Factorii de vegetaţie în ecosistemele agricole

Pentru desfăşurarea proceselor vitale, plantele au nevoie de anumite condiţii de

viaţă sau factori de vegetaţie. Aceştia sunt: lumina, căldura, aerul, apa şi
hrana.

Fiecare dintre ele îndeplineşte anumite roluri şi influenţează desfăşurarea anumitor

procese din viaţa plantelor. Nu toate plantele au aceleaşi cerinţe faţă de factorii de vegetaţie.
Cerinţele diferă în funcţie de speciile şi soiurile de plante, variind mult de la o specie la alta,
soi sau hibrid şi pe faze de vegetaţie. De aceea, plantele cresc şi se dezvoltă normal numai
atunci când întâlnesc în mediul înconjurător condiţiile de viaţă specifice fiecăreia.
Mediul de viaţă îl formează solul şi atmosfera înconjurătoare cu toate fenomenele care
au loc şi în care trăiesc plantele. Sunt şi plante adaptate la un alt mediu de viaţă, aşa cum sunt
plantele acvatice.
Nerealizarea condiţiilor optime, chiar a unui singur factor şi numai pentru o perioadă
scurtă de timp, are efecte negative asupra recoltei.
Pornind de la unitatea dialectică ce există între plante (recolte) şi condiţiile de mediu şi
având în vedere scopul de dirijare al acestora, se consideră potrivit ca, factorii de vegetaţie să
fie numiţi şi factori ecologici (Budoi și Penescu, 1996).

Lumina ca factor de vegetaţie

Importanţa luminii pentru viaţa plantelor. Plantele au nevoie de lumină în procesul de

fotosinteză - proces prin care în organele verzi ale plantelor se formează colorofila şi are loc
sinteza materiei organice.
Sursa principală de energie luminoasă este Soarele. Coeficientul de utilizare al
energiei lumioase este diferit în funcţie de specie, soi, hibrid fiind la majoritatea plantelor de
cultură cuprins între 1% şi 5%. Durata şi intensitatea de iluminare influenţează cantitatea şi
calitatea materiei organice sintetizate. Aşa de exemplu, la o iluminare mai intensă, se
acumulează mai mult zahăr în rădăcinile de sfeclă, mai multe substanţe proteice în boabele de
grâu, mai multe grăsimi în seminţele de in, fructele au un gust şi o culoare mai pregnante etc.
Dimpotrivă, la o iluminare insuficientă, plantele se îngălbenesc şi se alungesc, vigoarea scade,
rezistenţa la cădere se reduce, produc o recoltă mică şi de calitate inferioară.
 Pentru creşterea şi dezvoltarea normală a plantelor este necesară o cantitate de lumină
cuprinsă între 8.000 şi 12.000 lucşi.
Referitor la calitatea luminii este dovedit că sub acţiunea razelor albastre se
sintetizează îndeosebi substanţele proteice, iar sub acţiunea razelor roşii şi galbene, hidraţii de
carbon.
Metode de dirijare a luminii. În condiţiile tehnicii actuale dirijarea unui surplus de
lumină către plante se practică numai în unele sere unde se fac culturi intensive de legume sau
flori. Aici, pe lângă lumina naturală, plantele pot primi şi lumină artificială şi ca urmare, se
pot obţine 3 - 4 recolte pe an.
Pentru cultura mare se aplică metode de folosire raţională a luminii naturale, ca de
exemplu:
 asigurarea densităţii optime şi semănatul cât mai uniform, astfel ca plantele să fie
iluminate în mod egal şi să nu se umbrească unele pe altele;
 distrugerea buruienilor, înlătură umbrirea şi permite o bună folosire a luminii de către
plante;
 zonarea culturilor, adică repartizarea pe teritoriu în funcţie de cerinţele plantelor faţă de
lumină;
 orientarea rândurilor de plante pe direcţia N-S pe terenurile plane de câmpie, face ca
lumina să fie bine folosită;
 orientarea culturilor în zona colinară în funcţie de pantă, recomandându-se cultivarea pe
expoziţia sudică a plantelor iubitoare de lumină;
 folosirea îngrăşămintelor pentru a stimula creşterea şi dezvoltarea plantelor;
 tăierile la pomi, plivitul la viţa de vie, copilitul la unele plante etc.

