MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI

GRUPUL ŞCOLAR LECHINŢA

JUD. BISTRIŢA – NĂSĂUD

Nr. …….……….din…………….

PROIECT
PENTRU EXAMENUL DE CERTIFICARE A COMPETENŢELOR
PROFESIONALE NIVELUL III
PROFIL – RESURSE NATURALE ŞI PROTECŢIA MEDIULUI
CALIFICAREA – TEHNICIAN ÎN AGRICULTURĂ
TEMA: „CULTURA LEGUMELOR VERDEȚURI”

ÎNDRUMĂTOR:

ABSOLVENT:

STAGIILE DE PREGĂTIRE PRACTICĂ

ANUL ŞCOLAR 2014-2015

CULTURA LEGUMELOR VERDEȚURI
 CUPRINS

INTRODUCERE 5

Capitolul I - ECOLOGIA PLANTELOR LEGUMICOLE 6

1.1. Relaţiile plantelor legumicole cu lumina 6
1.2. Relaţiile plantelor legumicole cu căldura 7
1.3. Aerul ca factor de vegetaţie în legumicultură 8
1.4. Cerinţele plantelor legumicole faţă de apă 8
1.5. Solul şi hrana 9

Capitolul II – SALATA 10
1.1. Originea, evoluţia şi importanţa 10
2.2. Particularităţi biologice 13
2.3. Relaţiile cu factorii de mediu 14

Capitolul III – SPANACUL 16

3.1. Originea și aria de răspândire 17
3.2. Particularitățile biologice ale plantei 17
3.3. Rezultate în agricultura ecologică 18

Capitolul IV - STUDIU DE CAZ - BOLILE PLANTELOR LEGUMICOLE

BOLILE SPANACULUI 19
4.1.Mozaicul spanacului 20
4.2.Îngălbenirea spanacului 21
4.3. Putrezirea plăntuţelor 21
4.4. Albumeala spanacului 22
4.5. Mana spanacului 22
4.6. Antracnoza spanacului 23
4.7. Pătarea frunzelor de spanac 23
4.8. Ascochitoza spanacului 24
4.9. Veştejirea fuzariană a spanacului 24

BIBLIOGRAFIE 25
 INTRODUCERE

Legumicultura poate fi definită ca: ştiinţa care se ocupă cu studierea plantelor

legumicole sub aspectul particularităţilor biologice, al relaţiilor bio- şi ecosistemice ale
acestora pe baza cărora se stabilesc cele mai adecvate tehnologii de cultură în scopul obţinerii
unor producţii ridicate din punct de vedere cantitativ şi calitativ. Valoarea şi importanţa
consumului de legume se apreciază nu numai strict din punct de vedere nutritiv şi mai cu
seamă după efectul favorabil asupra organismului uman.

Dintre factorii abiotici (climatici, geografici, orografici, edafici) de cea mai mare
însemnătate pentru plante, de care depinde optimul ecologic sunt cei climatici (lumina,
căldura, regimul apei şi aerului). Factorii geografici şi orografici influenţează indirect
agroecosistemul prin variaţia factorilor climatici şi edafici.

Cerinţele plantelor legumicole faţă de factorii de mediu s-au format în mod lent, în
decursul filogenezei speciei, şi sunt foarte bine consolidate. În cultură, cu cât se asigură
condiţii de mediu mai apropiate de cele în care s-au format filogenetic plantele, cu atât
creşterea şi dezvoltarea plantelor, deci şi productivitatea va fi mai mare.

5
 Capitolul I
ECOLOGIA PLANTELOR LEGUMICOLE

1.1. Relaţiile plantelor legumicole cu lumina

Radiaţia solară
Radiaţia solară ajunge la suprafaţa terestră în special sub formă de lumină şi căldură.
Când se analizează cerinţele plantelor legumicole faţă de factorul lumină, trebuie
avute în vedere următoarele aspecte:
-plantele legumicole dau producţii mari la unitatea de suprafaţă, unele dintre acestea
chiar într-o perioadă scurtă. Aceasta presupune un proces de fotosinteză intens cu începere
din primele faze de creştere;
-culturile forţate precum şi producerea răsadurilor pentru acestea se execută şi în
unele luni când intensitatea luminii este mai mică, insuficienţă pentru creşterea normală a
plantelor neadaptate la astfel de condiţii;
-culturile legumicole sunt intensive, necesitând o desime mare a plantelor pe unitatea
de suprafaţă, fapt ce determină scăderea cantităţii de lumină primită de fiecare plantă;
-cantitatea, calitatea şi epoca de livrare a producţiei nu depind numai de intensitatea
luminii, ci şi de durata timpului de iluminare;
-pentru obţinerea unor producţii de calitate superioară, la unele culturi legumicole
(sparanghel, conopidă, andive, ţelină de peţiol, etc.), lumina într-o anumită perioadă a
creşterii nu numai că nu este necesară, dar poate fi chiar dăunătoare.
Intensitatea luminii
În funcţie de pretenţiile faţă de intensitatea luminii, plantele legumicole se grupează
astfel:
-pretenţioase la lumină: tomatele, bamele, ardeiul, pătlăgelele vinete, pepenii galbeni,
pepenii verzi, castraveţii, fasolea şi sparanghelul, care necesită o iluminare de 8000 lucşi;
-puţin pretenţioase la lumină: spanacul, ridichile de lună, mărarul, pătrunjelul,
reventul, morcovul, asmăţuiul, ţelina şi măcrişul, care necesită o iluminare de 4000-6000
lucşi;
-nepretenţioase: ceapa pentru frunze, mazărea, sfecla pentru frunze, putând fi cultivate
cu succes primăvara devreme sau iarna;

