COLEGIUL NAŢIONAL AGRICOL “CAROL I”

SLATINA - OLT

PROIECT DE SPECIALITATE

PENTRU CERTIFICAREA CALIFICĂRII PROFESIONALE A

ABSOLVENȚILOR ÎNVĂȚĂMÂNTULUI POSTLICEAL,

NIVELUL 5

Calificarea: TEHNICIAN ÎN PROTECȚIA PLANTELOR

Îndrumător:

Prof. dr. ing. ANTON PETRA

Absolvent:

CĂLUGĂRU I. IULIAN VIOREL

SLATINA, 2017
 TEMA

METODELE DE PREVENIRE ŞI COMBATERE A BOLILOR DIN

CULTURILE AGRICOLE

CUPRINS
2
ARGUMENT ………………………………………………………………. 4

CAPITOLUL 1. Rezistența plantelor la atacul bolilor .................................. 5

CAPITOLUL 2. Măsuri organizatorice de prevenire și combatere a bolilor

plantelor ......................................................................................................... 12

CAPITOLUL 3. Măsuri de igienă fitosanitară .............................................. 13

CAPITOLUL 4. Măsuri și metode agrofitotehnice ........................................ 14

CAPITOLUL 5. Măsuri și metode fizico-mecanice ....................................... 19

CAPITOLUL 6. Măsuri și metode biologice ................................................ 21

CAPITOLUL 7. Măsuri și metode chimice ................................................... 26

CAPITOLUL 8. Măsuri de carantină fitosanitară ........................................... 30

CAPITOLUL 9. Prognoza și avertizarea combaterii bolilor plantelor ........... 33

CONCLUZII …………………………………………………………………. 37

BIBLIOGRAFIE ....................................................................................... 38

ARGUMENT

3
 „Sănătatea omului este reflexia sănătăţii pământului“
Heraclit (500 î.e.n.)

La nivel internațional, sectorul agricol va fi supus unor provocări majore, cum ar fi: lipsa
resurselor naturale, schimbările climatice și emisiile de gaze cu efect de seră. De asemenea,
creșterea populației la 9 miliarde de persoane, până în anul 2050, va determina o creștere
semnificativă a cererii pentru alimente, furaje și resurse regenerabile.

În acest context, agricultura trebuie să devină mai eficientă, iar productivitatea agricolă
să fie îmbunătățită pentru îndeplinirea principalelor obiective în domeniu și, respectiv pentru
diminuarea efectelor / impactului ca urmare a provocărilor globale. Un factor esențial pentru
majorarea productivității și reducerea pierderilor la recoltare îl constituie asigurarea protecției
fitosanitare a culturilor prin aplicarea de produse de protecție a plantelor performante care să
permită obținerea de producții agricole de calitate, la prețuri avantajoase, și care să fie sigure
pentru mediu. Produsele de protecție a plantelor sunt utilizate pentru protecția plantelor și a
produselor vegetale împotriva dăunătorilor, bolilor și buruienilor și pentru reglementarea
procesului de creștere al plantelor.

Evoluţia domeniului protecţiei culturilor în ultima jumătate de veac, este marcată de o

puternică proliferare a organismelor dăunătoare culturilor agricole care a determinat
dezvoltarea măsurilor de combatere chimică integrată într-un complex de metode care să
asigure sănătatea plantelor. Datorită noilor descoperiri în domeniul substanţelor chimice de
combatere (produse de uz fitosanitar) cât şi a metodelor de combatere a bolilor, dăunătorilor
şi buruienilor din culturile agricole, succesele obţinute în reducerea pierderilor produse de
aceasta, au fost deosebit de mari. In efuziunea de care au fost cuprinşi majoritatea celor ce se
ocupă de protecţia plantelor, nu s-a acordat însă suficientă atenţie efectelor secundare
negative ale pesticidelor. Apariţia de rase rezistente, fenomenele de poluare, perturbarea
biocenozelor, etc., au impus reconsiderarea întregului sistem de combatere practicat.

Strategiile ce se concep pentru viitor nu trebuie să-şi propună (şi nici nu este posibil) o
combatere „perfectă" şi cu atât mai mult lichidarea unui organism dăunător. Ele trebuie să
asigure protecţia culturilor într-o cât mai mare măsură.

În rezolvarea problemelor generate de organismele dăunătoare ale culturilor agricole

trebuie să se pornească de la ideea de convieţuire.

Odată pătruns într-un teritoriu, un organism de dăunare nu poate (în frecvente cazuri) fi
eliminat în totalitate.

Un element de bază al conceptului de combatere integrată este pragul economic de

dăunare (PED), care corespunde acelui nivel al populaţiei sub care daunele pot fi tolerate, dar
a cărei depăşire impune măsuri de combatere pentru evitarea pierderilor sau compromiterea
culturii.

4
 CAPITOLUL 1

REZISTENȚA PLANTELOR LA ATACUL BOLILOR

Plantele ca şi animalele, în cursul vieţii lor, pot suferi diferite tulburări în funcţionarea
şi în structura unor organe sau a întregului organism. Aceste tulburări pot fi determinate, fie
de cauze interne, legate de constituţia plantei, fie de cauze externe, cum sunt: condiţiile de
mediu sau intervenţia diferiţilor paraziţi vegetali.

