunurilor depuse în gaj și
care are dreptul de a înstrăina aceste bunuri.
(2) Poate fi debitor gajist atît debitorul obligației garantate, cît și un terț (numit garantul
gajist sau, după caz, garantul ipotecar).
(3) Bunurile proprietate comună pot fi gajate doar cu acordul tuturor coproprietarilor,
fiecare din coproprietari devenind în acest caz codebitor gajist.
(4) Societățile comerciale și întreprinderile gajează bunurile lor în conformitate cu
documentele de constituire.
(5) Cota-parte din proprietatea comună pe cote-părți poate fi gajată fără acordul celorlalți
coproprietari dacă contractul între coproprietari nu prevede altfel. În cazul imobilelor, mențiunea
cu privire la necesitatea unui asemenea acord urmează a fi notată în registrul bunurilor imobile.
(6) Cel care are asupra bunului un drept afectat de modalități sau susceptibil de nulitate
poate constitui doar un gaj afectat de aceleași modalități sau condiții de nulitate.
(7) Dacă dreptul de dispoziție asupra unui bun necesită acordul (încuviințarea, autorizarea
etc.) unui terț, acest acord este necesar și pentru constituirea gajului asupra bunului respectiv.
(8) Bunul aflat în proprietatea unor persoane fizice în privința cărora s-a instituit o
măsură de ocrotire judiciară sau în proprietatea minorilor poate fi gajat cu respectarea condițiilor
necesare pentru înstrăinare, dacă legea nu prevede altfel”.
Din dispozițiile legale citate rezultă că, creditorul gajist este persoana obligaţiile faţă de
care sunt garantate prin gaj, iar debitorul gajist este persoana care depune în gaj un bun. În
calitate de creditor gajist şi debitor gajist pot fi atât persoanele fizice cât şi cele juridice46.
b. Obiectul și întinderea gajului
Articolul 676 C.civ. intitulat „Dispoziții generale privind obiectul și întinderea gajului”
prevede: „(1) Obiect al gajului poate fi orice bun corporal sau incorporal, prezent sau viitor,
determinat individual sau generic, sau o universalitate de bunuri, cu excepția bunurilor scoase
din circuit civil, bunurilor inalienabile sau insesizabile. Obiect al gajului poate fi orice drept

