Program: eCultura

Proiect : T.A.I.F.A.S. : Tradiţie şi artă – Fasching authentic săsesc

Finanţator : Proiectul „Economia Bazată pe Cunoaştere” (EBC) iniţiat
de Guvernul României, prin Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, cu
sprijinul Băncii Mondiale
Solicitant :Comuna Saschiz –Biblioteca comunala, judetul Mures
Parteneri: Comuna Valea Viilor – Biblioteca comunala , judetul Sibiu
Gimnaziul de Stat “Ion Dacian” Saschiz – Biblioteca scolara

CERCETARE ETNOGRAFICA PRIVIND TRADITIA

CARNAVALULUI –FASCHING SASESC IN COMUNITATILE
EBC SASCHIZ (MURES) SI VALEA VIILOR (SIBIU)

Autor: Remescu Mirel 1

1
RESPONSABILITATEA PENTRU CALITATEA SI VERIDICITATEA INFORMATIILOR DIN ACEASTA
LUCRARE APARTINE IN EXCLUSIVITATE AUTORULUI LUCRARII
 1

CUPRINS

Capitolul I.
Saschiz – localizare, istoricul așezării, evoluție în evul mediu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag. 3

Capitolul II.
Valea Viilor – localizare, istoricul așezării, evoluție în evul mediu . . . . . . . . . . . . . . . pag. 6

Capitolul III.
Originile populației săsești și colonizarea SIEBENBURGEN. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag. 7

Capitolul IV.
Originile dialectului săsesc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag. 10

Capitolul V.
Originile carnavalului, transmiterea obiceiului în Transilvania și formele sale de evoluție în
spațiul cultural săsesc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag. 14

Capitolul VI.
Vecinătățile – mod de organizare administrativ și cultural specific comunităților rurale
săsești . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag. 18

Capitolul VII.
Tradiții carnavalești la Saschiz . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag. 24

Capitolul VIII.
Tradiții carnavalești la Valea Viilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag. 40

Capitolul IX.
Perspective de conservare a tradițiilor carnavalești la Saschiz și la Valea Viilor . . . . pag. 46

Capitolul X.
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag. 47

Capitolul XI.
Locații cu specific etnografic în Saschiz și în Valea Viilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag. 48
Capitolul I.
Saschiz – localizare, istoricul așezării, evoluție în evul mediu

Localitatea Saschiz este situată într-o zonă deluroasă de pe valea Târnavei Mari al
cărui afluent cu același nume (Saschiz, în dialectul săsesc Keist, Kaest) străbate comuna de-a lungul
axei longitudinale a acesteia. Așezarea se află la mică distanță de Sighișoara (23 km spre nord-est)
de care este legată nu doar istoric, ci și grație unor asemănări arhitectonice (Turnul Bisericii
Evanghelice). Saschiz-ul este o vatră de locuire multimilenară, cercetările arheologice legând-o de
neolitic și de epoca bronzului. Cercetările arheologice realizate în zona vestică a așezării în preajma
cetății medievale țărănești au evidențiat gropi de provizii, vetre și locuințe îngropate, dar și un volum
considerabil de material ceramic. Este demn de evidențiat faptul că obiecte aparținând frumoasei
ceramici pictate specifice culturii Petrești face parte din inventarul ceramic găsită în acest sit
arheologic. Totodată, este demn de menționat existența în zonă a unei așezări fortificate aparținând
culturii Coțofeni, mai precis o fortificație datată 2500 – 1800 î.e.n. aflată pe un platou elipsoidal (aflat
la o altitudine de 681,5 m) ce este denumită de localnici Cetatea Uriașilor (Huhnenburg in gemana).
Deasemenea, au fost identificate și urme de locuire din epoca bronzului, epoca
fierului și epoca romană într-un areal situat de-a lungul pârâului Ețung. Pe Valea Pârâului Dracului
(la sud de Saschiz) au fost scoase la iveală fragmente ceramice preistorice fiind identificate și urmele
unui sat medieval din secolele al XII-lea și al XIII-lea cu o vatră distinctă de cea a viitoarei așezări
săsești de la Saschiz.
În această vatră cu locuire aproape neîntreruptă, a luat ființă în primul secol al
mileniului II e.n. așezarea Saschiz, care a devenit în timp un important centru al Transilvaniei
medievale. Inițial, regalitatea maghiară a instalat aici în secolul al XI-lea o comunitate de secui
având drept principală misiune supravegherea drumului ce făcea legatura între Târnave și Olt,
controlând totodată bazinul mijlociu al Târnavei Mari.
La mijlocul secolului al XII-lea, regele maghiar Geza al II-lea (1141-1162), oferind
condiții de colonizare extrem de avantajoase a adus din Europa Apuseană, cu rang de oaspeți
(hospites), coloniști ce au primit denumirea generică de sași. Aceștia au conviețuit pașnic cu secuii
până după mijlocul secolului al XIII-lea, când și ultimul grup de secui din vatra Saschizului se
deplasează către scaunul Arieș, alăturându-se celor deja plecați în deceniile anterioare spre ținuturile
muntoase din estul provinciei transilvane. Din acest moment putem vorbi de o așezare cu continuitate
și specific săsesc până în prezent.
În răstimpul dintre secolul al XI-lea și secolul al XV-lea, deși volumul de informații
este limitat, evoluția societății saschizene a condus la realizarea unor construcții pe care le putem
considera chiar impunătoare, astfel încât de la engolpionul bizantin (datată între secolul al XII-lea și
secolul al XIII-lea) descoperit în vatra localității sau pietrele profilate și cele două capiteluri cubice
specifice lăcașelor de cult în stil romanic (aparținând unei bazilici construită de prima generație de
coloniști sași din perioada anilor 1180-1220 și
înrudită ca stil arhitectonic cu edificiile similare
din Cisnădie și Cisnădioara) și până la cetatea
țărănească, biserica fortificată de tip biserică-
reduit și turnul fortificat amplasat la nord de
biserică – construcție remarcabilă cu siluetă
monumentală ce se distinge prin masivitate și
eleganță grație celor șapte caturi încoronate de
un acoperiș piramidal ce se încheie într-o fleșă
cu bulb.

2
 Este demnă de remarcat
asemănarea cu turnul cu ceas din Sighișoara –
Saschizul fiind la 1407 sediul administrativ al
Scaunului Sighișoarei (funcțiune pierdută pe la
mijlocul secolului al XV-lea în favoarea
Sighișoarei cu care a rivalizat vreme de un
secol, căci încă de la 1309 este documentat că
Saschiz era centru de capitul). Acesta este și
motivul pentru care în 1677 când a fost
supraînălțat turnul principal de către un
constructor tirolez, s-a făcut aceasta după
modelul turnului sighișorean cu ceas.
Demn de menționat este și faptul
că în ciuda incendiului devastator din aprilie
1714 ce a mistuit majoritatea clădirilor din
Saschiz și care a topit efectiv cele trei clopote
masive ale turnului cu ceas al Bisericii Sfântul
Ștefan, comunitatea săsească saschizeană a
avut capacitatea și forța de-a reconstrui totul
păstrând justificarea denumirii neoficiale -
Siebenkirchen (șapte biserici) până târziu când
doar patru dintre biserici au mai rămas să
înfrunte veacurile.
Având lucrările de construcție
finalizate încă din anul 1525, biserica
evanghelică fortificată din Saschiz a fost
inclusă în anul 1999 pe lista patrimoniului mondial UNESCO, beneficiind de importante
lucrări de restaurare interioară și exterioară încheiate în anul 2001.

În secolul al XV-lea la Saschiz erau active bresle meșteșugărești ce-și conduceau

3
activitatea după regulamente stricte și bine definite, astfel fiind atestate documentar o serie de bresle
importante precum breasla cojocarilor (regulament atestat documentar în A.M.D. 1478), breasla
blănarilor (regulament atestat
documentar în 28 decembrie
A.M.D. 1479 și păstrat grație
unor fericite circumstanțe
până în prezent), breasla
cizmarilor/pantofarilor
(regulament atestat
documentar în A.M.D.
1508), breasla fierarilor
(regulament atestat
documentar în A.M.D.
1535), breasla
dogarilor (regulament
atestat documentar în
A.M.D. 1616) sau breasla
tâmplarilor
(renumiți ca tâmplari-pictori
în toată Transilvania grație tavanelor casetate și coroanelor de amvon) .
Demnă de remarcat este și breasla olarilor în special în perioada
secolului al XVIII-lea grație unei ceramici de foarte bună calitate
ce era smalțuită cu albastru de cobalt și pictată cu motive cinegetice
(cerb, păsări, vultur bicefal, urs cu
coarne de berbec) sau cu motive vegetal-
florale (lalea, vrej, strugure, floareasoarelui,
rodia).
Ceramiștii saschizeni realizau
și cărămizi, dar mai
ales cahle pentru sobele
zidite în locuințele săsești.
Bazele acestui centru de ceramică de
notorietate europeană sunt puse de
meșterii habani (originari din Elveția) sosiți la Saschiz după anul 1764.
Deși originea sa e destul de controversată în mediul specialiștilor din domeniu, majoritatea acestora
o consideră a fi de inspirație moraviană sau boemiană. Aceasta este cea mai longevivă breaslă,
ultimul său membru plecând în Germania în anul 1992. Realizările acestei bresle pot fi încă admirate
în Muzeul de Istorie din Sighișoara și în Muzeul Transilvănean din Gundelsheim (Germania).
Fiecare breaslă era condusă de un staroste ales cu un mandat cu o durată de un an. El
avea în subordine șeful calfelor, supraveghetorii și notarul breslei. Șeful calfelor participa la adunările
calfelor, urmărea și îndruma activitatea profesională a acestora aplicând strict statutul breslei.
Supraveghetorii asistau lucrările de calfă sau de meșter, având responsabilitatea redactării scrisorilor
de recomandare pentru calfe și respectiv, pentru meșteri. Notarul breslei deținea responsabilitatea
registrului de breaslă, redacta documentele emise de breaslă și consemnând hotărârile, ordonanțele
și evenimentele notabile în evoluția breslei.
Fiecare aspirant începea ca ucenic – etapă de formare profesională ce dura 4 ani
(candidatul trebuind să fie de sex masculin, de o anumită religie și naționalitate, să nu cunoască un

4
alt meșteșug, să nu fie iobag și să aibă o vârstă cuprinsă între 10 și 12 ani, dar și să plătească o taxă
în bani și natură), continua cu statutul de calfă vreme de 2 până la 4 ani (perioadă în care începea să
aibă o leafă stabilită de breaslă și plătită de meșter) și ajungea în cele din urmă meșter în urma unui
examen practic ce trebuia să dovedească în fața unei comisii nivelul de cunoștințe și deprinderile
practice ale celui ce se supunea acestei proceduri de atestare profesională.
Breasla deținea un cufăr – ladă de breaslă (Laden forttragen) în care erau păstrate
sigiliul breslei (folosit la autentificarea documentelor emise de aceasta), înlesnirile și documentele
obținute în timp de la greavii sași sau principii transilvani ori voievozii din țările române, tabla de
convocare folosită la înștiințarea membrilor breslei asupra diferitelor probleme curente (Țichin – în
dialectul săsesc) și steagul breslei (steag folosit în cadrul paradelor la care defila – întreaga breaslă).
Înflorirea breslelor saschizene a condus la schimburi comerciale puternice cu breslele
transilvane din alte centre economice
importante ale principatului transilvan, dar și
cu bresle meșteșugărești din spațiul statelor
germanice (Germania, sud-estul Olandei și
Luxemburg).
Aceasta este și calea pe care a ajuns
tradiția de carnaval în spațiul transilvan –
cunoscut fiind că această tradiție a fost
răspândită în toate așezările săsești incluse în
Universitatea Saxonă – comunitatea din
Saschiz, ca și comunitatea din Valea Viilor
nefăcând excepție.
Keisd în Harta Iosefină a Transilvaniei (1769-1773)
Capitolul II.
Valea Viilor – localizare, istoricul așezării, evoluție în evul mediu

Localitatea Valea Viilor (fostă Vorumloc până în anul 1964, în dialectul săsesc
Wormloch, Vurmliχ) se află în Podișul Târnavelor (subunitate a Podișului
Transilvaniei), în nordul județului Sibiu (la 14 km de municipiul Mediaș, 7 km de
Copșa Mică și la 50 km de municipiul Sibiu) fiind în vecinătatea orașului Copșa Mică
(la nord), în vecinătatea satului Șoala și comunei Axente Sever (la vest), în vecinătatea
comunei Mihăileni (la sud) și în vecinătatea satului Ighișul Nou (la est). Prima atestare
documentară a așezării Valea Viilor / Wurmloch este pe la A.M.D. 1224, sub numele de Baromlak.
În cadrul campaniei regionale de colonizare a fost invitată și aici o comunitate săsească, care s-a
alăturat populației românești deja existentă, dezvoltându-se o comunitate mixtă în aceeași vatră a
localității care este menționată în documentele vremii în
A.M.D. 1305 sub denumirea de Baromlak, în A.M.D. 1357 sub denumirea de Wurmloch, în
A.M.D. 1359 sub denumirea de Baramlaka, în A.M.D. 1397 sub denumirea de Barumlaka, în A.M.D.
1398 sub denumirea de Baromlaka, în A.M.D. 1411 sub denumirea de Barlak, în A.M.D.

5
 1414 sub denumirea de Wurmlach, în
A.M.D. 1415 sub denumirea de
Wormlacz (Wurmlach și Wronlach), în
A.M.D. 1446 sub denumirea de
Wurmlach, în A.M.D. 1516 sub
denumirea de Warumlack, în A.M.D.
1532 sub denumirea de Wurremloch, în
A.M.D. 1560 sub denumirea de
Baromlaka, în A.M.D. 1760 sub
denumirea de Vurmloch, în A.M.D.
1805 sub denumirea de Vorumloch, în
A.M.D. 1854 sub denumirea de
Baromlaka (Wurmloc și Vurmloc)
denumiri ce au rămas până în secolul
trecut.
Valea Viilor / Wurmloch în Harta Iosefină a Transilvaniei (1769-1773)

Dacă ar fi să dăm dreptate episcopului evanghelic dr. Friedrich TENTOD, Wormloch

are în dialectul săsesc semnificația de gaura caldă,
gaura viermelui, (Würm = cald, loch = gaură), fapt
care este motivat științific prin lipsa curenţilor de aer
rece pe valea Târnavei Mari (Kokelgebiet).
Wurmloch s-a aflat din punct de vedere
administrativ până la A.M.D. 1876 în componența
Scaunului Șeica - unitate administrativă constitutivă
a organismului de autoadministrare al sașilor
transilvăneni numit Șapte scaune
(SIEBENBURGEN) care a fost înglobat la rândul său
din 1486 în Sächsische Nationsuniversität -
(Universitatea Națiunii Săsești - Universitas
Saxonum) din care mai făceau parte: Agârbiciu,
Axente Sever/Frâua, Băgaciu, Copșa Mică, Dupuș,
Hașag, Moardăș, Șaroș pe Târnave/Șaroșu Săsesc,
Șeica Mare, Șeica Mică, Șoala, Valchid,
Furkeschdorf.

