Realizări ale geografilor antici

În ciuda faptului că geografii antici nu au avut multe oportunități de a investiga experimental diverse
fenomene, au reușit totuși să obțină anumite succese.

Așadar, în Egiptul antic, datorită observațiilor astronomice regulate, oamenii de știință au reușit să
determine cu foarte multă precizie lungimea anului și a fost creat și un cadastru de teren în Egipt.

Multe descoperiri importante au fost făcute în Grecia antică. De exemplu, grecii au presupus că
Pământul este sferic. Argumente semnificative în favoarea acestui punct de vedere au fost exprimate
de Aristotel, iar Aristarh din Samos a fost primul care a indicat distanța aproximativă de la Pământ la
Soare. Grecii au început să folosească paralele și meridiane și, de asemenea, au învățat să determine
coordonatele geografice. Filosoful stoic Crates of Malla a fost primul care a creat un model al globului.

Cele mai vechi popoare au explorat în mod activ lumea din jurul lor, pornind în călătorii pe mare și pe
uscat. Mulți oameni de știință (Herodot, Strabon, Ptolemeu) au încercat să sistematizeze cunoștințele
disponibile despre Pământ în lucrările lor. De exemplu, în lucrarea lui Claudius Ptolemeu „Geografie”
informații au fost colectate aproximativ 8000 de nume geografice și au fost indicate și coordonatele a
aproape patru sute de puncte.
De asemenea, în Grecia antică au fost conturate principalele direcții ale științei geografice, care au
fost ulterior dezvoltate de mulți oameni de știință talentați.

Printre ideile geografice ale lumii antice, moștenite de geografia modernă, punctele de vedere ale
oamenilor de știință din antichitate sunt de o importanță deosebită. Geografia antică (greco-romană) a
atins apogeul în Grecia antică și Roma în perioada cuprinsă între secolul al XII-lea și secolul al XII-lea.
î.Hr. până în 146 d.Hr Acest lucru s-a datorat faptului că poziția Greciei pe rutele din Asia de Vest
către țările din sudul și vestul Mediteranei a plasat-o în condiții foarte favorabile pentru relațiile
comerciale, și, în consecință, pentru acumularea de cunoștințe geografice.

Cele mai vechi documente scrise ale grecilor sunt poemele epice „Iliada” și „Odiseea” atribuite lui
Homer, a căror înregistrare datează din secolele VIII-VII. î.Hr., dar evenimentele descrise în ele au
avut loc în jurul secolelor XVI-XII. î.Hr. Din aceste poezii se poate face o idee despre cunoștințele
geografice ale epocii.

Grecii au reprezentat Pământul ca pe o insulă în formă de scut convex. Ei cunoșteau bine țările
adiacente Mării Egee, dar aveau idei neclare despre zone mai îndepărtate. Cunoşteau însă marile
râuri ale bazinului Mediterano-Marea Neagră: Rion (Phasis), Dunărea (Istres), Po (Padova) etc.; și
aveau și câteva informații despre Africa și despre popoarele nomade care locuiau la nordul Greciei.

În Grecia antică s-au încercat să se întocmească hărți geografice ale teritoriului cunoscut la acea
vreme. De asemenea, grecii au încercat să explice diferite fenomene naturale în termeni de teorii ale
științelor naturale.

Gânditorul grec Parmenide (secolul al V-lea î.Hr.) (Fig. 1) a propus ideea sfericității Pământului. Cu
toate acestea, el a ajuns la această concluzie nu din date experimentale, ci din filosofia sa a formelor
perfecte.

Aristotel (Fig. 2) a scris multe lucrări cu conținut geografic. Una dintre lucrări este „Meteorologia” -
culmea științei geografice a antichității.
În special, se ia în considerare problema ciclului apei cu participarea evaporării de la suprafața
corpurilor de apă, răcirea cu formarea de nori și precipitații. Precipitațiile căzute formează pâraie și
râuri, dintre care mari se formează în vizuini. Râurile își duc apele către mări într-un volum egal cu
cantitatea de apă evaporată. Acesta este motivul pentru care nivelul mării este stabil. Există o opoziție
constantă între mare și pământ, motiv pentru care pe alocuri marea distruge coasta, în altele se
formează un nou pământ. Cu această ocazie, Aristotel scrie următoarele: „Și întrucât marea se retrage
mereu într-un loc și înaintează în altul, este clar că pe tot Pământul marea și pământul nu rămân de la
sine, ci cu timpul una se transformă în Celălalt. ."

