MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

COLEGIUL AGRICOL “DIMITRIE CANTEMIR” HUSI

PROIECT DE SPECIALITATE
PENTRU CERTIFICAREA
COMPETENTELOR PROFESIONALE

PROFILUL: RESURSE NATURALE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI

SPECIALIZAREA:TEHNICIAN ÎN AGRICULTURĂ

INDRUMATOR:
Prof.ing. VÎRNĂ GEORGETA

Candidat:
CARP MARIA ALEXANDRA

2020
 TEMA PROIECTULUI:

RASA DE OVINE KARAKUL-OBTINEREA DE PIELICELE

 CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL I

1.1.Importanța creșterii ovinelor

1.2.Originea ovinelor
1.3.Clasificarea raselor de ovine

CAPITOLUL II

2.1.Rasa Karakul - Caracteristici

2.2.Tehnica hrănirii

CAPITOLUL III

3.1.Exploatarea ovinelor pentru producția de pielicele

3.2.Importanța economică a producției de pielicele
3.3.Însușirile pielicelelor de Karakul negru
3.4. Însușirile pielicelelor de Karakul brumăriu

CAPITOLUL IV

4.1.Sacrificarea micilor și jupuirea

4.2.Coservarea pilicelelor

BIBLIOGRAFIE
ARGUMENT
Istoria civilizatiei este asociata indeaproape cu animalele domestice. La aparitia
comunitatilor umane, acum aproximativ 10 - 12.000 de ani, cateva specii de mamifere mari si
pasari au fost domesticite, dand astfel posibilitatea umanitatii sa treaca de la conditiile primitive
de viata la o calitate mai buna a vietii. Animalele domestice mari au facut posibila trecerea de
la vanat, cules si practicarea unei agriculturi schimbatoare, la un stil de viata mai stabil.
• animalele au eliberat omul de munca de camp foarte grea ;
• animalele au facut posibil transportul resurselor naturale si al produselor obtinute din
agricultura catre - alte comunitati pentru schimb sau vanzare;
• animalele asigura grasime si proteine pentru a imbunatati hrana;
• laptele asigura supravietuirea si cresterea copiilor atunci cand laptele uman nu este
suficient;
• animalele asigura piele, lana si coarne pentru imbracaminte si adaposturi;
• grasimea animala este folosita pentru iluminat;
• balegarul uscat de la animalele mari este combustibil pentru gatit si incalzit;
• puterea animalelor este folosita pentru extragerea apei din pamant si din rauri, pentru uz
domestic si irigatii;
• animalele contribuie la formarea unor sisteme integrate si imbunatatite pentru fermieri;
• in istoria umana, animalele pentru calarit au fost modalitatea cea mai rapida de a
calatori, pana la inventia trenului in 1829 – acum 170 de ani.
Domesticirea animalelor a fost primul pas catre imbunatatirea calitatii vietii prin stiinta
si tehnologie.
Ovinele au constituit, încă din antichitatea romană, o principală sursă de hrană, ele
furnizând crescătorilor, atât produse alimentare, cât şi materii prime pentru industria uşoară.
Geto-dacii se ocupau cu creşterea oilor, mărturie stând bazoreliefurile de pe Columna lui
Traian, ţi de pe monumentul de la Adamclisi.

3
 CAPITOLUL I
1.1. Importanța creșterii ovinelor
Diversitatea produselor, valoarea biologică deosebită și economicitatea obținerii acestora
au făcut ca din toate timpurile speciile de ovine și caprine să fie extrem de apreciate, bucurându-
se totodată și de o atenție deosebită din partea crescătorilor.
Creșterea ovinelor sau “Ovicultura”, reprezintă o ramură principală a zootehniei și a avut
o contribuție deosebită la dezvoltarea economică a statelor crescătoare, participând în mod
direct la îmbunătățirea nivelului de trai al oamenilor, alături de celelalte sectoare specifice
creșterii animalelor.
Ținând cont de obiectivele care au stat la baza creșterii ovinelor de-a lungul timpului,
crescătorul a căutat mereu să selecționeze și să perfecționeze pentru creștere în interesul său,
doar acele animale care corespundeau scopului urmărit.
Astfel, s-au creat și perfecționat grupe de rase specializate pentru diferite producții,
existând în prezent pe glob conform multor date publicate în literatura de specialitate peste 750
rase de ovine, având cele mai diverse direcții de exploatare (carne, lapte, lână, pielicele,
blănuri). în acest context, este suficient să amintim că lâna fină se obține astăzi în cantități mari
de la mai multe rase, că există în prezent rase ce produc frecvent peste 500 l lapte într-o lactație,
că de la oile Karakul se obțin pielicele de o mare valoare estetică și că există rase cu o
prolificitate specifică de peste 200 %.
Actualmente la efectivele crescute, producțiile totale și medii înregistrează diferențieri
accentuate între țări, în funcție de stadiul economic și de realizările înregistrate în direcția
exploatării și ameliorării ovinelor, la care se adaugă și factorii de influență naturali.
La noi în țară diversitatea zonelor de relief, a condițiilor climaterice zonale și ca urmare
a măsurilor luate, s-au obținut în ultimile decenii progrese deosebite atât în privința creșterii
șeptelului ovin cât și în sporirea producțiilor obținute de la această specie, însă rezulatele la care
s-a ajuns în etapa actuală demonstrează faptul că suntem departe de performanțele realizate de
această specie în alte țări. În scopul ridicării potențialului biologic pentru toate producțiile ce
fac obiectul creșterii și exploatării ovinelor, o atenție sporită trebuie acordată selecției și
ameliorării precum și modului de valorificare a fondului genetic existent, ținându-se totodată
cont de diversitatea structurii raselor autohtone și importate. în acest scop se impune elaborarea
unui program clar, precis și eficient de ameliorare genetică, pentru fiecare tip morfo-productiv,
știindu-se faptul că prin aplicarea științei ameliorării rezultatele obținute sunt remarcabile la
celelalte speciile de interes zootehnic cu interval scurt între generații, în timp ce metodele de

