FILE DIN ISTORIA LOCALĂ A JUDEȚULUI MEHEDINȚI

- Ghid Concurs Județean de istorie locală –

 I. Epoca preistorică
Schela Cladovei – prima așezare umană stabilă din Europa

Arealul Culturii Schela Cladovei-Lepenski-Vir

Încadrare cronologică: Mezolitic – 7200-6.300 a. Chr.

Localizare: prima terasa a Dunării,

Întinderea sitului: circa 2 km, de-a lungul malului înalt al Dunării.

Limite posibile:

 Est - actualul șantier naval;

 Vest - ștrandului termal local.
 Nord, - calea ferata București – Timișoara.

Ce descoperiri au rezultat în urma cercetărilor?

1. Locuințe:

 Aveau formă trapezoidală sau dreptunghiulară, cu temelia alcătuită din pietre și podeaua pietriș în
amestec cu oase de animale, iar în unele cazuri placată cu lespezi de piatră.
 În interiorul sau în apropierea acestor locuințe au fost găsite vetre de foc cu bordură din piatră.

Locuință dreptunghiulară, cu vatră Locuință trapezoidală cercetată Locuință dreptunghiulară cercetată în

de foc la interior, cercetată în 1968. în campaniile 1982-1985. campaniile 1982-1985.
2. Mormintele:
 Au fost descoperite aproximativ 100 de morminte.
 În toate cazurile acestea erau amplasate în apropierea locuințelor, în interiorul acestora sau sub
podea.
Rit funerar:
 Înhumare primară și secundară, morminte individuale și colective, incinerație și descarnare.
Ritual:
 Culcat pe spate, pe o parte sau pe alta, pe spate si cu picioarele în poziția lotusului, în șezut cu
tălpile lipite.

Morminte cercetate în 1967

3. Modul de viață al comunităților Schela Cladovei
 Sedentarism:
 Trecerea de la locuirea sezonieră a unor peșteri/adăposturi naturale la locuirea permanentă
ilustrată de locuințe stabile.
 Trecerea de la stadiul de vânător/culegător/pescar la cultivarea incipientă a plantelor:
 Primele comunități care cultivă unele plantele, activitate ilustrată de unelte specifice: săpăligi,
brăzdare și plantatoare din corn;

4. Unelte descoperite în mediul culturii Schela Cladovei.

Fragmente de săpăligi și brăzdare din corn, străpungătoare din os

5. Primul conflict armat atestat la Schela Cladovei.

Câteva schelete umane descoperite la Schela Cladovei poartă urme care atestă o moarte violentă, cauzată de
săgeți sau obiecte dure.

DE REȚINUT!!!
De ce Schela Cladovei este prima așezare stabilă din Europa?
1. Primele locuințe de durată.
2. Primele plante cultivate.

De ce situl de la Schela Cladovei este emblemă pentru patrimoniul național și internațional?

1. Primele intervenții chirurgicale.
2. Primele „opere de artă”.
3. Primul conflict armat.
Reconstituire grafică Lepenski-Vir Reconstituirea unei locuințe

Schela Cladovei, săpături arheologice 2016

 II. Epoca Antică

Destinul european al Severinului este urmarea directă a așezării sale geografice, acest spațiu
reprezentând o adevărată punte de legătură între centrul european și Orientul Apropiat, între nordul
continentului și lumea mediteraneeană. Orașul antic Drobeta și orașul modern Drobeta-Turnu Severin au
păstrat și păstrează cheia Europei și a Balcanilor. Pe aici s-au deschis „Porțile de Fier” pentru ape și pentru
oameni, Drobeta antică și Drobeta modernă devenind și simbolul intrării Balcanilor în Europa și a Europei
în Balcani.
Vasile Pârvan susține că Drobeta exista cu mult înainte de cucerirea romană, iar atunci când aceștia
au ajuns aici, cetatea atinsese apogeul său. Pe timpul săpăturilor din castru, s-a descoperit o monedă greco-
macedoneană din anul 150 î. Hr., ce dovedește nu numai o mai veche existență a așezării dar și legăturile
acesteia cu lumea macedoneană. Ca argument al existenței Drobetei drept castru de civilizație cu mult
înainte de cucerirea romană, Pârvan susține că terminația „eta” este comună cu a cetății Egeta, de pe malul
celălalt al Dunării și care, după cucerirea romană din 27 î.Hr., se va numi Pontes, „Drubeta” în limba geto-
dacică ar însemna „Despicata” sau „Așezarea de la despicătură”, întrucât la est de castru Dunărea se
despică în două brațe ce îmbrățișează Insula Șimian. Rădăcina „drub” înseamnă „despicat” la care se
adaugă terminația „eta”.
Referitor la denumirea de „Drubeta” (Drobeta) s-au emis mai multe ipoteze. Astfel, Nicolae Iorga
susține că această denumire ar avea semnificația de „stejăriș”, provenind de la cuvântul trac „drueta”
adică „stejăriș”.
Grigore Mateescu susține că această denumire ar deriva din numele zeului cavaler „Deus
Dobrotes” și, în sfârșit, după F. Cumont, ar proveni de la numele dac „Drebita”. Cert este că numele este
redactat prima dată de Ptolemeu și uneori apare Drubeta, alteori Drobeta.
După ce romanii își consolidează granița pe Dunăre, ei vor organiza numeroase expediții
împotriva dacilor din nordul Dunării, ce vor culmina cu cele două războaie din vremea lui Traian ( 101-
102 și 105-106).