Aristotel a concluzionat că a existat un flux constant de apă din Marea Azov către Mediterana.
Aristotel a vorbit despre evaporarea „uscata”, despre zonele termice și vânturile, ca urmare a încălzirii
neuniforme a suprafeței pământului. El a oferit o descriere a rozei vânturilor cu 12 fascicule. Aristotel a
scris despre cutremure, tunete, fulgere, uragane și alte fenomene naturale, precum și despre motivul
formării lor. A scris cartea „Politica”, care a vorbit despre influența diferiților factori naturali asupra
comportamentului uman. Acesta a fost numit mai târziu „determinism geografic”. Aristotel spunea că
starea naturii are un impact semnificativ asupra nivelului de dezvoltare a statului.

Starea naturii, după Aristotel, afectează și nivelul de dezvoltare a statalității: „Poporurile care trăiesc în
țări cu climă rece și în nordul Europei sunt pline de un caracter curajos, dar viața lor intelectuală și
interesele artistice sunt mai puține. Prin urmare, își păstrează libertatea mai mult timp, dar nu sunt
capabili de viață de stat și nu pot stăpâni asupra vecinilor lor.Dimpotrivă, popoarele care locuiesc în
Asia sunt foarte intelectuale și artistice, dar le lipsesc curajul și, prin urmare, trăiesc într-un stat
subordonat şi servil.

Poporul elen, ocupând geografic, parcă, un loc de mijloc între locuitorii din nordul Europei și Asia,
combină proprietățile naturale ale ambelor; are atât un caracter curajos, cât și un intelect dezvoltat;
prin urmare, își păstrează libertatea, se bucură de cea mai bună organizare statală și ar putea stăpâni
peste toate, dacă ar fi unită printr-un singur sistem statal.

Lucrările savantului grec Herodot (484-425 î.Hr.) au avut o mare influență asupra dezvoltării geografiei
(Fig. 3).
Lucrările au fost create pe baza cercetărilor și călătoriilor sale personale. Herodot a vizitat și a descris
Egiptul, Libia, Fenicia, Palestina, Arabia, Babilonul, Persia, cea mai apropiată parte a Indiei, Media,
țărmurile Mării Caspice și Negre, Scythia (partea de sud a teritoriului european al URSS) și Grecia. .
Opera sa extinsă, creată în secolul al V-lea î.Hr., nu a primit imediat titlul „Istoria în nouă cărți”. A fost
numit astfel la doar două sau trei secole de la moartea savantului. Cartea sa a fost împărțită în
Biblioteca din Alexandria în nouă părți - în funcție de numărul de muze (cum erau numite părțile cărții).

Această lucrare vorbește despre războaiele greco-persane și despre ținuturi îndepărtate, despre multe
popoare și despre diverse obiceiuri și despre arta oamenilor din diferite țări. „Istoria” lui Herodot este o
lucrare de generalizare geografică și istorică și unul dintre cele mai importante monumente de
călătorie și descoperire a Pământului. Cărțile vorbesc despre călătoriile sale pe uscat și pe mare.
Există două fragmente caracteristice în cartea a patra. Primul dintre ele descrie râul Borisfen - așa a
numit Herodot Niprul. Herodot spune că regiunea fermierilor sciți se întinde de-a lungul râului Borisfen
[Nipru] pentru zece zile de navigație. Ideile sale despre ținuturile situate în amonte de Borisfen sunt
vagi. Herodot a navigat și de-a lungul Pontus Ekvinsky (Marea Neagră), a vizitat Olbia, un oraș antic
grecesc de pe malul estuarului Nipru-Bug; a vizitat vecinătatea Olbiei, a văzut regiunea de nord a
Mării Negre. Conform descrierii Niprului, putem concluziona că el a strâns informații despre Niprul
mijlociu; numai regiunea cursurilor superioare ale Niprului i-a rămas necunoscută. Herodot relatează o
expediție în jurul Africii.

