Solul şi hrana

Solul constituie pentru majoritatea plantelor legumicole atât suportul lor material cât şi
cea mai importantă sursă de hrană.
La culturile legumicole în sere se are în vedere în mod deosebit concentraţia ionului de
Na+, care dacă este prea mare determină reducerea fotosintezei, o creştere a respiraţiei şi o
dinimuare efectivă a producţiei. La culturile din sere, prin folosirea unor cantităţi mari de
îngrăşăminte, în funcţie de textura solului şi sub influenţa apelor de irigaţie s-a constatat o
creştere a conţinutului de săruri ceea ce a dus la reducerea accesibilităţii apei şi a substanţelor
nutritive din sol pentru plante; degradarea proprietăţilor fizice ale solului; reducerea activităţii
microorganismelor din sol; scăderea producţiei de legume.

Capitolul II
 SALATA

1.1. Originea, evoluţia şi importanţa

Originea salatei este controverstată. Majoritatea ipotezelor susţin că la apariţia formei

actuale au participat 4 specii de origine europeană : Lactuca sativa, Lactuca saligna, Lactuca
serriola şi Lactuca virosa.
Dovezile istorice scrise referitoare la cultivarea salatei îşi au originea în Egiptul Antic
(Keimer 1924 ; Harlan 1986). Aceste dovezi datează din a 4-a dinastie a Egiptului Antic (2500
î.e.n.), cu o reprezentare reală a salatei în picturile din cavouri. Picturile reprezintă o salată cu
tulpinile groase şi lungi, cu frunze înguste şi ascuţite.
Salata era foarte răspândită în Grecia Antică şi Roma şi a existat întrun număr variat de
forme cu frunze verzi şi roşii. Chiar dacă salata de frunze s-a cultivat cu mii de ani în urmă,
salata de căpăţână a fost semnalată pentru prima oară în cultură abia în secolul al XVI-lea.
În Europa de Vest şi Nord numeroase forme sunt descrise la începutul secolului al XV-
lea. Acestea includ tipurile untoasă şi pe cele de căpăţână. Columb se pare că a răspândit salata
în Lumea Nouă, în 1494, în cea de-a doua călătorie. Ultimul pas in răspândirea tipurilor de salată
a fost făcut în 1941, cu aducerea în Europa a soiului ,,Great Lakes’’ , primul tip adevărat de
iceberg (Iceberg – este o salată foarte populară în Statele Unite ale Americii, denumirea venind
de la modul în care a fost adus acest tip de salată în SUA (în vagoane de tren acoperite cu
gheaţă). Are un aspect dens, iar textura este crocantă). Este mai mare şi mai ferm decât salatele
de căpăţână din Europa, cunoscute ca tip ,,Batavia’’.
 Salata a ajuns de asemenea în China unde a fost semnalată pentru prima dată în secolul al
V-lea (e.n.). Salata chinezească este de tip tulpină şi este consumată mai degrabă gătită decât în
stare proaspătă.

În prezent salata se cultivă în toate ţările cu climat temperat şi continental. În anul 2006
(Anuarul Statistic FAO), suprafaţa cultivată cu salată şi cicoare la nivel mondial era de peste 1
milion de hectare, iar producţia obţinută, de aproximativ 23 milioane tone. Potrivit aceleiaşi
surse şi cu referire la acelaşi an, în Europa primele 10 ţări mari cultivatoare de salată şi cicoare
sunt: Spania, Italia, Franţa, Germania, Marea Britanie, Grecia, Portugalia, Belgia, Olanda, şi
Austria, iar dintre acestea Spania se afla printre primii 3 mari producători de salată şi cicoare din
lume, cu o producţie de peste 1 milion de tone anual (2006). Cultura forţată a început în secolul
al XVIII-lea şi este foarte mult răspândită în Olanda, Belgia, Marea Britanie şi Franţa.
În ţara noastră cultura salatei se practică în toate zonele, dar mai ales în jurul oraşelor şi
centrelor populate, atât în culturi de câmp cât şi în culturi forţate şi protejate, ceea ce permite
aprovizionarea populaţiei pe o perioadă cât mai mare a anului cu acest produs şi mai ales în
perioadele deficitare în legume proaspete (iarna, primăvara devreme, toamna târziu ).
Importanţa alimentară şi economică. Salata de grădină se cultivă pentru frunze şi
căpăţâni care se utiliează în stare proaspătă sau sub formă preparată.Este solicitată de
consumatori tot timpul anului, fiind cultivată atât în câmp cât şi în spaţii protejate, în culturi
succesive sau asociate. Salata conţine un spectru larg de minerale, deşi acestea saunt prezente în
cantităţi destul de modeste. Este de asemenea o sursă importantă de clorofilă şi vitamina K.
Marula este cea mai bogată în substanţe nutritive dintre salate, prezentând cantităţi însemnate din
vitaminele A, B1, C, acid folic, Mn şi Cr. Există o foarte bine recunoscută discrepanţă între
valoarea nutritivă a salatei de căpăţână şi celelalte forme de salată, în favoarea celor din urmă
(Rubatzky şi Yamaguchy, 1997). Această diferenţă se referă de fapt doar la conţinutul în
vitaminele A, C şi la cel în Ca şi este datorată proporţiei mai mari de frunze colorate în verde
intens ale salatei de frunze şi marulei.

Salata este o legumă slab calorică, motiv pentru care poate fi consumată în cantitate mare,
fiind recomandată în toate regimurile de slabire. Datorită conţinutului ridicat în apă şi fibre
vegetale, salata are numeroase influenţe favorabile asupra sănătăţii, dincolo de conţinutul ei
nutritiv . Efectele ei terapeutice se datorează conţinutului ridicat în alcaloizi precum : asparagina,
lactucina, hiosciamina. Ea ajută la digestie imbunătăţind activitatea ficatului. Poate de asemenea
să reducă riscul bolilor de inimă, al cancerului şi previne apariţia cataractei. Salata ,,
Iceberg’’conţine o cantitate importantă de colină ce protejează sistemul nervos, intervine în
reglarea funcţiei hepatice şi în metabolismul grăsimilor.
Dintre constituenţii salatei, cu influenţă nefavorablă asupra sănătăţii consumatorilor, o
atenţie deosebită trebuie acordată nitraţilor. Nivelul conţinutului de nitraţi în salată este influenţat
atât de factori genetici (cultivarul folosit), cât şi de cei ecologici (temperatură, intensitatea
luminoasă, umiditatea solului) şi tehnologici (fertilizare cu azot, folosirea îngrăşămintelor cu
eliberare treptată a substanţei active). Dintre aceşti factori fertilizarea cu azot şi intensitatea
luminoasă s-au dovedit a avea o influenţă majoră asupra nivelului de nitraţi acumulaţi în salată
(Cantliffe, 1974) .
Carenţa de molibden din sol poate conduce de asemenea la acumularea excesivă de nitraţi
în plantele de salată. Vitamina C previne transformarea nitraţilor în nitriţi atât în ţesuturile
plantei cât şi în corpul uman (Hill, 1991).
 Perioada scurtă de vegetaţie şi rezistenţa la temperaturi scăzute fac posibilă cultivarea
salatei primăvara devreme şi toamna târziu precum şi extrasezon, în sistemul culturilor protejate,
micşorând astfel deficitul de aprovizionare cu legume verzi în aceste perioade.