Tema 1.

INTRODUCERE ÎN TEORIA DREPTURILOR OMULUI

1. Drepturile omului: concept, conținut, clasificare. Teorii aplicabile în materia drepturilor

omului........................................................................................................................... 1
2. Internaţionalizarea drepturilor şi libertăţilor omului ....................................................... 7
3. Standarde, instrumente, mecanisme, proceduri de protecție a drepturilor omului ..... 10
4. Izvoarele internaționale în materia drepturilor omului ................................................ 12
5. Principiile aplicabile în materia drepturilor omului ...................................................... 16

1. Drepturile omului: concept, conținut, clasificare. Teorii

aplicabile în materia drepturilor omului
A. Definirea și caracterizarea drepturilor omului
Drepturile omului reprezintă un concept filosofic, o condensare a tot ce a produs ca
esenţă filosofia umanistă din antichitate şi până în prezent1. Omul, ca fiinţă raţională, născută
liberă, ca măsură a tuturor lucrurilor, considerat ca scop şi niciodată ca mijloc, reprezintă
valoarea supremă pe care ar trebui să se concentreze tot ce înseamnă scopuri ale societăţii
organizate politic în stat.
Istoria drepturilor omului nu este istoria unui marş triumfal, este istoria unei lupte, lupta
pentru respectarea demnităţii umane de către autorităţile statului. În acest sens, Declaraţia
franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 proclamă că „ignorarea, uitarea şi
dispreţul drepturilor omului sunt singurele cauze ale nenorocirilor publice.” Aceleași idei au fost
reconfirmate de către Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, care confirmă că
„ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au condus la acte de barbarie ce revoltă conştiinţa
oamenilor”, de aceea „este esenţial ca drepturile omului să fie protejate printr-un sistem juridic
pentru ca omul să nu fie constrâns, ca ultim recurs, la revoltă împotriva tiraniei şi opresiunii”.
Aşadar, două documente fundamentale în materia drepturilor omului, unul intern, cu valoare
universală, celălalt adoptat de o organizaţie internaţională cu vocație universală, pun în
evidenţă importanţa covârşitoare a acestor drepturi pentru dezvoltarea societăţii omeneşti2.
Drepturile omului se află pe unul din primele locuri printre toate valorile imateriale,
conştientizate de omenire drept valori cu adevărat universale. Cu toate acestea, este imposibil
de a da o definiţie unică şi justă fenomenului drepturilor omului. Aceasta nu e cu putinţă în
virtutea multiaspectualităţii fenomenului în cauză.
În opinia lui C. Bârsan, conceptul drepturi ale omului trebuie analizat prin prisma a două
accepţiuni3.
I. Drepturile omului, în sens obiectiv,4 înglobează totalitatea instrumentelor
internaţionale care consacră şi protejează asemenea drepturi, precum şi a mecanismelor
instituţionale de garantare a lor.
Dreptul internaţional al drepturilor omului este o ramură a dreptului internaţional public, al
cărui obiect este studiul raporturilor dintre oameni, studiu ce-şi fixează ca punct de referinţă
1
Drepturile omului, consacrate şi garantate internaţional sunt drepturi individuale, ele neconfundându-se cu alte noţiuni din dreptul
internaţional public, cum ar fi drepturile popoarelor şi drepturile minorităţilor, care sunt drepturi colective, au ca titulari o
colectivitate. în schimb drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sunt drepturi individuale.
2
Corneliu BÂRSAN, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Voi. I Drepturi şi libertăţi, Ed. AII Beck,
Bucureşti, 2005, p. 6
3
Ibidem, Op. cit., p.7
4
Se spune însă că Dreptul internaţional al drepturilor omului reprezintă, într-o formulare metaforică, doar „partea emergentă a
aisbergului" care nu ar putea să existe fără „straturile sale inferioare", constituite de bazele filosofice şi morale ale noţiunii de
„drepturi ale omului". Frederick SUDRE, Droit europeen et internaţional des droits de I homme, 6 eme ed. refondue, PUF, Paris,
2003, p. 12
demnitatea umană, determinând drepturile şi facultăţile, care, în ansamblu, sunt necesare
pentru înflorirea fiecărei personalităţi umane .
Facem însă următoarea precizare: Dreptul internaţional al drepturilor omului protejează
fiinţa umană în timp de pace, în timp ce pentru situaţiile de conflicte armate, se activează
normele Dreptului internaţional umanitar, o altă ramură a dreptului internaţional public, care are
ca obiect protecţia fiinţei umane împotriva efectelor conflictelor armate, de exemplu, protecţia
femeilor şi a copiilor, protecţia ziariştilor în misiuni periculoase în zone de conflict armat,
prevenirea şi reprimarea crimelor de război, interzicerea sau limitarea utilizării unor arme, etc.5
II. Drepturile omului, în sens subiectiv, sunt:
Ø prerogative conferite de lege subiectului titular de a adopta o anumită conduită şi de a
pretinde altora desfăşurarea unei conduite corelative adecvată dreptului său, ceea ce nu
reprezintă altceva decât definiţia dreptului subiectiv.
Ø un sistem de regulatori sociali ai relaţiilor dintre oameni axat pe principiile şi normele
etico-morale (relaţii pe orizontală), iar ca noţiune juridică caracterizează statutul personalităţii în
interacţiunile sale cu puterea, cu statul (relaţii pe verticală).
Filosofia drepturilor omului6, se axează pe una din valorile certe - demnitatea umană,
care apare prin excelenţă, ca un „principiu matrice"7 care constituie soclul drepturilor
fundamentale.
Proclamarea demnităţii umane ca bază a sistemului juridic creează premisele înţelegerii
omului ca fiinţă universală, debarasată de prejudecăţile credinţei, rasei, etniei, condiţiei sau
poziţiei sociale, deschizând drumul liberalismului şi umanismului8.
În sens larg, filosofic, demnitatea este o calitate inalienabilă, de o semnificaţie generală a
omului, ca reprezentant al speciei umane.
J.-J.Rousseau, unul din întemeietorii concepţiei despre drepturile omului, considera că
demnitatea este o garanţie a însăşi esenţei omului: „A renunţa la libertate înseamnă a renunţa
la demnitatea umană, la drepturile omului, chiar şi la obligaţii... O astfel de renunţare este
incompatibilă cu natura umană.”
Demnitatea omului este premisa drepturilor şi libertăţilor sale. Ea poate fi exprimată doar
prin relaţii, prin viaţa comună a oamenilor, prin comparaţie cu ceva. În legătură cu aceasta,
filosoful rus I.Ilin scria: „Valoarea aflată la baza dreptului natural este viaţa demnă,
independentă în interior şi liberă în exterior a multor spirite individuale ce constituie omenirea. O
astfel de viaţă e posibilă doar în forma echilibrului paşnic şi organizat al cercurilor subiective;
echilibru care asigură fiecăruia posibilitatea unei vieţi spirituale demne”.
Conceptul de demnitate umană este analizat ca unul metajuridic, şi nu juridic, deoarece
demnitatea trebuie privită ca valoare şi nu ca drept. Astfel, apărarea demnităţii umane ca
valoare supremă va deveni un obiectiv constituţional, în timp ce drepturile sunt doar
consecinţele concrete ale acestei valori: dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, dreptul
la libertate şi siguranţă, etc.9
Precizări terminologice. În ce constă asemănarea şi deosebirea dintre noţiunile „drepturi
ale omului” şi „libertăţi ale omului”? Este problematic a trasa careva limite stricte între drepturi şi
libertăţi dacă vorbim despre natura lor juridică, despre fixarea în actele de drept (documente
internaţionale, constituţii şi altele) şi realizarea lor, despre mecanismele de protejare. În acest
aspect, ele sunt identice. Libertăţile sunt aceleaşi drepturi. Uneori chiar se folosesc formulele:
„dreptul la libertate”, „fiecare persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi
religie”, - recunoaşte Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

5
loan CLOŞCĂ, Ion SUCEAVĂ, Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova, 1995, pp. 221-250
comunitatea morală trebuie să includem şi animalele, care, tocmai pentru că au capacitatea de a suferi, au şi drepturi." Idem
accepta şi una dintre consecinţele acestui punct de vedere care nu are totuşi o recunoaştere universală, faptul că în
8
Dan Claudiu DĂNIŞOR, Universalitatea drepturilor şi libertăţilor fundamentale potrivit Constituţiei României, Revista de Drept
Public, nr. 2/2004, p. 2
9
Dan Claudiu DĂNIŞOR, Op. cit., p.4
 I. Dacă e să le examinăm prin prisma împuternicirilor, faţă de „om (cetăţean) - stat”, atunci
deosebirile se manifestă în următoarele: libertăţile omului sunt domenii de activitate a
omului în care statul nu trebuie să se amestece. Statul doar schiţează cu ajutorul normelor
de drept graniţele, conturul, teritoriul în care omul acţionează sau nu acţionează la alegerea sa,
conform felului său de a vedea lucrurile.
Drepturile omului sunt posibilităţi ale acţiunilor omului în sfere determinate de lege,
recunoscute şi garantate de către stat. În cadrul drepturilor omului, spre deosebire de „libertăţile
omului”, se fixează un domeniu concret de activitate a individului. Aici nu se propun posibilităţi
de alegere, variante de acţiune în cadrul dreptului. De acest drept poţi să te bucuri, să-l realizezi
sau, dimpotrivă, să nu te bucuri, să nu-l realizezi - doar dreptul nu este o obligaţie. De exemplu,
cetăţenii Republicii Moldova au dreptul de a participa la administrarea publică atât nemijlocit,
cât şi prin reprezentanţii lor (art.39 al Constituţiei).
II. Dănișor D. C. susţine că noţiunea de drepturi ale omului are o semnificaţie mai largă
deoarece rezultă din teoria dreptului natural potrivit căreia omul, tocmai pentru că este fiinţă
umană are un ansamblu de drepturi inerente naturii sale, nefiind important dacă dreptul pozitiv
le consacră sau nu. Libertățile presupun puterea de a acţiona sau de a nu acţiona, toate
libertăţile fiind libertăţi publice prin aceea că ele intră în dreptul pozitiv atunci când statul le
consacră în sistemul naţional de drept.10
Opinia la care achiesăm este însă că, din punct de vedere juridic dreptul este o libertate
şi libertatea un drept11, ambele expresii desemnând, la modul cel mai general, facultatea,
capacitatea omului de a face sau de a nu face ceva. Utilizarea ambilor termeni pentru a
exprima acelaşi concept are o explicaţie istorică. Astfel, la început, în legătură cu statutul fiinţei
umane, s-a pus problema libertăţilor, ca exigenţe ale individului în opoziţie cu autorităţile
publice. Respectarea libertăţilor presupunea din partea autorităţilor o atitudine generală de
abţinere, adică de a nu împiedica exercitarea libertăţilor. Evoluţia politică şi socială a făcut să
devină evidentă necesitatea ca autorităţile publice să depăşească atitudinea de abstenţiune şi
să treacă la atitudinea activă, de acţiune, pentru a face posibilă realizarea anumitor libertăţi
cetăţeneşti. S-a ajuns astfel la sintagma „drept al omului”, care implică obligaţia statului nu
numai de a proteja libertăţile, dar şi de a acţiona pentru a asigura cetăţeanului posibilitatea
reală de a-şi exercita anumite libertăţi.
Cu toate că, din punct de vedere juridic, există deci sinonimie între drept şi libertate,
concluzionăm că „libertatea” pune accentul pe neintervenţia statului, pe când „dreptul”
accentuează obligaţia statului de a acţiona pentru a crea condiţiile necesare exercitării anumitor
libertăţi12.
Unele explicaţii comportă şi expresiile drepturi ale omului şi drepturi ale cetăţeanului.
Cu toate că sunt într-o strânsă corelaţie, acestea nu se confundă. Expresia drepturile omului
evocă, după cum am arătat, drepturile fiinţei umane, ca fiinţă înzestrată cu , conştiinţă, raţiune
şi voinţă, fapt ce-i conferă drepturi naturale inalienabile şi imprescriptibile, dincolo de
organizarea statală a societăţii. Dacă avem însă în vedere societatea organizată în stat, din
punct de vedere juridic omul se prezintă în trei ipostaze: cetăţean, străin sau apatrid. Pe planul
realităţilor juridice interne omul devine cetăţean, adică o fiinţă umană integrată în sistemul
socio-politic al statului respectiv. Drepturile sale sunt proclamate şi asigurate prin legea statului
căruia aparţine, sub denumirea de drepturi (libertăţi) cetăţeneşti. Realitatea statelor
contemporane demonstrează că doar cetăţenii unui stat beneficiază, ca principiu, de toate
drepturile prevăzute în Constituţie, străinii şi apatrizii beneficiind doar de drepturile considerate
inalienabile fiinţei umane.

