Conf. univ. dr.

Iulian MOGA
1. CONDIŢIILE TOPOGRAFICE ŞI DE MEDIU

2. FACTORII DE LOCALIZARE ŞI RELOCALIZARE

3. CONDIŢII SCHIMBĂTOARE ŞI ELEMENTE DE

CONTINUITATE

4. DEZVOLTAREA URBANĂ
A. AVÂNTUL DEMOGRAFIC

B. MODELELE URBANE. STADIILE DE DEZVOLTARE

C. STRUCTURAREA SPAŢIULUI PUBLIC ŞI A CELUI

PRIVAT. TRADIŢII ARHITECTURALE ŞI INOVAŢII

D. MARI ORAŞE ŞI MARI SANCTUARE.

DIDYMAIONUL, ASKLEPIEIONUL ŞI ARTEMISIONUL
 1. CONDIŢIILE TOPOGRAFICE ŞI DE
MEDIU

Zona Miletului era compusă iniţial dintr-un grup de trei insule

care s-au transformat treptat, către 1.500 î.Hr., într-o
peninsulă.
 Cele mai vechi vestigii de locuire datează aici din a doua
jumătate a mileniului al IV-lea î.Hr. Mărturiile arheologice minoice
şi miceniene se concentrează în partea de vest a peninsulei,
lângă Golful Teatrului, după cum au indicat-o cercetările efectuate
în zona templului Atenei.
Configuraţia peninsulei milesiene
 Aria a fost locuită încă de la jumătatea mileniului al II-lea de
către carieni şi cretani. Conform legendei indicate de Pherekydes
din Atena, care se presupune că reprezintă cea mai timpurie
dovadă literară legată de migraţia ioniană de pe continent, oraşul
a fost întemeiat de două ori. Miletos ar fi fost cel care, fiind însoţit
de colonişti cretani, ar fi preluat oraşul şi l-ar fi redenumit, însă
carienii care locuiseră iniţial în regiune au preferat să rămână.
Mărturia sa este contrazisă de Ephoros care arată că acesta ar fi
fost întemeiat de Sarpedon, care a adus colonişti cretani din
Milatos şi că Neleus ar fi fost cel care a fortificat cetatea. Cel mai
probabil, hitiţii denumeau oraşul Millawanda sau Milawata în
textele lor. Cea de-a doua întemeiere s-a produs în secolul al XI-
lea, în momentul colonizării ioniene de pe coasta de vest a Asiei
Mici. Ionienii au cucerit locurile şi s-au căsătorit cu soţiile şi fiicele
carienilor pe care i-au îndepărtat sau i-au ucis.
 Pe măsură ce se deplasează către coastă, Marele
Meandru transportă mari cantităţi de depozite aluvionare,
reprezentând câteva sute de metri cubi pe an, ceea ce a condus
de-a lungul timpului la modificarea permanentă a liniei ţărmului şi
la înnămolirea porturilor Miletului. Cursul său s-a schimbat
periodic, transformând întreaga vale într-o suită de mlaştini, şi a
urmat întotdeauna o linie foarte întortocheată. Tocmai de aceea,
adjectivul care indică cel mai bine acest tip de sinuozitate ‒
meandric ‒ a derivat de la numele acestui râu.
Sinuozităţile
Meandrului
 Judecând după distanţa actuală a Miletului şi a Efesului
faţă de coastă, se pare că procesul de sedimentare a fost de trei
ori mai pronunţat în cazul Meandrului decât în cel al Caistrului. Iar
acest fapt explică de ce Miletul a întâmpinat probleme mult mai
grave decât Efesul, înnămolirea şi înnisiparea porturilor sale
stânjenind sau chiar împiedicând dezvoltarea normală a oraşului.
Exemplul cel mai edificator care ilustrează cât de dramatic şi
distructiv poate fi un astfel de proces este cel al oraşului învecinat
Miletului, Myous (aprox. 500 î.Hr.).
 „Populaţia din Myous şi-a părăsit cetatea datorită
următorului incident. Ei aveau un mic golf care era
adăpostit de pământurile lor. Pe acesta râul Meandru l-a
transformat într-un lac, blocându-i intrarea cu nămol.
Atunci când apa, nemaifiind apă de mare, a devenit apă
dulce, gâzele s-au înmulţit în roiuri mari până când
locuitorii au fost nevoiţi să părăsească cetatea. Ei s-au
îndreptat spre Milet, luând cu sine imaginile zeilor şi alte
bunuri, iar atunci când am vizitat locul nu am putut găsi
în Myous nimic altceva decât templul din marmură albă al
lui Dionysos. O soartă aidoma celei a cetăţii Myous au
avut-o locuitorii din Atarneus, de lângă Muntele Pergam.”
(Pausanias, VII, 2, 7)
 Procesul de
sedimentare
în Golful Latmic
În perioada elenistică, delta
Meandrului a avansat din ce în ce
mai mult către peninsulă, şi putem
presuspune că aproximativ la
începutul secolului al II-lea d.Hr.
toată zona de est a Miletului a
devenit teritoriu continental.

