ARGUMENT

Viticultura este o ramură intensivă a agriculturii, fiind caracterizată printr-un coeficient ridicat
de valorificare a terenurilor. Valoarea producţiei ce se realizează la un hectar cultura de viţă de vie,
echivalează cu 4-5 hectare culturi cerealiere.
Strugurii și vinul au o contribuţie importantă în alimentaţia omului. Prin compoziţia lor
chimică, strugurii constituie un aliment valoros, iar vinul reprezintă băutura alcoolică cea mai
sănătoasă și solicitată mult de consumatori.
Înființarea plantațiilor de vii roditoare se face cu eforturi financiare mari. De aceea, aceste
lucrări se fac pe bază unor studii și analize fundamentate științific, ce au în vedere stabilirea
sistemelor de cultură și tipurilor de plantații corespunzătoare, alegerea, amenajarea, organizarea și
pregătirea terenurilor destinate viitoarelor plantații, stabilirea sortimentului și a distanțelor de
plantare dintre rânduri și pe rând.
Exploatarea rațională a plantațiilor prin respectarea lucrărilor de întreținere, a încărcăturilor
de rod în corelație cu potențialul soiurilor și tehnologiile de cultură va asigură obținerea unor
plantații încheiate, fără goluri, cu butuci viguroși și cu capacitate mare de producție.
Plantarea viței de vie pe terenuri în pantă cu înclinație mare, expuse eroziunilor se face
peterase executate mecanic, fapt ce consolidează solul obținându-se recolte mari de bună calitate.
Prin raionarea strugurilor pentru vii, s-a urmărit atât cultivarea unor soiuri valoroase cât șiobținerea
unor vinuri tipizate cu caracteristici bine definite.Vinurile românești sunt apreciate atât de
consumatorii interni cât și de cei externi obținând de-a lungul anilor numeroase premii și medalii la
concursurile mondiale .
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

3 
 
 CAPITOLUL I CERINȚELE CULTURII FAȚĂ DE FACTORII DE
MEDIU
1.1. Cerințe față de temperatură
Aceasta, împreună cu umiditatea, determină aria de răspândire şi de cultură economică a
viţei de vie pe glob, declanşarea şi parcurgerea fenofazelor de vegetaţie, cantitatea şi calitatea
producţiei.
Nivelul temperaturii poate fi optim, minim, maxim. Pentru cultura viţei de vie se disting
praguri biologice inferioare şi superioare.
Pragurile biologice inferioare arată limita de la care este posibilă cultura viţei de vie.
Unul din aceste praguri este media anuală a temperaturii de 9°C, care practic, delimitează
arealul de cultură economică a viţei de vie, atât pe latitudine cât şi pe altitudine.
Rezultate deosebite se obţin, în special în cazul soiurilor pentru vinuri roşii şi a celor
pentru strugurii de masă, la medii anuale de peste 10°C.
Datorită periodicităţii temperaturii, creşterea şi dezvoltarea viţei de vie manifestă un
caracter ciclic, deosebindu-se două perioade distincte: perioada de repaus relativ şi perioada de
vegetaţie activă.
Pentru trecerea viţei de vie de perioada de repaus relativ la viaţa activă este necesară
depăşirea unui prag biologic inferior al temperaturii medii zilnice a aerului, socotit convenţional
de 10°C, numit „zero biologic“.
Toamna, odată cu scăderea temperaturii sub acest prag, viţa de vie intră în perioada de
repaus relativ.
Perioada cuprinsă între pornirea în vegetaţie (desemnată prin plânsul viţei) şi intrarea în
repausul relativ (desemnată prin căderea frunzelor) este denumită perioadă de vegetaţie,
delimitată convenţional între 1 aprilie – 31 octombrie.
Pentru ţara noastră, perioada de vegetaţie este cuprinsă între 155-160 zile în Podişul
Transilvaniei şi 210-220 zile pe Terasele Dunării.
În ceea ce priveşte soiurile cultivate, soiurile de maturare timpurie necesită un minim
de 160 zile, cele cu maturare mijlocie 170 zile, iar cele cu maturare târzie, 180 zile (Ţârdea C.
şi Dejeu L., 1995).

Pragurile biologice inferioare pot fi desemnate pentru fiecare fenofază. Astfel, pentru
declanşarea înfloritului pragul inferior este de 15-17°C (cu un optim de 20-25°C), valori
inferioare determină fecundarea defectuoasă a florilor, cu formarea unui număr mare de boabe
meiate şi mărgeluite.

4 
 
 Pentru creşterea boabelor, pragul inferior este de 20°C, pentru maturarea boabelor este
de 17°C, iar pentru maturarea lemnului este de 12°C (Oprea Şt., 1995).
Fotosinteza se desfăşoară la un nivel optim de circa 30°C, cu un minim de 6-7°C şi un
maxim laa 35-40°C.
Pragul biologic superior al temperaturii pentru partea butucului aflată deasupra solului se
situează în condiţii de umiditate normală la 45-50°C, iar în condiţii de secetă, acesta scade la
35-40°C.
În timpul perioadei de vegetaţie, vârful lăstarilor şi frunzele tinere sunt afectate începând
de la –0,2.... –0,3°C, baza lăstarilor şi frunzele mature la –0,5 ....-0,7°C, iar boabele la –2 ... –
5°C, după cum acestea se găsesc în faza de creştere sau de maturare.
În timpul periodei de repaus vegetativ, mugurii încep să fie afectaţi la temperaturi
cuprinse între –16 ...-18°C (Cardinal, Perlette, Merlot etc.) şi –22 ...-24°C (Rkaţiteli, Sauvignon,
Pinot gris etc.). Lemnul anual al coardelor viţelor roditoare rezistă până la –20 .... –21°C, iar
lemnul multianual până la –22….-24oC. Lemnul anual al speciilor de viţă americane rezistă
până la –28 ... –30°C, iar al speciei Vitis amurensis, până la –40°C.
1.2. Cerințe față de umiditate
Viţa de vie face parte din gurpa plantelor de cultură mezofite. Ea se adaptează în general
bine în zone mai secetoase, pe terenuri în pantă şi chiar pe nisipuri, datorită sistemului radicular
puternic, care poate să exploreze un volum mare de sol, de 20-25 m3/butuc în medie şi
capacităţii mari de absorbţie a apei şi sărurilor minerale; totuşi, rezistenţa ei la secetă este
limitată. Dacă toamna şi iarna sunt bogate în precipitaţii, care sunt reţinute în sol şi folosite
exclusiv pentru nevoile plantei, viţa de vie poate suporta seceta verii.
Bogăţia aparatului foliar şi capacitatea mare de transpiraţie a acestuia, arată că viţa de vie
are cerinţe mari faţă de apă. Cercetările au arătat că pentru elaborarea unui kg de substanţă
uscată, viţa de vie foloseşte 250-300 l de apă (Carpentieri F., 1930, citat de Oprea Şt., 1995),
iar după Fregoni M. (1973) de la 329 – 730 l apă, iar un butuc cu 150-200 frunze pierde prin
evaporare în decurs de 24 ore, la temperatura de 24°C cca. 1-1,5 l apă, pe hectar pierderile
ajungând la 6-10 m3 (Martin T., 1968).
Viţa de vie îşi asigură necesarul de apă, în principal pe seama precipitaţiilor (eventual
irigaţii) şi în măsură mai mică din pânza de apă freatică.
Cerinţele viţei de vie faţă de umiditate diferă în funcţie de speciile cultivate (Vitis
berlandieri are cerinţe mai mari comparativ cu Vitis vinifera), de soiurile cultivate (Pinot gris
mai pretenţios faţă de Muscat Ottonel), perioada din ciclul anual (repausul relativ cu cerinţe
minime, iar perioada de vegetaţie cu cerinţe ridicate), fenofază şi chiar subfenofază. Astfel,
5 
 
