Relaţiile plantelor legumicole cu căldura

Din punct de vedere legumicol, o importanţă practică o reprezintă variaţia temperaturii în

timpul unui an, perioada când solul nu este îngheţat şi se poate lucra, apariţia şi frecvenţa
brumelor.
Pentru speciile legumicole mai puţin pretenţioase la căldură se consideră în general că
perioada activă de vegetaţie începe când în aer şi sol se stabilizează o temperatură de cel puţin
5°C, iar pentru culturile termofile (tomate, ardei, vinete, castraveţi, pepeni, fasole) data când se
înregistrează temperaturi egale sau superioare valorii de 10°C , respectiv 15°C pentru pepeni.
Analizând curba de variaţie a intensităţii fotosintezei, la mai multe specii legumicole,
rezultă că fiecare specie are o temperatură minimă, optimă şi maximă.
Temperatura minimă: în prezenţa acesteia ambele procese ale metabolismului, asimilaţia
şi dezasimilaţia, sunt foarte mult încetinite şi se află în raport de 1/1, deci nu se acumulează
nimic. Dacă temperatura scade sub acest nivel plantele pier.
Temperatura optimă când se înregistrează cel mai mare raport între asimilaţie şi
dezasimilaţie, deci cel mai mare ritm de acumulare, respectiv de creştere sau depozitare a
rezervelor în organele adaptate în acest sens, care constituie organele comestibile ale acestor
plante.
Temperatura maximă când raportul dintre asimilaţie şi dezasimilaţie devine iarăşi 1/1, iar
la temperaturi mai mari dezasimilaţia creşte iar asimilaţia scade şi în scurt timp plantele mor.
Temperatura optimă este caracteristică fiecărei specii legumicole, dar variază între
anumite limite, în cursul diferitelor faze de creştere, precum şi în funcţie de prezenţa şi
intensitatea celorlalţi factori de mediu, mai ales a luminii a conţinutului în CO2 din atmosferă şi
a umidităţii din sol şi atmosferă.