4
ameliorare aplicate la ovine au rămas cele tradiționale, în prezent fiind foarte puțin schimbate
față de trecut.
Evoluția efectivelor sub aspect numeric plasa România în deceniul opt al acestui secol
pe locul patru în Europa, însă după anul 1990 în condițiile nou create specifice trecerii spre o
economie liberă și la alte forme de proprietate, s-au manifestat unele aspecte negative cu
influență directă asupra numărului de ovine și impilicit asupra calității materialului genetic
crescut actualmente în țara noastră.
În acest context, în intervalul scurs din 1990 și până în prezent, s-a constatat o inversare
a priorităților în creșterea ovinelor și o aliniere la tendințele europene și mondiale, cu o
accentuare deosebită asupra sporirii producției de carne, justificată în prezent prin prețurile
practicate pe piețele mondiale. în condițiile țării noastre se impune și o intensificarea a selecției
ovinelor în vederea sporirii producției de lapte, realizându-se astfel și o eficientizare a creșterii
acestei specii.
Oile crescute actualmente în România sunt extrem de heterogene în privința nivelului
productiv, excepție făcând cele din rasa Merinos de Palas care sunt recunoscute ca fiind bune
producătoare de carne și lână fină, motiv pentru care în viitor se impune ca efectivele autohtone
și de import crescute la noi să facă obiectul unor acțiuni de selecție și ameliorare, în vederea
îmbunătățirii producției de carne și lapte.

1.2. Originea ovinelor

În cadrul dezvoltării creşterii animalelor domestice, ovinele prezintă o importanţă
economică deosebită. De aceea, încă din cele mai îndepărtate timpuri, atenţia omului a fost
atrasă către această specie, punând bazele unei tradiţionale îndeletniciri la multe popoare.
La noi, creşterea ovinelor reprezintă una dintre cele mai vechi şi importante ocupaţii,
datând încă de la începuturile formării poporului nostru. Conformaţia geografică, suprafeţele
întinse de păşuni bogate în vegetaţie, climatul temperat, precum şi interesul şi ataşamentul
poporului român faţă de această specie au permis răspândirea ei pe întreg teritoriul ţării, de la
munte la şes.
Asupra originii ovinelor opiniile sunt împărţite, deoarece specia a suferit de-a lungul
timpului o serie de dislocări, amestecuri şi încrucişări întâmplătoare, la care ulterior se mai
adaugă şi intervenţia omului. Din această cauză au apărut o diversitate de transformări somatice
şi fiziologice şi ca urmare o diversitate de rase şi varietăţi de oi. Elementele care au stat la baza
stabilirii strămoşilor din care au derivat rasele de oi domestice se referă la anumite caractere
comune ca: forma şi mărimea cozii, forma şi mărimea coarnelor, însuşirile învelişului pilos,
5
anumite particularităţi economice. În cele din urmă, în funcţie de caracteristicile acestor
elemente, s-a tras concluzia că ovinele au origine polifiletică (provin din mai mulţi strămoşi
diferiţi), respectiv în principal din Muflon, Arkar şi Argal. Speciile sălbatice care au afinitate
reproductivă atât între ele cât şi cu actualele rase de ovine sunt reprezentate de: Muflon, Arkar,
Argal şi Ovis montana. Pentru acest fapt s-a considerat că acestea sunt formele sălbatice,
respectiv strămoşii raselor de oi domestice. În stare sălbatică, aceste forme mai trăiesc şi astăzi
şi preferă de obicei regiunile muntoase până în zonele cu zăpadă perma­nentă, cu excepţia Ovis
vignei Arkar, care preferă zonele de şes.
Odată cu trecerea omului de la îndeletnicirea de vânător la păstor, oile prinse au fost
îmblânzite şi domesticite simultan, în mai multe locuri în scop utilitar, apoi folosite ca unitate
de schimb în natură contra cerealelor sau altor produse.
Primul şi cel mai vechi centru de domesticire se presupune că a fost în sud-vestul Asiei,
în actualul Irak şi în Turkmenistan. Aici a fost domesticit Arkarul, din care au derivat oile cu
coadă lungă şi cele cu coadă groasă, care s-au răspândit apoi în Europa şi Asia. Al doilea centru
se consideră sudul Europei, unde s-a domesticit Muflonul şi din care au derivat oile cu coadă
scurtă, care, odată cu migraţia popoarelor, au ajuns în nordul Europei, locul lor în sud fiind luat
de alte rase mai productive. Al treilea centru îl constituie Asia Centrală, unde s-a domesticit
Argalul, din care au derivat oile cu fesă grasă răspândite în aceeaşi zonă geografică.
În mitologia populară, oaia este considerată un animal sfânt, căci cine se ocupă de
creşterea oilor şi a albinelor va avea noroc la toate. Tot în popor se spune că atunci când nu vor
mai fi oi şi albine va fi sfârşitul lumii. Sacralitatea acestui animal derivă din utilitatea lui: oaia
oferă lapte şi, implicit, brânză, carne, lână şi piele. Ea hrăneşte şi îmbracă omul, îl „îndulceşte“
şi îl „încălzeşte“; în plus, pe lângă rostul alimentar şi vestimentar, oaia are şi o anumită eficienţă
de natură agrară. În zonele deluroase şi de munte s-au crescut multe oi nu numai pentru avantaje
economice, cât şi pentru gunoirea terenurilor arabile de pe înălţimi, lucru foarte important în
zonele muntoase. O bună parte din terenurile în pantă trasate de răzoare înalte au fost menţinute
în culturi, secole în şir, numai datorită unei astfel de gunoiri.
Fiind nu numai extrem de folositoare, dar şi foarte blândă, oaia a fost considerată ca o
vietate pură, curată, de unde şi asocierea cu albina. Legendele o prezintă ca pe o creaţie divină:
oile le-a făcut Dumnezeu şi umbla cu ele la păşunat cu fluierul. El era îndestulat şi tare fericit.
Caprele le-a făcut dracul, cu picioare lungi-lungi, după care tot fugea şi trudea şi umbla necăjit
cu cetera după ele. De altfel, oile se bucură întotdeauna de dragostea şi protecţia figurilor divine,
Dumnezeu fiind nu numai creatorul lor, ci şi păstorul care le creşte şi le păzeşte de duşmani.