cerinţele sunt maxime la dezmugurit şi în fenofaza creşterii intense a lăstarilor şi boabelor,
mijlocii către sfârşitul acestei fenofaze şi minime în fenofazele înflorit, maturarea boabelor şi
maturarea lemnului (Oşlobeanu M şi colab., 1980).
Perioadele de secetă pot fi scurte (în care timp de 15-30 zile precipitaţiile lipsesc, sau
acestea însumează până la 2 mm), sau lungi (cu mai mult de 30-40 zile fără precipitaţii).
Perioadele scurte de secetă influenţează în special umiditatea atmosferică (dacă nu există în
apropiere o sursă mare de apă), care poate stânjeni anumite procese fiziologice, fără însă a se
înregistra fenomene negative deosebite, în schimb perioadele lungi de secetă afectează şi
umiditatea solului, exercită o influenţă negativă asupra creşterii butucilor, diferenţierii
mugurilor, cantităţii şi calităţii producţiei.
Excesul de apă este, de asemenea, nefavorabil, deoarece determină reducerea creşterii
sistemului radicular, care se dezvoltă superficial, în straturile mai bine aerate, scade procentul
de legare a florilor, favorizează meierea şi mărgeluirea boabelor, întârzie maturarea strugurilor
şi lemnului, rezistenţa la boli şi la temperaturi scăzute a butucilor, conţinutul în zaharuri şi
pigmentaţia antocianică a boabelor este deficitară, boabele se fisurează şi se instalează cu
uşurinţă putregaiul cenuşiu (Georgescu Magdalena, 1986).
1.3. Cerințe față de lumină
Viţa de vie este o plantă heliofilă, cu cerinţe mari faţă de lumină, cu ajutorul căreia în
procesul de fotosinteză sunt sintetizate substanţele organice.
Influenţa luminii se realizează prin intensitate, durată şi calitate.
Intensitatea luminii. Fotosinteza se realizează la un nivel optim la o intensitate a luminii
de 30-50 mii de lucşi, caz în care lăstarii prezintă meritale scurte şi groase, frunzele au mezofilul
gros şi de culoare verde intens. Fotosinteza poate avea loc şi la intensităţi mai mici, de 15-17
mii de lucşi şi chiar de 1000 lucşi (pe timp noros), dacă temperatura mediului ambiant este
corespunzătoare (circa 20°C), dar aceasta este încetinită, creşterile sunt slabe, butucii sunt
sensibili la atacul bolilor şi dăunătorilor, producţiile sunt mici şi de calitate inferioară, iar
diferenţierea mugurilor este slabă. La peste 100000 lucşi stomatele se închid, blocându-se
fotosinteza.
Pentru îmbunătăţirea condiţiilor de iluminare se întreprind o serie de măsuri: cultura viţei
de vie pe versanţi însoriţi (expoziţie sudică, sud-estică sau sud-vestică), orientarea rândurilor,
acolo unde panta terenului permite, pe direcţia N-S, dirijarea răsfirată a coardelor pe mijlocul
de susţinere, aplicarea unor lucrări şi operaţiuni în verde (dirijatul lăstarilor, plivit, copilit, cârnit
etc.).
Durata luminii influenţează prin durata zilei şi suma orelor de strălucire a soarelui.
6 
 
 În ceea ce priveşte durata zilei (fotoperiodism), speciile şi soiurile de viţă de vie se
grupează diferit în funcţie de cea pe care acestea au asimilat-o în filogenie, ţinându-se cont de
locul de origine:
a. de zi lungă: soiurile de viţă roditoare din Proles occidentalis (ex. Pinot gris);
b. de zi scurtă: soiurile de viţă roditoare din Proles orientalis (ex. Afuz Ali), viţele
americane (ex. Vitis rupestris);
c. neutrale: soiurile de viţă roditoare din Proles pontica (ex. Fetească albă).
Speciile şi soiurile de zi scurtă, cultivate în condiţii de zi lungă sunt influenţate în sensul
prelungirii perioadei de vegetaţie, a întârzierii diferenţierii mugurilor de rod, a unei maturări
incomplete a lemnului etc. Aceleaşi influenţe se înregistrează şi în cazul soiurilor de zi lungă,
cultivate în condiţii de zi scurtă (Oşlobeanu M. şi colab., 1980).
Insolaţia globală (ig) arată durata potenţială de strălucire a soarelui dintr-un areal de
cultură dat, considerându-se teoretic că toate zilele din perioada de vegetaţie sunt senine. Acest
indicator înregistrează valori relativ constante pentru o anumită podgorie, el variază doar în
funcţie de latitudine.
Insolaţia reală (ir) rezultă din însumarea orelor de strălucire efectivă a soarelui din
perioada de vegetaţie. În condiţiile ţării noastre ea este cuprinsă între 1200-1600 ore.
1.4. Cerințe față de sol
Solul reprezintă substratul material pe care viţa de vie creşte şi fructifică circa 30 de ani. Factorii
edafici alături de cei climatici influenţează procesele vegetative şi generative, producţia şi calitatea
acesteia, rezistenţa la boli, dăunători etc. prin tipul genetic, însuşiri fizice, compoziţia chimică şi
însuşirile fizico-chimice.
Cele mai bune rezultate această plantă le realizează pe:
– molisoluri cu următoarele note de bonitare din 100 (vie vin – vie masă) (după Oprea
Şt., 1995): cernoziom 100-100, cernoziom cambic 100-100, cernoziom argiloiluvial 100-100,

sol cernoziomoid 100-100, sol cenuşiu 100-100, pseudorendzină 100-90, rendzină 25-15,
urmate de
– argiluvisoluri: brun-roşcat 100-100, brun argiloiluvial 100-100, brun-roşcat luvic 72-
56, brun-luvic 65-50, luvisol albic 54-40;
– planosol 54-40;
– soluri hidromorfe: lăcovişte 50-60, sol gleic 36-34, sol negru-clinohidromorf 21-12,
sol pseudogleic 16-7;
– vertisoluri 48-42.

7 
 
 În ţara noastră, cele mai echilibrate vinuri se obţin la zona de trecere de la
cernoziomurile cambice, la solurile brun-roşcate iluviale şi brune argiloiluviale, aspect ce poate
fi atribuit în principal gradului de saturaţie a lor în calciu (Moţoc M., 1968).
Textura. Viţa de vie se adaptează la o gamă largă de categorii texturale, de la argile,
până la nisipuri, cele mai bune rezultate se obţin însă în condiţiile unei texturi lutoase, luto-
nisipoase, nisipo-lutoase. Raportul dintre particolele grosiere de schelet şi cele fine determină,
pentru acelaşi tip genetic de sol, însuşiri hidrofizice deosebite în ceea ce priveşte regimul termic,
de aeraţie şi de umiditate.
Pe solurile bogate în argilă, viţa de vie suferă mai rar de secetă, dar în anii umezi
strugurii sunt uşor afectaţi de putregaiul cenuşiu, iar sistemul radicular înregistrează o creştere
limitată, datorită regimului de aeraţie deficitar.
Pe solurile nisipoase are loc o acumulare mai redusă de substanţă uscată prin fotosinteză,
strugurii se maturează mai repede, au un potenţial alcoolic mai scăzut, vinurile sunt mai puţin
extractive, nu acumulează suficientă aciditate şi culoare. Viţa de vie valorifică însă bine
nisipurile, datorită sistemului radicular puternic, explorează un volum mare de sol, asigură
plantei apa şi sărurile minerale necesare şi fixează nisipul.
Structura. Pentru cultura viţei de vie sunt de preferat solurile cu structură glomerulară,
care sunt bine aerate, au o capacitate mare de reţinere a apei şi sunt în general bine aprovizionate
cu elemente nutritive.
În România ca şi în alte ţări viticole, multe plantaţii de vii roditore sunt amplasate pe
terenuri în pantă, sărace, cu grad sporit de eroziune, pe terenuri terasate, nisipuri puţin
structurate etc.
Porozitatea solului. Porozitatea totală optimă pentru viţa de vie este cuprinsă între 46
şi 52% din volumul total al solului, care se realizează prin desfundarea terenului. Sub
desfundătură, porozitatea scade treptat, ajungând la valori minime de 38-40%, situaţie în care
se observă o limitare a creşterii rădăcinilor (Puiu Şt. şi colab. 1977).
Reacţia solului. Viţa de vie, datorită plasticităţii ecologice, se comportă bine pe soluri
cu pH de la moderat acid (5,5), până la moderat alcalin (8,5), dar nivelul optim depinde de
textură, conţinutul în humus, elemente nutritive, soiul portaltoi şi altoi etc. Cele mai bune
rezultate se obţin pe solurile cu reacţie neutră spre uşor bazică, urmate de solurile cu reacţie
uşor acidă.