Aerul ca factor de vegetaţie

Î
mportanţa aerului pentru viaţa plantelor. Aerul este un amestec de mai multe gaze:
oxigen, bioxid de carbon, vapori de apa, azot, amoniac ş.a. Fiecare dintre aceste
componente este necesară pentru viaţa plantelor.
Oxigenul este folosit în procesul de respiraţie a plantelor atât de către organele aeriene
cât şi de către rădăcini. Este necesar începând cu germinaţia seminţelor, influenţează
bacteriile nitrificatoare, simbiotice şi pe cele care participă la mineralizarea resturilor
organice.
 Concentraţia de 15 - 20% oxigen din aerul solului este cea mai bună pentru majoritatea
plantelor de cultură.
Azotul este necesar plantelor pentru sintetizarea substanţelor proteice (trebuie reţinut
însă faptul că plantele nu pot folosi azotul direct din aer ci îl procură din sol, unde acesta
ajunge pe diferite căi - îngrăşăminte, descompunerea substanţei organice etc., prin intermediul
microorganismelor fixatoare de azot etc.).
Amoniacul, verigă a circuitului azotului în natură, este oxidat de către bacteriile
nitrificatoare în nitriţi, apoi, în nitraţi sau azotaţi, formă în care sunt asimilaţi de către plante.
Amoniacul este o sursă de îmbogaţire a solului în azot.
Bioxidul de carbon este folosit în procesul de fotosinteză, măreşte capacitatea de
dizolvare a apei, contribuind la sporirea substanţelor nutritive necesare plantelor.
Vaporii de apă prin condensare formează precipitaţii, contribuind la îmbunătăţirea
regimului hidric. Deşi în cantitate mică, roua este o sursă suplimentară de aprovizionare cu
apă pentru microorganisme şi plante superioare.
Plantele au nevoie atât de aerul din atmosferă cât şi de cel din sol. Aerul din sol este şi
o condiţie pentru activitatea microorganismelor aerobe care populează solul în număr imens.
Datorită activităţii microorganismelor şi a rădăcinilor plantelor, aerul din sol este mai bogat în
bioxid de carbon decât cel atmosferic. La o concentraţie de peste 1%, bioxidul de carbon
devine toxic pentru rădăcinile plantelor. La peste 2%, bioxidul de carbon împiedică
germinaţia seminţelor, pătrunderea apei în celule, creşterea plantelor etc.
Reglarea regimului de aer al solului. Pătrunderea, circulaţia şi compoziţia aerului
din sol reprezintă regimul de aer. Între aerul din sol şi cel din atmosferă există un schimb
continuu datorită factorilor naturali:
 vântul care scoate aerul din sol lăsând loc pentru altul proaspăt din atmosferă;
 difuzia (omogenizarea) gazelor cu concentraţii diferite;
 apa din precipitaţii sau irigaţii care scoate aerul din sol, iar după evaporare
lasă loc să pătrundă aer proaspăt etc.
Cu toate acestea, majoritatea solurilor, dar îndeosebi cele argiloase şi tasate au nevoie
de lucrări speciale care să favorizeze aerisirea. În acest scop, principalele lucrări sunt cele de
afânare a solului, prin care este favorizată pătrunderea aerului în sol, arătura, lucrările cu
grapa şi cele cu cultivatorul, lucrările de îndepărtare a excesului de apă (efectuarea şanţurilor
de scurgere, lucrări de drenaj, desecare etc.), evitarea tasării solului prin trecerea repetată cu
utilaje agricole, folosirea îngrăşămintelor organice şi a amendamentelor. Dacă solul este
excesiv de aerat se lucrează cu tăvălugul pentru a-l aşeza şi astfel a micşora spaţiile prea mari
de aer.

