PARTICULARITĂȚI BIOLOGICE ALE PORUMBULUI

Sistemul radicular temporar, care asigură planta cu apă şi hrană în primele 2 – 3

săptămâni, este format dintr-o singură rădăcină embrionară şi 3 – 7 rădăcini seminale care
pornesc din mezocotilul embrionului. Numărul de noduri subterane poate fi de 6 – 10, în funcţie
de perioada de vegetaţie. Din fiecare nod se formează 8 – 16 şi chiar 20 rădăcini adventive
permanente. Din nodurile 2 – 7 supraterane se pot forma rădăcini cu rol dublu: de ancorare şi
de absorbţie.
Adâncimea de pătrundere a sistemului radicular, la porumb, este de 2,5 m, iar lateral,
de 60 – 75 cm, astfel că o plantă de porumb explorează circa 6 m3de sol. Suprafaţa de absorbţie
a sistemului radicular nu se corelează cu volumul de sol explorat, totuşi apa o valorifică din
intregul volum de sol. Aproximativ 60% din masa totală de rădăcini se găseşte în stratul de sol
până la 30 cm.
Tulpina înaltă și groasă, neramificată, care se numește popular „cocean”, fiind formată
din 7 – 15 internoduri pline cu măduvă. Înălţimea plantei poate fi de la 0,30 m la 9 m, cel mai
frecvent fiind de 1,5 – 3 m. Lungimea tulpinii este corelată pozitiv cu perioada de vegetaţie.
Diametrul tulpinii pe traiectul ei oscilează de la cca 20 mm la bază, la 60 mm la mijloc şi 5 –
10 mm sub panicul. În activitatea de ameliorare este importantă reducerea taliei plantei de
porumb, dar nu prin reducerea numărului de noduri, ci prin reducerea distanţei dintre acestea
sau altfel spus prin reducerea lungimii internodiilor.
Frunzele lungi și ascuțite la vârf, aspre. Au limbul de 50 – 80 cm, lat de 4 – 12 cm, cu
marginile ondulate, ceea ce le oferă flexibilitate. Prezenţa celulelor baliforme din epiderma
superioară determină răsucirea limbului spre interior în condiţii de secetă pronunţată, proces
prin care se măreşte rezistenţa la stres hidric a plantelor. Suprafaţa foliară atinge valori maxime
în momentul înfloritului. Indicele foliar la care se obţin recolte bune are valori de 4,0 -5,0 la
neirigat şi 5,0 – 6,0 la irigat. Valorile asimilaţiei sunt net superioare la frunzele tinere din vârf
comparativ cu frunzele etajului de la mijloc. De la formarea paniculului şi până la maturizarea
în lapte valoarea indicelui de asimilaţie este de 13,5 g/m2/zi. Menţinerea frunzelor verzi până
la maturitate (fenomenul de staygreen) contribuie la creşterea producţiei.
Inflorescenţele
Pe aceeași plantă se găsesc flori feminine și flori masculine, fiind o plantă unisexuat
monoică. Florile masculine se găsesc în vârful tulpinii. are un ax principal pe care se prind 10-
40 de ramificații laterale. Inflorescența este sub forma unui spic sau panicul. Florile feminine
sunt grupate în inflorescenţe de tip “spadice” (spic cu rahisul mult îngroşat) situate la subsoara
frunzelor, fiind protejate de acestea. Inflorescența este protejată total de pănuși, care sunt, de
altfel, tecile unor frunze modificate. Acestea pot fi strânse de știulete la unele forme și se pot
desface ușor la altele.
Porumbul este o plantă protandră, polenul apare mai devreme cu 5 – 7 zile mai devreme
decât maturizarea ovulelor. În condiţii de secetă decalajul poate fi şi mai mare (poate fi şi de
10 zile). În aceste situaţii apare fenomenul de sterilitate a plantelor de porumb, fiind o cauză
importantă a scăderii producţiei. În activitatea de ameliorare se acordă mare importanţă
aacestui fenomen, astfel încăt apariţia polenului să fie concomitentă cu maturizarea ovulelor.
Polenizarea este alogamă anemofilă, polenul fiind purtat, cu uşurinţă, de vânt până la
1000 m distanţă.
Fructul
Este o cariopsă, la care pericarpul reprezintă 7 – 10% , endospermul 80 – 90%, iar
embrionu 10 – 12%. În funcţie de hibrid MMB are valori de 40 -1100 g, frecvent 200 – 400 g,
iar valoarea MH de 72-80 kg/Hl.

RELAȚIILE PORUMBULUI CU FACTORII DE VEGETAȚIE

Cerințe față de temperatură
Principalul factor climatic limitativ al culturii porumbului îl reprezintă temperatura.
Cerințele termice ale plantei sunt relativ ridicate pe toată durata de vegetație, deși sunt destul
de diferite de la un stadiu la altul.
Constanta termică pentru întregul ciclu experimental de vegetație variază în funcție de
hibrid între 900 și 1.800°C, grade de temperatură efectivă (Ʃ °t>10°C). Temperatura optimă de
creștere a porumbului este de 28 - 30°C, dar el utilizează bine și temperaturile moderate. Se
consideră totuși că în fazele de creștere, înflorire și umplere a bobului, temperaturile de 10°C
determină oprirea creșterii plantelor, îngălbenirea sau albirea plantei. Temperaturile foarte
ridicate de peste 32°C sunt considerate temperaturi critice pentru porumb. Prin procesul de
transpirație, planta pierde o cantitate foarte mare de apă, se deshidratează, chiar dacă în sol,
planta are rezervă de apă. La temperaturi mai ridicate (48°C timp de 6 ore) și în condiții de
umiditate relativ scăzută (sub 30%), planta se usucă ireversibil.
În intervalul cuprins între semănat și răsărit, cerințele față de temperatură ale
porumbului sunt ceva mai reduse. Temperatura optimă este de 30 - 32°C, însă germinația se
realizează destul de bine atunci când în sol s-au asigurat 8°C. La unele forme noi de porumb,
procesul de germinare începe la temperaturi și mai scăzute și anume chiar la 5 - 6°C. Totuși, la
temperaturi scăzute, procesul de germinare este lent și multe din boabele semănate, mai ales
cele cu tegument crăpat, sunt ușor atacate de bacteriile și dăunătorii din sol. Fenomenul poate
fi parțial oprit prin tratamente corespunzătoare cu insectofungicide aplicate seminței.
Condiții bune de germinare se realizează la temperatura minimă a solului de 8 - 10°C.
Durata de răsărire depinde direct de temperatura solului. În condițiile unei umidități
suficiente, porumbul răsare după 16 – 20 de zile în cazul temperaturilor de 10 - 12°C, după 13
– 15 zile în cazul temperaturilor de 12 - 13°C, după 8 – 10 zile în cazul temperaturilor de 15 -
18°C și numai după 5 – 6 zile la temperaturi de 21°C. Diferențele în suma gradelor de
temperatură activă necesare germinării se datorează vitezei de imbibiție a seminței, care la
temperaturi de 10°C este mult mai redusă decât la temperaturi de 21°C.
