Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti

Facultatea de Horticultură

Stresul biotic la plante

Master “Managementul conservării biodiversităţii”, anul I

 Stresul la plante: aspecte generale şi
particularităţi în cazul stresului biotic

2
 Cuprins

Aspecte introductive privind stresul la plante..........................................................................................4

Stresul biotic vs. stresul abiotic................................................................................................................4
Toleranţa la stres.......................................................................................................................................5
Interacţiunile factorilor de stres................................................................................................................6
Stresul biotic şi sănătatea plantei..............................................................................................................8
Agenţii patogeni.......................................................................................................................................9
Boală la plante........................................................................................................................................10
Managementul bolilor.............................................................................................................................11
Competiţia...............................................................................................................................................11
Alelopatia................................................................................................................................................11
Bibliografie.............................................................................................................................................12

3
Aspecte introductive privind stresul la plante

Plantele, prin însăşi natura lor, trebuie să se adapteze schimbărilor suferite de mediul
înconjurător. Aceasta plasticitate caracteristică ajuta plantele să supravieţuiască şi să se adapteze la
noile condiţii sau la atacurile pe care acestea le pot primi. Aceste schimbări privind creşterea şi
dezvoltarea plantelor sunt cauzate, în general, de aşa numitul “stres”. Stresul poate fi abiotic sau biotic.
Stresul abiotic este cauzat de temperaturi excesive ridicate sau scăzute, exces de salinitate în timp ce
stresul biotic este cauzat de organismele vii. Sub influenţa oricărui tip de stres, plantele cu siguranţă îşi
vor încetini creşterea şi dezvoltarea.
Termenul de “stres” este asociat de conceptul fizic prin care o forţă acţionează asupra unui corp.
Prin aplicarea acelei forţe, corpul respectiv îşi schimba formă ca şi cum ar fi îndoită o bară de metal. În
cazul plantelor există stres elastic sau reversibil şi plastic sau ireversibil. Modificări plastice pot fi
considerate cele cauzate de îngheţ, temperaturi mari, lipsa apei sau concentraţii mari de săruri. În
schimb, reducerea ratei fotosintezei în cazul unei intensităţi luminoase reduse poate fi considerată o
modificare biologică elastică.
Anumiţi factori de mediu ca temperatura aerului, pot deveni stresanţi în câteva minute; alţii, cum
ar fi cantitatea de apă din sol, devin stresanţi după zile întregi sau chiar săptămâni iar deficienţele de
nutrienţi devin stresante după luni de zile.

Stresul biotic vs. stresul abiotic

Stresul biotic este descris ca fiind cel produs de un organism viu care răneşte plantă. Aceste
organisme vii se numesc patogeni cum ar fi: bacteriile, viruşii, fungi şi oomicetele. Aceştia pot fi
clasificaţi în două grupe după modul de hrănire: biotrofi şi necrotrofi. Patogenii biotrofi lasa celula
plantei vie dar absorb nutrienţii din ţesuturile acesteia. Pentru a controla influenta acestor tipuri de
patogeni, planta induce deseori o moarte programată a propriei celule, provocând astfel moartea
tuturor celulelor aflate în lângă intrus , limitându-i răspândirea. În schimb, necrotrofii cresc pe ţesuturi
moarte, adeseori după ce s-a indus moartea celulară. Pentru a răspunde acestor două tipuri de invazii,
plantele şi-au dezvoltat două metode distincte. Rezistenţa la patogenii biotrofi este dată de acidul
salicilic- metoda dependenţei iar rezistenţa la patogenii necrotrofi este datorată acidului iasmonic şi
etilenei. Aceşti hormoni au rol în creşterea şi dezvoltarea plantei. În cazul stresului biotic, aceştia au o
interacţiune sinergică şi antagonica.
Stresul abiotic este cauzat de factorii de mediu ca secetă, radiaţiile UV, deficit sau exces de
salinitate. Chiar dacă cele două tipuri de stres nu par a avea vreo legătură , răspunsul la ambele este dat
de un singur hormon: acidul abscisic. Nivelul acestui hormon creşte în timpul stresului abiotic, în
special în condiţii de secetă. Ambele tipuri de stres influenţează creşterea şi dezvoltarea normală a
plantei. S-a dovedit însă că răspunsul la stresul abiotic are prioritate faţă de răspunsul la stresul biotic.