6
 -plante care nu au nevoie de lumină la formarea organelor comestibile: andivele,
sparanghelul, ciupercile, conopida etc.
Durata perioadei de iluminare
Durata de iluminare prezintă o deosebită importanţă pentru viaţa plantelor legumicole.
Ca şi intensitatea luminii, durata de iluminare diferă în cursul anului, în sensul că iarna
lungimea zilei este redusă scăzând până la 8 ore şi 30 minute iar în lunile de vară ajunge la 15
ore şi 30 minute.
Sub raportul pretenţiilor faţă de lungimea zilei plantele legumicole se grupează astfel:
-de zi lungă (14-16 ore): plantele legumicole din grupa verzei, morcovul, ceapa,
cicoarea, spanacul, ridichea de lună, mărarul, plantele perene;
-de zi scurtă(8-12 ore): fasolea, castraveţii, tomatele, ardeii, pătlăgelele vinete,
pepenii;
-indiferente la durata de iluminare (neutre).

1.2. Relaţiile plantelor legumicole cu căldura

Din punct de vedere legumicol, o importanţă practică o reprezintă variaţia

temperaturii în timpul unui an, perioada când solul nu este îngheţat şi se poate lucra, apariţia
şi frecvenţa brumelor.
Pentru speciile legumicole mai puţin pretenţioase la căldură se consideră în general că
perioada activă de vegetaţie începe când în aer şi sol se stabilizează o temperatură de cel
puţin 5°C, iar pentru culturile termofile (tomate, ardei, vinete, castraveţi, pepeni, fasole) data
când se înregistrează temperaturi egale sau superioare valorii de 10°C , respectiv 15°C pentru
pepeni.
Analizând curba de variaţie a intensităţii fotosintezei, la mai multe specii legumicole,
rezultă că fiecare specie are o temperatură minimă, optimă şi maximă.
Temperatura minimă: în prezenţa acesteia ambele procese ale metabolismului,
asimilaţia şi dezasimilaţia, sunt foarte mult încetinite şi se află în raport de 1/1, deci nu se
acumulează nimic. Dacă temperatura scade sub acest nivel plantele pier.
Temperatura optimă când se înregistrează cel mai mare raport între asimilaţie şi
dezasimilaţie, deci cel mai mare ritm de acumulare, respectiv de creştere sau depozitare a
rezervelor în organele adaptate în acest sens, care constituie organele comestibile ale acestor
plante.

7
 Temperatura maximă când raportul dintre asimilaţie şi dezasimilaţie devine iarăşi 1/1,
iar la temperaturi mai mari dezasimilaţia creşte iar asimilaţia scade şi în scurt timp plantele
mor.
Temperatura optimă este caracteristică fiecărei specii legumicole, dar variază între
anumite limite, în cursul diferitelor faze de creştere, precum şi în funcţie de prezenţa şi
intensitatea celorlalţi factori de mediu, mai ales a luminii a conţinutului în CO2 din
atmosferă şi a umidităţii din sol şi atmosferă.

1.3. Aerul ca factor de vegetaţie în legumicultură

Printre factorii de vegetaţie care condiţionează creşterea şi dezvoltarea plantelor

legumicole, o deosebită importanţă prezintă aerul. Alături de ceilalţi factori de vegetaţie,
regimul de aer şi gaze exercită o influenţă deosebită asupra plantelor legumicole.
Oxigenul. Principalele procese vitale se desfăşoară normal numai în prezenţa
oxigenului, atât din aer cât şi din sol, deoarece plantele legumicole respiră atât prin părţile
aeriene cât şi prin rădăcini.
Aprovizionarea organelor aeriene ale plantelor cu oxigen se realizează în mod normal,
deoarece cantitatea de oxigen din atmosferă este suficientă pentru viaţa plantelor. În sol însă
oxigenul este folosit nu numai de către plante ci şi de microorganisme şi deci în anumite
condiţii poate deveni insuficient.
Bioxidul de carbon din aer şi sol prezintă o deosebită importanţă pentru metabolismul
plantelor verzi, deoarece participă direct în procesul de fotosinteză.
Alte gaze. În răsadniţele, solariile şi serele solar cu substratul încălzit pe cale
biologică se degajă amoniacul care, în concentraţie de 0,1% dăunează plantelor, iar în
proporţie de 3-4% devine nociv.

1.4. Cerinţele plantelor legumicole faţă de apă

Cantitatea de apă necesară pentru desfăşurarea normală a proceselor metabolice în

plantele legumicole se asigură, în principal, pe baza regimului de precipitaţii specific fiecărei
zone şi se completează, la nivel optim, prin irigaţii.
Alături de umiditatea din sol, umiditatea relativă a aerului prezintă mare importanţă,
atât la cultura legumelor în câmp cât şi la cea protejată.