10
J. RIVERO, Les libertes publiques, PUF, Themis, tome I, 8 eme ed., 1997, p. 22 şi urm.
loan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I, ed. a Xl-a, Ed. AII Beck, Bucureşti,
2003, p. 140
12
Într-o altă opinie se arată că noţiunea de „drepturile omului” aparţine dreptului internaţional, iar cea de „libertăţi
 Aşadar, regăsim pe de o parte drepturile omului, ca o instituţie de drept internaţional, ca
sursă de reguli juridice stabilite de comun acord de către state pentru protecţia fiinţei umane13,
iar pe de altă parte drepturile cetăţeanului ca instituţie de drept intern, care însumează normele
ce reglementează statutul juridic al cetăţeanului. Existenţa principiul universalităţii14 în
materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale face ca omul să prevaleze asupra cetăţeanului.
Drepturile fundamentale (constituţionale) - acestea sunt drepturile asigurate de Legea
Fundamentală a statului, de Constituţie, de aceea ele se numesc drepturi şi libertăţi
fundamentale constituţionale. Drepturile omului nu sunt doar acelea fixate în Constituţie. În
Republica Moldova sunt recunoscute şi se garantează drepturile omului şi cetăţeanului conform
principiilor şi normelor dreptului internaţional.
Conform articolului 4 (titlul 1) al Constituţiei Republicii Moldova, principiile generale
recunoscute şi normele dreptului internaţional, precum şi tratatele internaţionale ale Republicii
Moldova sunt parte componentă a sistemului ei de drept.
Drepturile şi libertăţile omului reflectate în: a) principii; b) norme ale dreptului internaţional;
c) tratate cu participarea Republicii Moldova, de asemenea, trebuie considerate drepturi
fundamentale. De exemplu, dreptul la căsătorie şi dreptul la formarea familiei nu sunt reflectate
în Constituţie şi, respectiv, nu se referă la drepturi fundamentale constituţionale. Însă ele fac
parte din: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; Pactul internaţional privind drepturile civile
şi politice; Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale.
Având în vedere cele prezentate, putem înţelege motivele pentru care definirea
drepturilor fundamentale ale omului este o problemă controversată şi larg dezbătută în
literatura de specialitate. Încercând o sinteză a opiniilor dominante exprimate în doctrină, care
se bazează pe realităţile evidente ale practicii statelor actuale, definim drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului ca fiind acele drepturi subiective, esenţiale pentru viaţa, libertatea
şi demnitatea acestuia, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane,
care sunt recunoscute şi garantate prin acte internaţionale şi prin Constituţii15.
Trebuie subliniat faptul că, pentru a fi puse în valoare, drepturile omului trebuie să se
bucure de o anumită sancţiune juridică. Or, aceasta rezultă numai din depăşirea stadiului de
deziderat şi cuprinderea lor în reglementări interne şi internaţionale, oricare ar fi domeniu de
aplicare al acestora în spaţiu şi forţa lor juridică (poate fi vorba de o simplă declaraţie solemnă
ca în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sau, dimpotrivă, elaborarea unui mecanism
jurisdicţional internaţional de control al drepturilor garantate, ca în cazul Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului).
Subliniem faptul că drepturile omului nu sunt conferite de normele juridice internaţionale
în materie, ci ele sunt numai recunoscute, afirmate de acestea16.
În ceea ce priveşte îndatoririle17 individului foarte puţine norme juridice internaţionale
fac referire la acestea, ele reprezentând o chestiune marginală pentru dreptul internaţional,
lipsită de consistenţă juridică, rămânând, cel puţin la actuala etapă de dezvoltare a dreptului

publice” aparţine dreptului intern. Corneliu BÂRSAN, Op. cit., p. 10 Stelian SCAUNAŞ, Dreptul internaţional al
drepturilor omului, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2003, pp. 3-4
14
Universalitatea se desfăşoară pe trei planuri: 1. pe plan raţional desemnează atribuirea drepturilor tuturor fiinţelor umane. 2. pe
plan temporal presupune ca aceste drepturi să fie generale şi abstracte - situate în marginea timpului şi valide în orice moment
istoric. 3. pe plan spaţial sugerează extinderea culturii drepturilor omului la toate societăţile politice, fără excepţie. Gregorio
PECES, Barba MARTINEZ, Theorie generale des droits fondamentaux, L.G.D.J., Paris, 2004, p. 271. Referitor la acest ultim
aspect se sugerează o soluţie simplă : exportul, care poate fi paşnic, ca valorile « europene » în fostele state comuniste, sau
belicos, ca democraţia americană în lumea musulmană. Cu privire la relativizarea temporală se afirmă că aceasta poate privi doar
extinderea dreptului în efectele lui, deci exerciţiul dreptului, şi nu existenţa dreptului. Dan Claudiu DĂNIŞOR, Op. cit., pp. 12-13
15
O altă definiţie a drepturilor omului care pune accent pe normele care reglementează materia aparţine profesorului Corneliu
Bârsan: drepturile omului reprezintă un ansamblu de norme juridice internaţionale prin care sunt recunoscute individului atribute şi
facultăţi care îi asigură demnitatea, libertatea şi dezvoltarea personalităţii sale şi care beneficiază de garanţii instituţionale.
Corneliu BARSAN, Op. cit., 14
16
Corneliu-Liviu POPESCU, Protecţia internaţională a drepturilor omului - surse, instituţii, proceduri, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2000,
p. 7
17
Exemplificăm cu art. 29 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului care dispune că individul are îndatoriri faţă de
colectivitate, numai în cadrul acesteia fiind posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale.
internaţional, un simplu deziderat moral18. În schimb la nivel intern au o pondere însemnată,
dat fiind interesul direct al statelor de a stabili obligaţiile cetăţeneşti.

B. Teorii aplicabile drepturilor omului

Teoria dreptului natural - drepturile esenţiale ale oamenilor se datorează însuşi faptului
naşterii.
Această teorie s-a dezvoltat în două etape: antică - Aristotel, Platon- (Trebuie să existe o
armonie între Lege şi Natură, iar, în concepţia lui Platon, sorgintea Legii este Natura omului,
ceea ce este divin în fiecare individ”) şi cea a şcolii dreptului natural - Hugo Grotius (fondatorul
şcolii dreptului natural).
Şcoala dreptului natural dezvoltă două idei fundamentale, şi anume:
1. condiţia existenţei omului vine de la starea de natură, în care oamenii, conform unor
adepţi ai acestei teorii, au o libertate totală şi sunt egali. Alţii, dimpotrivă, concepeau starea de
natură prin guvernarea unor legi naturale asupra conduitei oamenilor.
2. A doua idee de bază a dreptului natural este aceea a renunţării la libertatea absolută şi
acceptarea supunerii unei autorităţi. Cu alte cuvinte, se explică modul de naştere a societăţii
prin contractul social intervenit între oameni pentru realizarea „binelui comun”.
Este teoria lui J.J.Rousseau cuprinsă în celebra lucrare Contractul social. Acesta
încearcă să legitimeze puterea instituită prin contractul dintre oameni şi autorităţi.
Dintre autorii care au îmbrăţişat şi dezvoltat teoria dreptului natural putem numi pe:
Thomas Hobbes, Samuel Pufendorf, John Locke, Cristian Wolf, Gabriel Bonnet de Mably, J-J.
Rousseau, Emmerich de Wattel.
S-a spus că oamenii îşi înstrăinează toată libertatea lor în folosul monarhului. Tomas
Hobbes susţine că libertatea tuturor este cedată în folosul unui om sau al unui consiliu.
Grotius, Wolf şi Wattel afirmă că cedarea libertăţilor indivizilor în favoarea monarhului se
face sub imperiul unor condiţii.
De exemplu, Grotius merge pe ideea că poporul are dreptul să se împotrivească
monarhului cînd acesta pune în pericol existenţa societăţii ori încalcă normele fundamentale
acceptate prin pactul încheiat cu supuşii săi.
Conform susţinerii lui Wattel, „prinţul deţine autoritatea sa de la Naţiune; el are exact atât
cît a voit ea să-i încredinţeze.
Cei care are meniul incontestabil de a afirma permanenţa drepturilor omului şi necesitatea
respectării lor de către suveran este englezul John Locke.
Potrivit concepţiei lui Locke, respectarea drepturilor naturale este asigurată şi garantată
de organizare a puterilor în stat. Nu întâmplător deci apare tot la el şi studierea, şi cercetarea
mecanismului separaţiei puterii în stat.
Mai mult, Locke susţine că dacă puterea legiuitoare nu respectă drepturile indivizilor,
poporul poate să aleagă o altă putere care să respecte angajamentul luat prin contractul social,
iar măsura renunţării indivizilor la libertăţile lor naturale depinde de condiţiile şi nevoile lor
generale, fiind de preferat o renunţare cât mai mică de la această libertate.
Un rol însemnat la jucat în susţinerea dreptului natural J-J.Rousseau. Pentru acesta
libertatea este strâns unită cu democraţia, fiind garantată prin egalitatea indivizilor ce compun
societatea.
Ceea ce i se reproşează lui Rousseau este faptul că se contrazice când susţine că
indivizii „renunţă la toate drepturile lor”, revenind apoi şi afirmând că „se renunţă numai la acea
parte din drepturi care folosesc interesului general”
Şcoala dreptului natural a influenţat şi a transmis mesajul său pentru adoptarea mai târziu
a Declaraţiei franceze a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 sau a Declaraţiei Universale

18
Corneliu BÂRSAN, Op.cit., p. 5
a Drepturilor Omului din 1948.
Autorii care susţin teoria drepturilor subiective au concluzii diferite, deşi pleacă de la o
bază comună, şi anume - categoria de drepturi subiective.
Intr-o opinie se susţine că drepturile şi libertăţile fundamentale ar fi elemente ale
capacităţii de folosinţă a cetăţenilor, lucru ce nu poate fi acceptat, întrucât capacitatea juridică
în dreptul constituţional diferă de la cea din dreptul civil.
O altă idee susţine că drepturile şi îndatoririle fundamentale există numai în cadrul unui
raport juridic concret, care este raportul de cetăţenie. Potrivit acestei susţineri, ar însemna că
drepturile cetăţeanului trebuie să fie toate obligaţii pentru stat, iar îndatoririle cetăţeanului să
constituie drepturi ale statului. Or, acest lucru nu este posibil, deoarece, Legea Fundamentală
garantează, dar nu şi obligă statul în vederea exercitării de către cetăţeni a tuturor drepturilor şi
libertăţilor.
Drepturile fundamentale nu se deosebesc de drepturile subiective nici prin natura lor, nici
prin obiectul acestora.
Teoria individualistă a fost susţinută de E.Bastian, H.Chenon, H.J.Laski. Potrivit acestei
teorii, sursa fiecărui drept se află în individ, deoarece numai el este fiinţa liberă şi responsabilă.
Astfel, A.Esmein defineşte drepturile fundamentale ca fiind libertăţi necesare.
Teoria drepturilor reflexe. Conform acestei teorii, drepturile nu sunt drepturi
veritabile ale cetăţenilor, ci un fel de drepturi reflexe. Acestea provin tocmai din
autolimitarea statului, a puterii sale. De aceea teoria s-a mai numit şi teoria germană a
autolimitării statului.
Teoria lui J. Renauld. Potrivit acestei teorii, drepturile fundamentale desemnează
trăsăturile esenţiale ale statutului juridic al fiinţei umane.
Teoria lui Philippe Braud. Conform acestei teorii, „libertăţile publice pot fi considerate ca
obligaţii în sarcina statului”, adică „limitări aduse competenţei sale care lasă să subziste o
autonomie individuală”.