46
Baieş, S. Băieşu, A. Cebotari, V. Creţu, I. Volcinschi, V. 2005, op.cit., p.641.

21
patrimonial, inclusiv dreptul de creanță al debitorului gajist față de creditorul gajist.
(2) Prin universalitate de bunuri, în sensul alin. (1), se înțelege o totalitate de bunuri
mobile, prezente sau viitoare, corporale sau incorporale, descrise în mod general.
(3) Dreptul de gaj se extinde și asupra accesoriilor bunului gajat dacă contractul nu
prevede altfel.
(4) Gajul se extinde asupra oricărui bun care se unește prin accesiune cu bunul gajat,
precum și asupra oricăror altor îmbunătățiri aduse lui.
(5) Nu pot constitui obiect al gajului drepturile legate nemijlocit de persoana debitorului
gajist și nici drepturile a căror cesiune este interzisă de lege.
(6) Deținerea calificată de acțiuni ale băncilor din Republica Moldova poate constitui
obiect al gajului doar cu aprobarea prealabilă a Băncii Naționale a Moldovei.
(7) Nu pot fi gajate separat bunurile care, în temeiul legii, nu pot fi înstrăinate separat. Nu
poate fi obiect al gajului o parte a bunului indivizibil.
(8) Obiect al gajului poate fi dreptul asupra mijloacelor bănești în monedă națională și în
valută străină:
a) aflate și care vor intra în conturi bancare, prin gaj fără deposedare;
b) sub formă de monede metalice jubiliare și comemorative, inclusiv cele ce conțin
metale prețioase, prin gaj cu deposedare (amanet)”.
Având în vedere că în calitate de garanții pot fi puse și bunurile imobile, legiuitorul
reglementează la art.677 C.civ. și obiectul ipotecii. Astfel, „(1) Obiectul ipotecii poate fi unul sau
mai multe bunuri imobile prezente sau viitoare ce pot fi individualizate prin numere cadastrale
separate. Dispozițiile privind ipoteca se aplică în mod corespunzător în cazul ipotecării
drepturilor reale limitate dacă legea nu interzice ipotecarea lor.
(2) Obiectul ipotecii este determinat prin denumirea bunului, numărul său cadastral, locul
aflării, precum și printr-o descriere suficientă pentru identificarea acestuia.
(3) Prin contract poate fi prevăzută extinderea ipotecii asupra bunurilor imobile ce vor fi
dobîndite sau construite în viitor, conform legii.
(4) Bunul imobil ipotecat rămîne în proprietatea debitorului ipotecar. Contractul de
ipotecă poate prevedea folosirea obiectului ipotecii de către creditorul ipotecar.
(5) Riscul pieirii sau al deteriorării fortuite a obiectului ipotecii este suportat de către
debitorul ipotecar, dacă contractul de ipotecă nu prevede altfel.
(6) Ipoteca asupra terenului se extinde asupra construcțiilor capitale existente și viitoare,
precum și asupra construcțiilor nefinalizate amplasate pe acesta, cu excepția celor care se află în
proprietatea terților.
(7) Cota-parte din părțile comune ale bunului imobil, deținute cu drept de proprietate
comună (teren, acoperiș, scări, subsol etc.) aferentă unei încăperi izolate, este ipotecată împreună
cu încăperea respectivă fără acordul celorlalți coproprietari ai spațiilor comune”.
c. Efectele gajului
Prin efecte ale gajului vome înţelege ansamblul drepturilor şi obligaţiilor subiectelor
acestui raport juridic. Codul civil reglementează expres efectele gajului în art.723-743. Astfel,
conform prevederilor art.723 C.civ.: „Debitorul gajist și creditorul gajist sînt liberi să stabilească,
prin acord de voință, drepturile și obligațiile fiecăruia dintre ei, dacă legea nu prevede altfel”.
c1. Drepturile şi obligaţiile creditorului gajist
Dreptul de gaj conferă creditorului gajist şi dreptul de preferinţă, conform căruia
creditorul gajist este satisfăcut din valoarea bunului mobil gajat, cu preferinţă faţă de ceilalţi