Podul de peste Dunăre

Neîmpăcându-se cu eșecul în acțiunea de cucerire a Daciei în urma primului război daco-roman
(101-102), atunci când împăratul Traian a început deplasarea spre Dunăre, aceasta fiind trecută de trupele
romane cu două coloane situate în puncte diferite. O coloană a trecut Dunărea pe la Lederata (la gura de
vărsare a Carașului în Dunăre), în timp ce a doua coloană a trecut Dunărea pe la Drobeta (unde romanii
au construit un pod de vase între Cladova și partea de vest a orașului de astăzi) înaintând spre Dierna
(Orșova), apoi pe Valea Cernei și a Timișului, până la Tibiscum, unde a făcut joncțiunea cu coloana
principală. În acest context Traian reia pregătirile militare, pregătind forțele destinate acestui scop,
reorganizând bazele și resursele. Astfel, s-a construit faimosul pod peste Dunăre, de către Apolodor din
Damasc.
Așa cum explica Nicolae Iorga, împăratul Traian (97-117) considera nepotrivit și mult prea ocolitor
accesul prin depresiunea Caransebeș-Hațeg (Poarta de Fier a Transilvaniei), și, pentru a-și ușura trimiterea
trupelor în Dacia, i s-a părut mai accesibil un drum pe sub dealurile Olteniei. Deoarece încă din primul
război daco-roman, trupele lui Decebal au încercat, de mai multe ori, să dea foc podurilor de lemn ce
fuseseră construite peste Dunăre de către romani, dar și din cauza pericolului ce-l reprezentau sloiurile de
gheață pe timp de iarnă, ce ar fi împiedicat aprovizionarea trupelor romane de pe malul stâng al Dunării,
Traian a hotărât să se construiască un pod de piatră. În acest scop, l-a adus pe renumitul Apolodor din
Damasc, cel care mai construise podul de peste râul Togo din Spania și cel care, ulterior, va construi
celebra Columnă de la Roma.
Podul s-a construit între Drobeta și Pontes, construcția s-a făcut între anii 103-105. Podul era cel
mai lung pod de piatră din Imperiul Roman, de 1135 metri, o lățime de 14, 55 metri și o înălțime de 18,60
metri. În apa Dunării s-au construit 20 de picioare, iar la capete, pe uscat, erau două porți. Picioarele erau
construite din blocuri de piatră necioplită și căptușite cu cărămidă arsă, iar suprastructura, bolțile și
pardoseala, din lemn de stejar.
Apolodor a folosit pentru construcția podului chesoane din lemn, pe care le-a scufundat în apă,
după ce i-a micșorat debitul prin abaterea vadului printr-un canal. Pentru construcția pilelor în albia
Dunării, s-a folosit ciment hidraulic pregătit pe loc, prin arderea marnei (rocă sedimentară compusă din
carbonat de calciu și argilă, în proporții variabile, de obicei de culoare cenușie, întrebuințată la fabricarea
cimentului) în cuptor. Construcția se va încheia în anul 105 și va influența puternic dezvoltarea economiei
pe ambele maluri.
În legătură cu dărâmarea acestui splendid monument al tehnicii antice ni s-au păstrat două versiuni
istorice. Dio Cassius i-a atribuit o viață foarte scurtă, după el, succesorul lui Traian, împăratul Hadrian, ar
fi dat poruncă oarecum din senin ca podului să i se scoată „partea de deasupra" (adică lemnăria bolților şi
a podelei), fiindcă aceasta constituia o punte periculoasă pentru romani, dar favorabilă barbarilor de a
năvăli în Moesia. În schimb, Procopius atribuie prăbușirea construcției aluviunilor îngrămădite de Dunăre,
încât el s-a năruit sub presiunea acestora; s-a înfundat chiar drumul navelor şi de aceea a fost nevoie de
săparea unui canal de navigație special, în afara albiei fluviului.
 Ambele informații au fost amplu discutate şi interpretate în diferite feluri. Într-adevăr, aceasta ar
fi fost cauza năruirii treptate a podului, care putea fi, desigur, restaurat acolo unde se produceau mici
stricăciuni. Apollodor şi-a dat seama de acest pericol, de aceea a turnat în șuvoiul Dunării 20 picioare
puternice din blocuri de piatră şi zidărie masivă cu fundații săpate adânc în albia apei. Dar indiferent de
aceste prevederi tehnice, rezultatul putea fi contrariu în ceea ce privește siguranța podului. Marea lățime
a picioarelor lui a blocat 40% din cursul normal al fluviului, ridicându-i nivelul şi forța de presiune a
apelor. Acolo unde fundul Dunării a fost mai slab, s-au produs eroziuni în jurul pilelor. Sectorul de atac al
eroziunii a fost în primul rând bancul de nisip, unde dislocarea a patru pile a creat o breșă largă de cel
puțin 100 de metri. Aceleași roaderi s-au putut petrece şi în alte părți. Situația podului a devenit precară
în momentul când s-a rupt digul, construit pentru abaterea apei fluviului pe brațul-canal de pe malul sudic.
Atunci, cea mai mare parte din apele Dunării (dacă nu în totalitatea lor) au revenit pe albia cea mare de la
nord şi au exercitat o puternică presiune asupra amplasamentului podului, când s-a putut întâmpla această
împotmolire a brațului mort, iarăși nu putem știm.
În concluzie nu știm când şi cum a fost distrus podul lui Apolodor de la Dunăre însă, prin
grandoarea, trăinicia şi cheltuiala făcută, podul de la Dunăre al lui Traian arată hotărârea şi în același timp
şi siguranța lui Traian că Dacia va deveni o provincie romană. El nu a fost construit numai pentru o simplă
campanie militară, când un modest şi ieftin pod de vase putea îndeplini o atare misiune. Construcția a fost
durată pentru veacuri, ca Dacia să fie puternic legată din punct de vedere economic şi militar cu trunchiul
imperiului.

Castrul roman Drobeta

Amplasat vis-a-vis de fortificația Pontes, cu o suprafață de 60 ha, fortul roman de la Drobeta a fost
construit cu scopul de a proteja capătul de nord al podului roman de piatră, construit la ordinul împăratului
Traian, între cele două războaie daco-romane.

Important centru comercial, administrativ, militar și urban al Daciei romane, Drobeta a

beneficiat de o excelentă poziționare geografică din punct de vedere strategic. O garnizoană puternică
amplasată aici putea bloca accesul la Dunăre de la est până la Porțile de Fier, sau de la nord la sud de
râu. După retragerea aureliană, fortul roman și așezarea civilă au continuat să existe și în perioada romană
târzie. În apropiere se aflau dotări portuare pentru traficul pe Dunăre. O clădire de forma circulară (în
prezent sub apele Dunării), legată printr-un zid de incinta estică a fortului roman a fost considerată recent
turn de apărare și semnalizare. Pe latura de est a fortului, de-a lungul părții sale cele mai expuse, au fost
ridicate trei șanțuri de apărare cu valurile aferente. Distrugerea fortului de la Drobeta s-a produs probabil
la sfârșitul secolului al IV-lea sau la începutul secolului al V-lea și ar trebui pusă pe seama hunilor. După
acest moment, numele Drobeta a fost cel mai probabil abandonat.

Fazele de construcție

 103 - 138 e.n. - epoca domniilor lui Traian și Hadrian - construcția castrului de piatră (faza I);
 253 - 268 e.n. - jumătatea secolului al III-lea - Săpăturile arheologice au scos la iveală faptul că pe
la mijlocul secolului al III-lea, pe vremea împăratului Gallienus (faza aII-a), fortul romana fost
restaurat; probabil din cauza pagubelor cauzate de evenimentele politice si militare din acea
perioada. Turnurile, porțile și zidurile au fost restaurate. În interiorul fortului a fost construită și o
basilică cu trei nave;
 284 - 305 e.n. - sfârșitul secolului al III-lea, domnia lui Diocletian. În faza aIII-a, fortul roman a
fost complet restaurat păstrându-și forma și dimensiunile vechi; turnurile de colț care ieșeau în
afară au fost înălțate în acea perioadă, latura lor mare era în formă de arc sau mai degrabă de
evantai. De poarta sudică erau atașate două bastioane, de asemenea ieșite în afara incintei, una din
laturile bastioanelor fiind rotunjită. Alte turnuri dreptunghiulare au blocat porțile de nord, de vest
și de est, din acel punct accesul în fortificație făcându-se doar prin poarta de sud. Pe laturile sudice
și nordice, între porțile și colțurile fortificației, au fost construite turnuri pătrate intermediare,
ridicate probabil cu scopul de a amplasa aici mașini de război folosite pentru lansarea de săgeți
sau proiectile la mare. În urma acestor lucrări de restaurare și construcție, Drobeta nu mai avea
caracteristicile unui fort militar.
 300 - 400 e.n. - secolul al IV-lea și începutul secolului al V-lea. În faza aIV-a s-au păstrat
dimensiunile vechi, însă planul a fost modificat considerabil, prin construirea unui edificiu în
formă de cruce, alcătuit din 78 de încăperi de formă pătrată (3,50 x 4 m). Aceste încăperi erau în
mod clar folosite ca barăci și aveau ziduri groase de 0,65 m. Acest mod de împărțire a perimetrului
unei fortificații este, însă, foarte neobișnuit pe teritoriul Imperiului Roman. Cele78 de camere ale
clădirii în formă de cruce trebuie să fi fost folosite drept cazărmi și locuințe pentru soldații
garnizoanei. Fiecare cameră avea o ieșire în stradă. Distribuția și amplasarea încăperilor par să fi
fost strâns legate de necesitatea găzduirii celor două unități menționate de Notitia Dignitatum
Orientis, cuneus equitum Dalmatarum Divitensium și auxilium primorum Daci- scorum.
Între clădirea în formă de cruce și zidurile de incintă, paralele cu acestea se aflau trei
straturi de stâlpi de cărămidă care reprezentau structuri ale unor clădiri folosite probabil ca: barăci,
depozite, grajduri etc. Turnurile de colț, ieșind în afara incintei, cu ziduri. de 2 m grosime au fost
incluse în noul proiect arhitectural. A fost și cazul turnurilor pătrate de pe laturile sudice și nordice,
 între porțile și colțurile fortificației, unde odinioară erau amplasate mașini balistice. S-a păstrat o
singură poartă, cea din partea de sud.
 490 - 527 e.n. - perioada domniilor lui Anastasius și Iustinian a reprezentat ultima etapă de reparații
și folosire a cetății, după atacul hunilor (Faza aV-a).
 III. Epoca Medievală