Miletul în perioada
romană
Zona milesiană în perioada bizantină
 Aşadar, în cazul Miletului, morfologia mediului înconjurător
s-a modificat radical de-a lungul timpului. Pe parcursul a
aproximativ 1.500 de ani, Golful Latmic s-a retras treptat. O parte
a acestuia s-a separat şi a devenit Lacul Bafa sau Bafa Gölü,
iniţial un lac de apă sărată care s-a transformat treptat într-un lac
de apă dulce prin inundaţii şi revărsări.
 Oraşul Efes, care era localizat în delta Caistrului sau a
Micului Meandru, după cum mai era denumit, a avut mai multe
amplasamente. Primul dintre acestea, situat la nord-est de
Ayasoluk, a fost locuit încă din prima jumătate a mileniului al III-
lea î.Hr. Această locaţie corespunde şi poziţionării oraşului
bizantin şi a celui turcesc de mai târziu. Mai întâi micenienii şi-au
stabilit aici un punct comercial, care a fost ulterior denumit de
către hitiţi Apasas sau Abaša, oraş ce juca rolul de capitală a
statului Arzawa. Lângă acest deal se afla un sanctuar dedicat de
carieni şi de lidieni Mamei Zeilor, care era asimilată de către greci
unei Artemide, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul altor zeiţe locale
precum Artemis Sardiane, Artemis din Magnezia pe Meandru,
Afrodita din Afrodisias sau Artemis Pergaia cu care era înrudită.
Însă chiar dacă după tradiţie era plasat în al doilea mileniu î.Hr.
cele mai timpurii vestigii nu sunt anterioare secolului al VIII-lea.
Harta geologică a Efesului
Efesul în perioada hittită
 În momentul în care coloniştii ionieni s-au stabilit în zonă, ei
s-au aşezat fie la sud-vest de Ayasoluk, fie conform unor alte
tradiţii oraşul a fost întemeiat şi a rămas pe parcursul întregii
perioade arhaice lângă golful Koressos. Efesul a fost unul dintre
cele douăsprezece oraşe ale ligii ioniene. Conform legendei lui
Pherecydes, amintită de Strabon, „Colonizarea ionienilor,
întemeiată în urma celei eolice, a condus-o Androclos, fiul legitim
al lui Kodros regele Atenei. Acesta a fost şi întemeietorul Efesului.
De aceea se spune că aici s-a aşezat reşedinţa regească a
ionienilor şi încă şi astăzi urmaşii familiei regale a lui Androclos se
cheamă regi, bucurându-se de anumite cinstiri, cum sunt: un loc
de frunte la întreceri, purpura ca semn distinctiv al neamului
regesc, baston drept sceptru şi jertfele Demetrei Eleusine”
(Strabon, Geografia, XIV, 1, 3).
 Pe vremea lui Cressus, oraşul situat lângă portul Koressos
a fost abandonat în 550 î.Hr. în favoarea unui alt amplasament
situat lângă Artemision. Două secole şi jumătate mai târziu, în 290
sau 281 î.Hr., Lysimachos a schimbat din nou localizarea, mutând
oraşul în valea dintre muntele Koressos (în prezent Bülbül Dağı) şi
Pion (acum Panayir Dağı). Iar aceasta a rămas poziţia stabilă a
oraşului în timpul perioadei elenistice şi a celei romane.
Lysimachos a întărit oraşul cu ziduri defensive tipic elenistice de
10 metri înălţime, care se întindeau pe mai bine de 9 kilometri pe
crestele celor doi munţi. Se presupune că el a fost şi cel care a
înzestrat oraşul şi cu un plan hipodamic, cu excepţia Străzii
Cureţilor, care urma un traseu mai vechi. Întrucât populaţia era
greu de convins să se mute în noul oraş, „aşteptând o ploaie
torenţială, o ajută şi el spărgând canalele, încât apa inundă oraşul.
Atunci oamenii se mutară cu plăcere” (Strabon, Geografia, XIV, 1,
21).
 Tot Lysimachos a asigurat creşterea populaţiei forţându-i
pe locuitorii din Kolophon şi Lebedos să se stabilească acolo şi
astfel, într-o perioadă de timp relative scurtă Efesul devine unul
dintre cele mai dens populate oraşe anatoliene (Pausanias, VII, 3,
4-5). Numele oraşului fu schimbat de către suveran în Arsinoeia,
după soţia sa Arsinoe, însă această nouă denumire nu a rezistat
(Strabon, Geografia, XIV, 1, 21). Mai târziu oraşul a ajuns sub
stăpânirea regilor Seleucizi şi din 188 î.Hr., o dată cu înfrângerea
lui Antiochos al III-lea, sub dominaţia Attalizilor, pentru ca în cele
din urmă, după organizarea provinciei Asia, să treacă sub
administraţie romană, fapt care a reprezentat o perioadă de