După germinare, creșterea plantelor este, de asemenea, strict condiționată de
temperatură, încetând complet la valori mai mici de 4 - 5°C. Atâta timp cât coleoptilul nu a
ieșit încă la suprafața terenului, el poate suporta fără pierderi înghețurile nocturne de până la -
6°C sau -8°C. După răsărire, brumele ușoare distrug frunzele, iar la temperaturi de -4°C este
distrusă întreaga plantă. Dacă totuși meristemul terminal se află încă în sol în momentul în care
survin asemenea temperaturi, planta poate regenera ulterior.
Cerințele plantei pentru temperatură cresc pe măsură ce planta avansează spre înspicare.
Pentru asigurarea unui bun ritm de creștere, temperaturile medii nu trebuie să scadă sub 13°C
în luna mai și sub 18°C în luna iunie, iulie și august. Temperaturile ridicate în perioada de
creștere scurtează perioada de vegetație și mărește ritmul de creștere al plantei. De pildă, la
temperatura medie de 22,7°C paniculul apare cu 12 zile mai timpuriu decât la o temperatură de
20°C. Ritmul de creștere ca și scurtarea perioadei de vegetație determină o rată redusă a
acumulării substanței organice în plantă și are ca efect direct reducerea numărului de flori fertile
pe știulete în diferite faze de organogeneză.
După înspicare, cerințele plantei față de temperatură se reduc, rolul predominant
revenind de aici înainte factorul umiditate. Temperaturile prea ridicate, combinate cu seceta
atmosferică, încep totuși să exercite o influență negativă. Polenul își pierde viabilitatea în
numai câteva ore, este de asemenea afectată germinația polenului pe stigmate sau, chiar dacă
ea se produce, tubul polenic nu reușește să crească suficient pentru a ajunge în ovar.
Un efect asemănător îl au și oscilațiile de temperatură de la zi la noapte, care apar
înainte de fecundare. Ele determină întârzierea creșterii și dezvoltării plantelor, cu acțiune
negativă asupra dezvoltării organelor generative bărbătești, anterele rămânând seci, iar
grăunciorii de polen mici și deformați, inapți pentru fecundare. Pentru dereglarea
metabolismului plantei sunt suficiente 3 – 4zile consecutive cu asemenea amplitudini. Toate
aceste fenomene au drept consecință un procent ridicat de nefecundare și prin acestea de
scădere a producției.
Pentru obținerea unor producții ridicate, temperaturile medii zilnice în perioada
înspicatului și fecundării nu trebuie să depășească 23°C.
În perioada de fecundare până la coacere în ceară, planta necesită temperaturi moderate,
fără oscilații, care să îi permită funcționarea întregului aparat fotosintetic, o perioadă cât mai
lungă pentru umplerea completă a boabelor. Temperaturile critice scurtează această fază.
Astfel, la temperaturi de 30°C și o umiditate atmosferică redusă se poate provoca coacerea
prematură a porumbului, scăzând recolta. Oscilațiile de temperatură (30°C ziua și 7°C noaptea)
începând din a cincea zi după fecundare, timp de numai 2 – 4 zile determină mari modificări
în procesul de formare a bobului de porumb, conducând la apariția șiștăvirii.
Temperaturi de 1,5 – 3°C în faza de coacere în lapte produce oprirea procesului de
acumulare a substanțelor, înegrirea și distrugerea bobului. Începând cu faza de coacere în ceară,
planta necesită temperaturi ridicate și un climat uscat, care să-i permită o pierdere rapidă a apei
din bob. După ce boabele au ajuns la maturitatea biologică, înghețurile timpurii nu mai pot
produce pagube culturilor pentru boabe, deoarece depunerea substanțelor organice s-a încheiat.

Cerințe față de umiditate

Având în vedere originea, putem spune că porumbul este o plantă pretențioasă la
umiditate. Larga sa răspândire, chiar în climatul continental datorită viabilității acestei specii
precum și a lucrărilor de selecție, a condus la cultivarea unor forme cu consum redus de apă.
În comparație cu alte specii de origine continentală, porumbul are un coeficient mediu
de transpirație de 270 – 370, fiind mai redus decât al grâului sau al secarei.
Dezvoltarea profundă a sistemului radicular permite plantei să reziste la perioade scurte
de secetă, dar aceasta afectează capacitatea sa de producție. Un calcul multianual arată că
fiecare zi de secetă la porumb (zile în care rezerva de umiditate a solului scade sub plafonul
minim de 50% din I.U.A.), determină o reducere a nivelului său de producție cu 90 Kg boabe/ha
în condiții de cultură intensivă.
O importanță deosebită o prezintă cerințele plantei față de apă în diferite stadii de
creștere.
Dacă temperatura este corespunzătoare, germinația bobului de porumb începe când
umiditatea solului se situează în jurul valorii de 20% din umiditatea accesibilă, dovedind o
puternică forță de sucțiune. Germinația este favorizată și se desfășoară mai rapid pe măsură ce
conținutul de umiditate al solului crește spre nivelul de 80% din I.U.A. Pe acest nivel,
germinația este din nou stânjenită, putând fi chiar oprită total din lipsă de oxigen, atunci când
solul este 100% saturat cu apă. Efectele negative ale umidității prea mari în perioada de
germinare – răsărire sunt mult mai accentuate de incidența unor temperaturi coborâte care
favorizează atacul microorganismelor.
Cantitatea de apă absorbită pentru germinație este de 27 – 34% din greutatea boabelor
la temperaturi de 8 - 10°C și 32 – 44% la temperaturi de 30°C. Insuficiența absorbției cantității
de apă necesară nu permite începerea procesului biologic de germinare, dar reduce, în mod
proporțional, cu timpul și temperatura solului, viabilitatea și puterea de străbatere a seminței.
Astfel, la temperatura de 30°C, o sămânță care a absorbit 20% din cantitatea de apă necesară
imbibiției își pierde viabilitatea în numai câteva zile.
Consumul mediu zilnic în această fază este de 1.5 mm/zi, ceea ce reprezintă un consum
total de 15 m3 de apă pe hectar și pe zi.
După răsărire, planta are deasemenea un consum redus de apă. În perioada răsărit –
înspicat, consumul crește progresiv cu creșterea temperaturilor și a suprafeței foliare a plantei
până la un consum zilnic de 4.7 mm. Insuficiența apei în faza de creștere rapidă a tulpinii
determină reducerea ritmului de creștere a plantei și a suprafeței foliare. La nivelul organelor
florale are loc o reducere a numărului de flori fertile pe știulete, ceea ce determină mai târziu
scăderi de producție semnificative.