8
 Datorită apei, ţesuturile plantelor îşi păstrează turgescenţa, care este condiţia
fundamentală pentru menţinerea stării fizice şi fiziologice a plantelor.
Organele de consum la unele specii legumicole cum sunt: salata, spanacul, lobodă,
pătrunjelul pentru frunze, mărarul, castraveţii, fasolea şi mazărea de grădină, morcovul,
păstârnacul, ridichile, sparanghelul etc. îşi pierd uşor turgescenţa în lipsa apei. În asemenea
cazuri ele capătă aspectul de ofilire, depreciindu-se astfel calităţile comerciale.

1.5. Solul şi hrana

Solul constituie pentru majoritatea plantelor legumicole atât suportul lor material cât
şi cea mai importantă sursă de hrană.
La culturile legumicole în sere se are în vedere în mod deosebit concentraţia ionului
de Na+, care dacă este prea mare determină reducerea fotosintezei, o creştere a respiraţiei şi o
dinimuare efectivă a producţiei. La culturile din sere, prin folosirea unor cantităţi mari de
îngrăşăminte, în funcţie de textura solului şi sub influenţa apelor de irigaţie s-a constatat o
creştere a conţinutului de săruri ceea ce a dus la reducerea accesibilităţii apei şi a substanţelor
nutritive din sol pentru plante; degradarea proprietăţilor fizice ale solului; reducerea activităţii
microorganismelor din sol; scăderea producţiei de legume.

9
 Capitolul II

SALATA

1.1. Originea, evoluţia şi importanţa

Originea salatei este controverstată. Majoritatea ipotezelor susţin că la apariţia formei

actuale au participat 4 specii de origine europeană : Lactuca sativa, Lactuca saligna, Lactuca
serriola şi Lactuca virosa.
Dovezile istorice scrise referitoare la cultivarea salatei îşi au originea în Egiptul Antic
(Keimer 1924 ; Harlan 1986). Aceste dovezi datează din a 4-a dinastie a Egiptului Antic
(2500 î.e.n.), cu o reprezentare reală a salatei în picturile din cavouri. Picturile reprezintă o
salată cu tulpinile groase şi lungi, cu frunze înguste şi ascuţite.
Salata era foarte răspândită în Grecia Antică şi Roma şi a existat întrun număr variat
de forme cu frunze verzi şi roşii. Chiar dacă salata de frunze s-a cultivat cu mii de ani în
urmă, salata de căpăţână a fost semnalată pentru prima oară în cultură abia în secolul al XVI-
lea.
În Europa de Vest şi Nord numeroase forme sunt descrise la începutul secolului al
XV-lea. Acestea includ tipurile untoasă şi pe cele de căpăţână. Columb se pare că a răspândit
salata în Lumea Nouă, în 1494, în cea de-a doua călătorie. Ultimul pas in răspândirea tipurilor
de salată a fost făcut în 1941, cu aducerea în Europa a soiului ,,Great Lakes’’ , primul tip
adevărat de iceberg (Iceberg – este o salată foarte populară în Statele Unite ale Americii,

10
denumirea venind de la modul în care a fost adus acest tip de salată în SUA (în vagoane de
tren acoperite cu gheaţă). Are un aspect dens, iar textura este crocantă). Este mai mare şi mai
ferm decât salatele de căpăţână din Europa, cunoscute ca tip ,,Batavia’’.
Salata a ajuns de asemenea în China unde a fost semnalată pentru prima dată în
secolul al V-lea (e.n.). Salata chinezească este de tip tulpină şi este consumată mai degrabă
gătită decât în stare proaspătă.

În prezent salata se cultivă în toate ţările cu climat temperat şi continental. În anul

2006 (Anuarul Statistic FAO), suprafaţa cultivată cu salată şi cicoare la nivel mondial era de
peste 1 milion de hectare, iar producţia obţinută, de aproximativ 23 milioane tone. Potrivit
aceleiaşi surse şi cu referire la acelaşi an, în Europa primele 10 ţări mari cultivatoare de salată
şi cicoare sunt: Spania, Italia, Franţa, Germania, Marea Britanie, Grecia, Portugalia, Belgia,
Olanda, şi Austria, iar dintre acestea Spania se afla printre primii 3 mari producători de salată
şi cicoare din lume, cu o producţie de peste 1 milion de tone anual (2006). Cultura forţată a
început în secolul al XVIII-lea şi este foarte mult răspândită în Olanda, Belgia, Marea
Britanie şi Franţa.
În ţara noastră cultura salatei se practică în toate zonele, dar mai ales în jurul oraşelor
şi centrelor populate, atât în culturi de câmp cât şi în culturi forţate şi protejate, ceea ce
permite aprovizionarea populaţiei pe o perioadă cât mai mare a anului cu acest produs şi mai
ales în perioadele deficitare în legume proaspete (iarna, primăvara devreme, toamna târziu ).
Importanţa alimentară şi economică. Salata de grădină se cultivă pentru frunze şi
căpăţâni care se utiliează în stare proaspătă sau sub formă preparată.Este solicitată de
consumatori tot timpul anului, fiind cultivată atât în câmp cât şi în spaţii protejate, în culturi
succesive sau asociate. Salata conţine un spectru larg de minerale, deşi acestea saunt prezente
în cantităţi destul de modeste. Este de asemenea o sursă importantă de clorofilă şi vitamina K.