creditori negarantaţi sau ale căror drepturi asupra bunului dat sunt de grad inferior. Dreptul de
22
gaj este opozabil tuturor terţilor, indiferent de calitatea lor. Din suma de bani obţinută din
vânzarea bunului se satisface mai întâi de toate creditorul.
Dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă sunt efecte generale ale dreptului de gaj. În
afară de aceste efecte, creditorul gajist dobândeşte şi alte drepturi şi îşi asumă obligaţii,
conţinutul cărora diferă în dependenţă de tipul gajului (cu sau fără deposedare).
De regulă, ei au obligaţiile: de a păstra bunul gajat şi de a-l întreţine, adică de a
întreprinde acţiunile necesare conservării bunului47.
În cazul gajului cu deposedare, potrivit dispozițiilor art.726 C.civ. „(1) Creditorul gajist
trebuie să facă toate actele necesare conservării bunului pe care îl deține. Cheltuielile de
conservare a bunului suportate de creditorul gajist sînt rambursate de către debitorul gajist dacă
contractul nu prevede altfel.
(2) Creditorul gajist nu poate folosi bunul gajat fără permisiunea debitorului gajist.
(3) În cazul folosirii bunului gajat, creditorul gajist trebuie să prezinte debitorului gajist o
dare de seamă. În lipsa unei stipulații contrare, creditorul gajist remite debitorului fructele pe
care le-a obținut și, în caz de exercitare a gajului, utilizează veniturile în contul plății
cheltuielilor, apoi a dobînzilor și după aceea a obligației propriu-zise.
(4) Creditorul gajist nu răspunde pentru pierderea bunului gajat cauzată de un
impediment aflat în afara controlului său ori de maturarea, perisabilitatea sau de utilizarea
normală și autorizată a bunului.
(5) Creditorul gajist este obligat să remită imediat, la momentul stingerii obligației
garantate, debitorului gajist bunul gajat.
(6) Creditorul gajist obligat să restituie bunul în temeiul unei hotărîri judecătorești pierde
astfel dreptul său de gaj.
(7) Moștenitorii creditorului gajist sînt creditori gajiști solidari numai în limitele valorii
reale a bunurilor succesorale care au trecut la ei”.
Creditorul gajist nu răspunde de pierderea bunului gajat cauzată de o forţă majoră,
deoarece riscul pieirii fortuite îl suportă proprietarul. El nu răspunde nici de pierderea bunului
din cauza maturităţii, perisabilităţii sau de utilizarea normală şi autorizată a lui. La stingerea
obligaţiei garantate, creditorul gajist este obligat să restituie debitorului gajist bunul gajat
imediat.
c2. Drepturile şi obligaţiile debitorului gajist
Drepturile şi obligaţiile debitorului gajist, de asemenea, diferă în dependenţă de tipul
gajului. Constituirea gajului fără deposedare nu-l lipseşte pe debitorul gajist sau pe posesorul
bunului gajat de drepturile asupra bunului gajat.
Expres, legiuitorul prin dispozițiile art.727-728 C.civ. stabilește drepturile și obligațiile
debitorului gajist. Astfel, potrivit art.727 C.civ.: „(1) Gajul nu-l lipsește pe debitorul gajist și pe
posesorul bunului gajat de drepturile lor asupra bunurilor gajate. Aceștia trebuie să-și exercite
drepturile fără a aduce atingere drepturilor creditorului gajist dacă contractul nu prevede altfel.
(2) Debitorul gajist are dreptul să folosească obiectul gajului conform destinației și să
dobîndească fructele acestuia pînă la inițierea exercitării dreptului de gaj dacă din contract sau
din esența gajului nu reiese altfel.
(3) Debitorul gajist nu are dreptul să vîndă sau să înstrăineze în alt mod bunurile gajate
dacă legea (inclusiv art. 697 alin. (1)) nu prevede altfel sau dacă nu s-a convenit altfel cu
creditorul gajist, cu excepția cazurilor cînd dispune de autorizație în acest sens, eliberată de

