Organizarea politico-administrativă

în colonia milesiană Istros

Fondarea coloniilor pontice a avut loc în epoca arhaică, prelungindu-se până în epoca
clasică. Unele dintre acestea au fost întemeiate la malul Mării Negre, numele grecesc al acesteia
a fost, potrivit tradiției antice, „Pontos Axeinos” („Pont Neospitalier”). Această denumire s-a
datorat problemelor deosebite (furtuni violente, apărute din senin, curenţi înşelători, absenţa
insulelor) care îi împiedicau pe cei care traversau Bosforul să navigheze prin tehnica numită
„cabotaj” (navigaţie fără instrumente realizată prin urmărirea liniei coastei), cea mai folosită în
Antichitate Abia după ce grecii au devenit stăpânii Mării Negre, marea a devenit „ospitalieră”
(„Pontos Euxeinos”)1. „Axeinos” a fost interpretarea fonetică a vechiului termen iranian
„axšaena” (negrul).

Bazinul Mării Negre este bogat în resurse naturale, fapt pe care l-au conştientizat grecii.
Peştele (scrumbia şi sturionul), pădurile pentru construcţia corăbiilor, fierul (Colhida în Caucaz),
grâul şi mierea din câmpiile dobrogene şi ruseşti erau bogăţii de care lumea greacă avea nevoie.
Aflată la întretăierea marilor căi de comunicaţie terestră (drumul mătăsii: Crimeea – Marea de
Azov – Don – gurile Volgăi – Urali – Caspica – Asia (China), legătura cu Golful Persic
(Trapezunt – Asia Centrală), Niprul, Dunărea – legau Marea Neagră de Europa Nordică şi
Centrală), Marea Neagră îşi merită numele de „placă turnantă a marelui negoţ şi a schimburilor
internaţionale”2.

Conform cercetărilor arheologice, nici o aşezare elenă nu a fost întemeiată mai devreme
de mijlocul secolului al VII-lea a.Chr. Informaţiile literare şi epigrafice referitoare la primele
secole de existenţă ale coloniilor vest-pontice sunt aproape nule. Faţă de Sicilia sau Italia

1
Alexandru Avram, în Istoria Românilor, vol. I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 534.
2
Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană, Bucureşti, Editura Meridiane, 1988,
p. 87.
meridională, unde graţie lui Tucidice şi Diodor informaţiile sunt din surse precise, pentru Pont,
ele sunt oferite de surse târzii, adesea contradictorii.

În epocile arhaică şi clasică, pot fi înregistrate circa 30 de cetăţi care pot fi creditate cu
statut de polis, în timp ce alte 20 au un statut de comunităţi dependente. În această ultimă
categorie, există centre cărora nu le poate fi confirmat pe deplin nici chiar statutul de aşezări
greceşti.

Partea de nord a acestei zone, Dobrogea de azi, era numită „Sciţia Mică”, aşa cum atestă
la incripţia ISM I 15, r. 6, din secolul III a. Chr. D de la Histria, precum şi Strabon (Geographia
VII, 4, 5)3.

Prima colonie de pe coasta de vest şi, probabil, cea mai veche din întreg bazinul Mării
Negre – este Istros ( Istrie; Histria, Histropolis, la autorii latini Histrianorum civitas, în
inscripţiile latine). Numele aşezării a fost dat după fluviul Dunărea (Istros) în apropierea gurilor
căruia a fost întemeiată.

Herodot (II, 33) arată originea milesiană a coloniştilor. Ruinele cetăţii aflate la 6 km de
actuala comună Istria (judeţul Constanţa) au fost sistematic cercetate din 1914 încoace.

Sursele antice au transmis o dublă tradiţie cu privire la întemeiere4. Poemul în iambi

„Periegesis ad Nicomedem regem” (cunoscut sub numele de Pseudo Skymnos, secolul al II-lea
a.Chr.) foloseşte pentru secţiunea pontică datele, se pare foarte fiabile oferite de istoricul local
Demetrios din Callatis (a cărui operă s-a pierdut) şi fără a da repere absolute, sugerează un
sincronism între fondarea coloniei şi invazia sciţilor în Asia, eveniment plasat în anii 30 ai
secolului VII a.Chr.: Milesienii o întemeiază pe vremea când oştirea barbarilor sciţi a trecut în
Asia, izgonindu-i pe cimmerieni din Bosfor5.