8 
 
 9 
 
 CAPITOLUL II TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
2.1. Alegerea terenului
Alegerea terenului se va face ţinând cont de factorii pedoclimatici şi de cei social-
economici. Din punct de vedere climatic zona trebuie să asigure minimum 190 zile de vegetaţie,
suma temperaturilor active să fie de cel puţin 3100°C, suma orelor de strălucire a soarelui din
perioada de vegetaţie să fie de minimum 1500 ore, iar precipitaţiile anuale de cel puţin 480 –
500 mm. Se preferă terenuri plane sau cu pante mici de cel mult 10-12%, cu expoziţie sudică
sau sud vestică şi cu apa freatică la peste 1,5 m adâncime. Cele mai indicate soiuri sunt cele
nisipo-lutoase sau luto-nisipoase şi cu fertilitate mijlocie.
Organizarea terenului are în vedere exploatarea raţională a terenului prin împărţirea
acestuia în tarlale şi parcele, care să poată fi lucrate mecanizat. Tarlalele au o suprafaţă de 10-
20 ha, ele sunt despărţite prin drumuri principale de 5-6 m lăţime. Parcelele sunt delimitate în
interiorul tarlalelor prin drumuri secundare de 3-4 m lăţime şi au suprafaţa cuprinsă între 1 şi 3
ha.
2.2. Lucrări de pregătire a terenului
Lucrările de pregătire a terenului în vederea plantarii viţei de vie se referă la defrişarea
şi nivelarea acestuia; asigurarea perioadei de odihnă a solului; fertilizarea de bază; desfundarea
terenului.
1. Defrişarea terenului. Este lucrarea de eliminare a vegetaţiei lemnoase existente pe
teren: arbori, arbuşti, pomi, butuci etc. la defrişare este necesară scoaterea din sol a tuturor
butucilor, cioatelor şi rădăcinilor groase care, dacă rămân, pot conduce la deteriorări ale
utilajelor de lucrare a solului folosite în viitoarea plantaţie. Lucrarea de defrişare se execută cu
tractoare grele dotate cu instalaţii speciale (lamă de buldozer, gheare de scarificare, grebla de
adunat cioate)
2. Nivelarea terenului se impune ca o lucrare obligatorie şi se execută imediat după
defrişare. Pentru terenurile cu pante sub 12% nu se terasează ci se urmăreşte realizarea unei
pante continue şi unforme.
3. Asigurarea perioadei de odihnă a solului se recomanda în cazul terenurilor eliberate
de o altă plantaţie viticolă şi cuprinde o perioadă de maxim 3-5 ani. În această perioadă se
cultivă plante furajere anuale sau perene. O perioadă mai mică de odihnă a solului presupune
dezinfecarea solului folosind produse fitofarmaceutice pentru combaterea nematozelor
transmiţători de boli virotice.

10 
 
 4. Fertilizarea terenului. Ţinându-se cont că viţa de vie este o plantă eficienta în
plantaţie mai mulţi ani, terenul trebuie să fie adus la un nivel mediu de aprovizionare cu
substanţe nutritive. Feritlizarea de bază are rol în ameliorarea proprietăţilor fizice, chimice şi
biologice ale solului. Prin analiza chimică a solului se pot stabili dozele de îngrăşăminte
necesare pentru a asigura un conţinut optim în elemente nutritive: N total 0,1-0,2%, fosfor
mobil P-Al 30-50 ppm, potasiu mobil C-Al 120-200ppm. În general, se administrează
îngrăşăminte organice de la 30-80 t/ha până la 80-120 t/ha în funcţie de conţinutul solului în
argila folosind maşina MIG-5 urmată de incorporarea în sol prin desfundat. Fertilizarea chimică
este obligatorie, deoarece rezervele solului în elemente nurritive sunt insuficiente mai ales pe
terenurile în pantă, terasate. Următoarele doze de îngrăşăminte chimice: 150-200 kg fosfor
s.a/ha. şi 200-250 kg potasiu s.a/ha, sub formă de superfosfaţi şi sare potasica.
5. Desfundarea terenului consta în mobilizarea profundă a solului cu inversarea şi
amestecarea orizonturilor în scopul asigurării unor condiţii favorabile pentru dezvoltarea
rădăcinilor. Prin această lucrare se măreşte capacitatea de acumulare a apei din percipitatii, se
îmbunătăţeşte regimul termic şi de aeraţie, se asigura condiţii prielnice pentru activitatea
biologică din sol şi se încorporează în adâncime îngrăşămintele organice şi minerale. În general
desfundarea se recomandă să fie executată la adâncime de 50-60 cm folosind plugurile
balansiere de desfundat acţionate grele pe şenile având o productivitate de 1-1,25 ha/zi. Epoca
de executare a desfundatului se stabileşte în funcţie de momentul plantarii viţei de vie. Când
plantarea se execurta din toamnă, desfundatul terenului se face primăvara.
Influenţa adâncimii de desfundare a solului asupra creşterii viţelor
(după Baractaru şi Condei - 1968)

Adâncimea desfundare Prinderea Lungimea Întrarea pe rod Producţia de

(cm) Viţelor rădăcinii în anul al III- struguri
(în %) (cm) lea al viţelor în anul al III-
(în %) lea
40 90,0 16,5 45,0 5.160
60 93,0 20,5 70,0 8.005
70 100,0 22,0 80,0 9.343

2.3. Înființarea culturii

2.3.1. Stabilirea distanţelor de plantare, a formei de conducere se a tipului de
tăiere
Distanţele între rânduri şi între plante pe rând folosite la înfiinţarea plantaţiilor viticole,
determina densitatea de plantare, respectiv numărul de butuci la unitatea de suprafaţă. Acestea

11 
 
se stabilesc în funcţie de vigoarea soiurilor roditoare, a portaltoiului, fertilitatea solului,
condiţiile climatice, formă de conducere a butucilor etc.

Distanţele de plantare în România la viţa-de-vie

Tipul plantaţiei Distanţele (m) Nr. de butuci
Între Pe rând la ha
rânduri
Plantaţii pe terenuri în pantă, cu soiuri 1,8 1,2 4.620
pentru vin devigoare slabă şi mijlocie 2,0 1,0 5.000
sau cu soiuri de masă de vigoare slabă
2,0 1,2 4.545
Plantaţii pe terenuri din zona colinară 2,2 1,0 4.545
sau pe nisipuri,cu soluri pentru vin de 2,2 1,2 3.787
vigoare mijlocie sau mare 2,4 1,2 3.472
Plantaţii pe terenuri plane cu soluri 1,8 1,2 4.620
clasice din zona deşes, în funcţie de 2,0 1,0 5.000
vigoarea solurilor 2,2 1,2 3.787
 

În situaţia înfiinţării unei plantaţii viticole în centrul viticol Huşi, pe un teren cu pantă
sub 8%, distanţele optime de plantare sunt 2,20m între rânduri şi 1,0 m intre butuci pe rând,
rezultând o densitate de 4545 butuci/ha.
Formă de conducere a butucilor este pe tulpini semiinalta fără protejare sau protejare
parţială.
Tipul de tăiere corespunzător soiurilor stabilite (Chasselas Dore, Muscat de Hamburg
şi Coarna neagră) este Guyot pe semitulpina cu verigi de rod (cepi de rod şi cordite de rod).
2.3.2. Pichetarea terenului
Este lucrarea prin care se marchează pe teren cu ajutorul picheţilor locul pe care-l va
ocupa fiecare vita din viitoarea plantaţie.
Marcarea locului fiecărei vite se face cu ţăruşi de 50-60 cm lungime, numiţi picheţi, sau
cu lungimea de 1,1-1,4 m în cazul plantaţiilor conduse în forme semiinalte şi înalte servind şi
la susţinerea vegetaţiei şi a tulpinii în primii ani.
Epoca de pichetare este după lucrarea de desfundat şi nivelare a terenului. Înainte de
pichetare este necesar să se stabilească distanţele de plantare, orientarea rândurilor şi sistemul
de pichetat. Orientarea rândurilor să se facă în aşa fel încât să fie satisfăcute cerinţele plantei
faţă de lumină sau în cazul terenurilor cu pantă mică,respectiv plane pe direcţia N-S. În cazul
terenurilor în pantă orientarea rândurilor se face pe direcţia curbelor de nivel. Sistemul de
pichetat generalizat în prezent este „în dreptunghi”, distanţele între rânduri fiind mai mari decât
distanţele dintre vite pe rând.

