Viticultura este o ştiinţă aplicativă care studiază însuşirile morfologice, biologice şi măsurile

tehnologice de cultivare a viţei de vie, cu scopul de a stabili tehnologii moderne de cultură, care
să asigure producţii echilibrate cantitativ şi calitativ, constante în timp, în condiţii de eficienţă
economică.

Ecologia viticolă studiază raporturile ce se stabilesc între viţa de vie şi mediul ei de viaţă, aflate
sub influenţa energiei solare ca unică sursă de energie naturală

Ecosistemul viticol reprezintă “acea unitate funcţională a biosferei, creată şi controlată de către
om, în vederea obţinerii unor producţii ridicate de struguri, de calitate superioară şi în condiţii
economice şi sociale tot mai avantajoase

Ecosistemul viticol are următoarele părţi componente: biocenoza viticolă, biotopul,

subsistemul agrofitotehnic şi subsistemul socio-economic

Biocenoza viticolă este reprezentată de totalitatea organismelor care populează biotopul viticol
(plantaţia viticolă, buruieni, dăunători, organisme şi microorganisme din sol, etc.).

Biotopul viticol cuprinde totalitatea factorilor climatici, edafici şi orografici care influenţează
viţa de vie şi care sunt controlaţi şi dirijaţi de către om în scopul realizării de producţii mari,
stabile în timp şi calitativ superioare.

Sistemul agrofitotehnic este reprezentat de lucrările prin care omul îşi exercită controlul
permanent asupra ecosistemului viticol (lucrările solului, fertilizarea, irigarea, tăierea viţei de
vie, lucrări şi operaţii în verde).

Subsistemul socio-economic cuprinde totalitatea resurselor (îngrăşăminte, pesticide,

combustibili, stâlpi, sârme, etc.)

Factorii climatici prin acţiunea lor unilaterală sau în complex au o importanţă hotărâtoare
asupra reuşitei culturii viţei de vie

Radiaţia solară este principala sursă de energie primită de suprafaţa terestră şi prin efectul ei
caloric şi luminos influenţează creşterea şi dezvoltarea viţei de vie. In zonele viticole cu aflux
redus de radiaţie solară este indicată cultivarea soiurilor de struguri cu frunze mici, care permit
pătrunderea mai uşoară a radiaţiei solare în interiorul butucului. Cantitatea de radiaţie solară
interceptată de viţa de vie este influenţată de: expoziţia terenului, latitudine, panta terenului,
forma de conducere a viţei de vie, orientarea rândurilor, densitatea de plantare şi faza de
vegetaţie a viţei de vie. Reducerea radiaţiei globale implică reducerea concentraţiei de
zaharuri a mustului şi creşterea acidităţii totale a acestuia. Nu toate radiaţiile solare participă
la procesul de fotosinteză, ci numai cele cu lungimile de undă cuprinse între 0,7 şi 0,3 nm.

Lumina influenţează toate procesele vitale: fotosinteza, respiraţia, transpiraţia, creşterea,

înflorirea, maturarea strugurilor şi a coardelor, absorbţia, transportul sevei brute şi elaborate, etc.
Viţa de vie este o plantă heliofilă care valorifică energia luminoasă mult mai bine decât alte
plante. Cele mai mari pretenţii se manifestă în fenofazele de înflorit, creşterea lăstarilor şi a
boabelor, maturarea boabelor şi a lemnului. Sub acţiunea directă a luminii asimilaţia clorofiliană
este mai intensă decât la umbră iar strugurii acumulează cantităţi mari de zaharuri. Influenţa
luminii se exercită prin intensitate, durată şi calitatea acesteia.

Cunoaşterea reacţiei viţei de vie faţă de lumină prezintă o importanţă deosebită pentru reuşita
culturii viţei de vie şi permite adaptarea măsurilor necesare în vederea satisfacerii necesarului de
lumină cum ar fi:

-zonarea corespunzătoare a soiurilor în funcţie de cerinţele acestora faţă de lumină;

-alegerea în vederea plantării cu viţă de vie a versanţilor cu expoziţii sudice, sud-estice sau sud-
vestice;

-orientarea rândurilor în plantaţii pe direcţia nord-sud;

-alegerea unor distanţe de plantare corespunzătoare, în funcţie de vigoarea soiurilor, astfel încât
butucii din rândurile vecine să nu se umbrească reciproc;

-conducerea viţelor în forme semiînalte şi înalte;

-executarea corectă şi la timp a lucrărilor şi operaţiilor în verde

Cerinţele viţei de vie faţă de temperatură sunt relativ mari. Ea se cultivă în zone cu
temperatura medie anuală mai mare de 9˚C. Temperatura medie a lunii celei mai calde, mai mare
de 19˚C arată că zona viticolă respectivă oferă condiţii pentru obţinerea vinurilor superioare, iar
dacă depăşeşte 21˚C pentru vinuri de calitate superioare cu denumire de origine

Reluarea vizibilă a vegetaţiei viţei de vie are loc la temperatura de 10˚C, socotită zero biologic.
Numărul de zile cuprins între data la care temperatura se stabilizează primăvara la minimum
10˚C şi încheierea vegetaţiei în toamnă, moment marcat prin căderea frunzelor, formează
perioada de vegetaţie. Lungimea perioadei de vegetatie pe teritoriul ţării noastre este de 170-
200 zile

Pragul biologic inferior pentru înflorit este de 15-17˚C, cel optim de 20-25˚C

Rezistenţa viţei la ger este diferită în funcţie de soi, gradul de maturare a lemnului, faza
repausului în care survine, modul de instalare a gerului (lent sau brusc) etc. În perioada de
vegetaţie, organele viţei de vie sunt mult mai sensibile la temperaturile negative. Vârfurile
lăstarilor şi inflorescenţele rezistă până la –0,2 -0,5°C; baza lăstarilor şi frunzele sunt afectate la
–0,5 - 0,7°C, iar boabele tinere se brunifică la -2°C
Pentru parcurgerea unei anumite fenofaze, pe lângă un anumit prag de temperatură este nevoie şi
de o anumită sumă a gradelor de temperatură. Suma gradelor de temperatură se mai numeşte şi
bilanţ termic şi poate fi global şi util.