47
Tabuncic, T. op.cit., p.102.

23
creditorul gajist (de toți creditorii gajiști, în cazul gajului următor).
(4) Debitorul gajist nu are dreptul să transmită bunul gajat în folosință gratuită sau
oneroasă fără consimțămîntul scris al creditorului gajist, dacă nu s-a convenit altfel cu creditorul
gajist.
(5) Este nulă clauza care limitează dreptul debitorului gajist de a lăsa prin testament
bunurile gajate.
(6) Moștenitorii debitorului gajist sînt debitori gajiști solidari numai în limitele valorii
reale a bunurilor succesorale care au trecut la ei.
(7) În cazul transmiterii, inclusiv al înstrăinării, bunului gajat către terți, gajul subzistă, cu
excepția cazurilor în care creditorul gajist consimte în scris asupra încetării gajului.
în același timp, art.728 C.civ. intitulat „Păstrarea, întreținerea și reparația bunului gajat”
stabilește că: „(1) În cazul în care contractul de gaj nu prevede altfel, debitorul gajist este obligat
să păstreze bunul gajat, să-l întrețină, să nu-l distrugă, să nu-l deterioreze și să nu-i diminueze
valoarea în orice alt mod, decît numai în limita uzurii normale a acestuia.
(2) În cazul în care contractul de gaj nu prevede altfel, debitorul gajist este obligat să
suporte toate cheltuielile de întreținere a obiectului gajului, inclusiv cele privind protecția
obiectului gajului față de prejudiciile aduse de către terți.
(3) Schimbarea destinației, resistematizarea, construirea de dependințe, precum și
demolarea, inclusiv parțială, a bunului gajat sînt permise doar cu acordul scris al creditorului
gajist”.
c3. Efectele gajului faţă de terţi
Gajul ca drept real, conferă creditorului gajist prerogativa de a pretinde satisfacerea
creanţelor cu preferinţă faţă de ceilalţi creditori din valoarea bunului gajat. Trecerea bunului
gajat de la o persoană la alta, cu titlu gratuit sau oneros, nu împiedică creditorul gajist să exercite
dreptul de gaj. Terţii dobânditori ai bunului gajat, deşi personal nu s-au obligat, datorită
regimului juridic al bunului dobândit, au obligaţii faţă de creditorul gajist. Ei au obligaţia proptre
rem şi preiau calitatea predecesorului lui, suportând toate efectele gajului, dacă altceva nu este
prevăzut prin acordul cu creditorul gajist. Dacă debitorul gajist decedează, bunurile gajate trec la
câţiva moştenitori. Fiecare succesor are obligaţia de a suporta consecinţele gajului, în cazul
neexecutării obligaţiei garantate, proporţional părţii dobândite din bunul gajat. Dacă bunul gajat
este indivizibil sau din alte considerente este în proprietate comună a succesorilor, ei devin
debitori gajişti solidari.
Dreptul de urmărire a bunului gajat se exercită de către creditorul gajist, datorită
caracterului real al gajului, asupra bunului gajat, indiferent de faptul cine îl deţine, fie că se află
în patrimoniul debitorului gajist sau al unui terţ. Regula este că terţul dobândeşte bunul gajat
ţinând cont de gaj48.
c4. Stingerea dreptului de gaj
Temeiurile de stingere a gajului sunt prevăzute la art.675 C.civ. în conformitate cu care:
„(1) Gajul se stinge prin stingerea obligației a cărei executare acesta o garanta.
(2) Amanetul se stinge odată cu încetarea posesiei.
(3) Gajul se stinge în urma pieirii bunului gajat, scoaterii acestuia din circuitul civil, dacă
aceste evenimente se produc asupra bunului în întregime.
(4) Gajul asupra bunului mobil încorporat unui imobil subzistă cu titlu de ipotecă sub
condiția înregistrării în registrul bunurilor imobile chiar dacă bunul mobil și-a schimbat natura.

48
Baieş, S. Băieşu, A. Cebotari, V. Creţu, I. Volcinschi, V. 2005, op.cit., p.669.

24
Acest gaj are rang de prioritate stabilit conform înregistrării anterioare.
(5) Gajul se stinge și în cazul:
a) acordului scris al creditorului gajist de a radia gajul;
b) expirării termenului pentru care a fost constituit gajul;
c) vînzării în cadrul exercitării dreptului de gaj;
d) altor situații prevăzute de lege.
(6) Cererea de radiere a gajului înregistrat sau a ipotecii se depune la registrul
corespunzător de către creditorul gajist sau de către orice persoană interesată, cu acordul scris al
creditorului gajist. Cazurile în care nu este nevoie de acordul creditorului gajist pentru radierea
gajului sînt stabilite de legislație”.

