Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” Iași

Facultatea de Istorie

Master Patrimoniu și turism cultural, anul I

Comici-Sabareze Sabina

Dyonisopolis (Balcic, ( bulgară Балчик, turcă Balçık)

este, în prezent, un oraș la țărmul Mării Negre, în regiunea Dobrici, Dobrogea de Sud, din nord-
estul Bulgariei, situat la o distanță de 42 km de Varna. În prezent este una dintre atracțiile turistice ale
Bulgariei la Marea Neagră. În perioada 1913-1940 a aparținut de Regatul României, împreună cu
restul Dobrogei de Sud, în urma celui de-al Doilea Război Balcanic (iunie-august 1913). În
1940, Cadrilaterul, inclusiv Balcicul, a fost redobândit de Bulgaria. Aici se află Castelul din Balcic,
reședința de vară preferată a Reginei Maria, înconjurat de o la fel de celebră grădină botanică unicat în
Europa centrală și de est, în special datorită colecției de cactuși. Datorită versanților de calcar din
perimetrul său, localitatea a fost supranumită Orașul Alb. Întreaga zonă a fost numită Coasta de
Argint din aceleași motive. Lângă localitate a mai existat o așezare (azi parte a orașului)
numită Mumcil în timpul administrației românești și Momchil în bulgară. Satul avea populație majoritară
de etnie tătară.

Astăzi cunoaștem acest oraș sub numele de Balcic și puțini sunt românii care nu au vizitat acest loc
pitoresc de pe țărmul dobrogean al Mării Negre. Nu voi scrie despre celebrul Castel al Reginei Maria, cu
a sa grădină minunată, ci încerc o întoarcere în timp cu mai bine de două milenii și jumătate. În secolul
VI înainte de Hristos (după alte surse sec.V î.H) și pe acest mal au acostat corăbii ale temerarilor greci, de
neamuri diverse, dar cei mai mulți dintre ei ionieni din Milet. Acești oameni întemeiează o așezare chiar
pe locul în care trăiau deja, din vremuri imemoriale, băștinașii traci (Pliniu cel Bătrân a scris despre tribul
trac Aroteres). Polisul grecesc va fi numit Cruni sau Krunoi. Numele se traduce prin “izvoare”, pentru că
zona este bogată în astfel de surse de apă. Colonia se dezvoltă, dar orașul este încă mic și nu poate
rivaliza economic cu marile Callatis, Tomis sau Histria. În secolul III î.H, Cruni își va schimba însă numele
în Dionyspolis. Există o legenda care spune că după o furtună îngrozitoare, localnicii au găsit pe mal o
statuie minunată a zeului vinului și al fertilității, Dyonisos. Nimeni nu știa de unde apăruse acea statuie,
iar ei au văzut-o ca un semn trimis de către zei. Au luat-o, au dus-o în oraș și au construit un templu
minunat. Astfel, grecii din Cruni au decis să schimbe numele orașului, care a devenit astfel Dyonisopolis,
Orașul lui Dionysos.

Din acel moment, polisul a început să se dezvolte tot mai mult, ajungând în cele din urmă unul din cele
cinci mari orașe grecești din Mikra Skitya (Scythia Minor), având parte de o istorie tumultoasă, care se
întinde pe mai bine de un mileniu (sub stăpânire greacă, romană și romano-bizantină).