Din 1999 sit-ul săsesc cu biserică fortificată Wurmloch face parte din lista
monumentelor protejate de UNESCO fiind înscris în patrimoniul universal.

6
 La Valea Viilor a
existat cândva o veche
biserică romanică, ce
poate fi identificată grație
urmelor ce au putut fi
observate sub podeaua
sacristiei. În secolul al
XIV-lea au demarat
lucrările la biserica
evanghelică a Sfintei
Fecioare Maria, ce a fost
realizată în stil gotic.

Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană din Valea Viilor / Wurmloch la 1870

Datorită
amenințărilor de ordin militar, la începutul secolului al XVI-lea, au fost realizate o serie de
lucrări de fortificare. Astfel, biserica a ajuns să fie înconjurată de o singură incintă ovală, în care
accesul se putea face printr-un gang boltit situat în partea de vest și care putea fi închis cu o hersă.
Până astăzi s-au păstrat trei bastioane pe flancuri, în direcția celor patru puncte cardinale. Actuale
ziduri de apărare ajung la 6-7 metri înalțime și sunt prevăzute cu metereze și guri de aruncare
sprijinite pe console.

7
 Complexul bisericii fortificate este situat în aria de intersecție a celor trei axe ale
așezării constituind centrul nu doar geografic, ci și spiritual al așezării.
El este punctul de plecare al dezvoltării așezării pe aceste trei axe ce au evoluat în mod echilibrat,
inclusiv în ceea ce privește vecinătățile organizate pe fiecare dintre cele trei străzi principale.

Valea Viilor / Wurmloch la 1915

Valea Viilor în sec. XXI

Pe fiecare stradă (în dialectul săsesc goss) sașii erau organizați în câte două vecinătăți.
Vecinătățile jucau și la Valea Viilor un rol foarte important în viața civică a comunității, dar
ele aveau un rol important și în viața culturală, așa cum se va vedea în capitolele următoare.
Așezarea este organizată pe trei axe principale – fiecare în forma de S – ce se
8
întâlnesc la biserica fortificată.
Fiecare axă are atribuite două denumiri corespunzând situării geografice (la deal sau
după caz, la vale) astfel venind dinspre Copșa Mică intrăm pe Angdersch Sommergoss continuăm pe
Iawerscht Sommergoss și ajungem la biserica unde drumul se ramifică în două axe: una spre Moșna
– Angdersch Wängtergoss urmată de Iawerscht Wängtergoss, iar cealaltă spre Motiș – Angdersch
Kohtgoss urmată de Iawerscht Kohtgoss.

casă pe Angdersch Sommergoss case pe Iawerscht Sommergoss

case pe Angdersch Wängtergoss casă pe Iawerscht Wängtergoss

case pe Angdersch Kohtgoss casă pe Iawerscht Kohtgoss

... pe una dintre aceste străzi, și-a purtat pașii Sarah Kaunz, săsoaica din Wurmloch, deportată în
Uniunea Sovietică împreună cu "cealaltă Sarah" - Sarah Wandschneider, din Kastenholz (Cașolț),
adică unul dintre personajele romanului Atemschaukel publicat la Munchen de Herta Muller – căreia
i s-a decernat pentru acest roman Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2009.
9
 Capitolul III.
Originile populației săsești și colonizarea SIEBENBURGEN

Grupele de colonişti de origine germanică au început să sosească în Transilvania

odată cu mijlocul secolului al XII-lea, după cum urmează:
1. Sași transilvăneni, colonizați începand cu A.M.D. 1141;
2. Șvabi bănățeni, colonizați după 1700 în Banat;
3. Șvabi sătmareni, colonizați după 1700 în nord-vestul Transilvaniei, germani din
Basarabia;
4. germani din Bucovina (țipțeri), colonizați în perioada în care Bucovina a fost provincie în
Imperiul Austro-Ungar;
5. germani din Dobrogea;
6. landleri din zona Sibiu, deplasați din Austria, colonizați în perioada 1734-1777;
7. germani din Durlach (în prezent în componența orașului Karlsruhe, Germania);
8. germani din Boemia (colonizați în sudul Banatului);
9. germani din Stiria (Austria), colonizați în munții Trascăului (ori zona Torocko) azi
maghiarizați;
10. germani timișoreni;
11. șvabi (țipțari – dulgheri) în Banat.
Cea mai veche grupă a populaţiei germanice care s-a stabilit în Europa de Sud-Est a
fost cea a saşilor transilvăneni. În secolul al XII-lea ei au dat curs chemării regelui arpadian Geza al
II-lea care a invitat și înlesnit colonizarea unor populații germanice în Est în Ţara de dincolo de
păduri (Terra Ultrasilvana) pentru a stăvili invaziile mongolilor şi ale tătarilor.
Restrângând arealul transilvan la zona ce interesează prezenta cercetare, deși nu
există un consens al specialiștilor în domeniu, anii 1141, 1147 sau 1158 (ani în care relațiile
diplomatice dintre regele Geza al II-lea și Imperiul Roman de Națiune Germană au cunoscut apogeul)
fiind cei mai probabili ani ai primelor colonizări. Totodată, Diploma Andreană (emisă în 1224) face
vorbire exclusiv doar de oaspeții teutoni (hospites theutonici), ... chemați de preaevlaviosul rege
Geza, bunicul nostru ..., oferindu-ne posibilitatea de a-i situa pe aceștia în zona Sibiului. Totodată,
papa Celestin al III-lea vorbea la 1191 despre biserica Theutonicorum Ultrasilvanorum, suveranul
pontif spunând: ..._Cum autem ecclesia Theutonicorum
Ultrasilvanorum in praeposituram sit liberam instituta ...
Termenul consacrat de saşi nu reprezintă nici un indiciu cu privire la originea
primilor coloniști din punct de vedere geografic. Originea lor nu poate fi stabilită în mod clar şi exact.
Totuşi, în majoritate, părerile converg spre ideea originii din regiunea renano-franconă a
Imperiul Roman de Națiune Germană, asemănări dialectale fiind întâlnite în localitățile enumerate în
continuare: - Eupen (1)
- Kelmis (2)
- Lontzen (3)
- Raeren (4)
- Amel (5) -
Büllingen (6)
- Burg-Reuland (7)
- Bütgenbach (8)
- Sankt Vith (9)

10
 Noţiunea de saxones a fost folosită în documentele indexului cancelariei ungare mai
întâi ca atribut al situaţiei lor juridice. Ulterior, această denumire a fost atribuită populațiilor
germanice de pe arealul transilvan. Primi coloniști germanici s-au stabilit în Transilvania începând
cu anul 1141.
După marea invazie mongolă din anul 1241, care a devastat aproape total Regatul
Maghiar, Polonia și Țara Moldovei, regii maghiari au invitat în masă coloniștii germani pentru a se
stabili în Transilvania cu scopul de a apăra granițele estice de năvălitorii tătari. Acești coloniști
germani erau originari din Saxonia, din zona Rinului și a Moselei (regiunea Luxemburgului și a
vestului Germaniei de astăzi).
Deși izvoarele istorice sunt relativ sărace în informații referitoare la colonizare, este
cert că un rol esențial în acest proces l-au deținut greavii sași care au și dat numele unor așezări
săsești. Grație acestor greavi (aparținând micii nobilimi războinice din Imperiul Roman de Națiune
Germană) regalitatea maghiară a recrutat permanent coloniști ce erau însoțiți și conduși de aceștia
până la așezarea lor pe pământul crăiesc (fundus regius) fapt ce a condus la atribuirea calității de
locatores celor ce au însoțit comunitățile de coloniști din zonele de baștină până în spațiul transilvan.
Nu este exclus ca același greav-locator să fi însoțit mai multe grupuri de coloniști către același areal
de colonizare. Drept răsplată pentru aceste servicii oferite regalității maghiare, greaviilocatori au
îndeplinit în așezările create de coloniști funcții juridice și administrative, dar au deținut și funcții
militare – fapt pentru care au fost răsplătiți cu bunuri imobile ce puteau fi transmise pe cale ereditară.
Astfel, au luat ființă adevărate familii nobiliare care au avut continuitate până în secolul al XVI-lea.
Pentru respectarea obligațiilor asumate de a apara granițele, coloniștilor sași li s-au
oferit numeroase drepturi, avantaje și înlesniri, dintre care autonomia (autoguvenarea și proprii
judecători), privilegiile comerciale (dreptul de a ține târguri) cât și scutirile de taxe ar fi cele mai
importante.
Principale centre urbane (burg-uri) locuite de sașii transilvaneni au fost cele șapte –
(Sieben) cetăți (Burgen) care au dat numele de sorginte germanică al Transilvaniei - Siebenbürgen:
 Bistriţa (Bistritz)
 Braşov (Kronstadt)
 Cluj (Klausenburg) înlocuit în secolul al XVI-lea cu Sebeş-ul Săsesc (Mühlbach), în
prezent Sebeş-Alba
 Mediaş (Mediasch)
 Orăştie (Broos), înlocuită în secolul al XV-lea cu Sächsisch Regen  Sibiu
(Hermannstadt)
 Sighișoara (Schäßburg).
Datorită enormelor distrugeri turcești din secolul al XV-lea, Orăștia a fost înlocuită
cu Reghinul Săsesc, astăzi Reghin. În secolul al XVI-lea, în urma Reformei Protestante, Clujul a
devenit calvinist, spre deosebire de celelalte șase burg-uri, care au trecut la lutheranism. Acest fapt a
condus la excluderea Clujului din rândul celor șapte cetăți și înlocuirea sa cu Sebeș-ul Săsesc
(Mühlbach), cunoscut astăzi sub denumirea de Sebeș-Alba. Lista celor șapte cetăți săsești a rămas
neschimbată din secolul al XVI-lea încoace.
La începutul secolului al XX-lea sașii constituiau 10% din populația Transilvaniei.
După cel de-al Doilea Război Mondial și deportările ce au urmat, sașii au emigrat
masiv în Germania, Austria, Canada și Statele Unite, în prezent comunitățile lor fiind reduse ca număr
în România, pe cale de dispariție sau complet dispărute în multe dintre așezările înființate de aceștia
(astfel la nord de Saschiz, la Archița / Ärkeden, Ârkeden, Arkedn – comunitatea mai are un singur
membru, iar la Valea Viilor / Wormloch comunitatea mai numără 6 membrii).
Totuși – fapt îmbucurător – se constată în ultimii ani o revigorare a unora dintre
11
comunitățile săsești tradiționale, efectivul acestora reîncepând să crească (cazul localității Șeica Mică
/ Klîšielken, Klišielken, Klišelkn, Sachsschelken, unde comunitatea păstorită de preotul Gerhard
Octavianus Servatius-Depner se mărește în fiecare an, unii sași plecați revenind însoțiți de noi
membrii ai familiei care de cele mai multe ori sunt de origine germană).
Tot îmbucurător este și faptul că în afară de tradiționalele întâniri anuale ale sașilor
plecați în Germania, suntem – în anii din urmă – martorii reluării unora dintre tradițiile săsești
dispărute în ultimii zeci de ani, așa cum este și cazul tradițiilor ce fac obiectul acestei cercetări.
Capitolul IV.
Originile dialectului săsesc

Dialectul săsesc (pe săsește saksesch, în germană sächsisch) este limba vorbită de
coloniştii germanici care au populat teritoriile Pământului crăiesc (în latină fundus regius)
începând din secolul al XII-lea şi până în secolul al
XIV-lea. Acest dialect, care a fost folosit până în
secolul al XX-lea în aproximativ 240 de localităţi
întemeiate de saşi, îşi are originea de bază în graiurile
francone de pe cursul mijlociu al
Rinului (Rheinfränkisch - Renania Franconă),
respectiv il Pfälzisch (dialect al limbii Palatinat vorbită
în Sudvestul Germaniei), la care s-au adăugat pe
parcursul procesului de colonizare elemente din
Germania centrală, de est şi de sud, cât și din Germană
Palatine (Pfälzisch / Pälzisch sau Pfaelzisch /
Paelzisch). Este un dialect al limbii West Central
germane vorbită de-a lungul văii Rhinului într-o zonă
care include oraşele Zweibrücken, Kaiserslautern,
Alzey, Viermi, Mannheim, Heidelberg, Speyer, Wörth
am Rhein până la granița cu Alsacia.
În cei 800 de ani scurși de la colonizare, dialectul săsesc a trebuit să se dezvolte în
mod obligatoriu, prin imigrări şi emigrări, prin climă şi prin contactele cu vecinii de munte şi de şes,
ca un tip de limbă nouă şi care nu mai apare sub această formă nicăieri în lume, astfel încât numai
pedanteria se mai poate aştepta azi, după 800 de ani, să se fi păstrat identitatea iniţială. Cuvântul
vrăjit care dezleagă şi această ghicitoare considera G.O. Kisch în 1929 în Siebenbürgen im Lichte
der Sprache se numeşte evoluţie.
Andreas SCHNEIDER este cel ce a sintetizat cel mai bine fazele temporale de
evoluţie a dialectului săsesc:
originea renană a cărei amprentă se stabileşte după anul 1141.
asimiliarea elementelor saxone după anul 1241.
influenţa Reformei luterane de după anul 1522, introdusă de către Johannes HONTERUS
precum şi a limbii germane moderne. limpezirea şi conturarea dialectului după 1666 când
Johannes TRÖSTER publică la Nürnberg Das Alt und Neu-Teutsche Dacia.
Aşezarea geografică a localităţilor populate de saşi, dar şi locul de origine al
coloniştilor şi-a pus puternic amprenta asupra limbii localnicilor. Astfel, Kurt REIN după atente și
îndelungate cercetari lingvistice a stabilit că influenţa limbii vorbite în sudul Germaniei asupra
graiurilor din nordul Transilvaniei constituie diferenţa principală faţă de graiurile vorbite în sudul
Transilvaniei (Der bairische Anteil am Siebenburgisch-Sachsischen nach den Karten des
Siebenburgisch-sachsischen Sprachatlasses).
12
 De aceea lingviştii ce s-au aplecat studiului acestei teme, deosebesc două dialecte:
cel vorbit în nordul Transilvaniei care este reprezentat de două zone distincte având ca
centre regionale Bistriţa şi Reghin din Districtul Bistriţei.
cel vorbit în sudul Transilvaniei având o diversitate accentuată de centrele administrative
scăunale, astfel:
Scaunul Orăştiei - Scaunul Sebeşului - Scaunul Miercurea împreună cu Podişul
Secaşelor;
Scaunul Sibiului - Scaunul Nocrich;
Scaunul Cincu;
Scaunul Sighişoara şi capitulii Băgaciu şi Lăslea;
Două Scaune (Scaunul Mediaşului şi Scaunul Şeica) şi capitulul Bălcaci; Scaunul
Rupea;
Braşov şi Ţara Bârsei.
Atât modul de autoadministrare, dar şi uneori izolarea geografică a diferitelor
localităţi a generat o policromie de graiuri săseşti locale. Sașii vorbeau mai multe dialecte vechi,
originare din spaţiile de provenienţă, fapt care a făcut ca limba lor să aibă o rezonanţă aparte de limba
germană modernă. La un studiu atent, se pot regăsi în acestea atât cuvinte din limba română cât și
din cea a secuilor din aceste zonele în care sașii s-au stabilit. Saşii de pe pământul crăiesc au păstrat
o serie de elemente culturale definitorii timp de 800 de ani. În cele din urmă, dialectul săsesc vorbit
a ajuns să fie o structură unitară, chiar dacă unele dintre caracteristicile sale se datorează unor regiuni
ceva mai restrânse. Aidoma altor dialecte care s-au dezvoltat departe de teritoriile de origine, dialectul
săsesc a păstrat o mulţime de forme lingvistice medievale care sunt inexistente sau foarte rare în
Germania. Lexicul săsesc, pe lângă fondul principal de cuvinte de provenienţă germanică, conţine:
 cuvinte care au înţeles diferit faţă de cuvintele similare din limba literară germană; 
cuvinte care au înţeles diferit faţă de cuvintele similare din limba literară germană; 
cuvinte specifice săseşti;
 cuvinte dispărute din limba germană şi din alte dialecte;  cuvinte dialectale germane;
 cuvinte preluate din limba română şi limba maghiară.