deplină prosperitate şi puternic avânt demografic. Astfel, Efesul
oferă un exemplu tipic de adaptare la condiţiile topografice şi de
mediu, aşa cum este evidenţiat prin migrarea vetrei oraşului pe
o anumită microzonă.
 Efesul a făcut faţă unor probleme similare în privinţa zonei
portuare ca şi Miletul sau Myousul. După mărturia lui Strabon, în
timpul domniei suveranului Attalos al II-lea Philadelphos arhitecţii
care au realizat o intrare stâmtă în port, întrucât iniţial fusese una
foarte largă, s-au înşelat crezând că prin acest lucru se va
împiedica înnămolirea, iar portul se va adânci. Rezultatul a fost
unul total diferit şi a înrăutăţit lucrurile, pentru că digul a accelerat
în realitate înnămolirea. Cu toate acestea, oraşul a devenit tot mai
prosper datorită situaţiei sale geopolitice.
 „(…) Dar s-a întâmplat tocmai pe dos: căci mâlul
aluviunilor, fiind oprit în interior, pricinui înnămolirea mai
gravă a întregului port până la gură; mai înainte, fluxul şi
refluxul mării luau destul din mâlul aluviunilor şi-l cărau
în afara portului. Aşa este, prin urmare, portul. Oraşul
însă, prin poziţia sa prielnică faţă de celelalte locuri, se
dezvoltă în fiecare zi, fiind cel mai mare târg (emporium)
din câte sunt în Asia de dincoace de Taurus.”
(Strabon, Geografia, XIV, 1, 24)
 Pergamul a avut parte de o situaţie foarte diferită. Prin
poziţia sa geografică şi prin topografie, el avea rolul unui punct
strategic menit să controleze întreaga regiune a Kaicului inferior.
Nu avea nici un fel de port. Numele său, de origine anatoliană,
face trimitere în realitate la funcţionalitatea sa, având înţelesul de
„întăritură“, „citadelă“ sau „fortificaţie“. De la bun început a fost
situat pe o stâncă vulcanică la 280 până la 320 de metri deasupra
nivelului mării, înconjurat de râurile Selinos şi Ketios, care se
uneau şi se vărsau în Kaicos în apropierea zonei sud-vestice a
înălţimii. Locul asigura o protecţie militară ideală nu doar prin
prezenţa râurilor, ci şi prin înfăţişarea dealului: pantele de vest şi
de est erau atât de abrupte încât mai rămâneau de făcut doar
îmbunătăţiri minime în privinţa sistemului defensiv, în timp ce
panta sudică oferea un acces limitat dinspre terasa mijlocie.
 Cea mai timpurie mărturie de locuire datează aici din
secolul al VII-lea î.Hr. şi se pare că locul a fost utilizat ca
fortăreaţă principală a dinaştilor mysieni locali până la începutul
perioadei elenistice. Chiar în acel loc Xenophon şi aceia care au
mai rămas dintre cei Zece Mii ce luptaseră alăutri de Cyrus în
bătălia de la Cunaxa l-au întâlnit pe conducătorul mysian
Gongylos, căruia i-au acordat ajutor într-o campanie împotriva
unuia dintre vecinii săi, iranianul Asidates. Însă locul a rămas doar
un cuib de vulturi fortificat până în vremea lui Lysimachos.
2. FACTORII DE LOCALIZARE ŞI
RELOCALIZARE
 Din exemplele anterioare am putut vedea că factorii de
mediu pot influenţa în mod semnificativ dezvoltarea şi chiar soarta
unui oraş. Oraşul însuşi reprezintă un sistem cu o vitalitate
deosebită care nu numai că interacţionează cu factorii umani
îndepărtaţi sau cu cei aflaţi în proximitatea teritoriului, ci trebuie să
se şi adapteze în funcţie de resursele existente şi de factorii de
localizare fizico-geografici. Aceşti factori reprezintă în realitate
criterii de selecţie în funcţie de care grecii intenţionau să
colonizeze un anumit teritoriu sau să-l recolonizeze. Printre cele
mai importanţi se numără:
(a) Caracterul strategic al locului, care putea fi fortificat;
(b) Apropierea de sursele de apă potabilă disponibile pe toată
perioada anului;
(c) Accesul la terenul arabil şi la cel pentru păşunat;
(d) Posibilităţile de comerţ maritime şi terestre şi apropierea de
mare;
(e) Accesul la resursele solului în teritoriu şi gradul de cooperare
al populaţiei locale;
(f) Condiţiile sănătoase oferite de către locul respectiv, prin
calitatea aerului şi a apei; cu alte cuvinte, calitatea factorilor de
mediu;
(g) Varietatea şi frumuseţea peisajului.
 Distribuţia acestor elemente putea influenţa în mod negativ
sau pozitiv dezvoltarea oraşelor respective. În cazul în care erau