Polisul este cunoscut pentru Decretul lui Acornion, scris în jurul anului 48 î.Hr. de către cetățeni în
onoarea lui Acornion, care a călătorit departe într-o misiune diplomatică pentru a se întâlni cu cineva
la Argedauon. Decretul, o inscripție de marmură fragmentară, se află în prezent la Muzeul de Istorie
Națională din Sofia. Inscripția se referă de asemenea la regele dac Burebista și o interpretare este că
Acornion a fost sfetnicul său șef (în greacă veche πρῶτοσφίλος, literal "primul prieten") din
Dionysopolis. Alte surse indică faptul că Acornion a fost trimis ca ambasador al lui Burebista la Cneus
Pompeius Magnus, pentru a discuta despre o alianță împotriva lui Iulius Cezar. Acest lucru conduce la
ipoteza că menționata Argedava a fost capitala regatului dac condus de Burebista. Această sursă nu
menționează, din păcate, locul unde se afla Argedava și opiniile istoricilor sunt împărțite în două
categorii. O școală de gândire, condusă de istoricii Constantin Daicoviciu și Hadrian Daicoviciu, afirmă că
inscripția se referă la Argidava și plasează capitala potențială a lui Burebista la Vărădia, județul Caraș-
Severin, România. Formele Argidava și Arcidava întâlnite și în alte surse, cum ar
fi Geographia lui Ptolemeu (c. 150 d.Hr.) și Tabula Peutingeriana (secolul al II-lea d.Hr.), plasează în mod
clar un oraș dacic cu acele nume în această locație geografică. Situl se află în apropiere
de Sarmizegetusa, o capitală dacică ulterioară. Alți arheologi, conduși de istoricul Vasile Pârvan și de
profesorul Radu Vulpe plasează Argedava la Popești, un cartier al orașului Mihăilești, județul
Giurgiu, România. Argumentele includ legătura de nume cu râul Argeș, poziția geografică pe un drum
potențial către Dionysopolis pe care ar fi mers Acornion și, cel mai important, dimensiunea descoperirii
arheologice de la Popești care indică prezența unui palat regal. Cu toate acestea, nicio o altă sursă nu
pare să numească dava descoperită la Popești, astfel încât nu pot fi făcute presupuneri exacte cu privire
la numele ei dacic. De asemenea, este destul de posibil pentru două davae diferite să fie doar omonime.
Din păcate, inscripția de marmură este deteriorată în multe locuri, inclusiv chiar înainte de
cuvântul Argedauon și este posibil ca cuvântul original să fi fost Sargedauon (în greacă
veche Σαργεδαυον) sau Zargedauon. Această formă ar putea fi legată de Zargidaua menționată
de Ptolemeu într-o locație geografică diferită. Sau, din nou, cele două ar putea fi simple omonime.

Revenind la traiectoria urbei pe parcursul timpului, se pare că urbea a suferit în urma atacurilor
migratorilor, a fost aproape distrusă de un cutremur urmat de valuri mareeice, dar a supraviețuit până
prin secolul VII d.H. În cele din urmă, Dyonisopolis a încetat să mai existe dar povestea a continuat pe
aceste meleaguri.

În Evul Mediu aici s-a născut Balcicul, al cărui nume vine se spune de la despotul Țării Karvunei
(Căvurnei), Balica. Acesta a fost tatăl celebrului Dobrotici, cel care a creat statul independent al Dobrogei
medievale, cu capitala la Caliacra. Dionysopolis a rămas în istoria ținutului nostru iar Balcicul de astăzi,
creat peste ruinele orașului antic, continuă și acum să impresioneze.

De remarcat rămâne istoria zbuciumată a orașului, întemeiat de la început pe vatra unei așezări tracice,
sortit să fie sub oblăduirea schimbătoare a diferitelor domnii care săau perindat, fiecare lăsând pecetea
culturii proprii. Dacă, la început, locul era populat de ionieni, iar așezarea era
numită Kmuni sau Krunoi (în grecește însemnă "izvoare"), datorită abundenței izvoarelor carstice din
zonă, mai târziu a fost redenumit Dionysopolis  după numele zeului Dionysos, al vinului și sărbătorilor.
După una din cele mai răspândite legende, orașul a primit acest nume după ce o statuie a lui Dionysos a
fost adusă la țărm de valurile mării. Imaginea zeului apare și pe monedele bătute aici. 1 Întemeiat
în secolul VI î.Hr. de coloniști veniți din mai multe orașe grecești, Dionysopolis era un centru important
pe țărmul vestic al Mării Negre până la începutul erei noastre, făcând parte din lanțul de colonii grecești

1
https://www.wildwinds.com/coins/greece/moesia/dionysopolis/t.html
care începea la nord cu Olbia (la gurile Bugului) și mergea spre sud până
la Apollonia (astăzi Sozopol, Bulgaria).

În secolul I î.Hr., coloniile au fost pentru prima oară ocupate de trupele Imperiului Roman, dar la scurt
timp populația zonei, formată din greci, sciți și geți s-a răsculat. Campania generalului Crassus din 29-28
î.Hr. aduce Dobrogea în sfera de influență a Romei, iar coloniile grecești sub directa stăpânire a
guvernatorului provinciei Macedonia. Primii ani ai erei noastre sunt martorii exilului
poetului Ovidiu la Tomis, care, după o legendă, trecând pe mare în dreptul Dionysopolis-ului, ar fi
exclamat văzând peisajul: "O! Oraș de pietre albe, te salut pentru frumusețea ta nemaivăzută!". În
anul 15 d.Hr, provincia Moesia a fost creat, dar Dobrogea a rămas (până în anul 46) parte a Regatului
Odrișilor, client Romei, în timp ce coloniile grecești au format "Praefectura orae maritimae" - anexată
Moesiei Inferior în anul 86, de către Domițian.