După natura cauzei care le produc, bolile plantelor se împart în două mari categorii:

1. boli de natură neinfecţioasă (neparazitare sau fiziologice);

2. boli de natură infecţioasă

Stabilirea unor raporturi parazitare definitive între parazit şi gazdă presupune la ambii
parteneri existenţa anumitor proprietăţi ce conferă fiecăruia capacitatea de a acţiona şi
reacţiona ca premisă a stabilirii echilibrului biologic, a convieţuirii, în cazul plantelor
sensibile sau a împiedicării activităţii parazitului în cazul celor rezistente. Prima condiţie care
se cere ca agentul patogen să poată parazita o plantă, să o folosească drept gazdă este
existenţa unei afinităţi reciproce. Când agentul patogen reuşeşte să pătrundă în plantă şi să
realizeze infecţia, se spune că planta respectivă este sensibilă faţă de agentul patogen. Dacă
agentul patogen nu reuşeşte să infecteze planta, atunci se spune că planta este rezistentă
(imună) la atacul acestuia.

Rezistenţa naturală a plantelor la boli este de două feluri: pasivă (statică) şi activă
(dinamică). Rezistenţa pasivă sau axenia se bazează pe acele particularităţi histologice şi
chimico-fiziologice preexistente în plantă care conferă plantei protecţie împotriva agenţilor
patogeni înainte ca aceştia să realizeze infecţia (rezistenţa preinfecţională, pseudoimunitatea).

Factorii rezistenţei pasive au un caracter profilactic, nespecific; ei apără planta

împotriva oricărui parazit care vrea să o folosească ca gazdă.

Rezistenţa activă se bazează pe totalitatea reacţiilor de apărare histologice şi chimico-

fiziologice care nu preexistau infecţiei, ci apar sau intră în acţiune după pătrunderea agentului
patogen ca urmare a reacţiei de apărare a plantei.

Ritmul de dezvoltare a parazitului în raport cu cea a plantei-gazdă

Uneori se întâmplă ca din cauza întârzierii dezvoltării parazitului sau a plantei-gazdă se

produce o decalare între faza de sensibilitate a plantei şi faza de infecţiozitate a agentului

5
patogen, din care cauză, infecţia nu se produce şi planta, deşi sensibilă de la natură, nu este
atacată. Un exemplu clasic îl constituie mana cartofului. S-a stabilit în general că în
dezvoltarea sa ontogenetică planta de cartof prezintă două stadii de sensibilitate
(receptivitate) la atacul manei - una în tinereţe şi a doua după înflorire. Toate cauzele care
modifică ritmul de vegetaţie al plantelor şi determină deplasarea perioadei de mare
receptivitate înainte de producerea infecţiilor masive cu mană, acţionează ca factori ai
rezistenţei aparente. S-a constatat, de exemplu, că iarovizarea cartofului, producând o
decalare cu circa două săptămâni a celor două faze critice ale dezvoltării gazdei şi a
parazitului, poate fi hotărâtoare pentru evitarea unui atac puternic, fără ca receptivitatea
plantei să sufere vreo modificare la vârsta respectivă.

Un alt exemplu este rugina neagră a grâului; atacul acestei boli este favorizat de
temperaturile ridicate. Dacă la apariţia căldurilor, care favorizează sporogeneza ciupercii,
soiul de grâu se găseşte într-un moment mai avansat al perioadei de coacere (soiuri precoce),
epidemia de rugină nu poate să ia o amploare mare, pierderile produse de rugină sunt reduse.
Data şi adâncimea semănatului pot determina de asemenea o rezistenţă aparentă. Semănatul
mai timpuriu al porumbului într-un teren contaminat cu sporii ciupercii Sphacelotheca
reiliana (sin. Sorosporium holci-sorghi) face ca plantele de porumb să scape de infecţie,
deoarece în condiţii de temperatură scăzute, ciuperca se dezvoltă mai încet şi nu mai poate
infecta plantele tinere care au trecut de faza de sensibilitate. De asemenea, un semănat mai
adânc al grâului, într-un teren infestat cu sporii ciupercii Tilletia controversa, este corelat cu o
infecţie foarte slabă a grâului cu această ciupercă, care pentru a germina are nevoie de mai
multă lumină şi aer.

Modul de înflorire

Rezistenţa aparentă a plantelor gazdă faţă de agenţii patogeni care produc infecţii florale
poate fi determinată şi de modul de înflorire. O deschidere îngustă a plevilor şi pe o durată
redusă de timp, în perioada înfloritului, este legată la unele cereale şi alte graminee de un atac
foarte redus al ciupercilor Ustilago nuda (la orz), Ustilago tritici (la grâu), Ustilago avenae (la
ovăz), Claviceps purpurea (la secară şi alte cereale), Helminthosporium graminearum (la orz)
etc. Modul de deschidere a florilor este un caracter de soi, dar el poate să oscileze mult în
funcţie de o serie de factori ca: densitatea lanului, de umiditate, de temperatură etc.; când
aceste condiţii determină o înflorire deschisă şi de lungă durată a florilor (temperaturi
scăzute, umiditate mare, densitate mică a lanului etc.) cerealele respective sunt puternic
infectate de ciupercile amintite, rezistenţa aparentă nu se mai manifestă.

Ritmul de deschidere a stomatelor

6
 Există o legătură între deschiderea stomatelor şi rezistenţa plantelor la unele boli.
Studiind cauzele rezistenţei unor soiuri de grâu la rugina neagră (produsă de ciuperca
Puccinia graminis tritici), se constată că la unele soiuri stomatele se deschid dimineaţa mai
târziu, după ce roua s-a evaporat; în acest caz, filamentele germinative ale sporilor, care de
obicei nu pot pătrunde în frunză prin stomatele închise, se usucă sub acţiunea razelor solare,
şi infecţia nu se mai produce. Acest tip de rezistenţă a fost numit "rezistenţă funcţională".