Menținerea umidității solului sub plafonul de 50% în această fază a determinat o
reducere a producției cu 59%, consumul de apă reducându-se cu 15%. Faza de înflorire a
paniculului și fecundarea reprezintă principala fază critică pentru apă a plantei. Lipsa apei
asociată cu temperaturile ridicate împiedică desfășurarea normală a procesului de fecundare
ceea ce implică reducerea numărului de boabe pe știulete. Această perioadă reprezintă cea de
a II-a fază importantă de determinare a mărimii știuletelui, a numărului de boabe/știulete.
Condițiile optime de desfășurare a acestui proces sunt asigurate în sol când rezerva de
umiditate este deasupra plafonului minim de 70% din I.U.A. Având în vedere consumul mediu
zilnic în această perioadă, de 5.5 – 5.6 mm/zi, irigarea culturii sau ploile mai însemnate
contribuie într-o mare măsură la creșterea nivelului de producție.
În perioada formării bobului, consumul de apă se menține foarte ridicat în tot cursul
lunilor august și septembrie. O bună aprovizionare cu apă permite plantei o înaltă rată de
acumulare a substanțelor fotosintetizate în bob. Arșițele puternice asociate cu insuficiența
umidității în sol determină în această perioadă reducerea greutății medii a bobului. Menținerea
umidității solului sub plafonul de 50% din I.U.A. a determinat o reducere a nivelului de
producție a plantei cu 49%, deși plantele au fost aprovizionate în optim cu apă în fazele
anterioare. Asemenea situații se întâlnesc adesea în zonele din sud, cu deosebire în Bărăgan, în
Câmpia Siretului de Jos, partea de vest a Dobrogei și sudul câmpiei din vestul țării, determinând
șiștăvirea accentuată a bobului (Alexe Lăzăroiu, 2008).

Cerințe față de lumină

Lumina este un factor de vegetație foarte important deoarece, fiind plantă de zi scurtă,
porumbul crește bine la lumină intensă. Odată cu extinderea hibrizilor cu poziționarea frunzelor
mai aproape de verticală, pretabil la densități mari, lumina primește o importanță aparte. Acest
fapt a condus la ridicarea coeficientului de conversie a energiei solare. Energia chimică din
întreaga biomasă este de 5 – 6% din energia incidentă pe frunze, din care 50% poate fi în boabe,
aspect foarte important ( Vasiliu Maria și colab., 2016).

Cerințe față de sol

Porumbul cere soluri adânci, fertile, capabile să permită dezvoltarea putenică a
rădăcinilor și să asigure aprovizionarea cu cantități suficiente de apă și elemente nutritive. Pe
soluri compacte, cu subsol impermeabil și pe care băltește apa sau pe cele superficiale formate
pe roci pietroase, brancioguri sau nisipuri, porumbul nu poate asigura producții maxime.
Cele mai bune sunt solurile aluvionare din Lunca Dunării și luncile râurilor, solurile
lutoare și luto – nisipoase din zonele de câmpie. Recolte mari de porumb se pot obține și pe
soluri cernoziomice, brune și brun – roșcate de pădure din zonele colinare cu condiția ca acestea
să nu fie prea argiloase, să fie profunde și neerodate.
Pentru a se obține producții mari de porumb, trebuie să avem în vedere să se facă mai
întâi o zonare și microzonare corectă a acestei culturi, amplasându-se în condiții climatice
favorabile și pe soluri cu o fertilitate naturală mai ridicată.
Principalii factori edafici care determină fertilitatea solurilor (gradul de favorabilitate a
acestora pentru cultura porumbului) și participă în interdependeță cu factorii climatici la
realizarea diferitelor nivele de producție sunt următorii:
 Tabelul 1.1. Principalii parametri calitativi ai solurilor agricole din România (după A
Canarache și C. Răuță)
Valori extreme Suprafața cu
Valori în solurile valori optime, %
PARAMETRUL
optime agricole din din suprafața
România agricolă totală
Textura (% argilă) 12 – 32 2 – 75 41
Densitatea aparentă (g/cm )3
1,25 –
1,00 – 1,70 X
1,45
Porozitate totală (%) 44 – 53 35 – 65 X
Porozitate de aerație (%) 15 – 30 2 – 35 61
Capatitatea de apă utilă (m /ha)
3
2.000 200 – 2.400 58
Permeabilitate (mm/oră) 2 0,1 – 50 39
Volum edafic util (%) 50 35 – 100 83
Gradul de saturație în baze (%) 75 45 – 100 X
Reacția pH 6,5 – 7,2 4,3 – 9,5 31
Conținutul de săruri solubile
100 60 – 2000 96
(mg/1000 g sol)
Conținutul de sodiu schimbabil (%) 5 2 – 60 97
Conținutul de humus(%) 4–8 0,5 – 15 X
Rezerva de humus (t/ha) 160 – 300 40 – 800 32
Indicele de azot 3–6 1 – 12 11
Conținutul de fosfor (ppm) 36 – 72 5 – 250 8
Conținutul de potasiu (ppm) 132 – 200 5 – 500 86
Conținutul în microelemente: Zn –
1,4 – 2,0 0,2 – 0,3 X
ppm
Adâncimea apei freatice (m) 1,5 – 3,5 X X
Panta terenului (%) 0 – 10 0 – 100 X
Gradul de tasare (%) 0 – 10 0 – 19 X

Fiecare din acești factori edafici sau mai mulți la un loc pot fi factori limitativi ai
producției. Pentru atingerea obiectivului urmărit – realizarea de producții mari la porumb – este
necesară o bună cunoaștere a solului și a valorii fiecăruia dintre factorii amintiți în vederea
aplicării măsurilor ce se impun pentru corectarea și aducerea lor în limite optime.
Dacă nivelul apei freatice este aproape de suprafața solului creează condiții cu totul
necorespunzătoare de aerație pentru rădăcinile plantelor, pentru microorganisme și pentru
procesele chimice și biologice necesare, iar producția poate fi total compromisă. Porumbul nu
suportă excesul de umiditate. La adâncimi optime de 1,5 – 3,5 m apa freatică se pot asigura
niveluri maxime de producție la porumb.
Pe soluri cu reacție acidă, cu pH sub 5,6 – 5,8 ( în extract apos) sau cu reacție alcalină
(pH peste 7,5 – 7,6) nu se pot realiza producții ridicate la porumb dacă nu se iau măsuri de
corectare a reacției solului între limitele pH 6,0 – 7,5.
 Porumbul este o plantă foarte sensibilă la salinitate, el poate asigura producții mai dacă
conținutul de săruri solubile nu depășește 60 mg/100 g în soluri ușoare, 100 mg/100 g în solurile
mijlocii și 150 mg/100g în solurile grele (sau solurile să aibă o conductibilitate electrică CEe.
De 1,7 – 2,5).
O influență negativă marcantă asupra producției o are tasarea și compactarea solului și
în special formarea hardpanului, impermeabil și impenetrabil de către rădăcinile plantelor sub
stratul de sol arat. Aceasta împiedică infiltrarea și înmagazinarea apei în sol, nu permite
creșterea rădăcinilor în profunzime, micșorează volumul edafic explorat de sistemul radicular
și reduce considerabil posibilitățile de a se aproviziona cu apă și hrană.