6
 Credinţele şi imaginile străvechi legate de sacralitatea oii au generat unul dintre cele mai
cunoscute motive ale literaturii folclorice: acela al „mioarei năzdrăvane“. Ea apare ca un „ajutor
destoinic al ciobanului“, care conduce turma şi după care se iau, orbeşte, toate celelalte mioare.
1.3. Clasificarea raselor de ovine
La ora actuală, pe suprafaţa Terei, există aproximativ 300 de rase de ovine. Aceste rase
de ovine se clasifică după mai multe criterii, aici evidenţiindu-se doar trei dintre ele, şi anume:
criteriul zooeconomic, originea şi după producţia piloasă.
După criteriul zoo-economic, fiind considerat cel mai corespunzător:
• rase pentru lână: Merinos (fără Merinosul precoce);
• rase pentru carne: rasele englezeşti de carne;
• rase pentru lapte: Friză, Larzac, Awassi;
• rase mixte: carne-lână; lână-carne; pielicele-lapte; carne-grăsime.
După origine:
• rase autohtone: - cu lână fină: Merinos de Palas, Transilvănean, Spancă;
• cu lână semifină: Ţigaie;
• cu lână groasă: Ţurcană.
• rase importate:
• rase specializate cu lână fină: Merinosul “Sovietic”, Merinosul Australian, Merinos de
Groznensk;
• rase mixte pentru lână-carne: Merinosul caucazian, Merinosul de Stavropol;
• rase mixte pentru carne-lână: Ille de France, Polwarth, Corriendalle, Merinolandschaf;
• rase specializate pentru carne (englezeşti);
• rase pentru pielicele şi lapte: Karakul;
• rase pentru lapte:Friza şi Awassi;
• rase prolifice: Landrace finlandez şi Romanov.

7
 CAPITOLUL II
2.1. Rasa Karakul - Caracteristici
Origine și răspândire
Provine din Ovis vignei-arcar, formată, probabil în jurul oraşelor Buhara şi Samarkand,
de unde a fost dusă în sud-vestul Asiei. Este răspândită în Rusia, Ucraina, Caucazul de Nord,
Crimeea, Kazahstan, Afganistan, Iran, sud-vestul Africii, argentina, S.U.A., Germania, Austria,
Franţa, Italia, Cehia, Slovacia, Polonia, în ţara noastră şi în alte ţări.

Însuşiri morfologice şi productive.

Cuvântul “Karakul” înseamnă “lac negru”. Se mai numeşte Astrahan, Buhara, Arabi,
Persan. Culoarea neagră predominând la 90-96% din efectiv, dar există şi varietăţile: brumărie
sau Shiras; culoarea maron sau varietatea Kombar, Komor; culoarea arămie-roşcată, numită
Guligaz; culoarea sură, cu vârful buclelor aurii se întâlneşte numai în caz de albinism (foarte
rară) sau prin încrucişare cu oaia Persană, sau prin selecţie (plecând de la brumărie).
Are conformaţie caracteristică:
• trunchi în formă de pară;
• cap “berbecat”,
• gâtul are lungimea medie ,
• pieptul este adânc, dar îngust;
• cu urechi mari şi aplecate (blegi);
• cu depozit de grăsime bilobat la baza cozii,
cu vârful cozii în formă de “S”. Înainte de îndoire, coada este o garnitură de grăsime largă,
capătul curb al cozii este subțire, fără depuneri grase. Partea inferioară a părții uleioase a cozii
nu este acoperită cu lână, iar capătul subțire este acoperit cu un cerc de lână. Lungimea și forma
cozii la oile Karakul variază foarte mult. Cozile au o lungime diferită: scurtă, care nu atinge
cocoșul și lungă, coboară pe lungimi diferite sub coadă.
În plus față de forma S, cozile sunt sub formă de triunghi, iar grăsimea este depusă pe ele
pe întreaga lungime.
Vârful subțire al cozii poate fi acoperit cu părul alb, ceea ce nu este un defect dacă părul
alb nu merge în partea grasă a cozii.
Paltonul este grosier, cu o structură de coadă de porc. Lungimea pigtailurilor ajunge la
15-18 cm.
• picioarele sunt puternice, înalte, subțiri și acoperite cu un lână ondulată până la
șoc

8
 Berbecii au coarne puternice în formă de spirală, dar există și coarne. Uterul este de obicei
fără corn.
După tipul de culoare, oile Karakul se împart în negru (arabi), gri (Shirazi), maro
(Kambar), roz (guligaz) și sura. Odată cu vârsta, lână de oaie Karakul devine gri.
Procesul de îngrășare este cel mai intens la oile colorate (maro, roz, sura). La aceste tipuri
de oi, până la vârsta de un an, părul pigmentat se luminează, iar până la vârsta de 1,5 ani, părul
devine aproape alb.
În Europa, cele mai multe exemplare se cresc în fosta U.R.S.S. şi în ţara noastră. Rasa se
aclimatizează foarte bine în regiunile cu climă uscată, secetoasă, unde media precipitaţiilor este
sub 450 mm. Metişii obţinuţi cu Turcana au pielicele valoroase, sunt rezistenţi la condiţiile de
climă ca şi Țurcana, dar sensibili la parazitoze. (după I. Petroman, C. Culea, 1998).
• Rasa are greutatea corporală de 42-50 kg la oi şi 55-70 kg la berbeci.
• Produce 85-87% din pielicelele de calitate superioară.
• Producţia de lână – mixtă şi groasă: 1,8 kg la oaie şi 2,7 kg la berbeci, este folosită
la confecţionarea păturilor de calitate inferioară. Randamentul la spălare: 55-60%.
• Producţia de lapte:56 litri (40-150 l)cu 7,8 grăsime.
• Prolificitatea este de 105-123%.
• Suprafața pielicelelor: 1200 - 1600 cm2
La noi în țară se practică încrucișarea berbecilor Karakul cu oi de rasă Țurcană. Mieii au
blănițe de valoare, se sacrifică în primele zile de viață, iar producția de lapte se folosește la
fabricarea brânzeturilor (se crește la SEZ Popăuți, Suceava) și în centrul Moldovei. Se vor crește
în centrul şi nordul Moldovei precum și Karakulul brumăriu şi metișii se vor crește în zona
deluroasă și submuntoasă din partea vestică a Moldovei.
Principalele produse ale oilor Karakul sunt piei de karakul. Odată cu aceasta, oile Karakul
primesc lapte, carne, lână, piele de oaie și abomasum. Odată cu utilizarea rațională a
productivității laptelui de uter, a căror descendență a fost folosită pentru a obține astrakhan, se
poate crește vizibil rentabilitatea industriei și, cel mai important, creșterea producției de lapte,
unt, brânză feta, brânzeturi tari.
Produsele din carne sunt obținute din sacrificarea reginelor și berbecilor, care au o
caracteristică defectuoasă cu caracter de vârstă, crescut până la 8–9 luni. Lâna oilor Karakul
este grosieră, folosită pentru a face pâslă, covoare și pânză aspră.
Produsele suplimentare valoroase sunt abomasum. Abomasul de calitate este obținut de
la miei care au fost hrăniți colostrul mamei timp de 1-2 zile.

