Referat

Cultura legumicola pentru tuberculi

,,CARTOFUL’’

Student : Madalina Proiceama

Materie: Legumicultura
Denumirea stiinţifică: Solanum Tuberosum
Familia botanică: Familia Solanaceae
Denumiri străine: engleză – potato, franceză – pomme de terre
Centrul de origine :
De origine din America de Sud, unde era consumat de incaşi încă din anii 500 î.Hr.,
cartoful a fost adus în Europa în secolul al XVI-lea de conchistadori. Alimentului căruia i se
spunea şi „pâinea săracului“ i-a trebuit sute de ani să devină atât de faimos.
Povestea cartofului începe prin decizia unui negustor englez de a aduce cartoful
pentru prima dată în Europa în anul 1565, dându-i numele său: Potaterly Hawkins. În
Irlanda, cartoful s-a răspândit imediat, deoarece aproape jumătate din populaţie depindea de
acest aliment ieftin.
În restul Europei, “mărul de pământ”, cum mai era numit cartoful, nu a prins chiar
atât de bine. Ca şi roşiile, erau demonizaţi şi ridiculizaţi, multă vreme fiind folosiţi doar ca
plante ornamentale, în grădini botanice.
Florile şi frunzele lor erau admirate, dar nimeni nu ştia ce rost avea acea plantă. În
afara experimentelor botanice, biserica a desfiinţat cartoful deoarece creşte în pământ, iar
acest fapt e un lucru rău. Astfel, cartoful a picat în categoria nefastă. Apoi, cartoful era
mâncarea unui popor sălbatic, necreştin, fiind considerat de la bun început rău şi neacceptat.
Biserica s-a opus cartofului multă vreme, chiar şi când învăţaţii au recunoscut că putea să
hrănească oamenii şi să alunge foametea.
Istoria cartofului în Principatele Române ca plantă cultivată începe, probabil, la
începutul secolului al XIX-lea. Totuşi este posibil să fi fost cultivată mult mai devreme la
scară mai mică prin grădini, cel puţin în Transilvania.
Cartoful a pătruns apoi în Moldova, în timpul domnitorului Scarlat Callimachi (1812-1819),
adus din Transilvania. Informaţia este confirmată de lucrarea diplomatului austriac Ştefan
Raicevici care spune că un profesor francez deţinea, în 1812, terenuri în arendă în Moldova
care erau cultivate cu cartofi. Mult mai târziu a fost cultivat în sudul României de astăzi.
Cartoful prezintă o deosebită importanţă în alimentaţia oamenilor, medicina alopată,
furajarea animalelor şi în industria alimentară.
În alimentaţia oamenilor cartoful se foloseşte în stare proaspătă sau sub formă de
preparate uscate şi semipreparate. Pentru o mare parte a populaţiei cartoful reprezintă alimentul
de bază în alimentaţie. Consumul anual de cartofi pe locuitor oscilează, în diferite ţări ale lumii
între 44 şi 140 kg. În România consumul anual de cartofi pe locuitor este de circa 100 kg.
Datorită gustului plăcut, a digestibilităţii ridicate şi a valorii nutritive preparatele din
cartof satisfac nevoile nutritive ale populaţiei. Cartoful poate fi consumat fiert, copt sau prăjit,
sub formă de supe, salate, piureuri, substituind cu succes produsele făinoase. Cartoful este un
aliment indispensabil în alimentaţia dietetică. Compoziţia chimică a tuberculilor (tabel nr. 1)
conferă cartofului o valoare energetică ridicată.
 Pentru consumul alimentar în stare proaspătă sunt mai valoroase soiurile care conţin
mai puţin amidon (12,5 – 17%) şi cu un conţinut ridicat în proteine. Cartoful se utilizează în
industria alimentară obţinându-se: făină, fulgi, griş, chips. În medicina alopată sucul de
cartof crud este folosit cu succes în ameliorarea şi/sau vindecarea anumitor afecţiuni, cum ar
fi: gastrite, ulcere gastrice şi duodenale, dispepsii, hepatism şi litiază biliară, constipaţie,
hemoroizi, diabet, scorbut, flegmoane, arsuri, plăgi, erupţii, crăpături. În industrializarea
cartofului se folosesc tuberculii pentru obţinerea de amidon, alcool şi a altor produse
derivate: glucoză, dextroză, cleiuri şi cauciuc sintetic.
Pentru furajarea animalelor este valoros la speciile de porcine şi bovine. De regulă
se folosesc mai ales tuberculii răniţi la recoltare sau cei cu dimensiuni mici. Se cere o
oarecare prudenţă deoarece acumularea solaninei în tuberculi imprimă hranei un gust amar,
care produce deranjamente ale tubului digestiv la animale, cartofii nu se folosesc în
alimentaţia animalelor gestante.
Cartoful este o plantă importantă şi din punct de vedere fitotehnic deoarece:
 valorifică bine terenurile uşoare, nisipo – lutoase;
 lasă terenul curat de buruieni;
 valorifică rentabil gunoiul de grajd şi apa de irigaţii;
 se pretează bine în zonele mai umede unde cerealele nu ajung la maturitate;
 este o plantă premergătoare deosebit de valoroasă pentru majoritatea culturilor.
Pornind de la conceptul fundamental pe care se bazează agricultura ecologică, că
natura dispune de un ansamblu de mecanisme, de relaţii biologice în interacţiune, echilibrate
între ele, care asigură dezvoltarea plantelor, prevenirea bolilor, garantarea calităţii
produselor, în acest sistem de agricultură se caută a se asigura plantelor cele mai bune
condiţii de creştere şi dezvoltare. Prin cultivarea cartofului în sistem ecologic valoarea
tuberculilor este superioară, gustul este diferit de cel al cartofilor cultivaţi în sistem
convenţional iar poluarea solului, aerului şi apei este redusă.
Particularităţi botanice şi biologice