12 
 
 Materialele necesare pentru pichetata cuprind: teodolitul pentru terenurile în pantă sau
nivelele pentru terenurile plane, jaloane pentru trasarea aliniamentelor, panglici de oţel pentru
măsurat distanţe, rulete, sârme marcate cu distanţele dintre rânduri şi dintre vite pe rând, picheţi
pentru marcarea locului vitelor, maiuri de lemn armate la ambele capete cu un inel metalic
pentru fixarea picheţilor.
Tehnica pichetatului începe cu încadrarea terenului şi împărţirea lui în suprafeţe mai
mici de formă pătrată sau dreptunghiulară care să permită executarea cu uşurinţă a operaţiilor
de aliniere perfecata a rândurilor. Se alege o linie de bază egală cu multiplul distanţei dintre
rânduri, paralelă cu un drum. Capetele liniei de bază se ridica două perpendiculare a căror
lungime trebuie să fie egală cu multiplul distanţei dintre vită pe rând. Cele două perpendiculare
se unesc rezultând o linie paralelă cu linia de bază. Pe laturile lungi ale suprafeţelor astfel
delimitate se întind cele două sârme marcate cu distanţele dintre rânduri, iar cea marcatacu
distanţele dintr vită pe rând se întinde între primele. După fixarea tuturor picheţilor se mută
sârmă pentru rândul următor. Picheţii se fixează cu mijlocul grosimii exact în dreptul semnelor
de pe sârme şi de aceeaşi parte a acestora pentru a asigura o perfecata aliniere a rândurilor.(
fig.4.1.)

Figura 4.1. Pichetatul terenului

2.3.3. Alegerea soiurilor
La alegerea soiurilor de vită roditoare se ţine seama de prevederile „listei soiurilor
roditoare recomandate şi autorizate la plantare în arealele delimitate din România,1984”.
Pentru fiecare podgorie şi centrul viticol exista soiuri recomandate (care furnizează produse
vitivinicole de calitate) şi soiuri autorizate (care se comporta bine dar nu ating nivelul calitativ
al soiurilor recomandate).
Criteriul principal la alegerea şi folosirea soiurilor îl constituie direcţia de producţie. În
centrul viticol Huşi înfiinţarea plantaţiei viticole s-a facut cu soiul Chasselas dore:
Descrierea soiului Chasselas dore

13 
 
Caracteristici:
 Soiul este considerat a fi cel mai universal din cele peste cinci mii de soiuri de masă

catalogate de ampelografi.
 Este în acelaşi timp soiul de referinţă, pentru epoca de măturare a celorlalte soiuri

existente în cultură.
 Datorită epocii de măturare şi însuşirilor de productivitate, este preferat de către

viticultori şi consumatori.
 Soi foarte vechi, cunoscut încă

din anul 1200.

 Există un grup de Chasselas :

Chasselas blanc, Chasselas dore,

Chasselas rose, Chasselas violet,
Chasselas Queen Victoria, Chasselas
Masque, Chasselas persille sau
Chasselas Ciuotat, etc.
 Cel mai valoros rămâne soiul

Chasselas Dore care s-a răspândit în toate ţările viticole din lume, devenind soi cosmopolit.
 Strugurii sunt de mărime mijlocie, cilindro-conici, cu prima ramificaţie a ciorchinelui

transformată într-un cârcel de 2-3 bobite.

 Bobul este sferic, de mărime mijlocie, culoare verde-galbuie (aurie), cu pete ruginii pe

partea însorită.
 Pulpa semicrocanta, suculenta, cu gust specific soiului ( gust de Chasselas).

 Soi cu perioada de vegetaţie mijlocie 150-160 zile, timp în care necesită 2800-3000 C

temperatura globală.
 Are vigoare redusă, fertilitate şi productivitate mare (75-80 % lăstari fertili), numărul de

inflorecente pe lăstar fiind în medie de 2-3.

 Dezmugureste devreme, în prima decadă a lunii aprilie, înfloritul are loc asemenea

devreme, la sfârşitul lunii mai, începutul lunii iunie, iar maturarea deplină a strugurilor se
realizează în epocă a III-a.
 Soiul emite cu uşurinţă lăstari din lemnul bătrân multianual, încât butucii se refac rapid

în urma accidentelor climatice.

 Rezistente biologice: bună la ger (-20,-22 C) şi la secetă, foarte sensibil la mână şi

eutipoza, toleranţă la oidium, putregaiul cenuşiu şi la moliile strugurilor.

14 
 
  Având plasticitate ecologică mare, se adaptează condiţiilor climatice din toate regiunile

viticole ale ţării.

 Cele mai bune rezultate se obţin în zonele colinare subcarpatice, cu expoziţii însorite şi

soluri scheletice.
 În zonele de şes cu soluri fertile, valoarea comercială a strugurilor scade : strugurii

rămân de culoare verde, sunt deşi la boabe, iar pulpa devine zemoasa.
 În podgoriile din sudul ţării, soiul Chasselas Dore realizează maturarea de consum a

strugurilor mai devreme, la sfârşitul lunii august- începutul lunii septembrie; în celelalte zone
viticole, între 10 - 15 septembrie.
 Producţiile de struguri sunt mari, până la 20 t/ha şi chiar mai mult, din care producţia

marfa 70-80%. Strugurii acumulează cantităţi mijlocii de zaharuri (150-160 g/l), în contextul
unei acidităţi echilibrate de 4.5-5.5 g/l H2SO4. De accea se pot vinifica, obţinându-se vinuri
uşoare de masă, foarte echilibrate.
2.3.4. Plantarea viţei de vie
Perioada de plantare poate fi primăvara cât mai devreme când la adâncimea de 40-50
cm se intregistraza 7-10˚C sau toamna înainte de intregistrarea temperaturilor negative.
Pregătirea vitelor pentru plantare cuprinde sortarea şi admiterea la plantare numai a
vitelor sănătoase, cu sudură de jur împrejur, care au lemn viabil, liberul de culoare alb-verzuie,
rădăcinile alb-sidefii şi cu mugurii viabili; fasonarea care constă în scurtarea rădăcinilor şi a
corditei la 8-10 cm şi respectiv 3-4 ochi; parafinarea pe treimea superioară în cazul plantarii
fără muşuroi; mocirlirea vitelor pentru stimularea radacinarii şi o prindere mai bună a acestora.
Plantarea se face mecanizat folosind maşini de plantat cu ghidaj leser cu capacitatea de
lucru 8000-9000 vite plantate pe zi, reducerea cheltuielilor cu forţa de muncă şi asigurarea unei
prinderi foarte bune la plantare.
Plantarea în gropi deschise cu dimensiuni 50 x 35-40 cm. Pe fundul gropii se realizează
un muşuroi de pământ mărunţit pe care se aşează vita altoită în poziţie verticală rezemată de
peretele dinspre pichet, cu rădăcinile repartizate de jur împrejur pe moviliţa de pământ. Punctul
de altoire să fie cu 1-2 cm mai sus de nivelul solului pentru a preveni creşterea rădăcinilor din
altoi iar cordita să fie orientată spre pichet. Peste rădăcini se introduce pământ mărunţit şi
reavăn într-un strat gros de 15-20 cm. Se tasează apoi bine cu piciorul din exteriorul ropii înspre
interior urmărind ca vita să rămână în poziţia iniţială. Se introduce apoi în groapa o cantitate
de 2-6 kg mraniţa după care se uda cu circa 10 L apa. După infiltrarea apei groapa se umple
până la nivelul solului şi se presara în jurul vitei un insecticid dar fără a atinge vită.

15 
 
 Se protejează vitele prin muşuroire cu pământ reavăn circa 5 cm în special la plantarea
de toamnă.( fig. 4.2.).
Figura 4.2.

Operaţiile de plantare:
a-groapă de plantare; b-săparea gropii; c-aşezarea plantelor în groapă; e-punerea
îngrăşămintelor în groapă; f-udarea; g-umplerea gropii cu pământ şi muşuroitul.

2.4. Lucrări de îngrijire a culturii

Obţinerea unor producţii viticole constante şi ridicate cantitativ-calitativ este
determinată de corecta aplicare a complexului agrofitotehnic. Acesta cuprinde lucrări
fitotehnice (aplicate viţelor) şi lucrări agrotehnice. Înlănţuirea şi execuţia corectă a acestora
asigură valorificarea superioară a potenţialului de rodire. Dintre lucrările fitotehnice tăierile în
lemnificat (în uscat) au importanţă deosebită pentru rodire
2.4.1. Tăierea în lemnificat (în uscat)
Prin executarea acesteia se realizează cadrul morfologic şi biologic de manifestare a
creşterilor vegetative în favoarea rodirii. Tăierea în lemnificat reprezintă operaţiunea
chirurgicală" prin care se îndepărtează unele coarde anuale şi multianuale şi se dimensionează
la lungimi favorabile cele rămase.
Viţa de vie prezintă caracteristici de liană. Lăsată să crească liber (fără tăieri) aceasta
formează lăstari lungi, subţiri şi incomplet maturaţi, producţiile obţinute de la asemenea viţe
fiind necorespunzătoare. Şi la viţele luate în cultură se constată asemenea sporuri de creştere
vegetativă (fără importanţă în procesul de rodire), care se elimină prin tăieri.
Aplicarea tăierilor este necesară pentru exprimarea potenţialelor vegetative şi de rodire
în concordanţă cu agroecosistemul respectiv. Concordanţa se realizează prin optimizarea
densităţii coardelor şi lăstarilor la fiecare viţă.
Execuţia lor este necesară şi pentru obţinerea unor raporturi favorabile între vigoare,
încărcătură şi rodire.