Numele Africa în sine a apărut mult mai târziu, în descrierile lui Herodot Africa se numește „Libia”:
„Libia se dovedește a fi înconjurată de apă, cu excepția părții în care se învecinează cu Asia; primul a
dovedit acest lucru, în măsura în care știm, regele egiptean Necho” - aceste rânduri încep un scurt
mesaj despre o călătorie uimitoare. Mai mult, se spune că Necho le-a instruit navigatorilor fenicieni să
treacă în jurul Libiei pe mare: „... El i-a trimis pe fenicieni cu corăbii în mare [la Marea Roșie] cu ordin
să navigheze înapoi prin Stâlpii lui Hercule [Strâmtoarea Gibraltar] până când au intrat în marea
nordică și au ajuns în Egipt, fenicienii au plecat din Marea Erithrean și au intrat în Marea Sudului.

La începutul toamnei, au aterizat pe țărm și, în orice loc al Libiei au aterizat, au semănat pământul și
au așteptat recolta; la recoltarea pâinii navigat pe. Deci au trecut doi ani în călătorie; și abia în al
treilea an au ocolit Stâlpii lui Hercule și s-au întors în Egipt. Mi-au mai spus, ceea ce eu nu cred, și
altcineva, poate, va crede că în timpul călătoriei în jurul Libiei, fenicienii aveau soarele pe partea
dreaptă. Așa că Libia a devenit cunoscută pentru prima dată.

Rândurile de mai sus sunt singurele știri despre navigație, care, se pare, nu avea analog în antichitate
și Evul Mediu. În lucrările geografilor din diferite epoci - de la antici, dintre care cei mai mulți s-au
îndoit de realitatea navigației sau chiar au negat categoric posibilitatea acesteia, până la cele
moderne, ale căror opinii diferă - există multe afirmații foarte diferite.

Științele geografice de bază s-au născut și în Grecia antică. Deja prin secolul VI. î.Hr. nevoile de
navigație și comerț au necesitat descrieri ale coastelor terestre și maritime. La începutul secolului VI.
î.Hr. Hecateu din Milet a alcătuit o descriere a Oikoumene - toate țările cunoscute la acea vreme de
grecii antici. „Descrierea pământului” a lui Hecateus a fost începutul formării direcției de studiu de țară
în geografie. În epoca „Greciei clasice” Herodot a fost cel mai proeminent reprezentant al studiilor
regionale. Călătoriile sale nu au dus la descoperirea de noi pământuri, ci au contribuit la acumularea
de fapte mai complete și mai sigure și la dezvoltarea acumulării descriptiv-regionale în știință. Știința
Greciei clasice și-a găsit desăvârșirea în scrierile lui Aristotel, care a fondat în 335. î.Hr. scoala
filozofica - Liceul din Atena. Aproape tot ce se știa despre fenomenele geografice la acea vreme a fost
expus în Meteorologia lui Aristotel. Această lucrare reprezintă începuturile geografiei generale, care
au fost evidențiate de Aristotel din știința geografică nedivizată.

Până în epoca elenismului (330-146 î.Hr.) are loc apariția unei noi direcții geografice, care a primit mai
târziu numele de geografie matematică. Unul dintre primii reprezentanți ai acestei tendințe a fost
Eratosthenes (276-1194 î.Hr.) (Fig. 4).

Pentru prima dată, el a determinat destul de precis dimensiunile circumferinței globului, măsurând
arcul meridianului (eroarea de măsurare nu a fost mai mare de 10%). Eratosthenes deține o mare
lucrare, care se numește „Note geografice”, folosind pentru prima dată termenul „Geografie”. Cartea
oferă o descriere a Oikumene, precum și discută problemele geografiei matematice și fizice (geografie
generală). Astfel, Eratostene a combinat trei direcții într-una singură, numită „geografie”. De aceea
este considerat „părintele” științei geografice.

La o jumătate de secol după Eratostene, termenii „latitudine geografică” și „longitudine geografică” au

fost introduși de către astronomul grec antic Hipparchus, care a inventat astrolabul și a continuat
cercetările lui Eratostene asupra a ceea ce au însemnat toate acestea pentru istoria descoperirii
Pământului, este spus cu mare expresivitate în „Istoria Geografiei” K Ritter, deși evaluarea sa
figurativă a meritelor acestor doi oameni de știință ai lumii antice este oarecum hiperbolic.