C. Clasificarea drepturilor omului

Prima generaţie (sfârşitul sec. XVIII) - drepturi civile şi politice
A doua generaţie (mijlocul sec.XX) - drepturi social-economice
A treia generaţie (anii 70 ai sec.XX) - drepturi colective (drepturi de
După timpul apariţiei
solidaritate)
IV generație de drepturi (sf. sec. XX- înc. sec.XXI) -drepturile
minorităților
Drepturi civile
Drepturi politice
După sferele relaţiilor sociale Drepturi economice
Drepturi sociale
Drepturi culturale
Drepturi naturale
Drepturi morale
După apartenenţă la norme sociale
Drepturi pozitive
Dreptul scris, norme juridice
Drepturi ale omului
După statutul politic al personalităţii
Drepturi ale cetăţeanului
Drepturi individuale.
După gradul de personificare a subiecţilor
Drepturi colective
Drepturile refugiaţilor
Drepturile femeilor
Drepturile copiilor
Drepturile invalizilor
După subiecţii speciali - purtători ai drepturilor
Drepturile apatrizilor
Drepturile persoanelor în conflictele militare
Drepturile deţinuţilor
Drepturile muncitorilor migratori şi altele
După universalitate şi fixare în constituţii şi în Drepturi fundamentale
normele internaţionale Drepturi secundare
Drepturi absolute
După posibilităţile restrângerii în timp
Drepturi relative
După rolul statului în asigurarea drepturilor şi Drepturi negative
libertăţilor Drepturi pozitive
 2. Internaţionalizarea drepturilor şi libertăţilor omului
Problematica drepturilor omului, cu multiplele sale semnificaţii, atât teoretice, cât mai
ales practice, este prezentă în zilele noastre, atât la nivelul preocupărilor fiecărui stat, cât şi la
nivelul preocupărilor comunităţii internaţionale.
Istoria demonstrează că, stadiul dezvoltării şi respectării drepturilor şi libertăţilor omului
depinde de stat, şi putem constata, în secolul nostru, pe de o parte o dezvoltare a drepturilor
şi libertăţilor omului, iar pe de alta o încălcare, în unele cazuri sistematică, a lor. Natura
statului, democratic sau autoritar, condiţionează în mod direct locul pe care îl ocupă
drepturile şi libertăţile în ierarhia valorilor sociale. Democraţia liberală este cea care
corespunde cel mai bine protecției drepturilor şi libertăţilor. Aceasta se bazează pe un
echilibru între teoria democraţiei pure, bazată pe reglementarea prin lege a unei sfere cât mai
largi de raporturi sociale şi teoria liberală pură bazată pe libertate neîngrădită. Democraţia în
stare pură şi liberalismul în stare pură au ajuns la eşecuri, în primul caz pentru că se suprimă
progresiv libertăţile în favoarea interesului public, şi în al doilea caz pentru că se acceptă
libertăţile periculoase pentru societate.
Penetraţia şi expansiunea drepturilor omului din spaţiul juridic naţional în spaţiul juridic
internaţional, cu alte cuvinte internaţionalizarea acestora, marchează atât o revoluţie, dacă
fenomenul este privit din perspectiva relaţiei tradiţionale dintre dreptul intern şi dreptul
internaţional, cât şi o evoluţie dacă fenomenul este analizat în raport cu esenţa şi finalitatea
sa19.
Filosofii Greciei antice au creat conceptul de libertate individuală, iar jurisconsulţii şi
pretorii romani au construit un sistem de drept în care recunoaşterea juridică a personalităţii
şi drepturile subiective care îi dădeau conţinut erau garanţia acestei libertăţi. Creştinismul a
afirmat universalitatea libertăţii persoanei, dar numai în raporturile cu Divinitatea, şi nu ca
principiu de organizare socială20. Abia şcoala dreptului natural desprinde fiinţa umană atât
de ordinea cosmică, cât şi de ideea divină, considerând-o ca valoare socială în sine, dotată
cu atribute ce ţin de autonomia ei şi aflată în centrul vieţii sociale21, împlinind astfel premisele
necesare pentru apariţia doctrinei moderne a drepturilor omului ca temei al democraţiei22.
Potrivit părerii mai multor autori, primul document european în care se schiţează
elemente ale unei protecţii juridice a persoanei umane este Magna Carta Libertatum, impusă
spre semnare regelui Ioan Fără de Ţară, în 1215, de către nobilimea şi biserica engleză.
Acest document care, în esenţă, reglementează raporturile divergente dintre rege şi nobilime,
după o perioadă de profundă instabilitate, consacră dreptul la judecată potrivit legii.
„Nici un om liber nu va fi închis sau expulzat în vreun fel fără a fi judecat în mod egal de
către egalii săi, potrivit legilor ţării.“ (André Maurois, Istoria Angliei, p. 160).
Tot în Marea Britanie, în perioada revoluţiei burgheze, sunt adoptate de către parlament,
Habeas Corpus, în 1679, care garantează inviolabilitatea persoanei şi, zece ani mai târziu, în
1689, actul mai sus menţionat, Bill of Rights, care, printre alte drepturi, recunoaşte dreptul la
alegeri libere, libertatea cuvântului, eliberarea sub cauţiune sau dreptul de a fi judecat de un
tribunal cu juri.
În ultimul sfert al secolului al XVIII-lea au avut loc două evenimente, unul pe continentul
american, iar altul pe cel european, a căror influenţă asupra evoluţiei ulterioare a drepturilor