În cazul ruginii brune a grâului, produsă de ciuperca Puccinia recondita, stomatele

închise nu constituie o barieră eficientă; în acest caz în momentul când se formează
apresoriile, stomatele reacţionează prin închiderea lor, astfel că ciuperca nu pătrunde
niciodată prin stomatele închise.

Nici ciuperca Cercospora beticola nu poate pătrunde în frunzele sfeclei de zahăr prin
stomatele închise. De aceea prezenţa stomatelor deschise sunt o condiţie esenţială pentru
producerea infecţiei. Frunzele bătrâne sunt mai puţin atacate, deoarece la ele, stomatele sunt
mai puţin deschise.

Forma de creştere a plantelor

Habitusul plantelor poate determina apariţia unei rezistenţe aparente la plante faţă de
atacul agenţilor patogeni. În aceste cazuri, atacul plantelor poate fi modificat sub influenţa
condiţiilor microclimatice. În cazul infecţiei plantelor de fasole cu ciupercile Colletotrichum
lindemuthianum, Uromyces appendiculatus şi cu bacteriile Xanthomonas phaseoli şi
Pseudomonas phaseolicola s-a observat că soiurile de fasole cu tufa răsfirată, cu portul înalt
(fasolea urcătoare), cu frunzele şi păstăile expuse mai mult aerisirii sunt mai puţin atacate
decât soiurile cu tufa deasă, pitice, care-şi dezvoltă frunzele şi păstăile pe un spaţiu restrâns,
aproape de sol, într-o atmosferă mai umedă. De asemenea, soiurile de cartof cu tufă răsfirată
şi mai înaltă sunt atacate, în aceleaşi condiţii de sol şi climă, mai rar şi mai puţin intens de
Phytophthora infestans decât soiurile cu frunzişul adunat sub formă de tufă deasă. De
asemenea, a fost observat faptul că plantele de salată cu portul înalt sunt mai puţin expuse
infecţiilor de la sol decât cele mai scunde.

În ce priveşte modul în care tăierile la pomi influenţează atacul agenţilor patogeni, se

consideră ca prin această operaţie se înlătură una dintre cele mai importante condiţii pentru
producerea infecţiei, realizarea în spaţiul coroanei a unui microclimat umed. Prin operaţiile
de tăiere se realizează o bună aerisire a coroanei, o reducere a umidităţii şi deci o micşorare
corespunzătoare a posibilităţilor de infecţie.

Perozitatea frunzelor
7
 În unele cazuri, prezenţa perozităţii pe frunze a fost pusă în legătură cu rezistenţa
plantelor la boli. S-a considerat că perozitatea frunzelor împiedică aderarea apei de frunzele
plantei şi prin aceasta îngreunează dezvoltarea agenţilor patogeni (bacterii şi ciuperci) în
prima fază premergătoare a infecţiei.

Substanţele chimice difuzabile din plante ca factor al rezistenţei aparente

În cercetările asupra cauzelor rezistenţei plantelor la boli au fost puse în evidenţă unele
substanţe toxice sau cu acţiune inhibitoare pentru agenţii patogeni ce se găsesc în imediata
apropiere sau în contact direct cu aceştia. Astfel de substanţe, care difuzează din ţesuturile
plantelor la exterior (prin exosmoză) şi care se găsesc dizolvate în apa de pe suprafaţa
frunzelor sau din rizosfera plantelor-gazdă, împiedică parazitul de a se apropia de locul pe
unde ar putea să pătrundă în plantă pentru a declanşa infecţia. Ele conferă deci plantelor o
protecţie înainte ca agentul patogen să iniţieze acţiunea lui dăunătoare. Studiind bazele
biochimice ale rezistenţei bulbilor de ceapă (Allium cepa) la atacul ciupercii Colletotrichum
circinans (care produce antracnoza cepei), se constată că soiurile de ceapă cu foile exterioare
pigmentate (cafenii) sunt, de obicei, rezistente la atacul acestei ciuperci, pe când cepele cu
foile incolore sunt sensibile. Substanţa inhibitoare din foile colorate prezintă o oarecare
specificitate; ea acţionează inhibitor numai pentru anumite ciuperci (Colletotrichum
circinans, Diplodia natalensis) şi este inofensivă pentru altele (Fusarium spp., Aspergillus
niger etc.). Pentru a cunoaşte cauzele rezistenţei unor soiuri de in la atacul ciupercii Fusarium
oxysporum f. lini, au fost testate în culturi de agar excreţiile rădăcinilor plantelor de in
cultivate în soluţii sterile, în ce priveşte acţiunea lor inhibitoare asupra unor agenţi patogeni
ce se găsesc în sol, în rizosfera plantelor de in. Din aceste experienţe s-a constatat că
preparatele obţinute de la plantele rezistente au o toxicitate mai mare pentru ciuperca
Fusarium oxysporum f. lini, pe când ciuperca Trichoderma lignorum (un antagonist al
ciupercii Fusarium oxysporum) s-a dezvoltat mai bine în difuzatele obţinute din plantele de in
rezistente decât în cele de la plantele de in sensibile. S-a găsit de asemenea un raport pozitiv
între rezistenţa la atacul ciupercii Fusarium oxysporum f. pisi şi acţiunea inhibitoare a
difuzatelor din rădăcini, asupra germinării sporilor acestei ciuperci.