K. Ritter scrie că „puține invenții au avut un efect mai benefic asupra destinului științelor și asupra
binelui popoarelor decât cele asociate cu numele lui Eratostene și Hiparh... Din acel moment,
navigatorul își putea găsi drumul înainte și înapoi în mările care nu fuseseră încă vizitate și să o
înfățișeze pentru posteritate.Caravana și-a putut atinge scopul rătăcirii pe trasee până atunci
necunoscute, prin deșert sau întreaga parte a lumii, către țări necunoscute.Din acel moment, numai
posteritatea putea folosi descoperirile geografice ale strămoșilor lor. Poziția atât de des uitată sau
ascunsă a ținuturilor și localităților putea fi acum ușor găsită prin intermediul cifrei și latitudinii și
longitudinii date".

Nu totul este de netăgăduit în această afirmație. Exagerează dificultățile anterioare în determinarea

amplasării terenurilor și ușurința acestor determinări după Eratostene. Cu toate acestea, chiar și la o
mie și jumătate de ani după marii geografi și astronomi ai antichității, călătorii încă nu aveau metode
precise pentru determinarea longitudinii geografice. Tocmai cu aceasta sunt asociate căutările adesea
repetate pentru „insule fermecate”, care fie au apărut, fie din nou au ocolit descoperitorilor și, în
consecință, au dispărut de pe hartă.
Cu toate acestea, K. Ritter a avut toate motivele să evidențieze invențiile lui Eratosthenes și
Hipparchus ca fiind semnificative în istoria cunoașterii umane a Pământului. Rețeaua modernă de
coordonate geografice provine din rețeaua simplă de pe harta desenată de Eratostene. Iar în scrierile
călătorilor, în descrierile noilor pământuri din jurnalele navei ale marinarilor, cifre care se schimbă de
multe ori pe parcurs, cifre pe care cartografii le așteaptă cu nerăbdare, grade și minute de latitudine și
longitudine geografică, le iau treptat locul.

„Geografia” lui Eratosthenes nu a supraviețuit până în vremea noastră. Conținutul său a ajuns la noi
prin fragmente separate, din prezentarea opiniilor omului de știință și scurte recenzii ale lucrării sale,
care pot fi găsite printre oamenii de știință antici, în special Strabon (Fig. 5).

„Geografia” rezumă istoria cunoștințelor despre Pământ, vorbește despre dimensiunea pământului
locuit, despre țările individuale care erau cunoscute grecilor la începutul secolelor III și II î.Hr.

Urmând Aristotel și alți oameni de știință - susținători ai ideii formei sferice a Pământului, Eratosthenes
pornește în raționamentul său, precum și în celebra sa măsurare a dimensiunii Pământului, din faptul
că Pământul este sferic. Legat de aceasta este afirmația lui Eratostene, a cărei semnificație și
importanță au devenit clare o mie și jumătate de ani mai târziu: „Dacă vastitatea Mării Atlanticului nu
ne-ar împiedica, atunci ar fi posibil să traversăm din Iberia [Peninsula Iberică. ] spre India de-a lungul
aceluiași cerc paralel”.

„Geografie”, sau „Geografia în șaptesprezece cărți” – sub un titlu atât de laconic, opera lui Strabon a
fost publicată de nenumărate ori pe parcursul celor două mii de ani care au trecut de când a fost
scrisă. Se știu puține lucruri despre Strabon. A fost istoric și geograf, a vizitat diferite țări ale
Mediteranei, a scris pe scurt despre călătoriile sale în Geografie, doar câteva fraze, pentru a explica
ce ținuturi a văzut el însuși și pe care le cunoaște din descrierile altora.

Lucrarea lui Strabon conține cel mai detaliat set de cunoștințe geografice ale grecilor și romanilor
antici despre lume. Opt cărți de „Geografii” sunt dedicate țărilor Europei, șase cărți - țărilor din Asia și
o carte - țărilor africane. „Geografia lui Strabon” - prototipul cărților ulterioare despre studii regionale -
nu se referă, desigur, la literatura de călătorie, dar, ca și opera lui Herodot, include și câteva mesaje
despre călătoriile remarcabile ale antichității, prețioase pentru știință. .