pozitive, ele puteau ajuta la dezvoltarea oraşului, devenind
aşadar, cel puţin o parte a acestora, factori de dezvoltare.
În cazul Miletului, porturile şi poziţia strategică au
transformat oraşul, cel puţin pentru perioada arhaică, într-unul
dintre cele mai prolifice puteri colonizatoare dintre oraşele
greceşti. În plus, transportul pe apă era mult mai rentabil, costurile
sale fiind diminuate considerabil comparativ cu cel terestru. Se
ştie foarte bine faptul că, cel puţin pentru perioada imperială,
costurile transportului fluvial erau de cinci ori mai mari decât cele
ale traficului maritim şi puteau ajunge până la a fi de 28 de ori mai
ridicate în cazul transportului terestru
 În cazul Pergamului, localizarea era avatajoasă nu doar
pentru că oferea o poziţie dominantă, ci şi din punct de vedere
economic. Fortăreaţa putea asigura securitatea unei zone
considerabile, incluzând terenul arabil de pe valea Kaicului, unde
se produceau cantităţi considerabile de cereale, vin şi măsline.
Într-unul dintre studiile sale recente dedicate topografiei militare a
Pergamului, Markus Kohl arăta cât de extins şi de elaborat era
sistemul defensiv al capitalei regatului Attalid, incluzând fortificaţii
în teritoriu sau chiar ferme fortificate care puteau găzdui unităţi
mobile de garnizoană cu scopul de a asigura securitatea zonei
rurale.
 Poziţia geografică era încă şi mai avantajoasă din punct de
vedere strategic şi economic în cazul Efesului, întrucât acesta se
situa la întretăierea a trei drumuri comerciale importante: (a) aşa-
numitul drum regal, care încă din perioada ahemenidă trecea prin
Sardis şi traversa Anatolia pentru a ajunge în teritoriile iraniene;
(b) marele drum care venea de pe valea Meandrului; (c) cel care
lega de la nord la sud cele mai importante centre urbane de pe
coasta de vest a Asiei Mici. Atunci când portul a început să se
înnămolească din ce în ce mai mult, oraşul nu a cunoscut o
perioadă de declin datorită utilizării transportului terestru, dar şi
datorită importanţei sale politice în calitate de metropolă şi de
capitală provincială, ceea ce îi asigura un prestigiu suficient pentru
a atrage investiţii şi pentru a impulsiona traficul de mărfuri.
 Factorii de localizare puteau acţiona şi ca factori restrictivi
sau limitativi sau puteau în cele din urmă determina relocalizarea
sau dispariţia unui oraş, devenind astfel factori de relocalizare. Am
văzut cum stăteau lucrurile în cazul cetăţii Myous, aşa cum ne
înfăţişează Strabon: din cauza înnămolirii portului şi a
transformării teritoriului său într-o mlaştină nesănătoasă şi
improprie locuirii, oraşul s-a depopulat treptat, iar cea mai mare
parte dintre locuitori a plecat înspre Milet şi cel puţin în secolul al
III-lea î.Hr. zona este atestată doar ca o simplă peraia a Miletului.
Însă terenul care aparţinuse Myousului a devenit obiect de dispută
permanent între Milet şi Magnezia pe Meandru după ce a fost
încredinţat acesteia din urmă de către Antigonidul Filip al V-lea.
Un alt exemplu este cel oferit de către Efes: el a fost relocalizat şi
reîntemeiat de către Lysimachos fie din cauza afundării solului, fie
din cauza unei circulaţii improprii a aerului în acel loc, fapt care
asigura condiţii nesănătoase.
 Un alt factor important de relocalizare îl putea constitui
intervenţia brutală urmată de deportarea întregii populaţii. În
această situaţie s-a aflat Miletul care a fost cucerit şi înfrânt de
către perşi în 494 î.Hr., în urma revoltei ioniene. Ceea ce este
interesant de remarcat este faptul că după 470, atunci când
milesienii au primit aprobarea oficială de a reconstrui oraşul,
planul ortogonal a fost deviat cu 20 de grade de la orientarea
către punctele cardinale, tocmai pentru a încuraja circulaţia
vânturilor şi a proteja de razele soarelui. Un alt avantaj îl
reprezenta acela că cele patru porturi ale sale erau orientate pe
ambele laturi ale peninsulei, asigurând adăpost navelor indiferent
de direcţia vânturilor. Un caz similar era cel al Alexandriei din
Egipt.
 3. CONDIŢII SCHIMBĂTOARE ŞI
ELEMENTE DE CONTINUITATE