 Bilanţul termic global reprezintă suma gradelor medii zilnice de temperatură pozitive din
perioada de vegetaţie.
 Bilanţul termic util reprezintă suma diferenţelor dintre temperatura medie zilnică mai
mare de 10°C şi pragul biologic de pornire a viţei în vegetaţie

In zonele viticole ale României se înregistrează un bilanţ termic global de 2700-3600°C şi un

bilanţ termic util de 1000-1700°C

Umiditatea solului şi a aerului influenţează toate procesele vitale ale viţei (absorbţia,
transportul sevei brute şi elaborate, fotosinteza, transpiraţia, respiraţia, etc.). Cerinţele viţei de
vie faţă de apă sunt mari, datorită consumului ridicat de apă (300-330 litri de apă sunt
necesari sintezei unui kg de substanţă uscată.). Cu toate acestea viţa este considerată o plantă
rezistentă la secetă datorită sistemului radicular profund şi bine dezvoltat. Cerinţele faţă de
umiditate sunt mai mari la soiurile pentru masă comparativ cu cele pentru vin. Consumul maxim
de apă se înregistrează în fenofazele de creştere intensă a lăstarilor şi a boabelor În ţara noastră
cultura viţei de vie dă rezultate bune în regim neirigat în zonele în care suma precipitaţiilor este
de 500-700 mm anual,

Nici excesul de umiditate din sol şi aer nu este suportat de viţa de vie. In sol excesul de umiditate
produce asfixierea rădăcinilor întrucât reduce proporţia de oxigen, iar în aer intensifică atacul de
boli. Excesul de precipitaţii influenţează negativ creşterea şi fructificarea viţei de vie, calitatea
producţiei deoarece atât acumularea de zahăr în boabe cât şi coloraţia boabelor sunt deficitare.

INFLUENŢA FACTORILOR EDAFICI ASUPRA VIŢEI DE VIE

Viţa de vie se cultivă de regulă, pe terenuri cu o fertilitate mai scăzută (terenuri în pantă,
nisipoase, etc.), considerate necorespunzătoare pentru marea majoritate a culturilor (cereale,
plante tehnice)

Textura solului. Viţa de vie dă cele mai bune rezultate când se cultivă pe soluri uşoare, luto-
nisipoase, nisipo-lutoase şi eventual lutoargiloase cu conţinut de până la 28-32% argilă. Cu toate
acestea viţa de vie se poate adapta pe o gamă diversă de soluri de la argile la nisipuri. Pe soluri
argiloase se obţin producţii mari de struguri dar de calitate inferioară. Pe solurile grele cu peste
40-42% argilă, viţa de vie suferă, deoarece solurile sunt reci, umede, cu o aeraţie deficitară, iar
vinurile obţinute sunt aspre cu substanţe extractive azotoase. Solurile nisipoase prezintă unele
dezavantaje în cazul cultivării soiurilor pentru vin deoarece are loc o acumulare mai redusă de
substanţă uscată, strugurii se maturează mai repede şi au un potenţial alcoolic mai scăzut,
vinurile nu acumulează în toate cazurile aciditate şi culoare suficientă.
Solurile pietroase şi calcaroase sunt foarte favorabile pentru cultura viţei de vie, pe acestea
obţinându-se cele mai fine vinuri

Porozitatea de aeraţie favorabilă a solului pentru creşterea corespunzătoare a rădăcinilor este de

cel puţin 10%

Umiditatea solului. Umiditatea optimă a solului pentru viţa de vie este cuprinsă între 50-80%
Scăderea umidităţii solului sub limitele menţionate determină diminuarea creşterii lăstarilor,
reducerea suprafeţei foliare şi scăderea producţiei de struguri.

Reacţia solului. Viţa de vie are o mare plasticitate ecologică, de aceea ea se adaptează la valori
ale pH-ului cuprinse între 5,5 şi 8,5, cele mai bune rezultate obţinându-se la pH-uri cuprinse între
6,5 şi 7

NFLUENŢA FACTORILOR OROGRAFICI ASUPRA VIŢEI DE VIE

Factorii orografici au o acţiune indirectă asupra viţei de vie, prin influenţa pe care o exercită
asupra factorilor climatici şi edafici. Din această categorie fac parte: forma de relief, altitudinea,
panta şi expoziţia.

Cele mai bune rezultate le asigură relieful deluros şi colinar, unde umiditatea relativă a aerului
este mai redusă şi implicit pericolul atacului bolilor criptogamice este mai mic. Pe formele
convexe de relief variaţiile temperaturilor diurne sunt mai mici, iar îngheţurile târzii de
primăvară şi cele timpurii de toamnă au o frecvenţă redusă

Fiind o plantă iubitoare de lumină, viţa de vie dă cele mai bune rezultate pe terenurile cu
expoziţie sudică, sud-vestică şi sud-estică. Pe astfel de terenuri viţa de vie beneficiază de mai
multă lumină şi căldură, este redus pericolul brumelor iar drenajul aerian este cel mai favorabil.

Panta terenului are un rol important în diferenţierea microclimatului local, cele mai favorabile
pante sunt cele cu o înclinare moderată, de până la 25%. Pantele mai mari ridică probleme legate
de eroziunea solului şi modul de lucrare a acestuia

In ţara noastră viţa de vie se cultivă la altitudini cuprinse între 100 şi 500 m

BIOLOGIA VIŢEI DE VIE

Ca plantă perenă viţa de vie se caracterizează printr-un ciclu biologic multianual (ontogenetic) şi
un ciclu biologic annual

Ciclul biologic înglobează totalitatea ciclurilor anuale şi este egal cu durata de viaţă a butucului/
Viţele obţinute pe cale generativă au o longevitate mult mai mare decât cele obţinute prin
înmulţire vegetativă, diferenţă este datorată circulaţiei ascendente şi descendente mai greoaie, a
sevei prin dreptul punctului de altoire.

Tăierea este factorul tehnologic cu cea mai mare influenţă asupra longevităţii. O tăiere raţională
în concordanţă cu vârsta şi vigoarea plantei duce atât la o capacitate de producţie
corespunzătoare cât şi la o creştere a longevităţii.

Ciclul biologic ontogenetic prin modificările morfologice şi fiziologice care au loc, se împarte în
cinci perioade: embrionară sau intramugurală, juvenilă, de maturitate progresivă, de maturitate
deplină şi de bătrâneţe sau declin

Perioada embrionară se întâlneşte numai la viţele obţinute pe cale generativă. Ea începe cu

formarea zigotului, se continuă cu maturarea fiziologică a seminţei şi se încheie odată cu apariţia
primelor frunzuliţe.