Cetatea medievală a Severinului

Așezată pe terasa mijlocie a Dunării, într-o poziție strategică, dominantă, Cetatea Severinului își
păstrează și astăzi ceva din nimbul de forță și măreție pe care l-a avut timp de aproape trei secole.

Rege al Ungariei, Andrei al II -lea (1205-1235) a pus stăpânire pe teritoriul dintre Cerna și Olt,
creând în jurul anului 1233 „Banatul de Severin” având ca reședință cetatea cu același nume. Banatul este
o formă de administrație-teritorială, menită să îndeplinească, în primul rând, un rol militar, de apărare a
unei zone. Începând cu acești ani, Cetatea Severinului va fi, timp de secole, teatrul unor înfruntări între
armatele voievozilor români și armatele maghiare și, ulterior, cu oștile otomane, Această mică fortăreață,
cu un turn de observație, o biserică și câteva locuințe, necesare banului, a constituit, sute de ani, un măr
al discordiei între maghiari și români.

Cetatea a avut o importanță covârșitoare din punct de vedere militar, fiind plasată la ieșirea dintre
cataractele Dunării de la Porțile de Fier și aproape de culoarul Timiș-Cerna, calea principală de pătrundere
în Banat, Transilvania, și mai departe, spre Buda și Viena.

După construirea cetății Severinului, în jurul anului 1230, ungurii organizau de aici expediții de
cotropire și jaf la sud de Dunăre. Cetatea Severinului este formată dintr-o incintă interioară de formă
dreptunghiulară, având patru turnuri pătrate la colțuri și un al cincilea, în mijlocul laturii de est.

După 1419 s-a mai adăugat o incintă exterioară, care o înconjura pe cea veche pe trei laturi, având
colțurile rotunjite și dispunând de două bastioane semicirculare.

Către mijlocul secolului al XV-lea, s-au ridicat construcțiile din partea de sud a cetății . Spre vest
și spre nord, zidul cetății se sprijinea pe o coastă abruptă, în timp ce spre est avea un șanț de apărare.
Grosimea zidului la bază atingea 4 metri, iar înălțimea 8 metri. În mijlocul laturii de est și în partea de
nord -vest se aflau turnuri semicirculare deschise care permiteau așezarea pieselor de artilerie. Turnul de
observație ( Turnul lui Sever) construit sub formă de paralelogram, avea o lățime de 11 metri, o grosime
de 9 metri și o lățime de 2,5 metri.

Într-un document publicat în colecția Hurmuzaki se arată că primul ban al Severinului era, în 1233,
un anume Luca. Banatul de Severin se bucura de semiautonomie în cadrul regatului feudal maghiar și
cuprindea Oltenia, Hațegul și partea orientală a Banatului.
 În 1242 expansiunea maghiară este oprită de tătari care au pătruns în Banat pe la Severin. În 1247
regele maghiar Bela al IV-lea îi aduce, pentru a preîntâmpina noi invazii tătărești, pe Cavalerii Ioaniți și
îi așază în Cetatea Severinului. Basarab I a făcut eforturi deosebite pentru a păstra sub stăpânirea sa ținutul
Severinului, regele maghiar Carol Robert de Anjou este înfrânt de Basarab la Posada, între 9-12 noiembrie
1330. Această victorie strălucită descrisă în „Cronica pictată de la Viena” consolidează independența Țării
Românești și apartenența Banatului de Severin la aceasta. După moartea lui Basarab I Severinul a fost
stăpânit de Nicolae Alexandru Basarab și Vladislav Vlaicu, acesta din urmă va accepta și suzeranitatea
regelui maghiar Ludovic I, primind în schimb Banatul Severinului, Almașului și Făgărașului. Cetatea
Severinului va continua să fie mereu disputată cu regele maghiar.

În 1386, după cum s-a menționat Mircea cel Bătrân intră în posesia Severinului, intitulându-se și
al „Banatului de Severin domn”. Mircea cel Bătrân a fost des în Cetatea Severinului, ocupându-se
îndeaproape de refacerea și întărirea acesteia.

Distrusă de turci în 1524, dată după care nu mai poate fi vorba de o reînviere, cetatea a reprezentat
un interes de cercetare, astfel, în 1869, Cezar Bolliac vine la Turnu Severin pentru săpăturile arheologice
de la monumentele romane, dar inițiază cercetări și aici. Cu acest prilej a fost descoperită intrarea din
cetate, în turnul de sud-est. La un nivel superior, ca metodă și ca amploare, pot fi considerate cercetările
realizate de Alexandru Bărcăcilă, începând cu anul 1936, pe care le continuă și în timpul celui de –al
Doilea Război Mondial. Unele dintre rezultate au fost publicate în câteva rapoarte, celelalte urmând a
vedea lumina tiparului după terminarea cercetărilor, lucru care, din păcate, nu s-a mai întâmplat. Găsindu-
se în plin centrul orașului și fiind intens vizitat, monumentul a fost supus unei degradări rapide. Începând
cu toamna anului 1965, cercetările au fost reluate de către Muzeul Porțile de Fier din localitate, care, un
an mai târziu, a deschis și un șantier de consolidări.

Latura mai expusă și mai degradată a fost cea de sud, mai ales după ce autoritățile locale au
construit bulevardul Dunărea, ce trece paralel cu calea ferată, pe lângă zidurile cetății. Starea conservării
și necesitatea de salvare au impus ca latura de sud să fie cercetată cu prioritate. Întregul sector sudic al
cetății a fost împărțit în secțiuni largi de 10 m, caroiate cu țăruși din 5 în 5 m, pentru a avea o viziune mai
largă asupra descoperirilor. Pentru întreaga suprafață a cetății, inclusiv șanțul de apărare, au fost răscolite
de vechile săpături, nivelurile de locuire au fost complet deranjate, făcând deosebit de dificil o periodizare
a lor. La baza zidului de incintă, în exterior, s-a mai putut identifica un strat de pământ destul de subțire (
circa 10 cm), de culoare închisă, bogat în ceramică și obiecte din fier. Ceramica predominantă este cea de
uz comun, nesmălțuită, de culoare neagră și roșcată, provenită din vase mari, care serveau drept recipiente
pentru apă sau alte produse. Ea este caracteristică secolelor al XIII-lea și al XIV –lea și provine din
interiorul cetății. Alături de această categorie de ceramică, se găsește, destul de frecvent, și ceramică
smălțuită, cu ornamente în cercuri concentrice sau florale.