4
Toleranţa la stres

Toleranţa este unul din cele 3 mecanisme sau forme de rezistenţă cunoscute la plante. Toleranţa
reprezintă abilitatea plantelor de a rezista atacului dăunătorilor fără efecte negative considerabile.
Toleranţa reduce impactul creat de dăunător plantei gazdă, minimizând astfel efectele fiziologice
produse de dăuna.
Plantele şi-au dobândit , de-a lungul generaţiilor o serie de însuşiri de rezistenţă pasivă
(mecanică) sau activă (fiziologică). Rezistenţă pasivă este asigurată de unele elemente care împiedică
pătrunderea paraziţilor: grosimea cuticulei de pe suprafaţa epidermei frunzelor, tulpinilor erbacee şi
fructelor, incurstarea membranei celulare cu diferite substanţe ( bioxid de siliciu la graminee),
pilozitatea şi prezenţa pruinei.
Grosimea cuticulei constituie o barieră greu de trecut pentru mulţi paraziţi vegetali. Fructele şi
frunzele, tulpinil care au cuticula groasă (tomatele, caisele, boabele de struguri) sunt mai rezistente la
infecţii decât cele cu cuticula subţire.
Conţinutul de lignina în epidermă frunzelor şi tulpinilor la cereale asigura o rezistenţă ridicată
faţă de rugini.
Ceară sau pruina de pe frunzele de răpită, de garoafe, de varză, boabele de struguri şi alte plante,
constituie de asemenea o barieră naturală.
Prezenţa la unele soiuri de cereale a unui strat gros, compact şi dur de sclerenchim constituie un
obstacol faţă de atacul ciupercilor parazite.
Mijloacele mecanice de apărare nu se opresc aici: la unele soiuri de grâu şi orz, la care stigmatul
pistilului poate constitui o poartă liberă pentru infecţiile agenţilor patogeni, se constată că glumele care
înconjoară ovarul sunt mai strânse în timpul înfloritului şi nu permit sporilor să vină în contact direct
cu stigmatele.
Rezistenţa activă se bazează pe o serie de factori chimici produşi de ţesuturile plantei gazda.
Acizii organici ( malic,tartric, oxalic şi citric ) localizaţi în sucul vacuolar al celulelor sunt factori de
rezistenţă naturală faţă de infecţiile ciupercilor şi bacteriilor parazite. De altfel, se ştie că fructele cu
aciditate ridicată (merele), nu sunt parazitate. Un alt factor care se opune activ acţiunii parazitului este
presiunea osmotică mare a sucului celular din celulele plantei gazda. În aceste condiţii, parazitul este
împiedicat să-şi ia hrana din celulele plantei gazda. Limitarea dezvoltării paraziţilor vegetali în
organele plantei gazda poate fi datorată uneori lipsei de vitamine ( B1,B2,H şi B6) sau deficientei unor
elemente minerale nutritive esenţiale cum sunt calciul şi magneziul. Răspândirea agenţilor patogeni în
ţesuturi poate fi impedicata şi prin producerea de către această de antibiotice, acumularea de fenoli,
alcaloizi,flavone, antociani, taninuri şi uleiuri eterice. Soiurile de cartof mai bogate în taninuri sunt
mai rezistente la mână. Fenolii din frunzele de măr şi par au acţiune de inhibare asupra ciupercii
parazite Venturia inequalis şi Venturia pirina care produc rapănul mărului.
Excreţiile rădăcinii de în inhiba dezvoltarea ciupercii parazite Fusarium oxysporum. Apărarea
activă a plantelor este bazată pe reacţii citoplasmice, care se termină prin apariţia unei necroze care
delimitează ţesutul bolnav de cel sănătos. Aceasta delimitare se realizează prin formarea unui ţesut de
cicatrizare constituit din celule suberificate şi lignificate.
Există totuşi diferenţe între capacităţile plantelor de a tolera sau de a lupta împotriva patogenilor.
Astfel, deşi mazărea cât şi soia se dezvolta la o temperatură optimă de 20°C respectiv 30°C, în

5
condiţiile de căldură excesivă, mazărea deja suferă de stres termic mult mai repede decât soia. Aşadar,
soia prezintă toleranta mult mai ridicată la temperaturi excesive decât mazărea.