Compactarea solului poate fi determinată atât prin viteza de infiltrare a apei (valori
optime de 2 mm/oră), cât și prin valoarea gradului de tasare.
Între factorii edafici de cea mai mare importanță sunt și conținuturile solului în macro
și microelemente, inclusiv conținutul și rezerva de humus ca sursă de azot pentru culturile
agricole. Porumbul, pentru a da recolte ridicate, extrage din sol cantități mari de macroelemente
precum și microelemente: Zn, Fe, Mg și altele. Nivelul producțiilor depinde de cantitatea
asimilabilă a acestor elemente găsită în sol și de gradul lor de valorificare, care este în legătură
cu volumul de sol explorat de rădăcini, cu alți factori edafici fizico – chimici, microbiologici
și cu factorii climatici. Pe baza rezultatelor cercetării științifice și prin calcule statistice s-a
stabilit că la un hectar 1% humus în sol pune la dispoziția plantelor cca. 25 – 28 kg azot sau 1
punct indice de azot (I.N) = cca. 30 – 40 g azot, 1 mg P2O5/100 g sol = cca. 7 – 8 kg P2O5, iar
1 mg K2O/ 100 g sol = cca. 13 kg K2O. Se înțelege că pe solurile cu conținut insuficient de
humus (microzone, parcele sau porțiuni de parcelă) trebuie să acționăm pentru completarea la
optimum a macro și microelementelor până la nivelul care asigură realizarea producțiilor
maxime economice. Desigur, această măsură trebuie combinată cu cele de corectare a factorilor
descriși anterior care să asigure o bună dezvoltare a plantelor de porumb și o valorificare
superioară a îngrășămintelor aplicate.
Pentru a realiza producții mari de porumb este necesară cunoașterea temeinică a tuturor
factorilor edafici ai terenurilor pe care urmează a fi semănate și aplicarea măsurilor pentru
corectarea lor până la limitele optime.
ZONAREA CULTURII DE PORUMB
Studiul repartiției pe teritoriul țării a porumbului pentru boabe, reliefează accentuarea
unui sistem de cultură bazat pe un nivel ridicat de intensificare. În această direcție, extinderea
sistemelor de irigații oferă posibilitatea concentrării porumbului pentru boabe în perimetrul
acestora, el fiind o plantă care în procesul de competitivitate devansează o serie de culturi și
îndeosebi cultura grâului, prin producțiile mai mari și constante ce se pot obține în condiții de
irigare. Așa cum s-a menționat însă, nevoile stringente ale economiei naționale de porumb
boabe solicită amplasarea acestei culturi pe terenuri neirigate pe aproape întreg teritoriul țării.
Zonele mari cultivatoare de porumb care se suprapun pe județele din sudul, sud-estul și
vestul țării concentrează aproape jumătate din suprafața cultivată cu porumb în România și
produc peste 54% din producția totală de porumb a țării.
De altfel, zonele mari cultivatoare de porumb, unde această cultură deține o pondere
însemnată în structura suprafețelor, coincid cu cele mai favorabile zone unde se obțin cele mai
mari randamente la hectar.
Zona de sud-est este reprezentativă în ce privește favorabilitatea culturii porumbului,
nu numai prin nivelul ridicat al producției medii la hectar, ci și prin suprafața cultivată cu
porumb și producția totală realizată.
Studiile pe un număr mare de ani au evidențiat faptul că în țara noastră, riguros vorbind,
nu există zone în care cerințele porumbului să fie satisfăcute în optimum în fiecare an. În oricare
parte a țării apar factori mai puțin prielnici acestei culturi, fie la începutul vegetației, fie la
înspicat sau formarea bobului (temperaturi scăzute în primăvară, exces de umiditate, secete
prelungite în mijlocul verii etc.) Intensitatea și frecvența acestor factori este însă diferit
repartizată pe teritoriul țării noastre și, în funcție de aceasta, s-a apreciat gradul de favorabilitate
al zonelor ecologice. S-au considerat ca favorabile, de pildă, zonele în care elementele
neprielnice au cea mai mică intensitate în frecvență.
Zona foarte favorabilă (Figura 1.1) ocupă suprafețe întinse în câmpia din vestul și sudul
țării. În această zonă, numărul de zile cu temperaturi mijlocii zilnice ≥ 10°C și a zilelor fără
îngheț se ridică la 190 – 200; temperatura zilnică mijlocie ≥ 10°C apare în prima decadă a lunii
aprilie. Din punct de vedere al temperaturii, în cazul zonei foarte favorabile se pot cultiva și
hibrizi tardivi.
Cantitatea anuală de precipitații se ridică la 550 – 600 mm; numai la 2 – 3% din cazurile
analizate cantitatea anuală de precipitații coboară sub 300 mm. Frecvența anilor cu precipitații
egale sau mai mari de 500 mm depășește, în general, 80%. În 15 – 25% din ani cantitatea de
precipitații din luna iulie scade sub 30 mm. În luna august, cantitatea de precipitații este cu
pușin mai redusă decât în luna iulie.
În zona foarte favorabilă culturii porumbului, se întâlnesc suprafețe întinse ocupate de
cernoziuomuri, de soluri aluviale (Lunca Mureșului, Lunca Oltului, Lunca Dunării), de
lăcoviști, brun – roșcat și alte soluri. În zona foarte favorabilă există condițiile naturale ca
producțiile de porumb să depășească 60 q/ha boabe, media pe întreaga zonă.
 Zona favorabilă are cea mai mare extindere pe teritoriul țării noastre (Figura 1.1).
Astfel, în partea de vest, zona favorabilă se întinde spre interiorul țării pe toată lungimea zonei
foarte favorabile; în Transilvania ocupă toată câmpia și se întinde de la Cluj spre nord pe o
fâșie lată ce urmează cursul Someșului și coboară până în Țara Bârsei și județul Hunedoara; în
sud, zona favorabilă se întinde spre Carpați până aproape de Tg.Jiu, Drăgășani, Pitești, Ploiești,
ocupă toată Câmpia Bărăganului și Dobrogea; în Moldova, cea mai mare parte a suprafeței se
încadrează în zona favorabilă.
În zona favorabilă, cantitatea de căldură acumulată peste 5°C variază între limitele 1050
– 1300°C. Durata medie a intervalului cu temperatura mijlocie zilnică ≥ 10°C oscilează între
160 și 190 de zile. Temperatura pentru însămânțarea porumbului se înregistrează din prima
decadă a lunii aprilie în vest și sud și până în prima decadă a lunii mai pe suprafețe situate spre
interiorul țării.
În cadrul zonei favorabile, regimul de precipitații și solurile variază mult mai mult decât
temperatura, variația lor constituind criteriul după care zona favorabilă este împărțită la rândul
ei în subzonele, favorabilă I și favorabilă II.