Cetatea Severinului ni se prezintă sub forma a două incinte din epoci diferite. În interior, singura
construcție care se mai păstrează sub forma unei zidării de diverse înălțimi este biserica, sau mai bine zis,
ruinele celor două biserici suprapuse. Din incinta interioară au mai rămas în picioare turnurile de vest și
de est, iar din cea exterioară, numai două ziduri care se întind spre Dunăre și două prelungiri, în aceiași
direcție, care pornesc de la turnuri, precum și un contrafort la turnul de sud-vest.

Cetatea Severinului este una dintre fortificațiile de primă importanță atunci când purcedem la
studierea sistemului defensiv al Țării Românești și nu numai, fiind știut faptul că aceasta s-a aflat și în
posesia Regatului Ungar, beneficiind de o atenție deosebită ca punct de rezistență împotriva agresiunilor
otomane.

Cetatea Severinului, colțul sud-estic

Planul cetății Severinului ( după M. Davidescu, Monumente medievale din Turnu-Severin) Cetatea Severinului, colțul sud - estic
 IV. Epoca Modernă
Tudor Vladimirescu /„Domnul Tudor” – pandur al pandurilor
Într-un sat de moșneni (țărani liberi) din județul Gorj, Vladimir, s-a născut Tudor Vladimirescu;
„data nașterii nu este bine cunoscută, de aceea se presupune între anii 1770–1780, căci starea civilă lăsată
pe vremuri în sarcina preoților de mir arată multe lacune”.

Părinții, țărani liberi și cu drag de carte, au fost: tata Constantin, zis Ursu din Preșna Mehedinţului
(plaiul Cloșani) care venise în Vladimiri ca „ginere în casă” la casa soției; mama Ioana din familia Bondoc.
Tudor a avut o soră, Constandina (Dina) și un frate, Pavel.

În anii copilăriei, Tudor păștea vitele prin păduri. Primele cunoștințe despre citit și scris le
dobândește de la un bătrân al satului cu care păzea vitele pe colinele din preajma satului natal, „scriind pe
scoarță de copac sau pe table mai netede de piatră, găsite prin pădure, pe nisip sau pe bruma căzută pe
iarbă, toamna”. Continuă completarea cunoștințelor cu preotul Pârvu Ciuhoi și cu preotul Grigore
Bondoc, unchiul său după mamă.

Dorința puternică a lui Tudor de a ști carte l-a impresionat pe boierul craiovean Ioniţă Glogoveanu,
în casa căruia devine fecior de casă, alături de al cărui fiu, Nicolae, continuă învățătura și „învață grecește
de la dascălul fiului”. Stăruința pentru obținerea cunoștințelor s-a materializat și în lectura unor cărți de
istorie (cunoscând foarte bine biografiile reprezentanților de seamă ale mișcării popoarelor din sud-estul
european). Indirect la pregătirea sa intelectuală contribuie și faptul că a trăit la Cerneți, important centru
de învățământ la vremea respectivă.

Cernețiul este o așezare veche, cu urme arheologice din timpul Imperiului Roman. Pe timpul
Asăneștilor, era numit de slavi „Cetatea Cernei”, care se va dărâma, dar numele va fi preluat de localitatea
Cerneți. Acesta va cunoaște un nou avânt după dărâmarea Severinului. Când Bănia s-a mutat de la Strehaia
la Craiova, Cernețiul a devenit reședința județului Mehedinți pentru câteva secole.

Pe la 1650 localitatea de dezvoltase, fiind numită de Paul din Alep, târg, Cernețiul avea o stradă
principală, unde-și aveau casele negustorii, și două piețe pentru desfacerea alimentelor pentru localnici.
În centrul localității exista o fântână, unde era și locul în care se organizau horele și petrecerile populare.
Populația orașului Cerneți era de 7000-8000 de locuitori, cele mai de seamă familii boierești erau cele ale
Miculeștilor, Glogovenilor, Gărdărenilor și Plenicenilor. Acești boieri își administrau direct pământul, dar
nu-l munceau ei.
 Între 1806 și 1812 ( 28 mai), ținutul Cernețiului s-a aflat sub ocupația militară rusă. Șirul de
războaie austriaco-turce care s-au desfășurat pe aceste meleaguri, chiar dacă au adus necazuri mari, au
creat condiții prielnice trezirii năzuințelor naționale, care vor declanșa evenimentele ce vor culmina cu
revoluția condusă de Tudor Vladimirescu. Acesta a locuit mult timp la Cerneți, unde avea în proprietate
o casă mare și moșie. În apropiere de Cerneți, pe dealul Gârdanului, se află Cula lui Tudor Vladimirescu,
pe locul unde acesta avusese o vie.

Personalitatea lui Tudor Vladimirescu – negustor și pandur

Isteț și priceput, Tudor a fost numit de boierul Ioniţă Glogoveanu administrator la moșiile sale
din Baia de Aramă și Glogova; în plus a primit și sarcina exportului vitelor boierului în Ungaria.
Primii pași ca negustor îi face prin vânzarea vitelor ce aparțineau acestui boier în Banat, Transilvania,
ajungând chiar și la Budapesta; ulterior va face negoț de vite pe cont propriu și cu plasarea diferitelor
produse alimentare (porumb, pește sărat, icre, seu, miere, lemn de plută, fier, piei de capră). În acest fel,
stabilește și dezvoltă o serie de relații în țară și în afara țării, cu unii având tovărășie de negoț, cu alții
făcând schimburi de mărfuri și informații utile sau împrumutându-se cu bani reciproc. Averea lui Tudor,
constând în case, pământ, vii, mori și acareturi, concentrate mai mult în Cerneţi (oraș până în anul 1842
și capitala județului Mehedinți) și împrejurimi, crește fie prin cumpărare, fie prin luarea în arendă a
unor pământuri.
La vârsta de 18 ani, Tudor Vladimirescu a intrat în corpul de panduri și până în anul 1806 s-a
format ca militar. În calitate de comandant al Batalionului 1 panduri, săvârșește fapte lăudabile, face
sacrificii materiale personale, organizează un serviciu de informații, antrenează în jurul său pandurimea,
câștigându-i dragostea și încrederea. Se remarcă, în calitate de pandur, prin inițiativă și însufleţire.
Portretul lui Tudor Vladimirescu rămâne viu în conștiința poporului român: de statură mijlocie,
de constituție robustă, bine legat; fruntea îi era lată și încrețită, ochi căprui cu căutătură cruntă; fața
smeadă, cam prelungă și uscățivă; nasul drept și potrivit; gura bine făcută; bărbia rotundă; semn
distinctiv – un neg pe umărul obrazului; culoarea părului și a mustăților galben-castanie; părul lăsat pe
spate în formă de chică; mustățile groase și tunse se lăsau pe buze, sprâncenele groase și lăsate pe ochi. (
S.I Gârleanu).
Revoluția lui Tudor Vladimirescu