16 
 
 În viticultură se folosesc mai multe moduri de tăiere. Clasificarea lor se face după
scopurile pentru care se execută:
Tăierile de formare au scopul dimensionării părţii aeriene a plantei în vederea asigurării
unor raporturi corespunzătoare între potenţialul vegetativ şi de rodire al viţelor. Ele se aplică
în primii 3-5 ani de la plantare.
Tăierile de rodire şi menţinere a formei de creştere se aplică anual, după execuţia celor
de formare şi până ce potenţialul vegetativ şi de producţie scade sistematic. Ele sunt de două
feluri: tăieri de rodire cu încărcătură normală şi tăieri de rodire cu încărcătură corectată
(compensată, amplificată şi diminuată); tăieri de încărcare - aplicate în ferestrele iernii sau
primăvara devreme şi de uşurare- aplicate toamna.
Tăierile de refacere (redresare) a potenţialului vegetativ şi de producţie se aplică viţelor
afectate de accidente climatice (îngheţ, brumă şi grindină), prin ele refăcându-se procesele de
creştere şi de rodire;
Tăierile care includ lucrări şi operaţii în verde se aplică în perioada de vegetaţie;
Tăierile de transformare aplicate în plantaţiile viticole supuse retehnologizării;
În funcţie de modul de execuţie tăierile pot fi manuale, semimecanizate şi mecanizate
În cazul viţei de vie cultivate creşterile vegetative ale sistemului suprateran sunt dirijate
prin tăiere şi susţinere. Pe tulpină şi elementele de schelet de durată (braţe şi cordoane) se prind
coardele de un an şi de doi ani. Prin tăierea coardelor de un an, în funcţie de lungime, soi,
poziţia pe butuc şi ordinea coardei de un an, se formează elementele provizorii cu rol de
formare şi rodire .
Elementele provizorii cu funcţii de formare sunt cepii de: înlocuire, rezervă, coborâre
şi siguranţă .
Cepii de rezervă se formează din coardele de 1 an situate pe butuc, braţe, cordoane, cepi
sau coarde de 2 ani, prin dimensionarea lor la lungimea de 1-2 muguri .
Cepii de siguranţă se utilizează în cazul cultivării viţei de vie pe tulpini semiînalte şi
înalte în zonele cu temperaturi scăzute de risc. Ei se formează dintr-o coardă de un an situată
cât mai aproape de nivelul solului dimensionată la lungimea de un mugure şi au rol în refacerea
formaţiunilor lemnoase afectate de îngheț.
Elementele provizorii cu funcţii de rodire sunt: cepii de rod, cordiţa de rod, coarda de
rod, biciul şi călăraşul ).
Cepii de rod sunt elemente de producţie rezultate dintr-o coardă de un an, prinsă pe lemn
de doi ani, dimensionată la lungimea de 3-4 muguri. Se folosesc în cazul practicării sistemului
de tăiere scurt.

17 
 
 Cordiţa de rod se realizează dintr-o coardă de un an situată pe lemn de doi ani, scurtată
la lungimea de 4-7 muguri.
Coarda de rod se formează dintr-o coardă de un an, prinsă pe lemn de doi ani,
dimensionată la: 8-10 muguri - coarda de rod scurtă; 11-13 muguri - coardă de rod mijlocie;
14-16 muguri - coardă de rod lungă şi 17-20 muguri - coardă de rod foarte lungă .
Coarda de rod se prinde pe: cepii de înlocuire,cepii de rezervă şi pe coardele care au rodit,
la baza sau spre vârful lor.
Coardele de rod, cordiţele de rod şi cepii de înlocuire pot fi dispuse izolat sau în asociaţie.
Existenţa pe butuc a unei coarde de rod sau cordiţe de rod şi a unui cep de înlocuire
constituie veriga de rod sau cuplul de rod, unitatea biologică de bază cu care se operează la
tăierea în lemnificat .
Biciul este o formaţiune asociată constituită dintr-o porţiune lemnoasă multianuală lungă,
la capătul căreia se găseşte lemn de doi ani de pe care porneşte coarda de rod, de lungime
variabilă (12-16 muguri) .
Călăraşul este o formaţiune asociată realizată prin tăierea unei coarde de un an plasată
pe jumătatea superioară a unei coarde de doi ani, la lungimea de 5-7 muguri şi situată
necondiţionat în spatele unei coarde (de un an) de rod .
Sistemele de tăiere
Sistemul de tăiere se defineşte prin felul elementelor (cepi, cordiţe, coarde de rod şi verigi
de rod), numărul şi lungimea elementelor rămase după tăiere. Pe baza acestor criterii, sistemele
de tăiere se clasifică în : sistemul de tăiere scurt, sistemul de tăiere lung şi sistemul de tăiere
mixt. Fiecare sistem de tăiere se poate folosi la viţele cu tulpini joase (15-30 cm.), semiînalte
(0,6-0,8 m.) şi înalte (1,2-2,0 cm.).
Pentru soiul Chasselas dore, s-a ales sistemul de tăiere mixt, și forma de conducere
semiînaltă.
Sistemul de tăiere cu elemente scurte şi lungi (mixt). Se caracterizează prin prezenţa pe
butuc atât a elementelor scurte (cepi) de 2-3 muguri, cât şi a elementelor lungi (cordiţe şi coarde
de rod).
Sistemul de tăiere mixt îmbină avantajele celor două. Prin el se optimizează repartizarea
încărcăturii pe butuc şi se valorifică în mai mare măsură potenţialul de producţie pe o durată
de exploatare mai mare.
Acest sistem este indicat a se folosi la toate soiurile şi în toate condiţiile de mediu la
forma de conducere joasă (Guyot multiplu), la forma de conducere semiînaltă (Guyot pe tulpină

18 
 
semiînaltă, cordon Cazenave) şi la forma de conducere înaltă (Guyot pe tulpină şi cordon Lenz
Moser).
Folosirea elementelor scurte şi lungi se realizează prin tăierea cu verigi de rod. Veriga de
rod (cuplul de rod) este formată dintr-un cep de înlocuire şi o coardă de rod. Prin lăsarea cepilor
de înlocuire se realizează formarea coardelor de rod pentru anul următor (plasate în apropierea
butucului sau cordoanelor), iar prin cordiţe şi coarde de rod se alocă încărcăturile necesare
obţinerii de producţii superioare.
Conducerea pe tulpini semiînalte. Viţele dirijate în acest mod prezintă un trunchi
semiînalt (0,60-0,80 m.) cu elemente de rod prinse pe acesta sau pe un cordon orizontal plasat
la aceeaşi înălţime. Folosirea cordoanelor avantajează faţă de trunchi prin posibilitatea
repartizării elementelor de rod pe întreaga lungime a cordonului şi îmbătrânirea se produce
încet, extinzându-se perioada de rodire.
Posibilităţile de protejare peste iarnă, de actiunea temperaturilor scăzute, a viţelor
conduse în acest mod sunt reduse. De aceea, în arealele cu risc pentru cultura neprotejată, la
această formă de conducere se lasă cepi de siguranţă, cultura devenind astfel semiprotejabilă.
Prin folosirea formei de conducere pe tulpini semiînalte se măreşte stabilitatea, se reduc
tăierile de menţinere a formei de creştere, se extinde perioada de rodire cu posibilităţi de
apropiere de polul maxim şi se reduce potenţialul de creştere vegetativ fără importanţă în
procesul de rodire. Ea se recomandă a se practica la soiurile de vigoare mijlocie, în zona
colinară, în arealele cu o scăzută frecvenţă a temperaturilor minime absolute de - 20 0C .
Forma de conducere semiînaltă permite folosirea de distanţe medii, distanţe care
favorizează execuţia mecanizată a lucrărilor de îngrijire. La aceasta se adaugă posibilităţile de
execuţie a unor tăieri simple (cordonul speronat) şi de scădere a volumului de muncă
(Cianferoni, R. şi Pugliese, L., 1975).
3.1.1.1.Încărcătura butucilor în timpul tăiatului.
Un rol important la tăiatul in uscat revine stabilirii incărcăturii optime a butucului, care
depinde direct de starea ochilor după iernare. Sunt mai multe metode de determinare a
viabilităţii ochilor. Cele mai practice sunt recoltarea probelor (25-30 bucăţi) de coarde (lăstari
anuali maturaţi) din plantaţiile viticole cu lungimea de 15 – 20 ochi, transportarea lor in
incăperi incălzite şi menţinerea in vase cu apă pană la pornirea ochilor in creştere. Ştiind
numărul total de ochi şi numărul ochilor dezmuguriţi se poate de determinat procentul ochilor
pieriţi in timpul iernii, şi nivelul fertilităţii embrionare pe lungimea corzii (fig. 6.).