Cartoful este o plantă anuală cu înmulţire prin tuberculi şi mai rar prin sămânţă.
Rădăcina
Rădăcina este pivotantă, atunci când planta se dezvoltă din sămânţă şi fasciculată când se
dezvoltă din tuberculi. Rădăcina fascicular este formată din ramificaţii primare, mugurale care se
formează la nodurile tulpinii subterane şi rădăcini secundare sau stolonifere care sunt grupate în
jurul fiecărui stolon. Sistemul radicular este relativ puţin dezvoltat, reprezentând sub 8 – 10% din
masa întregii plante având, însă, o bună capacitate de absorbţie a apei şi a elementelor nutritive.
Rădăcinile pătrund în sol până la adâncimea de 70 – 100 cm şi se răspândesc în jurul plantei pe o
rază de 30 – 60 cm. Sistemul radicular este mai dezvoltat la soiurile tardive şi semitardive.
După răsărire rădăcinile cresc intens, masa cea mai mare înregistrându-se de la formarea
mugurilor florali la înflorire. Dezvoltarea rădăcinilor este influenţată de caracteristicile soiului,
condiţiile pedo-climatice şi tehnologia aplicată.
Tulpina
Tulpina cartofului cuprinde două porţiuni: subterană şi aeriană (epigee). Tulpina se
formează din mugurii tuberculului la înmulţirea vegetativă sau din sămânţă la înmulţirea
generativă. Tulpina este ierboasă, erectă la începutul vegetaţiei, semierectă sau culcată la
maturitate cu lungimea de 30 – 150 cm. Tulpina epigee este de regulă rotundă în partea
superioară şi prismatică, triunghiulară sau pătrată în partea bazală având culoarea verde cu
pigmentaţie brună – roşcată, albastră violacee, roşie purpurie, acestea fiind caractere de soi.
Creşterea intensă a părţii aeriene durează la diferitele soiuri între 37 şi 80 de zile de la
răsărire. În general, când raportul dintre vrejuri şi tuberculi este de 1:1 tufa işi încetează
creşterea acumulându-se substanţe de rezervă în tuberculi. La o cultură de cartofi normal
dezvoltată, greutatea tuberculilor în final este de 3 ori mai mare decât a părţii epigee. Numărul de
tulpini ce se formează dintr-un tubercul oscilează între 4 şi 8, în funcţie de soi, formând tufe de
formă sferică sau conică, erectă, semierectă, culcată, răsfirată sau compactă.
Tulpina subterană este rotundă pe ea formându-se rădăcinile şi stolonii. Stolonii sunt
ramificaţii ale tulpinii subterane, în număr de 12 –15 la o plantă, sunt scurţi (sub 10 – 15 cm)
pentru a asigura gruparea compactă a tuberculilor în cuib, sunt mai groşi decât rădăcinile şi
poartă frunze modificate (solzi) la fiecare nod, având forma unor ramuri îngroşate, suculente,
cărnoase de culoare albă sau pigmentate. Ei au poziţie orizontală sau oblic în jos, cresc la început
în lungime formând noduri şi internoduri, apoi se îngroaşă, depăşind rădăcinile de care se
diferenţiază. Stolonii îşi îngroaşă ultimele 10 – 12 internodii la partea terminală, transformându-
se în tuberculi de cartofi. Tuberculii au iniţial forma unor noduli, ca apoi prin creşterea în
grosime (mai repede) şi în lungime (mai încet) să capete mărimea şi forma caracteristică soiului.
Tuberculul este o tulpină subterană tuberizată. Tuberculul de cartof are o parte bazală cu
care se prinde de stolon şi o parte opusă, apicală. Iniţierea formării tuberculilor are loc la 10 – 35
de zile după răsărirea plantelor, iar creşterea acestora durează 45 – 85 de zile, perioadă
considerată critică pentru apă şi substanţe nutritive. În funcţie de raportul dintre lungimea şi
 lăţimea tuberculilor se defineşte forma acestora. Forma tuberculilor este un caracter de soi şi
poate fi: rotund, rotund-oval, oval, oval-lung, lung-oval spre lung, lung. După greutate tuberculii
se împart în: mari (peste 120g), mijlocii (80 -120g), mici (40 - 80g) şi foarte mici (sub 40g).
Frunzele
Frunzele formate după germinarea seminţei sau pe lăstarii proveniţi din tuberculi, sunt
mici şi simple. Celelalte frunze sunt compuse şi imparipenat-sectate, au foliole de mărimi diferite
care alternează, foliola terminală fiind mai mare şi unită cu una sau ambele foliole laterale la
unele soiuri. Numărul de frunze pe tulpină oscilează între 8 şi 12, în funcţie de soi. Foliolele au
formă eliptică, ovală, ovoidală, cu vârful lung sau scurt. Frunzele au culoarea verde-închis,
verde-gălbuie sau verde-cenuşie, fiind lucioase sau mate.
Florile
Florile sunt grupate în cime simple sau compuse. Petalele sunt de culoare albă, violacee
deschis sau închis, albastră, albastră-violacee, roză-violacee, albă-gălbuie iar anterele sunt de
culoare galbenă sau portocalie. Polenizarea este predominant autogamă. Înfloritul şi durata lui
variază în funcţie de soi şi condiţiile climatice. La soiurile timpurii şi în zonele mai calde
înfloritul este mai slab şi de durată scurtă. Plantele cultivate în condiţii optime înfloresc şi
fructifică mai bine.
Fructul
Fructul este o bacă de formă sferică, cărnoasă, indehiscentă (nu se desface), polispermă
(150 – 200 seminţe). Baca este de culoare verde sau verde pigmentată în albastru sau violaceu.
Sămânţa
Sămânţa este mică, de formă ovoidală-turtită, de culoare albă-gălbuie, cu capacitate
germinativă mai mare în anul al doilea, fiind utilizată în ameliorare.
Fazele de vegetaţie
Fazele de vegetaţie prezintă interes în tehnologia de cultivare:
 cunoaşterea intervalului de la plantare la răsărire ajută la stabilirea lucrărilor de îngrijire;
 cunoscându-se numărul de zile de la răsărire la formarea tuberculilor se evită irigarea în această
etapă deoarece se reduce numărul tuberculilor şi se prelungeşte perioada de tuberizare;
 după formarea tuberculilor şi până la încetarea creşterii tufelor, irigarea
 duce la creşterea randamentului la hectar;
 după încetarea creşterii tufei nivelul minim de irigare poate fi scăzut.
Principalele faze de vegetaţie la cartof sunt prezentate în tabel nr. 2.
Ciclul de vegetaţie
Ciclul de vegetaţie cuprinde trei etape:

 repausul germinativ;
 creşterea lăstarilor;
 creşterea plantelor şi tuberizarea.

Repausul germinativ începe de la recoltare şi durează 2 – 3 luni, timp în care nu formează

lăstari. Tuberculii, în timpul păstrării, formează ca şi frunzele o substanţă ce stimulează
tuberizarea numită ,,hormon de tuberizare’’. Acumularea substanţei de tuberizare în tubercul se
face treptat, cu atât mai repede cu cât temperatura de păstrare este mai ridicată. Tuberculii buni
de plantat trebuie să fie în stadiul II fiziologic, când mugurii de pe partea apicală pornesc în
vegetaţie.
Factorii care influenţează evoluţia lăstarilor sunt: soiul cultivat şi condiţiile de păstrare a
tuberculilor.
În etapa de creştere şi tuberizare se remarcă: creşterea foliară, procesul inducţiei şi
desfăşurării tuberizării, creşterea şi tuberizarea, procese ce se desfăşoară consecutiv.

Cerinţe faţă de climă şi sol

Dintre plantele de cultură, cartoful se numără printre cele mai pretenţioase în privinţa
satisfacerii cerinţelor sale biologice faţă de condiţiile de climă şi sol.
Căldura
Cartoful este considerat o plantă a climatului temperat. Suma temperaturilor medii zilnice
necesare pentru obţinerea de producţii bune oscilează între 1500 – 3000°C.
Necesarul de căldură variază pe parcursul vegetaţiei şi anume:
  pentru germinarea tuberculilor 7 °C, pentru răsărire 12 – 15 °C;
 pentru creşterea tulpinilor 19 - 21°C, maxim 42°C;
 pentru formarea tuberculilor 16 - 18°C, maxim 29°C