Interacţiunile factorilor de stres

Sensul ştiinţific al termenului “interacţiune” este dependentă unui factor de alt factor de stres.
Interacţiunile acestor factori de stres reprezintă relaţia potenţială dintre diferiţi agenţi de stres ai
plantelor. Interacţiunea se poate manifesta în două feluri: atunci când planta răspunde la un factor de
stres în condiţiile apariţiei unui alt factor sau când un factor de stres apare ca şi consecinţă în urma
unui alt factor, acesta creându-i condiţii favorabile. Punem clasifica interacţiunile factorilor de stres în
două grupe : independente- răspunsul plantelor la stres sau acţiunea unui factor de stres nu este
influenţată de un altul sau alţi factori de stres; dependente- răspunsul plantei la stres sau acţiunea altui
factor de stres este influenţată de altul sau alţi factori de stres.
Interacţiunile răspunsului la stres- răspunsul plantei la doi sau mai mulţi factori de stres este mai
puternic sau mai slab decât suma răspunsurilor la fiecare factor individual de stres.
Interacţiunile incidentei stresului-Actiunea unui stres iniţial modifica incidenta unui factor
anterior.
Relaţia falsă reprezintă un eşec în a recunoaşte dăuna comună de către doi factori diferiţi. Falsă
independenta apare atunci când doi factori de stres par a fi independenţi dar de fapt nu au efect asupra
aceluiaşi proces fiziologic. Falsă interacţiune este atunci când doi factori de stres par a interacţiona dar
de fapt au un efect asupra aceluiaşi proces fiziologic.
Comparând răspunsurile la diferite tipuri de stres, cercetătorii au ajuns la concluzia că un grup de
gene sunt responsabile pentru răspunsul la toate tipurile de stres, fie biotic, abiotic sau chiar chimic.
Aproximativ 80% din aceste gene sunt se regăsesc în răspunsurile pentru fiecare tip de stres. Aceste
gene reprezintă un răspuns universal la stres. Majoritatea acestor gene se păstrează şi sunt parte din
răspunsul la stres atât la plante cât şi la animale. Plantele răspund în general după acelaşi tipar format
deja şi abia mai târziu reacţionează cu un răspuns diferit la problema cu care se confruntă. Planta
practic reorganizează transcripţia genelor responsabile cu răspunsul în funcţie de influenţa factorului
de stres. Creşterea plantei este de fapt principală afectată de orice tip de factor de stres. Planta practic
introduce în reacţia ei stimuli pozitivi şi negativi pentru a răspunde corect. Răspunsul la stres şi
creşterea plantei sunt două procese antagonice:
Fig. 1 prezintă relaţia dintre dezvoltarea plantei şi stres. Răspunsul la stres şi dezvoltarea plantei
sunt procese antagonice. Sub influenţa stresului, dezvoltarea plantei este diminuată. Nu este foarte clar
unde anume apare interacţiunea între dezvoltarea plantei şi stres. Interacţiunea negativă între stres şi
creşterea plantei poate apărea atunci când planta percepe stresul. În mod similar, nu se cunoaşte dacă
dezvoltarea plantei are un efect direct asupra răspunsului la stres. Interacţiunile între patogenii biotrofi
şi necrotrofi sunt evident negative. În final, relaţia între stresul biotic şi cel abiotic este mult mai
complexă. S-au demonstrat reacţii atât negative cât şi pozitive.: inducţia, represia, represia ipotetică.