9
 Specificitatea rasei Karakul este că forma, dimensiunea, densitatea, modelul, eleganța
buclelor de lână de pe mătură se păstrează pentru o perioadă foarte scurtă de timp. Prin urmare,
mieii de karakul sunt uciși pentru smushki în primele 1-3 zile după naștere. După acest timp,
ca urmare a creșterii rapide a fibrelor de lână, buclele se slăbesc, se pierd tortuozitatea și
frumusețea originală a doodlei. Animalele adulte nu au semnele caracteristice ale hainei pe care
le-au avut la o vârstă foarte fragedă. Cu toate acestea, a fost găsită o anumită relație între
calitatea smushka de miel și tipul de fizic și natura hainei unui animal adult. Pe baza acestui
aspect, a fost elaborată o clasificare constituțională a lânii ovinelor Karakul adulte, conform
căreia se disting trei tipuri de constituții: puternică, fragedă, aspră.

Rasa Karakul negru Rasa Karakul brumăriu

2.2. Tehnica hrănirii

La baza creșterii normale în greutate și a creșterii efectivelor de animale la efectiv este
hrănirea corectă a oilor. Alimentația animalelor trebuie să fie echilibrată, alegerea regimului
său depinde de mulți factori. Se are în vedere faptul că oile mănâncă în funcție de anotimp,
categorie de vârstă și scopul cultivării lor.
Dieta oilor constă aproape în totalitate din alimente vegetale, deoarece acestea sunt
ierbivore. O mare parte din efectiv cheltuiește pe pășunat și se hrănește cu pășune, în această
perioadă animalele practic nu au nevoie de aditivi suplimentari. Pentru dezvoltarea deplină a
persoanelor tinere și creșterea creșterii animalelor, este necesar să se includă în dietă în diferite
momente o mulțime de produse diferite. Să vorbim despre fiecare dintre ei.
Partea principală din dieta oilor este furajarea suculentă.
Există mai multe dintre ele:

10
 Iarbă. Oile mănâncă nu numai lăstari tineri și suculenți, ci și ierburi grosiere, cum ar fi
spinii, buruieni și chiar ramuri subțiri de copaci. Atunci când aleg pășunile, crescătorii preferă
zonele aride, întrucât pajiștile inundate și terenurile mlăștinoase nu sunt foarte potrivite pentru
oi. Masa verde proaspătă este foarte hrănitoare, dar în a doua jumătate a verii își pierde unele
dintre proprietățile sale valoroase, așa că până la acest moment animalele încep să se hrănească
cu verdeață de cereale, de exemplu secară, ovăz, porumb sau lăstari de grâu de iarnă,
leguminoase.
Silozuri. Oaia mănâncă acest aliment cu dorință deosebită; este puțin inferioară în nutriție
față de iarbă. Silozul de porumb amestecat cu roșie și fân de fasole este deosebit de bun. Norma
sa zilnică pentru ovine este de până la 4 kg.
Culturi radiculare. Legumele sunt o sursă excelentă de vitamine și fibre, în plus, acesta
este un tratament preferat al oilor. Cele mai bune sfecle și morcovi furaje. Ele ajută la
îmbunătățirea digestiei animalelor și a capacității lor de a rezista infecțiilor. Este recomandabil
să se administreze până la 4 kg de astfel de furaje pe zi.
Pepeni. De asemenea, satura corpul animalelor cu vitamine și fibre. În aceste scopuri,
utilizați de obicei dovlecei și dovleci.
Mâncarea suculentă este ceea ce mănâncă oile în perioadele cele mai favorabile pentru a-
și hrăni masa corporală. Aceștia acordă o atenție deosebită calității lor, deoarece ei sunt cei care
satura animalele în toate perioadele anului. Ingredientele rămase sunt utilizate ca pansament.
Hrana grosieră ocupă, de asemenea, o parte destul de mare din hrana pentru ovine, în
special în timpul iernii:
Paiul. Nu este indicat să folosiți acest tip de furaje, dar este adesea inclus în dieta oilor
adulte din cauza nevoii, dar doza sa zilnică nu trebuie să depășească 2,5 kg. Animalelor tinere
li se poate da și paie, dar în cantități mult mai mici, până la 1 kg. Cel mai bine este să folosiți
paie din leguminoase, ovăz, mei și orz.
Fân . Cea mai înaltă calitate diferă forbele în timpul înfloririi, trifoiului, lucernei, mazăre.
Au proprietăți nutritive valoroase și, de asemenea, conțin multe oligoelemente esențiale. Fânul
este baza pentru hrănirea oilor în perioada tarabă. Fiecare adult ar trebui să mănânce zilnic 2-4
kg de astfel de alimente. Se recoltează în perioada de vânat, în timp ce iarba este uscată până la
un conținut de umiditate de 50% și se conservă în recipiente etanșe. Alimentele grosiere sunt
prea saturate de fibre, astfel încât cantitățile excesive pot deteriora digestia. În plus, proprietățile
lor nutritive sunt semnificativ inferioare furajelor suculente.
Pentru oi, cele mai bune furaje sunt concentrate, dar uneori este imposibil să hrăniți pe
deplin animalele, deoarece acestea au un cost ridicat.