Până astăzi, mare parte din istoricii români au pus accentul pe caracterul social și pe rolul
covârșitor al mișcării populare, numită în funcție de contextul istoric sau perioadă fie răscoala lui Tudor
Vladimirescu, fie revoluția lui Tudor Vladimirescu. Credem însă că trebuie să evidențiem și importanta
covârșitoare a apariției unei alte clase sociale sau mai exact spus a creării unui adevărat și nou context
istoric la începutul anilor 1800. Este vorba despre panduri, care erau formațiuni militare cu rol dublu de
pază a granițelor și de intervenție internă în țară. Aceste formațiuni militare formate de regulă din tineri,
recrutați pe bază de voluntariat, plătiți și care beneficiau de anumite facilități fiscale (mai cu seamă în
Oltenia). După anumite izvoare istorice numărul maxim de panduri a fost de 6.000. Se știe că aceștia
erau organizați în batalioane de 400 de panduri, iar acestea în patru companii conduse de către un
căpitan.

În anul 1711, respectiv 1716, în Moldova și în Țara Românească a fost introdus regimul fanariot,
prin care otomanii, în contextul instaurării stăpânirii habsburgice în Transilvania și a creșterii puterii
Rusiei, urmăreau să-și consolideze controlul asupra celor două principate. Fanarioții erau membri ai unor
familii aristocratice grecești, care locuiau în cartierul Fanar, principalul cartier al grecilor din
Constantinopol (Istanbul, astăzi). Obțineau această funcție cu sume considerabile de bani date Imperiului
Otoman. Epoca fanariotă a fost caracterizată de la început prin politici fiscale excesive, dictate atât de
nevoile otomane, cât și de ambițiile domnitorilor, care fiind conștienți de statutul lor fragil, căutau să-și
plătească creditorii cât mai repede, după care încercau să se îmbogățească cât încă se mai aflau la putere.
Pentru a satisface nevoile crescânde ale Porții și pentru a-și asigura beneficii personale, domnitorii
fanarioți au inițiat politici dure de taxare a populației, adusă rapid în stare de sărăcie lucie. Țelurile
revoluției de la 1821 au fost consemnate în diferite acte, începând cu Proclamația de la Padeș și Scrisoarea
către Poartă „Cererile norodului românesc” din 23 ianuarie1821. În 1821, ridicarea românilor a avut drept
obiectiv apărarea autonomiei. Programul propus de Tudor, finalizat în Cererile norodului românesc,
solicita restabilirea suzeranității în limitele sale firești, prin respectarea drepturilor țării. Eteria, însă,
organizată pe teritoriul Rusiei, cu sprijinul tacit al autorităților rusești şi bucurându-se de simpatia
mărturisită a țarului, având drept obiectiv tactic ridicarea armată a popoarelor din Balcani, condusă de
Alexandru Ipsilanti afirma, în februarie 1821, obiectivele Eteriei, garanta pacea și securitatea Moldovei
și făcea cunoscut ca în eventualitatea unei intervenții otomane, Rusia va "pedepsi aceasta îndrăzneală”.

Deplasarea de la Iași către București a lui Alexandru Ipsilanti, primejduia și acțiunea românească.
În această situație, Tudor Vladimirescu părăsește în grabă Oltenia și se-ndreaptă către Capitala Țării
Românești.

Prin Proclamația data la 20 martie 1821 de la Cotroceni, unde se afla tabăra sa, conducătorul
revoluției insistă asupra cauzelor care au determinat ridicarea la arme: pierderea drepturilor de către
români și jafurile de nesuportat. Prin acordul cu "boierii patrioți" (23 martie) se legitimează acțiunea lui
Tudor. Conștient că obiectivele Eteriei făceau iminent un atac otoman, transformând ca în nenumărate
rânduri țara într-un spațiu al jafului și pustiirii, Tudor precizează în discuțiile cu Alexandru Ipsilanti,
raporturile dintre cele două mișcări. În ciuda unor grave divergențe, cei doi ajung la un acord, în urma
căruia județele din nordul țării trec sub autoritatea lui Alexandru Ipsilanti, care își stabilește cartierul
general la Târgoviște, județele de câmpie și Oltenia revin lui Tudor, iar cartierul general este fixat la
Cotroceni. Eteriștii au hotărât să-l îndepărteze de la conducerea pandurilor cu ajutorul unor căpitani-
panduri, nemulțumiți de severitatea cu care pedepsea Tudor pe cei indisciplinați. În dimineața zilei de 21
mai 1821, mai mulți eteriști au pătruns în tabăra lui Tudor, acesta a fost scos din tabără și dus la Târgoviște,
unde a fost ucis mișelește in noaptea de 26/27 mai 1821, trupul său a fost spintecat și aruncat într-o fântână.

Carol I al României
“ Viața mea era așa strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată Țară, că doresc să-i las
şi după moartea mea, dovezi de vădită simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi
noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziție vrednică între statele
europene [ …] Succesorul meu la tron primește o moștenire de care el va fi mândru şi pe care el o va
cârmui, am toată speranța, în spiritual meu, călăuzit fiind de deviza:“Tot pentru Ţară, Nimic pentru
mine”

Cel care va deveni primul Rege al României s-a născut la 20 aprilie 1839, la Sigmariengen fiind
al doilea fiu al lui Karl Anton de Hohenzollern-Sigmariengen şi a prințesei Josephine de Baden. Familia
sa Hohenzollern-Sigmariengen, era înrudită cu familia lui Napoleon al III - lea şi avea relații excelente cu
aceasta. România era în acea perioadă sub o influență puternică a culturii franceze, iar recomandarea de
către Napoleon al III - lea a prințului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca şi rudenia
de sânge cu familia prusacă domnitoare. Viața ofițerului german se schimbă în 1866, când după refuzul
lui Filip de Flandra, delegația română îi oferă tronul Principatelor Române. Ion Brătianu a fost politicianul
roman trimis să negocieze cu Carol şi familia acestuia posibilitatea ca prințul Carol să vină pe tronul
României.