Eusebiu din Caesareea, care foloseşte sistemul de datare al Olympiadelor antice, plasează
întemeierea cetăţii la o dată ce corespunde anului 657/656 a.Chr.

3
John Boardman, op.cit, p. 416-418; Adelina Piatkowski, O istorie a Greciei Antice, Bucureşti, Editura Albatros,
1988, p. 88-92; Pierre Levêque, Aventura greacă, vol.1, Bucureşti, Editura Meridiane, 1987, p. 303-304.
4
Pentru mai multe detalii referitoare la fondarea Histriei, P. Alexandrescu, Autour de la date de la fondation
d’Histria, în “Studii Clasice”, 4, 1962, p. 49-69; Suzana Dimitriu, Tot despre data întemeierii Histriei, în “SCIV”,
15, 1964, 2, p. 251-257.
5
Alexandru Avram, în Istoria Românilor, p.537.
 Evidenţa arheologică (ceramică milesiană în stilul caprei sălbatice, etapa mijlocie,
“Middle Wild Goat Style” favorizează datarea timpurie. Cercetările moderne au restabilit data
invaziei scitice ca fiind mai înaintată decât accepţiunea clasică, pornind de la investigaţii
istorico-filologice, ceea ce duce la acceptarea datei lui Eusebiu ca fiind mai aproape de adevăr.
Chiar dacă această dată nu poate fi întrutotul confirmată, se poate presupune fie că ea este cea
mai apropiată de adevăr, în aşteptarea unor noi descoperiri arheologice edificatoare, fie că
întemeierea a avut loc prin anii ’30, o dată cu deplina acoperire arheologică6.

Cetăţile vest-pontice a căror metropolă a fost Miletul prezintă un mod de organizare

specific lumii milesiene şi, mai larg, ioniene. Eponimul este magistratul care dădea numele
anului. În cetăţile milesiene Tyras, Istros, Tomis, Sinope, Myrmekeion, el era preotul lui Apollon
Ietros (Tămăduitorul), lucru atestat de inscripţii.

Astfel, la Istros, eponimatul deţinut de preotul lui Apollo Tămăduitorul e atestat de

inscripţii începând din secolul al IV-lea a.Chr. (ISM I 144, 169), secolul al II-lea a.Chr. (ISM I
26) şi secolul I a.Chr. (ISM I 54). Decretul ISM I 26 are următorul preambul: „În anul
sacerdoţiului lui Hestiaios al lui Miccalion, luna Taureon, Sfatul şi Poporul au găsit cu cale…”.

Nu putem încheia consideraţiile legate de atribuţiile magistratului eponim fără a aminti

un aspect deosebit de important în evoluţia cetăţilor din Pontul Stâng, existenţa „eponimiei
divine”. O prezenţă frecventă, către sfârşitul epocii elenistice, „eponimia divină” consta în
prezenţa ca eponim a unui zeu pentru a nu pierde socoteala anilor. Putem considera că zeul care
deţinea magistratura de eponim era acela al cărui templu oferea banii necesari echilibrării
situaţiei financiare a cetăţii suportând cheltuielile legate de cultul religios. O inscripţie de la
Istros, un catalog al preoţilor care pun o dedicaţie lui Dionysos Karpophoros („Dătătorul de
roadă”) are în preambul menţiunea: „În timpul preoţiei lui Zeus”7.

Cetatea Istros avea ca organe reprezentative, Adunarea Poporului şi Sfatul.

Sfatul, atestat în inscripţii din secolul al III-lea a.Chr., avea iniţiativă legislativă şi era
însărcinat cu discutarea propunerilor venite din Adunare, pe care apoi Adunarea (atestată din

6
Alexandru Avram, în Istoria Românilor, p.538.
7
Ibidem, p. 606.
secolul al III-lea a.Chr.), le vota. Sfatul era format din subdiviziuni care se succedau în diferitele
perioade ale anului politic de la Istros.

Adunarea era condusă de un magistrat numit epimenios. Acesta mai este numit şi „falsul
eponim”, numele lui apărând în preambulul decretelor. Nu se cunoaşte periodicitatea întrunirii
Adunării. Iată cum începe decretul ISM I 8 (din secolul al II-lea a.Chr.): „Sfatul şi Poporul au
găsit cu cale sub preşedinţia lui Theocritos”.