Factorii care determină rezistenţa la pătrunderea în plantă a agenţilor patogeni

Sub denumirea rezistenţei plantei la pătrunderea agentului patogen se înţeleg toate acele
mecanisme şi proprietăţi ale acesteia care constituie un obstacol pentru pătrunderea
parazitului; ele devin evidente din momentul când agentul patogen ia primul contact direct şi

8
stâns cu planta şi când iniţiază primele încercări de a trece de barierele naturale de apărare ale
acesteia, pentru a se putea dezvolta în ţesuturi.

Învelişurile externe ale plantei servesc atât la micşorarea transpiraţiei plantei, cât şi la
apărarea ei împotriva acţiunii dăunătoare a unor factori externi, inclusiv împotriva infecţiilor
produse de agenţii patogeni. Principalele formaţii periferice care pot constitui obstacole în
calea pătrunderii agentului patogen în plantă sunt: stratul de cutină (cuticula), particularităţile
epidermei, structura orificiilor naturale (stomate, hidatode, lenticele), stratul de suber
(peridermul) etc.

Cuticula. Pentru paraziţii care pătrund în plantă prin perforarea mecanică a ţesuturilor
exterioare de protecţie, cuticula constituie prima barieră în calea realizării acestui proces. De
aceea prezenţa şi grosimea stratului de cutină de pe suprafaţa organelor plantei pot juca în
unele cazuri un rol direct, ca factor al rezistenţei mecanice, împiedicând pătrunderea
paraziţilor în ţesuturile plantei. Frunzele unor specii de Berberis, (B. thunbergii) sunt
rezistente la infecţia cu ciuperca Puccinia graminis datorită faptului că ele posedă o cuticulă
mai groasă. S-a observat de asemenea că rezistenţa unor soiuri de mazăre faţă de Ascochyta
pisi se bazează pe o cuticulă mai bine dezvoltată în regiunea de la baza tulpinii unde se
produce infecţia.

Cuticula joacă un rol important şi în protecţia fructelor faţă de infecţia cu diferite

ciuperci parazite în mod deosebit a fructelor care se apropie de maturitate; în acest caz,
micşorarea rezistenţei interne la atac, care scade foarte mult în procesul de maturare a
fructelor, este compensată prin îngroşarea progresivă a cuticulei care oferă o protecţie din ce
în ce mai eficientă la pătrunderea agenţilor patogeni. În acest mod a fost explicată rezistenţa
fructelor de tomate la atacul ciupercii Macrosporium tomato şi a fructelor de prun la atacul
ciupercii Monilinia laxa.

Structura celulelor epidermice. Grosimea şi duritatea (lignificarea) pereţilor celulelor

epidermice pot determina în unele cazuri o rezistenţă pasivă la pătrunderea agenţilor
patogeni.

Lignificarea pereţilor celulelor constituie un obstacol important mai ales pentru acele
ciuperci care nu secretă ligninază (ciupercile care produc ruginile cerealelor). Faptul că
ciuperca Piricularia oryzae pătrunde mai uşor şi mai frecvent prin celulele stomatelor se
explică prin aceea că lignificarea pereţilor exteriori ai acestora se produce mai încet şi mai
târziu.

9
 Rezistenţa plantelor de secară mai avansate în vegetaţie la atacul ciupercii Fusarium
nivale este determinată de conţinutul mai ridicat în celuloză şi acid silicic al acestora.

Structura stomatelor joacă un rol mai puţin important în pătrunderea agenţilor patogeni,
cu excepţia bacteriilor fitopatogene, care nu pot intra în frunzele intacte decât prin stomate şi
alte orificii naturale. Rezistenţa, la pătrunderea bacteriei Pseudomonas citri, a unor specii de
Citrus, cum este C. nobilis var. Szinkum (mandarinul), este în legătură cu structura stomatelor.

Structura lenticelelor s-a constatat că lenticelele duzilor sănătoşi conţin miceliile a

numeroase ciuperci, dintre care mai periculoase sunt Diaporthe nomurai, care produce în
regiunile muntoase arsura dudului şi Giberella lateritium care cauzează vestejirea mugurilor.

Componenţa ciupercilor ce invadează mugurii variază de la un soi la altul în funcţie de

structura lenticelelor. În general, cele cu structura mai simplă conţin mai multe ciuperci decât
cele de tip închis.

În condiţii normale, când plantele se dezvoltă viguros, ciupercile din lenticele nu sunt
capabile să le infecteze prin cambiul suberos; în condiţii nefavorabile (în iernile cu multă
zăpadă), ciupercile realizează infecţia trecând prin straturile suberoase ale lenticelelor slăbite.

Prezenţa stratului de suber. Fiind lipsit de spaţii intercelulare, mai rezistent la

acţiunea enzimelor secretate de unele organisme patogene, suberul este un ţesut de protecţie
important, prin care cu greu pătrund paraziţii. Rezistenţa unor soiuri de cartof la infecţia cu
Streptomyces scabies se bazează pe faptul că la acestea în rănile de pe tuberculi se formează
mult mai repede stratul cicatricial de suber care împiedică pătrunderea parazitului. Suberul
preformat se găseşte în constituţia ţesuturilor periferice ale tulpinii (în ritidomul tulpinii
arborilor), cât şi în interior, la limita dintre scoarţă şi cilindrul central (endodermul). În multe
cazuri, s-a constatat că, cu cât stratul de suber este mai gros, cu atât rezistenţa organului
respectiv este mai accentuată. Un exemplu îl oferă trunchiurile şi ramurile bătrâne ale
copacilor, care datorită ritidomului mai gros, sunt mai greu atacate de paraziţi decât ramurile
mai tinere. Rezistenţa mai mare a tuberculilor unor soiuri de cartof la pătrunderea ciupercii
Spongospora subterranea este determinată de peridermul mai gros pe care îl au tuberculii
acestora în raport cu al celor sensibile.