Alegerea lui Cuza ca domnitor (5, respectiv 24 ianuarie 1859) în ambele principate fusese singurul
motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei și Țării Românești, iar
acum țara risca să ajungă la dizolvarea acestei uniri. Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito (pe
traseu a fost nevoit să apeleze la experiența dobândită de Brătianu și Rosetti pe parcursul revoluției
pașoptiste; astfel el, practic, s-a deghizat), sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf-
Bonn-Freiburg-Zürich-Viena-Budapesta, datorită conflictului care exista între țara sa și Imperiul Austriac.
Nici chiar în țara sa de origine nu era bine văzută această preluare a scaunului Principatelor, fapt afirmat
de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai puțin amical că va fi nevoit să sărute "papucul
Sultanului", fapt în sine care a fost ocolit de Carol și de predecesorul acestuia). Însoțit de I.C. Brătianu,
prințul Carol a sosit cu vaporul pe Dunăre şi a pășit prima oară pe pământul Principatelor Române în ziua
de 8 mai 1866, rostind următoarele cuvinte: “Punând piciorul pe acest pământ sacru, m-am şi făcut
român”. Iubirea lui Carol față de severineni şi a severinenilor față de Carol a fost marcată şi de alte
momente de referință. După ce a pășit pe teritoriul țării, punând prima dată piciorul pe pământ românesc
în localitatea Drobeta-Turnu Severin (prima casă în care a intrat fiind actualmente bibliotecă), Brătianu l-
a însoțit mai departe cu trăsura până la podul Mogoșoaiei. Traseul prin țară, de le Turnu Severin la
București, a cuprins orașele Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeș, Câmpulung și Târgoviște, vechiul
drum al țării, păstrat mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”.
Carol I a fost pentru Drobeta Turnu Severin, ca şi pentru întreaga țară o personalitate cu totul
specială. Viitorul rege a coborât aici pe pământ românesc şi el a socotit acest oraș ca pe o poartă de intrare
în țară”. La 8 mai 1867, Carol I vine la Drobeta Turnu Severin şi împreună cu boierul Ioan Șt. Grecescu
pune bazele proiectului bisericii din Turnu Severin.
În 1869 şi-a petrecut fratele Leopold până al graniță, prilej de a revedea Severinul şi de a pune o
cărămidă la biserica ce se afla în contracție. La 9 mai 1878, sub patronajul regelui Carol I al României,
are loc deschiderea oficială a liniei de cale ferată București-Pitești-Craiova-Vârciorova (la vremea aceea
localitate de graniță, iar acum se află sub apele barajului de la Porțile de Fier I). În anul 1894 are loc, la
Șantierul Naval din Turnu Severin, lansarea la apă a vasului „Principele Carol”, primul vas de pasageri
construit în România.
În semn de respect pentru regele Carol I, între anii 1907-1915 Consiliul Comunal al Severinului a
construit bulevardul Carol, pe marginea căruia au fost plantate trei rânduri de castani. Comuniștii i-au
schimbat denumirea în bulevardul Republicii, iar după Revoluție bulevardul şi-a recăpătat denumirea de
Carol.
Pe 10/22 mai 1866 Carol a intrat în București. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf și
a fost întâmpinat de o mulțime entuziastă de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa și
s-a înmânat cheia orașului. Cuplul regal a fost binecuvântat în aceeași zi în Dealul Mitropoliei de către
Nifon, mitropolitul Ungrovlahiei care l-a invitat să depună jurământul pe legile țării. Colonelul
Haralambie citește formula de jurământ românesc comunicată prințului în traducere franțuzească: „Jur de
a păzi legile României; de a menține drepturile sale și integritatea teritoriului.”, după care prințul Carol,
cu mâna dreaptă pe Evanghelie, rosti în românește, cu voce fermă: Jur
 Din acest moment începe domnia lui Carol I. Proclamat domnitor al României în ziua de 10/22
mai 1866, rămâne cu acest titlu până în 14 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul
rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se
transformă, începând cu regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce țara
până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947. Sub domnia sa de 48 de ani a M.S. Carol I, cea
mai lungă din istoria țării, România a marcat o etapă de mari progrese economice, sociale, administrative,
politice şi culturale, punându-se astfel bazele consolidării statului român modern. Carol I este omul de la
care a pornit totul: Familia Regală, statul modern, țara independentă și suverană.
Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui Rege european, România a dobândit instituții,
modernitate şi statornicie.

Portret al lui Carol I al României, de George P. A. Healy, 1873.

 V. ADDA KALEH

I. Considerații istorice
Timp de patru secole insula a fost obiect de dispută între Imperiul Otoman şi cel Habsburgic. În
extremitatea ei estică au fost descoperite ruine ale unei fortificații care a aparținut Banatului de Severin.
Cetatea a fost întărită de Iancu de Hunedoara pe la 1440, înainte de campaniile sale antiotomane din 1442
– 1444. După bătălia de la Mohacs (1526) şi victoria turcilor asupra armatei ungare, Ada – Kaleh a devenit
insulă otomană până la pacea de la Passarovitz (Požarevač) din 1718, când Banatul şi Oltenia au trecut
din nou în stăpânirea Imperiului Habsburgic până în 1739 (pacea de la Belgrad). În perioada 1739 – 1879
insula a fost iarăşi stăpânită de Imperiul Otoman. În anii 1879-1921 s-a aflat sub supraveghere austro-
ungară. În timpul ocupaţiei habsburgice din anii 1717-1739 pe insulă a fost construită cetatea stelară de
tip Vauban, de către Eugeniu de Savoia. Proiectul construcției sale a fost propus Curții imperiale de la
Viena de generalul Veterani după recucerirea Orșovei de către austrieci în 1689. Cetatea a reprezentat una
dintre cele mai însemnate construcții de acest tip din Europa şi a ocupat cea mai mare parte a suprafeței
insulei, în partea ei răsăriteană fiind așezată peste ruinele fortificațiilor atribuite Banatului de Severin.
Determinată de configurația geofizică a insulei, cetatea avea o formă stelară alungită, dispunând de
bastioane şi cazemate legate între ele prin galerii boltite din cărămidă şi care formau în mijloc o amplă
curte interioară. Accesul în cetate se făcea dinspre est şi vest prin porți cu ancadramente de piatră fățuită
în stil baroc. Unele documente vorbesc şi despre două tuneluri pe sub Dunăre care legau insula cu fortul
Elisabeta de pe malul sârbesc. La scurt timp după terminarea cetății, în 1739 – 1740, aceasta a reintrat
împreună cu insula în stăpânire turcească, formând cu similara de la Tekja aşa-zisul Gibraltar al
Imperiului Otoman. În anul 1810 insula şi cetatea Ada-Kaleh au fost cucerite de către un batalion de
panduri condus de Tudor Vladimirescu şi de un detașament de ruși. După 1739 insula şi cetatea au început
să fie locuite de populație de origine turcă, venită din târguri, cetăți şi orașe situate pe malul drept al
Dunării. Edificiul comandantului a fost transformat în moschee, de-acum, indiferent de cine avea să fie
ocupată insula, în ea s-a înrădăcinat populația turcă. Prin decizia ministerială din 2 noiembrie 1885 insula
a fost declarată garnizoană deschisă şi numită oficial Ada – Kaleh. După 1879 Imperiul Austro - Ungar a
acordat unele înlesniri şi privilegii locuitorilor, făcând ca insula să devină mai atrăgătoare, mai populată
şi prosperă. La recensământul din 1930 în insulă au fost găsiți 455 de locuitori, toți de origine turcă. Insula
a început să atragă vizitatorii datorită istoriei, exotismului şi legendelor ei, în special datorită legendei
sfântului din insulă, Mischin Baba, un Buddha mahomedan (cât a trăit, insula era considerată o a doua
Mecca). Mormântul sfântului a fost mutat odată cu moscheea pe insula Șimian în anul 1970. În anii 1930-
1965 populația insulei a crescut cu 44 de persoane, printre acestea şi români. La evacuarea insulei,
populația turcă de aici a plecat la București, Constanța, în Turcia, în vecinătăți, la Turnu Severin rămânând
puține persoane.