Temperaturile negative care distrug planta sunt de –0,5°C pentru frunze, - 0,8°C pentru colţi,
-1°C pentru tuberculi, -2°C pentru plantele tinere, -3pe°C ntru plantele mature. Temperaturile
prea ridicate sunt dăunătoare plantei, astfel: la 25°C nu se formează tuberculi, la 29°C creşterea
tuberculilor încetează, tulpinile rezistă până la 42°C dar pe măsură ce temperatura creşte acestea
se alungesc şi cad.
Prin irigarea culturii temperatura solului se reduce cu 8 - 12°C apa fiind un regulator termic
care creează condiţii favorabile şi în perioadele mai calde ale anului.
Temperatura influenţează formarea tuberculilor şi în interacţiune cu durata de iluminare. La
temperaturi de 16 -18°C formarea tuberculilor are loc şi în condiţii de zi scurtă (12 ore) şi la
durată ceva mai mare de iluminare. Dacă temperaturile sunt de 20 – 22 °C tuberizarea nu mai are
loc decât în condiţii de zi scurtă. Recoltarea cartofului trebuie să se facă la temperaturi mai mari
de 6 -7°C deoarece sub aceste valori tuberculii sunt foarte sensibili la vătămare.
Umiditatea
Cerinţele cartofului faţă de umiditate sunt diferite în funcţie de faza de vegetaţie a
plantei. În perioada de la plantare, la răsărire, planta utilizează rezerve de apă din tubercul,
cerinţa este mică. În perioada de creştere a tulpinilor şi tuberculilor cerinţa de apă este mai mare.
În condiţii de secetă este necesar irigatul. Consumul specific de apă oscilează între 167 şi 659
mm, în funcţie de condiţiile climatice. Seceta chiar de scurtă durată ca şi excesul de apă fie el
chiar şi de scurtă durată au repercursiuni negative asupra creşterii plantelor, asupra nivelului
producţiei şi a calităţii acesteia.
Cerinţele cartofului faţă de umiditate sunt diferite în funcţie de faza de vegetaţie a plantei.
În perioada de la plantare la răsărire (15 – 30 zile) cartoful este mai puţin pretenţios, folosind
rezervele de apă din tubercul, ca şi următoarea fază, de la răsărire la tuberizare (10 – 30 de zile).
Insuficienţa apei în perioada de formare a tuberculilor împiedică procesul sau îl
eţalonează, rezultând mai puţini tuberculi, cu vârste diferite, neuniformi ca rezistenţă la fierbere
şi păstrare şi diminuarea recoltei.
Seceta în perioada de creştere a tulpinilor şi a tuberculilor (25 – 45 zile după tuberizare )
micşorează foarte mult producţia. Seceta temporară provoacă ‘’puirea’’ tuberculilor în cuib,
încolţirea lor. Seceta prelungită asociată cu temperaturi ridicate este cauza degenerării climatice
a cartofului.
Excesul de apă provoacă înrăutăţirea condiţiilor necesare activităţii biologice a plantelor.
Lipsa oxigenului în cazul excesului de apă opreşte formarea tuberculilor şi stinghereşte creşterea
celor formaţi. Între nivelul producţiei şi umiditatea relativă a aerului nu există nici o corelaţie
semnificativă, optim considerându-se o umiditate relativă de 75%.
Lumina
Formarea tuberculilor are loc în condiţii de zi scurtă, creşterea tuberculilor în condiţii de
zi lungă, iar creşterea tulpinilor în condiţii de zi medie. Lungimea zilei de 10 – 12 ore este
socotită optimă pentru formarea tuberculilor. Numărul de tuberculi şi durata perioadei de
tuberizare depind de lungimea zilei iar cu cât perioada de tuberizare este mai scurtă, cu atât
tuberculii sunt mai uniformi ca mărime.
Solul
Cartoful este o plantă foarte pretenţioasă faţă de sol, deoarece stolonii şi tuberculii sunt
tulpini subterane, iar radicular este slab dezvoltat. Solul trebuie să asigure o bună aerisire a
stolonilor şi tuberculilor, să prezinte rezistenţă scăzută la 10 creşterea acestora, indiferent de
umiditate. Producţia de tuberculi scade odată cu creşterea conţinutului de argilă, ideale fiind
solurile cu un conţinut de 10 – 12% argilă. Faţă de reacţia solului cartoful nu este prea
pretenţios, obţinându-se rezultate bune pe solurile cu pH-ul între 4,5 şi 7,5.

Soiuri recomandate în cultura ecologică

Sortimentul actual cuprinde numeroase soiuri ce prezintă rezistenţă la bolile specifice
cartofului (tabel nr. 3). Din punct de vedere al perioadei de vegetaţie, soiurile de cartof se împart
în: timpurii, cu peroada de vegetaţie sub 95 de zile; semitimpurii cu perioada de vegetaţie între
95 şi 110 zile; semitârzii, cu perioada de vegetaţie 110 – 130 zile şi târzii cu perioada de
vegetaţie mai mare de 130 zile.
Din punct de vedere al calităţii, soiurile se grupează în 4 clase: clasa A, cu tuberculi puţin
făinoşi, nu se sfarmă la fierbere şi se pretează pentru salate; clasa B, cu tuberculi puţin făinoşi, nu
se sfarmă la fierbere, cu amidon fin şi se utilizează pentru diferite preparate culinare; clasa C, cu
tuberculi făinoşi; clasa D cu tuberculi foarte făinoşi şi se sfarmă complet la fiert, au un amidon
grosier şi se folosesc pentru industria amidonului.
Soiurile cultivate trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:

 rezistenţă ridicată la boli, viroze, bacterioze, micoze;

 adaptabilitate la condiţiile de mediu;
 capacitate ridicată de producţie;
 rezistenţă la transport şi manevrare;
 să nu aparţină OMG – urilor (organisme modificate genetic).
Tehnologia cadru de cultură
Amplasarea culturii
Datorită faptului că tehnologia de cultură a cartofului prezintă anumite elemente
restrictive, la amplasarea culturii trebuie avute în vedere următoarele:

 soluri profunde şi fertile cu textură uşoară şi medie;

 soluri fără pietre, cu drenaj bun;
 conţinutul de argilă sub 30%;
 apa freatică sub 1,5 – 2 m adâncime;
 soluri cu drenaj bun, ferite de inundaţii, exces sau stagnări de apă;
 amplasarea culturii în parcele uniforme;
 panta terenului sub 10% (în cazul recoltării cu combina sub 5 – 7%);
 nota de bonitare peste 40 puncte;
 drumuri de acces.

Rotaţia
Înfiinţarea culturilor de cartof se face, în primul rând, în funcţie de textura solului, pe
soluri nisipo-lutoase, luto-nisipoase şi lutoase. În cadrul sistemului ecologic de cultivare a
cartofului respectarea rotaţiei culturilor reprezintă o verigă tehnologică foarte importantă. Rotaţia
cea mai corespunzătoare este cea de 4 ani.
Cerinţele cartofului faţă de culturile premergătoare sunt următoarele:
  să părăsească terenul cât mai devreme;
 să lase terenul curat de buruieni, boli şi dăunători;
 să lase în sol o cantitate cât mai mare de materie organică;
 să lase solul afânat, mai ales în profunzime.

