Insula Șerpilor

Insula Șerpilor (în ucraineană Острів Зміїний, în rusă Остров Змеиный, în gr. veche Λευκός [Leukos],

în gr. Φίδονισι [Fidonisi], în turcă Yilan Adası) este o insulă din Marea Neagră, clasificată drept „stâncă” în
sensul Convenției de la Montego Bay privind Dreptul Mării datorită lipsei de surse proprii de apă potabilă,[1][2]
[3]
 situată la 45 de km de țărmurile României și Ucrainei, în dreptul golfului Musura.
Tratatul de Pace de la Paris dintre România și Puterile Aliate și Asociate din 1947 a lăsat României Insula Șerpilor,
însă aceasta a fost transferată ilegal de URSS după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial și anexată în cursul
anului 1948. În prezent este parte a raionului Ismail al regiunii Odesa din Ucraina. Cu o suprafață de doar 17 hectare,
insula Șerpilor nu prezintă o mare importanță din punct de vedere teritorial, în schimb are importanță din punct de
vedere strategico-militar și economic.
Curtea Internațională de Justiție de la Haga a hotărât în 2009 că României îi revine 9.700 km pătrați din platoul
continental de lângă insulă, deși pretențiile teritoriale ale ambelor state aflate în dezacord (România și Ucraina) erau
semnificativ mai mari. Se remarcă a fi prima și unica extindere de jurisdicție suverană și drepturi suverane ale
României de după Marea Unire din 1918.[4]

Geografie
Localizare
Insula Șerpilor este partea emersă a unei formațiuni de roci localizată la circa 45 km la est de Delta Dunării (44.814 m
de orașul Sulina), pe coordonatele 45°15'15" latitudine nordică și 30°12'12" longitudine estică. Adâncimea mării în
jurul insulei este redusă: în Nord este de 5–6 m, în Sud de 13–23 m, în Est de 9–19 m, iar în Vest de 10–16 m.
Geograful grec Ptolemeu (care a trăit în secolul I d. Hr.) menționează în opera sa „Îndreptar geografic” că „Insulele
situate în vecinătatea Moesiei Inferioare, în acea parte a Pontului pe care am pomenit-o, sunt Boristena” (numele antic
al Niprului și al golfului acestuia, între gurile Dunării și Crimeea) „și insula lui Achile sau Leuce” („albă”).

Istorie naturală
Stâncoasă, insula Șerpilor este formată din gresii dure silicoase, din conglomerate și cuarțite. Pe insulă solul este
sărac, crescând o vegetație de stepă și o floră xerofilă (suportând seceta) și halofilă (suportând sarea). Nu există
izvoare de apă dulce, ceea ce face imposibilă locuirea ei fără apă adusă de pe continent. Șarpele de casă Natrix natrix,
de la care insula își trage numele, prospera aici și atingea o lungime până la 2 metri, fiind complet inofensiv și util,
împiedicând înmulțirea rozătoarelor. Fiind considerat neplăcut, a fost complet stârpit de pe insulă în a doua parte a
secolului al XX-lea, cu ocazia amplelor lucrări militare desfășurate de sovietici.
Insula nu a avut în trecut importanță din punct de vedere economic, dar apele sale teritoriale au căpătat una deosebită
după 1980, odată cu descoperirea sub sedimentele submerse dimprejur, a unor zăcăminte de petrol și gaz natural.

Istorie
Antichitate
Insula Șerpilor văzută de pe mare, dinspre nord-vest.

În Antichitate, este menționată „la gurile Dunării” o insulă numită de către greci Λευκός (Leucos: „insula Albă”),
denumire care apare pentru întâia oară în secolul VI înainte de Hristos. După mitologia greacă, zeița Thetis s-a rugat
de Poseidon (zeul mărilor) să scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul ei Ahile, erou al Iliadei. Potrivit versiunei
lui Arctinos din Milet a Iliadei, rămășițele pământești ale lui Ahile și Patrocle au fost aduse în
insula Leucos sau Leuke de către zeița Thetis, pentru a fi păstrate într-un mausoleu. Nu este absolut sigur
că Leucos este chiar insula Șerpilor, dar există indicii concordante.
De exemplu, în anul 1823, căpitanul rus Krițki descoperă aici ruinele antice ale unui templu și alte vestigii, ruine
ulterior descrise de către germanul Köhler. Câteva bazoreliefuri găsite pe insulă sunt expuse la Muzeul arheologic
din Odesa. Toate sunt din Antichitatea clasică, și nu există nicio rămășiță „ciclopeană” mai veche, cum s-a scris
uneori fără dovezi.
Printre inscripțiile antice de pe insulă, un decret olbiopolitan (din cetatea Olbia de la gurile Niprului) datând din
secolul al IV-lea înainte de Hristos, le cere Olbienilor să-i alunge pe pirații care „se adăposteau pe insula
sacră”. Poetul roman Ovidiu (exilat la Tomis), geograful grec Ptolomeu, istoricul grec Strabon și învățatul grec
Megalos din Tir (care a trăit în secolul al II-lea după Hristos) menționează cu toții „templul sacru, închinat lui Ahile,
din insula Leucos”.[5]
Tot în Antichitate, apare în scrierile grecilor mențiunea unei insule sacre adăpostind un templu dedicat zeului Apollo.
[6]
 După ultimele cercetări este posibil să fie vorba de aceeași construcție cu mausoleul lui Ahile, care a putut fi
transformat în templu. Mai târziu același templu elenic va apărea în folclorul românesc sub numele de „Biserica cu 9
altare”.

Evul Mediu
După perioadele de stăpânire grecească și romană, insula Șerpilor ajunge în stăpânirea themei bizantine Paradunavon,
mai apoi a genovezilor, iar ulterior a lui Dobrotici și a lui Mircea cel Bătrân. În Cronica de la Nürnberg se afirmă că
„românii locuiau în insula Peuce vestită de cei vechi”.[7] Prin termenul de Peuce se înțelegeau atunci și gurile Dunării.
În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), puterea domnitorului muntean s-a întins de-a lungul ambelor
maluri ale Dunării, până la gurile de vărsare și coastele Mării Negre, inclusiv asupra insulei Șerpilor. Ulterior, insula
ajunge, împreună cu gurile Dunării, în stăpânirea voievodatului Moldovei, fiind un adăpost pentru corăbiile lui Ștefan
cel Mare în caz de furtuni, în drumul lor spre Constantinopol sau spre principatul de la Mangop. În anul 1484 insula
Șerpilor intră sub stăpânirea otomană.