La viţele înmulţite pe cale vegetativă, perioada embrionară este înlocuită de perioada

intramugurală care corespunde etapei de formare a mugurelui până la apariţia lăstarului cu
primele frunze.

Perioada de tinereţe (juvenilă) începe în momentul apariţiei primelor frunze şi rădăcini şi se

încheie la intrarea viţelor pe rod

Perioada de maturitate progresivă se instalează o dată cu apariţia primelor inflorescenţe şi

durează 5-7 ani. În această perioadă productivitatea viţelor creşte an de an

Perioada de maturitate deplină (de rodire) are o durată de 20-30 de ani. Începe odată cu
instalarea producţiilor economice şi se încheie atunci când producţiile obţinute scad sistematic.

Perioada de declin (de îmbătrânire) se instalează treptat, este marcată prin scăderea permanentă
a producţiei, uscarea progresivă a organelor viţei de vie şi apariţia golurilor

CICLUL BIOLOGIC ANUAL

Este alcătuit din totalitatea schimburilor morfologice şi biologice cu caracter periodic prin care
trece viţa de vie pe parcursul unui an calendaristic.

În funcţie de intensitatea cu care se desfăşoară funcţiile vitale în cursul unui an, la viţa de vie se
disting două perioade: de vegetaţie şi de repaus relativ.

Fenofazele de trecere marchează începutul şi sfârşitul perioadei active de vegetaţie la viţa de

vie.
  Plânsul constă în apariţia picăturilor de sevă în vârful coardelor, cu ocazia tăierii de
rodire. Plânsul se declanşează primăvara, odată cu încălzirea solului şi marchează
sfârşitul perioadei de repaus fiziologic relativ şi intrarea viţei în perioada activă de
vegetaţie
 Căderea frunzelor este fenofaza prin care viţa de vie trece de la perioada de vegetaţie la
perioada de repaus fiziologic relativ

Fenofazele organelor vegetative se mai numesc şi fenofaze de creştere şi includ: dezmuguritul,

creşterea lăstarilor şi maturarea ţesuturilor lăstarilor. Ele se desfăşoară succesiv, fără o delimitare
strictă între ele şi în paralel cu fenofazele de rodire.

 Dezmuguritul marchează începutul creşterii lăstarilor în interiorul mugurilor, pragul

minim pentru începutul dezmuguritului este 10o C (zero biologic pentru viţa de vie), iar
suma gradelor temperaturilor active de 130 – 160o C, în funcţie de soi Dezmuguritul
propriu-zis constă în deschiderea mugurilor şi apariţia primelor frunzuliţe ale mugurelui
principal
 Creşterea lăstarilor se manifestă la exterior prin formarea în timp a lăstarilor cu toate
părţile lor componente
 Maturarea ţesuturilor lăstarilor este ultima fenofază de creştere, ea se manifestă prin
schimbări cantitative şi calitative multiple în urma cărora lăstarii parcurg un proces de
metamorfozare specific, în urma căruia se transformă în coarde anuale. Maturarea
lăstarilor începe la sfârşitul lunii iulie şi se încheie toamna o dată cu căderea frunzelor.

Fenofazele organelor de rod se suprapun peste fenofazele organelor vegetative, se întrerup în

perioada de repaus biologic relativ şi se continuă în primăvara anului următor.

Inducţia florală (inducţia antogenă). Este o fenofază de pregătire biologică în urma căreia este
posibilă transformarea mugurelui vegetativ în mugure de rod.

Creşterea boabelor şi a strugurilor începe după încheierea înfloritului şi durează până la intrarea
strugurilor în pârgă

Maturarea strugurilor este ultima fenofază a organelor de rod. Începe de la intrarea strugurilor
în pârgă şi se încheie la maturitatea deplină a boabelor, când seminţele sunt capabile să formeze
o nouă plantă. Durata acesteia este diferită în funcţie de soi, condiţiile climatice şi agrotehnica
aplicată, fiind de 25-30 zile la soiurile timpurii, 40-50 zile la cele mijlocii şi 50-60 zile la cele
târzii

Perioada de repaus fiziologic

Este o perioadă impusă de necesităţi biologice, ca o reacţie de adaptare a viţei de vie la condiţiile
de mediu nefavorabile din timpul iernii. În această perioadă unele procese (fotosinteza) încetează
complet, iar altele se desfăşoară cu o intensitate foarte redusă
Viţa de vie se pregăteşte de repaus încă din timpul verii, astfel începe să scadă conţinutul de
substanţe stimulatoare de creştere şi să crească cel de substanţe inhibitoare (acidul abscinic şi
cumarina). Înainte de intrarea în repaus o mare parte din substanţele asimilate migrează din
frunze în coarde şi lemnul multianual, asigurându-le acestora o rezistenţă sporită la ger.
 Repausul fiziologic obligatoriu (profund) este ereditar pentru viţa de vie şi se instalează
imediat după căderea frunzelor. Durata lui este de 30-70 zile în funcţie de soi şi de
temperatură. În această etapă mugurii nu pornesc în vegetaţie chiar dacă condiţiile
climatice sunt favorabile
 Repausul fiziologic facultativ (forţat) începe de la sfârşitul lunii decembrie, începutul
lunii ianuarie şi se continuă până la sfârşitul lunii martie. Încheierea repausului facultativ
este marcată de reluarea circulaţiei sevei în coarde (plânsul). În perioada repausului
facultativ viţa de vie este pregătită să-şi reia ciclul de vegetaţie, dar rămâne în stare de
repaus datorită condiţiilor nefavorabile. În această perioadă alternanţele de temperatură
pot să provoace pierderi însemnate de muguri, deoarece viţa de vie are o rezistenţă mai
scăzută la ger comparativ cu perioada de repaus profund.

ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR VITICOLE

Înfiinţarea plantaţiilor viticole este o problemă de maximă importanţă care necesită

cheltuieli mari de investiţie, de aceea ea se face pe baza unor studii complexe care vizează
următoarele aspecte:

- stabilirea sistemului de cultură şi a tipului de plantaţie viticolă;

- alegerea terenului în vederea plantării;

- proiectarea lucrărilor hidroameliorative;

-organizarea terenului în unităţi de exploatare care să permită folosirea raţională a

pământului şi mecanizarea lucrărilor;

- amenajarea antierozională a terenului;

- pregătirea terenului în vederea plantării;

- alegerea şi amplasarea judicioasă a soiurilor;

- stabilirea distanţelor de plantare;

- plantarea viţei de vie.