Datarea după „epimeneu” prezenta avantajul că se putea face încadrarea în timp a

momentului când a condus, dar şi pe acela că se putea cunoaşte cine prezidase Adunarea când s-a
adoptat o hotărâre, ca în cazul în care măsura era ilegală, el să fie tras la răspundere8.

În ceea ce priveşte organizarea corpului cetăţenesc, sunt atestate patru din cele şase
triburi (phylai) milesiene: Aigikoreis, Argadeis, Boreis, Geleontes9.

Observăm că decretele pot fi „probouleumatice” (dezbătute de Sfat şi votate de Adunare),

caz în care apare formula: Sfatul şi Poporul au găsit cu cale, şi „neprobouleumatice” votate
exclusiv de Adunare, precum decretul IGB I2 38, caz în care doar Adunarea figurează în
preambul: Poporul a găsit cu cale…10.

O prezenţă destul de frecventă în preambulul decretelor este aceea a arhonţilor şi a

synedrilor (membrii Sfatului) în poziţia celor ce propun decretele. Menţionaţi sub formula:
arhonţii au propus, ei au fost consideraţi de D.M. Pippidi ca fiind un colegiu de magistraţi „cu
rosturi administrative şi politice, propunători ai măsurilor de cinstire adoptate de Adunare”11.

Adunarea apare în general cu titlul de demos, însă ne oferă și menţiunea ekklesia (ISM I
13, 54).

Calendarul este atestat fragmentar (lunile Taureon (ISM I 26), Thargelion, Anthesterion
(ISM I 58), Artemeision (ISM I 54) fiind de certă provenienţă milesiană12.

Cetatea oferă informaţii referitoare la magistraturi cu rol în gestionarea finanţelor cetăţii.

Primii magistraţi, cu atribuţii financiare cunoscuţi la Histria sunt „economii”, consideraţi de

8
D.M. Pippidi, Contribuţii 2 ..., p. 83.
9
Alexandru Avram, în Istoria Românilor, p. 554.
10
IGB I2, p. 85.
11
D.M. Pippidi, Contribuţii 2 ..., p. 70.
12
Ibidem, p. 115-116.
Pippidi, ca fiind principalii demnitari care controlau tezaurul cetăţii (ISM I 19, 65). Ei, de fapt,
mânuiau fondurile cetăţii. Menţiunea lor apare atunci când ei trebuie să pună la dispoziţie sumele
necesare gravării decretelor votate de Adunare: „Suma necesară gravării [decretului] pe piatră
să fie dată de economi acestora”13.

Ei mai trebuiau să trimită şi daruri celor onoraţi. Într-un alt decret oikonomul apare
singur: „Suma dată de econom să fie împărţită de împărţitori”.

Fără a exprima o soluţie definitivă, putem spune că „economul” este un magistrat care
de-a lungul timpului a fost mai întâi singur, apoi către sfârşitul secolului al III-lea a.Chr., şi-a
exercitat atribuţiile împreună cu unul sau mai mulţi colegi, în cadrul unui colegiu. Ceilalţi
magistraţi, aşa cum le spune şi numele („împărţitori”), distribuiau sumele pe care le primeau de
la econom, către destinaţia finală14. Împărţitorii („meristai”) apar în ISM I 6, 19, 21, 40.

Un alt magistrat, „casierul” (tamias), efectua intrările şi ieşirile banilor din tezaurul
cetăţii.

„Casierul” (ISM I 28) şi „economul” par a avea atribuţii asemănătoare. Pippidi se întreba
dacă nu cumva cei doi magistraţi nu ar fi exercitat poate aceeaşi magistratură în epoci diferite,
singurul său argument fiind o largă cronologie creată pe baza unor diferenţe paleografice între
diferite inscripţii15. Până la noi descoperiri putem aproxima considerând că „economul” era
„trezorierul”, el era cel care avea evidenţa tuturor veniturilor, el dându-şi acordul asupra
destinaţiei fondurilor cetăţii. „Casierul” era cel care controla intrările şi ieşirile din tezaurul
public, efectuate cu acordul „economului”. „Meristai” erau „distribuitorii”, cei care duceau banii
spre locaţia finală, cu alte cuvinte, cei care efectuau plăţile. Asistăm astfel, fără a exagera, la o
preocupare atentă pentru gospodărirea fondurilor publice. Pe baza analogiei cu lumea greacă,
aceste magistraturi pot fi considerate anuale şi colegiale (cu observaţiile de mai sus referitoare la
„econom” şi „casier”).