Valeriu STOICA, Structura juridică a drepturilor omului ca drepturi subiective, Revista Română de Drepturile
Omului, nr. 3/1993, p. 8
D. LOCHAK, Les droits de I homme, Ed. La Decouverte&Syros, Paris, 2002, p. 10
«în momentul în care teologii catolici au recunoscut că, după descoperirea « lumii noi » indienii trebuie să se bucure de aceleaşi
drepturi ca şi colonizatorii spanioli, a apărut ideea unei comunităţi mondiale fondată nu pe credinţă, ci pe apartenenţa la aceeaşi
natură, la aceeaşi demnitate umană, ceea ce constituie, în contextul epocii, o rnutaţie teologică fundamentală, prin care se
conferă drepturilor omului valoarea lor universală ». Ibidem, p. 13 Valeriu STOICA, Op. cit., p. 9
 omului a fost determinantă. Este vorba despre rebeliunea coloniilor engleze din America de
Nord îîmpotriva Marii Britanii din 1776 şi Revoluţia franceză din 1789. Declaraţia de
independenţă a coloniilor engleze din America, adoptată la 4 iulie 1776 la Philadelphia,
proclamă principiul egalităţii între indivizi, dreptul la viaţă şi libertate ca drepturi inalienabile şi
cerinţa instituirii guvernelor cu consimţământul celor guvernaţi. Declaraţia revoluţiei franceze
privind drepturile omului şi cetăţeanului, din 26 august 1789, dă expresie filosofiei dreptului
natural şi enunţă drepturi şi libertăţi într-o perspectivă individualistă şi liberală. Primul
principiu consacrat în Declaraţie este principiul egalităţii în faţa legii a tuturor persoanelor,
care stă, potrivit filosofiei Declaraţiei, la baza tuturor celorlalte drepturi şi libertăţi, ca o
condiţie generală a existenţei lor. Dintre acestea reţinem dreptul la proprietate, la securitate,
la rezistenţă faţă de opresiune, libertate de gândire, de expresie şi de manifestare.
În conformitate cu ideile filosofice ale lui Jean-Jacques Rousseau, cu Declaraţia din
1798 a Revoluţiei franceze şi documentele adoptate de noul stat american, omului ca atare,
independent de condiţia sa socială, i se recunosc drepturi inerente persoanei sale,
inalienabile şi sacre, opozabile în orice împrejurare societăţii şi puterii. În acelaşi timp, este
consacrată primordialitatea legii: orice conflict în impunerea drepturilor trebuie soluţionat
printr-o independentă şi imparţială aplicare a legii, conform unor proceduri prestabilite.
Punerea în aplicare a drepturilor astfel proclamate, atât în S.U.A., cât şi în Republica
Franceză s-a realizat prin constituţii scrise. Exemplul lor a fost urmat şi de alte state: Olanda
în 1798, Suedia în 1809, Spania în 1812, Belgia în 1831, Sardinia în 1848, Danemarca în
1849, Prusia în 1850. În ţara noastră, drepturile cetăţeneşti au fost instituţionalizate prin
Constituţia din 1866, după Unirea Principatelor din 1859.
Pe plan internaţional, până în 1945, procesul de protecție a drepturilor omului prin
instrumente juridice pertinente a avut un caracter fragmentar, în bună măsură limitat la
anumite categorii sociale şi, într-un caz particular, discriminatoriu. El priveşte eliminarea
sclaviei şi a comerţului cu sclavi, protecţia victimelor războiului, a lucrătorilor din industrie şi a
minorităţilor.
Dintre documentele privind sclavia menţionăm:
- actul general al Conferinţei de la Berlin din 1885, care prevede suprimarea sclaviei şi a
comerţului cu sclavi în Africa Centrală, în virtutea faptului că acestea sunt „interzise în
conformitate cu principiile dreptului internaţional“;
- actul Conferinţei antisclavagiste de la Bruxelles din 1889-1890 care prevedea suprima-rea
comerţului cu sclavi în toată Africa şi în zona maritimă a Oceanului Indian;
- Convenția de la Geneva din 1925, încheiată în cadrul Societăţii Naţiunilor care extinde
suprimarea sclaviei în toate regiunile lumii.
Dintre instrumentele juridice privind protecţia victimelor războiului sunt de reţinut:
- Convenția de la Geneva din 1864 privind respectarea imunităţii spitalelor şi îngrijirea soldaţilor
răniţi şi bolnavi;
- Convenția de la Haga din 1898 asupra legilor şi obiceiurilor războiului pe uscat şi cea din
1907 privind războiul maritim;
- Convenția de la Geneva din 1929 referitoare la soarta răniţilor şi soldaţilor din armatele în
campanie şi tratamentul prizonierilor de război.
Înfiinţarea Organizaţiei Internaţionale a Muncii (O.I.M.) în 1919, a fost urmată de
încheierea unor convenţii internaţionale pentru protecţia lucrătorilor industriali şi îmbunătăţirea
condiţiilor lor de lucru.
Protecţia persoanelor aparţinând minorităţilor a intrat în câmpul de acţiune al dreptului
internaţional după primul război mondial în timpul Conferinţei de pace de la Paris. Tratatele
speciale, denumite „pentru minorităţi“, care au fost semnate de puterile aliate, pe de o parte, şi
Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, România şi Grecia, pe de altă parte, porneau de la
premiza că în aceste ţări nu ar exista omogenitate din punct de vedere al etniei, limbii sau
religiei. Adoptarea formulei protecției selective a minorităţilor, în pofida faptului că starea de
neomogenitate a populaţiei era înregistrată în aproape toate statele prezente la Conferinţă, pe
de o parte, şi sistemul de protecție al minorităţilor instituit de Societatea Naţiunilor, care nu era
imperativ pentru toate statele, pe de altă parte, conţineau, de la început, germenii eşecului
protecției minorităţilor astfel concepută. Înţelegându-se că standardele duble în materia
minorităţilor încurajează abordări politice riscante, tratatele de pace din 1947 n-au mai restabilit
sistemul protecției minorităţilor conceput de Societatea Naţiunilor pe care, de fapt, statele în
cauză refuzaseră expres să-l mai aplice încă din 1934.
Protecţia drepturilor omului a fost abordată ca imperativ a comunităţii internaţionale, abia
după cel de-al doilea război mondial sub impulsul dezvăluirii atrocităţilor naziste şi s-a
concretizat, în perioadele ce au urmat, într-un impresionant ansamblu de reglementări cu
caracter universal, regional sau sectorial, ca urmare, mai ales, a perpetuării practicii încălcării
drepturilor omului în statele cu regim comunist.
Calea spre construirea unui sistem de protecție internaţională a drepturilor omului şi
stabilirea obligaţiei unei cooperări internaţionale în acest domeniu a fost deschisă prin Carta
O.N.U. Primul document cu valoare universală a fost Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului adoptată în cadrul O.N.U. la 10 decembrie 1948, document ce a avut un ecou imens la
nivel mondial şi care a devenit un veritabil instrument internaţional care a declanşat construcţia
sistemului de protecție a drepturilor omului23.
S-a adaugat apoi sistemul creat prin Convenția Europeana a Drepturilor Omului elaborată
de Consiliul Europei, semnată la Roma şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953, si care constă
în esenţă în stabilirea şi instituirea unui mecanism juridic de protecţie a unui anumit număr de
drepturi ale omului şi libertăţi fundamentale pe care le enunţă şi care au fost ulterior completate
prin Protocoale adiţionale, primul dintre acestea fiind cel mai important, întrucât este vorba de
protecţia dreptului de proprietate. Sistemul de protecție a drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale stabilite de Convenţie este considerat ca cel mai dezvoltat şi eficace faţă de cele
care există în prezent.
În concluzie reţinem că drepturile omului au deci funcţia principală de instrumente
juridice prin care identitatea individuală este apărată împotriva abuzurilor de putere care
se săvârşesc în numele sau la adăpostul instituţiilor care exprimă identitatea de grup. Era firesc
astfel ca protecţia juridică a drepturilor omului să transgreseze graniţele dreptului intern şi să
pătrundă în dreptul internaţional.
Internaţionalizarea drepturilor omului a generat următoarele consecinţe24:
1. Modificarea conceptului de capacitate juridică. Înţeleasă ca aptitudine generală de a
fi titular de drepturi şi obligaţii, capacitatea juridică este măsura fiinţei subiectelor de drept,
deoarece acestea există numai în măsura în care le este recunoscută capacitate juridică.
Până la constituirea dreptului internaţional al drepturilor omului fiinţa juridică a individului
nu avea o dimensiune proprie în dreptul internaţional. Numai din acest moment, individul
dobândeşte, pe lângă capacitatea juridică de drept intern, o capacitate juridică de drept
internaţional, ajungându-se astfel la întregirea fiinţei juridice a individului.
2. Modificarea conceptului de drept subiectiv.
În structura juridică a dreptului subiectiv coexistă un element substanţial cu unul procesual.
a) Elementul substanţial sau conţinutul dreptului este suma prerogativelor, puterilor
recunoscute de lege titularului acelui drept în baza acestor facultăţi titularul poate să se
comporte într-un anumit fel sau poate pretinde altora un anumit comportament.
Aprecierea acestor prerogative ca fiind recunoscute sau conferite de lege nu reprezintă
doar o simplă diferenţă de formulare, ci exprimă o opţiune fundamentală în favoarea esenţei

23
Evoluţia consacrării în documente internaţionale a drepturilor omului, ulterioară acestui moment, va fi analizată pe larg în
capitolele următoare ale lucrării.
24
Valeriu STOICA, Op. cit., pp. 9-13
individuale sau a esenţei sociale a fiinţei umane. Ideea de recunoaştere semnifică
preexistenţa acestor prerogative în raport cu legea şi trimite la doctrina dreptului natural.
Identitatea fiinţei umane este un dat, astfel încât legea nu poate decât să stabilească anumite
limite de exercitare a drepturilor subiective pentru prevenirea sau sancţionarea abuzului de
drept. Ideea că aceste atribute sunt conferite prin lege apare ca rezultat al deplasării
accentului de la individ către societate; drepturile subiective există numai dacă şi numai în
măsura în care societatea le conferă indivizilor25.
b) Elementul procesual este posibilitatea de a cere protecţia legii ori de câte
ori.elementul substanţial al dreptului subiectiv este încălcat. Acest element nu preexistă legii,
el este creat prin lege. Cea mai importantă formă pe care o îmbracă elementul procesual este
dreptul material la acţiune prin intermediul căruia violarea dreptului subiectiv este dedusă în
faţa unui organism cu atribuţii jurisdicţionale.
Internaţionalizarea drepturilor omului modifică în dublu sens această structură juridică:
a) elementul substanţial nu mai este recunoscut doar în dreptul intern, ci şi în dreptul
internaţional al drepturilor omului. Sistemul universal de protecție al drepturilor omului, care
funcţionează în cadrul O.N.U. coexistă cu diversele sisteme regionale astfel încât este posibil
ca elementul substanţial al oricărui drept al omului, ca drept subiectiv, să aibă două sau trei
reglementări diferite: una în dreptul intern, alta în tratatele cu vocație universală şi încă una în
convenţiile cu vocație regională. Drepturile omului devin astfel drepturi subiective cu
geometrie variabilă.
b) elementul procesual din structura juridică a drepturilor omului se multiplică întrucât
dreptul de acţiune în faţa organismelor interne de jurisdicţie este dublat de un drept de a cere
protecţia organismelor specializate din cadrul sistemului internaţional.
Aşadar, internaţionalizarea drepturilor omului se traduce juridic printr-o anumită limitare a
suveranităţii statale în materia drepturilor omului, concretizată în caracterul obiectiv pe care l-
au căpătat drepturile26.

3. Standarde, instrumente, mecanisme, proceduri de

protecție a drepturilor omului
Deși, la prima vedere, noțiunile instrumente, standarde, mecanisme, proceduri, prin
excelenţa sa sunt specifice domeniul tehnic și s-ar părea că nu au nimic comun cu domeniul
științelor socio-umane, totuși, obseervăm că fiind utilizate în materia drepturilor omului, capătă o
valență specifică, având un conţinut diferit faţă de sensul lor direct.
Aceşti termeni au devenit „limba de serviciu” a organizațiilor internaţionale şi instituţiilor
naţionale în materia drepturilor omului, devenind categorii ştiinţifice ale dreptului internaţional
contemporan al drepturilor omului, incluse în vocabularul cotidian al organizațiilor de protecție a
drepturilor.
Noţiunile instrumente, standarde, mecanisme, proceduri nu fac parte din conţinutul
propriu-zis al drepturilor omului, nu sunt stabilite în tratatele internaţionale privind drepturile
omului, însă ele se impun drept un complex „de deservire”, un „instrumentar” al sistemului
drepturilor omului, fără de care concepţia despre drepturi nu este completă.
Prin standarde în domeniul drepturilor omului definim cerinţele, normele obligatorii
fixate în actele (documentele) internaţionale.
De exemplu, este cunoscut faptul că, deși Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu

25
Valeriu STOICA, Op. cit., p. 8
26
Dan Claudiu DĂNIŞOR, Op. Cit., p. 14
este un document cu forță juridică obligatorie, totuși drepturile omului consfințite în ea
reprezintă un exemplu elocvent de standarde în materia drepturilor omului, constituind punctul
de pornire în codificarea drepturilor omului, atât pentru dreptul internaţional al drepturilor omului,
cât şi pentru construcţia sistemelor naţionale ale drepturilor omului.
În dependență de organizaţia internaţională în care sunt adoptate documentele în materia
drepturilor omului, standardele se împart în standarde universale - adoptate în cadrul unei
organizații cu vocație universală - ONU şi standarde regionale - adoptate în cadrul unei
organizații cu vocație regională, de exemplu: Consiliului Europei.
Raportul între standardele universale şi standardele regionale este axat pe corelația de
continuitate, ultimele având menirea de a contribui la consolidarea standardelor universale
consfințite în tratatele privind drepturile omului, ținând cont de tradiţiile istorice, cultura, nivelul
dezvoltării ţărilor din regiune şi, deseori, concretizează şi stabilesc norme mai înalte decât
standardele universale.
Prin instrumente internaţionale se subînţeleg diferite documente care conţin principii,
norme (standarde) ale dreptului omului adoptate de organizațiile internaţionale (interstatale):
tratate, declaraţii, recomandări, rezoluţii.
Termenul instrumente e destul de neobişnuit nu numai pentru cititorul de rând, ci,
deseori, inacceptabil şi în mediul savanţilor-jurişti care se specializează în domeniul drepturilor
omului. Credem că acest aspect este legat de faptul că în fosta Uniune Sovietică, timp
îndelungat, problema drepturilor omului a fost o temă închisă, savanţilor li se permitea doar
elogii politice ideologizate ale „realizărilor socialismului” în domeniul drepturilor omului.
Cercetările contemporane în domeniul drepturilor omului numără peste 70 de ani, în timp
ce gândirea juridică ex-sovietică s-a alăturat la această temă, fără abordare „de clasă”, de mai
puţin de 30 ani. Cu toate acestea, noţiunea de instrumente, ca termen de lucru, se utilizează în
practica ONU, UNESCO, Consiliului Europei şi altor organizații. Astfel, în tabelele ratificate
tratatele internaţionale de bază în domeniul drepturilor omului se numesc nu altfel decât
„instrumente internaţionale”.
Mecanismele de control reprezintă anumite structuri organizaţionale (judecătoriile
internaţionale cu privire la drepturile omului, organizațiile internaţionale, comitetele, comisiile,
grupurile de lucru ale referenţilor speciali). Mecanismele internaţionale de control, de obicei,
sunt organe colective (comitete, grupuri etc), cu toate că referenţii speciali individuali se
întâlnesc des în practica ONU şi a Consiliului Europei.
Procedurile internaţionale în domeniul protecției drepturilor omului reprezintă metodele,
ordinea de examinare, de control, de elaborare a moţiunilor de adoptare a deciziilor pe
marginea comunicărilor, declaraţiilor şi altor informaţii despre încălcările drepturilor omului.
Uneori, procedurile sunt expuse destul de clar şi detaliat în cadrul documentelor internaționale.
În acest sens, prezentăm următoarele exemple:
- În Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16.12.1966, partea a IV,
în temeiul art.28 este instituit un Comitet al drepturilor omului, iar în art.40-43 este
descrisă procedura de conlucrare a acestuia cu statele-membre la Pact, precum și
procedura de examinare a comunicărilor privind neexecutarea de către statele-semnatare
a angajamentelor ce decurg din Pact.
- Prin Rezoluția Consiliul Economic şi Social al ONU, nr.1503 (XLVIII) din 27.05.1970 a fost
instiuită „procedura de examinare a comunicărilor referitor la încălcarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale”, denumită „Procedura 1503”.
- În titlul II al Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului din 01.01.2020 sunt
prevăzute noile rigori procedurale, precum și condițiile de admisibilitate a cererilor la
Curtea Europeană a Drepturilor Omului.27

