Problema Insulei Șerpilor pentru România a început acum câteva decenii, dar istoria acestei bucăți de stâncă

este veche de mii de ani. Insula Leuke, în greaca antică, este în fapt o stâncă așezată în Marea Neagră, la 45
de km de țărmurile de astăzi ale României și Ucrainei. Ocupată în 1944 de către Uniunea Sovietică, cedată
forțat de România acesteia, este astăzi parte a Raionului Chilia, al regiunii Odessa din Ucraina.
Această formațiune de stânci, de 17 hectare, este atât de plină de istorie, cât și de mituri. Stânca în formă
de X, are în unele locuri 41 de metri deasupra nivelului mării, are o lungime de 1.973 de metri, cu un
perimetru neregulat, putând fi străbătută în 40 de minute cu piciorul. Privită de departe, Leuke sau Insula
Șerpilor apare ca o cetate înconjurată de ziduri înalte de piatră, în realitate faleze abrupte cu puține terase
litorale, doar pe țărmul nordic are un golf deschis pe unde se poate pătrunde mai ușor.
Astăzi Insula Șerpilor pare o stâncă goală, fără vegetație, fără apă potabilă, imposibil de închipuit că cineva a
locuit-o vreodată. Numele actual de Insula Șerpilor l-a dat un soi de șarpe de apă, care ajungea până la 2
metri lungime, un șarpe urât, dar neveninos. Această specie, larg răspândită pe insulă, a pierit din cauza
amplelor lucrări militare făcute de către sovietici. Astfel singura vietate care popula insula s-a stins de mâna
omului.

Legende grecești și romane

Grecii au denumit insula: Leuke, iar romanii: Insula Alba, datorită numeroaselor construcții, devenite cu
timpul ruine de marmură albă. Insula apare în izvoare în secolul VIII î. Hr. Legendele Greciei antice
povestesc că zeița Thetis s-a rugat de zeul Poseidon să scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul său,
Achile. Achile este eroul care a plecat să lupte împotriva Troiei știind că va fi omorât în această luptă, și ale
cărui rămășite au fost aduse de către mama sa, zeița Thetis și puse într-un sanctuar pe insula Leuke.

În antichitate, insula Leuke a găzduit un templu măreț, construit în cinstea lui Achile, eroul aheilor. Micuța
insulă – stâncă din Marea Neagră a fost un centru de cult al lumii antice. Aici, pe lângă sanctuarul lui Achile
s-au aflat mai multe edificii de cult în care locuiau preoți. În secolul I î.Hr. – I. d. Hr. romanii au cucerit
treptat litoralul vestic și nordic al Mării Negre. Se presupune că și insula Leuke a intrat sub stăpânire romană,
Pontul Euxin fiind o perioadă îndelungată lac roman. Insula Leuke a fost un loc de escală pentru navigatori.

Teritoriul acesta stâncos, de mici dimensiuni, nu a fost afectat de către valurile de migratori, care au trecut
prin litoralul pontic. Prea multe relatări despre soarta acestei stânci nu avem, abia în secolul al XIX-lea s-au
descoperit ru inele templului închinat lui Achile și alte vestigii. Acestea au fost des coperite de către un
căpitan rus, iar descrieri ale acestor descoperiri au fost povestite de către germanul Kohler.

Conform acestor relatări, edificiul antic avea un diametru foarte mare, de formă pătrată, iar în Estul
sanctuarului se afla un templu închinat lui Achile. Arhitectura templului era asemănătoare celor din Tesalia și
Tracia, din ziduri formate din blocuri mari de piatră îmbinate fără ciment. Templul lui Achile a fost
menționat de poetul Publius Ovidius Naso, exilat la Tomis, de către geograful grec Ptolemeu și de către
istoricul grec Strabon. Ptolemeu scria în “Îndreptar geografic“ că:
“Insulele situate în vecinătatea Moesiei Inferioare, în acea parte a Pontului pe care am pomenit-o, sunt:
Boristene (la gurile Niprului, n.n.):57 grade, 15 minute - 47 grade, 40 minute și insula lui Achile sau Leuke
(“Albă“)“.
Insula Șerpilor a ajuns în stăpânirea themei Paradunavon a genovezilor, apoi a lui Dobrotici și a lui Mircea
cel Bătrân și din anul 1484, a intrat sub stăpânire otomană, odată cu Chilia și Cetatea Albă. În perioada
dominației otomane insula a fost numită de către greci Fidonisi (insula Șerpilor).