13
Harta Elisabethstadt
in Siebenburg

14
 Capitolul V.
Originile carnavalului, transmiterea obiceiului în Transilvania și formele sale de
evoluție în spațiul cultural săsesc

Carnavalul - ca termen - provine din latină: carne - levare (a priva de carne). În

timp, tradiția cu origini romane a devenit în italiană Carnevale semn prevestitor al revenirii la
asprimea postului, precum şi a penitenţelor stricte ce urmau și care au fost absente în originile sale
păgâne. Carnavalul este cunoscut ca o sărbătoare populară cu mascarade, deghizări, petreceri
variate, jocuri hazlii şi mimice. Prima atestare a Carnavalului datează din 1097 A.M.D. și face
referință la cel venețian. Reglementarea desfășurării sale este făcută prin edictul din 1268 privitor la
mascarade, prin edictul din 1339 care interzicea purtarea măștilor noaptea, cât și prin cel din 1458
prin care nu se mai permitea oamenilor mascaţi accesul în biserici, mănăstiri şi locuri sacre. Acest tip
de manifestare se desfăşoară în perioada ce precede Postul Paştelui, începând cu data de 6 ianuarie
(mai ales în Italia, dar şi în alte ţări din vestul Europei – Austria, Belgia, Germania, Luxemburg) şi
se sfârşeşte cu Miercurea Cenuşii.

În comunităţile săseşti din Transilvania, carnavalul corespunde perioadei dintre Bobotează

(Epiphanis) şi Lăsatul Secului (Fastnacht).
La oraş, carnavalul este cunoscut sub denumirea de Fasching - cuvânt de origine
austriaco–bavareză, iar la sat se foloseau denumirile de Fasnacht sau Fastnacht (Foasnicht,
Fuesendich - în dialectul săsesc), uzitate în special în perioda de dinainte de Miercurea Cenuşii –
Aschermittwoch - cu care începea Postul Paştelui.
În domeniul tipologic Carnavalul de la oraş se înscrie şi obiceiul lolelor din arealul
cuprins în vechiul Scaun săsesc Cincu (Schenkergebiet, Schenk - în dialectul săsesc, un "scaun"
reprezenta în Evul Mediu o uniune de mai multe oraşe şi sate - cu populaţie majoritar săsească -
supuse aceleiaşi puteri judecătoreşti) respectiv Valea Hărtibaciului (Harbachtal - în dialectul săsesc),
cât și forme diferite din arealul cuprins în Valea Tărnavelor (Kokelgebiet - în dialectul săsesc) așa
cum este cazul la Saschiz și Valea Viilor.
Tradiţia medievală a lolelor situează acest obicei în perioada carnavalului, ea având
rădăcini adânci și în activitatea breslelor.
Această tradiție a ajuns în Transilvania odată cu grupele de coloniști sosite la
invitația regelui ungar Geza al II-lea în 1141 și după 1241 în TERRA ULTRASILVANA - Ţara de
dincolo de păduri tocmai din regiunea renano-franconă (actualmente arealul localităților Eupen,
Kelmis, Lontzen, Raeren, Amel, Büllingen, Burg-Reuland, Bütgenbach, Sankt Vith), din Saxonia,
din zona Rinului și a Moselei (regiunea Luxemburg-ului și a vestului Germaniei de astăzi).
În secolele trecute, breslele se identificau cu asociaţiile profesionale ale
meşteşugarilor. Anual, în prima duminică din februarie, aveau loc alegeri noi în cadrul acestor forme
de asociere profesională. Aceasta era ocazia de a se celebra obiceiul înmânării lăzii de breaslă (Laden
forttragen) noului staroste, împreună cu toate documentele membrilor breslelor: meșteri, calfe și
ucenici. Ceremonialul era asistat - de pildă - la Agnita de lole (Urzeln) – personaje mascate cu aspect

15
amuzant, care aveau rolul să protejeze şi să însoţească lada de breaslă și în jurul cărora s-a țesut o
legendă ce coboară în negura vremurilor spre secolul al XIII-lea.
Termenul de lolă, lole (pl.) vine de la lallen - a se bâlbâi (în dialectul săsesc), ceea
ce conduce spre modul de a vorbi cu fața acoperită de o mască, termenul fiind uzitat doar în limba
română. Etimologic, cuvântul săsesc Urzeln nu s-a putut traduce. Se presupune că denumirea
cuvântului Urzeln derivă de la îmbrăcămintea confecţionată din resturi de materiale textile, ceea ce
în dialectul săsesc din Scaunul săsesc Cincu (Schenk) se numea Urzen.
O altă ipoteză a originii denumirii de Urzeln se bazează pe o legendă transmisă oral.
Se spune că acest obicei s-a născut în Evul Mediu, în secolul al XIII-lea, pe vremea când hoardele
tătarilor năvăleau în micul târg săsesc al Agnitei din Scaunul Cincu - Schenk. Locuitorii,
înspăimântați de urgiile făcute de aceştia, s-au retras în biserica fortificată, decimaţi fiind de repetatele
atacuri ale năvălitorilor, dar şi de foame şi epidemii. Câţiva dintre asediaţi, părăsiți fiind de curaj şi
preferând jugul sclaviei unei morţi sigure, au intenționat să deschidă duşmanilor porţile cetăţii.
Văzând acestea, fiica unui blănar s-a îmbrăcat într-un costum de bărbat confecţionat din pânză albă
pe care erau cusute fâșii de stofă. La talie și-a prins o talangă, iar în mână a luat un bici, faţă fiindu-i
acoperită de o mască demonică. Astfel mascată și costumată, tânăra săsoaică, plină de curaj, a ieşit
în faţa duşmanilor, cu pocnete de bici şi sunete asurzitoare de talangă. Atacatorii, înspăimântaţi,
crezând că este întruchipat însuşi diavolul, au intrat în panică, s-au înfricoșat şi s-au retras. Astfel,
spune legenda transmisă doar pe cale orală, micul târg săsesc din Scaunul săsesc Cincu (Schenk) a
fost salvat.
În amintirea acestei fapte eroice de care a dat dovadă curajoasa săsoaică, se
sărbătoreşte Ziua Ursulei, cunoscută sub denumirea de Urzelntag.
În anul 1689 este atestată la Agnita sărbătoarea Mummenschanz der Zünfte (Mascarada
Breslelor).
Personajele tradiţionale din întregul alai reamintesc de vechiul obicei ce aparţinea
breslelor, meşteşugăritul fiind ocupaţia de bază a populaţiei din zona de origine - Scaunul Cincu.

Parada (sau alaiul)

era condusă de
căpetenia breslei
cizmarilor (Paradehauptmann)
însoţită de doi copilaşi între 12-14
ani, simbolizând îngerii păzitori
(Schutzengelchen), a căror
îmbrăcăminte era identică cu cea a
căpeteniei, doar că pe cap purtau o
pălărie colorată de
formă triunghiulară, iar în
mână ţineau un steguleţ realizată
din mătase roşie şi brodat cu fir de aur.
Ca simbol al breslei cizmarilor, aceştia purtau o coroană mare, confecţionată din
crengi de brad numită Die Zwerg, în vârful căreia se prindea un măr şi un clopoţel ce suna plăcut la fiecare
mişcare. Steagul de breaslă, datat cu anul 1767, încheia alaiul breslei cizmarilor.

16
 Urma apoi, breasla croitorilor
(Schneiderzunft) care era reprezentată de
două personaje tradiţionale: căluţul
croitorului (Schneiderrößchen) şi un
personaj mascat (Mummerl). Acestea
defilau alături de purtătorii lăzii şi steagului
de breaslă și încheiau cu dansul căluţului.

Continua în alai breasla blănarilor

(Kürschnerzunft) ce era însoţită de două
figuri simbolice - coroana blănarilor şi
ursul. Pe tot parcursul paradei, coroana, pe
marginea căreia erau fixate patru vulpi care
aveau, fiecare, în gură câte un jder, care la
rândul lui ţinea în dinţi un ou, era învârtită,
creând impresia că vulpile ar fi în mişcare.

Cel de -al doilea personaj, mascat în blană de

urs, dansa pe ritmurile bătăilor de tobă ale unui
toboşar.

Breasla care încheia alaiul

purta steagul breslei dogarilor
(Faßbinderzunft).
Aceasta era reprezentată de doi
sau trei bărbaţi car e învârteau, cu
multă îndemânare , un cerc de butoi pe
care erau puse, în formă piramidală,
pahare pline cu vin astfel încât s ă nu
fie vărsată nici o picătură din acestea.

În timpul paradei, staroştii breslelor îşi chemau lolele cu zuruitori sau cu un corn de animal.
Parada se încheie în fața Primăriei prin intonarea imnului Transilvaniei - Siebenbürgen

17
Land des Segens, atât
şi prin declamarea
urărilor de sănătate şi prosperitate în
noul an, cât și prin scoaterea măştilor
de către toate lolele. Începând din
acest moment şi până la ora 5 a după-
amiezii, lolele (urzel) mearg în cete,
pe străzi şi din casă în casă, pentru ca
prin pocnete de bici, zgomotul
tălăngilor sau bătaia tobelor să
alunge spiritele rele.
Cunoscuţii sau admiratorii întâlniți pe
stradă, vor fi înconjurate cu biciul și
învârtite de către lole care dacă sunt
recunoscute, oferă, drept recompensă,
câte o gogoaşă.
Tradiția fasching-ului săsesc este descrisă în Bilder aus dem sächsischen Bauernleben
in Siebenbürgen (Imagini din viața țărănească săsească din Transilvania) redactată de către
naturalistul Franz Friedrich FRONIUS (sas născut la Nadeș în 1829, absolvent al gimnaziului din
Sighișoara și al Universității din Leipzig) și publicată la Graeser Verlag din Viena în 1879 și
republicată în 1883 și 1885.
Cea mai veche atestare a acestui obicei, care indică şi conţinutul lui semantic, se
găseşte în Indiculus superstitionum et paginarium, din secolul al XVII - lea.
Transmiterea orală a obiceiului nu a păstrat explicaţia originii tradiţiei, care s-a
păstrat până la finele secolului trecut în arealul din Scaunul săsesc Cincu (Schenk): la Agnita (în
dialectul săsesc Agnitlen, Ogeniteln), dar și sub alte forme la Cincu (mai demult Şinca Mare, Şincul
Mare, Cincul, Cincul-mare, în dialectul săsesc Gris-Schink), la Marpod (în dialectul săsesc
Mârpet), la Dealu Frumos, mai demult Șulumberg, Șulemberg, (în dialectul săsesc Schinebärch,
Šinebarχ), la Iacobeni (mai demult Iacăşdorf, în dialectul săsesc Jakosdref, Jôkestref, Giukestref,
Giukesdrêf ), la Chirpăr (în dialectul săsesc Kirperich, Kirpriχ), cât și în arealul din Kokelgebiet
(valea Târnavelor) la Saschiz (în dialectul săsesc Keist, Kaest, sau neoficial Siebenkirchen) și la
Valea Viilor (fostă Vorumloc până în anul 1964, în dialectul săsesc Wormloch, Vurmliχ), dar și în
arealul Țării Bârsei, la Cristian (în dialectul săsesc Noscht, Nâeršt).
Demn de remarcat este și faptul că la Cristian întâlnim un carusel ca cel din imaginea alăturată
- particularitate pe care o vom întâlni și la Valea Viilor, unde într-o vecinătate vom descoperi prezența
unui ringhispiel.