19 
 
 Fig. 6. Menţinerea ochilor in vase cu apă pană la pornirea in creştere (forţarea
ochilor)

O altă metodă mai simplă prevede secţionarea ochilor de iarnă longitudinal cu o lamă
( g. 7.) şi inregistrarea datelor intr-un tabel (tab. 1.), in care se notează categoriile de ochi de
iarnă prin diferite semne: “+” – ochi vii; “±” – ochi vătămaţi; “-“ – ochi pieriţi.a) b) c)

Fig. 7. Secţiune longitudinală prin ochii de iarnă

a) “+” – ochi vii; b) “±” – ochi vătămaţi; c) “-“ – ochi pieriţi

Ochi de iarnă vii sunt consideraţi acei la care atat mugurele principal, cat şi cei secundari
sunt vii (au culoare verde); ochi de iarnă vătămaţi sunt consideraţi acei la care mugurele
principal este afectat de geruri (are culoare cafenie), iar mugurii secundari sunt vii (au culoare
verde); pieriţi sunt consideraţi acei ochi de iarnă la care sunt pieriţi atat mugurele principal, cat
şi cei secundari.
Tabelul 1. Determinarea stării ochilor de iarnă, după iernare
Numărul Numărul ochilor de iarnă pe coardă
corzilor 1 2 3 4 5 …. 17 18 19 20 Total
1
2

20 
 
 …
24
25
Total

Doi ochi de iarnă vătămaţi sunt echivalaţi cu un ochi de iarnă sănătos şi unul pierit.
Dacă s-a stabilit că procentul ochilor de iarnă vătămaţi la soiurile de struguri pentru masă
este pană la 40%, atunci incărcătura butucului se lasă la nivelul anului precedent (cu condiţia
că aceasta a fost optimă). Dacă procentul ochilor vătămaţi depăşeşte indicii de mai sus dar nu
depăşeşte 80%, atunci incărcătura butucilor se măreşte cu 40-50%. Dar dacă procentul ochilor
vătămaţi este peste 80% se utilizează tăieri speciale in funcţie de gradul afectării butucilor.
Dacă pe butuc majoritatea lăstarilor anuali maturaţi sunt normal dezvoltaţi,atunci reiese
că incărcătura butucului in anul trecut a fost optimă. Dacă majoritatea lăstarilor anuali maturaţi
sunt slab dezvoltaţi, atunci butucul a fost supraincărcat.
Dacă majoritatea lăstarilor anuali maturaţi sunt puternic dezvoltaţi, atunci incărcătura
butucului a fost mică.Sunt mai multe metode de determinare a incărcăturii butucilor. Una dintre
cele mai practice este determinarea incărcăturii in funcţie de mărimea strugurilor soiului dat şi
numărul de lăstari anuali maturaţi normal dezvoltaţi pe fiecare punte de rod
Lucrările sau operaţiunile în verde reprezintă o grupă de procedee tehnologice care se
aplică în plantaţiile de vii roditoare în perioada de vegetaţie activă. Sursele se informare de
până acum ne fac să credem că lucrările în verde au fost inspirate după aceleaşi influenţe
favorabile observate în urma unor intervenţii întâmplătoare asupra organelor verzi ale
butucului, cum ar fi scurtarea de către animale a lăstarilor, frângerea acestora în urma unor
acţiuni mecanice sau factori naturali de stres (Teodorescu, I.C. 1941; Dalmaso, G.L., 1961) ş.a.
Bazele fiziologice ale tăierilor de reglare se sprijină pe redistribuirea substanţelor
nutritive în cadrul butucului prin reducerea creşterilor vegetative fără importanţă în procesul
de rodire. Reducerea acestor creşteri se poate obţine prin folosirea formelor de conducere
semiînalte şi înalte şi prin lucrările şi operaţiunile în verde.
Lucrările şi operaţiunile în verde constau în suprimarea totală sau parţială a unor organe
ale aparatului aerian al viţei de vie, corelate cu fazele de vegetaţie şi însuşirile biologice ale
soiurilor.
În funcţie de organele asupra cărora se execută lucrările şi operaţiunile în verde, acestea
se pot grupa:

21 
 
 * asupra lăstarilor, coardelor şi frunzelor (plivitul,ciupitul,copilitul, incizia inelară,
desfrunzitul);
* asupra inflorescenţelor şi strugurilor (reducerea numărului de inflorescenţe,
suprimarea unei porţiuni din inflorescenţă, cizelarea strugurilor).
În funcţie de frecvenţa de aplicare, de oportunitatea şi efectul execuţiei, lucrările şi
operaţiunile în verde se pot împărţi în următoarele 4 grupe:
* lucrări aplicate curent: dirijarea şi legatul lăstarilor;
* operaţiuni în verde pentru dirijarea mecanismelor fiziologice în biosist-mul viticol:
plivitul lăstarilor, ciupitul, copilitul şi cârnitul;
* operaţiuni în verde pentru îmbunătăţirea calităţii strugurilor de masă: răritul
inflorescenţelor şi ciorchinilor, suprimarea unei părţi din inflorescenţă sau ciorchine, aplicarea
substanţelor de creştere, cizelarea strugurilor;
* operaţiuni ocazionale: incizia inelară, desfrunzitul parţial, cizelatul strugurilor pe
butuc şi împungitul.

Fig 8-Operaţii în verde la viţa-de-vie:

a-ciupitul; b-copilitul
Carnitul (ciuntitul) lăstarilor constă in stoparea creşterii lăstarilor in faza de inceput a
coacerii strugurilor. Prin această redistribuire a substanţelor nutritive se stimulează maturarea
recoltei de struguri şi a lăstarilor. La carnit, ca şi la ciupit, se suprimă varfurile lăstarilor (fig.
9.). Insă, spre deosebire de ciupit, carnitul se face mai tarziu – indată ce creşterea acestora
scade, in a 2-3 decadă a lunii august. In afară de aceasta, in timpul carnitului se suprimă o parte
mai mare din varful lăstarilor (6-10 internoduri de la varf mai slab dezvoltate) decat in timpul
ciupitului (2-3). Este necesar de ştiut că nu se carnesc lăstarii care vor fi utilizaţi ca marcote la

22 
 
completarea golurilor din vii. Lăstarii care cresc din cepi şi urmează să fie folosiţi drept coarde
de rod, se scurtează mai puţin. Partea de lăstar rămasă după carnit trebuie să fie nu mai mică
de lungimea necesară a coardei de rod in anul următor.

Fig. 9. Cirnitul lăstarilor (A) şi (B).

-Dirijarea şi legatul coardelor

Aceste secvenţe tehnologice se realizează diferenţiat,în funcţie de sistemul de cultură şi
au rolul de a regla în cadrul spaţial morfo-fiziologic al plantei un echilibru favorabil creşterii
şi rodirii cu implicaţii în mecanismele biologice şi productive. Principalele moduri de
conducere se aleg în funcţie de oferta ecologică şi tehnologică pentru obţinerea unui tip de
produs dintr-un anumit soi în condiţii de productivitate economică.
Susţinerea coardelor este necesară deoarece acestea au ţesuturi mecanice slab dezvoltate
şi nu se pot menţine în poziţie verticală; cad pe sol sub greutatea strugurilor şi frunzelor. Astfel,
lucrările de dirijare a creşterii şi rodirii nu se pot executa corespunzător în vederea punerii
viţelor în concordanţă cu mediul, folosirea în mod util a polarităţii şi modificarea raporturilor
dintre diferitele organe.
Moduri de dirijare a coardelor
În funcţie de condiţiile climatice date se atribuie butucilor în ansamblu şi coardelor lăsate
după tăierea în uscat, forme şi înălţimi diferite în aşa fel ca soiul, cu însuşirile lui specifice, să
le poată valorifica în mod util. Astfel, în arealele de cultură mai răcoroase, coardele se conduc
în forme relativ deschise şi mai aproape de suprafaţa solului (evantai); în zonele mai calde
conducerea se face cu tendinţă de închis şi mai departe de suprafaţa solului, aşa cum se
procedează la forma de conducere pergolă raţională.