SISTEME DE CULTURĂ A VIŢEI DE VIE

Sistemul de cultură a viţei de vie se stabileşte în funcţie de factorii de mediu, de soi, de

formele de conducere practicate şi de lucrările de întreţinere care se aplică în plantaţie. La noi în
ţară se practică 3 sisteme de cultură: neprotejată, semiprotejată şi protejată.

Sistemul de cultură neprotejată se practică în acele zone climatice în care

temperaturile minime din timpul iernii care afectează cultura viţei de vie au o frecvenţă foarte
redusă apărând în 1-2 ani din 10. Se consideră temperaturi de referinţă cele de –180C pentru
soiurile de masă şi de –20˚C în cazul soiurilor pentru vin. La aceste temperaturi, în aceste zone ,
pierderile de muguri nu depăşesc 20-40% şi pot fi compensate prin atribuirea unor încărcături de
rodire mai mari. În cazul acestui sistem butucii sunt conduşi pe tulpini semiînalte sau înalte,
elementele de rod fiind plasate la 80-200 cm faţă de sol.

Sistemul de cultură semiprotejată este practicat în acele zone climatice în care

frecvenţa temperaturilor nocive pentru viţa de vie este 2-4 ani din 10. În aceste cazuri pierderile
de muguri sunt mai mari (40-60%) şi nu mai pot fi compensate în totalitate prin tăieri. La acest
sistem de cultură se folosesc soiuri rezistente la ger, butucii se conduc în forme semiînalte şi
înalte, dar se lasă la baza tulpinii 1-2 cepi de siguranţă. Coardele care cresc de pe aceşti cepi se
conduc toamna pe direcţia rândului şi se protejează peste iarnă prin acoperire cu pământ.
Primăvara, la tăiere în cazul în care nu au survenit pierderi mari de muguri şi nu au fost afectate
elementele lemnoase ale butucului coardele respective se dezgroapă şi se taie la cepi. În caz de
nevoie din coardele respective se pot reface tulpinile afectate de ger.

Sistemul de cultură protejată este practicat în zonele în care temperaturile minime din
timpul iernii periclitează cultura viţei de vie cu o frecvenţă mare de peste 4 ani din 10. În aceste
zone temperaturile minime pot afecta şi elementele multianuale ale butucilor. Acest sistem de
cultură utilizează forma joasă de conducere a butucilor astfel încât aceştia să poată fi acoperiţi
total cu pământ peste iarnă. Este un sistem de cultură care necesită cheltuieli mari şi multă forţă
de muncă astfel încât în prezent el este puţin răspândit, numai în acele microzone în care se
înregistrează temperaturi nocive viţei de vie.

TIPURI DE PLANTAŢII VITICOLE

Tipurile de plantaţii sunt determinate de panta terenului, densităţile de plantare, forma de

conducere , gama de maşini existentă în dotare, fertilitatea terenului şi soiurile din cultură. Se
cunosc mai multe tipuri de plantaţii:

1. Plantaţii viticole obişnuite, se întâlnesc pe terenuri cu pante reduse şi soluri cu

fertilitate mijlocie. Distanţele de plantare utilizate sunt de 2-2,2 m între rânduri şi
 1-1,4 m pe rând. Sunt plantaţiile cele mai răspândite, în care se cultivă atât soiuri
de struguri pentru masă cât şi soiuri pentru vin.
2. Plantaţii viticole cu distanţe mari se înfiinţează pe terenuri relativ plane pe
soluri cu fertilitate ridicată şi sunt recomandate pentru soiurile viguroase cum sunt
soiurile pentru masă şi cele pentru vinuri curente de masă. Distanţele de plantare
utilizate sunt de 3-3,6 m între rânduri şi 1,2-1,4 m pe rând rezultând densităţi
reduse de 2315-3333 butuci/ha. În acest caz investiţia este mai mică şi necesarul
de forţă de muncă mai scăzut
3. Plantaţii viticole pe terase se întâlnesc pe terenuri cu pante mai mari de 12%,
care au fost terasate şi care au soluri cu o fertilitate mai scăzută. Distanţele de
plantare utilizate sunt de 2 m între rânduri şi 1 m între butuci pe rând. Astfel de
plantaţii se înfiinţează cu soiuri pentru vinuri de calitate superioară
4. Plantaţiile viticole pe nisipuri au un caracter zonal întâlnindu-se pe nisipurile
din sudul Olteniei, nord-vestul Transilvaniei şi în Banat la Teremia. Plantaţiile se
caracterizează prin distanţe mari de plantare de 2,5 m între rânduri şi 1-1,4 m între
butuci pe rând. Se cultivă soiuri de struguri pentru vinuri de consum curent şi
soiuri de struguri pentru masă.
5. Plantaţii viticole de tip familial se înfiinţează pe suprafeţe reduse de teren, de
regulă în jurul locuinţei, pentru satisfacerea consumului propriu. Distanţele de
plantare sunt mici de 1,4-1,8 m între rânduri şi 1-1,2 m între butuci pe rând. Se
cultivă atât soiuri pentru masă cât şi soiuri pentru vin. De regulă aceste plantaţii se
lucrează manual, dar se pot lucra şi mecanizat cu ajutorul motocultoarelor

ALEGEREA TERENULUI PENTRU ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR VITICOLE

Plantaţiile viticole se înfiinţează numai în areale viticole delimitate. La alegerea terenului se ţine
cont de factorii climatici, orografici, litologici, pedologici, social-economici şi tehnico-
organizatorici.

ORGANIZAREA TERENULUI ÎN VEDEREA ÎNFIINŢĂRII PLANTAŢIILOR VITICOLE

Organizarea terenului presupune: împărţirea terenului în unităţi de exploatare, stabilirea reţelei

de drumuri, amplasarea zonelor de întoarcere a agregatelor agricole, amenajarea reţelei de
alimentare cu apă, amplasarea reţelei de canale şi conducte pentru irigare în cazul cultivării viţei
de vie în sistem irigat şi amplasarea construcţiilor tehnico-administrative.

Unităţile de exploatare a terenului în viticultură sunt: trupul viticol, tarlaua şi parcela.