În ceea ce priveşte planta premergătoare, rezultatele cele mai bune se obţin după graminee şi
leguminoase perene furajere (lucerna în zonele de câmpie sau trifoiul roşu în zonele umede),
leguminoase anuale, după cereale păioase (grâu, secară, orzoaică, orz), porumb siloz, bostănoase,
in pentru ulei, floarea soarelui.
Dacă culturile de in pentru ulei sau floarea soarelui au fost atacate de putregaiul cenuşiu
(Bothrytis cinerea) acestea se evită ca plante premergătoare pentru cartof. Se va evita amplasarea
cartofului pe o solă cultivată cu lucernă dacă aceasta a fost puternic infestată de cuscută deoarece
această buruiană parazitează şi cartoful.
Cartoful nu se cultivă după plante din familia Solanaceae, după tutun şi lupin deoarece
acestea lasă terenul infestat cu Fusarium sp. , care se transmite la cartof prin sol. Cartoful este o
excelentă plantă premergătoare pentru majoritatea culturilor.
Fertilizarea
Principalele elemente nutritive
Consumul de elemente nutritive, pentru o producţie de 1000 kg tuberculi şi părţile aeriene
este de 5,6 kg azot, 1,8 kg fosfor, 7,5 kg potasiu, 3,1 kg calciu şi 1,6 kg magneziu. Azotul este
elementul care acţionează cel mai mult asupra producţiei, prin favorizarea creşterii masei foliare,
deci a suprafeţei de fotosinteză şi a tuberculilor.
Azotul influenţează conţinutul de proteine din tuberculi. Excesul de azot poate produce
resorbţia unor stoloni şi tuberculi, diminuează conţinutul şi dimensiunile grăunciorilor de
amidon. Când excesul de azot se asociază cu temperaturi mai scăzute, se acumulează în tuberculi
acid clorogenic, care le imprimă gust neplăcut, cauzează înnegrirea lor la fierbere şi le
micşorează rezistenţa la păstrare.
Insuficienţa azotului din sol sau foamea de azot a cartofilor se manifestă prin încetarea
creşterii, îngălbenirea frunzelor şi chiar uscarea lor pe margini. La 1 kg azot se obţin în ţara
noastră între 40 şi 110 kg tuberculi.
Fosforul acţionează asupra creşterii sistemului radicular, mărind posibilitatea de hrănire
a plantelor. Totodată grăbeşte coacerea tuberculilor, fapt ce influenţează negativ producţia,
deoarece scurtează perioada de vegetaţie. De aceea trebuie să existe un raport favorabil între
fosfor şi azot.
Fosforul contribuie la sporirea conţinutului de amidon cu 1-2%. Carenţele de fosfor se
manifestă prin încreţirea frunzelor şi arsuri pe frunze. La 1 kg fosfor se obţin în ţara noastră între
40 şi 50 kg tuberculi. Potasiul este consumat de cartof în cantităţi foarte mari, el grăbeşte
creşterea tulpinilor şi frunzelor şi deci favorizează fotosinteza. Totodată accelerează migrarea
amidonului sintetizat în frunze spre tuberculi şi contribuie la sinteza substanţelor proteice, iar în
anii secetoşi se observă o prelungire a vegetaţiei şi deci o sporire a producţiei de tuberculi.
Lipsa pronunţată a potasiului din sol duce la stagnarea creşterii plantelor, la uscarea
frunzelor şi la alte fenomene clorotice. La 1 kg potasiu se obţin în ţara noastră între 10 şi 15 kg
tuberculi.
Calciul este consumat în cantităţi destul de mari, dar în soluri neutre sau chiar uşor acide
se găseşte în cantitate suficientă ca să satisfacă o recoltă bună de tuberculi. În solurile cu
aciditate pronunţată (pH sub 5) se simte lipsa calciului care se manifestă prin cloroză şi încreţirea
frunzelor, ca şi prin tuberculi mai puţini.
Magneziul este consumat de cartof în cantitate apropiată de cea a fosforului. Lipsa lui se
simte mai ales în solurile acide şi se manifestă la plante în acelaşi fel ca şi lipsa calciului.
Fertilizarea cu gunoi de grajd
În agricultura ecologică gunoiul de grajd reprezintă principala sursă de elemente
nutritive pentru plante. Prin introducerea îngrăşămintelor organice la fertilizarea cartofului, pe
lângă aportul de elemente nutritive se ameliorează însuşirile fizice şi hidrofizice ale solului,
activitatea microorganismelor.
Pe solurile grele cu tendinţă de compactare, îngrăşămintele organice măresc gradul de
aerare a solului. Gunoiul de grajd măreşte capacitatea de absorbţie a solului, îmbunătăţeşte pH –
ul şi capacitatea de tamponare. Efectul favorabil al gunoiului de grajd creşte mai ales pe
terenurile irigate unde pe lângă creşterea gradului de valorificare a îngrăşămintelor contribuie
mult la îmbunătăţirea şi menţinerea însuşirilor hidrofizice ale solului.
Efectul gunoiului asupra producţiei depinde mult de cantitatea, calitatea, gradul de
fermentare, momentul de aplicare şi modul de încorporare în sol, de condiţiile climatice. La
cultura cartofului se preferă gunoiul de grajd descompus celui proaspăt, incomplet descompus
care va deveni activ prea târziu în perioada de vegetaţie şi poate avea o serie de efecte nedorite
asupra tuberculilor de cartofi, ca: reducerea conţinutului de substanţă uscată, eventual
imprimarea unui miros şi gust neplăcut. Întârzierea posibilă a maturizării tuberculilor cauzează
scăderea rezistenţei acestora la vătămare şi o serie de probleme de păstrare.
Gunoiul proaspăt poate cauza uscarea bilonului după plantare.
Se pot identifica o serie de avantaje şi unele probleme legate de utilizarea gunoiului de
grajd, ca îngrăşământ, la cultura cartofului.
Avantajele folosirii gunoiului de grajd:

 constituie un produs natural;