18
 Astfel, Das Roaina - Ceremonialul Roainei organizat anual de comunitatea săsească a
comunei Cristian este un obicei
străvechi, fiind practic un
carnaval cu măşti, în
care localnicii vor să alunge
spiritele rele şi asprimile iernii,
profitând
totodată de acest prilej pentru a
sancţiona, metehnele ori
apucăturile păguboase ale
confraţilor din vecinătate.
Roaina era un carusel
format dintr-o roată de car pe care
erau așezate 2 păpuși (băiat şi
fată) - în mărime naturală, care era
trasă de un alai format din tineri –
membrii ai comunitaţii săsești
(conform tradiției aceștia fiind
doar tineri care nu împliniseră
vârsta de 14 ani și care nu fuseseră
confirmați), iar în timpul
deplasării roata se învârtea grație
unui mecanism cu roți dințate –
fapt ce lăsa impresia că cele două
păpuși dansează împreună. Acestă
tradiţie vestea trecerea de la
anotimpul de iarnă, la cel de
primavară, iar cei care formau
alaiul, erau mascaţi şi făceau mult
zgomot, folosind talangi şi
pleznind din bici spre a alunga spiritele rele, cât şi pentru a invoca prosperitatea.
Capitolul VI.
Vecinătățile – mod de organizare administrativ și cultural specific comunităților
rurale săsești

19
 Te rog iarta-mă, dacă ți-am greșit cu ceva ! –
sunt cuvintele cu care s-a încheiat discuția
despre vecinătăți avută cu preotul Johannes
HALMEN care slujește la Biserica
Evanghelica de Confesiune Augustană din
Saschiz. Iar această frază este finalul – fericit
– cu care s-a încheiat relatarea acestuia despre
o întâmplare petrecută în cadrul vecinătății –
întâmplare care definește poate cel mai bine
mentalitatea, modul de organizare și mai ales
valorile vecinătății ca mod de organizare a
comunităților rurale săsești. Astfel, povestește
preotul Johannes HALMEN într-un an la
RICHTAG (ziua rânduielii) doi dintre
membrii vecinătății nu au reușit să ajungă la
un consens. Cel mai în vârstă și care era mai
înverșunat, i-a spus celuilalt că dacă nu aceptă
poziția sa să vină la el acasă spre a-i cere
scuze. După aceasta a mers acasă hotărât ca
dacă celălalt va veni totuși, să arunce cu
toporul în el, căci atât de puternică era fronda
și supărarea. Ceva mai târziu, cel mai tânăr a
venit să-i ceară scuze îmbrăcat în haina de
sărbătoare ce era haina cu care mergea la
biserică duminica. În acel
moment, vârstnicul a realizat că în fond, în fața sa se află fratele său întru Hristos care a venit cu
umilință spre a se împăca – deși pozițiile lor păreau inconciliante – drept pentru care a aruncat pe
geam toporul cu care îl aștepta în mână pentru a-l lovi pentru îndrăsneala de a veni la el acasă și s-a
repezit la ușă să-l îmbrățișeze recunoscând în cel din pragul casei sale pe fratele său din vecinătate.
Spre a înțelege cu adevărat vecinătățile trebuie să vedem în ce context și cum au
apărut ele. Astfel, teritoriul constituit prin Diploma Andreană (1224) şi cuprins între Drăuşeni şi
Orăştie, cunoscut ca pământul crăiesc, va fi organizat potrivit unor structuri specifice: 7+2 scaune şi
2 districte - toate organizate după modelul adus de saşi din spaţiul de origine şi adaptate spaţiului
transilvan. Conform acestui document saşii şi-au exercitat dreptul lor propriu prin cumulare. Acesta
conţine urme ale lui Jus Italicum din Colonia precum şi dreptul aplicat în Westfalia de Est şi de Vest.
Până în secolul al XVI-lea jurisdicţia pe pământul crăiesc a fost guvernată de acest drept cutumiar
ce s-a păstrat în memoria judecătorilor din așezările săseşti.
În acest context, saşii transilvăneni au creat efectiv o cultură urbană în spaţiul
citadin, în timp ce în arealul rural şi-au conservat tradiţiile. Pentru a analiza contribuţia saşilor la cultura
societății trebuie să abordăm mai multe paliere:
- intervenţia directă a instituției Magistratului;
- Biserica reformată (evanghelică de Confesiune Augustană) asiguratorul conservării și perpetuării
atât a valorilor morale cât şi a celor culturale în comunitate;
- corpul profesoral (în special rectorul şcolii) – ce avea responsabilitatea educării generaţiei tinere
în spirit civic şi în respect faţă de comunitate.
Magistratul era alcătuit din cei mai înstăriţi şi respectaţi cetăţeni ai aşezării: judele
scăunal sau districtual, primarul şi senatorii. Acesta va desfășura o intensă politică culturală.

20
În această instituție se decidea atribuirea de mijloace bănești dedicate unor burse de studiu pentru
copii merituoşi sau pentru cei cu probleme materiale – tineri ce deveneau cursanți ai Liceului
Honterus din Braşov şi apoi studenți ai unor universităţi europene, ori intrau în sistemul breslelor
sibiene dedicat învăţării unei meserii. Aceeași instituție asigura întreţinerea funcţionarilor şcolii, a
fanfarei şi formaţiei de dansuri, dar susțineau financiar și organizarea festivităţilor culturale asociate
sărbătorilor religioase, cât și serile de dans şi balurile organizate după sărbătorile pascale. Notabil
este faptul că la finele anului calendaristic, toți beneficiarii erau obligați a prezenta o dare de seamă
referitoare la utilizarea sumelor bănești alocate.
În localităţile mai mici, din instituția Magistratului făcea parte şi parohul bisericii. Cel
numit în această funcţie de către Magistrat era o alegere precedată de evaluarea candidaţilor. Prin
şcoala confesională, preotul evanghelic, alături de profesori îndruma și se îngrijea de comunitatea
infantilă. Aceeași grijă o avea față de enoriaşi, căci participarea la slujba duminicală era un fapt
comun într-o comunitate săsească. Preotul iniţia și înfiinţarea societăţilor de lectură a căror activitate
avea loc la casa parohială sau în casele membrilor vecinătății.
Deasemenea, rectorul şcolii şi corpul profesoral constituiau un factor cultural notabil
în comunitatea săsească. Remarcabil este că odată cu 1393 sunt atestate pe pământul crăiesc, în
numeroase așezări, şcoli primare (şapte clase) al căror rector deținea o diplomă de bacalaureat sau
era chiar licenţiat. Astfel, educația tinerilor în spiritul respectului faţă de părinţi şi comunitate, dar şi
în spiritul păstrării obiceiurilor şi a reperelor morale era o trasătură definitorie a școlii săsești.
După confirmare (la împlinirea vârstei de 14 ani), tinerii intrau în frății: băieții în
Bruderschaft, iar fetele în Schvesterschaft. Aceste forme de asociere sunt echivalente cu cetele de
feciori (cazul comunităților românești din Transilvania) şi cu obiceiul legatului de surori (specific
Olteniei). Frățiile tinerilor asigurau curăţenia în curtea parohială, îngrijirea bolnavilor şi a orfanilor
sub îndrumarea parohului sau organizau detaşamente de pază în comunitate. Băieţii rămâneau în
cadrul lor până plecau în armată, iar la revenire, după căsătorie, intrau în vecinătăţi. Fetele proaspăt
măritate își urmau soțul în casa acestuia, intrând în vecinătatea din care făcea parte soțul lor. La
Saschiz, fapt notabil, sunt atestate în secolul al XV-lea asociaţii ale băieţilor ţărani, precum şi ale
tinerilor meseriaşi – cizmari şi ţesători.
Demn de remarcat, în context regional, este existența asociaţiei Johannesbruderschaft din Sibiu atestată
în 1372 la care veneau tinerii din toată Transilvania pentru a înveţa meseria de cizmar.
Pe pământul crăiesc sașii se vor constitui în grupuri de meşteşugari şi ţărani,
constituind zone agrare sau cu specific viticol destul de întinse, dar și structuri urbane cu o notabilă
evoluție, pe arealul cărora s-au constituit în bresle (pornind de la modelul ghildelor occidentale).
La Saschiz cele nouă vecinătăți erau organizate pe străzile existente: Iopugos
(denumire datorată prezenței hameiului sălbatec sau culturilor de hamei destinat fabricilor de bere
din regiune), Țecălgos numită și Seklergasse ori Zekelgasse (pornea de la școală spre Sighișoara),
Calegos (fiind situată între primărie, turn, casa parohială și podul acoperit și având denumire datorată
gropilor frecvente fapt pentru care denumirea a rămas chiar și după pietruirea acesteia cu piatră de
râu), Marktgässer, Feșălgos sau Fischergasse (pornea de la pod spre români până la nr.187 și având
denumire datorată apropierii de apa cu pești), Chiörgos ori Korngasse (denumire datorată câmpurilor
cultivate cu cereale) pe care se aflau trei vecinătăți: Unteren Korngasse, Mittleren Korngasse și
Obere Korngasse (cea de jos, cea de mijloc și cea de sus), Mellenhum ori Mühlenham (denumire
datorată existenței unei mori de cereale), Laigas ori Laigasse sau Leigasse (strada lutului) care
împreună cu Brigloa sau Breitlei (dealul lutului) formau o vecinătate, Riemelgasse (denumire
datorată unui izvor conform lui Josef Fröhlich), Kirchengasschen (denumire datorată unei vechi mici
biserici) și Kelteraugasse (denumire datorată unui teasc unde se valorificau strugurii obținuți din viile
de pe dealurile din jur).
Deasemenea, și la Valea Viilor vecinătățile erau organizate tot pe structura străzilor
21
existente fiind șase la număr: Angdersch Sommergoss, Iawerscht Sommergoss, Angdersch Wängtergoss,
Iawerscht Wängtergoss, Angdersch Kohtgoss și Iawerscht Kohtgoss.
fanfara saschizeană la Grigorifest în 1937
Demn de
menționat este
faptul că în
comunitatea
guvernată prin
vecinătăți exista o
intensă viaţă
muzicală, existând
formaţii muzicale cu
membrii de la copii
de şcoală la
cei maturi. În aproape toate comunitățile exista o fanfară (blasmusik) care era asociată
tuturor momentelor din viața vecinătăților: fasching-ul, balurile, festivitățile de Crăciun sau de
Paști, nunțile, funeraliile sau evenimentele punctuale precum Grigorifest, Hochzeitsfest sau
Festtrachten la Saschiz.

22
secolul al XVI-lea, iar activitatea lor a continuat
până în secolele XIX-XX.
Achiziția instrumentelor era susținută
financiar in ițial de către Magistrat, apoi de către
primar (burgmeister).
La Saschiz, prima atestare a fanfarei
(blasmusik) este în anul 1737, într -un document
aflat în patrimoniul bisericii evanghelice saschizene
ce precizează că aceasta era compusă din 30 de
instrumentiști.

Deasemenea,
existau fanfare
dedicate tinerilor,
fanfara
așa cum se întâmpla
la Wormloch / Jungeblasmusik
Valea Viilor unde din Valea Viilor
(Wormloch)
în anii ʼ70 din
în 1970
fanfară făceau parte
aproape 20 de tineri
din comună.

Ca și la S aschiz, la Valea Viilor /

Wormloch fanfara număra în anii ʼ70 peste 50
de membrii din comun itatea săsească , dar
treptat ea a decăzut, ajungându-se să se apeleze
la muzicanți din Motiș.

fanfara seniorilor din Valea Viilor (Wormloch) în 1971

Primele fanfare sunt atestate în regiune în

23
 Remarcabil ar fi și e fectivul
numeros al fanfare i de la Saschiz care
număra între 40 și 80 de persoane –
fapt care era justificat de prezența
acestei fanfare la diferitele evenimente
social-culturale din viața vecinătăților:
balul de Ka tharina, balul de Crăciun,
balul femeilor din ianuarie, balul de
Paște, balul de Rusalii, Dansurile din
Brazi (de Sfântul Gheorghe, de Sfântul
Ion, de Sfântul Petru și Pavel ), dar și
la balurile ocazionale.

Membrii ai fanfarei era prezenți și la

sărbătorile onomastice, căci sașii nu -și
sărbătoreau zilele de naștere, ci pe cea a
numelui, spre deosebire de comunitatea
românească.

Nu mai puțin importantă este și

existența unor trupe de teatru popular
(deja în secolele XVI -XVII în scaunele
Sighişoara şi Sibiu) ce susțineau scurte
reprezentaţii cu scene din viaţa
comunităţii, așa cum se întâmpla încă în
secolul XX la Valea Viilor. O astfel de
activitate cu caracter de continuitate
desfășurată la nivelul acestei comunități
(așa cum se vede în imaginea alăturată
surprinsă în 1970) a facilitat realizarea
scenetelor prezentate anual în cadrul
foasnicht la Wormloch / Valea Viilor.
Acest tip de activitate
culturală se desfăşura deci în cadrul
vecinătăţilor care ofereau și cadrul de
exprimare artistică populară și cu
prilejul șezătorilor (rockenstuff – în
dialectul săsesc) ce se organizau pe
perioada sezonului rece , prin rotație,
în casele membrilor vecinătății,
oferind astfel acesteia un caracter de
permanență a vieții artistice a
comunităților rurale săsești.

rockenstuff în Valea Viilor (Wormloch)

24
 Acestea s-au constituit în asociaţii moral-civice apărute pe pământul crăiesc încă din
secolul al XIV-lea (cea mai veche atestare transilvană fiind localizată la Prejmer în 1498), evoluând
din confreriile religioase, dar fiind totuși dificil de precizat dacă modelul acestora a fost importat din
Occident, ori s-a dezvoltat în arealul transilvan. Numărul vecinătăţilor era variabil în funcţie de
mărimea așezării, a cvartalurilor sale, dar și în funcţie de numărul de locuitori ai fiecărei comunități
Din vecinătate (nachbarschaft – în dialectul săsesc) făceau parte doar bărbaţii şi
femeile căsătorite de pe o aceeași stradă, dar erau primiți și cei ce nu reușeau să întemeieze o familie din
motive întemeiate ce nu le erau imputabile lor.

membrii
unei
vecinătăți
saschizene în
curtea
dogarului
Zikeli

Membrii vecinătății se supuneau întotdeauna regulilor stabilite de oficialităţile

așezării şi participau la diferitele manifestări organizate de Primărie sau Biserică sub sancțiunea pedepsirii
celor ce absentau fără motive temeinice.
De asemenea, în spațiul transilvan, vecinătățile săsești (Nachbarschaft), centrate
fiind pe ideea solidarității și a sprijinului comunitar, sunt similare cu obștile sătești ca mod de organizare
și funcționare.
Componentă definitorie a comunității săsești vecinătăţile au fost instituţiile care au
reglementat relaţiile sociale, definind fundamental sistemul de relaţii interne şi externe, formele de
socializare (baluri, manifestări carnavalești), normele şi identitatea individului. Poate una dintre cele
mai fericite definiții îi aparține istoricului Stephan Ludwig Roth conform căruia ,,vecinătatea este o
comunitate frăţească teritorială, ai cărei membri beau din aceeaşi fântână, stau de gardă în timpul
nopţii pentru securitatea tuturor , îşi construiesc împreună casele, se comportă ca şi rude în cazul
ivirii unei boli sau catastrofe, se odihnesc pe acelaşi catafalc, îşi sapă mormintele, îi cinstesc împreună
pe cei care i-au părăsit, apoi, din devotament au grijă de văduvă şi de copii rămaşi orfani”. Astfel, în
sistemul de valori ale saşilor, în statutele vecinătăţilor un loc important a fost ocupat de cinste, de
onoare, de onestitate și de credibilitate. Manifestarea unei astfel de comunități nu este dată de
proximitate sau de vreun soi de coexisteță, ci de simțirea subiectivă a membrilor acesteia că aparțin
unei aceleași comunități. Se poate deci concluziona că vecinătăţile sunt caracterizate de următoarele
trăsături definitorii:
- sunt forme de organizare spațială nefiind condiționate de proprietatea comună de bunuri imobile
sau de solidaritatea de rudenie;
- apartenența formală la vecinătate dată fiind atât necesitatea ca fiecare nou membru să solicite
primirea sa în cadrul întrunirii anuale a vecinătăţii prilej cu care îi sunt prezentate drepturile și

25
 îndatoririle ce-și va asuma ca membru al vecinătăţii, cât și dreptul de a decide ieșirea din
vecinătate deși pentru mentalitatea săsească viața în afara vecinătăţii era de neconceput;
- formula originală de contabilitate morală precizată în scris în statut și care prevede sancțiuni
financiare (bussgeld) specifice diferitelor fapte comise și proporționale cu gravitatea culpei pe
care fiecare membru sanționat le achita obligatoriu sub sanțiunea excluderii în caz de neplată.