6
 Fig. 1. Interacţiunea între dezvoltarea plantei şi stres

Stresul biotic şi sănătatea plantei

În viaţa plantelor apar tulburări ale stării de sănătate sub influenţa diverselor cauze. Aceste
tulburări care afectează planta sunt cunoscute sub denumirea de “boală”. Bolile fiziologice sunt
determinate de un dezechilibru produs în corpul plantelor sub influenţa factorilor climatici sau de sol
nefavorabili ( seceta, ger, insuficientă sau lipsa unor elemente minerale din nutriţia plantelor, etc.)
Bolile infecţioase sunt provocate de ciuperci parazite inferioare, bacterii şi viruşi.
Bolile fiziologice se manifestă în general prin decoloari, necroze, creşterea anormală a
plantelor,etc. Bolile infecţioase produse de agenţii patogeni se manifesta prin modificări morfologice,
decolorări, necroze, ofilire şi anomalii.
Modificările provocate de agenţii patogeni se exteriorizează prin apariţia de hipertrofii (tumori),
în alte cazuri prin atrofii la frunze, inflorescenţe şi flori, prin ciuruirea frunzelor, fenomen întâlnit mai
ales la sâmburoase (cireş,vişin, prun), prin pătări ale frunzelor şi fructelor, prin putrezirea rădăcinilor şi
tulpinilor. Dintre modificările fizico-chimice menţionăm distrugerea membranelor celulare sau
modificarea permeabilităţii lor, distrugerea unor structuri ale protoplasmei.

7
 Infecţiile sunt însoţite de o mărire a permeabilităţii citoplasmei. Celulele infestate pierd cantităţi
mari de apă, de substanţe organice şi anorganice prin exosmoza. Pierderea de apă duce la creşterea
vâscozităţii citoplasmei şi la slăbirea schimbului de substanţe a metabolismului celular.
Foarte grave sunt modificările citologice care duc la vătămarea plastidelor verzi şi a nucleului. În
cazul infecţiilor produse de rugini, plastidele verzi iniţial îşi măresc volumul, apoi şi-l micşorează,
pentru ca să ajungă în unele cazuri la jumătate din volumul lor iniţial. Uneori, infecţiile sunt însoţite de
intensificarea culorii verzi, fenomen cunoscut sub denumirea de “clorantie”, alteori se constată o
slăbire a culrii verzi (clorozare). Decolorarea frunzelor s-ar datora unor toxine produse de agenţii
patogeni. Pătarea frunzelor de orez este determinată de ofiobilina, toxina produsă de ciupercă
Cochiliobolus muybens. Aureola clorotică a frunzelor de tutun este determinată de o toxină de natură
dipeptidica produsă de bacteria Pseudomonas tabaci. Aureola frunzelor de fasole este produsă de
acumularea în cantitate mare a aminoacizilor ornitina şi metionina, în urma infecţiei produse de
bacteria Pseudomonas phaseoli.
În urma acestor boli, chiar şi nucleul are de suferit, acesta putând suferi deformări ireversibile şi
chiar distrugerea structurii lui, reţeaua cromatică poate dispărea iar conţinutul devine granular şi în
cele din urmă se lichefiază.
Infecţiile produse de agenţii patogeni modifica întotdeauna metabolismul glucidic, protidic şi
lipidic, cauzate pe de o parte de enzimele hidrolizante elaborate, pe de o parte de parazit, iar pe de altă
parte de plantă gazda. În plantele bolnave au loc intense procese de hidroliza a rezervelor nutritive.
În frunzele atacate de făinare s-a constatat o creştere a conţinutului total de glucide, la fel şi în
cazul plantelor de ţelina şi ardei atacate de virusul mozaicului tutunului. Aceasta acumulare este pusă
pe seama consumului scăzut de glucide sau pe seama împiedicării migrării lor din frunze spre alte părţi
ale plantei datorită leziunilor care apar la nivelul ţesutului liberian.
Plantele bolnave au un conţinut scăzut în azot. Atât în părţile infectate cât şi în cele sănătoase.
Raportul dintre azotul proteic şi neproteic se schimbă în favoarea celui neproteic. A fost constatata
chiar şi o acumulare de amoniac în frunzele de varză atacate de Botrytis cinerea.
În ceea ce priveşte lipidele, s-a constatat că la frunzele de sfeclă atacate de Uromyces betae
există o acumulare importantă de picături de grăsime în celulele sănătoase invecinte cu celulele
bolnave, fiind o reacţie de apărare a frunzelor de sfeclă faţă de acţiunea parazitului.
Sub acţiunea bolilor se modifică şi regimul de apă al plantelor, intensitatea fotosintezei şi a
respiraţiei, este dereglată circulaţia substanţelor minerale şi organice sau este modificat ritmul normal
de creştere şi dezvoltare al plantelor. Ţesuturile se deshidratează datorită intensificării respiraţiei în
urma vătămării epidermei frunzelor şi a rămânerii ostiolelor deschise ziua şi chiar în timpul nopţii. O
intensificare a transpiraţiei poate fi observată în cazul ruginilor.
Ofilirea plantelor bolnave este cauzată şi de blocarea circulaţiei sevei brute. De exemplu, la
cartof şi la lucerna, ofilirea frunzelor este determinată de o toxină de natură glucidica.
În unele cazuri s-a constatat o scădere a intensităţii transpiraţiei, de exemplu la frunzele de ceapă
şi de vită de vie manate. Se astupa ostiolele stomatelor de către miceliul ciupercii. La măr, scăderea
intensităţii transpiraţiei frunzelor este determinată de rugină mărului şi şi se explică prin reducerea
densităţii stomatelor şi reducerea suprafeţei de transpiraţie, ca urmare a formării de pete necrotice pe
frunze sau a distrugerii unei părţi din aparatul foliar.
Se modifica chiar şi intensitatea fotosintezei, o scădere a acestui proces, că o consecinţă a
distrugerii clorofilei sau pieirii unei părţi din frunze. Scăderea intensităţii fotosintezei poate avea loc şi
din cauza astupării ostiolelor stomatelor de către miceliul ciupercii sau din cauza inhibării unor reacţii
biochimice ale fotosintezei. Acest lucru a fost descoperit prin testări cu cloroplaste izolate infectate cu
virusul mozaicului tutunului.