1. Trupul viticol este unitatea teritorială de exploatare care este delimitată prin elemente
naturale cum ar fi: cursuri de apă, ravene sau alte categorii de folosinţă. trupul este
constituit din mai multe tarlale şi are suprafeţe variabile în funcţie de orografia terenului,
 cuprinse între 100-500 ha şi cuprinde toate elementele necesare unei exploatări raţionale
a plantaţiilor viticole
2. Tarlaua este o subunitate a trupului şi reprezintă unitatea teritorială de bază pentru
mecanizarea lucrărilor.Ea este constituită din mai multe parcele, are formă
dreptunghiulară.
3. Parcela este cea mai mică subunitate de exploatare a plantaţiilor viticole, a cărei formă
este recomandată să fie dreptunghiulară sau pătrată pentru o cât mai bună organizare a
muncii

AMENAJAREA TERENULUI ÎN VEDEREA ÎNFIINŢĂRII PLANTAŢIILOR VITICOLE

Pe terenurile cu pante mai mari de 12% amenajarea antierozională a terenului se realizează prin
terasare. Terasele trebuie să permită executarea mecanizată a lucrărilor şi să asigure condiţii cât
mai uniforme pentru dezvoltarea viţei de vie.

Pe terenurile cu pantă mai mare de 24-25 % este neeconomică cultivarea viţei de vie, datorită
costurilor foarte mari pentru terasare şi pentru întreţinerea ulterioară a plantaţiei. În funcţie de
condiţiile pedoclimatice locale şi de panta terenului în viticultura românească se întâlnesc mai
multe tipuri de terase:

- terase cu platformă orizontală şi taluze consolidate prin înierbare, se folosesc pe soluri uşoare şi
mijlocii cu permeabilitate ridicată din zonele cu precipitaţii anuale de 400-450 mm.

- terase cu platforma înclinată în sensul pantei terenului (3-6%), se folosesc în zonele cu

precipitaţii anuale peste 500 mm pe soluri cu textura lutoasă sau luto-argiloasă. Ele au rolul de a
reţine cea mai mare parte din apa provenită din precipitaţii şi de a evacua surplusul;

- terase cu platforme orizontale sau înclinate, consolidate prin zid de sprijin din piatră sunt mai
costisitoare şi se folosesc în acele zone (Miniş, Pietroasele, Cotnari), în care există piatră ce
poate fi exploatată;

- terase înclinate cu platforma lărgită, valorifică mai bine suprafaţa de teren amenajată şi
necesită un volum mai mic de terasamente;

- terase tip banchetă, se construiesc pe terenuri cu pante mai domoale şi alternează porţiunile de
teren neterasat cu cele terasate

PREGĂTIREA TERENULUI ÎN VEDEREA PLANTĂRII VIŢEI DE VIE

Pregătirea terenului în vederea plantării viţei de vie presupune executarea următoarelor secvenţe
tehnologice: defrişarea vegetaţiei precedente, nivelarea terenului, asigurarea perioadei de odihnă
a solului, fertilizarea de bază, desfundarea terenului şi pichetarea (există mai multe metode de
pichetat deosebim forme regulate: pichetatul în pătrat, în dreptunghi, în triunghi, în rânduri
duble, în hexagon şi în forme neregulate în cazul pichetatului pe curbele de nivel.

PLANTAREA VIŢEI DE VIE

Perioada de plantare diferă in funcţie de condiţiile pedo-climatice. La noi în ţară este generalizată
plantarea de primăvară, perioada optimă fiind în lunile martie – aprilie, când temperatura solului
în zona de plasare a rădăcinilor este de 8-10°C. Pe solurile grele cu exces de umiditate, care se
încălzesc mai greu, plantarea viţei de vie se face mai târziu (aprilie, mai). În zonele sudice, mai
secetoase, pe terenuri bine drenate plantarea viţelor se poate face din toamnă (noiembrie) şi
trebuie încheiată până la venirea îngheţului.

Plantarea de toamnă, deşi este mai avantajoasă deoarece până în primăvară se cicatrizează
rănile şi viţele pornesc mai repede în vegetaţie, este puţin practicată întrucât viţele se scot târziu
din şcoală.

Plantarea viţei de vie cuprinde următoarele operaţii: recepţia, transportul şi păstrarea provizorie a
viţelor altoite, pregătirea viţelor în vederea plantării, plantarea propriu-zisă

Transportul viţelor se face cu o deosebită atenţie pentru a evita amestecul soiurilor,

deshidratarea sau îngheţarea viţelor. În acest scop pachetele de viţe vor fi acoperite cu paie,
pleavă, rumeguş umed, peste care se vor aşeza prelate. În lipsa mijloacelor de transport izoterme,
viţele nu se vor transporta la temperaturi mai mici de -3°C şi mai mari de +15°C. Ajunse la
destinaţie, viţele se vor păstra până la plantare, în depozite frigorifice sau stratificate în nisip
umed

Pregătirea viţelor pentru plantare cuprinde fasonarea, mocirlirea şi eventual parafinarea

acestora. Fasonarea constă în scurtarea cordiţei şi a rădăcinilor la anumite dimensiuni,
suprimarea ciotului de la altoi, a rădăcinilor date din altoi şi de la nodul superior şi mijlociu al
portaltoiului, precum şi îndepărtarea eventualelor cordiţe date din portaltoi. În funcţie de calitatea
viţelor şi metoda de plantare se cunosc trei modalităţi de fasonare a viţelor. În ultimii ani
majoritatea pepinierelor,din raţiuni economice privind valorificarea cât mai eficientă a spaţiilor
de pastrare peste iarnă a viţelor, fasonează cordiţa înainte de introducerea la păstrare.

1. Fasonarea scurtă se practică în cazul plantării viţelor cu hidroburul sau plantatorul,

precum şi în cazul plantării mecanizate. La acest tip de fasonare rădăcinile se scurtează la
1-2 cm, iar cordiţa la 1-2 ochi.
2. Fasonarea mijlocie este cea mai răspândită la noi în ţară, ea se foloseşte la plantarea
viţelor după metoda obişnuită în gropi şi constă în scurtarea corditei la 4-6 ochi şi a
 rădăcinilor la 5-10 cm. În practică se apucă rădăcinile în mână şi tot ce depăşeşte lăţimea
palmei se suprimă prin tăiere cu foarfeca.
3. Fasonarea lungă este mai puţin răspândită şi se foloseşte în cazul viţelor viguroase ţinute
doi ani în şcoala de viţe, în cazul plantărilor pentru completări de goluri sau pe nisipuri.
În acest caz rădăcinile se scurtează la 12-15 cm, iar cordiţa la 6-8 ochi. În cazul plantării
pe nisipuri cordiţa se poate lăsa până la 20- 30 cm

Mocirlirea viţelor se face imediat după fasonare prin introducerea rădăcinilor şi a bazei
butaşului într-un amestec format din dejecţii proaspete de bovine 1/3, pământ galben lutos 2/3 şi
apă. Se amestecă bine până ce pasta respectivă aderă pe rădăcinile viţelor. Mocirlirea este
obligatorie şi se face cu scopul de a realiza cât mai rapid contactul dintre rădăcinile viţei cu solul.