27
[On-line] https://www.echr.coe.int/Documents/Rules_Court_ENG.pdf, accesat 17.01.2020.
 4. Izvoarele internaționale în materia drepturilor omului
În viziunea autorilor Alexandru Buruian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu, ș.a. izvoarele
dreptului internațional al drepturilor omului reprezintă manifestările normative ale cooperării
instituționale ale statelor, consolidate sub forul organizațiilor interguvernamentale cu
competențe în domeniul reglementării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.28
Autoarele Carmen Nicoleta Cosug, Oana Mariuca Cosug consideră că formele de
exprimare a normelor juridice care consacră și garantează, în planul dreptului international
public, drepturile omului reprezintă izvoarele internaționale de consacrare și garantare a
drepturilor omului.29
Izvoarele internaționale în materia drepturilor omului

convenționale cutumiare jurisprudențiale alte izvoare

Izvoarele convenționale ale dreptului internațional al drepturilor omului sunt formate din
pacte, convenții, protocoale, tratate, acorduri sau alte instrumente juridice adoptate pe plan
universal sau regional și ratificate de state pentru a garanta și asigura beneficiul unor drepturi și
libertăți fundamentale ale omului.30
Considerăm că prin izvoare convenționale în materia drepturilor omului desemnăm
instrumentele juridice în materia drepturilor omului, adoptate în cadrul organizațiilor
internaționale la nivel universal sau regional și ratificate de către state sau încheiate între state
la nivel local, prin care sunt consacrate și garantate drepturile și libertățile fundamentale ale
omului, oricare ar fi denumirea lor particulară: acord, pact, convenție, cartă, protocol, etc.
În viziunea autorilor români Corneliu Liviu Popescu și Stelian Scăunaș sursele
conventionale sunt cele mai importante izvoare ale dreptului international al drepturilor omului,
reprezintând tratatele care consacră și garantează drepturile omului.31
Referindu-se la criteriul reglementarea drepturilor omului, doctrinara Raluca Miga
Beșteliu, a grupat tratatele internaționale, după cum urmează:

28
Buruian Alexandru; Balan Oleg; Suceveanu Natalia, ș.a. Drept Internațional public. Chișinău:S.n. (Tipografia „Elena – V.I.” SRL,
2009, p.236.
29
Cosug Carmen Nicoleta, Cosug Oana Mariuca. Protecția juridică a dreepturilor omului: manual pentru forma de învățământ I.D.D.
Galați: Universitatea „Dunărea de Jos”, 2006, p.26.
30
Buruian Alexandru; Balan Oleg; Suceveanu Natalia, ș.a. op.cit. p.236.
31
Popescu Corneliu Liviu. Protecția internațională a drepturilor omului - surse, instituții, proceduri. București: ALL Beck, 2000, pp.
21-28; Scăunaș Stelian. op.cit., p.7
 Clasificarea tratatelor internaționale

după legătura cu problematica DO după sfera de aplicare teritorială

tratate tratate
nespecializate, tratate
tratate internaționale cu
dar care au internaționale cu
specializate în valoare valoare generală
domeniul DO legătură cu universală
problematica DO

după obiectul lor

tratate
internaționale
tratate specializate care
internaționale se referă fie la un
generale care se anumit drept, fie
referă la DO la drepturile unei
anumite categorii
de subiecți

Prin îmbinarea acestor criterii, doctrinarii au propus următoare clasificare a tratatelor

internaționale în materia drepturilor omului:

Tratate internaționale cu Tratate internaționale cu Tratate internaționale cu Tratate internaționale cu

vocație universală și vocație universală vocație regională și valoare vocație regională,
valoare generală specializate generală specializate
Pactul internațional privind Convenția împotriva torturii și Nivel european: Convenția-cadru pentru
drepturile civile si politice a altor pedepse ori Convenția pentru apărarea protecția minorităților
(1966) și cele 2 protocoale tratamente cruzime, inumane drepturilor omului și a naționale (1995),
facultative; sau degradante (1984) - se libertăților fundamentale
referă la un anumit drept ; (1950), cu cele 16 protocoale Convenţia europenă pentru
Pactul internațional privind - vizează drepturile civile și protecţia drepturilor omului şi
drepturile economice, sociale Convenția privind drepturile politice; a demnităţii fiinţei umane faţă
și culturale (1966) copilului (1989) - vizează o Carta socială europeană de aplicaţiile biologiei şi
anumită categorie de (1961), cu 3 protocoale medicinei, Convenţia privind
subiecți. adiționale. drepturile omului şi
biomedicina (1997);
Nivel american:
Convenția americană relativă Protocolul adiţional la
la drepturile omului (1969). Convenţia europeană pentru
protecţia drepturilor omului şi
Nivel african: a demnităţii fiinţei umane faţă
Carta africana a drepturilor de aplicaţiile biologiei şi
omului și ale popoarelor medicinei, referitor la
(1981), etc. interzicerea clonării fiinţelor
umane (1998)

Convenția pentru protejarea

persoanelor față de
prelucrarea automatizată a
datelor cu caracter personal
(1981), etc.

Izvoarele cutumiare. În cadrul protecției internaționale a drepturilor omului în calitate de

sursă de drept este recunoscută cutuma internațională, ca practică generală, constantă,
relativ îndelungata și repetată a statelor, considerată de ele ca având forță juridica obligatorie.
În viziunea autorilor Alexandru Buruian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu, ș.a., în materia
drepturilor omului, cutuma internațională constituie o practică îndelungată (obicei juridic
conștientizat), necontestată, neîntreruptă și acceptată de state ca fiind obligatorie (opinio
juris.)32

constând în practica
elementul material îndelungată, constantă și
repetată
Cutuma internațională
considerarea acestei practici
ca fiind obligatorie de către
elementul psihologic
subiectele dreptului
international public

În materia drepturilor omului există următoarele cutume internaționale: practica egalității și

nediscriminării; principiul aplicării de soluții identice în situații identice; interdicția sclaviei;
interdicția muncii forțate; interdicția genocidului, interdicția torturii și a tratamentelor cu cruzime,
inumane și degradante. Aceste norme juridice au, pe lângă o valoare convențională și una
cutumiară, devenind astfel obligatorii și impunându-se și pentru statele care nu sunt parte la
tratatele internaționale în domeniu.
Cu toate acestea rolul cutumei internaționale este nesemnificativ, deoarece domeniul
drepturilor omului este codificat.
Pe lângă sursele tradiționale, în materia drepturilor omului se aplică și alte surse, care
deși sunt „neobligatorii din punct de vedere al dreptului internațional public, totuși sunt
importante prin substanța reglementării.”33
În această categorie intră: izvoarele jurisprudențiale, actele unilaterale ale organizațiilor
internaționale, principiile dreptului internațional al drepturilor omului și legislațiile naționale.
Deși unii doctrinari consideră că izvoarele jurisprudențiale nu intră în categoria izvoarelor
tradiționale (obligatorii) ale dreptului internațional al drepturilor omului, considerăm că impactul
practicii judiciare asupra reglementărilor interne a devenit considerabil, de aceea constituie
veritabile izvoare ale dreptului internațional al drepturilor omului.
Izvoarele jurisprudențiale elaborată de organele instituite prin anumite tratate
internaționale face corp comun cu textul tratatului. În numeroase cazuri, interpretarea „paletei
de drepturi și libertăți consacrate de instrumentele juridice” și aplicarea corectă a normelor
convenționale nu sunt posibile decât în lumina jurisprudenței dezvoltate pe baza acestora.
Jurisprudența desemnează ansamblul soluțiilor cu caracter juridic pronunțate de organe
internaționale cu atribuții în materia drepturilor omului. Jurisprudența poate să provină de la
tribunalele internaționale specializate în materia drepturilor omului, și anume Curtea europeană
a drepturilor omului, Curtea Interamericană a drepturilor omului si Curtea Africană a drepturilor
omului și popoarelor. Există însă și organisme nespecializate în materie, deci tribunale
internaționale care nu au ca rol principal protecția drepturilor omului. Este vorba aici de Curtea
Internațională de Justiție, Curtea de Justiție a Comunităților Europene și de tribunalele penale
internaționale ad-hoc (Tribunalul International pentru fosta Iugoslavie care funcționează la Haga
și Tribunalul Internațional pentru Rwanda cu sediul la Arucha, Tanzania).
Însă locul cel mai important loc în cadrul izvoarelor jurisprudențiale îl ocupă jurisprudența
Curții europene a drepturilor omului, întrucât aceasta interpretează, explică și, dacă este cazul,
completează dispozițiile Convenției și ale Protocoalelor acesteia. Dispozițiile Convenției nu mai
pot fi interpretate și aplicate decât cu referire sistematică la jurisprudența Curții europene a
drepturilor omului. Sistemul creat astfel este deci un sistem mixt, care îmbină elementul de
drept continental (bazat pe legea scrisă, adică pe Convenția europeană pentru apărarea

32
Buruian Alexandru; Balan Oleg; Suceveanu Natalia, ș.a. op.cit. p.237.
33
Buruian Alexandru; Balan Oleg; Suceveanu Natalia, ș.a. op.cit. p.237.
drepturilor și libertăților fundamentale) și elementul de drept anglo-saxon (bazat pe precedentul
judiciar, adică pe jurisprudența Curții). S-a format astfel un bloc de convenționalitate, format din
doua elemente, Convenția și Protocoalele la această, pe de o parte, și jurisprudența Curții, pe
de altă parte, ambele elemente având forță juridică obligatorie și constituind sursă de drept.
În afara surselor clasice convenționale, jurisdicționale și cutumiare mai există și alte
categorii de izvoare ce pot fi clasificate astfel:

A. după forța juridică: B. după modul de adoptare:

1. hard law - surse cu forță juridică propriu- 1. acte interne adoptate de organele unor
zisă; organizații internaționale;
2. soft law - surse cu valoare declaratorie. 2. acte cu caracter politico-juridic.