Căldura ca factor de vegetaţie

Î
mportanţa căldurii. Căldura este necesară pentru desfăşurarea tuturor proceselor vitale
ale plantei ca: absorbţia apei, respiraţia, fotosinteza, transpiraţia ş.a. Ca urmare prezintă
importanţă nu numai temperatura aerului atmosferic cât şi cea a solului.
Plantele au cerinţe diferite faţă de căldură în funcţie de specie, soi şi hibridul cultivat.
Se deosebesc din acest punct de vedere trei categorii de plante:
 plante microterme, care trăiesc la temperaturi de 0 - 15°C;
 plante mezoterme, care trăiesc la temperaturi de 10 - 40°C;
 plante megaterme, care trăiesc la temperaturi peste 40°C;
Majoritatea plantelor de cultură sunt cuprinse în categoria celor mezoterme.
Plantele care se pot adapta la variaţii mici de temperatură se numesc euriterme, iar cele
care nu pot trăi decât între anumite limite se numesc stenoterme.
Cerinţele plantelor de cultură faţă de temperatură se pot exprima prin constanta
termică (C = suma gradelor de temperatură necesare pentru parcurgerea perioadei de
vegetaţie) ce rezultă din însumarea temperaturilor medii zilnice care depăşesc 50°C
(temperaturi active).
Pentru fiecare fază din viaţa plantelor există o temperatură minimă, una optimă şi alta
maximă în creşterea şi dezvoltarea plantelor. Aşa de exemplu pentru germinaţia seminţelor,
aceste temperaturi sunt cele prezentate în tabelul 2.
Temperatura influenţează şi durata de germinare a seminţelor, înflorirea
plantelor, calitatea seminţelor, activitatea microorganismelor folositoare din sol.
Din punct de vedere practic, în special pentru stabilirea epocii de semănat la culturile
timpurii, interesează foarte mult cunoaşterea temperaturii minime de germinat (cea mai mică
temperatură la care germinează seminţele).

Temperatura minimă, optimă şi maximă (0C) de germinare la principalele

plante cultivate (după Budoi şi colab., 1979)
 Tabelul 2
Temperatur Temperatu
a ra
Planta Planta

Min

Min
Opt

Opt
Ma

Ma
ximă
imă

imă

imă

imă
Grâu de 1 2 3 4 2 3
Cartof
toamnă -2 5 0-32 -10 5 0
1 2 3 4 2 3
Secară Sfeclă
-2 5 0 -5 5 5
Orz de 1 2 2 Floarea 7 2 3
toamnă -2 0 8-30 soarelui -8 5 5
4 2 3 1 2 3
Ovăz Tutun
-5 5 0 3-14 5 5
8 3 4 1 2 3
Porumb Orez
-10 2-34 0-48 2 3-35 5
1 3 4 Bumba 1 3 4
Fasole
0 2 0 c 4 2-35 0
1 2 3 2 2
Mazăre Trifoi 1
-2 7 2 1 8
8 2 2 Lucern 2 3
Soia 1
-9 5 5 ă 1 5
2 2 3 Sparcet 2 3
In 2
-3 1 2 ă 1 5
1 2 3 Iarbă 1 3 4
Cânepă
-2 5-30 5-44 de Sudan 3-15 2-50 0

Nu putem aştepta până ce solul se încălzeşte corespunzător temperaturii optime,

deoarece deseori pământul se usucă şi seminţele nu mai germinează, iar pe de altă parte se
întârzie vegetaţia plantelor.
Metode de dirijare a căldurii. Folosirea căldurii artificiale este o metodă care se
practică în spaţiile închise (sere sau răsadniţe). Aici în anotimpul rece, plantele pot primi
căldura de la diverse surse:
 arderea de combustibil (gaze, păcură etc.);
 apa caldă de la unele întreprinderi;
 descompunerea gunoiului de grajd (proces prin care se degajă căldura) etc.
 În câmp, se pot folosi mai multe metode ca de exemplu:
 Eliminarea excesului de apă, deoarece apa se încălzeşte greu şi ca urmare
solurile umede sunt reci. Aceasta se poate realiza prin drenaj, şanţuri de scurgere, arături
adânci etc.
 Mulcirea (acoperirea) solului cu un material de culoare închisă din plastic sau
cu mulci organic semidescompus din gunoi de grajd, frunze, paie, pleavă etc., care absoarbe
mai multă căldură şi provoacă încălzirea solului.
 Crearea de perdele de protecţie (plantaţii de arbori, late de 5 - 8 m), aşezate în
calea vânturilor dominante. Acestea micşorează viteza vântului pe suprafeţele dintre ele şi ca
urmare se reduc oscilaţiile diurne şi anuale ale temperaturii aerului. De asemenea, reprezintă
măsuri de reţinere a zăpezii ferind culturile de toamnă de îngheţ (Săndulescu, 1982).
 Aplicarea îngrăşămintelor organice influenţează căldura solului datorită culorii
închise şi prin căldura degajată în procesul de descompunere.
 Amplasarea culturilor pe teritoriu, în funcţie de cerinţele lor faţă de căldură,
lucrările de afânarea solului, combaterea buruienilor (îmburuienarea scade temperatura solului
cu 2 - 4°C), irigarea cu apă a cărei temperatură diferă de cea a solului, semănatul sau plantatul
pe coamele brazdelor, sunt alte metode de dirijare şi folosire raţională a căldurii.