Ocupația țaristă

Această stâncă a fost ocupată de către Imperiul Țarist, deși Tratatul de pace de la București din 1812, prin
care rușii au anexat Basarabia, prevedea că insulele dunărene nu pot fi luate în stăpânire de către Rusia. Cu
toate că nici tratatul ruso-turc din 1812, nici Tratatul de pace de la Adrianopol nu prevedeau în mod direct
trecerea insulei sub stăpânirea Rusiei, ea a fost anexată de către ruși. Britanicii au construit un far pe insulă,
far care dirija navigația pe Marea Neagră.

Stăpânirea rusească asupra insulei s-a întrerupt în 1856, când Tratatul de pace de la Paris prevedea pierderea
Deltei Dunării și a insulelor acesteia de către Imperiul Țarist. Aceste teritorii nu le-au revenit românilor
deoarece, la Paris, miniștrii plenipotențiari ai marilor puteri au semnat un protocol conform căruia, Insula
Șerpilor aparține statului care deține și Delta Dunării, în acel moment Imperiul Otoman, care și-a luat
angajamentul să întrețină farul de pe insulă pentru asigurarea orientării vaselor ce treceau pe Dunăre spre
Odessa.

Dar povestea Deltei și a Insulei Șerpilor a continuat. După războiul ruso-româno-turc din 1877, Rusia a cerut
Turciei ca în locul despăgubirilor de război să primească Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea etc. și
insulele Deltei Dunării, printre care și Insula Șerpilor. Rusia dorea să le schimbe cu județele Cahul și Izmail.
Astfel, prin Tratatul de la Berlin (iunie – iulie 1878), Rusia primea sudul Basarabiei, iar România sudul
Dobrogei, insulele care formau Delta Dunării și Insula Șerpilor.

Se părea că tumultuoasa istorie a insulei lua sfârșit. Primul război mondial nu i-a adus decât un
bombardament britanic și distrugerea farului, care a fost reconstruit de români în anul 1922. Anul 1940 și
ultimatumul sovietic au schimbat soarta stâncii din Marea Neagră. Cu toate că nu a existat nici o referire la
Insula Șerpilor, insula a fost ocupată de către germani și folosită ca punct de observație, iar pe 28 august
1944 un detașament de marinari sovietici au ocupat insula. De aici începe istoria puțin clară a insulei.

Anexarea la URSS

La Conferința de Pace de la Paris delegația sovietică a prezentat o hartă tipărită la o scară foarte mare 1/
1.500.000, care cuprindea multe inexactități. Greșeala voită nu a fost reparată, insule aflate pe brațul Chilia:
Tătarul, Coasta Dracului, Dalerul Mare, Dalerul Mic, Insula Șerpilor rămâneau la România. Tratatul de pace
dintre Ro mânia și Puterile Aliate și Asociate semnat la Paris, 10 februarie 1947, prevedea că „frontiera
sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”, fără o
descriere amănunțită a granițelor, neexistând nici o precizare privind linia de demarcație a frontierei.

Dar în 1948, Insula Șerpilor a fost anexată de către U.R.S.S. România, aflată în sfera de influență sovietică și
aflată în plin proces de sovietizare a fost „beneficiara” unui Protocol referitor la precizarea parcursului liniei
frontierei de stat dintre Ro mânia și URSS. Acest protocol a fost semnat la Moscova de către dr. Petru Groza
și Viaceslav Molottov în februarie 1948, și stabilea că Insula Șerpilor intra în componența URSS.
Delimitarea pe teren a frontierei a reprezentat un exemplu de abuz al colosului sovietic față de un stat cvasi-
ocupat, Republica Populară Română. Frontiera nu a fost delimitată ținându-se cont de talvegul Dunării, ci de
brațele laterale din dreapta fluviului, astfel că sovieticii au luat ostroavele: Tătarul mic, Dalerul Mare și
Dalerul Mic, Ostrovul Limba.