2.3. Mijloace de asigurare a executării în natură a obligaţiei

a. Clauza penală
Părțile unui contract pot să stabilească conținutul acestuia după bunul lor plac, cu
particularitatea că acest conținut este îngrădit de dispoziții legale imperative, de ordine publică și
de morala, părțile pot să stabilească și valoarea prejudiciului în cazul în care una din părțile unui
contract nu îți execută obligațiile. Această clauză inserată în cadrul unui contract poartă
denumirea de clauză penală, fiind reglementată expres de art.947-953 C.civ.
Clauza penală are o natură atât reparatorie, cât și una sancționatorie, urmărindu-se
simultan repararea prejudiciului cauzat creditorului, precum și pedepsirea comportamentului
debitorului. Aceasta intervine ca sancțiune pentru neexecutarea obligației principale, pentru
executarea obligației cu întârziere sau necorespunzătoare49.
În conformitate cu prevederile art.947 alin.(1) C.civ.: „Clauza penală este o prevedere
contractuală prin care părţile evaluează anticipat prejudiciul, stipulînd că debitorul, în cazul
neexecutării obligaţiei, urmează să remită creditorului o sumă de bani sau un alt bun
(penalitate)”.
Din definiţia clauzei penale date mai sus rezultă că, ea are natură contractuală, adică, de
regulă, este stabilită prin acordul părţilor - clauza penală convenţională, însă pot exista cazuri
când, în mod excepţional, plata penalităţii este prevăzută de lege - clauza penală legală. În
aceste cazuri, creditorul poate cere plata penalităţii indiferent dacă există o convenţie a părţilor în
acest sens. De notat că penalitatea stabilită de lege nu poate fi exclusă şi nici micşorată anticipat
prin acordul părţilor. În acest sens, art.952 C.civ. prevede: „Penalitatea stabilită de lege nu poate
fi exclusă şi nici micşorată anticipat prin acordul părţilor”.
Clauza penală se aplică numai dacă nu este executată obligaţia principală a contractului,
care poate să se înfăţişeze ca o neexecutare totală sau parţială, ca o executare necorespunzătoare
sau ca o executare cu întârziere; neexecutarea poate fi, de asemenea, în acelaşi timp, atât
necorespunzătoare, cât şi cu întârziere. Prin urmare, clauza penală acoperă atât funcţia despă-
gubirilor compensatorii, cât şi a celor moratorii50. De asemenea, clauza penală poate fi utilizată
nu numai în cazul obligaţiilor contractuale, ci şi în privinţa unor obligaţii care au un alt izvor.
Obiectul clauzei penale îl constituie, în mod uzual, o sumă de bani, determinată sau
49
Noi reglementari privind clauza penala inserata intr-un contract, [on-line] [citat la 12.01.2019] Disponibil pe
internet: https://www.ziaruldeiasi.ro/recomandari-zdi/noi-reglementari-privind-clauza-penala-inserata-intr-un-
contract~ni8c6s
50
În doctrină se numesc compensatorii despăgubirile (daunele-interese) datorate pentru prejudiciul cauzat
creditorului prin neexecutarea totală sau parţială ori executarea necorespunzătoare a obligaţiilor de către debitor.
Despăgubirile (daunele-interese) moratorii sunt cele datorate pentru prejudiciul cauzat creditorului prin întârzierea
executării obligaţiei de către debitor, Lupan, E. Răspunderea civilă, Cluj-Napoca, Editura Accent, 2003, p. 287.