Parafinarea viţelor este obligatorie în situaţia în care plantarea se face fără muşuroi şi constă în
cufundarea cordiţei şi a unei treimi din portaltoi întrun amestec topit la 70-72°C, alcătuit din:
parafină 94%, bitum 3%, sacâz 3%. Cufundarea viţelor în acest amestec trebuie să se facă foarte
rapid (fracţiuni de secundă). De obicei, în ultimii ani majoritatea pepinierelor livrează viţele
direct parafinate

Pregătirea viţelor în vederea plantării trebuie făcută concomitent cu lucrarea de plantat. În cazul
în care intervalul dintre pregătirea viţelor şi plantare este mai mare (max.1-2 ore), viţele se
păstrează cu rădăcinile în mocirlă şi se acoperă cu prelate

Plantarea propiu-zisă a viţelor Plantarea viţelor este o lucrare complexă şi cuprinde mai multe
operaţii: săparea gropilor, repartizarea viţelor în gropi, fixarea viţelor in gropi, fertilizarea,
udarea, tasarea, muşuroirea. Plantarea se poate face după metoda obişnuită în gropi sau folosind
metode speciale.

Gropile se execută manual sau mecanizat în momentul plantării sau cu foarte puţin timp înainte
de plantare, pentru ca viţa de vie să nu se planteze intrun sol uscat. Gropile se sapă în partea de
sud a pichetului la 4-5 cm depărtare de acesta. Gropile trebuie să aibă 50 cm adâncime, 35-40 cm
lărgime, iar peretele dinspre pichet să fie drept. Pământul scos din groapă se aşază într-o singură
grămadă şi pe aceeaşi parte la toate gropile. După săparea gropilor se vor distribui viţele în gropi.
Plantarea propiu-zisă începe cu executarea unei scobituri în peretele gropii dinspre pichet. După
executarea scobiturii, pe fundul gropii, în partea dinspre pichet se va forma un muşuroi din
pământ mărunt şi reavăn. Viţa se va aşeza cu rădăcinile răsfirate pe acest muşuroi şi se va
conduce lângă pichet, întotdeauna de aceeaşi parte a acestuia. Punctul de altoire a viţelor trebuie
să fie puţin deasupra nivelului solului în cazul plantării pe terenurile plane sau cu pante uşoare.
În treimea superioară a pantelor viţele se vor aşeza cu punctul de altoire la 3-5 cm sub nivelul
solului, iar la baza pantelor cu punctul de altoire la 3-5 cm deasupra nivelului solului

După fixarea în groapă, se ţine viţa cu mâna stângă, iar cu cea dreaptă se trage pământul mărunt
şi reavăn până la jumătatea gropii. Pământul din groapă se tasează uşor cu piciorul (orientat cu
vârful spre viţă) fără a răni rădăcinile. În continuare se va introduce în groapă 2-4 kg gunoi bine
descompus aşezat într-un strat uniform şi se udă cu 5-10 l apă. După infiltrarea apei se umple
groapa cu pământ şi se muşuroieşte cordiţa folosind pământ mărunt şi reavăn. Muşuroiul trebuie
să depăşească vârful cordiţei cu 5-10 cm. Pe terenurile care nu au fost bine dezinsectizate, înainte
de muşuroire, în jurul cordiţei se presară 5-8 g insecticid spre a o proteja de atacul unor dăunători
de sol.

Plantarea viţelor după metoda obişnuită în gropi este cea mai recomandată întrucât se obţin
rezultate bune la prindere de 93-98%, creşteri viguroase in primul an de la plantare şi intrarea
viţelor la timp pe rod. În ultimii ani însă, această metodă, cu toate avantajele ei a fost din ce în ce
mai mult înlocuită cu plantarea mecanizată a viţelor cu ajutorul unor maşini agricole speciale.

Plantarea mecanizată s-a impus din ce în ce mai mult în ultimii ani ca o necesitate obiectivă, ca
şi consecinţă a dificultăţii de a dispune de forţă de muncă manuală calificată şi a perturbărilor
climatice care au comprimat tot mai mult perioada optimă de plantare a viţei de vie în primăvară.
Maşinile de plantat sunt prevăzute cu dispozitive de ghidare prin laser, astfel încât pe lângă că se
elimină parţial lucrarea de pichetare a terenului asigură şi o plantare precisă uniformă, absolut
necesară în cazul întreţinerii mecanizate a plantaţiei.

Plantarea semimecanizată a viţelor se face cu o instalaţie tip hidrobur alcătuită din patru sonde
hidraulice confecţionate din ţeavă cu diametrul de 24- 30 mm. Sondele hidraulice sunt racordate
prin furtunuri de cauciuc la un recipient cu apă. Sondele hidraulice îndeplinesc rolul plantatorului
făcând în pământ orificii de 40-50 cm adâncime, având posibilitatea de a administra totodată o
anumită cantitate de apă. Fiecare sondă hidraulică este acţionată de un muncitor. În orificiile
făcute se introduc viţele fasonate scurt

TĂIEREA VIŢEI DE VIE

Prin tăiere se urmăreşte:

- formarea tipului de tăiere dorit şi menţinerea acestuia pe întreaga perioadă de exploatare a
plantaţiei;
- corelarea proceselor de creştere cu cele de fructificare;
- îndepărtarea de pe butuc a elementelor de prisos, prin care se facilitează executarea celorlalte
lucrări de îngrijire;
- obţinerea pe acelaşi butuc, atât a lemnului de rod necesar pentru obţinerea producţiei cât şi a
elementelor de înlocuire necesare formării lemnului de rod pentru anul următor;
- îmbunătăţirea recoltei de struguri, din punct de vedere cantitativ, calitativ şi al constanţei în
timp.