Apa ca factor de vegetaţie

Î
mportanţa apei. Apa intră în componenţa masei organice a plantelor şi reprezintă, în
medie, 70 - 90% din greutatea frunzelor verzi sau a rădăcinilor, iar seminţele ajunse la
maturitate conţin în jur de 15 - 20%. Cele două componente ale apei, oxigenul şi
hidrogenul, intră într-o proporţie foarte mare în compoziţia materiei organice sintetizate de
plante.
Apa dizolvă şi transportă sărurile minerale formând soluţia solului. Apa dă celulelor şi
ţesuturilor turgescenţă, ceea ce asigură echilibrul mecanic al diferitelor organe. Numai în
prezenţa apei pot avea loc procesele de asilimaţie şi dezasimilaţie şi schimbul de gaze. Prin
transpiraţie, odată cu apa, se elimină şi o parte din căldura rezultată în urma oxidărilor din
plante, evitându-se astfel supraîncălzirea plantelor. Apa participă direct sau indirect în toate
procesele fiziologice şi biochimice care se petrec în plantă. Apa este necesară şi pentru
activitatea microorganismelor din sol.
 Coeficientul de transpiraţie (C.T.). În alcătuirea substanţei organice a plantelor
participă numai o mică parte din apa absorbită (0,5 - 2‰), restul apei fiind eliminată prin
transpiraţie. Cantitatea de apă absorbită de plante este mult mai mare decât cea necesară
proceselor de nutriţie. Pentru formarea a 3 g substanţă uscată planta consumă 1.000 g apă. Din
acest consum numai 1,5 g intră în cele 3 g, diferenţa pierzându-se în atmosferă prin
transpiraţie. Cantitatea de apă (exprimată în g sau kg) folosită de plante, pentru a-şi forma un
g sau un kg substanţă uscată, în organele sale aeriene, se numeşte coeficient de transpiraţie
sau consum specific.
Pentru cartofi şi sfeclă se iau în calcul şi organele subterane (tuberculii şi rădăcinile).
Coeficientul de transpiraţie variază în funcţie de specia şi soiul de plante, de
intensitatea vântului, de temperatura aerului etc. (tabelul 3).
Astfel, acesta creşte cu intensitatea vântului şi temperatura aerului.

Coeficientul de transpiraţie la diferite plante

(după Budoi şi colab., 1979 )

Tabelul 3
Coeficen
Coeficentu
Planta Planta tul de
l de transpiraţie
transpiraţie
Grâul 271-639 Mazărea 563-477
Secara 431-634 Cânepa 435-767
Orzul 404-664 Inul 400-942
Meiul 177-367 Floarea - 490-577
Sorgul 239-303 soarelui 285-575
Porum 239-495 Cartoful 304-377
bul 423-876 Sfecla de 568-1068
Ovăzu 395-811 zahăr
l Lucerna
Orezul