26
 Nu în ultimul rând,
trebuie amintit modul aparte de
comunicare în cadrul vecinătății
care folosea o tabla de convocare
confecționată din lemn denumită
țichin (nachbarzeichen) – pe care
era prinsă o bucată de hârtie pe
care era înscris mesajul ce
trebuia comunicat tuturor
membrilor.

Nachbarzeichen de la 1899 al unei a

dintre vecinătățile saschizene

Această tablă -convocator

pleca de la conducătorul vecinătății
(foater - în dialectul săsesc) și se
transmitea din poartă -n poa rtă,
după ce se lua la cunoștinț ă
conținutul mesajului comunicat,
până când revenea înapoi la foater.
Atunci când această procedură nu
era urmată în întregime, cei
responsabili erau pedepsiți prin
aplicarea unor sancțiuni financiare.

nachbarzeichen -ul vecinătății saschizene

de pe Leigasser la 1912

Nachbarzeichen de la 1821 al vecinătății Oberen

Sommergasse din Valea Viilor (Wormloch)

Nachbarzeichen de la 1834 al vecinătății Oberen Kotgasse

din Valea Viilor (Wormloch)

27
 Capitolul VII.
Tradiții carnavalești la Saschiz

Tradițiile carnavalești la Saschiz cunosc două forme: una este Marșul Căluților
(Rösseltanz - în dialectul săsesc, Röchentanz - în limba germană), iar cea de-a doua este legată de tradiția
Rihtog-ului.
Astfel sărbătoarea denumită pe săsește fortzug (fiurțeăl – rostit în românește) s-a
desfășurat până în anul 1939, apoi a urmat suspendarea datorată războiului urmată de o perioadă în
care autoritățile comuniste nu au permis desfășurarea până în secolul trecut în 1970, când la
insistențele comunității săsești a fost organizat din nou cu permisiunea organelor centrale ale
Partidului Comunist Român, fiind chiar nevoie de intervenția deputatului de Mureș în Marea Adunare
Națională (așa cum își amintește profesorul Dumitru Gligor – pe atunci directorul căminului cultural
din Saschiz).
Aceasta sărbătoare a fortzug avea loc la fiecare doi ani pe 25 ianuarie (sau 24
ianuarie conform lui Johann Klemens) – moment în care era ales noul staroste (Knechtvater - în
dialectul săsesc) al frăției feciorilor
(Bruderschaft - în dialectul săsesc).
Din acest motiv lada
fraternității (bruderschaftslade - în
dialectul săsesc) în care erau
păstrate atât casieria
frăției (bruderschaftskasse -
în dialectul săsesc) cât și toate
documentele frăției (în special
regulamentul acesteia) era mutată
din casa vechiului Knechtvater
în casa noului Knechtvater.
Pe una dintre lăzile frățiilor care s-a mai păstrat este înscris anul 1890. Pe o alta
dintre lăzile frățiilor care s-a mai păstrat este înscris anul 1648.
Totuși acest obicei trebuie să fie mult mai vechi, dăinuind din perioada în care se celebra schimbarea
anotimpurilor, plecarea iernii și revenirea primăverii. Acest obicei este asemănator celor celebrate în
multe locuri din Germania în perioada carnavalului.
În Saschiz existau două frății având conducatori aleși în funcție pentru o durată de
patru ani, însă sărbătoarea mutării lăzii avea loc la fiecare doi ani, deoarece o data la doi ani fiecare
frăție își schimba conducătorul, iar apoi peste încă doi ani venea rândul celeilalte frății să își schimbe
conducatorul.
Pentru această ceremonie sarcinile sunt bine împărțite, fiecare tânăr din vecinătate fiind fericit că poate
participa cu ceva la perpetuarea acestui obicei tradițional al comunității.
Pe 24/25 ianuarie se petrec într-o înșiruire devenită tradiție următoarele etape ale
ceremoniei: vechiul knechtvater organizează la el acasă o masa de rămas bun
(abschiedsmittagessen) la care sunt invitați nu doar toți membrii frăției, ci și preotul cât și rectorul
școlii. La masă, foater-ul cel bătrân (altknecht - în dialectul săsesc) îi mulțumește vechiului
knechtvater în numele întregii frății pentru munca depusă timp de patru ani și pentru modul în care
s-a îngrijit de păstrarea valorilor frăției, iar acesta îi răspunde printr-un discurs în care relatează
realizările frăției din acești ultimi patru ani. El își ia rămas bun de la frăție, exprimându-și regretul
pentru încheierea mandatului său și face cele mai bune urări pentru următorii patru ani – interval de
timp în care membrii frăției se vor afla sub conducerea noului knechtvater.
După ce membrii frăției s-au ospătat la masa oferită de knechtvater, conform
28
ceremonialului, lada frăției este scoasă afară din casă, după care alaiul se așează în ordine în curtea
vechiului knechtvater.

După lunga pauză determinată de cel de-al doilea război mondial și de rigorile impuse de regimul
comunist instalat în 1947, la reluarea tradiției în 1970, alaiul s-a adunat în curtea casei dogarului
Zikeli situată pe strada ce duce spre Dealul Regelui – Konigsberg pentru a porni de aici Rösseltanz.

Remarcăm în alai întâi de toate personajele de care se temeau toți copiii ce nu aveau curajul să se apropie
de alaiul multicolor: Bretschen și Kappennarren.

29
Alaiul nu a părăsit curtea familiei Zikeli înainte ca cei doi căluți să-și prezinte dansul în ritmul specific al
tobelor, mai ales că unul dintre căluți era chiar ... Richard Zikeli (aflat în prezent în Germania).
În anul 1970 alaiul a coborât spre școală, pornind apoi spre clădirea administrativă
(sediul C.E.C., P.T.T.R. și al ... Miliției) unde pentru prima oară au fost prezente în costumul săsesc
și 12 femei ce au asistat, alături de notabilități, la cuvântarea primarului și a organelor de partid.

30
 Tribuna improvizată în 1970 la dansul căluților a fost decorată cu cetină și stegulețe,
dar ea nu a constituit un element tradițional, ci doar un fapt conjunctural.

După aceast moment alaiul s-a înșiruit și a pornit prin comună pe toate străzile pe care existau vecinătăți,
oprindu-se conform tradiției la casele celor ce făceau parte din consiliul parohial.

alaiul pe șoseaua națională după ce tocmai a plecat din zona școlii

31
Grație studioului fotografic Hermann G. Roth din Sighișoara au dăinuit și două

32
imagini de pe la 1900 ale alaiului complet aflat într-o curte și respectiv în piața din fața bisericii unde
remarcăm și prezența unui numeros public din comunitate.

Deși în 1970 s-a încercat reeditarea identică a manifestării tradiționale, domnul Johann
Schaaser a mărturisit că tatăl său a afirmat că ediția din 1970 a semănat cu edițiile de dinainte de
război, dar nu a fost chiar ceea ce a văzut și trăit înainte de a doua confragrație mondială.
Întregul alai era deschis de un personaj aparte de călușari având un buzdugan pe care
îl arunca la plecarea alaiului.

După acesta urma fanfara ce era nelipsită de la fiecare ediție a Rösseltanz.

Din fanfară făcea parte uneori câte o întrega familie așa cum era cazul celor patru
instrumentiști Maurer: Mihai, Andrei, Johannn, .
Fanfara este urmată de personajul Läufer încredințat unui tânăr mic și blond.

33
El poartă pantaloni albi cu dungi negre pe margine, deasupra cărora are o fustă albă, largă, făcută din
mai multe șorțuri cusute împreună, dedesubtul căreia sunt aplicate
doua benzi negre. Partea de sus a corpului este acoperită de o
cămașă bărbăteasca albă. Aceasta este împodobită cu panglici
colorate care pe spate se unesc într-o rozetă. Deasemenea, pe
margini atârnă panglici și pânze colorate. Pe cap poartă o coroana
realizata tot din panglici colorate, în mâini are mănuși albe, iar
într-o mână are un steag realizat tot din benzi și pânze colorate,
iar bara de lemn a steagului este pictată multicolor.
Urmează în alai așa numitul Bosgan
(Keulenshwinger) cel care agită toiege.
El este mereu vechiul Knechtvater, un personaj legat de buna
funcționare a frăției. Acesta poartă costumul tradițional de
duminică pentru iarnă al flăcăilor: cizme negre cu carâmb înalt,
pantaloni croiți strâmt pe picior din stofă de lână de culoare
neagră, cămașă cu broderie în jurul gâtului și închisă în față cu
nasturi, haină/vestă croită din postav de culoare neagră, peste care
venea mantaua tradițională (dalenum) croită din postav de culoare
bleumarin cu lungime până la genunchi și mâneci întoarse la
încheietură, care este la rându-i împodobită cu multe benzi
colorate. Pe cap, el poartă tot o coroană înaltă din benzi colorate,
iar în mână are un toiag făcut tot din benzi colorate.
Următorii în alai sunt colonelul (Hauptmann) flancat stânga-
dreapta de doi husari (husaren).

34
 Cei trei sunt aleși de frăție, iar colonelul fiind desemnat a fi mereu un tânăr mai înalt.
Hauptmann-ul ținea rânduiala, supraveghea marșul, dădea semnalele de oprire și respectiv de
atenționare a fanfarei (mai precis unde, ce și cât timp să cânte aceasta). Colonelul
poartă pantofi negri cu pinteni, pantalon de culoare neagră cu vipușcă galbenă, o
haină/veston confecționată din stofă neagră cu epoleți ofițerești pe umeri - cu
câte trei stele galbene pe fiecare epolet, ce era împodobit cu benzi colorate și
rozete (asemănătoare unor cocarde mari) realizate din panglici colorate. Aidoma
oricărui colonel el poartă mănuși albe, dar și o eșarfă săsească, iar pe partea
stângă poartă o sabie ținută în teacă. Pe cap colonelul are un coif confecționat
în formă conică împodobit cu benzi
colorate și legat sub bărbie cu o panglică
colorată legată cu fundă.
Cei doi husari ce flachează colonelul poartă cizme negre cu
carâmb înalt, pantaloni croiți strâmt pe picior din stofă de
lână de culoare neagră și haină tradițională confecționată din
stofă neagră,
formându-se pe spate o
rozetă din panglici
colorate. Pe marginile
costumului atârnă 30 -
50 de panglici
viu colorate și
pânze de mătase. Pe
cap husarii poartă un
coif ostășesc cu
cozoroc cu pene care este mai puțin înalt decât cele purtate de
Kappennarri, dar la fel de împodobite.

35
Ambii husari au o sabie pe care o poartă în mână spre deosebire de colonel care o ține în teacă. Husarii
erau împodobiți cu vârste realizate din iederă și flori.
Alaiul continuă cu căluții: unul alb și unul negru.

Căluții (roisken - în dialectul săsesc, ori roezker în forma pentru plural) sunt întruchipați de doi băieți
de aceeași înălțime, care vor face risipă de energie, dar și dovada tenacității lor, căci ei se vor afla
mereu în mișcare dansând în fața casei și în curtea fiecărui membru al consiliului parohial.

În timpul marșului, căluții dansează după muzica

fanfarei, iar la opriri ei jucau într-un ritm anume ținut
doar de toboșari (pe care doar Johann Klemens și-l
mai amintește). Călușarii poartă cizme negre cu
carâmb înalt, pantaloni croiți strâmt pe picior din
postav de culoare neagră, cămașă cu broderie la gât
și închisă în față cu nasturi, haină croită din postav
de culoare neagră, peste care venea mantaua
tradițională (dalenum) croită din postav de culoare
bleumarin, încheiată la gât cu șnururi ornate de
culoare neagră și împodobită bogat cu panglici
colorate. Dalenum-ul era decorat pe margine cu
panglică lată, cu motive florale. Pe fiecare margine
verticală a mantalei sunt prinse trei rozete de circa 15
cm, iar pe mâneci sunt fixate, jur împrejur, două
panglici tot cu motive florale, situate la distanțe egale de subțioara hainei și de manșetă. Pe spate, la
nivelul taliei era fixată o panglică lată de 10 cm deasemenea cu motive florale. Deasupra acesteia, în
formă de X, erau fixate două panglici similare care poarneau de la talie și continuau până la umeri.
La talie avea două rozete înflorate și încă una în mijlocul spatelui – la intersecția panglicilor fixate în
X. Călușarii au în mâini mănuși albe, iar între picioare au câte un căluț confecționat din lemn și
împodobit cu panglici și pânze colorate care reprezintă calul alb și calul negru.

36
După căluți urmeaza toboșarii.
înalt, pantaloni croiți strâmt pe
neagră, cămașă cu broderie în
nasturi, haină/vestă croită din
venea mantaua tradițională
bleumarin, cu mâneci întoarse
șnururi ornate de culoare
Toboșarii poartă pe cap o
buchețel de flori.
În ʼ70 conducător ul toboșarilor
în prim -plan), ceilalți fiind
Bodendorfer și Marpoder.
37
Și ei poartă cizme negre cu carâmb
picior din stof ă de l ână de culoare
jurul gâtului și închisă în față cu
postav de culoare neagră, peste care
croită din postav de culoare
la încheietură și încheiată la gât cu
neagră.
căciulă de blană î mpodobită cu un
a fost Andrei Zikeli (în foto alăturată
Mihai Schmidt, Simonis,
 După toboșari,
urmează cel mai amuzant cuplu din
alai: vânătorul (jäger - în dialectul
săsesc) interpretat înʼ70 de Yutzi
Theil și tânăra femeie – numită și
boreasa de către români (jungefrau
- în dialectul săsesc) interpretat
înʼ70 de Hermann Andreas.
Vânătorul trebuia să fie interpretat
de unul dintre cei mai mici și mai
drăguți băieți. El purta pantaloni
lungi de culoare albă, o haină
verde/kaki soldățească și un chipiu
ostășeasc.
Vânătorul mărșăluia cu o pușcă pe
umăr pe care o ține de cureaua acesteia cu o mână, iar cu cealaltă mână ține un revolver cu care din cand
în când trage câte un foc în aer.

Tânăra femeie este interpretată de unul

dintre cei mai drăguți și voinici flăcai ce
era îmbrăcat în rochia albă de
sărbătoare a saschizencelor
tinere.

Acest personaj poartă la piept într-o plasă o

ceapa mare încolțită, ține în gura o pipă
lungă, iar în mâini o casetă de lemn în
care Kappennarren pun banii primiți
datorită stegulețelor împarțite fetelor. Din
când în când vânătorul își
îmbrățișează partenera încercând
să o ridice în brațe, chiar dacă aceasta e
mult mai înaltă și mai grea, dar face asta
pentru deliciul privitorilor de pe
marginea alaiului care se amuză copios
de câte ori încercările acestuia dau greși.