În aceeaşi sferă, îi putem include pe „hegemoni” (hegemones). Deşi Pârvan vedea în ei

magistraţi militari (accepţiunea clasică a termenului), în cazul cetăţii Istros ei nu sunt decât nişte
modeşti magistraţi, a căror atribuţie este aceea de a supraveghea gravarea şi expunerea decretelor

13
Ibidem, p. 76.
14
D.M. Pippidi, Contribuţii 2 ..., p. 77.
15
Ibidem, p. 76.
în locaţiile specificate. Pârvan nu a luat în seamă că fragmentele descoperite de el16 provin din
partea finală a unui decret (dispozitiv), unde numele titularului nu apare niciodată.

Se pare că atribuţii financiare (neprecizate) vor fi avut şi magistraţii din „Colegiul celor
10” (oi deka – ISM I 28, secolul al II-lea a.Chr.). S-a încercat apropierea lor de cei 10 poletai
atenieni (concesionari ai surselor de venituri obşteşti – Aristotel (Statul atenian, LVII 2.3), însă,
în actualul stadiu al cercetării nu avem dovezi că ar fi vorba despre o magistratură ordinară. Şi
încercarea de a-i apropia de magistraţii de la Olbia (oi ennea „Colegiul celor nouă”) este, de
asemenea, o simplă ipoteză17.

Între magistraturile administrative, un rol important îl avea aceea deţinută de „agoranom”

(agoranomos – supraveghetorul pieţei publice). „Agoranomia” era o magistratură colegială şi
anuală. Nici arheologic, nici epigrafic nu s-a determinat locul în care ar fi putut funcţiona sediul
acestor magistraţi.

Principalele atribuţii ale agoranomilor la Istros erau acelea legate de controlarea

activităţii negustoreşti, supravegherea reuniunilor şi festivităţilor din „agora”, supravegherea
bunei desfăşurări a comerţului prin verificarea sistemului de măsuri şi greutăţi oficiale ale cetăţii.
Deşi magistratura era anuală, au existat momente în care un personaj, precum Aristogoras fiul lui
Apatourios (ISM I 54, a doua jumătate a secolului I a.Chr.), a fost de două ori agoranom.

Tot în categoria magistraturilor administrative întâlnim și: euposiarhi (cei care distribuiau
în mod organizat „sitoaia”, în perioadele cu conflictele cu barbarii, grânele si pâinea in mod
egal), nomophylax („păzitorul legii”) și iereus ca „ocrotitorul orfanilor”.

Oastea Istrosului, probabil o falangă hoplitică pur cetăţenească la origine, avea să se

prezinte în epoca elenistică mai degrabă ca o miliţie întemeiată pe voluntariat şi suplimentată de
mercenari – mistophoroi, după cum rezultă din inscripţia ISM I 15 (a doua jumătate a secolului
al III-lea a.Chr.). Un document de provenienţă nesigură, dar atribuit Istrosului îi aminteşte pe
„supraveghetorii zidurilor” – epimeletai ton teichon, cei care trebuiau să asigure paza în cetate18.

Istros şi-a menţinut și flota de război vreme îndelungată, chiar în condiţiile începerii
colmatării golfului şi închiderii treptate a portului, reieșind dintr-un decret în care Istros a ajutat

16
Ibidem, p. 73-74.
17
Alexandru Avram, în Istoria Românilor, p. 555.
18
Ibidem, p. 555
Apollonia, IGB I2 388 bis (ISM I 64): „Au trimis corăbii mari şi soldaţi spre ajutorul nostru
conduşi de comandantul cu depline puteri al escadrei, Hegesagoras al lui Monimos”.

În situaţii excepţionale, în cetăţile greceşti erau strategi străini cum e cazul Istrosului,
apare decretul istrian, în cinstea lui Diogenes, fiul lui Diogenes (originar dintr-o cetate al cărei
nume începe cu Am-, Am[astris] sau Am[isos]) îl atestă chiar ca strateg al cetăţii: trimis de
acesta [Mithidates] strateg în oraşul nostru19.

Ca şi celelalte cetăţi greceşti, ambasadorul în cetatea Istros era un însărcinat (epimeletes)

exceptional, numit în situaţii de criză, în care era nevoie de un om destoinic, bogat, care să mai fi
fost deja un magistrat important, care să negocieze cu tracii, geţii care se găseau la frontierele
cetăţii. Aici s-au păstrat trei excepţionale documente care se referă la ambasadori (presbeis).