25
determinabilă, numită penalitate. În acest sens, art.947 alin.3-5 C.civ. prevăd că: „(3) Penalitatea
poate fi stipulată în mărime fixă sau sub forma unei cote din valoarea obligaţiei garantate prin
clauza penală sau a părţii neexecutate, inclusiv sub forma unei dobînzi de întîrziere.
(4) Părţile pot conveni asupra unei penalități mai mari decît prejudiciul.
(5) Debitorul nu este obligat să plătească penalitate în cazul în care neexecutarea
obligației este justificată”.
Clauza penală trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate impuse de lege pentru orice
contract (act juridic civil): capacitatea părţilor, consimţământul, obiectul şi cauza.
În ceea ce priveşte condiţiile de formă, art.948 C.civ. prevede: „Clauza penală este
întocmită în formă autentică dacă legea cere forma autentică pentru actul juridic căruia i se aplică
clauza. În celelalte cazuri, clauza penală este întocmită în scris, sub sancțiunea nulității
absolute”.
Clauza penală prezintă o deosebită importanţă practică, deoarece se evită dificultăţile la
evaluarea judiciară a prejudiciului, creditorul nefiind obligat să dovedească existenţa şi
întinderea acestuia. Pentru a obţine plata sumei stabilită în clauza penală, este suficient ca
creditorul să dovedească faptul neexecutării, executării necorespunzătoare sau tardive a
obligaţiei. Suma de bani prevăzută în clauza penală se datorează în locul despăgubirilor care s-ar
putea stabili pe cale judecătorească în cazul neexecutării, sau executării necorespunzătoare şi,
îndeosebi, tardive a obligaţiei. Totodată, în literatura de specialitate s-a atenţionat că clauzele
penale pot prezenta şi unele pericole, în cazurile când sunt impuse de către partea mai puternică a
contractului. Astfel, s-a relevat că în contractele cu consumatorii, deşi aceste clauze nu sunt
ilicite ca atare, ele pot fi recunoscute ca abuzive, de exemplu atunci când nu există reciprocitate
în aplicarea lor de către părţi51.
b. Arvuna
Arvuna, ca mijloc de garantare a executării obligațiilor este reglementată în art.954-956
C.civ. În conformitate cu prevederile art.954 alin.(1) C.civ.: „Arvuna este o suma de bani sau un
alt bun pe care o parte contractantă o dă celeilalte părţi pentru a confirma încheierea contractului
şi a-i garanta executarea. În caz de dubii, suma plătită este considerată avans”.
Înţelegerea cu privire la arvună, indiferent de suma ei, trebuie să fie întocmită în scris. În
acest sens, art.954 alin.(2) C.civ. prevede: „Convenția cu privire la arvună trebuie să fie
întocmită în formă autentică dacă legea cere forma autentică pentru actul juridic din care rezultă
obligația garantată. În celelalte cazuri, convenția cu privire la arvună trebuie să fie întocmită în
scris, sub sancțiunea nulității absolute”.
Arvuna îndeplineşte mai multe funcţii:
a) funcţia de plată. Astfel, în contractul de vânzare-cumpărare, dacă cumpărătorul
execută obligaţiile sale, suma constituind arvuna se include în preţ. În acest sens, arvuna se
aseamănă cu plata în avans. În acest sens, art.955 C.civ. prevede: „Arvuna se ia în calcul la
executarea prestaţiei, iar în cazul în care aceasta nu s-a făcut, se restituie”. Prin urmare, dacă din
înţelegerea încheiată între părţi nu rezultă voinţa certă a părţilor de a îmbrăca suma în cauză în
forma juridică de arvună, atunci suma plătită va fi calificată ca avans în contul plăţii preţului.
b) funcţia de confirmare a încheierii contractului, ceea ce rezultă chiar din definiţia
legală a acesteia, enunţată mai sus.
c) funcţia de garanţie a executării contractului52. În acest sens, art.956 C.civ.
51
Lupan, E. op.cit., p.302.
52
Această funcţie a arvunei menţine şi sporeşte interesul părţilor contractante de a face tot posibilul ca contractul
garantat cu arvună să se execute, căci în caz de neexecutare a contractului, partea vinovată va suporta consecinţele