La executarea tăierilor trebuie să se ţină cont de o serie de principii teoretice care derivă
din particularităţile biologice ale viţei de vie: viţa de vie rodeşte pe coarde anuale situate pe
lemn de doi ani şi pe copili viguroşi.
Sistemul de tăiere poate fi: sistem de tăiere scurt, sistem de tăiere mixt şi sistem de tăiere lung.
 Sistemul de tăiere scurt se caracterizează prin prezenţa pe butuc numai a elementelor
scurte (cepi). În acest caz coardele anuale de pe butuc se scurtează la cep, numărul
cepilor care se lasă pe butuc diferă în funcţie de vigoarea soiului, vigoarea viţelor şi
încărcătura de rod stabilită prin calcul.
Avantajele sistemului de tăiere scurt sunt: menţinerea mai uşoară a echilibrului dintre creştere şi
fructificare; reduce foarte mult degarnisirea butucilor deoarece menţine elementele de rod în
apropierea butucului sau a cordoanelor, iar lăstarii viguroşi se formează din mugurii de la baza
coardelor anuale; permite executarea uşoară a tăierilor şi menţine relativ uşor tipul de tăiere
adoptat; conduce la maturarea mai uniformă a strugurilor şi permite executarea mai uşoară a
tratamentelor fitosanitare şi a celorlalte lucrări fitotehnice prin reducerea masei vegetative de pe
butuci.
Ca şi dezavantaje ale sistemului putem aminti: diminuarea potenţialului de creştere şi rodire a
butucilor, prin faptul că nu permite atribuirea unor încărcături prea mari de rod, reducerea
longevităţii butucilor datorită caracterului foarte intens al tăierilor şi faptul că nu se poate aplica
în cazul tuturor soiurilor. Nu se pretează la acest sistem de tăiere soiurile de struguri foarte
viguroase şi nici soiurile care nu diferenţiază mugurii de rod începând de la baza coardelor.

 Sistemul de tăiere lung prezintă pe butuc numai elemente lungi (coarde) care au între 8
şi 18 ochi în funcţie de vigoarea butucilor şi a soiurilor. Se pretează atât la viţele conduse
în forme joase cât şi la cele conduse în forme semiînalte şi înalte. Şi acest sistem de tăiere
prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje.
Avantajele sistemului de tăiere lung sunt: posibilitatea aplicării unor încărcături mari de rod, ceea
ce permite obţinerea unor producţii mai mari, reduce intensitatea tăierilor ceea ce conduce la
creşterea vigorii şi a longevităţii butucilor, permite o distribuţie mai favorabilă a lăstarilor în
spaţiu, aceasta însemnând o activitate fotosintetică mai bună

Ca şi dezavantaje menţionăm: degarnisirea mai rapidă a butucilor datorită lipsei cepilor de

înlocuire, existenţa unui procent mai mare de ochi, care nu pornesc în vegetaţie, maturarea
neuniformă a strugurilor pe butuc, o dificultate mai mare de execuţie şi necesitatea unor
cheltuieli în plus necesare pentru dirijarea şi legarea coardelor şi pentru executarea mai multor
lucrări şi operaţii în verde.
Acest sistem era foarte răspândit în ţara noastră în perioada prefiloxerică. După această perioadă
o dată cu introducerea în cultură a viţelor altoite, acest sistem a fost înlocuit treptat cu sistemul
mixt care se practică în Franţa, astfel încât el nu se mai întâlneşte în producţie.

 Sistemul de tăiere mixt se caracterizează prin prezenţa pe butuc atât a elementelor scurte
(cepii) cât şi a celor lungi (cordiţele şi coardele). El îmbină avantajele celor două sisteme
precedente. Elementul de bază în cadrul acestui sistem îl reprezintă veriga de rod care
este constituită dintr-un cep de înlocuire şi o coardă sau cordiţă de rod.
Este sistemul de tăiere cel mai corespunzător, prin care pe de o parte se pot lăsa încărcături mari
de rod pe butuc prin care se valorifică eficient potenţialul de producţie al butucilor, iar pe de altă
parte prin utilizarea cepilor de înlocuire se reduce degarnisirea butucilor, deoarece coardele de
rod pentru anul următor se găsesc în apropierea cordoanelor.
Forma de conducere este definită în principal prin depărtarea elementelor de rod faţă de sol. În
practică se cunosc următoarele forme de conducere a viţelor: forma joasă, forma semiînaltă şi
forma înaltă

1. Forma joasă de conducere presupune distanţe mici de plantare, densităţi mari de viţe la
hectar, ceea ce face ca executarea mecanizată a lucrărilor de întreţinere să fie mai greoaie.
Umiditatea în interiorul plantaţiei este mai mare existând condiţii favorabile pentru atacul
de mană
2. Formele semiînalte de conducere a viţelor se practică în zonele de cultură neprotejată
sau semiprotejată a viţei de vie şi se caracterizează printr-un trunchi de 0,6-0,8 m, care se
continuă cu un cap înălţat sau cu un cordon pe care sunt plasate elementele de rod. În
arealele cu risc de îngheţ, la baza trunchiului se lasă un cep de siguranţă, iar coardele care
cresc de pe acesta se conduc toamna pe direcţia rândului şi se protejază peste iarnă prin
acoperire cu pământ Formele semiînalte se recomandă a fi practicate la soiurile de
vigoare mijlocie, cultivate în zona colinară, în arealele în care se înregistrează rar,
temperaturi nocive pentru viţa de vie.
3. Formele înalte de conducere se practică şi ele în zonele de cultură neprotejată sau
semiprotejată şi se caracterizează prin înălţimi ale trunchiului cuprinse între 100 şi 200
cm