11
Marula este cea mai bogată în substanţe nutritive dintre salate, prezentând cantităţi însemnate
din vitaminele A, B1, C, acid folic, Mn şi Cr. Există o foarte bine recunoscută discrepanţă
între valoarea nutritivă a salatei de căpăţână şi celelalte forme de salată, în favoarea celor din
urmă (Rubatzky şi Yamaguchy, 1997). Această diferenţă se referă de fapt doar la conţinutul
în vitaminele A, C şi la cel în Ca şi este datorată proporţiei mai mari de frunze colorate în
verde intens ale salatei de frunze şi marulei.

Salata este o legumă slab calorică, motiv pentru care poate fi consumată în cantitate
mare, fiind recomandată în toate regimurile de slabire. Datorită conţinutului ridicat în apă şi
fibre vegetale, salata are numeroase influenţe favorabile asupra sănătăţii, dincolo de
conţinutul ei nutritiv . Efectele ei terapeutice se datorează conţinutului ridicat în alcaloizi
precum : asparagina, lactucina, hiosciamina. Ea ajută la digestie imbunătăţind activitatea
ficatului. Poate de asemenea să reducă riscul bolilor de inimă, al cancerului şi previne apariţia
cataractei. Salata ,, Iceberg’’conţine o cantitate importantă de colină ce protejează sistemul
nervos, intervine în reglarea funcţiei hepatice şi în metabolismul grăsimilor.
Dintre constituenţii salatei, cu influenţă nefavorablă asupra sănătăţii consumatorilor, o
atenţie deosebită trebuie acordată nitraţilor. Nivelul conţinutului de nitraţi în salată este
influenţat atât de factori genetici (cultivarul folosit), cât şi de cei ecologici (temperatură,
intensitatea luminoasă, umiditatea solului) şi tehnologici (fertilizare cu azot, folosirea
îngrăşămintelor cu eliberare treptată a substanţei active). Dintre aceşti factori fertilizarea cu
azot şi intensitatea luminoasă s-au dovedit a avea o influenţă majoră asupra nivelului de
nitraţi acumulaţi în salată (Cantliffe, 1974) .
Carenţa de molibden din sol poate conduce de asemenea la acumularea excesivă de
nitraţi în plantele de salată. Vitamina C previne transformarea nitraţilor în nitriţi atât în
ţesuturile plantei cât şi în corpul uman (Hill, 1991).

12
 Perioada scurtă de vegetaţie şi rezistenţa la temperaturi scăzute fac posibilă cultivarea
salatei primăvara devreme şi toamna târziu precum şi extrasezon, în sistemul culturilor
protejate, micşorând astfel deficitul de aprovizionare cu legume verzi în aceste perioade.
 

2.2. Particularităţi biologice

Salata este o plantă cu perioadă de vegetaţie scurtă.

Rădăcina este pivotantă, înrădăcinarea fiind superficială, până la 25-30 cm adâncime.
La suprafaţa solului se dezvoltă o rozetă de frunze, iar mai târziu la unele soiuri se
formează şi o căpăţână afânată, mai puţin îndesată. Frunzele sunt scurt peţiolate, având
limbul de formă, mărime şi culoare diferită în funţie de soi.
Tulpina adevărată este scurtă şi îngroşată, pe ea fiind dispuse frunzele. La soiurile cu
căpăţână, frunzele din interiorul acesteia sunt etiolate şi mai fragede comparativ cu cele din
rozetă.
În condiţii de zi lungă, la majoritatea soiurilor se formează o tulpina floriferă care are
înălţimea de 80-100 cm, este ramificată şi în vârful acestora se formează florile, dispuse în
inflorescenţe de tip calatidiu. Florile sunt ligulate, galbene cu polenizare autogamă. O plantă
formează aproximativ 750 de capitule, în fiecare existând 7-15 flori.

13
2.3. Relaţiile cu factorii de mediu

Salata are cerinţe moderate faţă de temperatură. Seminţele pot să germineze începând
de la 3-4°C. Temperatura optimă de germinaţie este de 18-20°C. Plantele călite, aparţinând
soiurilor de iarnă pot să reziste până la -16…-18°C. La soiurile de primăvară plantele necălite
rezistă până la -2...-3°C, iar cele călite până la -5…-10°C. Pentru o creştere normală,
temperature solului trebuie să fie peste 7°C, astfel creşterea rădăcinilor este lentă şi scade
capacitatea de absorbţie a apei din sol. Condiţii bune de creştere a plantelor se înregistrează
atunci când temperatura solului este de 12-13°C, iar cea atmosferică de minim 6-7°C.