11
 Acestea includ:
• cereale precum grâu, orz și ovăz;
• fasole;
• tărâțe;
• făină de floarea soarelui sau soia;
• boabe de porumb;
• furaj compus conceput special pentru ovine.
Aceste furaje sunt extrem de bogate în proteine, grăsimi și amidon, de aceea este necesar
să hrăniți oile cu ele cel puțin în cantitate de 100-150 grame pe oaie și până la 600 grame pe
berbec pe zi.
Dieta și hrănirea
Componentele dietei sunt combinate în proporții diferite. Normele de hrănire a oilor ar
trebui să fie selectate în mod ideal pentru fiecare individ în parte, în funcție de starea sa. O
atenție deosebită este acordată modului de hrănire corectă a oilor însărcinate și a animalelor
tinere. Pentru a compila o dietă hrănitoare, merită să luați în considerare toți factorii care
afectează dieta separat.
În diferite perioade ale anului, nutriția oilor variază, aceasta se datorează disponibilității
anumitor tipuri de furaje:
Primăvara . În această perioadă a anului, este necesar să transferați efectivul de la în
ierburi proaspete. Acest lucru ar trebui să se facă treptat, graba poate duce la tulburări
intestinale, pentru asta, în repaus, trebuie să dați animalelor fân. Pe lângă masa plantelor, în
furaj se adaugă concentrate în cantități de până la 700 de grame și sare.
Vara. În sezonul cald, verdețurile proaspete ar trebui să reprezinte cel puțin 85% din rația
zilnică a oilor. În plus, animalelor li se administrează până la un kilogram de fân per individ,
aproximativ 200 de grame de furaj concentrat și sare.
Toamna. În acest moment, iarba de pe pășuni pierde cea mai mare parte a proprietăților
sale benefice, care sunt reumplute cu fân, cel puțin trei kilograme pe zi. Pe lângă aceasta, dieta
include până la 4 kg de legume și săruri minerale. Iarna. Posibilitatea de păstrare a turmelor la
pășune este complet exclusă, astfel încât dieta zilnică este formată din 4 kg de fân, 4 kg de
însilozare, până la 300 g de furaje compuse, până la 4 kg de legume, nu uitați de adăugarea de
săruri minerale.

12
 Ovinele în stare de maturare trebuie să fie hrănite cu furaje de cea mai bună calitate. Cu
o lună înainte de naștere, cea mai mare parte a roghage-ului este înlocuită cu ingrediente
concentrate și suculente:
• un kilogram de fân de cereale;
• până la 300 g de fân de fasole;
• un kilogram de paie;
• furaj suculent de cel puțin 3 kg;
• 300 g de concentrate;
• până la 15 g sare.
Berbecii responsabili de reproducerea descendenților au nevoie, de asemenea, de o
nutriție specială. În timp normal, este format din următoarele ingrediente:
• fân, până la 2 kg;
• furaj suculent, până la 3 kg;
• până la 600 g de furaj concentrat.
În timpul perioadei de împerechere, producătorul de berbece pierde multă energie, prin
urmare, cu 2 luni înainte de aceasta, este necesar să-i înăspriți alimentarea:
• rata fânului este redusă la un kg și jumătate;
• 1,4 kg concentrate, dintre care mai mult de jumătate ar trebui să fie ovăz; sare;
• 2 ouă de găină sau până la 200 g brânză de vaci;
• până la 500 g de ingrediente vegetale.

13
CAPITOLUL III
3.1. Exploatarea ovinelor pentru producția de pielicele
Denumirea de pielicică este atribuită blăniței obținute prin sacrificarea mieilor încă din
primele zile după naștere, când învelișul pilos prezintă un aspect specific, dispus sub formă de
bucle, ce-i conferă un aspect estetic deosebit.
În ultimele decenii, exploatarea unor rase de ovine pentru producția de pielicele a
înregistrat o dezvoltare continuuă. Evident, această dezvoltare nu ar fi fost posibilă fără o
intensificare a eforturilor de sporire a efectivelor specializate pentru această producție și mai
ales a diversificării culorii și calității deosebite a pielicelelor.
Cea mai răspândită rasă de ovine specializată pentru această producție și, care produce și
pielicele cele mai valoroase este Karakul. La noi în țară, pe lângă această rasă, pielicelele mai
sunt obținute și de la oile Karakul de Botoșani, țurcana varietatea neagră și brumărie, precum
și de la metișii obținuți din încrucișarea acestora.
Efectivul total de ovine producătoare de pielicele la nivel mondial depășește actualmente
35 mil. indivizi, fiind întâlnit în diverse zone ale globului.
Cel mai valoros și mai numeros (60 %) efectiv de ovine exploatat pentru producția de
pielicele se află în partea asiatică și îndeosebi în țările ex-sovietice cum ar fi Republicile
Uzbekă, Cazahă, Turkmenă, Tadjikistan, Cazahstan și altele. De asemenea, efective numeroase
sunt crescute și în Afganistan, Pakistan și Iran.
În continentul african efectivele cele mai numeroase și mai valoroase sunt crescute în
Africa de Sud și Namibia. Efective mai restrânse se cresc și în alte țări din Asia, Europa,
America de Sud și America de Nord.
Actualmente, din exportul modial de pielicele provenite din sacrificarea mieilor Karakul
și metiși, peste 40 % provin din țările exsovietice, 35 % din Africa de Sud și Namibia, 20 % din
Afganistan și Iran și 5 % din alte țări.
Orientarea predominantă în creșterea și exploatarea ovinelor aparținând raselor
producătoare de pielicele a fost și se menține și în prezent în direcția sporirii cantitative și
ameliorării calitative în vederea obținerii unui buclaj tubular de diferite lungimi, cu grad mare
de închidere a buclelor, o modelare evidentă, uniformitate bună și un luciu intens.
Paralel cu aceste orientări și în concordanță cu preferințele mereu schimbătoare ale
cumpărătorilor, se depune o muncă de ameliorare susținută și pentru obținerea unor pielicele cu
buclajul aplatizat sau cu buclaj tubular incomplet format, cu fibre scurte însă mătăsoase,
elastice, luciu intens și desen moarat. în cadrul acestor ultime orientări și tendințe apărute În