Protocolul semnat la Moscova nu a fost niciodată ratificat de către statul român. Dar Insula Șerpilor a fost
predată cu un proces verbal semnat chiar pe insulă, de către Nikolai P. Șutov, prim-secretar al Ambasadei
URSS din București și Eduard Mezincescu, ministru plenipotențiar la 23 mai 1948. Insula făcea parte din
RSS Ucraineană, „înapoiată fiind URSS de către R.P.R”. Acest proces verbal a fost secret, nefiind cunoscut
de către autoritățile române.

Astfel, în august 1949 a existat un incident armat, militarii sovietici, somându-i pe cei români să predea farul,
românii au refuzat, au fost arestați și debarcați la Sulina. În plin război rece stânca din Marea Neagră avea un
important rol strategic, astfel că imediat după ocupare, sovieticii au început construcția unei baze militare de
control maritim și aerian, precum și a unor radare ce supravegheau Balcanii.

Abuzurile din anii 1948 – 1949, au fost recunoscute prin Tratatul cu privire la regimul frontierei româno-
sovietice încheiat de cele două guverne la București în februarie 1961. Juridic aceste înțelegeri bilaterale nu
sunt constituționale, deoarece orice înțelegere bilaterală prin care se cedau porțiuni din teritoriul românesc
trebuia ratificată de parlament, respectiv de Marea Adunare Națională.

Miza posesiei acestei insule era legată de importanța sa strategică, dar și de delimitarea platoului maritim
continental al României. Nu s-a ajuns la un acord cu privire la acest platou continental. Au existat discuții în
mai multe rânduri din 1967 și până în 1987. În 1987, sovieticii au făcut o ofertă refuzată de români. Conform
acesteia sovieticii cedau românilor 4000 de km2 din cei 6000 din jurul insulei, dar românii nu au acceptat.

Istoria neclară a insulei a continuat și după destrămarea Uniunii Sovietice. Astfel că în anul 1991 insula
împreună cu baza militară a fost preluată de către Ucraina. Ucraina, „succesoarea legitimă” a URSS în zonă a
luat toate teritoriile incorporate abuziv de URSS, fără a-și pune problema legitimității sale pe aceste teritorii,
urmând „tradiția” sovietică. Importanța militară și strategică, precum și echipamentul militar performant aflat
pe insulă au dus la acutizarea problemei apartenenței acestei stânci, la care s-au adăugat și celelalte litigii
care nu fac obiectul articolului de față.
Autoritățile ucrainene, moștenitoare ale abuzului sovietic, au înțeles să-l perpetueze, litigiul cu România
democrată pornind din anii’ 90. După ani de negocieri, de tergiversări, de presiuni în anul 1997 s-a ajuns la
semnarea Tratatului dintre România și Ucraina, tratat controversat la acea dată, despre care s-au scris tomuri
și mii de articole, dar care rămâne un act internațional pe deplin valabil cu toate articolele sale.

Negocierile româno-ucrainene din 1991 până în 1997, din 1997 și până în 2008, pot sta la baza a numeroase
volume de documente, ce arată puterea de a tergiversa a unui stat, față în fața cu încercările binevoitoare ale
celuilalt. Fără îndoială că atât „cazul” Insulei Șerpilor, cât și „cazul” Bâstroe, fac astăzi parte din istoria
dreptului internațional și juriștii se vor apleca asupra laturii juridice și vor publica cărți de referință, cazurile
pot fi material didactic pentru studenții în drept.

Pașii până la Curtea Internațională de Justiție de la Haga au fost mulți, timp în care statul ucrainean a încercat
să schimbe statutul acestei insule, să modifice însăși geografia, să creeze o altă realitate, în fața căreia
argumentele istorice, juridice, de bun simț să nu mai fie valabile. „Imperialismul de tip sovietic” n-a fost
abandonat a doua zi după destrămarea Uniunii. Ucraina a preluat moștenirea sovietică pretinzându-se în
același timp a fi un stat democratic, dar a apelat în problema insulei la abuz și presiune.