14
 Faza de lumină are cerinţe moderate. Salata este plantă de zi lungă, dar cultivată în
condiţii de zi scurtă asigură producţii mai mari. Majoritatea soiurilor în condiţii de zi lungă
formează foarte repede tulpinile florifere, în detrimentul producţiei de frunze.
La culturile efectuate în perioada de iarnă, când condiţiile de lumină sunt puţin
favorabile, există pericolul de acumulare a nitraţilor în frunze, care pot determina în organism
diferite anomalii fiziologice.
Are cerinţe mari faţă de apă. Umiditatea optimă a solului este de 65-70% din
capacitatea de câmp inainte de formarea căpăţânilor şi 75% în perioada de formare a acestora.
Dacă se înregistrează un deficit al alimentaţiei hidrice, poate sa apară necrozarea
marginilor frunzelor
Salata preferă solurile mijlocii spre uşoare, bogate în humus, fertile, cu reacţie neutră,
pH= 6,5-7. Este sensibilă la concentraţia în săruri, suportând cel mult 2-4 g săruri/l.

15
Capitolul III

16
 SPANACUL

Spanacul se cultivă pentru frunzele sale suculente, fragede și gustoase care se

consumă proaspete (salate), pregătite în mâncăruri sau conservate prin congelare.

Spanacul este o legumă preferată de toți cei ce doresc o alimentație ușoară și

sănătoasă. Valoarea energetică redusă (50 kcal/200 g), dar și aportul incontestabil de
vitamine: 8 mg vitamina A, 30-40 mg vitamina C, 3/4 din nevoile zilnice de acid folic
(vitamina B), toate reportate la 200 g spanac fiert, fac din spanac un aliment de excepție pe
care toate bucătăriile lumii îl valorifică în cele mai diverse feluri.

În ceea ce privește fierul spanacului (2,7 mg/100 g), se știe că absorbția teoretică a
acestuia este de 5%. Acest procent crește sensibil atunci când spanacul se consumă cu carne,
când 15% din fier devine absorbit. Aceasta justifică observația privind faptul că spanacul este
„un bun furnizor de fier“ pentru organism. Atenție însă că spanacul conține acid oxalic, care
fixând calciul îl elimină din organism.

3.1. Originea și aria de răspândire

17
 Se estimează că spanacul ar proveni din Asia de Sud-Vest (Afganistan, Turkestan,
Persia) de unde în secolul al XII-lea, probabil datorită cruciadelor, a fost adus în Spania, de
aici răspândindu-se în toată Europa și apoi în toată lumea. În România, spanacul se cultivă în
toate zonele agricole atât pentru consumul proaspăt, cât și pentru industrializare.

3.2. Particularitățile biologice ale plantei

Spanacul este o plantă erbacee, anuală, cu un sistem radicular pivotant care pătrunde
adânc în sol. În primul stadiu de vegetație formează o rozetă din 8-10 frunze, de culoare
verde-închis, rotunjite, triunghiulare sau alungite, cărnoase, netede sau puțin gofrate. Ulterior,
din mijlocul acestei rozete pornește o tulpină floriferă, înaltă de 70-80 cm, prevăzută cu
frunze dese și alungite. Spanacul este o plantă dioică, raportul între plantele femele și cele
mascule depinzând uneori și de condițiile climatice. Se pot întâlni în mod excepțional în
lanurile de spanac și plante hermafrodite.

Plantele femele produc rozete mai bogate în frunze. Florile femele sunt verzi și sunt
dispuse în glomerule la baza frunzelor. Ele înfloresc mai târziu decât florile mascule.

Plantele mascule mai puțin valoroase din punct de vedere culinar înfloresc mai repede
și au florile dispuse în spice terminale. Fructele de spanac, de asemenea impropriu denumite
semințe, sunt niște achene rotunde sau colțuroase de culoare galben-verzui, galben-cenușiu
sau galben-cafeniu. Într-un gram intră 80-130 de semințe rotunde și 70-90 de semințe
colțurate.

Semințele răsar după 8-12 zile de la semănat și își păstrează capacitatea germinativă
timp de 4-5 ani. Exigențe agro-pedo-climatice. Spanacul este o specie foarte bine adaptată
climatului temperat suportând gerurile de peste iarnă atunci când se cultivă prin semănătură
de toamnă.

Spanacul preferă un sol nisipo-argilos, bine drenat (se asfixiază ușor mai ales în
perioadele de iarnă), bogat în materie organică cu pH de 6,2-7,0.

Este sensibil la cloroza provocată de blocajul magneziului, manganului sau borului pe

terenurile alcaline sau excesiv amendate cu carbonat de calciu. Apa trebuie asigurat` moderat,
dar cu regularitate, fiind decisivă pentru realizarea producției mai ales în perioadele
secetoase.

18
 Specii premergătoare favorabile: mazăre, cartof, fasole sau tomate. Este bună
premergătoare pentru: morcov, mazăre de conserve și rădăcinoase. Timpul de revenire pe
aceeași sol: 3 ani.

3.3. Rezultate în agricultura ecologică

Spanacul este o cultură rustică, bine adaptată la condiții de climă temperată. Nu

necesită lucruri speciale. Se asociază bine cu: prazul, țelina, mazărea sau bobul. Se pot
semăna sau planta rânduri alternative, ținându-se cont de distanța dintre rândurile de spanac
pentru a putea realiza această asociere (rânduri la 70 cm distanță).

Spanacul se cultivă prin semănat direct în câmp pe teren modelat în brazde înălțate, cu
3 rânduri pe brazdă. În cazul culturilor asociate în rânduri alternative, rândul din mijloc se
poate cultiva cu una din speciile menționate (praz, țelină sau bob).