10
A. Străpungerea pereţilor celulei de către hifele care pătrund tecile de lignină ce se
formează în jurul acestora;
B. B. Modul de infecţie şi formarea calozităţii în celulele de Juncus effusus invadate de
Leptosphaeria juncina (după Ikata şi Yoshida)
d-teaca de lignină prin care a trecut hifa; h-hifa; l-teaca de lignină prin care hifa nu a
trecut; wperetele celulei (după Fellows

Calozităţi produse de peretele celulei epidermice a tulpinii cartofului

dulce prin înţeparea cu acu (după Ito).

CAPITOLUL 2.

MĂSURI ORGANIZATORICE DE PREVENIRE ȘI COMBATERE A

BOLILOR PLANTELOR

11
 Măsurile organizatorice urmăresc evidenta, dinamica şi avertizarea bolilor prin:

- identificarea agenţilor patogeni, determinarea ariei lor de răspândire, a densităţii atacului

(evidenţa);

- stabilirea procesului de creştere sau descreştere în timp a atacului agenţilor patogeni în

perimetrul arie de răspândire (dinamică);

- stabilirea cu precizie relative a apariţiei agenţilor patogeni în perioada următoare şi pe un

teritoriu dat (prognoza):

- stabilirea timpului optim pentru aplicarea tratamentului (avertizarea).

Aceste măsuri trebuie să fie susţinute şi completate prin măsuri stricte de control şi
carantina fitosanitară, care urmăresc preîntampinarea introducerii în ţară a paraziţilor
primejdioşi şi a răspândirii lor din regiuni infestate în alte regiuni însă necontaminate.

Procesul de producţie în agricultură este deosebit de complex şi depinde de o serie de factori

narurali, tehnici, economici, sociali etc.

CAPITOLUL 3.

MĂSURI DE IGIENĂ FITOSANITARĂ

Agricultura intensivă nu este posibilă fără reconsiderarea posibilităţilor de luptă
integrate împotriva bolilor şi dăunătorilor, mai ales în perspectiva dezvoltării schimburilor de
produse vegetale şi material biologic pe plan internaţional, care pot facilita înmulţirea
dăunătorilor şi agenţilor patogeni din culturi.

12
 În măsurile de carantină fitosanitară sunt cuprinse toate acţiunile ce se întreprind cu
scopul de a preîntâmpina răspândirea fitoparaziţilor periculoşi pe noi teritorii şi localizarea
acestora pe teritoriile pe care se găsesc, până la lichidarea lor. Aplicarea măsurilor de control
fitosanitar şi carantina se efectuează prin inspectoratele judeţene de producţia plantelor şi prin
inspectoratele vamale. Sunt supuse controlului fitosanitar culturilor de câmp, livezile,
plantaţiile viticole, pepinierele, serele, silozurile, depozitele. Normele de executare a
controlului fitosanitar diferă pentru fiecare boală în parte şi ele sunt stabilite ştiinţific.
Controlul fitosanitar este făcut de echipe alcătuite din personal calificat.

Protecţia culturilor constituie un element important al agriculturii moderne, care permite

obţinerea unor producţii superioare, atât cantitativ cât şi calitativ, favorizând în acelaşi timp şi
activităţile comerciale.

Alături de măsurile agrotehnice cum ar fi asolamentul, epoca de semănat, fertilizarea

echilibrată, cultivarea de soiuri rezistente, măsurile fitosanitare ocupă un loc important, fiind
de altfel cel mai eficace mijloc de combatere al bolilor, buruienilor şi dăunătorilor, asigurând
în acelaşi timp sporuri de producţie. Tratamentele fitosanitare nu constituie ultima posibilitate
de combatere, cum se consideră uneori. În cele mai multe cazuri, ele au un rol preventiv, aşa
cum este cazul tratamentelor chimice la sămânţă. Prin aplicarea măsurilor fitosanitare,
producţiile sunt mai ridicate, sporurile de producţii depăşind 1000 kg/ha, în funcţie de
potenţialul soiului sau hibridului luat în cultură, condiţiile climatice din anul de respectiv,
sursa de inocul, etc. Aplicarea măsurilor fitosanitare duc la îmbunătăţirea calităţii produselor,
aspect reflectat de obţinerea de producţii extra şi de calitate, mai ales la culturile la care se
cunosc patogeni responsabili de producerea de micotoxine (grâu, porumb – Fusarium spp.).

Măsurile de protecţie fitosanitară a plantelor, atunci când sunt aplicate în condiţiile unor
atacuri puternice de boli sau la nivele foarte ridicate de densităţi de dăunători şi buruieni, au o
rentabilitate ridicată. Eficacitatea economică a tratamentelor constituie un avantaj de prim
ordin, fiind scopul final urmărit prin aplicarea tratamentelor fitosanitare.

CAPITOLUL 4

MĂSURI ȘI METODE AGROFITOTEHNICE

Măsurile agrofitotehnice sunt cele mai vechi, fiind cunoscute şi sub denumirea de
măsuri culturale. Prin aceste măsuri, omul modifică condiţiile de mediu în aşa fel, încât
acestea să devină favorabile pentru culturile de plante şi defavorabile pentru patogeni.