14
ameliorarea ovinelor Karakul, s-a conturat deja obținerea unor pielicele cu tipuri diferite de
buclaj și anume:
• shalow - curl, prezintă un buclaj apropiat de cel moarat dar bine conturat, cu fibrele din
buclă mai scurte, însă cu un luciu intens și grad de închidere redus (1/2 - 1/4);
• watered - silk sunt caracterizate prin buclaj aproape neted, fibrele din bucle scurte, luciu
intens și desen accentuat moarat;
• galjak, buclajul are forma unor valuri joase cu aspect intens moarat, iar fibrele din buclă
sunt scurte, lucioase și elastice. în ultimul timp o însemnătate crescândă se acordă și pielicelelor
de culoare albă, care deși sunt inferioare calitativ celorlalte variatăți, prezintă marele avantaj că
pot fi vopsite în orice culoare și în orice nuanță dorită.
Producția de pielicele în țara noastră
Anterior anului 1910, când s-au făcut primele importuri de oi și berbeci Karakul din
Rusia, producția de pielicele din țara noastră era furnizată în totalitate de oile țurcană varietatea
neagră și brumărie. Pielicelele obținute de la aceste varietăți, sub aspect calitativ erau inferioare
celor obținute de la Karakul. Inferioritatea acestora este datorată lipsei unei anumite modelări
și prezenței pe suprafața pielicelelor a buclajului inelat, semiinelat și sub formă de tirbușon. De
asemenea, acest buclaj prezintă și un grad de Închidere redus și este lipsit de luciu.
După această perioadă, prin sporirea efectivelor de ovine de rasă Karakul și încrucișării
acesteia cu oi țurcană negră și brumărie, în paralel cu dezvoltarea bazei materiale, în țara noastră
s-a reușit formarea unei noi rase specializate pentru producția de pielicele denumită Karakul de
Botoșani (vezi rasele autohtone).
După numărul de ovine crescute și exploatate pentru producția de pielicele, înainte de
1990 țara noastră ocupa locul al șapte-lea pe plan mondial și locul doi în Europa.
Principala zonă de creștere din țara noastră a ovinelor exploatate pentru pielicele este
reprezentată de nordul și centrul Moldovei. Această zonă bine conturată are o bogată tradiție și
în prezent dispune de un rezervor biologic format din mai multe sute de mii de indivizi,
reprezentat de oi Karakul și metiși de diferite generații rezultați din încrucișarea berbecilor din
această rasă cu oi țurcană varietatea brumărie și neagră.
Din totalul acestui efectiv, cca. 70 % se află la crescătorii din județele Botoșani, Iași și
Neamț, iar 30 % În Suceava, Bacău, Vaslui.
Mici zone de creștere a oilor exploatate pentru pielicele s-au conturat și în alte zone ale
țării cum ar fi nordul Olteniei și al Ardealului.

15
3.2. Importanța economică a producției de pielicele
Pielicelele reprezintă o materie primă extrem de valoroasă pentru industria prelucrătoare
și servesc la confecționarea de mantouri, haine de blană, jachete, gulere, căciuli, etc. Cele mai
valoroase, apreciate și solicitate pielicele pe piața internațională provin din sacrificarea mieilor
de rasă Karakul și a metișilor rezultați din încrucișările acesteia cu alte rase. în comerțul
mondial, pielicelele Karakul mai sunt cunoscute și sub diferite denumiri cum ar fi: astrahan,
buhara și persane. Datorită faptului că gusturile cumpărătorilor sunt schimbătoare, în creșterea
ovinelor exploatate pentru pielicele apar mereu noi orientări și direcții de ameliorare și
exploatare, care au scopul de a diversifica sortimentele de pielicele. în realizarea acestor
deziderate un rol deosebit de important îl joacă și faptul că la ovinele de rasă Karakul, structura
genetică poate fi modificată continuu în funcție de schimbările condițiilor și cerințelor
economice. Așa au apărut și s-au diversificat culorile la această rasă, fiind întâlnite alături de
varietățile considerate ca fiind de bază (neagră, brumărie și cafenie) și alte varietăți de culoare
cum ar fi: albă, sur, briliantie, roz, chihlimbarie, etc. Din totalul acestor culori, prin selecție s-a
izolat o gamă largă de nuanțe caracterizate printr-o foarte bună uniformitate pe întreaga
suprafață a pielicelelor.
Importanța economică a producției de pielicele a crescut în ultimul secol și cu precădere
după declararea și recunoaștere rasei Karakul ca fiind specializată pentru această producție. La
creșterea interesului și conturarea unor tendințe în sporirea producției de pielicele, pe lângă
cercetători și crescătorii de ovine Karakul din zonele de formare a acestei rase, au contribuit și
specialiștii din Africa de Sud-Vest, care prin programele de selecție lansate au obținut pielicele
cu un buclaj diferit de cel tradițional de tip asiatic, cu o dezvoltare intermediară, cu un luciu
mai intens și cu un aspect comercial deosebit.
3.3. Însușirile pielicelelor de Karakul negru
Principalele însuşiri care redau valoarea pielicelelor sunt: buclajul, culoarea, calitatea
pielii, desenul şi luciul. În ce priveşte buclajul, bucla este o grupare a fibrelor într-o anumită
direcţie, urmărind toate aceeaşi inrulare; această dispunere a fibrelor durează numai câteva
zile după naşterea mielului.
Calitatea buclei este derminata de însuşirile fibrelor componente, de dimensiunile ei şi de
gradul de închidere. Buclele superioare sunt formate din fibre cu lungimea între 12-14 mm şi
cu grosimea de 30-35 microni. Fibrele scurte şi cele prea lungi dau buclele de calitate inferioară.
Dimensiunile buclei sunt: lungimea, înălţimea şi lărgimea. Lungimea buclei este dată de
dimesiunea axului longitudinal în raport de care se deosebesc bucle în formă de bob sau tub,

16
fiecare de diferite dimensiuni. Înălţimea buclei tine de la suprafaţa pielii la cel mai înalt punct
al buclei şi variază între 5-12 mm. Lărgimea buclei se stabileşte între punctele cele mai
proeminente de pe părţile laterale şi variază între 4-10 mm. Apreciate pe baza raportului între
înălţime şi lărgime, buclele pot fi înalte, joase şi mijlocii.
Printre alte însuşiri principale ale buclelor, menţionăm: gradul de închidere, direcţia de
inrulare, axula buclelor şi modelarea lor. Gradul de închidere poate fi de la un sfert de cerc până
la un cerc întreg. Buclele de calitate superioară sunt cele care au gradul de închidere de 3/4 până
la 1/1 dintr-un cerc. Direcţia de inrulare este dată de sensul în care sunt orientate buclele pe
suprafaţa pielicelei în rularea normală se consideră cea de la coadă spre cap; apar şi cazuri când
inrularea este inversă de la cap spre coada sau mixtă. De modul cum se prezintă inrularea
buclelor trebuie să se ţină seama de potrivirea perechilor. Axul buclelor poate fi paralel cu
suprafaţa pielii la buclele valoroase în formă de tub sau bob, vertical sau oblic la buclele mai
puţin valoroase.
Modelarea buclelor este clară atunci când fibrele care compun au aceeaşi direcţie de
închidere, sunt paralele între ele, dând aspectul unui obiect modelat, sculptat. Bucla lipsită de
modelare nu are niciodată luciul şi frumuseţea buclei modelate. Tipurile de bucle sunt după:
lungime, lărgime, înălţime, grad de închidere şi aşezare pe piele. Se deosebesc următoarele
forme de bucle: de tub, bob, valuri coame, coaste, inelate, ţigău, etc. Cele mai valoroase bucle
se consideră cele în formă de tub şi bob, deşi astăzi sunt la modă cele în valuri. Buclele în formă
de tub au axul orizontal şi gradul de închidere de la 3/4 la 1/1.
Însuşirile buclajului sunt: uniformitatea, luciul, rezistenta, elasticitatea, desenul şi
extinderea.
O pielicică valoroasă trebuie să fie subţire, densă şi elastică. Când pielea este densă,
buclajul are o mare rezistenţă şi elasticitate; când pielea este buretoasa, buclajul este moale şi
afânat.