Textul Tratatului privind regimul frontierei de stat româno-ucrainene, realizat după 19 runde de negocieri
bilaterale a fost semnat la Cernăuți, la 17 iunie 2003, de către președinții României și ai Ucrainei, întărând în
vigoare în anul 2004. Acordul privind delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive a
rămas în 1997 și în anii ce au urmat o problemă deschisă a relațiilor bilaterale. Nedreptățile istorice suferite
de România în urmă cu peste șase decenii nu au fost reparate, dimpotrivă au fost legiferate. Actorii acelor
acte istorice au astăzi scuza unui context internațional tulburat de presiuni și oferte de colaborare, dar istoria
le va atribui, fără îndoială, acceptarea și promulgarea acestor rapturi teritoriale.

Cum s-a ajuns la Haga?

Singura soluție reală pentru statul român, după ani și ani de negocieri a fost Haga, Curtea Internațională de
Justiție. La Haga s-a judecat delimitarea platoului maritim dintre cele două țări, după șapte ani de negocieri
sterile. Istoria va consemna singura stâncă din lume pe care se află o sucursală de bancă și un hotel fără
canalizate, „realizări” ale statului ucrainean pentru a demonstra locuirea acesteia, alături de alte „realități”
create peste noapte.

Proiectul Achilia – crearea unei zone economice libere pe Insula Șerpilor menit doar să-i schimbe statutul, s-
a dovedit a nu fi un proiect viabil din punct de vedere economic nici pentru cei care l-au creat. Zăcămintele
de petrol și gaze naturale găsite în jurul insulei au mărit miza acestei dispute, transformând-o dintr-una
exclusiv strategică într-una strategico-economică. De aceea, disputa s-a mutat la Haga în fața Curții
Internaționale de Justiție.
Ceea ce puțini se pare că au înțeles este legat de faptul că nu insula în sine a fost obiectul acestui litigiu, ci
platoul continental al acesteia, insula rămâne și prin decizia CIJ în componența Ucrainei, iar zona în dispută a
fost împărțită între România (79, 34%) și Ucraina (20,66 %), respectiv 9.700 de km2 și 2.300 de km2. Insula
Șerpilor aparține Ucrainei, o realitate cu care statul român, românii vor trebui să se obișnuiască. Efectele
Pactului Ribbentrop–Molotov ne marchează în continuare soarta.

Cu toate acestea hotărârea Curții Internaționale de Justiție de la Haga va rămâne în istoria recentă a României
ca un moment în care adevărul a dominat „realitățile” fabricate de către un stat care moștenind „diplomația
stalinistă” o cosmetizează pentru a intra în structurile euro-atlantice.

Edward Snowden

Avertizorul american de integritate Edward Snowden, refugiat în Rusia în 2013 după ce a denunţat în
SUA existenţa unui sistem mondial de supraveghere pe internet, a declarat că „i-ar plăcea mult” ca
Franţa să-i acorde azil, potrivit unor fragmente dintr-un interviu acordat postului public de radio
France Inter.

„N-aş vrea ca Franţa să devină ca acele ţări pe care nu le iubiţi. Cel mai trist în această poveste este faptul că
singurul loc de unde un avertizor de integritate american are posibilitatea să vorbească, nu este Europa, ci aici
(în Rusia)”, a declarat Snowden într-un interviu, ce va fi difuzat integral luni.

„Am cerut azil în Franţa în 2013, în timpul lui Francois Hollande. În mod evident, aş vrea mult ca domnul
Macron să-mi acorde drept de azil”, a adăugat Snowden, care a cerut protecţia în mai mult de 20 de ţări,
printre care Franţa şi Germania, cerere respinsă dintr-un motiv sau altul.

„Nu doar Franţa este în discuţie, ci lumea occidentală, sistemul în care trăim. Protejaţi avertizorii de
integritate, aceasta nu are nimic ostil. A primi pe cineva ca mine nu înseamnă să ataci SUA”, a adăugat
Snowden.

La 17 septembrie vor apărea memoriile lui Edward Snowden, publicate simultan în circa 20 de ţări, printre
care SUA, Franţa, Germania, Marea Britanie, Brazilia sau Taiwan. Lucrarea originală, scrisă în întregime de
Snowden însuşi, este publicată în SUA de Metropolitan Books, sub titlul „Permanent record”. Versiunea
franceză intitulată „Memorie vie” va apărea la editura Seuil.