Ca mijloc de luptă împotriva agenţilor fitopatogeni, aceste măsuri acţionează prin:

13
 - modificarea condiţiilor de mediu înconjurător, pentru a le face nefavorabile dezvoltării
agenţilor fitopatogeni şi favorabile pentru duşmanii naturali ai acestora;

- sporirea şi fixarea rezistenţei plantelor faţă de atacul paraziţilor, prin aplicarea de

măsuri agrotehnice corespunzătoare;

- direct asupra agenţilor fitopatogeni, împiedicând dezvoltarea acestora în vederea

combaterii lor.

Aceste metode au ca scop principal asigurarea celor mai bune condiţii pentru
dezvoltarea plantelor (plantele bine dezvoltate şi sănătoase tolerează mai bine atacul bolilor şi
dăunătorilor), acestea putându-şi pune în valoare potenţialul lor genetic de producţie, măsuri
care pe de altă parte duc însă şi la diminuarea populaţiilor de dăunători, mai ales prin crearea
unor condiţii mai puţin favorabile creşterii şi dezvoltări lor. Aceste metode vor da rezultatele
scontate doar dacă se vor aplica înainte ca populaţia să atingă valori alarmante (înainte ca
paguba să fie evidenta), pe suprafeţe mari şi pe o perioadă de timp îndelungată. Aplicarea lor
nu necesită eforturi financiare suplimentare, contribuind chiar la diminuarea costurilor de
producţie întrucât pot determina reducerea numărului de intervenţii cu tratamente chimice,
deoarece ele au ca scop reducerea rezervei biologice a dăunătorilor. În cazul insectelor care se
deplasează pe distanţe mari sunt considerate ca cele mai eficace metode de prevenire a
atacului. Dintre aceste măsuri se iau în considerare următoarele grupe: alegerea terenului,
asolementul şi rotaţia culturilor, lucrările şi fertilizarea solului, sămânţă şi materialul săditor,
lucrările de întreţinere şi recoltare etc.

Măsurile agrofitotehnice prevenire şi combatere urmăresc crearea unor condiţii

optime de creştere şi dezvoltare a plantelor şi, în acelaşi timp, defavorabile dezvoltării
agentului patogen; facem referire la câteva dintre acestea:

►Alegerea terenului de cultură optim plantei cultivate

Metoda este de o importanţă semnificativă pentru cele mai multe culturi; pentru culturile
de cereale se va evita alegerea terenurilor grele, reci, în care bălteşte apa,deoarece acestea
sunt preferate de unele specii de insecte polifage cum ar fi: viermii sârmă (Agriotes spp.,
Athous spp.). De asemenea, un alt dăunător al culturii de grâu, omida minieră (Cnephasia
pasiuana Hübner) depune ponta pe scoarţă rugoasă a copacilor, în special din marginea

14
lizierelor, de aceea se recomandă ca alegerea terenului, a solelor pentru cultura grâului, să nu
fie în imediata apropiere a unor astfel de locuri în care trăieşte insecta menţionată.

►Drenarea terenului

Mulţi agenţi fitopatogeni şi diferiţi dăunători ai culturilor de cereale sunt favorizaţi în

dezvoltarea lor de excesul de umiditate, cum ar fi viermii sârmă. Prin drenare se modifică
mult microclima terenului, ceea ce influenţează nefavorabil dezvoltarea acestora; în unele
cazuri drenarea poate avea un anumit rol în lupta împotriva dăunătorilor şi al bolilor la
cereale.

►Arătura de vară şi de toamnă este efectuată şi în scopul îngropării resturilor de plante

atacate pentru a diminua rezerva de inocul. Arăturile pot fi precedate de discuiri, prin care se
mărunţesc resturile de plante atacate pentru a grăbi descompunerea lor în sol.

►Distrugerea samulastrei, care pentru unele specii parazite reprezintă o etapă în ciclul
evolutiv, poate întrerupe ciclul de viaţă al diferitelor ciupercii sau al unor dăunători.

►Rotaţia culturilor (asolamentul) menţine fertilitatea solului şi împiedică acumularea în

sol, de la un an la altul, a unor agenţi infecţioşi. Durata asolamentului este impusă de
cerinţele plantelor cultivate şi biologia agenţilor patogeni. Unii agenţi fitopatogeni ca
Erysiphe graminis sau specii ale genului Puccinia îşi păstrează în sol capacitatea infecţioasă
un an; rotaţia culturilor este unul dintre elementele principale de tehnologie care împiedică
înmulţirea acestora. Prin cultivarea aceleiaşi plante ani de-a rândul pe aceeaşi solă se
favorizează înmulţirea unor dăunători, cum ar fi: la cultura de grâu, de menţionat este
gândacul ghebos (Zabrus tenebrioides Goeze), tripsul grâului (Haplothrips tritici Kurdj.),
viermele roşu al paiului (Haplodiplosis marginata Roser), viespea grâului (Cephus pygmaeus
L.), muştele cerealelor (Oscinella spp., Phorbia spp., Opomyza spp., Mayetiola spp.),
cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia spp.); la cultura de porumb, dacă nu se respectă rotaţia, are
loc o creştere a rezervei biologice a unor dăunători care pot produce pagube semnificative
culturii; această rezervă biologică, în funcţie de condiţiile climatice poate rămâne în stare
latentă sau poate deveni un pericol pentru cultură; se poate menţiona sfredelitorul porumbului
(Ostrinia nubilalis Hbn.), viermele vestic al rădăcinilor de porumb (Diabrotica virgifera
virgifera Le Conte) şi gărgăriţa porumbului (Tanymecus dilaticolls Gyll.).