Din punct de vedere architectural, vestul Asiei Mici a

reprezentat una dintre cele mai productive zone mediteraneene
din perioada elenistică şi romană. Oraşe şi cetăţi de dimensiuni
variabile au fost întemeiate sau reîntemeiate după o anumită
perioadă de către donatori bogaţi adaptându-se la noile criterii
privind standardele de apărare, condiţiile sănătoase de locuire şi
poziţia strategică în cadrul reţelelor de transport maritim sau
terestru.
 Oraşele au trebuit să facă faţă noilor condiţii oferite de
mediile social, economic şi politic. Ele trebuiau să-şi adapteze
strategiile de supravieţuire şi să-şi sporească eforturile într-o
competiţie dură pentru a câştiga preeminenţă şi vizibilitate.
În aparenţă nimic nu s-a modificat în mod radical pentru
oraşele greceşti începând cu perioada elenistică: sistemul de
organizare socială, instituţiile acestora etc. au rămas
neschimbate. Cu toate acestea, două elemente importante au
schimbat întreaga imagine a universului lor: suveranul atotputernic
şi statul monarchic.
 4. DEZVOLTAREA URBANĂ

4A. AVÂNTUL DEMOGRAFIC

Există cel puţin două căi importante de a evalua procesul

de dezvoltare urbană:
1. Prin urmărirea căilor de migraţie şi a principalilor factori
demografici (fertilitatea, mortalitatea şi sporul demografic);
2. Prin perceperea evoluţiei tipurilor arhitecturale şi a
programelor de construcţii dezvoltate. Acestea erau stimulate
prin contribuţiile unor donatori bogaţi (euergetai), o acţiune care în
realitate sporea prestigiul aşezării şi atrăgea atât noi investiţii, cât
şi categorii noi de imigranţi
 Putem presupune că toate aceste trei oraşe au sporit
repede nu numai ca dimensiuni, ci şi ca populaţie în perioada
elenistică şi în cea romană. Una dintre metode o constituia aportul
continuu de populaţie indigenă, iar o alta absorbţia populaţiei altor
cetăţi. Acest din urmă exemplu este valabil îndeosebi în cazul
Miletului care a înglobat populaţia şi teritoriul Pidassei, după cum
procedase anterior şi în cazul Myousului. Însă şi o parte
însemnată a milesienilor nativi a părăsit cetatea, întrucât ştim de
exemplu că 90 % dintre străinii din Atena între secolele I î.Hr. şi II
d.Hr. erau milesieni. Torbert Vestergaart, autorul unui studiu de
demografie legat de prezenţa imigranţilor milesieni în Atena
perioadei elenistice şi romane, considera că principala cauză a
declinului activităţilor economice o reprezenta înnămolirea
portului.
 Aceasta ar fi determinat declinul condiţiilor de angajare
pentru autohtoni, la care s-a adăugat şi competiţia crescândă a
altor porturi precum Delosul, care a devenit unul dintre cei mai
importanţi competitori ai Miletului după 166 î.Hr., atunci când
romanii l-au scutit de impozite şi l-au transformat în port liber.
O a doua cauză a migraţiei milesienilor către Atena a
constituit-o cel mai probabil căsătoriile mixte. Iată de ce
considerăm că sporirea populaţiei milesiene, mai ales în perioada
romană, a fost mai degrabă una moderată.
 În cazul Pergamului putem de asemenea urmări afluxul
de populaţie locală îndeosebi prin identificarea numelor unor
donatori bogaţi care au contribuit la programele de construcţie ale
cetăţii după dispariţia monarhiei Attalide sau prin observarea
numelor rudelor lor. Acesta este cazul de exemplu al unui locuitor
bogat din Pergam, Menodotos, cel care îi oferise sprijinul lui
Mithridates VI Eupator pe parcursul secolului I î.Hr. Soţia sa se
numea Adobogiona şi era fiica unui prinţ galat al trocmilor. Un alt
exemplu relevant este cel al lui C. Antius Aulus Iulius Quadratus, a
cărui familie era înrudită cu familia regală galată care îşi avea
originea la Ankyra. Quadratus era un cetăţean de vază şi un
binefăcător de seamă în Pergam, Efes şi Sardis. Rudele sale care
erau şi ele înstărite sunt atestate în mod frecvent în oraşele din
Frigia şi din Lydia.
 Însă cel mai spectaculos caz este cel al Efesului. Pe
parcursul a o sută de ani, între 50 şi 150 d.Hr. oraşul şi-a dublat
populaţia care a ajuns să fie estimată la aproximativ 225.000 de
locuitori, inclusiv suburbiile. Din această cauză Efesul poate fi
considerat al treilea oraş ca mărime din Imperiul Roman, după
Roma şi Alexandria. Pergamul trebuie să fi avut în secolele al II-
lea şi al III-lea circa 200.000 de locuitori, dublu cât avea Miletul.
Ceea ce este interesant este faptul că proporţia populaţiei native
din acest total a stagnat sau chiar a scăzut treptat, în timp ce
creşterea numărului total al populaţiei a fost asigurată printr-o
imigraţie masivă din teritoriul cetăţii, din alte oraşe ale provinciei
sau din alte zone ale imperiului. Unii cercetători afirmă chiar că
Efesul nu dispunea practic de o aristocraţie locală care să
investească în programele de construcţii, în timp ce în cazul
Pergamului tocmai aceasta a fost principalul promotor al
dezvoltării urbanistice după dispariţia monarhiei Attalide.
 4B. MODELELE URBANE. STADIILE DE
DEZVOLTARE