Unele surse asociază aceste două

personaje celor două anotimpuri ce se
schimbă la prima lună plină din martie:
iarna grea simbolizată de tânăra
îmbracată în alb și primăvara
simbolizată de vânător.

Acestui cuplu de personaje le urmează schaffer - tânărul (übergabe - în dialectul

38
săsesc) ce purta Lada fraternității (bruderschaftlade - în dialectul săsesc) pe care o ținea atârnată de
umărul drept cu un ștergar săsesc brodat (Handtuch). Acesta era încadrat în laterale de cei doi
Altnecht (foater-ul bătrân) ai celor două fraternități ce purtau fiecare steagul frăției -
bruderschaftsfahne, realizate în culorile sașilor: albastru – roșu ce semnificau sinceritate și
dragoste. Ambii foateri purtau costumul de sărbătoare al adulților din vecinătate pe care l-am
descris mai înainte. În fine, mult
așteptați de tinerele săsoaice,
urmau încă 2-3 tineri,
cunoscuți sub numele de
fugar
(Fähnchenträger - în dialectul săsesc)
care purtau câte un toiag de circa 2 m
(fänchenzweig - în dialectul săsesc)
având o fantă de-a lungul axei pentru a
se înfige buchete de stegulețe (fänchen -
în dialectul săsesc), iar în capăt un ghem
de cânepă. Toiagul era decorat din
belșug cu bucăți de mirt
(Wintergrün - în dialectul săsesc, Pyrola
uniflora - în latină) în care erau înfipte
stegulețe trapezoidale.
Fähnchenträger purta o curea lată din
piele ca cea de port-drapel care era
prevăzută cu un cârlig în care se agăța capătul metalic al fänchenzweig.

39
Aceste stegulețe erau înmânate pe
Kappennarren săsoaicelor aflate la
aveau un baston care la un capăt
stegulețul spre a fi ridicat pâ nă la
introduceau bani drept răsplată
strânse un bal, o săptămână mai
cele mai multe stegule țe sunt f oarte
partea flăcăil or și uneori viitoarele
parcursul marșului de
fereastrele caselor. Kappennarren
aveau o fantă în care se introducea
înălțimea ferestrei și în care se
pentru a se organiza cu sumele
târziu. Fetele confirmate care strâng
mândre de această apreciere din
cupluri se formează grație acesteia.

către Aceste fänchen erau pictate de tineri sau săsoaice din vecinătăți (în ʼ70 le-a pictat Hilda
Hamlescher) pe o față cu motive florale săsești folosind vopsele de apă, iar pe cealaltă față poezii,
felicitari (Glückwünsche - în dialectul săsesc), declarații de dragoste ce sunt dedicate prietenelor,
iubitelor, surorilor.

40
 Dedicație de pe un steguleț din 1976:
Trei îngeri ar vrea să te-nsoțească
În toată viața ta
Cei trei îngeri de care spun sunt:
Dragoste, noroc și fericire.

Dedicație de pe un steguleț din 1939:

Sub brazi, sub tei,
O să găsești o floare Care-ți
spune încet, încet, Să nu-l
uiți pe iubitul tău.

Dedicație de pe un steguleț din 1935

Dedicație de pe un steguleț din 1976:

41
 fänchen – steguleț de la din 1935 cu dedicație – Glückwünsche

fänchen – steguleț de la Rösseltanz din 1937 cu dedicație – Glückwünsche

fänchen – steguleț de la Rösseltanz din 1970 fără dedicație – Glückwünsche

fänchen – steguleț de la Rösseltanz din 1976 cu dedicație – Glückwünsche

42
 Rösseltanz s-a organizat după cel de-al doilea război mondial de abea în 1970, apoi 1972,
după care a urmat un an de pauză, căci în 1974 nu s-a reușit organizarea, dar în 1976 Dansul
Căluților a oferit din nou o zi fericită comunității săsești saschizene. Eforturile de a continua în
1978 nu au mai fost încununate de succes, deși pregătiri sau făcut așa cum demonstrează și stegulețul de
mai sus realizat pentru ediția 1978, dar pe care nu s-a mai scris nici-o dedicație ...
Stegulețele– fänchen erau oferite tinerilor săsoaice de membrii cetei de kappeennarr
care încheia alaiul multicolor. Kappennarren (nebuni cu tichii – în traducere liberă) purtau pe cap
coifuri conice (tschako - în dialectul săsesc), înalte (între 0,5m și 1m) confecționate din textile
(carton, uneori piele) împodobite cu fâșii de stofă colorată (flietschen - în dialectul săsesc) dispuse
circular-concentric față de vârful coifului, continuându-se pe față cu măști amuzante, viu colorate și
variate ca expresivitate. Costumele lor erau asemenea unor veșminte albe (cămașă + pantalon)
dichisite cu bucăți de stofă multicoloră.

După încheierea manifestării, toți se retrag în casa foater-ului unde vor petrece până târziu,
căci foater-ul este pregătit cu bucate și vin din belșug (în ʼ70 din apreciata cramă Zikeli).

43
 O săptămână mai târziu, la căderea serii, cu banii oferiți de fete în schimbul stegulețelor
primite de la cei ce le îndrăgeau, se organiza balul.

La bal (la care participau şi vârstnicii) tinerilor le erau permise doar ”dansuri
cuviincioase” – polka, vals şi le era impus să ”păstreze distanţa” faţă de partenere, în caz contrar fiind
pedepsiți de Frăția din care făceau parte.

Balul se organiza și în anul în care nu avea loc Marșul Căluților, de regulă în data de 2
februarie – sărbătoare religioasă în Biserica Evanghelică (Întâmpinarea Domnului).

44
 mult timp după aceea, până vor urca ... între Brazi.

... iar despre bal, săsoaicele vor povesti pe la porți În tradiţia săsească, vecinătăţile organizează după
Miercurea Cenuşii (Aschermittwoch - în dialectul săsesc) după care începea Postul Paştelui
sărbătoarea numită Rihtog, sărbătoare care reuneşte generaţii tinere cu generaţii vârstnice, costurile
fiind suportate de vecinătate. Rihtog-ul este o sărbătoare de alungare a iernii care se ţine obligatoriu
înainte de lăsarea Postului Mare al Paştelui.
Este o sărbătoare de origine precreştină îmbinată cu elemente creştine și însemna în traducere liberă
ziua rânduielii.
Dimineața, în costum de
sărbătoare, atât femeile cât și
bărbații, mergeau
la biserică unde după
slujbă și după ce femeile și
tinerii ieșeau din biserică,
bărbații care făceau
parte din vecinătăţi, luau
în dezbatere toate conflictele
din ultimul an, stabilind
măsuri/pedepse, astfel încât
să se poată intra în Postul Paștelui fără
conflicte. După ce toate acestea luau sfârșit, toți se
îndreptau spre casele foater-ilor - unde avea loc o
petrecere cu bucate și vin oferite de conducătorii
vecinătăţilor.
Totodată, se organiza un carnaval – fasching la care participau grupuri mascate formate din tineri.

45
 Capitolul VIII.
Tradiții carnavalești la Valea Viilor

46
 După ce forfota lucrărilor de toamnă se sfârșea, roadele ajungeau la loc sigur în
hambare, iar strugurii se odihneau după chinul trecerii prin teasc în butoaie confortabile în care urma
a se liniști și limpezi vinul până la Crăciun, spre ... a se putea cinsti cum se cuvine carnavalul săsesc:
Foasnicht – în dialectul săsesc ori Cârnilegiul cum îi spuneau românii.
Odată cu trecerea toamnei, iarna își intra în drepturi, iar pregătirile de carnaval începeau
să domine preocupările sașilor din Wurmloch - Valea Viilor până în luna februarie.

La Valea Viilor, 2 februarie, Marientag / Sf. Maria – sărbătoare religioasă în

Biserica Evanghelică (Întâmpinarea Domnului), ziua nu începea ca zi de sărbătoare religioasă, ci ca
zi în care se schimba liderul vecinătății – foater-ul (Nachbarväter – în dialectul săsesc). După ce se

47
stabilea noul tată al vecinătății (Altnachbarväter – în dialectul săsesc) odată la 2 ani, i se transmiteau
acestuia toate informațiile referitoare la aceasta și apoi se făcea o petrecere. Femeile mergeu la noua
casă a vecinătății (Nachbarhaus – în dialectul săsesc) în vederea pregătirilor pentru petrecerea
(Unterhaltungsfeier – în dialectul săsesc) ce urma.
În Wurmloch/Valea Viilor existau atât vecinătăți ale flăcăilor, cât și vecinătăți ale
fetelor. Toți aceștia sărbătoreau tradiția carnavalului în luna februarie.
După desfințarea celor două grupuri de mai sus, a rămas doar carnavalul vecinătății,
care în Valea Viilor se mai numea Sittag (Ziua Moravurilor).
Momentul sărbătoririi acestui eveniment s-a schimbat odată cu trecerea timpului.
Inițial, tradiția se sărbătorea în 24 ianuarie indiferent cum cădea această dată în
calendarul religios (ca și la Saschiz), apoi el a migrat către sfârșitul de săptămână, iar în final a ajuns
să coincidă cu Rihtog-ul care, așa cum am mai arătat semnifica ziua rânduielii. Tradiția era organizată
împreună de vechiul și de noul tată al vecinătății.
Astfel luni seara, toate femeile din vecinătate se adunau la casa declarată casa
vecinătății ducând o ceapă mare, grăsime, făină, smâtână și ouă în vederea pregătirii tocanei
(Rindfleischtokana – în dialectul săsesc). Se purtau discuții despre pregătirile ce trebuiau să înceapă
astfel încât petrecerea să fie cât mai reușită. Totodată, mama vecinătății (Nachbarmüter – în dialectul
săsesc) atât Alte Nachbarmüter, cât și Junge Nachbarmüter trebuiau să facă dovada priceperii și
hărniciei lor pregătind cu ajutorul celorlalte femei din vecinătate Hanklich și Striezel, dar și supă de
gaină, friptură, tocană cu carne de vită căreia i se asocia varză murată și Rahmnockerl
Marți dimineața,
la ora 10, în costum de
sărbătoare, atât femeile
cât și bărbații, mergeau
la biserică, apoi se
reîntâlneau în curtea
vecinătății.
În ziua rânduită,
se discutau diferitele
conficte apărute între
vecini, se analiza
neîndeplinirea unora
dintre obligațiile față de
vecinatăte, căci fiecare
vecin avea datorii față
de vecin, față de
vecinătate.
Totul începea prin grija foater-ului bătrân (care se schimba la 2 ani nu prin alegeri, ci după vârstă), prin
prezentarea unui discurs formal în dialectul săsesc din Wurmloch (Wurmlocher Dialekt):
Dragi Vecini,
Vrem a-i mulțumi bunului și iubitului nostru Dumnezeu, pentru că ne-a fost alături până în ziua
de astăzi și îl rugăm să o facă în continuare, atât cât va fi voia sa.
După cum știți cu toții, în orașe, piețe și în iubita noastră comunitate, în fiecare an, are loc
... Acum, vrem să-i întrebăm pe vecini, dacă s-a întâmplat sau au auzit ceva. Aceștia trebuie să
spună ce știu, iar de nu să tacă, dar dacă se află vor fi pedepsiți. Aceste lucruri trebuie să le știe
fiecare vecin, iar apoi să ni se adreseze.
După aceea, toți membrii erau strigați pe nume și trebuiau să se prezinte.
48
Pe rând, toate vecinătățile se ridicau în picioare fiind întrebate de către foater dacă au ceva de spus sau
de reclamat iar dacă nu, să tacă pe vecie.
La această adunare se stabileau – conform statutului fiecărei vecinătăți – pedepse, amenzi și
despăgubiri, dar se dicuta și un plan de acțiune pentru anul în curs, la nivelul fiecăreia dintre cele 6
vecinătăți. Totodată, se verifica dacă liderii vecinătății și-au îndeplinit corect obligațiile ce le-au
revenit în ultimul an. După aceea ei erau eliberați din funcții și apoi aceștia scriau Hanklich pentru
ceilalți. Ceremonia se încheia cu următoarele cuvinte rostite de vechiul foater: Wot geriet wid hae
zwäschen desen faer Wongden, saul derbae bãwingden ! (Ceea ce s-a vorbit aici, între acești patru
pereți trebuie să rămână!)
Până în ʽ88/ʽ89 Rihtog-ul se realiza la nivelul fiecărei vecinătăți, apoi prin reducerea
numerică a comunității săsești s-a desfășurat în comun.
După ce toate acestea se încheiau, mergeau cu toți acasă, mâncau, după care se
reîntâneau după două ceasuri pentru pregătiri, în casa vecinătății, unde duceau vin și bucate. Spre
seară, pe la ceasurile opt începea petrecerea care era permisă doar celor căsăstoriți și ținea până în
zori. De marți seara și până miercuri tinerii confirmați vizitau în grupuri toate vecinătățile La miezul
nopții se serveau bucatele, după care se dansa până spre dimineață când, bărbații plecau să se
odihnească, iar femeile mai rămâneau să strângă masa și să facă ordine.
Apoi, miercuri, de la prânz până la ceasurile două se adunau cu toții în aceeași casă a vecinătății, pentru
a se ospăta din bucatele rămase.
După aceasta, erau prezentate diferite scenete amuzante și uneori satirice, pregătite de fiecare
comunitate datorită unui efort care dura luni de zile, căci scenariul, ca și mișcarea scenică, trebuiau
ştiute pe de rost. La aceste mascarade participau grupuri mascate formate din membrii vecinătăţilor.

Mascații din imaginea de mai sus prindeau prin ... 1941 cu clești articulați uriași copiii îndrăzneți de
pe marginea drumului, îi învârteau și îi tăvăleau prin zăpadă, spre amuzamentul tuturor privitorilor
din Valea Viilor și de ce nu, poate și al soldaților și ofițerilor coloanelor motorizate ale Wehrmacht

49
care au tranzitat așezarea – așa cum a fost imortalizat în fotografiile aflate în colecția doamnei Regina
Schoger.

După război, continuarea tradiției a fost și o formă de conservare a specificului etnic și uneori de
satirizare a societății multilateral dezvoltate ce înainta spre comunism ... căci regăsim de pildă în
1982 în uniforma împrumutată de la milițianul comunei pe epoleții căreia s-au adăugat grade realizate
din dopurile sticlelor unei mărci de bere la modă pe ... Herr Kommandant Michael Weber vom
Goisenzäpen în calitate de căpitan al Frauenregiment. Această unitate combatantă nu a schimbat
cursul vreunui război, ci doar buna dispoziție a vecinătății de pe Angdersch Sommergoss; și a gâștelor
de la care venea și denumirea de Goisenzäpen pentru locul unde acestea se zbenguiau în zilele cu
vreme frumoasă.