  în doze raţionale nu poluează mediul înconjurător şi nici produsele agricole;
 are un însemnat aport de macro şi microelemente;
 conţine o serie de bacterii şi hormoni necesare microfaunei şi microflorei solului;
 îmbunătăţeşte structura solului;
 reduce efectul de tasare şi compactare a solului

LUCRARILE SOLULUI 
Cartoful necesita un sol afanat in profunzime, bine aerat, aprovizionat cu apa si substante
nutritive, nivelat si maruntit. Ca urmare, la toate lucrarile mecanizate din culturile cartofului
trebuie evitate tasarea solului si formarea bulgarilor.
Lucrarea de baza a solului, constituie aratura care trebuie sa fie perfect uniform, sa
incorporeze foarte bine resturile vegetale si ingrasamintele. Pentru a rezulta o aratura de calitate
este necesara o discuire prealabila a terenului in vederea maruntirii restirilor vegetale iar uneori
chiar cu o lucrare cu nivelatorul NT-2,8. In functie de plante premergatoare, aratura se executa
vara sau toamna, numai atunci cand solul se afla la maturitate fizica. Adancimea araturii este de
25-30cm, iar in cazul solurilor cu substratul arabil subtire se aleg limitele de 22-25cm, plus
subsolaj de 10-15cm.
Aratura se niveleaza din toamna, pentru a asigura o buna pregatire a patului germinativ si
vitezei marite de lucru la lucrarile ulterioare.
La cartoful timpuriu, tot din toamna, se modeleaza terenul in straturi inalte, cu masina
MMS-2,8 sau cultivatorul echipat cu organe tip rarita.
In primavara cand solurile s-au uscat, se pregateste patul germinativ, lucrand diferentiat
la nivel de sola. Pe solurile afanate nu se face nici o lucrare, pe cele compacte, superficiale se
executa o lucrare de 8-10 cm adancime cu cultivatorul sau cu combinatorul, iar solurile tasate in
profunzime se lucreaza la 16-18 cm adancime cu cultivatoarele CCT-4 sau CPGC-6,7.
In cultura intensiva a cartofului, toamna, inainte de aratura se executa scarificarea
periodica pe solurile mai grele, nivelarea araturii, formarea bilonilor, combaterea buruienilor
perene cu pesticid. Aceste lucrari,completate cu actiunea gerului iernii, creeaza un sol afanat,
nivelat si maruntit in primavara, pe care se poate trece direct le plantat cu aplicarea concomitenta
a ingrasamintelor cu azot.
PREGATIREA TUBERCULILOR PENTRU PLANTAT
Tuberculii folositi la plantare trebuie sa provina din soiurule zonate, sa fie perfect
sanatosi si reinoiti. In unitatile cultivatoare de cartof, ininte de plantare tuberculii de samanta
sunt supusi unor operatiuni pregatitoare.
SORTAREA consta in eliminarea tuberculilor bolnavi, vatamati, netipici soiului si a corpilor
straini. Se face atat imediat dupa recoltare, cat si in primavara, cand tuberculii se scot de la
pastrare. Pentru samanta se retin tuberculii cu diametrul de 30-60 mm.
CALIBRAREA se face fractionat, folosind instalatiile KSP-15, MCC-60 (45).
SECTIONAREA se face fractionat, calibrumare se face, la cei neincoltiti, cu cateva zile inainte
de plantare, prin taierea longitudinala, dorsoventrala, cele doua jumatati sa aiba coltii la felde
vigurosi. Sectionarea se face manual sau cu masina de taiat cartofii, folosind pentru prevenirea
infectiilor si grabirea suberificarii, cutite dezinfectate cu formalina 2%, respectiv praf de cretain
amestec cu fungicide , cu care masina, prafuieste bucatile de tuberculi.
INCOLTIREA TUBERCULILOR- inainte de plantare prezinta urmatoarele avantaje : se
asigura un avans la rasarire si tuberizare de 10-15 zile; se pot retine pentru plantare numai
tuberculii corespunzatori ; plantarea se poate face mai timpuriu deoarece tuberculii incoltiti si
caliti rezista la temperaturile scazute ; inradacinarea plantelor este mai rapida si mai bogata, iar
cultura este mai uniforma ; se obtin sporuri recolta cuprinse intre 3-10 t la hectar tuberculi.
Incoltirea tuberculilor este o masura tehnica esentiala pentru soiurile de cartof destinate
consumului extratimpuriu su timpuriu.
Cu cateva zile inainte de plantare sa face calirea tuberculilor incoltiti prin aerisirea
puternica, care sa reduca temnperatura la 10-15grade C.
Iradierea tuberculilor cu unde electromagneice , produse de aparatul''MAGNETODIA
FLUX'',grabeste incoltirea si rasarirea lor, sporind productia cu circa 30%. Durata iradiatiei este
de 10 zile, cate 7 minute zilnic.
Stimularea formarii radacinilor se poate practica pentru obtinerea de recolte foarte
timpurii. Tuberculii incoltiti se stratifica cu 6-8 zile inainte de plantare, in cosuri cu turba,
mranita, rumegus, unectate prin stropire cu o solutiede ingrasamante chimice.
Pentru plantarile de vara, tuberculii proveniti din recolta aceluiasi an se trateaza cu o
soutie de thiouree 0,3%, dupa care se pun la incoltit.
PLANTAREA CARTOFULUI se face tinpuriu, cand solul este bine zvantat pentru a nu se tasa,
si cand este la adancimea de 10 cm temperatura este de 6-7 gradeC.
EPOCA OPTIMA DE PLANTARE depinde de zona si scopul culturii : in campia de sud si de
vest se planteaza pana la 15-20 martie ;in zona de deal, plantarea se face pana la 10-15 aprilie.
Tuberculii incoltiti se pot planta cu6-7 zile mai devreme. Pentru cultivare, a doua epoca
optima este intre 25 iunie-5iulie. Plantarea cartofului trebuie incheiata in 8-15zile.
DENSITATEA DE PLANTARE A TUBERCULILOR - determina numarul de tulpini
principale la hectar, care, la o cultura pentru consum, trebuie sa fie de circa 250-300 mii.
 Desitatea variaza in functie de scopul culturii, siind cuprinsa intre 50000si 70000
culturi/ha
Calitatea de tuberculi necesara la plantare este de 2500-4000kg/ha in functie de densitatea
si greutatea medie a tuberculilor.
Distanta de plantare . Distanta intre randuri este de 70-75 cm, iar distanta intre cuiburi pe
rand variaza intre 20-30cm, in functie de densitate.
Metode de plantare. Plantare cartofului se face mecanizat si semimecanizat.
Plantarea mecanizata, pentru tuberculii neicoltiti, se face cu masinile Sa-bp-70,6 SAD-75,
reglate pe fractiuni de calibrare. Tuberculii incoltiti se planteaza su masina de plantat rasaduri
MPR-5, pe care se monteaza echipamentul EPC-4.