Îmbinarea în practică a acestor două criterii le-a permis autoarelor Carmen Nicoleta
Cosug, Oana Mariuca Cosug să propună următoarea clasificare:
1. Actele interne adoptate de organele organizațiilor internaționale, cu forță juridică
propriu-zisă (hard law) prin care sunt create organele subsidiare ale organizațiilor
internaționale, se atribuie competente unor organe ori se stabilesc proceduri de protecție a
drepturilor omului în fața unor organe ale organizațiilor internaționale.
De exemplu: Rezoluția nr.428 din 14.12.1950 a Adunării Generale a ONU cu privire la
adoptarea Statutul Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați; Rezoluția nr.827 din
23.05.1993 a Consiliului de Securitate al ONU cu privire la aprobarea Statutului Tribunalului
Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, adoptat de Consiliu de Securitate al O.N.U. la 25
mai 1993, etc.
2. Actele interne adoptate de organele organizațiilor internaționale, cu caracter
declarativ (soft law), adică acele acte a căror forță juridică este inferioară celei a surselor
obișnuite ale protecției internaționale a drepturilor omului. În cadrul ONU un tratat internațional
în materia drepturilor omului este deseori precedat de un act declarator. Astfel, interpretarea
tratatului internațional se face și în lumina actului de soft-law care l-a precedat, acest act având
o valoare juridică indirectă, de interpretare, el fiind indicat expres uneori în preambulul tratatelor
internaționale. Exemplul cel mai elocvent în materia drepturilor omului este însuși actul care
marchează nașterea protecției internaționale a drepturilor omului - Declarația Universală a
Drepturilor Omului, adoptată print-un act de soft law - Rezoluția 217 A (III) din 10.12.1948 a
Adunării Generale a ONU. Valoarea quasi-juridică a Declarația Universală a Drepturilor Omului
rezultă din frecventa referire la ea, atât în preambulul tratatelor internaționale, precum și în
textul constituțiilor naționale.
De asemenea, în această categorie putem încadra: Declarația privind drepturile
persoanelor aparținând minorităților naționale sau etnice, religioase ori lingvistice, adoptata prin
Rezoluția nr. 47/145 a Adunării Generale a ONU din 18.12.1992; recomandările Organizației
Internaționale a Muncii, etc.
3. Actele cu caracter politic și juridic în materia drepturilor omului, cu caracter soft-
law, adoptate în cursul unor conferințe sau alte reuniuni internaționale, desfășurate sau nu în
cadrul unor organizații internaționale.
De exemplu: Actul Final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, adoptat la
Helsinki la 01.08.1975; Declarația și Programul de acțiune adoptate la Conferința mondiala
privind drepturilor omului de la Viena, din 25.06.1993; Carta de la Paris pentru o noua Europa
adoptata în cadrul Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa din 21.11.1990, etc.
 5. Principiile aplicabile în materia drepturilor omului

A. Principii specifice protecției internaționale a drepturilor omului

Caracterul recent al protecției internaţionale a drepturilor omului

Protecţia internaţională a drepturilor omului este o ramură a dreptului international public,
care s-a conturat în anii ,50 ai sec.XX, deși problematica garantării drepturilor omului constituie
în unele state o preocupare de mai multe secole.
Dreptul internaţional al drepturilor omului s-a autonomizat în cadrul dreptului internaţional,
public în principal, prin recunoaşterea calităţii individului ca subiect de drept internațional34.
Până la primul război mondial reglementările internaţionale sunt foarte puţine şi au un
caracter sectorial (vizând doar dreptul internaţional umanitar; interzicerea sclaviei şi a muncii
forţate), după primul război mondial se adaugă protecţia lucrătorilor în cadrul Organizaţiei
Internaţionale a Muncii şi protecţia minorităţilor naţionale, care viza doar zona europeană, mai
precis statele ce au rezultat după descompunerea Imperiului austro-ungar sau care şi-au mărit
teritoriul în acest fel.
Abia violările grave, masive şi sistematice ale drepturilor omului comise de unele state la
nivel intern, în timpul celui de-al doilea război mondial au determinat o poziţie comună a
statelor în cadrul comunităţii internaţionale în sensul cooperării internaţionale în materie.
Momentul nașterii protecției drepturilor omului este reprezentat de adoptarea la
10.12.1948, la Paris, a Declarației Universale a Drepturilor Omului prin Rezoluția 217 A (III)
a Adunării Generale a ONU, chiar daca acest document nu este un tratat internațional, ci
numai un act internațional cu caracter soft law.

Excluderea competenței naționale exclusive în materia drepturilor omului și

limitarea suveranității statului prin consacrarea și garantarea internațională a drepturilor
omului
Problematica drepturilor omului, începând cu sec. XX, a devenit un domeniu al cooperării
internaționale interstatale, fără a reprezenta o materie a competenței naționale exclusive,
rezervată numai suveranității statale, înțeleasă în mod absolut și discreționar.
Conștientizarea se datorează faptului că atrocitățile celui de-al doilea război mondial au
determinat statele să perceapă faptul că „violarea regulilor cele mai elementare de drept în
plan național antrenează în exterior violarea simetrică a regulilor de drept internațional.”35
În acest sens constatăm că, suveranitatea statului nu este absolută, una dintre limitele
sale fiind drepturile omului. Putem afirma că, suveranitatea națională se oprește acolo unde
încep drepturile omului, întrucât suveranitatea statului trebuie să constituie temei pentru
protejarea drepturilor omului, iar nu pentru încălcarea lor. Remarcăm faptul că, în acest
domeniu, limitarea suveranității unui stat se realizează nu în favoarea unui alt stat, ci în
favoarea drepturilor și libertăților fundamentale a omului.
Ratificarea de către unui stat a unui tratat internațional în materia drepturilor omului
creează angajamente juridice internaționale, prin care statul „nu este supus doar obligației de a
garanta drepturile protejate pentru proprii lor cetățeni; el trebuie să se conformeze acestei
obligații față de toți indivizii care se găsesc pe teritoriul său, indiferent de cetățenie.”36
Esența întregului mecanism de protecție internațională a drepturilor omului constă în
acceptarea de către state a faptului că drepturile omului nu mai pot fi lăsate la discreția fiecărui
stat în parte, ci, conștiente de necesitatea reducerii riscurilor de încălcare gravă a acestora la

34
Stoica Valeriu. Structura juridică a drepturilor omului ca drepturi subiective, În: Revista Română de Drepturile Omului, nr.
3/1993, p. 8.
35
Sudre Frederic. Drept european și international al drepturilor omului. Iași: Polirom, 2006, p.68.
36
Beșteliu Raluca Miga; Brumar Catrinel. op.cit., p.24.
nivel intern, sub acoperirea suveranității statale absolute, statele au convenit să coopereze la
nivel internațional în acest domeniu.
Constatăm că în domeniul drepturilor omului există o îmbinare a dreptului internațional cu
cel intern, de unde și necesitatea stabilirii unor relații între cele două tipuri de norme juridice.

Crearea unui regim internaţional de ordine publică şi excluderea regulii

reciprocităţii în materie
Prin tratatele internaționale în materia drepturilor omului se nasc în primul rând drepturi
pentru destinatarii, pentru beneficiarii tratatelor, adică pentru indivizi, nu pentru părţile la tratat,
deci nu pentru state. Devenind părţi a tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului
statele îşi asumă obligaţii faţă de indivizi, dar şi faţă de colectivitatea internaţională, instituindu-
se aşadar un regim de ordine publică internaţională de la care nu se poate deroga. Acest
fapt se traduce printr-o atingere remarcabilă adusă uneia dintre dogmele cele mai bine stabilite
ale dreptului relaţiilor între state, cea a neingerinţei.37
Principiul reciprocităţii îşi are temeiul în ideea de contract, în consensualismul pe care îl
presupune în general un tratat internaţional, cu consecinţa posibilităţii ridicării excepţiei de
neexecutare. În materia drepturilor omului nu se aplică regula reciprocităţii, şi implicit nici
excepţia de neexecutare, adică, dacă un stat parte la un tratat încalcă drepturile omului acest
fapt nu îndreptăţeşte un alt stat parte să încalce drepturile omului38.
Angajamentele apărute în sarcina statelor semnatare în baza tratatelor internaționale în
materia drepturilor omului nu sunt o „chestiune contractuală, ci o chestiune obiectivă ce
face parte din ordinea publică internațională”39.
Constatăm că drepturile și libertățile omului nu sunt consacrate exclusiv prin norme
convenționale, fiind garantate și prin norme internaționale cu valoare de cutumă, fiind impuse
statelor care nu sunt parte la tratate, în timp ce altele, precum reprimarea genocidului,
interzicerea sclaviei, interzicerea discriminării, interzicerea torturii, garantarea regulilor
fundamentale într-un proces judiciar, au dobândit valoare de jus cogens, devenind norme
imperative, obligatorii pentru comunitatea internațională.
Deoarece la nivel internațional nu există un organ instituit pentru a veghea respectarea
ordinii publice internaţionale în materia drepturilor omului, statele care au dreptul de a înainta
actio popularis, sesizând un organ internaţional împotriva altui stat, care încalcă drepturile
omului, în absenţa oricărui interes propriu al statului autor al sesizării şi a oricărei legături de
cetăţenie între el şi victimă.

Subsidiaritatea consacrării şi garantării drepturilor omului la nivel internaţional faţă

de nivelul intern
Problematica drepturilor omului nu este una de competenţă exclusiv internaţională, statele
continuă să reglementeze drepturile omului la nivel intern şi să asigure protecţia drepturilor
omului, deoarece această chestiune interesează în primul rând dreptul intern, dreptul
internaţional intervenind doar în mod subsidiar.
Subsidiaritatea este un concept filosofic, destinat spaţiului politic, pentru a regla atribuirea
şi exercitarea competenţelor în absenţa unui suveran unitar.
Principiul subsidiarităţii, definit ca fiind o regulă de alocare a competenţelor între
comunităţile mari şi entităţile componente ale acestora, în care primele intervin numai în
măsura în care cele din urmă nu au suficiente resurse pentru a satisface necesităţile membrilor