Istoria orașului Dionysopolis o va împărtăși în continuare pe aceea a Dobrogei, integrată Imperiului

Roman, reperele importante fiind apariția și răspândirea creștinismului sau năvălirile barbare,
accentuate prin "Criza imperială" din secolul III. La capătul acestei crize, împăratul Dioclețian creează
provincia Scythia Minor (actuala Dobrogea), care din anul 395 va aparține Imperiului Roman de Răsărit
(Bizantin).

Deși a fost reparat de împărații Licinius, Iulian Apostatul și Valens, orașul va suferi distrugeri mari în

timpul migrațiilor din secolele V-VI (este menționată și o mare inundație provocată de un tsunami în
secolul al VI-lea) și va decădea treptat. Au trecut succesiv prin zonă goții, ostrogoții, antii, slavii, bulgarii,
gepizii, cutrigurii, avarii. Dintre toți, slavii au avut cea mai mare influență, stabilindu-se în număr mai
mare la sud de Dunăre, mai ales la începutul secolului al VII-lea, secol în care provincia va fi reorganizată
de împăratul Constantin al IV-lea în "Thema Scythia".

Curând după această însă, hanatul bulgar al lui Asparuh, ajuns la nord de Dunare în urma luptelor cu
khazarii, câștigă în anul 680 războiul cu Imperiul Bizantin și cucerește Dobrogea și Moesia. Un an mai
târziu hanatul este recunoscut ca stat independent (Primul Țarat Bulgar), dar bizantinii și-au păstrat
controlul încă 3 secole asupra țărmului Mării Negre, cu intermitențe și asupra zonei vechii cetăți
Dionysopolis. Aceasta, dacă nu dispăruse, oricum nu mai avea caracter urban, decăzând și datorită
dezvoltării cetății vecine Varna. Reconstrucția ei s-a făcut cu aportul din ce în ce mai mare al proto-
bulgarilor, sus pe podișul ce domina vechea așezare (loc unde se mai păstrează vestigii ale așezării
medievale din secolele IX-XIV). În anul 895, prin Dobrogea au trecut și triburile maghiare, venind
din Bugeac, iar în secolul următor sunt menționați primii stăpânitori feudali locali, probabil de origine
slavă ("Jupan Dimitri" în sudul Dobrogei).

Cu sprijinul împăratului bizantin Nichiphor al II-lea Phokas, cneazul Sviatoslav I al Kievului atacă Țaratul
Bulgar și ocupă Dobrogea în anul 968, mutând capitala Rusiei Kievene pentru 3 ani la gurile Dunării.
În 971 însă, împăratul Ioan I Tzimiskes îl invinge pe Sviatoslav și îl alungă din Tracia și Dobrogea,
restabilind în zonă autoritatea bizantină. Odată cu apogeul Primului Țarat Bulgar, sudul Dobrogei va fi
anexat acestuia de către țarul Samuil, care în prima fază l-a învins pe împăratul Vasile al II-lea
Bulgaroctonul; acesta revine în anul 1000 și distruge complet până în 1018 Țaratul Bulgar, organizând în
Dobrogea "Strategia Dorostolon" și apoi "Thema Paristrion / Paradunavon".