Aflăm de la Strabon, de exemplu, despre călătoriile lui Eudoxus. Strabon însuși nu a crezut informațiile
despre această călătorie. Le-a împrumutat de la Posidonius, un istoric și filozof din secolul I î.Hr., ale
cărui judecăți geografice sunt cunoscute în principal de la Strabon. Schițând povestea lui Posidonius,
Strabon îi reproșează ficțiunea: „... toată povestea asta nu este deosebit de departe de invențiile lui
Pytheas, Euhemerus și Antiphanes. Acești oameni pot fi totuși scuzați, întrucât îi iertăm magicienilor
pentru invențiile lor, pentru că aceasta este specialitatea lor.Dar cine poate să-l ierte pe acest
Posidonius, un om foarte experimentat în dovezi și un filozof.Asta nu a avut succes cu Posidonius.

Rândurile de mai sus sunt nedrepte atât pentru Pytheas, cât și pentru Posidodonius. Dar meritul lui
Strabon este că a considerat necesar să plaseze în cartea sa o poveste care i se părea neplauzibilă.
Iată ce se știe acum datorită acestui lucru despre una dintre cele mai vechi călătorii în India, făcută în
secolul al II-lea î.Hr. î.Hr. de un oarecare Eudoxus din Cyzicus (o insulă din Marea Marmara).

Strabon scrie: „Eudox, după cum spune povestea, a sosit în Egipt în timpul domniei lui Euergetes al II-
lea; a fost prezentat regelui și slujitorilor săi și a discutat cu ei, în special cu privire la călătoriile în
susul Nilului... Între timp, povestea continuă, un indian din acel moment a fost adus accidental regelui
de către paza de coastă chiar din depresiunea Golfului Arabic. Indianul care l-a adus a spus că l-au
găsit pe jumătate mort singur pe o navă care a eșuat; cine este și unde ei. provin din, ei nu știu, pentru
că nu înțeleg limba lui.Regele l-a predat pe indian poporului, care trebuia să-l învețe limba
greacă.După ce a învățat greaca, indianul a spus că, navigând din India, el printr-un accident și-a
pierdut cursul și, după ce și-a pierdut tovarășii, care au murit de foame, a ajuns în cele din urmă cu
bine în Egipt.Deoarece această poveste a fost primită cu îndoială de către rege, el a promis că va fi
ghidul persoanelor numite de rege să navigheze către India. Printre aceste persoane a fost Eudoxus.
Astfel, Eudoxus a navigat în India cu cadouri și s-a întors cu o încărcătură de b lagune și pietre
prețioase...”.

Călătoriile și aventurile lui Eudoxus nu s-au încheiat aici. Bunurile aduse de el i-au fost luate de regele
Everget, iar după moartea lui Everget, a avut șansa să pornească din nou spre India, de data aceasta
la ordinul Cleopatrei. La întoarcere, nava a fost zvârlită de vânturile din sudul Etiopiei.

A treia călătorie nu a avut succes. Indiferent de asta, mesajul că Eudoxus a mers în larg folosind
vânturi constante este foarte important. Se poate presupune că, deja în prima sa călătorie în India, a
învățat de la „ghid” - un indian despre musonii din Oceanul Indian și despre cum ar trebui să
navigheze o navă în larg cu ajutorul acestor vânturi.

Călătoriile din Grecia și Egipt în India fuseseră făcute înainte, cu mult înaintea lui Eudoxus. Dar astfel
de călătorii – mai mult pe uscat decât pe mare – au durat mult, vreo doi ani, și au fost excepționale și
dificile. Și musonul a ajutat nava să nu stea aproape de coastă, să traverseze oceanul și să meargă
până la capăt într-o lună sau două.

Din ce în ce mai multe nave comerciale ale grecilor, romanilor și egiptenilor au pornit de-a lungul
traseului maritim călcat de expediția lui Eudoxus. În secolul I d.Hr. chiar și un ghid detaliat pentru
marinari a fost scris în Egipt - „Periplusul Mării Erythrean”, adică „Navigarea în Oceanul Indian”. În el
găsim o scurtă mențiune a navigatorului grec Hippalus, care a „descoperit” navigația către India „chiar
peste mare”. Acum este greu de stabilit definitiv dacă există o legătură între această mențiune și
povestea dată în cartea lui Strabon despre călătoriile lui Eudox. Unii cercetători moderni cred că
Gippal a fost membru al primei călătorii în India, care a fost făcută de Eudoxus. Dar conținutul
principal al „Geografiei” lui Strabon este descrierile sistematice detaliate ale țărilor cunoscute de
oamenii de știință din lumea antică.