37
Labazale Henri. La Convention europeenne de Droits de I Homme. Commeritaire article par article, sous la direction de Louis-
Edmond Pettiti, Emmanuel Decaux et Pierre-Henri Imbert, Economica, Paris, 1999, p. 572
38
Avizul Curţii Internaţionale de Justiţie din 21 iunie 1971, Rec C.I.J. 1971, p. 55, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Afacerea
Irlanda contra Regatului Unit, 18 ian. 1978, seria A, nr. 25, p. 90.
39
Beșteliu Raluca Miga; Brumar Catrinel. op. cit., p.24.
 lor, constituie o soluţie adecvată pentru a asigura acest echilibru.40
Dacă principiul subsidiarităţii s-a conturat atât istoric, cât şi ca normă contemporană într-
un context european, problemele cărora el încearcă să le răspundă nu sunt specific europene,
ci universale.41
Eforturi merituoase au demonstrat cu succes, dar într-un mod izbitor de idealist, în ce
măsură, chiar neformulată explicit, subsidiaritatea domină sistemul universal de protecție
a drepturilor omului, precum şi faptul că, în loc să submineze eficacitatea standardelor
universale de protecție, ea oferă satisfacţie pluralismului inerent comunităţilor umane, deci şi
comunităţii internaţionale.42
În analiza sa devenită clasică asupra subsidiarităţii în cadrul sistemului de protecție
instituit de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului43, fostul grefier al Curţii Europene a
Drepturilor Omului44, Herbert Petzold punea accentul pe subsidiaritatea procedurală şi
subsidiaritatea substanţială, care joacă, ambele, un rol fundamental pentru acest sistem.45
Subsidiaritatea în cadrul ordinii juridice a CEDO presupune două aspecte:
a. procedural sau funcţional, ea semnifică faptul că, înainte de a apela la instituţiile
Convenţiei, orice reclamant trebuie să fi adresat plângerea sa tuturor acelor instituţii
naţionale care pot fi considerate ca oferind un remediu eficient şi adecvat în împrejurările
cauzei;
b. material sau de fond, ea înseamnă că atunci când aplică dispoziţiile Convenţiei,
instituţiile trebuie să acorde, oricând este necesar, respectul cuvenit acelor trăsături
juridice şi factuale care caracterizează viaţa societăţii în statul în cauză.
Funcţionarea deplină a principiului are două implicaţii semnificative:
1. oferă CtEDO prilejul de a învăţa din abordarea juridică a autorităţilor naţionale
competente în privinţa acelor probleme asupra cărora Curtea trebuie să hotărască;
2. serveşte la prevenirea supraîncărcării organelor de control instituite de CEDO.46
În lumina celor enunțate, observăm că subsidiaritatea se manifestă în două planuri:
A. sub aspectul consacrării - subsidiaritatea substanţială.
Normele internaţionale în materia drepturilor omului reprezintă cel mai mic numitor
comun la care state cu sisteme politice extrem de diferite au putut ajunge. Dreptul internaţional
în materie reprezintă doar un standard minimal, de la acest nivel internaţional de bază, statele
nu pot, în plan intern să deroge „în jos”, dar o pot face „în sus”, asigurând o protecție sporită a
drepturilor omului la nivel naţional.
Acest fapt are consecinţe importante, de pildă, dacă apare o încălcare a drepturilor
omului ce vizează doar aspectul superior de protecție conferită la nivel naţional se antrenează
o răspunderea juridică exclusiv internă. În schimb dacă încălcarea atacă acel nivel minimal
stabilit în plan internaţional, se angajează nu numai răspunderea internă, dar şi răspunderea
internaţională a statului.
B. sub aspectul garantării drepturilor omului - subsidiaritatea procedurală.
Principalul rol în respectarea drepturilor omului şi remedierea situaţiei în cazul încălcării
acestora revine statelor. Doar în situaţia în care mecanismele statale au fost nesatisfăcătoare,
intervin organele internaţionale. Este ceea ce se numeşte principiul epuizării căilor interne de
atac, adică obligativitatea parcurgerii prealabile complete a căilor interne înainte de sesizarea

40
Ciobanu Dordea Aurel. Valorificarea subsidiarităţii în sistemul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. În: Analele Universităţii
Bucureşti, nr. II /2004, p. 82.
41
Clergerie Jean-Louis. Le principe de subsidiarite. Paris:Ellipses, 1997, p. 34; Carozza Paolo. Subsidiairity as a structural principle
of international human rights law. In: A.J.I.L., nr. 2 (97) / 2003, p. 38.
43
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – în continuare CEDO
44
Curtea Europeană a Drepturilor Omului – în continuare CtEDO
45
Petzold Herbert. The European System for the Protection of Human Rights, Dordrecht, Boston, London, Martinus Nijhoff-KIuwer,
1993, p. 60
46
Cosug Carmen Nicoleta, Cosug Oana Mariuca. op.cit., p.15.
unui organism internaţional. În caz contrar, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă, fiind
prematură, însă procedura poate fi reluată după epuizarea căilor interne.
Scopul principal al structurilor internaţionale de garantare a drepturilor omului nu este
sancţionarea statelor vinovate, ci respectarea drepturilor omului, adică restabilirea drepturilor
încălcate şi repararea prejudiciilor suferite de victimă.
Principiul subsidiarităţii nu face decât să întărească protecţia drepturilor omului la nivel
naţional, dublând-o cu un sistem de control care operează ca o „plasă de siguranţă”.47

Aplicabilitatea directă a normelor internaţionale în materia drepturilor omului în dreptul

intern
Deşi tradiţional dreptul internaţional public este un drept al relaţiilor dintre state, el
neinteresând direct indivizii, astfel încât normele nu au aplicabilitatea directă, în ceea ce
priveşte protecţia internaţională a drepturilor omului situaţia este diferită. Subiectele din ordinea
juridică internă dobândesc direct drepturi în temeiul ordinii juridice internaţionale şi pot invoca
direct aceste drepturi în faţa organelor naționale.
Aplicabilitatea directă a normelor internaţionale în materia drepturilor omului depinde atât
de factori interni, cât şi de factori externi:
a. în plan intern este important modul în care dreptul intern receptează dreptul
internaţional, cu alte cuvinte dacă se adoptă sistemul monist48 în care normele se pot
aplica direct în dreptul intern sau sistemul dualist49, în care normele internaţionale nu
pot fi direct aplicate.
b. în plan extern sunt esenţiale următoarele elemente:
§ calitatea normei internaţionale - aceasta trebuie să fie susceptibilă de aplicabilitate
directă: să fie suficient de clară (precisă); să nu necesite măsuri naţionale pentru a fi
aplicabilă direct; să existe intenţia statelor de a conferi respectivului tratat aplicabilitate
directă.50
§ norma internaţională trebuie să fie în vigoare - aceasta semnifică faptul că statul şi-a
exprimat consimţământul de a fi legat din punct de vedere juridic prin acel tratat şi că
acesta a intrat în vigoare, atât cu caracter general, cât şi pentru respectivul stat.
Problema aplicabilităţii directe generează două efecte:
a. vertical se referă la raporturile între individ şi stat;
b. orizontal face referire la faptul că normele privind drepturile omului produc efecte
juridice şi în relaţiile directe între particulari.
Aşadar, în virtutea caracterului direct aplicabil al normelor internaţionale indivizii devin
beneficiari de drepturi direct, fără să mai fie nevoie ca acel stat să consacre respectivele
drepturi şi printr-un act normativ intern.
Pot fi aplicate, de regulă, direct normele care consacră drepturi civile şi politice, nu şi
cele purtând asupra drepturilor economice, sociale şi culturale, care sunt norme program,
conţinând angajamente ale statelor de a lua măsuri la nivel intern, aplicabilitatea lor depinzând
direct de normele adoptate la nivel naţional.

47
Callewaert Johan. La subsidiarite dans I, Europe des droits de I homme: la dimension substantielle. În: L, Europe de la
subsidiarite. Bruxelles: Bruzlant, 2000, p.17.
48
Potrivit teoriei moniste dreptul internaţional are aceiași natură ca şi dreptul intern, iar între cele două nu există nici o diferenţă, iar
dreptul internaţional se aplică direct în ordinea juridică internă a statelor, raporturile fiind de interpenetrare, datorită apartenenţei la
un sistem unic fondat pe identitatea de subiecte şi de izvoare de drept, respingându-se orice formă de „recepţionare” formală a
normelor internaţionale în ordinile juridice interne.
49
Potrivit teoriei dualiste există diferenţe fundamentale între dreptul internaţional şi dreptul intern, cele două ordini juridice fiind
distincte una de cealaltă. Astfel, nu pot exista conflicte între normele interne şi cele internaţionale pentru că normele nu au acelaşi
obiect de reglementare. Norma internă se aplică exclusiv în cadrul statului şi nu poate interveni în ordinea juridică internaţională,
în timp ce, un tratat internaţional are efect şi în ordinea juridică internă numai dacă este ratificat, are loc o „naţionalizare” a
tratatului, el fiind aplicat în calitate de drept intern.
50
Spre exemplu, art. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului conţine direct obligaţia statelor de a respecta drepturile
omului: „înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane ţinând de jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în titlul I al
prezentei Convenţii"
 Superioritatea normelor internaţionale în materia drepturilor omului faţă de normele
dreptului intern
Viziunile doctrinarilor expuse în literatura de specialitate privind poziţia normelor
internaţionale în materia drepturilor omului în raport cu reglementările interne ne conturează
câteva aspecte.
Unii autori consideră că problema superiorităţii normelor internaţionale este
indiscutabilă, indiferent de natura acestora, inclusiv faţă de normele constituţionale, astfel încât
în faţa unui organ internaţional acestea vor prevala. Mai mult, faţă de organismele
internaţionale norma juridică internă are valoarea unui element de fapt, nu a unui element de
drept. Acest lucru semnifică faptul că un act sau fapt contrar unei norme internaţionale privind
drepturile omului este sancţionat la nivel internaţional, chiar dacă el, din punct de vedere al
dreptului intern este legal şi constituţional.
Alți autori atrag atenția asupra faptului că în planul dreptului naţional problema
interesează doar dacă aplicabilitatea directă a normei internaționale este recunoscută prin
normele dreptului constituţional. Statele recunosc tratatelor internaţionale în materia drepturilor
omului fie o poziţie supraconstituţională (superioară ca forţă juridică legii fundamentale), fie
constituţională (aceeaşi valoare juridică cu cea a constituţiei), fie infraconstituţională, dar
supralegislativă (inferioară ca valoare juridică constituţiei, dar superioară legii), fie legislativă
(pe acelaşi plan cu legea internă).
Constatăm că nu întotdeauna şi nu în mod automat supremaţia dreptului internaţional
duce la înlăturarea dreptului intern. De exemplu, în situația când norma constituțională conferă
o valoare supralegislativă normei internaţionale, aplicarea acesteia va fi corelată cu principiul
subsidiarităţii analizat anterior.
În acest context, putem afirma că în situația unui conflict între o normă internaţională și o
normă juridică internă în materia drepturilor omului se va aplică întotdeauna atât la nivel intern,
cât şi la nivel internaţional norma juridică mai favorabilă, fie ea internaţională sau internă.

Existenţa unor jurisdicţii internaţionale specializate

Comunitatea internațională, a constituit și a recunoscut în materia drepturilor omului,
competența instituțiilor jurisdicționale specializate pentru protejarea drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului, menite să sancționeze statele care încălcă aceste drepturi.
La nivelul regional, astăzi există trei asemenea jurisdicţii: Curtea Europeană a Drepturilor
Omului cu sediul la Strasbourg; Curtea Interamericană a drepturilor omului cu sediul la Costa
Rica; Curtea Africană a drepturilor omului şi popoarelor cu sediul la Burkina Faso.
Observăm că instituțiile jurisdicționale specializate sunt instituite în cadrul sistemelor
regionale, la nivel sistemului universal organe jurisdicționale specializate în materia drepturilor
omului n-au fost create, datorită imposibilității atingerii unui numitor comun interstatal în
domeniu.
Cu toate acestea, deși nu au atribuții exclusive în materia drepturilor omului, există
instituții jurisdicționale, care în activitatea sa se preocupă de problematica încălcării drepturilor
omului, după cum urmează: Tribunalul Internațional pentru fosta Iugoslavie; Tribunalul
Internațional pentru Rwanda; Curtea Penală Internațională; Curtea Internationala de Justitie,
etc.51

Rolul important al jurisprudenţei ca sursă a dreptului internaţional al drepturilor omului

Prevederile tratatelor internaționale în materia drepturile omului, pentru a fi aplicate
uniform de către statele semnatare sunt interpretate de către organele jurisdicționale
51
Aurescu Bogdan. Sistemul jurisdicțiilor internaționale. Ediția a 2-a. București: C.H. Beck, 2013, pp.46-55; pp.115-125; pp.166-
173.
internaționale, iar jurisprudența acestora nu numai interpretează, dar dacă este cazul chiar
completează normele convenționale. De exemplu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are
o jurisprudență deosebit de bogată, care a ajuns să facă corp comun cu Convenția europeană
pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale și a Protocoalelor adiționale a drepturilor
omului, căpătând astfel forță juridică obligatorie.