Semănatul se realizează de obicei toamna în perioada 15 septembrie – 10 octombrie,

plantele de spanac urmând a trece peste iarnă în stadiul de rozetă cu 3-4 frunze. Sunt și soiuri
care se pot semăna și primăvara timpuriu deoarece dispun de o anumită rezistență la boltire
(pornire a tijei florifere). Primăvara, semănatul se face cât mai timpuriu posibil la începutul
lunii martie.

Distanța între plante pe rând: 7-10 cm; Densitate: 200-300 mii plante/ha

Norma de sămânță este de 12-15 kg/ha.

Nu necesită lucrări speciale. Răritul culturii este obligatoriu primăvara după răsărire
în faza de rozetă.

Combaterea buruienilor și afânarea solului prin prașile mecanice sau manuale se

execută numai dacă se consideră strict necesar.

Operațiunea de recoltare poate începe când plantele au 7-8 frunze chiar dacă nu au
ajuns la dimensiunile maxime caracteristice soiului. Recoltarea se realizează prin smulgere,
se îndepărtează frunzele afectate sau murdare de pământ și se depozitează în lăzi convenabile.

Producția se depozitează la adăpost și la umbră, pentru a se evita deshidratarea.

Soiul Matador, care are frunzele acoperite cu un strat subțire de pruină este mai
rezistent la deshidratare decât celelalte soiuri cultivate la noi.

19
 Capitolul IV

STUDIU DE CAZ - BOLILE PLANTELOR LEGUMICOLE

BOLILE SPANACULUI

Patologia vegetală sau fitopatologia este ştinţa care se ocupa cu studiul bolilor
plantelor, cu prevenirea şi combaterea lor. Fitopatologia este totodată o ştintă cu caracter
practic, aplicativ avănd legatura cu viticultura, pomicultura, legumicultura, fitotehnia.

Latura practica a acestei ştiinţe este legata de producţia agricolă şi constă in studierea
bolilor şi paraziţilor plantelor, cu scopul de a găsi mijloacele cele mai potrivite pentru a lupta
impotriva lor, in vederea asigurării unei recolte bogate şi sanătoase.
Complexul constituit de planta gazdă şi parazitul care o atacă este supus influenţei directe a
mediului inconjurător care prin diferiţii săi factori, acţionează atăt asupra plantei,
modificândui rezistenţa, cât şi asupra agentului patogen modificândui virulenţa.Din această
cauza, studiul bolilor plantelor trebuie să se faca in stransă legatura cu cunoaşterile condiţiilor
de mediu ceea ce ii dă un pronunţat caracter regional.

Orice boală la plante se caracterizează printr-o scădere a cantitaţii de substanţe

organice produse şi acumulate în plantă, prin modificări
morfologice,anatomice,histologice,citologice, fiziologice, biochimice ceea ce inseamnă o
scădere a recoltei când este vorba de plantele cultivate. În general plantele cultivate sunt mai
sensibile decăt plantele sălbatice. Această sensibilitate mai accentuată se explică prin faptul
că ele sunt puse uneori să se dezvolte in condiţii diferite de condiţiile naturale de viaţa de la
locul lor de origine. Intensificarea schimbului de produse vegetale a favorizat răspândirea
dintr-o regiune în alta, uneori pe distanţe foarte mari a diferitelor boli şi paraziţi ai plantelor.

Spre deosebire de bolile animalelor, bolile plantelor nu au un caracter general ci sunt

localizate pe anumite parţi ale plantelor, pe anumite organe(rădăcini, frunze).excepţie de la
regulă o fac virozele şi bolile produse de unele bacterii şi ciuperci parazite care traiesc în
vasele plantelor şi provoacă îmbolnăvirea întregului organism.

Pentru a studia o boală la plante este nevoie să se cunoască simpotemele prin care ea
se manifestă, morfologia şi biologia agentului patogen care o provoacă,raporturile reciproce

20
dintre planta gazdă şi agentul patogen, precum şi influenţa pe care o exercită condiţiile de
mediu.

După modul cum se desfaşoară procesul patologic deosebim boli acute care au un
caracter rapid producând in scurt timp pierderea organului sau plantei atacate şi boli cronice
cu un caracter lent de lungă durata care slăbesc treptat planta bolnavă

În lupta impotriva bolilor plantelor au precădere măsurile profilactice, preventive. La

plante se urmareşte împiedicarea apariţiei diferitelor boli şi răspnâdirea lor la plantele de
cultura. Metodele de combatere a bolilor plantelor sunt de mai multe feluri si anume: metode
culturale, metode biologice, metode fizico-mecanice, metode chimice.

Prin intensificarea legumiculturii, mai ales în culturile de sere şi solare se creează

condiţii favorabile pentru dezvoltarea unor boli ale legumelor care aduc mari prejudicii
recoltelor.

În culturile de legume, bolile sunt foarte periculoase deoarece ele se propaga uşor, pot
să cuprindă în scurt timp suprafeţe mari dintr-o seră sau cultura de câmp.