Zona puțin favorabilă (Figura 1.1) pentru cultura porumbului ocupă în țara noastră
suprafețe mari în regiunile dealurilor subcarpatice și a dealurilor puternic accidentate și erodate
din nordul Dobrogei, pe solurile nisipoase din Oltenia, de la Careii – Mari, de lângă Dunăre și
Călmățui.
Legat de zonarea ecologică a porumbului în România, se cer câteva precizări și anume:
Câmpia Bărăganului în întregime, sudul Moldovei și Dobrogea, datorită sistemelor de irigație,
au devenit foarte favorabile pentru cultura porumbului. Producția de porumb a fost scoasă în
aceste zone în afara fluctuațiilor determinate de cantitatea redusă de precipitații.
Zona de cultură a porumbului din climatul mai rece, cu soluri cu fertilitate redusă, își
mărește contribuția la producția de porumb a țării prin extinderea în aceste zone a hibrizilor cu
perioadă de vegetație mai scurtă și prin respectarea integrală a măsurilor fitotehnice rezultate
din cercetările efectuate în zonă.
Lunca Dunării și luncile principalelor cursuri de apă ale țării trebuie ocupate în
proporție mai mare cu porumb, plantă, cum se știe, cu un potențial biologic deosebit de ridicat
în valorificarea factorilor naturali. Trebuie atribuite porumbului, în mai mare măsură, terenurile
cu aport freatic.
 Figura 1.1. Harta zonelor de favorabilitate pentru cultura porumbului în țara
noastră

Calitatea semințelor pentru semănat. Sămânța trebuie să aparțină hibrizilor

recomandați pentru fiecare zonă de cultură. În general, un hibrid ales pentru a fi cultivat trebuie
să se caracterizeze prin cerințe față de temperaturile utile (Ʃt>10°C) ccu 150 - 200°C mai
reduse față de temperaturile utile care se pot acumula pe durata posibilă a vegetației porumbului
(semănat – recoltare), în zona în care este luat în considerare.
În afară de puritatea biologică, semințele de porumb pentru semănat trebuie să
corespundă indicilor ceruți de actele normative privind calitatea acestora: puritate fizică
minimă de 98%; capacitate de germinație minimă 90%.
Valoarea seminței de porumb pentru semănat este dată și de vârstă. Pe măsură ce
sămânța se învechește, îi scade vitalitatea, iar procesele care au loc în timpul germinației în
sool se desfășoară cu intensitate redusă. Condițiile mai puțin favorabile din timpul germinației
sunt mai dăunătoare pntru semințele vechi. Datorită acestor fapte, nu este indicat a se folosi
pentru semănat sămânța de porumb mai veche de doi ani.
Tratarea semințelor. Protejarea plăntuțelor (germenilor) de porumb pe timpul
procesului de germinație și răsărire, apare în cultura porumbului ca una dintre cele mai
importante măsuri pentru realizarea densității culturii. Semințele poartă numeroși patogeni
care, alături de patogenii specifici de sol, măresc însemnat diferența dintre germinația din
laborator și răsărirea din câmp, mai ales în cazul semănatului timpuriu sau în cazul când după
semănat se înregistrează scăderi de temperatură însoțite de exces de umiditate. În asemenea
condiții este afectată vigoarea plantelor și densitatea culturii. Tratarea semințelor se face în
procesul de condiționare cu substanțe insecticide și fungicide omologate.
Epoca de semănat. Temperatura minimă la care germinează semințele de porumb este
de 8°C; ca atare, păstrând regula generală, semănatul porumbului trebuie să înceapă când în
sol la adâncimea de 10 cm, se înregistrează cel puțin 8°C, iar vremea este spre încălzire.
Intervalul de timp în care se înregistrează condiții necesare pentru semănatul
porumbului este destul de scurt și variază de la un an la altul.
Întârzierea semănatului porumbului are influență negativă asupra producției. În
condițiile unor primăveri secetoase sau în cazul depășirii cu mult a epocii optime de semănat,
pirderile de recoltă datorită întârzierii semănatului devin deosebit de mari; în același timp se
întârzie perioada de vegetație, fapt ce se răsfrânge negativ asupra recoltării și depozitării,
asupra valorii porumbului ca plantă premergătoare pentru cultura grâului de toamnă.
Densitatea culturii. Reprezintă cel mai important element din tehnologia de cultivare
care determină componentele de producție. Densitatea poate diferi din varii motive (biologice,
ecologice, tehnologice), dar în toate cazurile are ponderea cea mai ridicată asupra producției
de boabe. (Fitotehnie, volumul I, Gh. Bîlteanu, editura CERES, București 2003).
La stabilirea densității se au în vedere următoarele: particularitățile hibrizilor privind
talia plantelor, numărul și poziția frunzelor pe tulpină, rezistența la frângere și cădere ș.a.
Hibrizii timpurii sau cei cu foliajul mai vertical se cultivă cu densități mai mari față de cei târzii
sau cu unghiul de inserție a frunzelor pe tulpină mai mare. Hibrizii cu raport boabe – aparat
vegetativ de 1:1 suportă densități mai mari, comparatic cu cei cu aparat vegetativ mai puternic.
Fertilitatea naturală și fertilizarea, mai ales în zonele umede, reprezintă un factor limitativ care
modifică densitatea, în sensul că desimea se reduce în funcție de gradul de asigurare a
elementelor nutritive.
Norma de sămânță. În funcție de valoarea culturală MMB și densitatea de semănat
este de 15 – 30 kg/ha, incluzându-se și pierderile până la răsărire, prin patinare la semănat, care
reprezintă un plus de 10 – 15% față de cea calculată pe baza densității optime.
Adâncimea de semănat. Este de 6 – 8 cm, iar pe solurile grele se reduce la 5 – 6 cm.
Distanța dintre rânduri poate fi de 50 până la 80 cm. În România, cu actuala sistemă
de mașini este generalizată distanța de 70 cm, iar în practică se acordă mare atenție distribuției
semințelor pe rând și uniformității însămânțării în întregul lan. (Vasiliu Maria și colab. 2016,
București, Plantele de câmp, Editura Ceres).
 LUCRĂRI DE ÎNGRIJIRE
Combaterea buruienilor.