Poziţia individului în calitate de subiect al dreptului internaţional al drepturilor omului

Tradițional, în cadrul raporturilor de drept internaţional public, particularul nu este subiect
de drept, întrucât această ramură de drept se adresează doar statelor şi organizațiilor
internaţionale.
Situația este specifică în cazul protecției internaționale a drepturilor omului, întrucât
normele juridice internaționale în materie se adresează direct indivizilor, creându-le în mod
direct drepturi.
Recunoașterea calității de subiect a particularului în cadrul raporturilor juridice
internaționale s-a realizat în temeiul art.2 din Primul protocol facultativ la Pactul internațional cu
privire la drepturile civile și politice, adoptat la 16.12.196652 și art.34 din Convenția pentru
apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, adoptată la 04.11.1950.53
În acest sens, particularii pot invoca direct aceste drepturi în faţa organelor interne şi
internaţionale. De asemenea, individul are calitatea de subiect în cadrul raporturile juridice
internaţionale cu caracter procedural, putând sesiza direct, de exemplu, Curtea europeană a
drepturilor omului, în faţa căreia se poate vorbi de o poziţie de egalitate a individului cu statul,
având calitatea doar de reclamant, și niciodată de reclamat (pârât).
În lumina celor expuse, putem conchide că, în materia drepturilor omului, particularul
este subiect de drept în cadrul raporturilor juridice internaţionale.

B. Principii fundamentale aplicabile în domeniul drepturilor omului

Principiul universalității drepturilor omului

Conceptul universalitate provine de la latinescul universalitas, ceea ce înseamnă
totalitate, generalitate, universalism.
Caracter universal al drepturilor omului, fiind identificat ca idealul normativ care urmează a
fi realizat de către comunitatea internațională, în temeiul obligațiilor statelor de a promova
respectarea universală și efectivă a drepturilor omului, deziderate consfințite prin prevederile
Cartei internaționale a drepturilor omului.
În urma studierii literaturii de specialitate, putem contura câteva dimensiuni ale
universalității drepturilor omului, după cum urmează:
1. Standardele internaționale și naționale (statele democratice) în materia drepturilor
omului garantează egalitatea drepturilor și libertăților fundamentale ale ființei umane, indiferent
de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine naţională sau
socială, avere, naştere sau orice alte împrejurări.
2. Unanimitatea recunoaşterii conţinutului drepturilor și libertăților fundamentale ale omului
care formează nucleul dur al drepturilor omului (drepturi absolute): dreptul la viaţă; dreptul de a
nu fi torturat și supus tratamentelor crude, inumane și degradante; interdicția sclaviei și aservirii;
libertatea de gândire, de conştiinţă și de religie; dreptul la cetăţenie - sunt drepturi şi libertăţi
fundamentale recunoscute tuturor oamenilor indiferent de specificul naţional şi confesional;
52
Articolul 2. „Sub rezerva prevederilor art. 1, orice persoană fizică, care pretinde a fi victima unui violări a vreunui drept enunţat în
Pact şi care a epuizat toate căile interne de recurs disponibile, poate prezenta o comunicare scrisă Comitetului pentru drepturile
omului, în vederea examinării sale.”
53
Articolul 34. Cereri individuale. „Curtea poate fi sesizată, printr-o cerere, de orice persoană fizică, organizaţie neguvernamentală
sau grup de particulari care se pretind victime ale unei încălcări de către una dintre Înaltele Părţi Contractante a drepturilor
recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele sale. Înaltă Parte Contractantă se angajează să nu împiedice prin nicio măsură
exerciţiul eficace al acestui drept.”
particularităţile istorice, culturale şi religioase; orânduirea socială; regimul politic; forma structurii
de stat şi forma de guvernare; statutul internaţional al țării.
3. Manifestarea spațială și teritorială a universalității drepturilor şi libertăţilor rezultă din
faptul că, indiferent de zona geografică, de legătura juridică cu statul a ființei umane; de faptul
dacă este sau nu acest teritoriu insulă nepopulată, stat suveran, independent, aflat sub tutelă,
condus de alt stat sau în stare de o altă formă de limitare a suveranităţii, ființei umane trebuie
să-i fie garantate drepturile și libertățile fundamentale, fără limitare – drepturile absolute, în
dependență de situație - drepturile relative.
4. Recunoașterea universalității drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale rezultă și din
aplicarea principiului excluderii competenței naționale exclusive în materia drepturilor omului.
De asemenea, prin actul politico-juridic adoptat la 10.09.1991 - Documentul politic al Conferinţei
de la Moscova privind dimensiunile umane al CSCE54, statele-participante au subliniat că
problemele privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, democraţia şi supremația
legii au caracter internaţional, constituiind temelia ordinii juridice internaţionale, reprezintă
interesul legitim şi nemijlocit al tuturor statelor-participante, fără a fi interese exclusive interne.55

Principiul egalității în drepturi a oamenilor

Conceptul egalitate provine de la cuvântul latin aequalitas, ceea ce înseamnă egal,
nediferenţiat, identic.
Egalitatea se materializează juridic prin art.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, art.3 din Pactele internaţionale din 1966, art.12 din Carta Socială Europeană
revizuită,56 etc.
Aceste reglementări ne sugerează faptul că ideea egalităţii reflectă egalitatea de şanse a
oamenilor, ca posibilitate de exercitare în deplină egalitate a drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale.
Din acest principiu decurge principiul nediscriminării, manifestat sub următoarele
aspecte: egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii; egalitatea în drepturi fără deosebire de
rasă, sex, religie, convingeri politice, naţionalitate, sau orice alt criteriu ce ar putea favoriza pe
unii în detrimentul altora.

Principiul unității drepturilor omului

În opinia autorului Stelian Scăunaș, „drepturile omului se constituie într-un sistem unitar,
în care fiecare drept sau libertate - civilă, politică, economică, socială sau culturală - se află
într-o strânsă interconexiune, fiecare putând fi fructificată numai în raport cu toate celelalte.”57
Considerăm că principiul unității ne scoate în evidență următoarele particularități ale
drepturilor omului:
§ indivizibilitatea;
§ interdependenţa;
§ interconexiunea.
În literatura de specialitate putem întâlni diverse viziuni și încercări de a ierarhiza
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului după importanță, lucru care se datorează, în
particular, Cartei internaţionale a drepturile omului, precum și gradului diferit de obligativitate a
acesteia pentru state.
Astfel, din textul Pactului internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale
desprindem prevederile, expuse în mod conjunctiv, că fiecare stat-participant la Pact „se
angajează să acţioneze, atât prin propriul său efort, cât şi prin asistenţă şi cooperare
54
Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa
55
[On-line] https://www.osce.org/ru/odihr/elections/14310, accesat 19.01.2020.
56
Carta Socială Europeană Revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996. Ratificată prin legea nr. 484 din 28.09.2001 pentru
ratificarea parţială a Cartei sociale europene revizuite. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 130 din 26.10.2001.
57
Stelian SCĂUNAŞ, op. cit., p.10
internaţională, în special pe plan economic şi tehnic, folosind la maximum resursele sale
disponibile, pentru ca exercitarea deplină a drepturilor recunoscute” asigurate în mod progresiv
toate mijloacele adecvate, inclusiv măsuri legislative.58
Din art.2 lit.a din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice desprindem ideea
că statele semnatare se angajează să respecte şi să garanteze drepturile prevăzute de Pact
„tuturor persoanelor care se află pe teritoriul şi sub jurisdicţia sa”.
Un alt aspect, specific culturii juridice a regiunilor, ne scoate în evidență anumite
particularități. De exemplu, analizând tradiția americană în domeniul drepturilor omului, în
special cele zece amendamente ale Constituţiei statelor Unite ale Americii din 17.09.1787,
observăm că acestea comportă semnificația timpului în care au fost consacrate, iar conţinutul
lor diferă de formulările contemporane ale amendamentelor despre drepturi şi ale documentelor
regionale. SUA nu recunosc existenţa drepturilor social-economice, au semnat, dar nu au
ratificat Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale.
O poziţie aparte privind drepturile omului o au unele state musulmane din Asia şi Africa,
deși în ultimile decenii se încep a contura tot mai multe poziţii interstatale unanime referitoare la
drepturi şi libertăţi în calitate de complex general, un sistem al drepturilor.
În urma analizei Declaraţiei de la Viena şi a Programul de activitate adoptate la Conferinţa
internaţională privind drepturile omului din 1993 desprindem ideea recunoașterii unanime de
către state a faptului că drepturile omului sunt universale, indivizibile, interdependente,
interconexe, iar sarcina comunității internaționale este abordarea echitabilă și egală a
drepturilor și libertăților fundamentale, cu luarea în considerație a specificului regional /
naţionale, a particularităţilor istorice, culturale şi religioase.

Principiul inalienabilității drepturilor omului

Comunitatea internațională, în temeiul standardelor internaţionale în materia drepturilor
omului a recunoscut prin normele constituționale a statelor democratice că drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului sunt inalienabile şi aparţin fiecăruia de la naştere.
Inalienabilitatea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului rezultă din faptul că ele
apar odată cu nașterea și se sting odată cu moartea ființei umane.
Atât timp cât ființa umană este în viață, el beneficiază de spectrul drepturi şi libertăţi
consacrate prin standardele internaționale și naționale, fiind indisolubil legate de existența
ființei umane, fără a putea renunța la ele sau a putea fi anulate. Desigur, puterea îl poate
marginaliza pe om, îi poate încălca grav drepturile, însă ea nu este în stare să-l lipsească de
ele.
Un aspect important al problemei rezultă din faptul că omul poate să nu-și valorifice tot
spectrul de drepturi fundamentale, însă aceasta rezultă din exteriorizarea propriei voințe sau
unor condiționări.

Principiul restrângerii drepturilor şi libertăţilor omului

În conformitate cu normele internaționale în materia drepturilor omului şi practica
legislativă a ţărilor democratice, există situații când sunt permise unele restrângeri ale
drepturilor şi libertăţilor.
În acest sens, este necesar de a menţiona că, restrângerea drepturilor şi libertăţilor poate
fi introdusă doar conform unei norme constituționale, fără a putea fi stabilită prin acte ale
administraţiei publice locale, în următoarele condiții:
1. existența unei situaţii excepţionale;
2. caracterul temporar al restrângerii;
3. proporţionaitatea restrângerii cu situaţia care a determinat-o;

58
Art.2 din Pactului internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale.
 4. restrângerea doar drepturilor relative;
5. introducerea doar în scopurile determinate de Constituţia Republicii Moldova:
apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice, a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea anchetei penale; prevenirea
consecinţelor unei calamităţi naturale sau avarii.
Regula generală aplicată este că există un șir de drepturi și libertăți, denumite în teoria
drepturilor omului – drepturi absolute, menționate anterior ca nucleul dur al drepturilor omului,
care nu pot fi restrânse nici în situaţii excepţionale. Nu pot fi restrânse drepturile şi libertăţile
menţionate în Capitolul II, art. 24, 25, 28, 31 din Constituţia Republicii Moldova: dreptul la viaţă
şi la integritatea fizică şi psihic; libertatea individuală şi siguranţa persoanei; dreptul la viata
intimă, familială şi privată; libertatea conştiinţei și religiei ș.a.