O serie de lucrări care se referă la geografie au fost scrise de filozoful materialist Democrit (Fig. 6).
A călătorit mult și a alcătuit o hartă pe baza căreia au fost construite hărțile ulterioare. Democrit a pus
o serie de probleme geografice de care s-au ocupat mai târziu mulți oameni de știință: măsurarea
suprafeței de uscat cunoscută la acea vreme; măsurând întreaga suprafață a Pământului, studiind
influența climei asupra lumii organice a planetei.

Roma a devenit moștenitorul cuceririlor culturale ale Greciei și Alexandriei. Cel mai mare om de știință
antic de origine romană se numește Gaius Pliniu Secundus cel Bătrân (23-79) (Fig. 7), autorul „Istoriei
naturii” în 37 de cărți - enciclopedii ale cunoștințelor științelor naturale ale timpului său, compilate pe
baza operele a două mii de autori, greci și romani.

Pliniu a acordat o atenție deosebită indicatorilor cantitativi atunci când a descris. Iată un fragment din
„Istoria naturală” cu privire la Marea Azov: „Unii spun că însuși Lacul Meotian, care primește râul
Tanais, care curge din Munții Rife și este granița extremă între Europa și Asia, se întinde în cerc pe
1406 mile, altele - pe 1125 mile Se știe că drumul direct de la gura sa până la gura Tanais este de 275
mile.

Pliniu notează lungimea și lățimea strâmtorii Kerci, numele așezărilor de pe malurile ei. Popoarele
care trăiesc într-o anumită zonă, obiceiurile și ocupația lor sunt enumerate peste tot. De asemenea.
Pliniu știa despre „Mlaștinile Nilului”, o regiune la sud de fâșia deșertică, locuită de elefanți, rinoceri și
pigmei.

Unul dintre cei mai mari cunoscători ai moștenirii filozofice a ionienilor și epicurienilor a fost celebrul
om de știință și poet Titus Lucretius Car (99-55 î.Hr.) (Fig. 8). Poemul său „Natura lucrurilor” este o
încercare de a lua în considerare și explica toate fenomenele naturale de la Univers până la
organismele vii, de a înțelege secretele nașterii, gândirii și sufletului uman.

Unul dintre cei mai mari cunoscători ai moștenirii filozofice a ionienilor și epicurienilor a fost celebrul
om de știință și poet Titus Lucretius Car (99-55 î.Hr.). Poemul său „Natura lucrurilor” este o încercare
de a lua în considerare și explica toate fenomenele naturale de la Univers până la organismele vii, de
a înțelege secretele nașterii, gândirii și sufletului uman.

Ca A.B. Dietmar, "poezia este formată din șase cărți. Prima și a doua dau doctrina eternității și
infinitității Universului, doctrina atomilor și proprietățile lor, doctrina eternității mișcării. A treia și a patra
vorbesc despre unitate. a sufletului și a corpului și a senzațiilor senzoriale ca sursă de cunoaștere
Cărțile a cincea și a șasea descriu lumea ca întreg, fenomenele individuale și cauzele care le dau
naștere, dau o idee despre animale și oameni, religie și activități sociale”.

În natură, totul se schimbă, apare, se dezintegrează, este re-creat. Toate lucrurile în descompunerea
lor revin la starea de materie primară pentru a lua parte din nou la transformările naturale. „Dacă văd
că mădularele și părțile lumii mari pier, atunci sunt născuți din nou, deci și pământul nostru și
întinderea cerului au început și sunt pe cale să piară”.

Pentru Lucretius, evoluția și dobândirea de noi proprietăți sunt o proprietate evidentă a materiei. Toate
acestea se întâmplă fără participarea zeilor și oportunitatea prealabilă. Lucretius se ocupă de originea
Pământului, diferite fenomene meteorologice, ciclul apei, cauzele tunetelor și fulgerelor, cutremurelor
și multe alte fenomene.