23 
 
 Prin conducerea coardelor în poziţii diferite faţă de verticala locului se modifică
intensitatea de manifestare a polarităţii, cu implicaţii utile pentru practică. Lucrarea de
conducere şi de legare a coardelor, cunoscută sub numele de cercuit, devine necesară numai în
cazul când repartizarea încărcăturii de rod la tăierea în uscat se face pe elemente lungi, respectiv
coarde de rod.
În practica viticolă poziţia coardelor se raportează la două coordonate, şi anume: direcţia
rândului şi verticala locului.
Orientarea coardelor faţă de direcţia rândului. În plantaţiile de vii roditoare coardele se
pot conduce într-un singur plan, cu orientare pe direcţia rândului sau cu conducere şi orientare
în direcţii multiple.
Conducerea coardelor cu orientare pe direcţia rândului se realizează prin aplatizare în
plan vertical pe o singură direcţie atunci când se practică tăiere de tip Guyot simplu sau Rhin
şi în două părţi (evantai) când se practică tipul de tăiere Guyot dublu sau multiplu .
Conducerea coardelor în mai multe direcţii se realizează prin aplatizare în plan orizontal
cu orientări diferite şi este specifică pentru sistemul de cultură înaltă cu conducerea butucilor
în formă de Pergolă raţională.
Modul de orientare a coardelor în funcţie de verticala locului. În plantaţiile de vii
roditoare orientarea şi dirijarea coardelor lăsate pe butuc la tăierea în uscat se poate face în
poziţii diferite faţă de verticala locului, respectiv vertical şi oblic ascendent sau descendent,
orizontală, în semicerc şi cerc închis.
Conducerea verticală şi oblic ascendentă sub influenţa polarităţii, favorizează pornirea
în vegetaţie, a unui număr mai mare de muguri la polul morfologic superior şi un ritm de
creştere al lăstarilor în scădere de la vârf spre bază, creându-se în felul acesta o neuniformitate
sub aspectul lungimii şi grosimii. În cazul coardelor mai lungi mugurii din ochii de la bază nu
pornesc în vegetaţie şi în felul acesta potanţialul productiv al butucilor scade. Conducerea
ascendentă favorizează acumularea pe butuc a lemnului multianual, prezentând dezavantajul
degarnisirii coardelor de la bază spre vârf şi o dată cu aceasta îndepărtarea elementelor active
faţă de nivelul solului. În practica viticolă conducerea verticală a coardelor se foloseşte la
formarea tulpinilor în sistemul de cultură semiînaltă şi înaltă iar direcţia oblică la formarea
braţelor cu înlocuire periodică pentru sistemul de cultură semiprotejată.
Conducerea verticală şi oblic descendentă favorizează manifestarea polarităţii de la
polul morfologic inferior care este situat mai sus către polul superior care este situat mai jos.
Pornirea mugurilor în vegetaţie şi vigoarea de creştere a lăstarilor scade în acelaşi sens (Martin,
T. şi colab., 1988).

24 
 
 Spre deosebire de conducerea verticală şi oblic descendentă, prin conducerea
descendentă se previne degarnisirea şi ridicarea scaunului butucului. Conducerea descendentă
se foloseşte numai la formele de conducere înalte (Sylvoz, Cordon Mesrouze).
Conducerea orizontală situează cei doi poli morfologici la acelaşi nivel, polaritatea
manifestându-se uniform pe toată lungimea coardei . Pornirea în vegetaţie a mugurilor este
aproape simultană, vigoarea lăstarilor este uniformă însă mai mică decât în cazul conducerii
verticale şi oblice ascendente şi descendente. Conducerea orizontală a coardelor nu favorizează
ridicarea scaunului butucului şi inserarea mai înaltă a elementelor active pe formaţiunile de
susţinere. Această poziţie are dezavantajul că, atunci când numărul lăstarilor este prea mare
faţă de puterea plantei şi condiţiile de hrănire, aceştia cresc şi rodesc puţin.
Conducerea orizontală a coardelor se practică la formarea cordoanelor, în cazul
sistemului de cultură semiînaltă şi înaltă, sau la soiurile de vigoare mai mare la care încărcătura
de rod se repartizează pe coarde mai lungi, cum ar fi în cazul tăierii de Rhin, de tip Merjanian,
Pergolă raţională ş.a.
Poziţiile recomandate pentru susţinerea coardelor sunt: la viţele roditoare cultivate în
forma trunchi scurt cu coarde şi cepi de înlocuire - orizontal arcuită, iar la cele cultivate în
forme semiînalte şi înalte - oblic ascendente şi oblic descendente.
2.5. Recoltarea culturii
Evaluarea producţiei de struguri Evaluarea producţiei de struguri reprezintă o lucrare
indispensabilă pentru o bună organizare, planificare şi pregătire a campaniei de recoltare,
precum şi pentru valorificarea strugurilor. Datele obţinute în urma evaluării stau la baza
necesarului de forţă de muncă, la asigurarea mijloacelor de transport şi a ambalajelor, la
pregătirea spaţiilor de depozitare, a capacităţilor de prelucrare a strugurilor şi a transportului
diferitelor materiale.
La evaluarea timpurie a recoltei este necesar să se ţină seama de anumiţi parametri de
natură climatică (îngheţuri de primăvară, grindină, secetă), fenologică (dezmuguritul,
desfăşurarea înfloritului, scuturarea florilor, meierea şi mărgeluirea, creşterea boabelor) sau
patologică (starea sanitară a frunzişului, atacul de boli). Cunoscând numărul de primordii de
inflorescenţe formate în muguri şi încărcătura teoretică de ochi/ha atribuită la tăiere, evaluarea
producţiei poate fi realizată folosind relaţia:
R = It × Cfr × g
R - este recolta de struguri, în kg/ha
It - încărcătura teoretică de ochi/ha
Cfr - coeficientul de fertilitate relativ g - greutatea medie a unui strugure, în kg
25 
 
 Evaluarea producţiei de struguri se efectuează în două momente diferite ale perioadei de
vegetaţie: după terminarea înfloritului şi în timpul creşterii boabelor, respectiv în decada a doua
a lunii august.
Numărul de butuci pe rod la hectar se determină folosind următoarea relaţie:
Nb= 10000/dr x db − Ng
Nb -reprezintă numărul de butuci pe rod la hectar
dr - distanţa între rânduri
db - distanţa între butuci, pe rând
Ng - numărul mediu de goluri, la hectar
După stabilirea numărului de butuci pe rod la hectar este necesar să se numere toţi
ciorchinii de struguri pe un număr de 1- 2% din butucii existenţi în parcelă, în funcţie de
uniformitatea plantaţiei. Întrucât parcelele în plantaţiile de vii au o suprafaţă de 1 – 5 ha, este
indicat ca numărătoarea ciorchinilor de struguri să se efectueze la fiecare al zecelea butuc din
15 rânduri, exceptându-se rândurile de pe marginea parcelei. Procedându-se în acest fel, rezultă
că la o parcelă de circa 5 ha, se vor număra ciorchinii de struguri pe circa 200 butuci (28 rânduri
a câte 7 butuci din fiecare rând). Ciorchinii de struguri număraţi la fiecare butuc din cei analizaţi
se notează în fişa de calcul.
Producţia medie de struguri pe butuc, se calculează folosind următoarea expresie:
pm = Gm x Nc/Nb
pm- reprezintă producţia medie de struguri pe butuc
Gm - reprezintă greutatea medie a ciorchinelui
Nc - reprezintă numărul ciorchinilor găsiţi la numărătoare
Nb - reprezintă numărul butucilor pe rod analizaţi
Producţia medie de struguri la hectar se determină după formula: Pm = Nb ꞏ pm
Recoltarea şi condiţionarea strugurilor de masă
Momentul recoltării
Pentru consum intern strugurii se recoltează la coacerea deplină, iar pentru export la
coacerea în succesiunea lor firească. Recoltarea se stabileşte pe baza determinărilor
organoleptice şi a conţinutului în zahăr, pentru fiecare soi în parte. La cules se evită a se sparge
boabele a se înlătura pruina de pe acestea, care dă un aspect comercial mai ridicat, strugurii
fiind mai atrăgători. Întârzierea culesului după maturarea deplină determină pierderi ale
producţiei datorită diminuării greutăţii boabelor.
Recoltarea strugurilor de masă se face pe timp frumos, uscat, după ce s-a ridicat roua.
Strugurii culeşi în stare de umezeală intră repede în putrefacţie. Pentru recoltare se folosesc