Plantarea semimecanizata se efectueaza prin asezarea manuala a tuberculilor pe rigolele
deschise de cultivatoare echipate cu ranite, urmand ca acoperirea sa fie macanizata, fie manual.
Metoda se foloseste mai ales pentru tuberculii sectionati, pentru cei incoltiti si inradacinati.
Adancimea de plantat pentru recoltarea macanizata este de cel mult 6 cm. Pentru
tuberculii mici si cei sectionati se utilizeaza adancime de 4cm, iar pe nisipuri 5-8cm.
Se recomanda plantarea in biloane maici cand nu se folosesc erbicide si in biloane mari
daca se va erbicida. Biloanele trebuie sa fie uniforme, drepte, afanate.
In cazul cartofului extratimpuriu, pentru obtinerea de recolte mari, se recomanda
plantarea in spatii protejate ;tunele acoperite cu folii de polietilena.
Lucrarile de ingrijire.
Cartoful rasare dupa 20-30 de zile de la plantare, interval in care trebuie sa se efecueze
combaterea buruienilor, lucrarile care continua si dupa rasarire, cand se intrevine si cu
combaterea bolilor si daunatorilor.
Inainte de rasarirea cartofului se executa lucrari de rebilonare, prima la 10-14zile de la
plantaresi a doua dupa acelasi interval. La cartoful timpuriu plantat pe nisipuri, intre plantare si
rasarire, de regula, nu sunt necesare lucrari de ingrijire.
Dupa rasarire continua rebilonarile, in numar de 2-3, marindu-se treptat inaltarea
bilonului pana la 20-22cm de la nivelul solului. Biloanele trebuie incheiate pe coama pentru a
favoriza dezvoltarea tuberculilor, inabusirea buruienilor si scurgerea apei pe tuluzurile
biloanelor.
Rebilonarile se executa cu cultivatoarele CL2,8 pentru culturile plantate pe doua
randurisau pe patru randuri si respectiv, CL 4,5M, CPU-8M pentru cele plantate pe 6 randuri.
 Cantitatile de erbicid se dizolva in 200-400l apa /ha si se aplica pe toate suprafata cu
masina MET-1200, iar concomitent cu rebilonarea, prin montarea pe cultivatoarele
echipamentelor EEP-600(900). Chiar daca se aplica erbicidele sunt necesare 1-2 prasile
mecanizate.
Combaterea bolilor si daunatorilor.
Mana produce pagube foarte mari, combaterea ei constituie o conditie esentiala a
intesivizarii productiei de cartof. Pe langa masurile agrotehnice sunt necesaresi tratamente
chimice cu diferite fungicide.
Gandacul de Colorado se combate cu o serie de insecticide.
CULTURA IRIGATA
Tehnologia cultivarii cartofului in conditiile de irigare :
Fertilizarea. Este o interactiune puternica intre irigare si fertilizare.
Pentru cresterea prductiei este nevoie de mai mult ingrasamant ; deoarece asigura si o
valorificare mai bune a apei de irigat. Dozele recomandate sunt : 150-200kg/ha azot ; 100-
140kg/ha P2O5 si 60-100kg/ha K2O. In cazul cand se aplica gunoi de grajd, dozele de
ingrasamnat se micsoreaza.
Desitatea si uniformitatea lanului prezinta o mare importanta in cultura irigata. Randurile
trebuie sa fie bine incheiate, in vederea crearii unui microclimat umed si racoros, favorabil
cartofului.
LUCRARILE DE INGRIJIRE. Culturile irigate, datorite fertilizarii abundente si a udarilor, se
creeaza conditiifavorabile pentru dezvoltarea buruienilor si bolilor. Se folosesc intens erbicidele
si se iau masuri de combatere a bolilor. Lucrarile mecanice de intretinere se vor corela cu udarile
- intai se face udarea si apoi se executa prasitul si bilonatul.
Regimul de irigare se dirijeaza permanent, atat in functie de nivelul precipitatiilor, cat si
de dinamica consumului de apa a cartofului. Consumul total de apa la cartof, are valori de 3500-
7000metri cubi/ha. 60-70% din acest consum de formare si cresterea intensiva a cartofilor.
RECOLTAREA
La cartoful destinat consumului extratimpuriu si timpuriu, recoltarea se face cand
tuberculii su atins marimea comerciala. Tot inainte de maturitatea deplina se mai recolteaza
cartoful de samanta si culturile atacate de viroze si mana. Cartoful pentru consum de vara se
recolteaza dupa necesitati. Cel pentru consumul de toamna-iarna se recolteaza la maturitatea
deplina.
 Recoltarea incepe din luna mai prelungindu-se pana in luna octombrie. In timpul
recoltarii de toamna temperaturile trebuie sa depaseasca 10grade C, deoarece sub aceste valori
tuberculii sunt foarte sensibili la vatamare.
In cazul cartofululi extratimpuriu si timpuriu se recurge la recoltarea manuala, prin
smulgerea tufelor si adunarea tuberculilor. Sortarea se face direct din cuib, pe destinatii,
ambalandu-se in ladite.
Recoltarea cuiburilor ajunse la maturitate deplina trebuie sa se faca cu masini.
Recoltarea semimecanizata cu masina MSC-1 si E-649 - disloca tuberculiidin pamant
urmand ca strangerea si incarcarea lor in transport se sa efectueze manual. Se folosesc numai
cand se pot utiliza combinele. Recoltarea macanizata cu combinele de recoltat cartof CRC-2 sau
cu echipamentul de scos si incarcat E-684, scot tuberculii din sol, si-i incarca in mijloace de
trasport care se deplaseaza paralel.
Pentru a usura recoltarea cu combina se recomanda distrugerea vrejilor si a resturilor
organice, fie pe cale chimica cu Reglone 3-5l in 600-800l apa, pe cale macanica, cu masina de
tocat vreji MTV-4 sau combina CSU
Dupa recoltare se face sortarea si calibrarea tuberculilor.
Productia este de 10-15 t/ha la soiurile extratimpurii si semitimpurii si 25-40 t/ha la cele
semitarzii si tarzii.
Pastrarea cartofului. 
Asigurarea esalonata a necesarului de cartof. Este posibila numai prin pastrarea
tuberculilor pe o durata de pana la 7-9 luni.
Procesele cele mai importante care au lo in tuberculi sunt: respiratia, transpiratia si
procesele microbiologice. Respiratia intensa, duce la pierderea unei cantitati mari de materie
organica din tuberculi si la cresterea sensibilitatilor fata de microorganisme. Transpiratia
puternica face ca tuberculii sa fie deshidratati, zabarciti.
Procese biologice sunt datorate bacteriilor si ciupercilor care produc diferite boli cu
pierderi insemnate chiar alterarea totala.
 Bibliografie
1.Alexandri, Al. şi colab. – Tratat de fitopatologie agricolă vol.3. Editura Academiei
aaaaaaaaarepublicii Socialiste România, Bucureşti, 1970.