Există mai multe tipuri de percepţii legate de problema

tipologiei oraşelor greceşti din perioada antică. Dora Crouch
considera că împărţirea acestor cetăţi în funcţie de modalitatea de
dispunere a străzilor în planul hippodamic sau ortogonal pe de o
parte şi planul scenografic, pe de alta, trebuie reevaluată. Este
binecunoscut faptul că cel puţin la începutul perioadei elenistice
aceste două tipuri de organizare urbanistică erau foarte des
utilizate. Unii dintre cercetători tind să prezinte Miletul şi Pergamul
ca modele tipice în privinţa acestor forme conceptuale. Într-
adevăr, aceste opinii necesită o privire mai atentă.
 Potrivit lui Crouch, avem de-a face cu cinci tipuri de oraşe
greceşti, catalogate în felul următor:
(1) Oraşul tentacular, al cărui protip este reprezentat de Atena.
Modul în care sunt dispuse spaţiile private în jurul celor publice
creează o „aşezare centralizată, orientată în jurul a două centre“,
reprezentate în realitate de agora şi de acropolă. Dezvoltarea
oraşului se realiza după o dispunere tentacularăşi dezorganizată.
(2) Tipul Posidonia (Paestum), un oraş colonial întemeiat la
jumătatea secolului al VII-lea de-a lungul unei singure străzi
principale de-a lungul căreia erau dispuse şi cele mai importante
instituţii. Restul străzilor cuprinzând zonele de locuire erau
aşezate perpendicular pe strada principală.
(3) Tipul Morgantina, denumit după un oraş din Grecia Mare ale
căror zone rezidenţiale, organizate sub forma unor planuri
ortogonale erau situate pe două dealuri nivelate care flancau un
spaţiu public, cel al agoralei sau al pieţei publice.
(4) Tipul Miletului/ al oraşului Priene corespunde modalităţii de
organizare a celor două oraşe ioniene, modelul de la Priene
reprezentând mai degrabă o formă simplificată a planului
ortogonal milesian. Această concepţie ar fi fost dezvoltată în mod
teoretic de Hippodamos din Milet, care şi-a pus în aplicare ideile şi
în cazul altor centre precum Rodosul şi Pireul. În opinia lui
Crouch, „Zona clădirilor publice şi spaţiul deschis din centru erau
adaptate în mod neregulat la topografia peninsulei, restul acesteia
fiind împărţit în mari insule cuprinzând case micuţe sau mici insule
având locuinţe mari, însă în fiecare caz dispuse sub forma unei
table de şah cu spaţiile publice aranjate ca multipli ai unui singure
insule”.
 Ar trebui să mai adăugăm că, cel mai probabil nu a existat
un plan ortogonal înainte de 470. Apoi, putem observa la Milet
două etape de reconstrucţie pentru că părţile de nord şi de sud
ale oraşului prezintă insule de dimensiuni diferite. Singurele
devieri de la planul ortogonal le reprezi.ntă teatrul şi băile
Faustinei.
 Oraşul era dispus după două axe principale:
(1)una care lega piaţa de vest şi sanctuarul Atenei de extremitatea
pieţei de sud şi de partea de est a oraşului, şi
(2)cea care traversa oraşul şi făcea legătura dintre zona principală
a portului (cu locul dedicat lui Apollo Delphinos şi piaţa de nord) şi
Poarta Sacră din sudul cetăţii. În fiecare primăvară exista o
procesiune care lega Miletul de Didyma. Ea pornea de la
Delphinion, din zona Portului Leilor, traversa oraşul până ajungea
în dreptul Porţii Sacre, de unde se deplasa mai departe pe Calea
Sacră către Didyma.
 Efesul avea un sistem hipodamic similar dezvoltat în
interiorul incintei lui Lysimachos, singura abatere fiind Strada
Cureţilor care urma o cale mai veche. În timpul uneia dintre cele
două sărbători principale ale cetăţii, cea a naşterii Artemidei
Efesiene la data de 6 a lunii Thargelion (mai-iunie), procesiunea
(Fig. 33) care pleca de la Artemision intra prin Poarta
Magneziană, trecea mai departe prin dreptul teatrului şi părăsea
cetatea prin Poarta Koressos pentru ca apoi să revină la
sanctuarul Artemidei din vecinătate.
(5) Planul scenografic sau tipul Pergamului îşi ia numele de la
acest oraş care era aşezat pe o serie de terase.
În cazul Pergamului discutăm despre trei terase şi trei
etape evolutive:
A. Orașul lui Philetairos;
B. Extinderea eumenică;
C. Pergamul imperial.
 A. Oraşul din prima etapă sau oraşul lui Philetairos
includea cel mai probabil oraşul de sus şi terasa mijlocie.
 B. Într-o a doua etapă, eumenică, oraşul s-a extins către
terasa inferioară, până a ajuns la zona râului Selinunt.
C. În fine, în etapa romană sau cea a aşa-numitului „al
doilea Pergam, cel imperial” cetatea s-a extins dincolo de râu şi a
inclus şi Calea Sacră care făcea legătura dintre oraşul vechi şi
Asklepieion. Această arie romană avea un spaţiu public separat
centrat în apropiere de Selinunt care includea amfiteatrul,
stadionul, teatrul roman, băile, odeonul, forumul şi aşa-numitul
templu al zeilor egipteni sau Casa Roşie. Strada principală care
unea cele două laturi ale oraşului inferior era trasată în aşa fel
încât cobora din zona tempului lui Traian (Traianeum), trecea pe
lângă clădirea Gurnellia, iar apoi pe lângă stadion pentru a
traversa întreg spaţiul public roman şi a ajunge în partea de sud a
oraşului. Alegerea acestui traseu trebuie să fi avut şi o încărcătură
ideologică deosebită, întrucât Traianeum-ul reprezenta noul centru
al cultului imperial din provincie.
 Principala problemă care apare cazul unei astfel de
clasificări este aceea că, cel puţin din ceea ce observăm în
privinţa Pergamului şi al cetăţii Priene, cele două tipuri de
concepţii urbanistice dominante din perioada elenistică, denumite
şi „şcoli regionale de arhitectură” nu erau opuse, ci
complementare. Soluţiile acestora privitoare la planificarea
urbanistică nu erau aplicate în mod exclusiv, ci pragmatic, în
funcţie de condiţiile oferite de mediul înconjurător. Ambele oraşe
menţionate erau terasate. Iar ambele aveau în modul propriu de
organizare structuri de tip ortogonal. Priene, cu planul său
hipodamic foarte îngrijit care înconjura un singur spaţiu public,
dispunea şi el de o citadelă situată pe o terasă superioară.
 Pe de altă parte, se pare că nu doar în fazele de dezvoltare
eumenică şi respectiv romană întâlnim planuri ortogonale.
Wolfgang Radt arată foarte clar faptul că oraşul lui Philetairos
dispunea de un sistem ortogonal de străzi situate pe panta estică
a dealului. Este vorba despre partea locuită a oraşului, situată
deasupra templului Demetrei şi a marelui gimnaziu şi care
ajungea în partea superioară până în apropiere de piaţa de sus a
oraşului.
 Aşadar, această manieră de categorizare antagonică
devine problematică. Ar fi prin urmare mai firesc să includem
Pergamul în categoria planurilor compozite, la fel ca şi Cyrene,
unde se observă foarte clar că avem de-a face cu diferite tipuri de
planuri ortogonale cu unghiuri de orientare variate puse în
conexiune cu zone total adaptate la condiţiile de relief.
 Mai mult decât atât, cele trei oraşe principale par să
corespundă şi unei alte tipologii care leagă mai degrabă Miletul şi
Efesul de Rhodos şi Pireu pe de o parte şi Pergamul de Priene şi
Atena pe de altă parte. Prima categorie este cea a oraşelor de
tip portuar. În acest caz principala zonă publică este centrată în
jurul portului principal, acolo unde prin definiţie întâlnim piaţa
comercială a cetăţii. Piaţa civică era de obicei situată într-o altă
parte a oraşului decât cea comercială. Cea de-a doua categorie
corespunde oraşelor din interiorul continentului, care aveau o
acropolă protejată situată pe o înălţime şi separată de partea
locuită a oraşului.
 4C. STRUCTURAREA SPAŢIULUI PUBLIC
ŞI A CELUI PRIVAT.
TRADIŢII ARHITECTURALE ŞI INOVAŢII