26 
 
lădiţe mici, coşuri de cel mult 10 kg capacitate, pentru ca strugurii să nu se strivească.
Recoltarea se face tăind cu grijă codiţa ciorchinelui, astfel încât să nu se scuture nici un bob, iar
„bruma” (ceara) de pe boabe să nu se şteargă.
La coacerea de consum, strugurii au gustul duce-acrişor, plăcut şi răcoritor, un conţinut
în zahăr de 130-150 g/l şi o aciditate titrabilă cuprinsă între 3,0 – 5,0 g/l, exprimată în H2SO4.
Condiţionarea strugurilor pentru masă constă în sortare, cizelare şi ambalare. Operaţiile
de condiţionare se execută de lucrători calificaţi, în decursul unei zile, în flux continuu.
Sortarea strugurilor are loc imediat după cules sau concomitent, în spaţii amenajate
special. Strugurii se sortează în trei clase de calitate: extra, a I-a şi a II-a. 16.3.4 Cizelarea
strugurilor se face după sortarea acestora pe calităţi, în aceleaşi localuri amenajate. Ea constă
din îndepărtarea boabelor vătămate, prea mici ca dimensiuni sau cu coacere şi culoare
neuniformă, folosind o foarfecă specială. 16.3.5 Ambalarea strugurilor este o continuare
firească a operaţiilor de sortare-cizelare şi se efectuează în lădiţe confecţionate din lemn sau
material plastic. 16.3.6 Transportul strugurilor se execută ritmic, pe moment ce se termină
ambalarea, fie pentru desfacere pe piaţă, fie pentru depozitare temporară sau de durată. Având
un grad ridicat de perisabilitate, strugurii ambalaţi nu pot fi lăsaţi în plantaţie de la o zi la alta.
În acest caz, se depreciază calitatea şi aspectul comercial. Pentru transporturi locale în plantaţie
se folosesc camioane, remorci cu tractoare, electrocare, electrostivuitoare, iar pentru transportul
la distanţă: vagoane şi autocamioane frigorifice, avionul.

27 
 
 CAPITOLUL III REZULTATE PE PARCURSUL REALIZĂRII
PROIECTULUI
3.1. Date climatice ale zonei
Clima orașului se încadrează în trăsăturile climei temperat – continentale cu regiuni de
antestepă. Regimul termic măsurat pe o perioadă de o sută de ani (1896 - 1996), pune în evidență
următoarele:
• temperatura medie anuală de 9,4 °C, apropiindu-se de media pe țară care este de 9,5
C;
• trecerea de la anotimpul rece la cel cald și invers se face brusc;
• există mari diferențe de temperatură între luna martie și luna mai (12,5 C - 13,2 C);
• numărul mare de zile cu îngheț (120), și cel cu temperaturi peste 30° (70);
• în ultimii ani temperaturile minime și maxime depășesc chiar ± 35°C.
Regimul eolian pune în evidență dominarea curenților din N-NV și S-SE. Aceasta are o
influență directă asupra regimului precipitațiilor care sunt sărace în perioada lunilor noiembrie
– martie, când vânturile de E și NE au o frecvență mai mare și mai bogată în celelalte luni ale
anului când frecvența vânturilor dinspre N și chiar SV crește. Cantitățile mari de precipitații
cad în perioada caldă a anului, cu maxime înregistrate în lunile mai și iunie (media multianuală
fiind de 80,7 mm). Stratul de zăpadă are o grosime ce variază între 12,2 și 33,6 cm.
Având în vedere condițiile pedoclimatice din zona Huși, putem spune că acestea sunt
propice cultivării celor mai variate culture (legumicole,viticole, pomicole, etc.).
Datorită perioadelor secetoase din timpul verii, este necesară folosirea irigațiilor.
3.2. Date privind desfășurarea fenomenelor biologice
Fenofazele de creștere înregistrate pe parcursul experimentului:
- Plânsul – 20/03 – 15/04 (fig. 3.1);
- Dezmuguritul – 16/04 – 30/04;
- Creșterea lăstarilor – 07/05

Fig. 4.1.Dinamica creşterii rădăcinilor la viţa-de-vie

28 
 
 3.3. Observații și activități privind desfășurarea lucrărilor pe parcursul
elaborării proiectului
- Momentul dezmuguritului este controlat de o serie de factori: genetici, climatici,
fiziologici şi tehnici.
- Plânsul prezintă inconvenientul că umectarea ochilor sporeşte sensibilitatea lor la
acţiunea brumelor şi îngheţurilor din primăvară.
- Etapa creşterii lente se încheie cînd lăstarii au aproximativ 30 cm şi 6 – 7 frunze
adevărate, ceea ce coincide din punct de vedere calendaristic cu a treia decadă a lunii
mai.

29 
 
 CAPITOLUL IV DEVIZE CHELTUIELI

7.1.-Deviz tehnico-financiar pentru lucrarile din timpul repausului vegetativ

Aceste cheltuieli sau facut pentru taierile de usurare (rodire) si dirijarea coardelor pe
sistemul de sustinere (legatul vitelor),dezmuşuroit viţa primăvara,copcit viţa primăvara,scos
coardele de pe rânduri căzute la tăiere. Suprafata cultivata 1 ha vie pe rod şi 1ha plantaţie.
Numărul de butuci 3788 butuci /ha
Pentru executarea lucrarilor s-au folosit 4 muncitori calificati,pentru plantatia pe rod şi 4
muncitori pentru plantaţia (1ha /5 ha)
Pretul /butuc pentru lucrarea de taiat +legat a fost de 0,60 +0,25=0,85 lei/butuc
Forma de conducere a fost pe tulpina semiinalta,iar tipul de tăiere „cordon speronat”
Calculul pentru vii pe rod
Nr. Specificaţie U.M Manoperă Total
crt. . Cantitatea Preţ ZO/ Total Tarif
unit.măsură UM ZO RON/ZO
1. Tăiat viţa Mi 3,788/ 0,50 1,25 2,32 12,5 20,15/
i 75,760
but
2. Scos coardele ha 5 1,000 2,86 2,86 25,0 71,50
tăiate la marginea
parcelei
3. Revizuit Ha 5 0,67 2,30 2,30 20,0 25,27
sistemul
de susţinere
4. Legatul corzilor Mii 3,788 0,15 1,25 14,21 15,46 19,39
but.
Total 1ha/5ha - - - - 21,69/ - 136,31/
108,45 681,55

7.2.-Deviz tehnico-financiar pentru lucrarile din timpul perioadei de vegetaţie

Nr. Lucrari pe fluxul Perioada U.M Volumul Consumul Lucrari
Crt tehnologic optima de lucrarii pentru lucrari manuale ore
executie mecanice ore om
agregat
9. Transp. Ingr. IV-V T 12.5 - 40
chimice
10 Prasit mecanic si IV-V Ha 20 40 25
admin. Ingr. cu K
11 Sapa mare pe rand IV-V Ha 5 - 1482.5
12 Plivit legat de 3 ori V-VIII Mii but 275.7 - 3900
13 Cultivat mecanic si V Ha 5 50 25
admin. N

30 
 
14 Prasit pe rand cu V-VIII Ha 15 - 3427.5
sapa
15 Cultivat mecanic V-VIII Ha 15 105 -
17 Preparat solutie V-VIII Mii l 87.5 - 70
18 Stropit mecanic V-VIII Ha 30 225 112.5
19 Stropit si prafuit VI-VIII Ha 10 97.5 50
mecanic
Total 1ha/5ha 557.5/ 15435/
2787,5 77175

31 
 
 BIBLIOGRAFIE

1. COTEA D. si colab., Podgoriile si vinurile Romaniei, Bucuresti, Editura

Academiei Romane, 2000.
2. COTEA, şi colab.,, Viticultura-Ampelografie si Oenologie, Bucuresti, Editura
Didactica si pedagogica, 1998
3. ROTARU, LILIANA, Ampelografie, Iasi, 2008.
4. TARDEA, C.,şi colab., Viticultura, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica,
1996.
5. TARDEA,C., Viticultura generala-Lucrari practice, Iasi, 1989.

32