Sunteți pe pagina 1din 2

Temperatura

Sursele principale de căldură necesară pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor, sunt: radiaţia solară,
radiaţia geotermică, ca şi sursele artificiale de căldură bazate, în principal, pe energia fosilă, energia
hidrotehnică, energia nucleară.

Radiaţia solară, în zona spectrului de 620-26000 nm, are efecte calorice. O importantă cantitate de
energie calorică se realizează la suprafaţa pământului datorită fenomenului de seră, determinat de
transparenţa atmosferei pentru radiaţia vizibilă care se înmagazinează la suprafaţa uscatului şi apelor ca
energie termică şi care este emisă din nou sub forma radiaţiei infraroşii şi roşu îndepărtat pentru care
atmosfera prezintă o mai redusă transmisivitate.

Fenomenul de seră, la scară mai redusă, stă la baza încălzirii naturale a serelor, solariilor şi adăposturilor
temporare acoperite cu materiale transparente care au o transmisivitate bună pentru radiaţia luminoasă
şi mult mai redusă pentru radiaţia calorică ce emană de la sol acumulând astfel o cantitate de căldură în
spaţiul acoperit.

Relaţiile plantelor legumicole cu temperatura

Toate procesele vitale ce se petrec în plante: fotosinteza, respiraţia, transpiraţia, absorbţia minerală,
metabolizarea substanţelor, morfogeneza, în general creşterea şi dezvoltarea sunt condiţionate de
căldură.

Pentru fiecare din aceste procese, în funcţie de specie, există un nivel optim la care procesul se
desfăşoară cu intensitate maximă, nivel minim şi maxim de temperatură la care procesul încetează din
cauza temperaturii prea scăzute sau prea ridicate. Este bine cunoscut modelul dat pentru fotosinteză de
Maximov ( 1951 ) la trei specii de legume, din care rezultă că nivelul optim pentru desfăşurarea
fotosintezei este de 32ºC la cartof, 35ºC la tomate, 37ºC la castraveţi.

La temperaturi atât de ridicate se intensifică mult respiraţia astfel că randamentul fotosintetic al


plantelor poate să scadă reducând nivelul favorabil de temperatură la 26-30ºC (figura 3.7.).

Nivelul de temperatură la care toate procesele biochimice şi fiziologice se desfăşoară la intensitatea


corespunzătoare unei creşteri şi dezvoltări echilibrate se numeşte optimum armonic.

Optimum armonic variază în funcţie de specie, soi, fază de vegetaţie şi ceilalţi factori de mediu. Atât
scăderea cât şi creşterea temperaturii faţă de nivelul optim, încetinesc procesul, până la limitele
nivelului minim sau maxim de temperatură la care acesta încetează.

Evaluând cerinţele plantelor faţă de cultură exprimate prin temperatura medie optimă în faza creşterii
active şi acumulării substanţelor de rezervă (Markov şi Haev, 1951), se disting 2 grupe:

a) Specii pretenţioase la căldură (termofile):

» 25ºC - castravete, pepene, dovlecel, vinete;

» 22ºC - tomate, ardei, fasole, porumb, bame, batat.

Plantele din această grupă au origine tropicală şi subtropicală. Temperatura minimă de germinaţie a
seminţelor este de 8-12ºC şi plantele nu suportă îngheţul.
b) Specii mai puţin pretenţioase faţă de căldură:

» 19ºC - ceapă, usturoi, sparanghel, ţelină şi sfeclă;

» 16ºC - morcov, pătrunjel, salată, mazăre, spanac, revent;

» 13ºC- varză, conopidă, gulie, ridiche şi hrean.

Toate aceste plante provin din climatul subtropical, mediteranean sau temperat. Seminţele lor pot să
încolţească la temperatura minimă de 1-6ºC şi plantele rezistă la îngheţuri de -2, -8ºC. Unele dintre
acestea, ca spanacul, salata, pătrunjel, ceapa şi usturoiul dacă sunt călite treptat, rezistă pe timp scurt,
până la -15, -18ºC şi astfel pot ierna în câmp.

Cerinţele faţă de căldură sunt mai ridicate la germinaţia seminţelor şi mai reduse după apariţia
cotiledoanelor, ca urmare a necesităţii de micşorare a pierderilor prin respiraţie şi pentru a evita
alungirea plantelor.

La speciile bianuale ( varză, morcov, ceapă ) şi perene, în faza de repaus cerinţele faţă de cultură sunt
minime ( 0, +1ºC ) iar vernalizarea, care se desfăşoară în această fază, are loc la temperaturi de 4-10ºC.
Se mai semnalează o creştere a cerinţelor faţă de căldură la repicat sau plantat, pentru asigurarea
regenerării sistemului radicular şi la maturizarea fructelor şi seminţelor, când temperatura poate fi cu
7ºC mai ridicată decât în cursul perioadei de vegetaţie.

Abaterile de 14ºC faţă de temperatura optimă delimitează temperaturile minime şi maxime pentru
fiecare specie.

Faţă de schema amintită, care poate fi considerată orientativă, diferitele specii manifestă anumite
particularităţi, ce se prezintă în partea specială a acestei lucrări.

O altă clasificare a culturilor de legume privind cerinţele faţă de temperatură, mai completă şi care
poate fi folosită la stabilirea posibilităţilor de cultivare a diferitelor specii de legume într-o anumită zonă
şi în care se ţine seama de temperatura medie lunară sau decadală optimă, precum şi de mediile minime
şi maxime ale temperaturii, în funcţie de pretenţiile acestora faţă de căldură dar şi de rezistenţa lor la
temperaturile scăzute sau foarte ridicate este prezentată în tabelul 3.14.