Fig. 3.1. Pielicică Karakul negru

Pielicelele brumării sunt produse de amestecul de fibre albe şi negre. Nuanţa brumărie
(gri), mai închisă sau mai deschisă, se datoreşte atât proporţiei variate a celor două categorii de

17
fire (comor şi sur), cât şi lungimii lor diferite. Fibrele albe sunt mai fine şi mai lungi. Se
deosebesc trei nuanţe principale: brumariu-inchis, brumariu normal şi brumariu deschis, iar ca
nuanţe secundare, determinate de intensitatea pigmentarii fibrelor negre: liliachii, sidefii,
plumburii, nuanţa oţelului, brun gălbui şi cretate. Primele două sunt cele mai valoroase, pe când
ultimele două sunt nedorite.
Uniformitatea culorii este de o importanţă deosebită. La aceste pielicele, de cele mai
multe ori pe partea superioară a corpului, de la ceafă la coadă, nuanţa culorii este mai deschisă.
Cu cât diferenţa dintre culoarea de pe linia mijlocie a corpului şi de pe părţile laterale este mai
mică, cu atât pielicica este mai valoroasă.
3.4. Însușirile pielicelelor de Karakul brumăriu
Pielicelele brumării sunt produse de amestecul de fibre albe şi negre. Nuanţa brumărie
(gri), mai închisă sau mai deschisă, se datoreşte atât proporţiei variate a celor două categorii de
fire (comor şi sur), cât şi lungimii lor diferite. Fibrele albe sunt mai fine şi mai lungi. Se
deosebesc trei nuanţe principale: brumariu-inchis, brumariu normal şi brumariu deschis, iar ca
nuanţe secundare, determinate de intensitatea pigmentarii fibrelor negre: liliachii, sidefii,
plumburii, nuanţa oţelului, brun gălbui şi cretate. Primele două sunt cele mai valoroase, pe când
ultimele două sunt nedorite.
În cadrul culorii brumării, în funcție de proporția fibrelor negre și a celor albe se
deosebesc trei tipuri principale și anume: brumăriu normal, brumăriu închis și brumăriu deschis.
.(fig.3.2)
Brumăriu normal apare atunci când 60 % (40 - 70 %) din totalul fibrelor sunt de culoare
albă. Pielicelele brumăriu normal prezintă adesea pe linia superioară o dungă mediană mai
deschisă sau mai închisă la culoare. Este tipul cel mai preferat din cadrul culorii brumării.
Brumăriu închis este întâlnită atunci când 25 % (10 - 40%) din totalul fibrelor au culoare
albă. în general aceste pielicele prezintă o valoare redusă și îndeosebi atunci când fibrele negre
sunt repartizate neuniform pe suprafața pielicelelor.
Brumăriu deschis apare atunci când 80 % (70 - 95 %) din totalul fibrelor sunt albe.
Pielicelele din acest tip sunt inferioare calitativ și prezintă o linie mediană mai închisă la culoare

18
Fig.3.2. Pielicele Karakul brumăriu- normal, închis, deschis

19
CAPITOLUL IV
4.1. Sacrificarea mieilor și jupuirea
Calitatea pielicelelor și îndeosebi valoarea acestora, depinde în mare parte de stabilirea
momentului optim de sacrificare a mieilor precum și de condițiile de recoltare și conservare a
lor.
Momentul optim de sacrificare al mieilor, este condiționat de gradul de dezvoltare a
buclajului lor la naștere.
Aprecierea momentului optim de sacrificare se face de regulă în funcție de evoluția
principalelor însușiri ale pielicelelor și depinde în mare măsură de persoana care urmărește
evoluția dezvoltării ulterioare a învelișului pilos și al buclajului după naștere. în cazul în care
dezvoltarea învelișului pilos permite menținerea în viață a mieilor încă 2 - 4 zile de la naștere,
concomitent cu înaintarea în vârstă are loc și o creștere a suprafeței totale a pielicelelor și
implicit a suprafeței utile, aspect deosebit de important din punct de vedere economic.
De regulă, la rasă țurcană varietatea brumărie și metiși, datorită faptului că la naștere mieii
prezintă învelișul pilos mai dezvoltat, în multe cazuri, trebuie sacrificați încă din prima zi
deoarece, buclajul este mai mare și au fibrele din buclă mai lungi. în situația în care există și
miei care au o pielicică lipsită de valoare comercială și estetică, aceștia trebuie menținuți în
perioada de alăptare și apoi dirijați spre îngrășare deoarece sacrificarea lor imediat după naștere
este neeconomică.
Sacrificarea mieilor se face prin practicarea unei incizii longitudinale de 4 - 5 cm în partea
inferioară a gâtului, după care se secționează vena jugulară pentru scurgerea sângelui. Se cere
multă atenție pentru a preveni murdărirea pielicelei cu sânge. în eventualitatea în care se
constată că pielicica prezintă în unele zone pete sangvine se va trece imediat la spălarea cu apă
rece. După scurgerea sângelui, printr-o incizie practicată la nivelul jaretului de la piciorul drept
posterior, se trece la insuflarea aerului cu ajutorul unei țevi din plastic sau trestie.
Pătrunderea aerului înlesnește jupuirea, făcând astfel ca pielicica să se detașeze mai ușor
de corp. Pentru repartizarea uniformă a aerului sub piele, în timpul umflării, corpul mielului
este lovit din loc în loc peste abdomen și alte regiuni.
După terminarea acestor operațiuni corpul mielului se atârnă de membrul posterior drept,
cu capul în jos de un cui la înălțimea de lucru a omului, apoi se trece la jupuirea propriu-zisă.
în scopul obținerii unor pielicele cu forme regulate trebuiesc respectate regulile jupuitului,
făcându-se în acest scop mai multe incizii.