Astfel, oamenii de știință romani au creat lucrări geografice generalizatoare în care au încercat să
arate toată diversitatea lumii cunoscute de ei. Cele mai mari lucrări de acest tip includ cartea lui
Pomponius Mela (sec. I) „Despre poziția Pământului”, sau „Despre corografie”.

Ca V.T. Bogucharovsky, „Pomponius a sistematizat informațiile din lucrările lui Herodot, Eratosthenes,
Hipparchus și ale altor oameni de știință predecesori. Descrierea teritoriilor nu a fost însoțită de
calcule teoretice originale semnificative. Pomponius a împărțit pământul în cinci zone climatice: cald,
două reci și două centuri. locuit de „antihtoni” (contra-vii)”.

Campaniile și războaiele romanilor au furnizat material foarte mare pentru geografie, dar prelucrarea
acestui material a fost efectuată în principal de oamenii de știință greci. Cele mai mari dintre ele sunt
Strabon și Ptolemeu.

Matematicianul și geograful Claudius Ptolemeu (Fig. 9), grec prin naștere, a trăit în Egipt în prima
jumătate a secolului al II-lea î.Hr. ANUNȚ
Cea mai mare lucrare a sa a fost crearea „sistemului lumii”, care a dominat știința timp de mai bine de
o mie de ani. Vederile geografice ale lui Ptolemeu sunt exprimate în cartea „Ghidul geografic”. El își
construiește geografia pe principii pur matematice, indicând în primul rând definiția geografică a
latitudinii și longitudinii fiecărui loc.

Ptolemeu avea un material geografic mai semnificativ decât Strabon. În lucrările sale, după cum scrie
M. Golubchik, „se pot găsi informații despre Marea Caspică, râul Volga (Ra) și râul Kama (Ra de Est).
Când descrie Africa, el se oprește în detaliu asupra izvoarelor Nilului, iar descrierea lui este în mare
măsură similară cu cele mai recente cercetări.

Lucrările lui Ptolemeu au rezumat toate cunoștințele geografice ale lumii antice, care sunt destul de
mari. Geografi din cele mai dezvoltate țări ale Europei de Vest până în secolul al XV-lea. aproape
nimic nu s-a adăugat la cunoștințele geografice pe care le aveau grecii și romanii înainte de secolul al
III-lea. Din exemplele de mai sus ale celor mai importante lucrări geografice ale antichității, două căi
de dezvoltare a geografiei sunt conturate cu suficientă claritate. Prima modalitate este o descriere a
țărilor individuale (Herodot, Strabon). A doua modalitate este o descriere a întregului Pământ ca un
singur întreg (Eratosthenes, Ptolemeu). Aceste două căi principale în geografie au supraviețuit până în
zilele noastre.

Astfel, în epoca sistemului sclavagist, s-au acumulat cunoștințe geografice semnificative. Principalele
realizări ale acestei perioade au fost stabilirea formei sferice a Pământului și primele măsurători ale
dimensiunii acestuia, scrierea primelor lucrări geografice majore și alcătuirea hărților geografice și, în
final, primele încercări de a da o imagine științifică. explicație pentru fenomenele fizice care au loc pe
Pământ.

În urma unei analize teoretice a literaturii de specialitate, s-a relevat faptul că primele mari state
sclavagiste au apărut în mileniul IV î.Hr. printre popoarele agricole din Asia Mică, Egipt, Mesopotamia,
India de Nord și China. Formarea lor a fost facilitată de poziția de-a lungul râurilor mari (surse de
irigare și căi navigabile) și de limite naturale sigure - munți și deșerturi. Au fost create primele
documente scrise, care oferă idei antice despre cunoștințele geografice ale popoarelor din Orientul
antic, descriu o parte cunoscută a Pământului, conțin scurte descrieri ale teritoriului statului etc.

În lumea antică, sunt conturate două căi de dezvoltare a geografiei. Prima modalitate este o descriere
a țărilor individuale (Herodot, Strabon). A doua modalitate este o descriere a întregului Pământ ca un
singur întreg (Eratosthenes, Ptolemeu).

Geografia este una dintre cele mai interesante și fascinante științe. La urma urmei, este direct legat de
călătorie și aventură. Dar care este sensul termenului „geografie”? Sensul cuvântului este foarte
interesant. Și vom încerca să o explicăm în articolul nostru.