II. Considerații socio-economice: legăturile cu Țara Românească și cu Imperiul Otoman

Din punct de vedere socio – economic insula a avut oarecare autonomie favorizată în special de
relațiile comerciale, care începând din secolul al XIX-lea s-au dezvoltat pe baze porto-franco. Relațiile de
porto-franco se explică prin faptul că Imperiul Otoman devenind după blocada napoleoniană din 1806
locul de tranzit pentru exporturile din Europa și fiind până la Regulamentul Organic singurul care
reglementa relațiile comerciale, toate mărfurile, în orice cantitate, intrau în Ada – Kaleh fără vamă, iar de
aici în Țara Românească erau impuse la o taxă de 3-5 sau chiar 8%. Apogeul de înflorire a insulei are loc
în prima jumătate a secolului al XIX-lea datorită acelorași motive care au făcut din Vârciorova o așezare
– târg de o deosebită factură economică:
 așezarea insulei la intersecția principalelor căi de comunicație pe uscat și pe apă
 înființarea în anul 1833 a târgului săptămânal de la Vârciorova, îndeosebi în urma intervenției
guvernatorului insulei, deoarece după anul 1829, desființându-se sistemul conform căruia
insularii primeau provizii din Oltenia și Muntenia, erau nevoiți să se autoaprovizioneze. După
o scurtă perioadă de întrerupere, târgul se reînființează în 1834, durând până spre a doua
jumătate a secolului al XX –lea
 legăturile insulei cu Țara Românească și cu Imperiul Otoman. Numai aparent insula era izolată
în mijlocul Dunării deoarece traficul comercial dintre Orient și Occident se efectua în sud –
vestul României prin Ada – Kaleh. Insula facilita navigația transversală pe Dunăre, prin Ada-
Kaleh, Belgrad și Vidin legătura cu Constantinopolul era ușoară și rapidă; legăturile dintre
Ada-Kaleh și Țara Românească nu au fost doar de natură comercială, insularii au fost ajutați
cu bani și meșteri olteni pentru repararea școlii și a moscheii
 principala ocupație a insularilor a fost comerțul, restul locuitorilor fiind pescari, barcagii,
pomicultori, noi surse de muncă și de venit oferind fabrica de țigări înființată în anul 1925 și
cea de confecții înființată în anul 1927
 VI. Multiculturalism Mehedinţean
Agățate pe firul Dunării, așezările românești se înșiră pe brațul stâng al fluviului ca un colier
multicolor de case şi ulițe mici. Ele au constituit porți de intrare şi ieșire către lumea balcanică. Așa se
face că pe aici au trecut sau au rămas definitiv greci, bulgari, sârbi, cehi, turci, germani, croați, rromi s.a.
Germanii în 1865 au reprezentat populația majoritară în Drobeta-Turnu-Severin - 54,3%.
Populația de origine germană era concentrată în vestul orașului sub forma unei puternice colonii pe care
severinenii o numeau "Mahalaua nemțească". Ei au păstrat multă vreme specificul în construcția caselor
și în stilul de viață impunându-se în rândul comunităților astfel încât limba germană era considerată limba
afacerilor. Ei au înființat școli și asociații de ajutor reciproc, iar pentru animarea teritoriului au dat naștere
unui carnaval cu măști, petrecerilor câmpenești de 1 Mai, cu fanfară și ospețe în pădurea Crihalei
(continuate până azi cu numele "Zilele Severinului". În urma ultimului recensământ numărul locuitorilor
de origine germană a scăzut drastic fiind înregistrate 50 de persoane.
Grecii au fost primii negustori ai Severinului, pornind cu investiții mici și extinzându-se treptat. Ei
au fost cei care au deschis primele prăvălii și crâșme, Hanul Roșu, a fost doua construcție din Drobeta-
Turnu-Severin.
Din notițele de călătorie ale grecului G. Paraskevopoulos, aflăm că elenii “merg (la Turnu Severin)
să se pricopsească, să vină încărcați cu bani, cu desagii plini de groși” în Grecia la familiile lor.
Turcii, în special cei care locuiau pe insula Ada Kaleh produceau țigaretele cu care aprovizionau
Casele Regale ale României şi Marii Britanii pentru că tutunul cultivat pe insulă era considerat unul dintre
cele mai aromate şi mai rafinate din Europa. Uleiul şi parfumul de trandafiri, bijuteriile şi dulciurile
turcești produse pe insulă erau căutate de numeroșii vizitatori care după Primul Război Mondial au devenit
tot mai interesați de pitorescul şi specificul zonei. Mirosul de iasomie, de zahăr ars şi de cafea la nisip,
rahatul învelit în susan ori dulceața de trandafiri și smochine atrăgeau vizitatori din toată Europa
Romii reprezintă a doua etnie din punct de vedere numeric din spațiul românesc. În zona
Mehedințiului conviețuiesc diferite neamuri țigănești: Lăieți, Ursari, Nemțoi, Căldărari, Rudari
Un specific al comunității de romi este portul țigănesc:
Pentru bărbați nu există, de obicei o îmbrăcăminte tradițională - pălăria sau mustața mare. La ocazii
deosebite, bărbații romi poartă un costum bun, deseori viu colorat.
Pentru femei însă, lucrurile sunt total diferite. Romanca (țiganca) tipică poartă fustă lungă, din mai
multe straturi și bogat colorată, cercei mari, parul lung, împletit și uneori o floare în păr. Țiganii poartă
deseori roșu, deoarece această culoare este considerată norocoasă (probabil datorită credinței străvechi că
sângele este sursa vieții și vitalității).
Bibliografie:
1. Adriana Panaite, Rodica Trifănescu, Adrian Rădulescu, Irina Steflea, Roman Danube Limes
2. Alexandru Bărcăcilă, Turnu-Severin- trei secole de viață medievală, în Arhivele Olteniei, nr. 65-
66;
3. Alexandru Bărcăcilă, Cetatea medievală a Severinului, Editura Cartea Românească, București,
1937.;
4. Cantacuzino Gheorghe, Cetățile medievale din Țara Românească. Secolele XIII-XVI, Ed.
Științifică și Enciclopedică, București, 1981.;
5. Dan Berindei, Revoluția română din 1821, Editura Academiei Române , 1991.
6. Dan Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I, Editura Militară, 1992.
7. Dumitru Tudor, Podurile romane de la Dunărea de Jos, Editura Academiei, București 1971;

8. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic,

București, 1997;

9. Gheorghe Iscru, Tudor Vladimirescu în memoria poporului București: Casa de editură şi librărie
"Nicolae Bălcescu " , 1996;
10. Gheorghe Iscru, Gheorghe Ploscaru, Tudor Vladimirescu în memoria poporului român, Editură
și Librărie „Nicolae Bălcescu”, București, 1996;

11. Grigore Tocilescu, Monumente epigrafice, Editura Științifică și Pedagogică, București, 1984;
12. Ion Bulei, Viața în vremea lui Carol I, Editura Tritonic, București, 2005.
13. Ion Bulei, În vechiul Regat, Editura Tritonic, București, 2013.
14. Mihai Butnariu, Monografia municipiului Drobeta Turnu-Severin, Editura Prier, 1998;

15. Mișu Davidescu, Drobeta romano-bizantină în istoriografia românească și străină, Drobeta, II,
Muzeul Regiunii Porțile de Fier, Dr. Turnu- Severin, 1976
16. Nicolae Iorga, Orașe oltene, Craiova 1925;

17. Nicolae Iorga, Izvoarele contemporane asupra mișcării lui Tudor Vladimirescu, București:
Librăriile ”Cartea Românească” 1921.