Fazele critice pentru apă. Plantele au nevoie de apă pe tot parcursul vieţii lor. Sunt
însă anumite faze, numite faze critice, în care, dacă nu au suficientă apă, plantele suferă foarte
mult şi produc recolte mici. Exemple de faze critice:
 la cerealele păioase - înfrăţitul, formarea organelor florale şi a cariopselor;
 la porumb - formarea organelor florale, fecundarea şi creşterea boabelor.
 Cunoaşterea fazelor critice este necesară în tehnica irigaţiei pentru a asigura obţinerea
de producţii sporite, udările fiind aplicate în primul rând în aceste faze.
Sursele principale de asigurare a plantei cu apă sunt:
 precipitaţiile atmosferice;
 apele freatice;
 apa de irigaţie;
 apa provenită din condensarea vaporilor.
Apa freatică poate fi utilă numai dacă se află la adâncimea de la care poate fi absorbită
de rădăcinile plantelor (3 - 5 m).
Consumul productiv de apă din sol este consumul de către plantele cultivate. Pierderi
neproductive sunt:
 scurgerea apei la suprafaţa solului;
 evaporarea;
 infiltrarea;
 consumul de către buruieni.
Metodele de dirijare a regimului hidric. Prin regim hidric se înţelege totalitatea
fenomenelor de infiltrare, circulaţie, acumulare şi pierdere a apei din sol. În funcţie de
necesităţi şi de condiţiile locale, pentru dirijarea regimului hidric al solului, se pot folosi
metode de acumulare sau de îndepărtare a excesului de apă.
Metodele de acumulare a apei în sol. Acestea sunt:
 irigaţia, arăturile (de vară sau de toamnă) pentru a favoriza pătrunderea şi
înmagazinarea apei în sol;
 lucrările cu grapa şi cultivatorul pentru a afâna solul şi a împiedica urcarea apei
prin capilare până la suprafaţa solului şi a micşora astfel pierderea prin evaporare;
 distrugerea buruienilor etc;
 aplicarea îngrăşămintelor organice, cultivarea de ierburi perene (leguminoase şi
graminee) în rotaţia culturilor, folosirea amendamentelor sunt măsuri agrofitotehnice care
ameliorează structura, porozitatea, permeabilitatea şi astfel, măresc capacitatea de
înmagazinare a apei accesibile;
 mulcirea solului împiedică evaporarea apei;
 utilizarea perdelelor forestiere de protecţie.
 Sunt şi măsuri pentru folosirea mai raţională a apei din sol ca de exemplu cultivarea de
soiuri sau hibrizi rezistenţi la secetă, realizarea unei densităţi de plante la hectar
corespunzătoare etc.
Metodele de îndepărtare a excesulul de apă. Pe unele terenuri, cum sunt cele
argiloase, aflate în depresiuni sau în zonele umede ale ţării etc., se constată o umezire
excesivă, temporar, iar în unele situaţii chiar permanent. Astfel de soiuri sunt slab aerate şi
plantele suferă din lipsă de oxigen.
Metoda principală de eliminare a excesului de apă este desecarea şi drenajul.
Desecarea se face printr-un sistem de canale care sunt deschise la suprafaţa solului, iar
drenajul folosind o reţea de canale acoperite deasupra, o reţea de tuburi de ceramică sau chiar
galerii.
Avantajele care rezultă în urma lucrărilor de desecare şi drenaj sunt:
 lucrările solului se pot face la timp, cultivatorul nemaifiind obligat să aştepte
până ce solul devine apt pentru lucru;
 solurile drenate se încălzesc mai repede;
 rădăcinile plantelor se dezvoltă mai repede, pătrund mai adânc şi rezistă mai
bine la o eventuală secetă.
Împotriva revărsărilor de ape se construiesc diguri. Sunt şi metode mai simple, cum ar
fi:
 trasarea de şanţuri prin care apa este dirijată în afara terenului agricol;
 arături adânci;
 aplicarea de îngrăşăminte organice pentru a mări permeabilitatea solului etc.

Elementele nutritive (hrana) ca factor de vegetaţie

O
bţinerea de producţii mari la hectar şi de calitate este determinată de fertilitatea
solului. Plantele au nevoie de un număr mare de elemente minerale numite
elemente nutritive dintre care mai importante sunt: C, H, O, N, P, K, S, Ca, Fe,
Mg, B, Mn, Cu, Zn, Mo, Cl. Fiecare element îndeplineşte anumite roluri în viaţa plantelor, iar
cantitatea necesară depinde de specia de plante. Aşa de exemplu, C, H şi O intră în
componenţa substanţelor ternare, azotul intră în compoziţia substanţelor proteice, fosforul
participă la sinteza substanţei proteice, sporeşte energia germinativă, înfrăţirea cerealelor,
grăbeşte maturitatea etc., stimulează formarea organelor florale, potasiu măreşte rezistenţa
plantelor la ger şi secetă, contribuie la formarea ţesuturilor mecanice, măreşte rezistenţa
gramineelor la cădere etc.
Calciul are rol în creşterea ţesuturilor tinere, reglează pătrunderea în plantă a celorlalţi
cationi, formează liantul dintre celule. În lipsa unor elemente nutritive, plantele nu se dezvoltă
normal sau cu timpul pier.
Plantele îşi procură C, O şi H din aer, iar celelalte elemente nutritive din sol, îndeosebi
sub formă de substanţe (săruri) minerale.
Cerinţele faţă de elementele nutritive diferă în funcţie de speciile de plante (tabelul 4).
Raportul între elementele nutritive diferă chiar la aceeaşi plantă de-a lungul perioadei
de vegetaţie.
Plantele au cea mai mare nevoie de elemente nutritive în primele faze de vegetaţie.