Constituie principala lucrare de îngrijire obligatorie. Are drept obiectiv menținerea
lanului curat e buruieni, pe tot parcursul vegetației porumbului. Buruienile sunt un concurent
puternic în procurarea elementelor nutritive și a apei, în detrimentul porumbului. În plus pot fi
chiar fitotoxice pentru porumb prin secrețiile produse de rădăcinile unora dintre ele (Cirsium,
Agropyron, chiar și Sinapis sau Raphanistrum etc.). Unele buruieni pot fi surse de hrană pentru
dăunători periculoși pentru cultura porumbului sau pot fi gazdă pentru unii dăunători (vectori)
pentru diverse boli, mai ales cele de natură virotică, ridicând probleme legate de protecția
fitosanitară. Pagubele cauzate de buruieni sunt foarte mari, acestea fiind estimate la circa 30%,
putându-se ajunge chiar și la 80% din producția de boabe. Combaterea buruienilor se impune
încă de la înființarea culturii, cu pondere în primele 6 – 8 săptămâni de viață ale porumbului,
mai ales din cauza ritmului lent de creștere al plantelor de cultură în primele faze, densității
reduse a porumbului, numărul mic de plante răsărite la m2 (5 – 9 boabe germinate/m2), față de
numărul mare de butuieni răsărite odată cu porumbul care deseori ajunge la 700 – 1200, chiar
1500/m2, situații în cae porumbul nu poate rezista în competiție cu buruienile și se poate ajunge
chiar la compromiterea culturii. În fapt, lupta împotriva buruienilor începe înainte de semănatul
porumbului prin măsuri preventive precum lucrarea superficială și repetată a solului cu arătură
adâncă periodică, compostarea gunoiului de grajd pentru disrugerea rezervei de semințe,
folosirea îngrășămintelor verzi și a plantelor care sufocă buruienile. Menținerea lanului curat
de buruieni pe tot parcursul vegetației plantelor de porumb se realizează în mod curent prin
lucrări mecanice și manuale sau prin utilizarea erbicidelor, repetate dacă este necesar, realizate
în funcție de spectrul de îmburuienare.
Spectrul de îmburuienare se diferențiază de la o zonă la alta în ceea ce privește
componența floristică, dar peste tot speciile de buruieni care pot invada culturile de porumb
sunt foarte numeroase. Speciile de buruieni care pot afecta cultura porumbului fac parte din
grupele monocotiledonate și dicotiledonate anuale și perene, deosebit de periculoase și greu de
combătut fiind mai ales cele perene care se înmulțesc atât prin semințe, cât și prin organe
vegetative subterane ale plantei, în special monocotiledonatele cu înmulțire din rizomi și
semințe. Speciile reprezentative de buruieni frecvente în toată zona agricolă a României sunt
următoarele:
-Monocotiledonate anuale: Echinochloa crus-galli (iarbă – bărboasă), Setaria spp
(mohorul), Digitaria sanguinalis (meișor), dar și Lolium spp. (raigras, gazon), Panicum spp.
(sorg), Avena fatua (odos) ș.a.
 -Dicotiledonate anuale: Amaranthus spp. (moțoi, știr), Chenopodium spp. (căprița,
loboda sălbatică), Raphanus raphanistrum (ridichea sălbatică), Sinapis arvensis (muștar de
câmp), Xanthium spp. (cornaci, cornuți, spini), Polygonum spp. (troscot, hrișcă urcătoare),
Galinsoga spp. (busuioc sălbatic), Galeopsis tetrahit (pristolnis), Solanum nigrum (zârnă),
Abutilon theophrasti (teișor), Hibiscus trionum (zămoșiță), Atriplex spp. (spanac sălbatic),
Datura spp. (ciumăfaie, laur), Brassica nigra (muștar negru, rapiță sălbatică), Thlapsi arvense
(pungulița), Stellaria media (rocoina), Portulaca oleracea (iarbă grasă), Capsella bursa-
pastoris (traista ciobanului), Fumaria officinalis (fumărița), Matricaria spp. (mușețel),
Anthemis arvensis (romaniță), Ambrosia elatior (ambrosie), Papaver rhoeas (mac), Vicia spp.
(măzăriche de câmp), Erodium cicutarium (cucută), Galium aparine (sânziana).
-Monocotiledonate perene: Sorghum halepense (costrei), Agropyron repens (pir
târâtor), Cynodon dactylon (pir), dar și Phragmites spp. (stuf), Typha angustifolia (papură),
Cyperus spp. (păiuș).
-Dicotiledonate perene: Cirsium arvense (pălămida), Convolvulus arvense (volbura),
Sonchus spp. (susai), Rubus caesius (rug, mur), Rorippa spp. (boghița), Lepidium draba (urda
vacii), Calystegia sepium (cupa vacii), Equisetum arvense (coada – calului), Lathyrus spp.
(latir).
Combaterea buruienilor prin lucrări mecanice și manuale se realizează în
succesiune după cum urmează:
Grăpatul se execută după necesitate înainte și după răsărirea porumbului, cu grapa cu
colți. Primul grăpat se face cu grapa cu colți după 4 – 6 zile de la semănat pentru distrugerea
buruienilor tinere, eventual pentru spart crusta solului care îngreunează răsărirea plantelor.
Grăpatul după răsărire se face când porumbul și-a desfăcut prima frunză și se execută
perpendicular pe direcția rândurilor, după ce s-a ridicat roua, pe timp însorit, deoarece plantele
prea turgescente se rup ușor.
Lucrarea cu sapa rotativă se face când porumbul are 3 – 5 frunze, cu viteză de lucru
mare (maximă a tractorului), după ce s-a ridicat roua, pe timp însorit, numai pe teren zvântat
bine la suprafață.
Prășitul mecanic între rândurile de porumb se face de 3 – 4 ori printr-o lucrare
superficială a solului folosind în acest scop cultivatorul. Primul prășit mecanic se execută cu
mare precauție, lăsând zonă de protecție a rândurilor în așa fel încât cuțitele cultivatorului să
distrugă buruienile fără a acoperi tinerele plante de porumb abia răsărite. Viteza de înaintare a
tractorului este mică, 4 – 5 km/h și adâncimea de afânarea a solului poate fi mai mare de 8 –
12 cm, până când aparatul radicular încă nu a crescut pe orizontală.
 Prășitul al doilea mecanic între rânduri se face la 10 – 14 zile după primul. Adâncimea
de afânare a solului este mai mică 6 – 8 cm, pentru a nu rupe rădăcinile care cresc mult în
adâncime, dar și pe orizontală. Viteza de lucru este mai mare, 8 – 10 km/h.
Prășitul al treilea mecanic între rânduri se face la 15 – 20 de zile după prășitul al doilea
mecanic. Afânarea solului este superficială 5 – 6 cm, pentru a nu rupe rădăcinile porumbului
crescute pe orizontală. Viteza de lucru este mare, 10 – 12 km/.
Combaterea chimică prin folosirea erbicidelor împotriva buruienilor din culturile de
porumb a cunoscut o largă extindere în ultimele decenii. S-ar putea spune că s-a generalizat,
iar în contextul actual din România se poate afirma că folosirea erbicidelor este ”o realitate și
o necesitate”. Dar pe marile suprafețe, combaterea chimică nu exclude prășitul mecanic, prin
erbicidare se pot înlocui doar lucrările manuale. Cultura este întreținură prin erbicidare dacă în
plus de fac 1 – 3 prașile mecanice și 1 – 2 intervenții manuale pe rândul de porumb în
eventualele vetre îmburuienate, pentru combaterea buruienilor ce nu au fost distruse de
erbicide. Combaterea chimică se bazează pe existența unui numeros sortiment de erbicide.
Peste 50 de substanțe active care se găsesc în peste 200 de produse comerciale într-o continuă
perfecționare.