8
 S-au observat însă şi intensificări ale procesului de fotosinteză, de exemplu în cazul infectării
cerealelor, trandafirilor, cu rugini. După formarea sporilor, intensitatea fotosintezei scade, ajungând
până la jumătate din valoarea sa la plantele sănătoase. S-a observat chiar şi oprirea fotosintezei, când
ciuperca parazita a ajuns în stadiul de spori.
În cele mai multe cazuri are loc şi intensificarea respiraţiei. Astfel, la perele infectate cu Monillia
se constată o intensificare de 8 ori a respiraţiei faţă de perele sănătoase dar la lămâile infecatate cu
Penicillium, s-a observat că respiraţie creşte de nouă ori faţă de cele sănătoase.
Unii paraziţi afectează circulaţia sevei brute şi elaborate, fapt care poate ducă la ofilirea
plantelor. Substanţele care astupa vasele lemnoase sunt pectinele, care prin umflarea lor la contactul cu
apă formează în lumenul vaselor dopuri. Ofilirea în cazul astupării vaselor de lemn este bruscă, aşa
cum se observă în cazul tomatelor parazitate de Fusarium oxysporum.

Agenţii patogeni

Agenţii patogeni care provoacă bolile la plante sunt abiotici sau biotici.
Dintre agenţii biotici (vii) amintim ciupercile, organisme care provoacă pătări, rugini, căderea
plantelor, putrezirea rădăcinilor, ofiliri, etc. Principala cale de infecţie o constituie penetrarea directă a
ţesuturilor dar pot infecta şi prin deschideri naturale, stomate, lenticele sau răni.Diseminarea acestora
se realizează prin vânt, apă, insecte şi om.
Bacteriile reprezintă o altă grupă principală a agenţilor patogeni biotici care infectează prin răni.
Răspândirea se realizează prin interiorul apei, insecte, etc. De asemenea mai pot fi transmise şi prin
seminţe.
Fitoplasma, “mycoplasma-like organisms” sunt identificate recent şi pot trăi doar în floem sau
sistemul de transport al substanţelor din gazdele lor. Răspândirea lor se face cu ajutorul vectorilor,
acestea neputând trăi în afară gazdei sau insectelor-vector.
Virusurile de asemenea infectează prin răni. Omul este considerat principalul factor care prin
practicile cuturale (copilit, altoit, etc) poate transmite de la o plantă la altă virusul.
Nematozii provoacă daune plantelor prin penetrare directă, de obicei prin vârful rădăcinii, dar şi
prin răni.
Printre principalii agenţi abiotici se număra agenţii de mediu şi culturali: precipitaţiile, vânturile
excesive, temperaturi extreme, poluarea şi factorii culturali cum ar fi modalităţile de plantare,
deteriorări mecanice, tăierile necorespunzătoare, etc.