18. Pajură C., D.T. Giurăscu, Istoricul orașului Turnu Severin, Editura Tiparul Românesc, București,
1993;
19. Slătinescu Sever, Mehedințiul și Cetatea Severinului, Ed. Tipografică și Legătoria de cărți Luiza I
Cuțui, 1912;
20. Tudor Dumitru, Dacii la Drobeta, în Arhivele Olteniei, 1980;
21. Vasile Docea, Carol I și monarhia constituțională. Interpretări istorice, Timișoara, Presa
Universitară Română, 2001.
 Modele subiecte:
Concurs Județean de Istorie locală
Model subiect pentru clasele V-VI
Notă: Toate subiectele sunt obligatorii;
Se acordă 10 puncte din oficiu;
Timp de lucru – 60 minute

SUBIECT I 50 puncte
I. Citiți cu atenție textul:

”Rege al Ungariei, Andrei al II -lea (1205-1235) a pus stăpânire pe teritoriul dintre Cerna și Olt,
creând în jurul anului 1233 „Banatul de Severin” având ca reședință cetatea cu același nume. Banatul este
o formă de administrație-teritorială, menită să îndeplinească, în primul rând, un rol militar, de apărare a
unei zone. Începând cu acești ani, Cetatea Severinului va fi, timp de secole, teatrul unor înfruntări între
armatele voievozilor români și armatele maghiare și, ulterior, cu oștile otomane, Această mică fortăreață,
cu un turn de observație, o biserică și câteva locuințe, necesare banului, a constituit, sute de ani, un măr
al discordiei între maghiari și români.

În 1242 expansiunea maghiară este oprită de tătari care au pătruns în Banat pe la Severin. În 1247
regele maghiar Bela al IV-lea îi aduce, pentru a preîntâmpina noi invazii tătărești, pe Cavalerii Ioaniți și
îi așază în Cetatea Severinului. Basarab I a făcut eforturi deosebite pentru a păstra sub stăpânirea sa ținutul
Severinului, regele maghiar Carol Robert de Anjou este înfrânt de Basarab la Posada, între 9-12 noiembrie
1330. Această victorie strălucită descrisă în „Cronica pictată de la Viena” consolidează independența Țării
Românești și apartenența Banatului de Severin la aceasta. După moartea lui Basarab I Severinul a fost
stăpânit de Nicolae Alexandru Basarab și Vladislav Vlaicu, acesta din urmă va accepta și suzeranitatea
regelui maghiar Ludovic I, primind în schimb Banatul Severinului, Almașului și Făgărașului. Cetatea
Severinului va continua să fie mereu disputată cu regele maghiar.

În 1386, după cum s-a menționat Mircea cel Bătrân intră în posesia Severinului, intitulându-se și
al „Banatului de Severin domn”. Mircea cel Bătrân a fost des în Cetatea Severinului, ocupându-se
îndeaproape de refacerea și întărirea acesteia.”

Pe baza sursei dată, răspundeți la întrebările de mai jos:

1. Încercuiți răspunsurile corecte:

Cetatea ”Banatul de Severin” a fost înființată de:

 a. regele Carol Robert de Anjou; b. regele Andrei al II-lea; c. regele Ludovic I

Victoria de la Posada a fost descrisă în izvorul istoric:

a. Cronica pictată de la Viena

b. Diploma cavalerilor ioaniți
c. Cronica lui Basarab I
Mircea cel Bătrân a intrat în posesia Severinului în anul 1386, intitulându-se:

a. al ”Țării Românești domn”;

b. al ”Banatului de Severin domn”
c. al Craiovei domn
2. Precizați secolul când a fost înființată cetatea Banatul de Severin.

3. Identificați numele domnitorului care a acceptat suzeranitatea maghiară.

4. Menționați 2 informații cu referire la Cetatea Severinului din secolul al XIII-lea.

5. Explicați pe baza sursei semnificația termenului Banat.

SUBIECTUL II 40 puncte

Redactați o compunere cu caracter istoric de 5-10 rânduri în care să relatați aspecte de

istorie locală din comunitatea de unde provin (un monument, o personalitate, un eveniment, un fapt
istoric etc).
 Concurs Județean de Istorie locală
Model subiect pentru clasele IX -X
Notă: Toate subiectele sunt obligatorii;
Se acordă 10 puncte din oficiu;
Timp de lucru – 60 minute

SUBIECT I 50 puncte
I. Citiți, cu atenție, textul de mai jos:

„ Neîmpăcându-se cu eșecul în acțiunea de cucerire a Daciei în urma primului război daco-roman

( 101-102), atunci când împăratul Traian a început deplasarea spre Dunăre, aceasta fiind trecută de trupele
romane cu două coloane situate în puncte diferite. O coloană a trecut Dunărea pe la Lederata ( la gura de
vărsare a Carașului în Dunăre), în timp ce a doua coloană a trecut Dunărea pe la Drobeta ( unde romanii
au construit un pod de vase între Cladova și partea de vest a orașului de astăzi) înaintând spre Dierna
(Orșova), apoi pe Valea Cernei și a Timișului, până la Tibiscum, unde a făcut joncțiunea cu coloana
principală. În acest context Traian reia pregătirile militare, pregătind forțele destinate acestui scop,
reorganizând bazele și resursele. Astfel, s-a construit faimosul pod peste Dunăre, de către Apolodor din
Damasc.
Așa cum explica Nicolae Iorga, împăratul Traian ( 97-117) considera nepotrivit și mult prea ocolitor
accesul prin depresiunea Caransebeș- Hațeg ( Poarta de Fier a Transilvaniei), și, pentru a-și ușura
trimiterea trupelor în Dacia, i s-a părut mai accesibil un drum pe sub dealurile Olteniei. Deoarece încă din
primul război daco-roman, trupele lui Decebal au încercat, de mai multe ori, să dea foc podurilor de lemn
ce fuseseră construite peste Dunăre de către romani, dar și din cauza pericolului ce-l reprezentau sloiurile
de gheață pe timp de iarnă, ce ar fi împiedicat aprovizionarea trupelor romane de pe malul stâng al Dunării,
Traian a hotărât să se construiască un pod de piatră. În acest scop, l-a adus pe renumitul Apolodor din
Damasc, cel care mai construise podul de peste râul Togo din Spania și cel care, ulterior, va construi
celebra Columnă de la Roma”.

Pornind de la acest test, răspundeți la următoarelor cerințe:

1. Precizați numele împăratului care a decis construirea Podului de peste Dunăre.
2. Precizați numele arhitectului care a construit Podului de peste Dunăre.
3. Menționați secolul în care s-a desfășurat primul război daco-roman.
4. Scrieți, pe baza textului, o informație cauză-efect.
5. Selectați, din textul dat, o informație referitoare la motivul construirii podului din piatră.
6. Formulați, pe baza textului, un punct de vedere referitor la importanța pe care Podul de peste
Dunăre a avut-o în contextul desfășurării celui de-al doilea război daco-roman.
SUBIECTUL II 40 puncte

Prezentați, în aproximativ o pagină, un obiectiv al istoriei locale din județul Mehedinți,

având în vedere: istoricul respectivului obiectiv, contextul în care a fost construit și importanța
acestuia.