Strategia de combatere chimică a buruienilor are în vedere faptul că până în prezent,
cu excepția hibrizilor transgenici, nu dispunem de un erbicid care printr-o singură aplicare să
distrugă toate buruienile din cultura porumbului. Fiecare erbicid poate controla anumite specii
din flora de buruieni existentă și fiecare produs comercial are exigențe proprii de administrare.
Strategia de combatere chimică a buruienilor include: alegerea sortimentului de
erbicide cu eficiență maximă, stabilirea dozelor optime, tehnica de aplicare și de adminsitrare
a fiecărui erbicid. Strategia de combatere chimică a buruienilor are la bază principii științifice,
rezultate ale experienței practice din teren și reguli stabilite cu precizie, respectate cu strictețe,
pentru a avea efiviența scontată.
Combatera integrată a bolilor și dăunătorilor
Bolile nu sunt numeroase și pot fi prevăzute destul de ușor. În timpul vegetației, plantele
de porumb pot fi atacate de boli precum:
Fuzariozele: Fuzarioza sau putrezirea și frângerea tulpinilor la maturitate, cauzată de
patogenii Giberella zeae cu forma conidiană Fusarium graminearum (putregaiul tulpinilot și a
știuleților) și Gibberella fujikuroi cu forma conidiană Fusarium moniliforme (înflorirea albă a
boabelor). Boala poate afecta cultura și în primele faze de vegetație imediat după semănat,
producând împreună cu alți patogeni din sol fenomenul de putrezire atât a semințelor în curs
de răsărire, cât și a plantulelor. Agentul patogen este transmis prin sămânță sau prin resturile
de plante bolnave rămase în câmp.
Tăciunii: Sorosporium holgi (forma zeae) sorghi (s. reliana), tăciunele prăfos al
inflorescențelor, tăciunele știuleților și paniculelor și Ustilago maydis (zeae), tăciunele comun,
transmisibil ca fuzarioza. Atacul de tăciune comun se manifestă pe tulpini, frunze și
inflorescențe, pe care se dezvoltă niște umflături de forme diferite care pot ajunge chiar până
la 10 – 20 cm în diametru, la început de culoare albă – gălbuie, apoi cenușiu – violacee, cu
consistență buretoasă, mai târziu conținutul transformându-se într-o masă pulverulentă de
culoare neagră. Boala este favorizată în prezența rănirii porumbului în timpul lucrărilor, atacul
insectelor, grindina, uscăciunea, insolația puternică, excesul de azot, solurile cu pH acid,
semănatul târziu, monocultura, infecția fiind locală.
Boli de carantină: Erwinia chrysanthemi pv. zeae (carotovora), putrezirea bacteriană a
tulpinii, putregaiul moale a tulpinilor de porumb și putregaiul uscat al tulpinilor și știuleților,
Diplodia zeae.
Rugini: Puccinia sorghi, rugina porumbului.
Helmintosporiozele: Helminthosporium (Drechslera) carbonum, putrezirea frunzelor
și Helminthosporium turcicum, pătarea și uscarea frunzelor (Drechslera turcica) pătarea
cenușie a frunzelor.
Virozele: Mozaicul european, European maize mosaic virus.
Mucegaiuri de depozit: Nigrospora oryzae, putrezirea uscată a știuleților în anii cu
toamne umede pot apărea atacuri ale patogenilor din genurile Penicillium, Cladosporium,
Alternaria. La acestea se mai adaugă patogenii din sol, inclusiv cei care produc fenomenul de
clocire a semințelor în timpul germinației, cum sunt genurile Pythium, Penicillium, Aspergillus
ș.a. care în condiții de umiditate ridicată și temperaturi scăzute, determină reducerea densității
plantelor cu 15 – 20%.
Strategia de combatere integrată a bolilor impune respectarea cu strictețe a
principalelor măsuri agrofitotehnice: rotația, epoca de semănat, densitatea, fertilizarea
echilibrată și tratamente la sămânța pentru semănat și, pe cât posibil, folosirea de hibrizi cu
rezistență genetică la atacul bolilor. Tratamentele se efectuează, de regulă, organizat, în stații
de uscare – calibrare a semințelor, în preajma semănatului, cu unul din fungicidele omologate.
În practică, frecvent se folosesc insectofungicide compativile, eficiente în tratamentul
preventiv împotriva bolilor și dăunătorilor transmisibili prin sămânță la semănat.
Dăunătorii sunt frecvenți, numeroși și periculoși, atât prin atacul la sol în timpul
primelor faze, cât și pe parcursul vegetației porumbului.
 Dăunătorii de sol: Tanymecus dilaticollis, rățișoara sau gărgărița frunzelor, cu atac
frecvent, extrem de periculos în timpul răsăririi porumbului, când poate determina rărirea sau
chiar compromiterea culturii. În prezent, reprezintă principalul dăunător în România, perfect
adaptat pentru culturile de porumb. Este o specie de insecte monovoltină (cu o singură generație
pe an), la care larvele se hrănesc cu rădăcini de porumb, iar adulții, după iernarea în sol, se
hrănesc cu tinerele plante de porumb, după ce s-au hrănit mai întâi cu cereale păioase sau plante
din flora spontană, în special pălămidă. La atacul în faza de 2 – 3 frunze, le retează de la colet
și din cauza atacului la baza plantei, frunzele surprinse în faza de cornet prezintă ulterior
perforări circulare dispuse transversal pe limb. Plantele atacate în timpul răsăririi până la faza
de 2 – 3 frunze pot fi rase până la nivelul solului în zona coletului.
Agriotes spp., viermii sârmă sau gândacii pocnitori atacă, de asemenea, porumbul ăn
primele faze de vegetație. Sunt insecte care iernează în sol ca larve sau ca adulți, fiind dăunători
multianuali cu o generație la 4 – 5 ani. Larvele sunt extrem de dăunătoare cerealelor, dar mai
ales pentru porumb în timpul răsăririi, când atacă boabele în curs de germinare, cărora le rod
embrionul, rădăcinile în curs de formare și endospermul. După răsărire, atacul continuă,
plantele fiind roase în zona coletului sau în zona de ramificație a rădăcinii. Atacul larvelor se
manifestă în special în primăverile reci și umede, acolo unde răsărirea porumbului decurge
greoi. Ele sunt polifage, cu preferință pe terenurile cu pășuni, fânețe, leguminoase perene,
culturi foarte dese, care mențin stratul de suprafață într-o anumită stare de umiditate, condiții
care, pe cât posibil trebuie evitate.
Diabrotica virgifera virgifera, viermele vestic al rădăcinilor porumbului, este un
dăunător nou pentru România. Prezența lui a fost semnalată în anul 1996 la granița de sud –
vest, de unde se extinde cu repeziciune. În anul 2000, era deja semnalată prezența în jumătatea
vestică a țării, ceea ce obligă la acceptarea lui printre dăunătorii comuni care produc mari
pagube în stadiul de larvă prin distrugerea sistemului radicular al porumbului. Este extrem de
periculos pentru monocultura de porumb din cauza ciclului biologic al insectei. Dăunătorul își
depune ouăle aproape în exclusivitate în cultura de porumb, în perioada lunilor de vară –
toamnă, urmând să eclozeze în anul următor, în lunile mai iunie. Larvele se hrănesc exclusiv
cu rădăcini de porumb, fiind specializate pentru acest tip de hrană pe care dacă nu o găsesc mor
în scurt timp, ceea ce obligă la rotația culturii.