Stăpânit de bizantini întreg secolul al XI-lea, țărmul sudic al Dobrogei va fi cunoscut și el, ca întreaga
regiune, invaziile pecenegilor, uzilor și cumanilor; în aceeași perioadă sunt menționați în zonă și lideri
locali, precum Tatrys/Tatos, Sestlav și Satza (probabil pecenegi) sau Pudilă (vlah). Începând cu secolul
XII, dominația cumanilor s-a accentuat, iar după înfrângerea acestora din anii 1122-1123 de către
împăratul Ioan al II-lea Comnenul, asimilarea lor de către băștinașii vlahi va duce la apariția elementului
etnic românesc la Dunărea de Jos, coabitant cu cel slavo-bulgar. Aceste două principale populații
autohtone, împreună cu resturile cumanilor, au participat în 1185-1186 la răscoala Asăneștilor.
Dobrogea va rămâne în granițele imperiale până la începutul secolului al XIII-lea, când, în contextul
înlocuirii Imperiului Bizantin cu cel Latin de Răsărit, va intra sub autoritatea Imperiului Vlaho-Bulgar al
Asăneștilor (Al Doilea Țarat Bulgar). În 1241 coloana sudică a marii armate mongole, sub conducerea
lui Kadan, a invadat și Dobrogea, în drumul său spre vest. Autoritatea Asăneștilor a fost slăbită, și drept
consecință, Hoarda de Aur și-a extins stăpânirea și asupra Dobrogei; de atunci a început colonizarea
zonei cu turci selgiucizi și tătari islamizați (parte din urmașii acestora, trăind printre creștini, au devenit
găgăuzii de mai tarziu). Tot în această perioadă, datorită vremurilor nesigure, orașul s-a mutat din nou
spre mare, în locuri mai greu accesibile - înălțimile apărate natural (în special dealul mare, numit Djinna
Bair, unde s-au descoperit vestigii ale construcțiilor din secolele XIII - XIV). După 1300, zona a trecut din
nou în stăpânirea celui de-al Doilea Țarat Bulgar, sub conducerea țarului Teodor Svetoslav, pentru ca 25
de ani mai târziu să facă parte din principatul independent numit "Țara Cărvunei". De la numele primului
conducător al acestui mic stat feudal, Balik (Balica), se consideră că provine denumirea de Balcic,
menționată oficial abia în documente din secolul al XVI-lea. În primii ani ai întemeierii noului stat, este
menționat și un mitropolit, Methodius, sub autoritatea căruia se afla nucleul noului stat, și anume zona
Varna - Balcic - Carbona/Karvuna.

Secolul al XIV-lea este deci o perioadă de înflorire și pentru Balcic, dar aceasta nu durează mult.
În 1388 au loc primele atacuri ale turcilor, sub comanda lui Yakci-bey, trimis de vizirul Çandarli Ali-
Pașa în fruntea a 5000 de călăreți, pentru a ocupa cetățile Țării Cărvunei. Turcii au numit noua țară
ocupată după ultimul ei mare despot, Dobrotici, așa cum aveau obiceiul: Dobrugi-ili (Țara lui Dobrugi). În
același an sau la începutul lui 1389, Mircea cel Bătrân, domnul Valahiei, învinge trupele otomane și preia
puterea pentru prima oară în Dobrogea. Au urmat ani grei pentru orașele de la țărmul mării, în care
Mircea se va lupta cu turcii pentru a-și menține autoritatea în zonă, în final reușind acest lucru în
anul 1404. Stăpânirea Valahiei asupra zonei Balcicului nu va dura însă decât până în anul 1420, când fiul
lui Mircea, Mihail I, nu va putea rezista deselor atacuri, pierzându-și chiar viața în luptele cu turcii. Astfel,
sultanul Mehmed I ocupă întreaga Dobroge în campania din 1420, și Balcicul intră într-o lungă perioadă
de stagnare economică, timp în care își va cristaliza funcția de așezare pescărească și se va forma și
celebra sa atmosferă provincială de tip oriental. Aflat între cetățile Varna și Kavarna, Balcic
(vechia Karvuna) a fost capitala Țării Cărvunei. În cele aproape 5 secole de stăpânire otomană se va
dezvolta mai mult ca centru de comerț cerealier în tranzit, datorită poziției strategice și micului său port,
fiind chiar centru al unui district, în zorii epocii moderne având încă un aspect rural.

Liberalizarea comerțului cu grâne după pacea de la Adrianopol (1827) i-a dat un impuls deosebit în
dezvoltare, portul fiind favorizat de poziția adăpostită față de vânturile de nord și est. Comercianți din
toată lumea creștină ocupată de otomani au început să se așeze în micul port (greci, armeni, evrei) și să
întemeieze chiar primele manufacturi. Mai ales după Războiul Crimeei (1853-1856), orașul și-a accelerat
dezvoltarea și a devenit un mare centru comercial cerealier, în special pentru porumb. De asemenea, au
apărut fabrici de vin, de piele, de prelucrare a hameiului sau a tutunului, cele două mori sistematice.
Tot în prima jumatate a secolului al XIX-lea, Balcicul este și el martor al mișcării de redeșteptare
națională a bulgarilor, în frunte cu patriotul Koicho Raichov, care a contribuit la înființarea primei școli
bulgărești, pe lângă biserica Sf. Nicolae construită în 1841. Deși distruse de turci ca represalii în timpul
anului revoluționar 1848, biserica și școala au fost apoi reclădite în deceniile următoare, contribuind la
consolidarea și lărgirea comunității de bulgari în oraș. Acesta avea în 1872 peste 7000 de locuitori: turci,
bulgari, tătari, greci, evrei, găgăuzi. După Războiul Ruso-Turc din 1878, Balcicul (eliberat la 19
ianuarie 1878 de trupele generalului-locotenent Zimmerman) intră în componența Principatului
Autonom Bulgaria, aflat de jure sub suzeranitate otomană, și care în 1908 își câștigă independența.