Cele mai frecvente boli ale plantelor legumicole sunt cele infecţioase (produse de
agenţi patogeni), predominante fiind cele produse de ciuperci fitopatogene,urmate de cele
produse de virusuri, bacterii, micoplaste şi antofite parazite.

Deoarece majoritatea speciilor legumicole cultivate in câmp sau spaţii special

amenajate se consumă in stare proaspată, în prevenirea şi combaterea bolilor trebuie să se
urmărească atât combaterea eficace a agenţilor patogeni, cât şi o protecţie a biocenozei. În
lupta împotriva bolilor plantelor legumicole, trebuie acordată prioritate măsurilor care
contribuie la prevenirea atacurilor, deoarece este mai indicat să se prevină boala decât să se
combată.

4.1.Mozaicul spanacului

Boala este larg răspândită în multe ţări din Europa cum ar fi: Franţa, Belgia, Italia,
Bulgaria, Marea Britanie.

Este viroza cea mai raspandită în culturile de spanac din ţara noastră, fiind importantă
din punct de vedere economic,deoarece din cauza atacului, spanacul este mult depreciat
calitativ.

21
 Simptome. Sunt afectate frunzele de spanac pe care se observă numeroase pete mici
cu diametru de sub un mm, avînd în centru un punct închis la culoare. Uneori aceste pete
confluează formând pete mai mari de culoare galbena, însă fară a se generaliza ca în cazul
ingălbenirii.

4.2.Îngălbenirea spanacului

Acestă viroză este clasata ca fiind cea mai păgubitoare, este întâlnită în toate ţările cu
climat temperat: America de Nord, Bulgaria, Franţa, Polonia, Belgia. În ţara noastră a fost
prima dată descrisă în anul 1975 de către Pop.

Sunt expuse atacului culturi de toamna deoarece în această perioadă numărul

insectelor în special al afidelor este mult mai mare decât primavara, care vehiculează virusul
în condiţii naturale.

Simptome. Pe frunzele de spanac în special pe cele mature, pornind de la margine

spre partea centrală se observă o îngălbenire a ţesuturilor cu excepţia nervurilor care rămân
verzi. Frunzele afectate sunt îngrosate şi rugoase, ele se usuca şi se ofilesc. Frunzele tinere
formate după producerea infecţiei sunt mici, alungite, filiforme uşor îngălbenite.

Vasele liberiene secundare ale frunzelor afectate prezintă amidon şi gome.

Culturile de spanac afectate de acest virus au o producţie mică din punct de vedere
calitativ si cantitativ.

4.3. Putrezirea plăntuţelor

Este o boala comună şi răspăndită fiind păgubitoare şi înstalăndu-se pe plăntuţele abia

răsărite.

Simptome. Culturile de spanac afectate de acestă boala prezintă doua simptome de

manifestare. Primul tip se caracterizează prin frunze coloritice, culcate pe sol. Rădăcina
plăntuţelor afectată este necrozată partial sau total până la 8-10 mm în colet. În jurul coletului
apare o zonă inelară de culoare cenuşie. Acest mod de manifestare a bolii este determinat de
atacul speciei Pytium debaryanum.

22
 În cel de al doilea mod de manifestare se observă o foarte slabă dezvoltare a plantelor.
Astfel frunzele din centrul tufelor rămăn mici, înguste liniare sau lanceolate, grofate în
întregime sau de-a lungul nervurii mediane. Culoarea acestor frunze devine ulterior galben
pal, apoi bruna, ca urmare a uscării parenchimului începând cu marginile limbului.

Datorită îmbolnăvirii, plantele putrezesc din cauza acţiunii bacteriilor care se

suprapun atacului primar. Aceste simptome se întălnesc mai des la sfărşitul lunii august.

Acest mod de manifestare este determinat de atacul speciei Pytium ultimum.

4.4. Albumeala spanacului

Această boala a fost descrisă prima dată de Cooley în anul 1910 în S.U.A. în statul
Virginia.

La noi în ţară albumeala spanacului nu este cunoscută.

Simptome. Boala se manifestă prin apariţia a numeroase pustule albe, dispersate sau
grupate pe faţa inferioară a frunzei, mai rar pe peţiol sau pe faţa superioară. Aceste pustule
sunt subcirculare sau neregulat alungite de 1-4 mm în diametru.

Ţesuturile atacate se decolorează, apoi devin brune şi se usucă. Când atacul este foarte
intens frunza se usuca în întregime.

Boala se dezvoltă foarte rapid la 21-22ºC, diminuându-se sub 16 şi peste 28ºC. Aceste
temperaturi denotă faptul că infecţiile putenice au loc în nopţile reci precedate de zile
călduroase.

4.5. Mana spanacului

Boala este prezentă în toate ţările cultivatoare de spanac, manifestându-se atăt în

culturile de consum căt şi în cele pentru producerea de sămânţă. Se întâlneşte pe câmp, în
răsadniţe şi în sere.

În ţară la noi a fost descrisă prima dată de Traian Săvulescu în anul 1929.