Anoxia villosa, cărăbușul de stepă, a cărui larvă atacă rădăcinile porumbului, începând
din luna mai până în septembrie.
Pentodon idiota, gândacul negru al porumbului, semnalat recent în sudul țării.
Dăunătorii din timpul vegetației porumbului:
 Ostrinia (Pyrausta) nubilalis, sfredelitorul sau molia porumbului, este o insectă
polifagă care atacă și inul, cânepa, sorgul, meiul, floarea-soarelui, cartoful, sfecla de zahăr
pentru sămânță, hameiul, știrul, ciumăfaia, dalia, crizantemele ș.a. Este considerată în prezent,
pe plan mondial, unul din principalii dăunători ai porumbului în toate zonele de cultură.
Noctuidele: Agrotis segetum, buha semănăturilor, Autographa gamma, buha gama,
Amathes c-nigrum, buha grădinilor de legume, Chloridea obsoleta/ Heliothis termogera/
Helicoverpa armigera/ Heliothis virescens/ Leucania obsoleta, viermele fructificațiilor sau
omida capsulelor, Rhopalosiphum maydis și Rhopalosiphum padi, păduchele verde al
porumbului.
Strategia de combatere a dăunătorilor impune organizarea de asolamente raționale,
evitarea amplasării porumbului pe terenurile unde s-au semnalat atacuri în anul precedent sau
sunt predispuse la infestări, măsuri de igienp culturală adecvate, pe cât posibil utilizarea de
hibrizi de porumb rezistenți sau toleranți, tehnologia de cultivare optimă a plantelor de porumb,
tratamente preventive și curative de combatere a dăunătorilor.
Tratamente preventive la sămânța pentru semănat se fac mai ales pentru prevenirea
atacului dăunătorilor din sol, în același mod ca și cel împotriva bolilor, preferabill cu insecticide
cu remanență îndeungată în sol, mai ales împotriva dăunătorilor care atacă aparatul radicular
al porumbului. Astfel, sunt cele pe baza de imidacloprid, care acționează cu o eficiență înaltă,
atât asupra insectelor sugătoare, cât și a celor rozătoare. Ele asigură protecție împotriva
dăunătorilor din sol cum sunt viermele vestic, viermii sârmă, rățișoara și alte diverse coleoptere
din sol și pe vegetație (afidele).
Combaterea dăunătorilor din timpul vegetației porumbului este costisitoare și se
face greoi. Rezultate bune împotriva sfredelitorului dau insecticidele biologice pe bază de
Baccilus Thuringiensis, aplicat ca soluție sub formă de granule și pentru buhă dau rezultate
bune capcanele cu feromoni. Tratamentele se fac la avertizare, atunci când se atinge pragul
economic de dăunare PED, care este caracteristic fiecărei specii.
Irigarea porumbului pentru boabe în ogor propriu
Irigarea estee măsura de bază pentru asigurarea stabilității producțiilor ridicate de
boabe, în mod deosebit, în zona de câmpie din sudul și vestul țării, în zona de podiș și colinară
din Dobrogea și Moldova. Necesarul de udări este frecvent, 3 – 5. Normele de udare sunt mari,
600 – 800 m3/ha. Perioada când se impune irigarea este perioada critică pentru apă, care începe
cu circa 10 zile înainte de apariția paniculului (faza de burduf) și durează toată perioada
formării și umplerii boabelor, până la maturitatea în lapte. În anii secetoși se începe chiar de la
faza de 8 – 10 frunze. Udarea pentru răsărire este necesară doar excepțional. Intervalul de timp
dintre udări este de 10 – 14 zile, după cum a fost proiectată amenajarea la irigație. Adâncimea
de udare este de 60 – 70 cm, unde se dezvoltă masa principală a aparatului radicular al plantelor.
Norma de irigare este variabilă între 2.000 m3/ha până la peste 4.000 m3/ha, în funcție de
regimul pluviometric anual, aportul freatic, hibridul și posibilitățile tehnologice.
Recoltarea. Producția
Recoltarea porumbului pentru boabe destinat consumului se face la maturitate. Un
indice al maturității boabelor este punctul negru, care începe să apară la cariopsele din vârful
știuletelui, iar la maturitatea fiziologică ajunge la baza acestuia.
Recoltarea sub formă de boabe direct din câmp, mecanizat, se poate face cu combina
de fabricație românească C12 sau C14, ambele dotate cu echipamente de treer ET și culegătoare
cu pierderi minime (dar și alte tipuri). Începe când porumbul a ajuns la maturitate deplină, când
umiditatea boabelor a scăzut sub 25%. Concomitent cu recoltarea, se face, obligatoriu, uscarea
până la un conținut de 14% apă, care este umiditatea de conservare a boabelor de porumb.
Recoltarea sub formă de știuleți se face manual sau mecanizat. Se începe când
porumbul a ajuns la maturitate completă, iar umiditatea boabelor a scăzut până la 30 – 32% și
se încheie când umiditatea boabelor a scăzut la 24 – 26%. Mai târziu se face numai manual,
pentru a preveni pierderile prin scuturarea boabelor. Recoltarea mecanizată sub formă de
știuleți se face cu diferite tipuri de combine.
Pericolul de deteriorare a recoltei din cauza umidității mari dispare prin măsurile ce se
iau pentru uscarea boabelor imediat după recoltare sau datorită sistemelor de păstrare a recoltei
sub formă de știuleți în depozite special construite, numite coșare sau pătule și păstrarea
boabelor uscate se face în depozite speciale, magazii sau silozuri,
Producția de porumb pentru consum este ridicată. La nivel global, producția medie
este de 4 – 5 t/ha.
Raportul dintre recolta de boabe și cea de tulpini este de 0,5 – 0,9 : 1 și proporția de
pănuși este de 1:8 – 1:11 din producția de boabe.
Elementele de productivitate sunt: MMB 200 – 400 g (cu limite de la 40 g până la
1100g), MH 72 – 88 kg/hl, numărul de boabe dintr-un știulete, 200 – 1000, numărul de boabe
într-un gram, 3 – 5, greutatea unui știulete, 150 - 300 g, greutatea boabelor dintr-un știulete,
120 – 140 g, randamentul boabelor din știulete, 78 – 83%, numărul de boabe germinabile
însămânțate, 5 – 9/m2, numărul de plante răsărite, 5 – 7/m2, numărul de știuleți la recoltare, 5
– 7 /m2. (Vasiliu Maria și colab. 2016, București, Plantele de câmp, Editura Ceres).