Frecvenţa utilizării planului ortogonal s-a datorat necesităţii

adaptării şi raţionalizării spaţiului public şi a universului oraşului.
Contrastul dintre spaţiul public şi cel privat a fost generat de
nevoia de redimensionare a zonei libere, deschise, a spaţiului
public. Planurile caroiate ofereau posibilitatea şi în acelaşi timp
avantajul de a facilita împărţirea pe zone, cu alte cuvinte de a
creea diverse arii având dimensiuni şi forme similare şi de a
ordona imensitatea spaţiului privat.
 Însă impresia dată de aceste cartiere de locuinţe era mai
degrabă una de monotonie generală, acestea fiind alcătuite din
străduţe înguste în care faţadele locuinţelor private nu prezentau
de obicei ferestre către stradă. Nu exista practic nici un spaţiu
deschis în care individul să se poată simţi confortabil. Prin
contrast, cele instituţionale erau amenajate cu grijă ca spaţii foarte
largi în aşa fel încât să exploateze la maximum ideea de măreţie a
oraşului, a instituţiilor şi a conducătorilor lor. De aceea, acest fapt
trebuie să fi produs un puternic impact psihologic asupra
individului.
 Pe tot parcursul întregii perioade elenistice întâlnim
numeroase cazuri de utilizare a contrastelor evidente ‒ de
exemplu, poziţia dominantă a anumitor clădiri sau
redimensionarea componentelor arhitecturale tradiţionale, precum
propileele, porticurile, scările monumentale, pieţele rectangulare
chiar şi atunci când era vorba despre un teren în pantă etc. ‒
pentru a genera impresia de măreţie a cetăţii şi instituţiilor sale:
(1) contraste vizuale (templul lui Dionysos alături de teatrul din
Pergam);
(2) scări monumentale (altarul lui Zeus din Pergam);
(3) îmbinarea ordinelor arhitectonice (în cazul bouleuterion-ului din
Milet);
(4) utilizarea porticurilor pe trei sau patru laturi în pieţele publice
(de exemplu pentru agoraua superioară de la Pergam).
 Modul în care inovaţiile tehnice erau aplicate începând cu
perioada elenistică subliniază acest gust pentru monumentalitate
şi contrast dramatic. Utilizarea mortarului pentru îmbinarea
blocurilor de piatră a determinat o creştere a stabilităţii şi a
durabilităţii marilor clădiri, a rampelor de acces, a zidurilor, a
contraforturilor şi a altor tipuri de contrucţii, fie ele defensive sau
nu. În plus, folosirea uneori a arcelor, a bolţilor şi a coloanelor
adosate sporeau ideea de mediu sofisticat şi de contrast vizual
dinamic.
Începând cu secolul al II-lea î.Hr., romanii au insistat şi ei
asupra aceloraşi tipuri de valori în plan arhitectonic. Ei considerau
arhitectura publică drept un mijloc de a domina natura, exprimând
acest punct de vedere prin ridicarea de construcţii monumentale
care ocupau un spaţiu public imens, precum apeductele, băile,
teatrele sau arenele.
 Atunci când vorbim despre programe de construcţii trebuie
să subliniem un anumit aspect: atât categoriile de donatori, cât şi
mijloacele efective de finanţare a proiectelor ahitecturale au variat
în mod considerabil. O primă modalitate, care era şi cea mai des
uzitată, era aceea de finanţare directă. Ea consta din ridicarea
sau repararea unei construcţii publice pe cheltuiala donatorilor; în
schimbul acestei acţiuni binefăcătorii primeau de la principalele
instituţii ale cetăţii, în semn de apreciere pentru acesta şi urmaşii
săi, inscripţii onorifice în cele mai importante locuri publice ale
cetăţii precum pieţele sau teatrele. Această categorie a donatorilor
putea include membri ai elitelor locale, regi elenistici, împăraţi
romani sau personae aflate în serviciul imperial precum liberţii
Mazaios şi Mithridates, cei care au ridicat o poartă monumentală
la Efes.
 Cea de-a doua cale era aceea de finanţare indirectă, fiind
atestată de exemplu la Milet, acolo unde Seleukos I Nikator şi fiul
său Antiochos au făcut fiecare în parte câte o donaţie către oraş şi
principalul său sanctuar oracular, Didymeionul. În vreme ce
Seleukos a donat în mod direct în 299 î.Hr. o sumă considerabilă
de bani pentru ca sanctuarul să fie reconstruit, fiul său a avut o
idee şi mai strălucită: el a construit pe cheltuiala sa „un portic de
un stadiu lungime“, adică de 190 metri (stoa stadiaia), situat în
partea de est a agoralei sudice, care adăpostea un număr de 78
de prăvălii. Chiria obţinută pentru aceste spaţii comerciale
constituia un venit anual permanent pentru continuarea
construcţiilor de la Didyma.
 Existau în realitate trei faze de activităţi constructive
corespunzătoare celor trei centre citadine pe care le-am luat în calcul.
Prima aparţine perioadei elenistice, atunci când monarhii în general,
Attalizi, Seleucizi sau Lagizi, erau cei care luau iniţiativa şi sponsorizau