Cantităţile de elemente nutritive principale

extrase din sol, în kg/tonă de produs (date medii)

Tabelul 4
P2 K
Cultura şi produsul N
O2 2 O
3 2
7 0
3 13 3
Grâu de toamnă (boabe) 4 12 7
Porumb (boabe) 6 16 2
Mazăre (fibre) 6 12 0
Sfeclă de zahăr (rădăcini) 4 1, 4
Cartofi (tuberculi) 0 8 8
Trifoi roşu (fin) 5, 2, 7
9 0 ,5
6, 1
2 4,5

Metodele de dirijare a regimului nutritiv. Starea de aprovizionare a solului cu

elemente nutritive, formele şi dinamica acestora constituie regimul nutritiv al solului.
Metodele de dirijare a regimului nutritiv sunt variate. Pentru aplicarea lor se cere să
cunoaştem bine necesităţile plantelor în elemente nutritive şi însuşirile solului respectiv.
 Aplicarea de îngrăşăminte în funcţie de fertilitatea solului este una din căile principale
de aprovizionare a plantelor cu elemente de hrană.
Lucrările solului şi irigaţia sunt metode prin care reglăm regimul de aer, de căldură şi
de apă al solului şi implicit regimul nutritiv. În solul aerat, cald şi umed microorganismele
care populează solul în număr imens (de la câteva milioane până la peste 1 miliard/g sol)
desfăşoară o activitate intensă, descompun substanţele organice eliberând elementele
nutritive, sunt favorizate procesele de transformare a compuşilor insolubili şi greu accesibili
în compuşi solubili şi uşor accesibili plantelor.
Combaterea buruienilor şi rotaţia plantelor, sunt măsuri foarte importante. Cultivarea
plantelor leguminoase contribuie la îmbogăţirea solului în azot datorită activităţii bacteriilor
simbiotice.
Aplicarea de amendamente. Reacţia acidă sau alcalină a solului împiedică dezvoltarea
normală a rădăcinilor plantelor şi a microorganismelor din sol. Corectarea reacţiei solului se
face prin aplicarea de amendamente, care asigură condiţii optime desfăşurării proceselor
biologice şi fizico-chimice în sol şi formarea unor compuşi uşor accesibili plantelor (de
exemplu carbonatul de calciu pe solurile acide, gipsul pe solurile alcaline etc).
Eliminarea excesului de apă are ca urmare aerisirea şi încălzirea solului deci, crearea
de condiţii favorabile pentru transformările substanţelor nutritive şi asimilarea lor de către
plante.

Interdependenţa dintre factorii de vegetaţie şi producţia

plantelor

P
roducţia plantelor depinde de acţiunea concomitentă a factorilor de vegetaţie. Când
se acţionează concomitent asupra a doi factori (apa şi elementele nutritive) se obţin
producţii mari şi constante de la un an la altul. Rezultatele cercetărilor şi ale
producţiei agricole au condus la formularea legilor producţiei agricole:
1. Pentru obţinerea de recolte mari trebuie să acţionăm asupra tuturor factorilor de
vegetaţie. Cunoaşterea necesităţii lor de-a lungul perioadei de vegetaţie dă posibilitatea
aplicării celor mai adecvate măsuri agrofitotehnice care să ducă la crearea de condiţii optime
pentru plante şi, deci, la sporirea producţiei.
2. Toţi factorii de vegetaţie sunt egali, deci nici unul din factori nu poate fi înlocuit cu un
altul. De altfel, această lege este o consecinţă a primei. Dacă toţi factorii sunt prezenţi în
acelaşi timp, fiecare dintre ei este folosit mai bine de plante.
 Pentru ca măsurile agrofitotehnice să fie cât mai eficiente, este necesar ca să
cunoaştem precis nevoile plantelor în fiecare fază de vegetaţie şi în acelaşi timp modul cum
aceste cerinţe sunt asigurate de către mediul înconjurător.
De asemenea, în fiecare fază, trebuie cunoscut care este factorul limitativ, adică
factorul care împiedică obţinerea de producţii mari, pentru ca asupra acestuia să acţionăm în
primul rând. De exemplu, apa în zonele secetoase, sau substanţele nutritive pe solurile cu
fertilitate scăzută etc. În acelaşi timp trebuie avut în vedere faptul că după satisfacerea
plantelor cu un factor (care mai înainte limita producţia), alt factor poate să apară limitativ.
În consecinţă, măsurile agrotehnice trebuie aplicate în funcţie de cerinţele plantelor
cultivate şi de condiţiile concrete ale mediului în care se lucrează.