Simptome. Agentul patogen ataca organele aeriene ale plante dar în mod special
frunzele. Pe faţa superioară a frunzei apar pete cu conturul nedefinit de culoare galben

23
deschis, circulare sau ovale, variabile ca marime de 1-2 cm diametru, dispuse uneori de-a
lungul nervurilor. Pe faţa inferioară sau chiar pe cea superioară, mai rar, apare în dreptul
petelor un puf cenuşiu-violaceu, constituit din conidiofori şi conidiile ciupercii. În condiţii
favorabile de umiditate petele se extind, se unesc între ele şi acopera parţial sau total
suprafaţa limbului frunzei care se brunifică şi se necrozează, apoi se usucă şi devine casant.

Plantele de spanac sunt atacate uneori foarte devreme înca din stadiul de frunze
cotiledonale, caz în care plăntuţele pier. Boala se întalneşte şi în culturile semincere, unde
este foarte dăunătoare. Dezvoltarea bolii este favorizată de o vreme răcoroasă şi ploioasă sau
de o irigare prea abundentă.

4.6. Antracnoza spanacului

Boala este prezentă în toate ţările în care se cultivă spanacul. Prima dată a fost
semnalată în S.U.A. în 1890 de Ellis şi Halsted. În ţara la noi boala a fost mentionată în 1954
de Docea şi Severin în jurul capitalei.

Simptome. Atacul se manifestă pe frunze şi petiolurile lor, pe tulpini şi pe seminte. Pe

frunze apar pete mici aproape circulare, vizibile pe ambele feţe, izolate de culoare gălbuie sau
cenuşie-albicioasă. Atunci când apar pe peţiol, tulpini sau seminţe acestea sunt negricioase.
În condiţii de mediu favorabile (umiditate excesivă şi temperatură de peste 25ºC), atacul
devine atăt de grav încăt cultura pare arsă, putând fi complet compromisă. Când atacul trece
pe seminţe, la suprafaţa acestora se formează pete negricioase. Dacă foliajul bolnav cade,
plantele formează noi frunze.

4.7. Pătarea frunzelor de spanac

Boala este prezenta în Europa cât şi în America de Nord. În ţara noastră a fost
semnalată prima dată în anul 1941.

Simptome.Pe frunze apar la inceput pete izolate, brune, înconjurate de o margine

galbenă, mici, circulare sau de forma neregulată, de 3-5 mm în diametru. După un timp petele
se măresc şi ocupă o mare porţiune din limb. Pe ambele feţe ale frunzei, la suprafaţa petelor
se diferenţiază o pulbere fină, brună negricioasă constituită din organele de înmulţire ale
ciupercii, reprezentate prin conidii ţi conidiofori.

24
 De cele mai multe ori petele apar in număr mare, cauzând îngălbenirea şi uscarea
frunzelor. Atacul agentul patogen este favorizat de o umiditate ridicată şi de temperaturi
scăzute.

4.8. Ascochitoza spanacului

Boala este comună în toate culturile de spanac din majoritatea ţărilor din Europa,
precum şi în America de Nord. A fost semnalată prima dată în U.R.S.S. în anul 1923 iar la
noi în ţară în 1952 de către Negru în jurul Clujului.

Simptome.Atacul se manifestă pe frunze şi tulpini. Pe frunze se diferenţiază pete

circulare sau neregulate, galbene sau brune de 2-3 cm în diametru. După un timp se observă
în dreptul petelor numeroase puncte negricioase, care reprezintă picnidiile şi picnospori. Pe
tulpini petele sunt alungite.

4.9. Veştejirea fuzariană a spanacului

Boala este răspândită în Europa, America de Nord. Prima dată a fost semnalată în anul
1919 de Sherbakoff în S.U.A în statul Idaho. Prezintă importanţă economică în special în
culturile semincere.

Simptome. Plantele sunt atacate în toate fazele de dezvoltare. Prima simptomă este
aceea de îngălbenire a frunzelor începănd cu cele bătrâne. Uneori atacul are drept consecinţă
o piticire a plantelor, având o talie mai redusă decât a celor sănătoase. Atât rădăcină
principala cât şi cele secundare se brunifică şi putrezesc. Pe vreme calduroasă şi uscată,
întreaga planta piere, iar pe vreme ploiasă continuă să vegeteze şi chiar să emita în continuare
rădăcini laterale. Aceste simptome apar ca urmare a infecţiei sistemului radicular. Secţionând
rădăcinile plantelor bolnave, se observă brunificarea vaselor conducătoare, în special a celor
lemnoase.

25
 Bibliografie

Patologie vegetală- Olga Savulescu, Editura didactica si pedagogica, Bucuresti 1967

Patologie vegetala- Bolile bacteriene si criptogamice ale plantelor de cultura- Iuliu

Prodan, 1927

Bolile bacteriene ale plantelor legumicole şi floricole –Gheorghe Marinescu, Editura

Ceres, 1992

Bolile legumelor şi combaterea lor- E. Docea, E. Rădulescu, Elisabeta Frăţilă, Editura

Academiei Republicii Socialiste Române, Bucuresti 1979

Bolile plantelor legumicole- Gh. Marinescu, M. Costache, A. Stoenescu, Editura Ceres,

Bucuresti 1986

Bolile plantelor legumicole- Mihai Mititiuc, Editura Universităţii AL. I. Cuza, 1993

BUTNARIU H. şi colab. - Legumicultură. Edit.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993

Curs de legumicultura generala- Stan N. 1992

26