26
prevede:„(1) Dacă pentru neexecutarea obligației garantate răspunde partea care a dat arvuna,
aceasta rămîne celeilalte părți după rezoluțiunea contractului de către aceasta din urmă. Dacă
pentru neexecutarea obligației garantate răspunde partea care a primit arvuna, ea este obligată să
plătească celeilalte părți dublul arvunei după rezoluțiunea contractului de către aceasta din urmă.
(2) Pe lîngă cele prevăzute la alin.(1), partea care răspunde pentru neexecutarea obligației
garantate este obligată să repare celeilalte părţi prejudiciul neacoperit prin plata arvunei dacă în
contract nu este prevăzut altfel.
(3) Creditorul obligației garantate neexecutate poate opta pentru executare silită sau
pentru rezoluțiunea contractului și repararea prejudiciului potrivit regulilor generale.
(4) Arvuna se restituie în cazul în care raportul contractual se stinge dintr-o cauză ce nu
atrage răspunderea vreuneia dintre părți”.
d) funcţia de compensare în ipoteza în care partea culpabilă de neexecutarea obligaţiilor
contractuale este ţinută să repare prejudiciile cauzate cocontractantului. În acest caz, prejudiciul
va fi reparat în partea neacoperită prin plata arvunei.
c. Garanția debitorului
Acest mijloc de garantare a executării obligațiilor este reglementat expres în art.957-959
C.civ. În acest sens, art.957 prevede: „Garanţia debitorului constă în obligaţia lui la o prestaţie
necondiţionată sau la o prestaţie depăşind obiectul propriu-zis al contractului”.
Garanţia produce efecte doar atunci când este făcută în scris, conform prevederilor
art.959 C.civ.
d. Retenția
Ca modalitate de garantare a executării obligațiilor, retenția este reglementată în art.960-
964 C.civ. În conformitate cu prevederile art.960 alin.(1) C.civ.: „Cel care este dator să remită
sau să restituie un bun poate să-l reţină atîta timp cît creditorul nu-l despăgubeşte pentru
cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun şi pentru prejudiciile pe care bunul
le-a cauzat”.
După cum subliniază autorii în domeniu53, dreptul de retenţie este o garanţie reală atipică
de care beneficiază unii creditori pentru a-şi asigura realizarea creanţelor pe care le au faţă de
debitorii lor. Ca mecanism de garanţie autonom, dreptul de retenţie îşi găseşte originile sale în
dreptul roman, în aşa-numita „exceptio doli”. Din punct de vedere etimologic denumirea de
drept de retenţie îşi găseşte originile în Institutele lui Iustinian şi în Digeste54.
Elementul de bază pe care se întemeiază facultatea conferită creditorului este conexitatea
obiectivă dintre un lucru şi o datorie, astfel spus, să existe un debitum cum re iunctum. Această
conexiune poate fi uneori corelată cu un contract-de exemplu de depozit-însă ea poate fi, alteori,
total desprinsă de un contract preexistent; de exemplu chiar posesorul de rea-credinţă al unui bun
imobil revendicat de adevăratul proprietar poate reţine imobilul până ce i se vor restitui conform
legii cheltuielile făcute cu bunul55.
Retenția conferă titularului său o simplă detenţiune precară, astfel încât existenţa lui nu
duce la dobândirea fructelor (această prerogativă aparţine proprietarului) afară de cazul în care
prin convenţie s-a stabilit astfel şi nici la dobândirea prin uzucapiune a proprietăţii lucrului.

negative, manifestate fie prin pierderea arvunei de către partea care a dat-o, fie prin plata dublului arvunei de către
partea care a primit-o.
53
Pop, L. Vidu, S.I. Popa, I.F. Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2012, p.847.
54
Vidu, S.I. Dreptul de retenție în raporturile juridice civile, Editura Universul Juridic, București, 2010, p.7.
55
Pop, L. Teoria generala a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, București, 1997,p. 457;

27
 După natura sa, dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect, fiind opozabil
nu numai debitorului împotriva căruia este exercitat, ci şi faţă de terţele persoane, străine de
raportul juridic contractual sau extracontractual care l-a generat. În acest sens, art.962 C.civ.
prevede: „(1) Dreptul de retenţie este opozabil terţilor fără îndeplinirea vreunei formalităţi de
publicitate.
(2) În toate cazurile, dreptul de retenţie nu poate fi opus creditorilor care au început
executarea silită împotriva debitorului, însă retentorul are dreptul de a participa la distribuirea
prețului bunului în condițiile legii.
(3) Deposedarea de bun contrar voinţei nu stinge dreptul de retenţie. Partea care exercită
acest drept poate cere restituirea bunului, sub rezerva regulilor aplicabile prescripției extinctive a
acțiunii principale și dobîndirii bunurilor mobile de către posesorul de bună-credință.
(4) Dacă creditorul înaintează o acțiune prin care cere restituirea bunului, iar retentorul
invocă dreptul de retenție, instanța de judecată va stabili în hotărîrea judecătorească prin care se
dispune restituirea bunului că retentorul trebuie să execute hotărîrea judecătorească doar dacă
creditorul execută simultan obligația garantată prin dreptul de retenție ori oferă asigurări
suficiente ale executării față de retentor sau dacă retentorul se află în întîrziere de a accepta
executarea oferită de către creditor.
Dreptul de retenție se stinge conform prevederilor art.964 C.civ. care dispun că: „Dreptul
de retenţie se stinge în cazul în care bunul ajunge în posesiunea creditorului sau titularului
dreptului, dacă retentorul nu dobîndeşte din nou bunul în baza aceluiaşi temei juridic”.

28