►Aplicarea raţională a îngrăşămintelor Fertilizarea raţională a culturilor cu îngrăşăminte

pe bază de azot, fosfor şi potasiu asigură creşterea de plante viguroase şi mai rezistente la
atacul bolilor şi dăunătorilor. Aplicate unilateral şi excesiv, îngrăşămintele cu azot micşorează
rezistenţa la boli şi dăunători, deoarece prelungesc perioada de vegetaţie în detrimentul
15
maturării, celulele au membranele mai subţiri şi sucul celular mai diluat. Îngrăşămintele
potasice şi fosfatice măresc rezistenţa plantelor la boli prin îngroşarea cuticulei şi grăbirea
maturării plantelor.

►Cultivarea de soiuri rezistente şi tolerante la boli este cea mai importantă şi economică
metodă de combatere, care devine o metodă foarte utilă în cazul speciilor cultivate pe
suprafeţe mari (grâul, porumbul), la care aplicarea de tratamente chimice ar deveni
costisitoare (FLORIAN, 2001). Boli ca ruginile cerealelor, făinarea grâului etc., pot fi
combătute cu succes prin cultivarea de soiuri rezistente; de asemenea şi unii dăunători, cum
ar fi sfredelitorul porumbului (Ostrinis nubilalis Hbn.) pot fi reduşi semnificativ prin
cultivarea unor hibrizi de porumb rezistenţi la atacul acestuia.

►Folosirea de seminţe şi material sănătos. O importanţă deosebită o are utilizarea la

însămânţat a unor seminţe sănătoase, neinfestate cu diferiţi agenţi patogeni, dăunători, care să
asigure o răsărire uniformă, o densitate normală şi o vigoare ridicată a plantelor. De exemplu,
seminţele de grâu pot fi atacate de ploşniţe sau tripşi, care duc la o germinaţie redusă şi alte
însuşiri seminale necorespunzatoare. Pentru loturile semincere se recomandă înlăturarea
seminţelor infestate prin curăţirea şi sortarea lor înainte de semănat; de asemenea sortarea şi
utilizarea unor seminţe sănătoase contribuie şi la împiedicarea pătrunderii şi răspândirii unor
dăunători de carantină.

►Adâncimea de semănat trebuie să fie corelată cu biologia agenţilor fitopatogeni, dar şi cu

prezenţa sau absenţa agentului fitopatogen, sau a dăunătorilor din sol.

►Densitatea plantelor Respectarea densităţii optime de semănat creează spaţiul trofic

necesar dezvoltării plantelor şi le conferă astfel o rezistenţă mai mare la boli. În acelaşi timp
plantele beneficiază de o bună circulaţie a aerului pentru menţinerea unei umidităţi optime
care să nu favorizeze atacul agenţilor fitopatogeni.

►Epoca de semănat trebuie să fie întotdeauna cea optimă, pentru a permite o bună pornire
în vegetaţie a plantelor şi o vigurozitate sporită. De asemenea, în vederea reducerii riscului
apariţiei, încă din toamnă, a atacului de afide, cicade sau de muştele cerealelor, precum şi a
unor boli foliare, inclusiv a fenomenului de îngălbenire şi piticire a orzului (barley yellow
dwarf virus - BYDV) sau de îngălbenirea, piticirea şi aspermia grâului (wheat dwarf virus -
WDV), ai căror vectori sunt specii aparţinând acestor insecte, se recomandă încadrarea
semănatului cerealelor păioase de toamnă în perioada optimă pentru fiecare zonă, evitându-se
semănatul timpuriu. Însă, trebuie combătută cu fermitate tendinţa de a semăna cât mai
timpuriu, uneori cu mult în afara epocilor recomandate zonal pentru culturile de cereale de

16
toamnă; numai astfel se pot evita pierderile de recoltă, ce pot ajunge uneori până la
compromitere totală, datorate fenomenelor de virusare menţionate.

►Întreţinerea culturilor

Aplicarea la timp a lucrărilor de întreţinere a culturilor conform unei agrotehnici raţionale,

diferenţiate, asigură plantei de cultură o rezistenţă sporită la boală şi o reducere semnificativă
a populaţiilor de dăunători. Distrugerea buruienilor din cultură contribuie la buna dezvoltare a
plantei, dar şi la reducerea pericolului atacului unor dăunători; buruienile constituie gazde
intermediare pentru diferite specii de dăunători,cum ar fi: buha semănăturilor (Agrotis
segetum Den&Schiff.), specie polifagă, gărgăriţa porumbului (Tanymecus dilaticollis Gyll.)
etc. se hrănesc cu plante spontane (buruieni) şi apoi trec pe cele cultivate; aşadar solele
cultivate cu cereale, dar îmburuienate pot fi mult mai atacate de diferite specii de dăunători
decât cele curate de buruieni.

►Recoltarea la timp a culturilor poate contribui la stoparea bolilor şi a atacului unor

dăunători, contribuind astfel la reducerea pagubelor. De exemplu, prin efectuarea recoltatului
la grâu cât mai timpuriu şi într-o perioadă cât mai scurtă se reduce posibilitatea producerii
atacului la boabe de către ploşniţele cerealelor şi după caz de viermele roşu al paiului; de
asemenea, printr-un recoltat timpuriu al cerealelor păioase se reduce posibilitatea scuturării
boabelor şi formării samulastrei, pe care se pot dezvolta numeroşi dăunători, cum ar fi: musca
neagră a cerealelor (Oscinella fritt), musca de Hessa (Myetiola destructor), păduchele verde
al cerealelor (Schizaphis graminum), păduchele verde al porumbului (Rhopalosiphum maidis)
etc. Şi modul cum se face recoltatul poate contribui într-o anumită măsură la preîntâmpinarea
atacului unor dăunători,de exemplu: la recoltatul porumbului, este recomandabil ca tăierea
tulpinilor să se facă cât mai jos, pentru a se distruge astfel o mare parte a larvelor hibernante
de sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis), iar în cazul cerealelor păioase a viespii
grâului (Cephus pygmaeus).