20
 • Prima incizie este una longitudinală și pornește de la nivelul buzei inferioare, continuă
pe mijlocul gâtului, pieptului, abdomenului, cozii și sfârșește la vârful cozii.
• A doua incizie este efectuată de la unghiile membrelor anterioare, pe mijlocul părții
interne până la stern; această incizie o inersectează pe cea practicată longitudinal.
• A tereia incizie pleacă de la unghiile membrelor posterioare, pe mijlocul părții inetrne,
până în regiunea ingvinală; și această incizie o interzectează pe cea practicată longitudinal.
• Ultima incizie, este una circulară și se efectuează în jurul anusului. în afară de ultima
incizie, celelalte trebuie făcute în linie dreaptă astfel încât, partea stângă să aibă aceeași
suprafață și să fie simetrică cu cea dreaptă.
Jupuirea mieilor se execută manual cu ajutorul pumnului, folosind exclusiv forța
brațului. De cuțit se face uz doar în situația în care în anumite regiuni pielea aderă prea tare la
corp (cap, extremitățile membrelor, etc). La cap, pielea se detașează cu tot cu baza urechilor,
rămânând atașate de pielicică și părțile exterioare ale pavilionului urechii. După jupuire, se
îndepărtează de pe pielicica recoltată eventualele resturi de carne, grăsime și pete de sânge.
4.2. Conservarea pilicelelor
Conservarea pielicelelor efectuată în bune condiții, contribuie la menținerea nealterată a
calității buclajului și la calitatea pielii ca atare. în acest scop, în vederea stopării dezvoltării
microorganismelor cu acțiune dezintegrantă și în special a celor de putrefacție cu acțiune directă
asupra proteinelor solubile din piele, imediat după recoltare pielicelele trebuie supuse
conservării, folosind în acest sens diferite metode.
Conservarea pielicelelor se poate face prin una din metodele următoare: uscare, sărare-
uscare, saramurare.
Conservarea pielicelelor prin uscare este o metodă cu utilizare largă în țările asiatice din
ex-URSS, Mongolia, Afganistan și altele, deoarece permite obținerea unor rezultate mai bune
atunci când se asigură și o depozitare corespunzătoare. Conservarea prin uscare este precedată
de o curățire a pielicelelor de diferite impurități, după care acestea vor fi întinse la uscat în
locuri umbrite și aerate. Această acțiune se consideră încheiată doar atunci când procentul de
apă scade la 10 - 12%. Este contraindicată expunerea directă a pielicelelor la soare și îndeosebi
în zilele toride deoarece, eliminarea apei se face imediat și în scurt timp, inducând o anumită
fragilitate și predispunere la rupere a pielicelelor, iar fascicolele de elastină și de colagen de la
nivelul dermei se cornifică.
Conservarea prin sărare-uscare, reprezintă o metodă eficientă deoarece asigură o bună
protecție a buclajului, luciului și elasticității pielii. Metodologia constă în întinderea pielicelei

21
pe o suprafață plană, apoi se presară pe dermă o anumită cantitate de sare, calculându-se în
acest sens cca. 15 % din greutatea acesteia, insistându-se mai mult la extremități deoarece, în
aceste zone pielicica cedează mai ușor la putrefacție. Sarea folosită trebuie să fie curată, să nu
conțină săruri de calciu, magneziu sau fer și să fie ușor grunjoasă.
După 2 - 4 zile de la prima sărare, pielicica se scutură și se resărează din nou, utilizându-
se de această dată cca. 10 % din greutatea acesteia, apoi se pot depozita sub formă de stivă
așezate una peste alta cu partea buclajului în afară. Din două în două zile, la pielicelele din stivă
se controlează temperatura, iar în cazul în care se constată că acestea se încălzesc vor fi scoase
afară și aerisite timp de 2 - 3 ore, după care se resărează și vor fi stivuite din nou.
Timpul de menținere a pielicelelor în stivă nu trebuie să depășească 5 - 7 zile, după acest
interval vor fi scuturate și dispuse în spații ventilate și umbrite în care temperatura exterioară
nu depășește 23° C - 25° C.
După uscare pielicelele vor fi controlate fiecare separat, verificându-se integritatea, după
care vor fi adunate în pachete de 10 bucăți în funcție de culoare, nuanță, suprafață și apartenența
acestora la o anumită rasă sau categorie de metiși.
Conservarea prin saramurare. Reprezintă un procedeu mai puțin utilizat și constă în
introducerea pielicelelor recoltate într-o soluție de saramură cu 40 % sare. Saramurarea se
efectuează în vase din lemn și are o durată de cca., 5 - 8 zile, după care se usucă în aceleași
condiții ca și la procedura descrisă la conservarea prin sărare - uscare.
În cazul în care se constată că pe suprafața ocupată de buclaj sunt unele impurități, acestea
vor fi îndepărtate prin scuturare și curățare manuală (sensul va fi în direcția înrulării fibrelor și
buclelor), cu perii, rumeguș de fag, făină de porumb, ciocălăi, etc.
După curățire, pielicelele vor fi sortate și împachetate cu buclajul la buclaj, pe culori și
alte caracteristici de calitate.
Indiferent de metoda utilizată în conservare, după uscare pielicelele vor fi păstrate în
camere uscate și bine ventilate. Ulterior pielicelele vor fi supuse procesului de argăsire și vor
trece printr-o serie de operații de prelucrare care, au scopul menținerii la nivel superior a unor
însușiri cum ar fi: calitatea fibrelor din buclă, însușirile buclei, însușirile buclajului și calitatea
pielii.

22
BIBLIOGRAFIE
1. PASCAL CONSTANTIN, Tehnologia creșterii ovinelor; - Editura CORSON –
Iași – 1998
2. VOIA S. – Tehnologia creșterii ovinelor, Lucrări practice, Ed. Waldpreess,
Timişoara, 2002
3. LUCA I., Nutriţia şi alimentaţia animalelor, Ed. Marineasa, Timişoara, 2000
4. Sursă: https://rum.guruanimal.ru/echipamente-%C8%99i-instrumente/13836-
clasificarea-raselor-de-ovine.html

23