În a doua jumătate a secolului XIX se construiesc multe dintre clădirile impozante ale centrului
comercial, care se mai pot observa și astăzi în orașul vechi. Ele s-au adăugat celor existente care purtau
amprenta stilului tradițional oriental; clădirile noi (inclusiv cele două biserici) au fost construite însă sub
influența stilului eclectic și neoclasic al epocii - erau vremuri de renaștere națională și religioasă a
bulgarilor, deși marea majoritate a locuitorilor Balcicului o formau în 1878 turco-tătării (o gravură
din 1860 arăta orașul dominat de 5 minarete de geamii).

La începutul secolului al XX-lea, Balcicul era deja un orășel comercial cosmopolit, loc de târg cu străzi
înguste, dar pline de căruțele negustorilor de grâne, geamii și biserici, clădiri înalte de piatră și magazii
spațioase în port (în 1909 exista lângă port și o fabrică de cărămidă). De asemenea, orașul începuse să se
extindă tot mai sus pe terase, iar către vest, la gura de vărsare a pârâului Ac-bunar, în locul numit
"Trapezata", unde mai târziu avea să se înalțe castelul Reginei Maria, existau deja câteva mori de apă.

Revirimentul bulgarilor și al altor creștini (greci, armeni) a făcut ca deja din acea perioadă populația de
credință musulmană să înceapă a scădea numeric - mai ales odată cu independența deplină a Bulgariei
în 1908. Totuși, față de alte orașe din zonă, Balcicul păstra încă la data ocupării lui de către România un
puternic aspect oriental.

Din 1913, odată cu intrarea între granițele Regatului României în urma celui de-al Doilea Război Balcanic,
Balcicul va deveni din ce în ce mai cunoscut și frecventat, lansându-se ca destinație turistică pentru
lumea artistică și politică românească. Unul dintre edilii orașului a fost chiar Octavian Moșescu, celebru
publicist, editor, memorialist și colecționar de artă. Acesta a avut două mandate între anii 1931-1932,
respectiv 1938-1940. În anul 1940, România pierde Balcicul și întregul Cadrilater.
 
Ca aspect interesant care mi-a atras atenția Atelierul monetar, care, ca și la Callatis, a fost deschise
relativ târziu în comparație cu Histria. Numismatul Gh. Poenaru-Bordea (1937-2004/Institutul de
Arheologie „V. Pârvan” București) aprecia în 2001 că urmează să fie studiată în ce măsură difuziunea
monetară a Dionysopolisului a interferat cu aceea a vecinei Callatis.
 În ansamblu, evoluția orașului Dionysopolis a fost legată de cea a celorlalte colonii grecești de pe
litoralul vestic al Pontului Euxin, printre care Histria, Callatis și Tomis. Descoperirile arheologice indică o
prezență a sciților din grupul iranian al familiei indo-europene între Callatis și Dionysopolis. În zonă au
fost găsite emisiuni monetare din bronz ale dinaștilor Ailios, Akrosas, Charaspes, Kanites,
Sariakes și Tanousa.
1.Coasta Mării Negre la Balcic
2. Statuie Dionisopolys
3. Decretul de la Dionisopolys
4. Amforă

BIBLIOGRAFIE:

1.MIRCEA PETRESCU-DÎMBOVIȚA & ALEXANDRU VULPE (coord.), Istoria românilor, vol I: Istoria

timpurilor îndepărtate, Ed. Academiei Române, București, 2001,

2.ADRIAN RĂDULESCU & ION BITOLEANU, Istoria Dobrogei, ed. II rev., ed. Ex Ponto, Constanța, 1998