2. Baicu, T.; Săvescu, A. – Combaterea integrată în protecţia plantelor. Intreprinderea

Poligrafică Cluj, Cluj-Napoca, 1978.

3. Berca, M. – Ecologie generală şi protecţia mediului. Edit. Ceres, Bucureşti, 2000.

4. Fiţiu, A.; - Ecologie şi protecţia mediului. Edit. AcademicPres, Cluj-Napoca, 2003.

5. Iacob, N. şi colab. – Combaterea biologică a dăunătorilor. Edit ştiinţifică, Bucureşti,

1975.

6. Maier, I. (coord.) – Manualul inginerului agronom. Edit. Agrosilvică, Bucureşti,

1967.

7. Mircea, N.V.; Popescu, Adelina – Agricultura ţărănească eco-biologică. Edit.

Universul, Bucureşti, 2001.

8. Munteanu, L.S.; Borcean, I.; Axinte, M.; Roman, Ghe. V. – Fitotehnie. Edit. ,,Ion
Ionescu de la Brad’’, Iaşi, 2001.

9. Onisie, T.; Jităreanu, G. – Agrotehnica. Edit. ‘’ Ioan Ionescu de la Brad’’, Iaşi, 1999.

10. Răvăruţ, M.; Turenschi, E. – Botanica. Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti,1973.

11. Sigismund, I.I. şi colab. – Cultura cartofului pentru consum. Edit. Phoenix, Braşov,
2002.

12. Staicu, I. – Agrotehnica. Edit. Agrosilvică, Bucureşti, 1969.

13. Toncea, I. - Ghid practic de agricultură ecologică. Edit. AcademicPres, Cluj-

Napoca, 2002.

14. Toncea, I.; Stoianov, R. – Metode ecologice de protecţie a plantelor. Edit. Ştiinţelor
Agricole, Bucureşti, 2002.

15. Valnet,J. – Tratamentul bolilor prin legume, fructe şi cereale. Edit. Ceres, Bucureşti,
1987.
 16. X X X – CODEXUL produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în
România. Bucureşti, 1999