Scopul mascaradelor era de a distra pe toată lumea, făcându-se uneori și farse a căror poveste făcea turul
vecinătăților, mai ales că nimeni nu avea voie să se supere.
Astfel, într-un an, septuagenara
Johanna Schneider s-a trezit în casă cu un
măgar adus tocmai de la stâna dinspre
Moșna, familia Schneider constatând că
după două ceasuri de drum, măgarul obosit
s-a dus în fața televizorului fiind captivat de
... cuvântarea conducătorului mult iubit –
Nicolae Ceaușescu, pe care l-a ascultat cu
mult interes spre amuzamentul tuturor celor
prezenți: deopotrivă al celor ce aduseseră măgarul prin nămeți și al gazdelor.
Într-un alt an, vecinătatea de pe Angdersch Sommergoss a fixat pe o căruță o sobă cu
lemne pe care au făcut ore în șir clătite cu compoziția dintr-o oală de 10 l. La un moment dat au
început să le ardă, apoi au pus multă sare, apoi pe ascuns, niște ațe care se prindeau între dinții celor
ce se înfruptau din clătitele fierbinți cu poftă, declarând că sunt nemaipomenit de gustoase spre
amuzamentul general.
50
 O altă născocire ce a rămas în memoria vecinătății este un carusel cu diametru de 4m
montat pe o platformă de căruţă pe care îl învârtea unul dintre membrii vecinătăţii cu o manivelă
grație unui angrenaj fabricat de Michael Weber – strungar de meserie. Pe acest adevărat Ringhispiel
s-au montat 4-6 păpuși amuzante care au înveselit vecinătățile prin care a trecut.

O altă scorneală a fost cea din

imaginea alăturată în care erau prezente personaje ce
reprezentau notabilitățile comunei: Primarul, Notarul,
Gunoierul și cel însărcinat cu Pompele Funebre –
urmați de fanfară și mulți curioși cărora li se alăturaseră
mulți copii machiați pentru carnaval.
Pe lângă cei care jucau în scenete, mai
erau şi alţii care se mascau şi însoţeau alaiul spre a se
amuza colindând alături de aceștia pe străzi, după care
se retrăgeau la petrecerea mult așteptată unde povesteau despre deghizările diferitelor trupe
ad-hoc care rămăseseră secrete până miercuri ...

sau ...

51
 ... ori ... ca pe Iawerscht Sommergoss

Miercuri seara petrecerea continua, căci bunătățile și vinul nu se sfârșiseră încă, iar
membrii fanfarei erau neobosiți, drept pentru care și dansul ținea până târziu.

52
 Dacă mai rămâneau bunătăți și vin, petrecerea continua și joi după-amiază, uneori și
vineri, dar de regulă se încheia joi seara după ce se aprindea un foc mare, pe un deal anume: arderea
cârnilejului – ceea ce însemna încheierea petrecerii și pregătirea pentru intrarea în Postul Paștelui. În
ʼ90 când mama vecinătăţii era tanti Hanni, deși pregătiri s-au făcut, datorită
plecărilor masive ale sașilor din ianuarie/februarie, rămânând foarte puțini sași în comunitate tradiția a
fost întreruptă ... definitiv.
Capitolul IX.
Perspective de conservare a tradițiilor carnavalești la Saschiz și la Valea Viilor

În vecinătățile comunelor ce fac obiectul prezentei cercetări tineri nu mai sunt

reprezentați sau dețin o pondere foarte mică, fapt datorat emigrărilor masive ale sașilor la finele secolului
XX.
În acest context reînvierea acestor tradiții pare imposibilă sau foarte greu de
reinițializat. Totuși având în vedere inițiative similare înregistrate în ultimii ani la Agnita, Sighișoara,
Mediaș, Cristian și Chirpăr nu trebuie exclusă o astfel de posibilitate, prezenta lucrare putându-se
constitui într-o primă etapă de documentare strict necesară într-un posibil viitor astfel de proiect.
O posibilă viitoare reluare a acestor tradiții ar trebui să se bazeze pe o comunitate
săsească activă, înfloritoare și unită – chiar dacă redusă numeric, spre a putea oferii soliditatea necesară
unui astfel de proiect.

53
 Capitolul X.
Bibliografie

Indiculus superstitionum et paginarium

Origines et occasus Transylvanorum ♦ Laurentius Toppeltinus – Töppelt
Istoria din craia ungureasa ♦ Miron Costin
Bilder aus dem sächsischen Bauernleben in Siebenbürgen. Ein Beitrag zur deutschen
Culturgeschichte / Imagini din viaţa ţărănească a saşilor. O contribuţie la istoria culturii
germane. ♦ Franz Friedrich Fronius (Viena,1879).
revista "Korespondenzblatt" din anul 1900
Contribuţie asupra graiurilor săsești ♦ Prof.univ.dr. Adrian PORUCIUC
Die Ansiedlung der Siebenbürger Sachsen ♦ Thomas Nägler (1979)
Geschichte der Deutschen auf dem Gebiet Rumäniens / Istoria germanilor pe teritoriul României
♦ Thomas Nägler, C. Göllner (București, 1979)
Geschichte der siebenbürgisch-sächsischen Landwirtschaft / Istoria agriculturii la sași
transilvăneni ♦ J. Schobel, Thomas Nägler și K. Drotleff (București, 1984)
Așezarea sașilor în Tranilvania ♦ Thomas Nägler (București, Editura Kriterion, 1992);
Românii și sașii până la 1848 ♦ Thomas Nägler (1997 în limba română, 1999 în limba germană)
Populația românească în sudul Transilvaniei și caracterul colonizării săsești în secolele XII XIII
♦ Thomas Nägler (în studii și articole de istorie, vol.XIII, 1969).
Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 1541) ♦ Ioan Aurel Pop și Thomas Nagler, (Ed., Centrul de
Studii Transilvane 2003)
Istoria Transilvaniei, vol. II (de la 1541 până la 1711) ♦ Ioan Aurel Pop, Thomas Nägler (Cluj-
Napoca, Ed., Centrul de Studii Transilvane, 2005)
The History of Transylvania, vol. I (until 1541) ♦ Ioan Aurel Pop, Thomas Nägler (ClujNapoca,
Centrul de Studii Transilvane, 2005)
Die mittelalterliche Burg Tilișca nach ihrer archäologischen Erforschung, în Forschungen zur
Volks-und Landeskunde ♦ Thomas Nägler (București, 1959).
Zum Gebrauch des Ausdrucks „terra deserta” in einigen Urkunden des 12-13. Jahrhunderts /
Muzeul Brukenthal. Studii și comunicări, arheologie-istorie ♦ Thomas Nägler (1974)
Die Ansiedlung der Sachsen in Siebenbürgen und ihr Beitrag zur Entwicklung der
rumänischen Feudalgesellschaft, în: Studien zur Geschichte der deutschen Nationalität und
ihrer Verbrüderung mit der rumänischen Nation ♦ Thomas Nägler (București, 1976).
Capitolul XI.
Locații cu specific etnografic în Saschiz și în Valea Viilor

Pensiunea CARTREF contact: Anca Danţeş - tel.: 0745 981 140 str.
Principala, nr. 433. Raluca Palusan - tel.: 0745.981139 comuna Saschiz e-
mail: cartrefsaschiz@gmail.com Muzeul Gătitului www.pensiunea-
cartref.ro

Pensiunea este amenajată într-o casă săsească veche din 1909, renovată în 2008, în stilul baroc sasesc.
La renovare s-au păstrat, pe cât posibil, tâmplaria și încuietorile originale, grinzile și elementele de
construcție și arhitectură precum și o parte din mobilierul de acum 100 de ani.

54
 Casa de pe Deal Gustoase şi aromate Murăturile picante - Casa de peMaria-Anca Dalmasso
Deal sunt primul produs tradiţional 0740 286 874
rețete săsești de înregistrat din categoria legumelor conservate din anca@saschiz.ro
gemuri și dulcețuri zona Târnava-Mare, iar "bucătarul" a fost recent Christophe Coret 0744
primit în familia Slow Food - categoria tineri. 743 091
www.casadepedeal.com

55
 Gem de rabarbăr primul produs
Ingrediente: tradiţional
înregistrat rabarbăr, zahăr din categoria
Conținut final zahăr: legumelor
conservate
49% din zona Târnava-
Greutate netă: 185 g Mare

Gem de măceşe Gem de gutui

Ingrediente : Ingrediente: măceşe,
zahăr Gutui, zahăr, zeama de Conținut
final de lamaie zahăr : 61% Conținut
final de zahăr Greutate netă: 210 :
69%
g Greutate netă: 215 g

Dulceata de lapte Gem de piersici

Ingrediente: Ingrediente:
Lapte, zahăr Piersici, zahăr
Greutate netă: 215 Continul final de zahăr
g : 74%
Greutate netă: 185g

Gem de mere cu Gem de prune

Greutate netă: 210 g

Ingrediente: prune, zahăr.

scorțișoară Conținut final zahăr:

Ingrediente: 65%
mere, zahăr,
scorțișoară Greutate netă: 185 g
Conținut final
zahăr: 61%

56
 Pensiunea Hanul Cetății contact: Stoichiţescu Lidia 0752 / 602 - 722
str. Principala, nr. 157. e-mail:
comuna Saschiz www.hanulcetatii.ro
Expoziție etno
Pensiunea este amenajată într-o casă săsească veche din sec. IX, renovată în sec. XXI. La renovare
s-au păstrat, pe cât posibil, tâmplaria și încuietorile originale, grinzile și elementele de construcție și
arhitectură, dar și o parte din mobilierul de acum 100 de ani.

57
58
În 2011 se împlinesc 800 de ani de la prima menţiune documentară cunoscută a Ţării Bârsei. Cu
acest prilej, dorim să prezentăm câteva date din istoria acestei zone pe baza izvoarelor scrise
păstrate.
Ţara Bârsei se află în inima României, în partea de sud-est a judeţului Braşov, şi este o zonă mult
binecuvântată de Dumnezeu. Situată în partea de sud-est a Transilvaniei, depresiunea este mărginită
la est şi la sud de curbura Carpaţilor, la vest de Munţii Perşani, iar la nord de Pădurea Bogăţii şi de
râul Olt. Regiunea a fost cucerită şi ocupată de maghiari probabil la sfârşitul secolului al XII-lea şi
au fost aduşi acolo colonişti germani, care să cultive pământul şi să-l apere împotriva invaziunilor
cumanilor păgâni, care trăiau atunci în afara curburii Carpaţilor. Urme arheologice din acea vreme
au fost descoperite la Feldioara.
În anul 1211, regele ungar Andrei al II-lea (1205 - 1235) a conferit aşa numita "Terra Borza"
Ordinului Cavalerilor Teutoni. Denumirea de Ţara Bârsei provine de la hidronimul Bârsa, care este
unul dintre principalele cursuri de apă din această regiune şi o străbate de la sud-vest la nord-est şi
se varsă aproape de Feldioara în râul Olt. Hidronimul este de origine slavă şi înseamnă "repede".
Atributul se potriveşte însă mai mult cursului superior al râului, în locul unde acesta iese din munţi.
În şesul Ţării Bârsei, râul este mai degrabă un curs de apă liniştit.
Dreptul la căsătorie al cuplurilor de acelaşi sex ar trebui să fie garantat prin lege.
Total de acord
Mai degrabă sunt de acord
Sunt neutru pe acest subiect
Mai degrabă nu sunt de acord
Dezacord total

59
Nu ştiu, nu am o opţiune pe acest subiect
Sunt de acord cu Politica de confidențialitate.
DESCOPERĂ RĂSPUNSURILE
Documentul din anul 1211 nu este datat exact; se menţionează doar că a fost emis în anul al
şaptelea al stăpânirii regelui Andrei al II-lea, care începe la 7 mai 1211. Originalul documentului nu
s-a păstrat, dar textul lui a fost transcris într-un registru din Arhiva Vaticanului din Roma şi într-un
document păstrat la Arhiva Secretă de Stat din Berlin. Conţinutul documentului arată că regele a
conferit un teritoriu numit "terra Borza" cavalerilor cruciferi de la spitalul Sfânta Maria, care a fost
odinioară la Ierusalim, iar acum se afla la Akkon.
Acest teritoriu este descris ca fiind "deserta et inhabitata" ("părăsit sau pustiu şi locuit"), ceea ce
este o contradicţie. Este posibil ca expresia "deserta" să însemne că "terra Borza" a fost părăsită de
către secuii care locuiau acolo anterior. O altă explicaţie poate fi că teritoriul a fost înconjurat cu
întărituri sau obstacole, pentru a deveni inaccesibil. Teritoriul a fost acordat cavalerilor pentru
locuire paşnică şi ca posesiune liberă. Dacă s-ar fi găsi acolo aur şi argint, o jumătate trebuia
predată vistieriei regale. Cavalerilor le-a fost acordat dreptul de a ţine târguri libere şi de a încasa
veniturile vamale de la aceste târguri, ceea ce este un indiciu în plus că teritoriul era locuit. Pentru
apărarea regatului ungar împotriva cumanilor, care trăiau în exteriorul curburii Carpaţilor, cavalerii
aveau voie să ridice cetăţi şi oraşe din lemn. Voievodul Transilvaniei nu avea dreptul de a pretinde
găzduire în acea regiune, iar cavalerii erau scutiţi de toate dările, fiind supuşi numai jurisdicţiei
regelui, dar puteau să-şi aleagă un jude propriu.
Teritoriul urma să fie predat cavalerilor de către un "pristald" al regelui, un dregător administrativ,
iar graniţele trebuiau să fie marcate cu borne de hotar la ordinul voievodului Transilvaniei Mihail
(1209-1212). În document urmează descrierea graniţelor, începând de la întăriturile cetăţii de la
Hălmeag, situată pe malul drept al Oltului, la nord de Şercaia. În continuare, graniţa continuă de-a
lungul Oltului până la întăriturile cetăţii Ungra, mai departe până la întăriturile cetăţii Micloşoara,
de pe malul drept la cotul Oltului, apoi de-a lungul Oltului în sus până la vărsarea părâului
"Tertillou" (Tărlung), de acolo spre sud până la izvorul Târlungului, apoi până la izvorul părâului
Timiş, până la ieşirea din munţi a râului Bârsa (la Zărneşti) iar de acolo, aşa cum munţii înzăpeziţi
înconjoară ţara, din nou până la Hălmeag. Din documentul din anul 1211 rezultă că partea Ţării
Bârsei la est de râul Tărlung nu a fost conferită ordinului cavalerilor.
Hidronimele menţionate în document sunt indicii în plus că Ţara Bârsei de atunci era deja
cunoscută şi locuită, probabil de populaţia autohtonă românească şi de colonişti germani veniţi mai
înainte. Un document din anul 1212 menţionează ca scop al conferirii Ţării Bârsei apărarea
graniţelor ţării împotriva invaziilor cumanilor şi denumeşte populaţia din Ţara Bârsei ca fiind o
"nouă plantaţie". Atunci, cavalerul crucifer fratele Theodoricus a fost comandorul cavalerilor din
Ţara Bârsei şi a obţinut de la regele Andrei al II-lea ca dregătorii monetăriei regale să nu aibă acces