CLASIFICAREA TĂIERILOR
Tăierile se clasifică în funcţie de scopul pentru care se execută, de modul în care se execută şi de
faza de vegetaţie în care se găseşte viţa de vie în momentul executării tăierii:
A) După scop tăierile pot să fie:
1. Tăierile de formare se execută în primii ani după plantare şi au drept scop formarea
părţilor componente ale butucului conform tipului de tăiere adoptat, astfel încât butucii să
intre la timp pe rod. Sunt tăieri complexe a căror durată este între 3 şi 6 ani în funcţie de
tipul de tăiere dorit, dar şi de creşterile pe care le prezintă butucii în aceşti ani.
2. Tăierile de rodire se execută în fiecare an, după încheierea tăierilor de formare. Prin
executarea lor se urmăreşte menţinerea echilibrului între creştere şi rodire, obţinerea unor
producţii mari de calitate şi menţinerea echilibrului biologic al butucilor o perioadă cât
mai îndelungată de timp.
3. Tăierile de regenerare se aplică în plantaţiile de vii bătrâne sau îmbătrânite prematur,
din cauza condiţiilor pedoclimatice mai puţin favorabile sau datorită deficienţelor
tehnologice. Ele au drept scop revigorarea butucilor şi prelungirea duratei de exploatare
economică a plantaţiilor cu o perioadă de 5-7 ani.
4. Tăierile speciale sunt tăieri necesare în cazul apariţiei unor accidente climatice cum ar fi:
gerurile mari sub limita de rezistenţă a viţei de vie din timpul iernii, brumele sau
îngheţurile târzii de primăvară, grindina din timpul vegetaţiei şi seceta puternică şi de
durată.
B) După modul de execuţie, tăierile sunt:
1. Tăierile manuale sunt tăierile obişnuite, cele mai practicate care se execută de către
muncitori, cu foarfeca. În această grupă se încadrează în mod obligatoriu, tăierile de
formare, de regenerare şi cele speciale, care nu pot fi executate altfel. În majoritatea
 cazurilor tot manual se execută şi tăierile de rodire, cu toate că din punct de vedere
tehnologic acestea se pot executa semimecanizat sau chiar mecanizat.
2. Tăierile semimecanizate se execută cu ajutorul foarfecelor pneumatice care sunt
racordate prin intermediul unor tuburi de cauciuc, la un compresor cu aer. Foarfecele sunt
manevrate de către muncitori care în momentul secţionării coardelor apasă pe un buton,
iar coarda este secţionată mecanizat.
3. Tăierile mecanizate se pot practica mai ales în cazul tăierilor de rodire în plantaţiile
conduse în forme semiînalte sau înalte. Există diferite dispozitive de tăiere acţionate de la
priza de putere a tractorului. Dispozitivele pot să fie tip disc, care secţionează coardele
prin rotire sau tip lamele, care secţionează prin deplasare. Ele pot fi reglate din punct de
vedere a înălţimii de tăiere şi a unghiului faţă de rândul de viţe, în funcţie de tipul de
tăiere care se practică în plantaţie.

După faza de vegetaţie se întâlnesc:

1. Tăierile în uscat sunt tăierile care se execută în perioada de repaus fiziologic relativ a
viţei de vie, când de pe butuc lipsesc organele verzi, motiv pentru care au fost denumite
impropriu “în uscat”.
2. Tăierile în verde se execută în perioada de vegetaţie a viţei de vie, cu scopul de a forma
mai rapid tipul de tăiere dorit sau de a elimina efectele negative în cazul unor accidente
climatice

CONDUCEREA COARDELOR ŞI LEGAREA ACESTORA PE MIJLOACELE DE

SUSŢINERE
Legarea coardelor (cercuitul) se execută după tăierea de fructificare, în perioada plânsului, când
elasticitatea coardelor este maximă. Legarea coardelor trebuie încheiată până la umflarea vizibilă
a mugurilor, deoarece în această perioadă, aceştia sunt foarte sensibili la scuturare. Dacă lucrarea
nu a putut fi terminată până la umflarea mugurilor, ea se amână până când lăstarii au 3-5 cm,
fază în care ei sunt mai rezistenţi la scuturare.

Legarea coardelor este necesară deoarece viţa de vie fiind o liană, are ţesuturile mecanice slab
dezvoltate şi nu-şi poate susţine portul ridicat, mai ales sub greutatea rodului şi a frunzelor.
Prin conducerea şi legarea coardelor în diverse forme şi poziţii se urmăresc:
- reglarea creşterii şi fructificării, dirijând coardele astfel încât să existe condiţii prielnice pentru
pornirea şi creşterea lăstarilor de pe toată lungimea coardei sau numai de pe o anumită porţiune a
acesteia;
-asigurarea condiţiilor favorabile pentru aerisire şi utilizarea eficientă a luminii;
- uşurarea aplicării celorlalte verigi tehnologice (lucrări mecanice, erbicidarea, efectuarea
tratamentelor împotriva bolilor şi dăunătorilo

Forme şi poziţii de dirijare a coardelor

1. Vertical ascendent. Legarea şi conducerea coardelor vertical ascendent este puţin
folosită în practică utilizându-se mai ales la tăierile de formare şi în culturile practicate de
către amatori
 2. Oblic ascendent. Această poziţie determină o reducere a polarităţii favorizând creşterea
unui număr mai mare de lăstari, cu cât poziţia coardei se apropie de orizontală. Totuşi
procesele de creştere şi fructificare se desfăşoară într-un mod asemănător conducerii
vertical ascendente
3. Orizontal. Prin conducerea orizontală a coardelor se realizează condiţii asemănătoare de
hrănire, iluminare şi aeraţie tuturor mugurilor de pe coarde, lăstarii cresc uniform, iar
procesele de creştere şi fructificare sunt normale . Prin conducerea orizontală a coardelor
coacerea strugurilor este uniformă, iar gradul de maturare a lemnului anual este
corespunzător
4. Oblic descendent. Pe coardele conduse oblic descendent, baza coardelor este situată mai
sus, în plan vertical, fiind influenţată mai puternic de polaritate
5. Vertical descendent. Acest tip de conducere se întâlneşte la tipul de tăiere cordon
Sylvoz, iar procesele de creştere şi rodire sunt asemănătoare cu cele de pe coardele
conduse oblic descendent, diferenţierile dintre baza şi vârful coardei fiind totuşi mai
pronunţate. Şi în acest caz elementele necesare rodirii sunt asigurate de creşterile anuale
de la baza coardelor
6. Semicerc. Conducerea coardelor sub formă de semicerc este cea mai răspândită formă de
conducere. Ea favorizează creşterea mai puternică a lăstarilor situaţi pe porţiunea
superioară a semicercului.
7. Cerc. Această formă de conducere este practicată în unele podgorii din Transilvania şi
Banat, permiţând o utilizare mai bună a spaţiului aerian realizând un echilibru între
creştere şi fructificare. Şi la acest tip de conducere sunt favorizaţi lăstarii situaţi pe
portiunile superioare a coardel

În funcţie de necesitatea aplicării lor, scopul şi frecvenţa de executare, lucrările şi operaţiile în

verde pot fi clasificate astfel:
- lucrări şi operaţii executate curent: plivitul lăstarilor, legatul lăstarilor, copilitul lăstarilor,
cârnitul;
- lucrări şi operaţii specifice soiurilor de struguri pentru masă: normarea inflorescenţelor,
scurtarea inflorescenţelor, rărirea butonilor florali şi a boabelor, împungirea strugurilor;
- lucrări şi operaţii în verde aplicate ocazional: ciupitul, desfrunzitul parţial, incizia inelară,
polenizarea suplimentară.