Boală la plante

Aşadar, ce este boală? Boala este un stimul care produce o schimbare anormală în procesele
fiziologice. Deoarece aceasta afectează un proces fiziologic, boala necesită o recunoaştere a acestor
procese afectate de stres. De exemplu, gândacul Mexican al fasolei reduce ţesuturile frunzelor şi rata
fotosintezei la frunzele rămase pe plantă. Astfel, acţiunea de a se hrăni a dăunătorului afectează un
proces fiziologic-fotosinteza. În cazul buruienilor, acestea afectează prin reducerea disponibilităţii
luminii şi apei. Dăuna nu constă în prezenţa buruienilor, bolilor sau insectelor, ci impactul acestora
asupra proceselor fiziologice.

9
 Astfel, sunt afectate mai multe procese fiziologice iar factorii de stres sunt clasificaţi astfel:
reductori ai taliei plantelor, consumatori ai foliajului, asimilatori, reductori ai turgescentei şi cei care se
hrănesc cu ţesuturile fructelor.
Dăuna principală se reflectă în producţie. Tipul daunei, gravitatea ei cât şi timpul în care această
afectează planta contribuie la determinarea producţiei. Astfel, bolile se clasifica în acute şi cronice.
Bolile acute se declanşează într-un timp foarte scurt iar cele cronice au un timp îndelungat de
manifestare. Rănile provocate de către insecte defoliatoare sunt un exemplu de daune acute însă cele
provocate de afide, buruieni şi boli reprezintă daune cronice.
Gravitatea şi durata daunei poate fi influenţată de mai mulţi factori atât biotici cât şi abiotici.
Aceşti factori sunt importanţi în determinarea ratei pagubei în cazul dăunătorilor sau populaţiilor de
dăunători. În cazul insectelor, rata daunei poate fi specifică. Aceasta depinde de stadiul de dezvoltare
al insectei. Primele stadii ale unei insecte pot consuma doar un mic procent din consumul total.
Consumul posibil poate depinde de temperatură. Atacul mai multor dăunători sau efectele densităţii
pot afecta semnificativ consumul. În final, acţiunea inamicilor naturali, că paraziţii şi patogenii pot
influenţa de asemenea rata consumului.
Dăuna provocată produce stres care la rândul lui provoacă alterări fiziologice ale plantei gazda.
Relaţia teoretică între boala şi producţie este numită curba daunei. Segmentele care constituie curba
sunt indicative pentru diferitele răspunsuri privind boala şi producţia.
Factorii care influenţează curba daunei sunt:
Momentul acţiunii dăunătorului, atunci când boala se declanşează afectând creşterea şi
dezvoltarea plantei. În general, plantele în stadiul de răsad sunt mult mai disponibile la boli decât în
stadiile vegetative şi mature.
Partea plantei care este afectată de stres. Anumiţi dăunători prefera anumite părţi ale plantei
gazda.
Intensitatea daunei care poate varia în funcţie de tipurile de stres care se pot combina. Stresul
biotic şi cel abiotic pot influenţa în acelaşi timp plantă, că de exemplu acţiunea dăunătorilor defoliatori
în combinaţie cu stresul determinat de umiditatea scăzută din aer.

Managementul bolilor

Concentrându-ne atenţia pentru a reduce numărul agenţilor de stres, ajungem la concluzia că nu

putem reduce toţi factorii de stres. De aceea, toleranta genetică este foarte importantă în combaterea
bolilor şi a daunelor la plante.
Din punct de vedere al practicilor culturale, măsurile de întreţinere a plantelor, controlului
materialului biologic, utilizarea soiurilor rezistente sunt printre principalele metode de combatere a
bolilor.
Controlul biologic pare a fi promiţător pe viitor dar şi folosirea pesticidelor este importantă şi
eficientă.