60
în Ţara Bârsei, ci trebuiau să dea cavalerilor suficiente monede pentru populaţia ce locuia acolo,
primind în schimb argint. Prin acelaşi document, ordinul a fost confirmat în stăpânirea unei cetăţi
noi construite "Cetatea Crucii" (Crucpurg) şi a împrejurimilor ei, care erau situate în afara
teritoriului conferit cavalerilor iniţial.
Din anul 1213 datează un document cu privire la dijma bisericească, care însă nu era plătită de
populaţia ortodoxă românească. În document este menţionat expres că, la acel moment, în teritoriul
cavalerilor nu locuiau maghiari sau secui.
În anul 1222, regele Andrei al II-lea a emis un document privind confirmarea donaţiei din anul
1211. În acest document se interzice aducerea de colonişti din provincia Sibiului în Ţara Bârsei.
Filologii au constatat că dialectele săseşti din localităţile Codlea, Prejmer şi Cristian au unele
asemănări cu dialectele săseşti din zona Cincu.
Nu dorim să omitem faptul că mai multe toponime germane din Ţara Bârsei sunt aceleaşi cu
toponime din împrejurimile reşedinţei Ordinului Cavalerilor Teutoni de la Koblenz, la confluenţa
râurilor Rin şi Mosela. Acestea sunt toponimele pentru localităţile: Braşov, Ghimbav, Hălchiu,
Hărman, Măieruş, Râşnov şi Sânpetru. Aceste toponime pot fi un indiciu că o parte din coloniştii
germani erau originari din regiunile de pe malul stâng al Rinului. Alte toponime germane din Ţara
Bârsei au corespondenţi în provincia Sibiului, cum ar fi: Codlea (Jidvei), Cristian (Noiştat),
Feldioara (Hetiur), Prejmer (Toarcla), Vulcan.
Ordinul Cavalerilor Teutoni a organizat Ţara Bârsei după principii militare în cinci aşa numite
"case". Fiecăreia din aceste "case" îi aparţinea o cetate, care trebuia construită, întreţinută,
aprovizionată şi apărată de către o "centurie" de colonişti, formată din o sută de gospodării. În
cadrul fiecărei "centurii" existau câte zece "decurii", formate din grupuri de zece gospodării aşezate
pe un şir. O aşezare se compunea iniţial din trei sau patru "decurii", ceea ce a putut fi demonstrat
pentru aproape toate localităţile din Ţara Bîrsei pe baza planurilor topografice.
În anul 1225, regele Andrei al II-lea a îndepărtat Ordinul Cavalerilor Teutoni din Ţara Bârsei cu
sprijinul oastei mobilizate din provincia Sibiului, deoarece ordinul trecuse teritoriul său în
suzeranitatea papei. Acest fapt a fost o gravă ofensă adusă suveranităţii regelui ungar, pe care
acesta n-a putut s-o tolereze. Cavalerii au fost siliţi să plece, dar coloniştii germani au rămas în Ţara
Bârsei.Ei au fost denumiţi mai târziu "saşi", expresie folosită în cancelaria regală ungară pentru toţi
acei colonişti germani care proveneau din regiuni mai îndepărtate decât Austria şi Bavaria.
În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, în Ţara Bârsei existau următoarele cinci scaune de
judecată săseşti, urmaşe ale "caselor" din vremea cavalerilor:
1. Scaunul Braşov, cu aşezările Corona, Sf. Martin, Bartolomeu şi probabil Bod (fiindcă hotarul
Braşovului iniţial se întindea până la râul Olt)
2. Scaunul Feldioara, cu aşezările Feldioara, Rotbav, Măieruş şi Hălchiu
3. Scaunul Râşnov, cu aşezările Râşnov, Cristian şi Ghimbav

61
4. Scaunul Prejmer, cu aşezările Prejmer, Hărman şi Sânpetru
5. Scaunul Codlea, cu aşezările Codlea, Vulcan şi probabil încă o aşezare, azi dispărută.
În documentele păstrate, localităţile săseşti din Ţara Bârsei sunt menţionate după cum urmează:
1235: Corona (Braşov); 1240: Feldioara, Sânpetru, Hărman şi Prejmer; (1265: castrum
Feketehalom â Cetatea Neagră de lângă Codlea); 1331: Râşnov; (1335 castrum Heltwen â Cetatea
Hălchiu sau Crizbav); 1342: Ghimbav; 1362: Cristian; 1368: Bod; 1371: Rotbav; 1377: Codlea,
Hălchiu, Măieruş, Vulcan
În afara teritoriului săsesc din Ţara Bârsei, sunt menţionate documentar următoarele localităţi:
1294: Budila, Tohan; 1366: Satulung, Cernatu, Turcheş, Baciu; 1367: Bran, Zărneşti, Zizin; 1404:
Satu Nou; 1410: Crizbav; 1460: Apaţa; 1480: Tărlungeni; 1500: Purcăreni.
Share
Print Mail

Istorie româneasca. Ţara Bârsei / Ţara lui Borz / Burzenland / Barcaság

3 Votes

Tara lui Borz

Delimitata in primul deceniu al secolului XIII, Tara Barsei se intindea pe

Olt; de la Halmeag – Ungra, spre Est, pana la raul Tarlung. Spre Sud, limita era pe izvoarele Barsei,
Timisului si Tarlungului.

62
Spre Nord, limitele sunt neprecizate dar trebuiau sa faca sens intr-o ratiune defensiva pe un teritoriu
condus din Feldioara.
Oltul putea fi asigurat pe linia: Miclosoara – Malnas.
Bazinul Raului Negru a constituit o problema strategica inca din vremea romanilor.
Zona Reci nu poate fi blocata spre Bretcu, iar o limita impinsa in Bretcu te expune dinspre Intorsura
Buzaului si Valea Uzului-Casin.
Solutia aleasa de teutoni, a fost de a lasa Raul Negru secuilor – dovada fiind biserica de piatra din
Ghelinta (sec. XIII).
Colonistii secui vin intr-un teritoriu multietnic format in timp de: mocanii-vlahi din partea Bretcului
si Covasnei, slavii din lunca Raului Negru, turanicii din vaile muntilor Bodocului sau dealurile
Intorsurii.
Aceeasi structura etnica o aveam si in zona Tarlung – Barsa, doar ca localizarea mocanilor este in
Sacele si Tohan.

Colonizarea de sec. XII este facuta impotriva unei autoritati cumane asa cum expansiunea in sec. X
este facuta impotriva uneia bulgare sau cea de sec. XI – impotriva uneia pecenege. Memoria scrisa
atesta autoritatea cumana de religie catolica in Terra Borza si mai atesta pe… capetenia numita
Borz – fascinat de persuasiunea dominicana.

Acest Borz este convertit la doi ani dupa retragerea sprijinului regal -Teutonilor, in pofida celui
papal.

63
In succesiunea: cucerire, colonizare, convertire, Tara Barsei este scoasa definitiv de sub influenta
turanica de sapte secole, in care zacea de la cucerirea avara.
Acest teritoriu, redevine avanpost al Europei – recuperare istorica imortalizata in arhitectura si
heraldica.
Avem, de atunci pana astazi, ramase: Biserica Mariei (”biserica neagra”) si Stema orasului.
Daca, prima stema – Coroana peste Crin, apartine unei Mistici a Fecioarei, pe filiera Teutonica…
cea de a doua – Coroana peste “Buturuga”, apartine unei Mistici a Uniunii (”alchimice”), pe filiera
arhitectilor Bisericii… si atunci, “Buturuga” este Malcuth iar “Coroana” este Kether.
Astfel, Europa se intindea in numele Cetatii Eterne, de la Notre Dame la “Biserica Neagra”.

In perimetrul cuprins intre Halmeag, Malnas, Prejmer si Rasnov apar cateva “locuri controversate”.
Controversele vin din ignorarea dovezilor istorice si arheologice – din partea “elitei” si wishful
thinking din partea majoritatii.

Spre exemplu:

“Templul Ursitelor”de la Sinca… Dincolo de manastirea ortodoxa suita in copaci si de urmele unui
posibil sactuar(evident dacic)… are in Altar “Steaua lui David”.
Bunul Simt ne duce insa catre khazari si mozaism dar… Vai!.. Cum se poate!?
– Uite ca se poate!.. pentru ca ungurii erau o confederatie kabaro-magyara unde kabarii erau mai cu
mot – pe langa faptul ca stapaneau partea din Transilvania care nu era sub autoritate bulgara, mai
erau si de religie mozaica.
Templul Ursitelor este o Sinagoga unde se practica Mistica Iudaica.
Valul de pamant numit “Honárka”… sau ce isi inchipuia Daicoviciu ca e “Val”… si medievistii
nostri ca e “Prisaca”.

64
Acest val nu este o fortificatie liniara de 11km; este un mal de pamant de 5km intre Magherus si
Eresteghin(Moacsa) abrupt spre West!
Cu atat mai mult nu este o “Prisaca medievala timpurie”… pentru ca daca am presupune (prin
absurd) ca ar fi, atunci ea ar apara dinspre West.
Adica autoritatea care a construit-o s-ar afla spre Covasna sau in Moldova… adica NU maghiara si
NU avara.
Adica iesim din Contextul Istoric si intram in “Science Fiction”. “Honárka” este un drum prin
smarcurile de la Reci… si atat.
“Codlea” sau mai bine spus “Zeiden” – cu Etimologia Neelucidata… !
Avem insa, o localitate in Transilvania care ne ajuta: Jidvei (Hungara: Zsidve, Germana: Seiden).

Ghicitoare: Ce este o localitate numita “Jida” sau “Jidva” la poalele Dealului Negru (Feketehalom),
pe care este Cetatea Neagra (Schwartzburg)…!?
– Este o locatia unei populatii turanice, de religie mozaica ce domina o zona rurala de slavi
romanizati care numesc Magura: Kotla sau Huda…
Astfel, ne este mai usor sa observam si originea “Ne-Elucidarii” sau “Misterul” denumirii…
amandoua promovate atat de “istoricii” romani cat si de cei germani.
“Cetatea Neagra” si “Cetatea Brassovia”… in oglinda fata de apa Barsei – una pe Tampa si alta pe
Magura… amandoua – superbe vestigii de arhitectura medievala.
Sunt distruse amandoua… si invaluite in “mistere” emanate de propaganda aiurea facuta din
servilism. ! “Cetatea Neagra” este asemanatoare Cetatii Crizbav (Heldenburg) si nu are nicio
legatura cu “Drumul Sasilor” care – fie nu trece pe langa ea… fie, este o fictiune a micutzului Hans
ajuns mare povestitor prin Korona.
“Cetatea”Brassovia” este o Cetate “Secuiasca” (turanica) de calibrul Cetatii Herecz (Malnas-
Covasna), refacuta de Teutoni. Revenind la “oglindire”… se poate spune ca Brassovul este o
“reflexie” stralucita a Codlei; vizibila incepand cu Intemeierea, apoi Heraldica… si Spiritul Teuton.

65
“Muntele Postavar”… ridica probleme delicate “neclintirii milenare a romaniei barsane”… Dincolo
de faptul ca numele corect este “Muntele Cristian” iar Pusta Vara se refera la fortificatiile secuiesti
din Cheile Timisului… toponimia lui este graitoare… dar nu in graiu romanescu: Goritza, Cutun,
Kermen, Lamba, Varna, Krukur, Dreste(r), Schei, Dobrice, Ruja, Gherkova, Dragovatzu,
Horvatka. !”Sud-Dunarenii” si ocupatia lor – vararitul sunt atestati documentar(sec.XIV) si
prezenti in acest pamant din vremea primului tzarat…
“Bisericuta Paganilor” si “Piatra Scrisa”… locuri prin padurile Rasnovului spre Poiana Brasov.
Ignorate asemeni multor alte obiective de interes istoric- aflate din nefericire prin Romania, ele
dateaza din perioada cand gotii lui Athanaric erau stapani prin Caucaland sau cand “Secuii”
intalneau Krstjani prin zona… De ce?… !
Pentru ca, pietrele sunt scrise in rune iar “bisericutza” e loc de sacrificii… “increstinat”.
Rune/Orhon foloseau in aceasta zona: gotii(sec.IV-VI) si turanicii (sec.IX-XI; secui, kabari, poate
si pecenegi).
“Biserica din Valea Sticlariei”… descoperita in 2005. Biserica Romanica in Poiana Brasov?!…
DA!.. si inca una de care nu stiu Sasii, Secuii si… romanii – care oricum habar nu au de nicio
“istorie” prin zona asta.
Biserica din Valea Sticlariei – construita in apropierea Bisericutei Paganilor, este ridicata de o
comunitate crestina insemnata… dar care… a disparut sub “turanici”. Absida este heptagonala,
deschiderea de 12m, orientare la Est.
Populatia care a construit-o pare sa aiba un areal piemontan ce cuprinde: Vulcan, Tohan, Dobricea
Rasnovului, Poiana Brasov, Racadau, Darste, Valea Timisului-Bunloc, Bradet-Babarunca.
Aceasta Comunitate Crestina a fost Colonizata de o Autoritate aflata la Sud de Dunare in sec. IX-X.
“Pietrele lui Solomon”… Care Solomon? – ar fi o intrebarea de bun simt… la care am impertinenta
sa raspund… !
Solomon al Ungariei care in deceniul noua al sec. XI, impreuna cu pecenegii condusi de Kutesk se
macelaresc cu Ladislau Intaiul pentru Tronul Ungariei.
Cine a cercetat cetatea medievala de la Chietrii?.. Nu ar fi mai bine sa vina cei in stare sa
recunoasca urme de bisseni prin cetatile “medievale timpurii”?.. asa, ca o sugestie fireasca in
aceasta ordine de idei.
Sau poate… Etimologiile Neelucidate pentru “Brashov”, “Barsa” si “Buzau”? Sa vorbim oare de
ele?!
De ce nu!.. mai ales ca, toate, ne conduc spre limbile turk – karaim. De exemplu… Buzau – Old
Turkic: buzaɣu, Balkar: buzow, Karakalpak: buzaw… adica – Vitzel; Sau… Barsa
– Karaim:barča, Karakalpak: barša… adica – Totzi, Toate Neamurile;

66
Sau… Brashov… venit din “Barash” – nume de Clan Khazar… ale carui simboluri Tamga apar la
Pietrele lui Solomon; sau… poate o fi, cine stie,.. vreun acronim… de genul: Ben Rabi Shimon…
sau… Solomon.

Totusi!… Asa cum limba roman(ic)a – a românilor si religia ortodoxa (bulgara) – a românilor, au
venit din Tara Barsei; Si identitatea, tot aici ar trebui (re)fundamentata…
DAR intru respectul celor care ne-au civilizat.
Respectul Celor care au pastrat amintirea unui “vaida borzas”, au readus Europa in hotarele
imperiale antice, au insufletit orase de piatra…

67