programele de construcţie tocmai pentru a-şi arăta bunăvoinţa şi
măreţia. A urmat apoi o perioadă de frământări care a corespuns în
general integrării oraşelor anatoliene în sistemul administrativ al lumii
romane. Aceste oraşe de pe coasta de vest l-au sprijinit pe Mithridates
al VI-lea Eupator în timpul războaielor mithridatice şi au fost în
consecinţă aspru pedepsite. Astfel, aristocraţia locală nu a adoptat nici o
măsură în privinţa activităţilor constructive, care au cunoscut o perioadă
de stagnare. O a treia etapă a survenit o dată cu schimbarea de
atitudine din timpul lui Cezar în privinţa acestor oraşe provinciale şi a
provincialilor în general. Însă iniţiativele au devenit vizibile mai întâi în
perioada cuprinsă între Augustus şi Nero, iar mai apoi în perioada lui
Domitian şi a Antoninilor. Chiar în această din urmă perioadă multe
dintre iniţiative au venit din partea împăraţilor romani sau din partea
persoanelor aflate în serviciul imperial. Singura excepţie notabilă a fost
aceea a aristocraţiei locale din Pergam, care şi-a asumat aproape
integral iniţiativa programelor constructive chiar şi în perioada imperială.
4D. MARI ORAŞE ŞI MARI SANCTUARE.
DIDYMAIONUL, ASKLEPIEIONUL ŞI
ARTEMISIONUL
 În realitate, împăraţii romani au încurajat dezvoltarea
marilor sanctuare, precum şi a altor centre din interiorul oraşelor,
din considerente de natură religioasă, dar şi ideologică. Unora
dintre locurile cu semnificaţie religioasă li s-a dat o nouă
interpretare pentru a corespunde intereselor imperiale. Astfel, se
intenţiona creşterea sentimentului de loialitate faţă de statul roman
şi de ataşament faţă de conducătorii săi. De exemplu, sanctuarul
Athenei Promachos din Pergam a fost transformat în centru al
cultului imperial tocmai datorită faptului că Athena fusese cea care
a acordat sprijin Attalizilor împotriva galatilor, sugerându-se astfel
ideea superiorităţii lumii civilizate asupra barbarilor.
 În mod similar, Traian a fost cel care a subvenţionat
construcţia căii ce ducea către sanctuarul lui Asklepios din
Pergam. A cheltuit şi sume importante de bani pentru Didymeion.
Pe de altă parte, Hadrian avea o afinitate deosebită pentru
Asklepios, astfel încât a donat numeroase fonduri pentru
Asklepeion. Din punct de vedere ideologic, acest fapt avea o
încărcătură semnificativă întrucât templul era dedicat lui Zeus
Asklepios, ale cărui pretenţii universaliste corespundeau pe deplin
viziunii lui Hadrian, perceput ca Zeus Olympios
 Însă aceste sanctuare s-au dezvoltat şi de la sine, întrucât
veneau în întâmpinarea tendinţelor deja existente în epocă. În
perioada imperială timpurie s-a produs o revitalizare a elementelor
locale ca reacţie a tendinţelor universaliste şi uniformizatoare
promovate îndeosebi pe parcursul secolelor al II-lea şi al III-lea.
Este vorba despre o perioadă în care au sporit şi pelerinajele
sacre la centrele oraculare şi taumaturgice, şi care a fost
denumită de către Paul Veyne şi alţi istorici contemporani precum
Michel Meslin şi Robin Lane Fox ca „cel de-al doilea păgânism”
sau „păgânismul metamorfozat”.
Acesta se caracteriza îndeosebi printr-o preocupare
crescândă a individului către transcendental, către natura
sufletului, cea a divinităţii etc. De multe ori oracolele răspundeau
unor asemenea solicitări şi nu este întâmplător faptul că mulţi
dintre profeţii atestaţi la Didyma sau Claros erau neopitagoreici şi
neoplatonişti.
 Mai mult decât atât, sărbătorile organizate în cadrul
acestor sanctuare, precum cele din Artemision atrăgeau un mare
număr de pelerini. În cazul Artemidei Efesenilor un rol important îl
aveau atât relaţiile de natură individuală, cât şi colectivă. Pentru
anumite categorii de adoratori, tocmai relaţia directă şi personală
cu divinitatea le conferea garanţia securităţii. Ephesia era
percepută ca una dintre zeităţile patronatoare sau stăpâne ‒ şi în
această calitate purta epitetul de proestotēs ‒ care garanta
securitatea personală şi colectivă, fiind corespunzătoare u
divinităţi anatoliene similare având atributul anax/anassa. Pe de
altă parte, atât legătura directă cu divinitatea, cât şi indicaţiile
necesare dobândirii sănătăţii şi a securităţii erau asigurate chiar şi
in cazul sesiunilor de incubatio din Asklepieion.
 Autorităţile locale şi cele romane au profitat din plin de
aceste tendinţe din epocă, le-au încurajat şi le-au exploatat
potenţialul, contribuind pe deplin la dezvoltarea acestor mari
centre religioase care, pe lângă faptul că atrăgeau profituri
importante, contribuiau în mod semnificativ la creşterea
prestigiului oraşelor de care depindeau şi implicit la atragerea
fondurilor unor investitori bogaţi către acestea.