10
Competiţia

Competiţia semnifica efectele negative pe care un organism le poate avea asupra unui alt
organism., prin consumul szau controlulu accesului la o resursă care este limitată.
Din punct de vedere trofic, plantele verzi sunt expuse la competiţia pentru resurse şi consumului
lor e către animale şi microbi.
Există atât o competiţie supraterana care se referă la disponibilitatea de a capta lumina, de a
beneficia de o suprafaţă mai mare de teren cât şi o competiţie subterană, care se referă la substanţele
nutritive din sol şi apă dar şi spaţiul pe care radacinele plantelor îl explorează.

Alelopatia

Alelopatia se referă la orice proces prin care se produc metaboliţi secundari de către plante,
microorganisme, viruşi şi fungi care influenţează creşterea şi dezvoltarea plantelor. Alelopatia însă
poate oferi un uriaş potenţial în creşterea productivităţii agricole, în a reduce efectele nedorite ale
practicilor culturale, toleranta/rezistenta biotipurilor la dăunători, în ceea ce priveşte sănătatea solului
şi productivitatea acestuia şi mai ales menţinerea unui mediu nepoluat pentru generaţiile viitoare.
Alelochimicalele sunt substanţe secundare biosintetizate în metabolismul carbohidraţilor, a
acizilor graşi şi aminoacizilor. Acestea sunt sintetizate şi păstrate în celula plantei neafectându-i
activitatea. Însă, după eliberarea acestor din celule prin volatilizare, descmopunerea biomasei sau
exsudate ale rădăcinilor, alelochimicele încep să influenţeze organisme că plante, patogeni,
dăunători,etc. atunci când aceştia vin în contact cu ele. Aceste substanţe pot influenţa chiar şi creşterea
plantelor prin procese fiziologice că: diviziunea celulară şi elongaţia celulară, creşterea indusă de
fitohormoni, permeabilitatea membranelor, absorbţia de substanţe minerale, disponibilitatea P şi K în
sol, fotosinteză şi deschiderea stomatelor, respiraţia, sinteza proteinelor şi schimbări privind
metabolismul acidului organic şi lipidelor,etc. Acestea sunt răspunsuri ale celulei la influenţa
substantelot alelopatice. Celula plantei este unitatea de bază a germinaţiei, creşterii şi dezvoltării
plantei. Substanţele alelopatice vin mai întâi în contact cu celulă, apoi se declanşează reacţiile.
Substanţele alelopatice pot migra şi în ţesuturi unde pot avea efecte benefice sau alterante asupra
germinării, creşterii şi dezvoltării sau producţiei, în final.

11
 Bibliografie

1. MANUEL J. REIGOSA, NURIA PEDROL, LUÃ-S GONZÃ-LEZ EDITORS Allelopathy A

Physiological Process with Ecological Implications 2005
2. V. V. Roshchina, S. S. Narwal Cell Diagnostics Images, Biophysical and Biochemical
Processes în Allelopathy 2007
3. Elroy L. Rice Biological Control of Weeds and Plant Diseases Advances în Applied
Allelopathy 1995
4. Alan R. Hemsley, Imogen Poole The Evolution of Plant Physiology Volume 1 2004
5. Ashwani Pareek, S.K. Sopory, Hâns J. Bohnert, Govindjee Abiotic Stress Adaptation în Plants
Physiological, Molecular and Genomic Foundation 2010
6. Edited by Robert K . D . Peterson and Leon G . Higley Biotic stress and yield loss 2001
7. Hamlyn G. Jones, T. J. Flowers, M. B. Jones Plants under Stress Biochemistry, Physiology and
Ecology and their Application to Plant Improvement Society for Experimental Biology Seminar Series
8. K.V. Madhava Rao, A.S. Raghavendra, K. Janardhan Reddy Physiology and Molecular
Biology of Stress Tolerance în Plants 2006
9. Lincoln Taiz, Eduardo Zeiger Plant Physiology 2002
10. Parvaiz Ahmad, M. N. V. Prasad Abiotic Stress Responses în Plants Metabolism, Productivity
and Sustainability 2012

12