Primul document, „stela solilor” din secolul al III-lea a.Chr., se referă la trei ambasadori
(presbeis) care au fost în solie la regele get Zalmodegikos, pe care l-au convins să restituie
veniturile cetăţii şi ostatecii (60) pe care-i ceruse anterior ca o condiţie a plăţii tributului (phoros)
de către Istros: (ISM I 8) „Au adus înapoi ostatecii fiind aceştia peste 60 la număr,
convingându-l pe Zalmodegikos să restituie cetăţii veniturile”.

Al doilea decret (ISM I 15), se referă la cunoscutul Agathokles al lui Antiphilos, decret
datat în secolul al III-lea a.Chr. În lunga-i carieră de binefăcător şi magistrat a fost de mai multe
ori ambasador al cetăţii sale.

Al treilea decret, inedit, de la sfârşitul secolului al III-lea a.Chr. (aflat azi la Sofia), atestă
negocierile purtate de Meniskos, fiul lui Theodoros cu skirii (neam germanic).

Limbajul decretelor este eufemistic, din „negocierile” încheiate, noi înţelegând faptul că
oraşul Istros dorea să oculteze realitatea lipsită de glorie, că, de fapt, îşi răscumpăra cu bani grei
însăşi existenţa sa pe ţărmul vestpontic20.

Cele mai multe informaţii se referă la diferitele aspecte ale vieţii de gimnaziu. Gimnaziul
de la Istros, cu gimnaziarhii săi, este bine cunoscut începând din secolul al III-lea a.Chr. (ISM I
44). Magistratura de gimnaziarh era anuală, iar gimnaziarhul era ales singur dintre cei mai bogaţi
cetăţeni, pentru că la nevoie el suporta cheltuielile din propria avere.

19
IGB I2, p. 96-97.
20
Alexandru Avram, în Istoria Românilor, p. 604.
 Iar ca ultimă magistratură o vom menționa pe cea onorifică „basileul”, la Istros, în
secolul al III-lea a.Chr., fiind un privilegiu acela de a primi pe viaţă din partea comunităţii
sacerdoţiul unei divinităţi, precum Dionysios al lui Strouthion, care a primit pe viaţă el şi urmaşii
săi, „de fiecare dată cel mai vârstnic”, preoţia zeilor din Samothrake21.

În perioada venirii romanilor, coloniile și-au păstrat magistraturile, fiind atestate de

documentele epigrafice pe deplin, grecii traduceau demnităţile romane în limba lor, cu termeni
care desemnau magistraturi din epoca autonomiei, încurajaţi de puterea romană, care vedea în
această măsură o modalitate de a disimula dependenţa cetăţilor. Grecii utilizau această practică
pentru a câştiga bunăvoinţa noilor stăpâni22. Romanii ,deși vor domina regiunea, Istros, ca și
celelate cetăți grecești din zona Pontului Stâng, va beneficia de o protecţie mult mai solidă decât
aceea a precedenţilor stăpâni până în sec. VII p. Chr.

Retragerea stăpânirii romane din Dobrogea, în 602 p. Chr., a fost urmată de invazia
avarilor care a pus capăt evoluiei politice a cetăţilor greceşti vest-pontice și totodată a Histiei
care a fost abandonată din cauza colmatării vechiului golf al Mării Negre în care era amenajat
portul cetății.

21
Alexandru Avram, în Istoria Românilor, p. 606
22
Lucian Amon, Florian Olteanu, Considerations concernant …, p. 21-25
 Bibliografie:
1. Florian Olteanu, „Sistemul politic din coloniile grecești de pe coasta de vest a
Mării Negre. O analiză comparativă”, Editura Universitaria, Craiova, 2009;
2. Alexandru Avram, în „Istoria Românilor”, vol. I, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2001;
3. Gheorghe I. Brătianu, „Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană”,
Bucureşti, Editura Meridiane, 1988;
4. D.M. Pippidi, „Din istoria Dobrogei”, vol. I, „Geţi şi greci la Dunărea de Jos din
cele mai vechi timpuri până la cucerirea romană”, Bucureşti, Editura Academiei,
1965;
5. Lucian Amon, Florian Olteanu, „Considérations concernant le culte et la
magistrature de l'éponyme dans les cites ioniennes de la côté ouest de la Mer
Noire”, în Analele Universităii din. Craiova, Seria Istorie, An IX, nr. 9, 2004