►Irigarea culturilor

Evoluţia bolilor în culturile irigate este în general diferită deoarece majoritatea agenţilor
patogeni sunt favorizaţi de umiditatea ridicată. Aceasta impune raţionalizarea regimului de
irigaţie în concordanţă cu fenofazele sensibilităţii plantelor la atacul patogenilor, dar mai ales
să se creeze şi să se cultive, în regim irigat, soiuri rezistente la boli. Există dăunători, al căror
grad de dăunare este mai mare în condiţii de irigare. Un exemplu ar fi la cultura de porumb,
la irigarea prin aspersiune se realizează o umiditate relativ ridicată în interiorul culturii, care
favorizează înmulţirea şi atacul sfredelitorului porumbului (Ostrinia nubilalis).

17
 CAPITOLUL 5

MĂSURI ȘI METODE FIZICO-MECANICE

În general aceste mijloace au un caracter curativ, sunt economice, simple şi majoritatea

se pot aplica cu uşurinţă în practică.

Mijloace fizice. Ca agenţii fizici de dezinfectare, în combaterea bolilor la plante, se folosesc:

temperature – căldura, lumina solară, iradierea (cu raze X, gama, beta, infraroşii,
ultraviolete), electricitatea.
18
Termoterapia seminţelor şi a materialului de plantat. Dezinfectarea termică a seminţelor se
bazează pe termosensibilitatea diferită a seminţelor plantelor şi a agenţilor fitopatogeni.
Temperature şi timpul de tratat sunt astfel alese încât să ducă la distrugerea agenţilor
patogeni, fără să afecteze facultatea germinativă a seminţelor.

Tratamentul termic se poate aplica:

* pe cale umedă (cu apă caldă la diferite temperature, în funcţie de plantă şi agentul
patogen);

* pe cale uscată (folosind aer cald).

Dezinfectarea termică a seminţelor pe cale umedă a fost rezolvată ştiinţific încă din 1887 de
către Jensen şi preconizata pentru combaterea tăciunelui zburător la cereale, în trei faze: I=4
ore la 28-30 grade C pentru a activa miceliul din boabele infectate; ÎI=10 minute la 51-52
grade C pentru distrugerea miceliului; III=1-2 minute în apă rece (şocul termic sporeşte
eficacitatea tratamentului, urmat de zvântarea seminţelor la umbră).

Mijloacele mecanice se folosesc pentru a înlătura unii paraziţi de pe suprafaţa plantelor

bolnave şi a îndepărta anumite părţi ale plantelor bolnave ( chirurgie vegetală ).

Plantele perene, arborii şi arbuştii conserva an de an în scoarţă agenţi patogeni sub formă de
miceliu sau spori. Dintre metodele mecanice de combatere care se folosesc mai mult,
amintim:

* eliminarea, prin tăieri a ramurilor bolnave sau uscate ca urmare a atacului agenţilor
fitopatogeni, dăunătorilor sau cauzelor fiziologice;

* extirparea tumorilor, a cancerelor deschise, a necrozelor, a paraziţilor voluminoşi a unor

plante părăsite şi a oricărui ţesut atacat;

* curăţirea trunchiului şi a ramurilor de scoarţa în curs de exfoliere, de muşchi şi licheni, de

fructificaţii ale unor ciuperci;

* curăţirea scorburilor până la ţesutul sănătos; dezinfectarea şi umplerea lor cu mortar, pentru
consolidare. Aceste operaţii se execută în timpul repausului vegetative al plantelor, folosind
diferite unelte, iar materialul rezultat – focar de dăunători şi spori ai diferitelor ciuperci – se
distruge prin ardere.

Distrugerea plantelor bolnave şi a gazdelor intermediare poate fi considerate şi că o

măsură agrotehnica de combatere. Se aplică în cazul când atacul, prea avansat, face

19
neeconomica combaterea pe altă cale, precum şi în cazul ciupercilor heteroice care în ciclul
evolutiv necesita două plante gazda.

CAPITOLUL 6

MĂSURI ȘI METODE BIOLOGICE

În combaterea biologică buruienile sunt distruse cu ajutorul unor duşmani naturali,

îndeosebi insecte şi mai rar agenţi patogeni. În unele cazuri pot fi folosite razătoarele, gâştele,
ratele, melcii, peştii (pentru buruienile acvatice) etc.

Combaterea biologică se dovedeşte eficienţa pe suprafeţe mari, cum sunt pajistele şi

canalele pentru apă, inaccesibile altor metode, infestate puternic cu o singură specie de
buruieni, provenită din altă parte şi care în locul habitat nu este atacată de duşmani naturali.
Metodă, deocamdată nu poate fi folosită pe terenurile cultivate unde se cere combaterea unui
complex de buruieni şi fără a dăuna plantelor de cultură. Metodă este eficientă mai ales

20
împotriva buruienilor perene şi mai puţin eficientă unde solul este infestat cu seminţe care, în
sol, îşi păstrează viabilitatea o perioadă îndelungata.

Că agenţi naturali pentru combaterea buruienilor sunt folosite mai mult insectele, pentru
că aceasta se adaptează (specializează) mai repede la planta gazda şi pentru că distrug mai
energic. S-au dovedit eficiente insectele din familia Lepidoptera, Hemiptera, Coleoptera,
Diptera, Himenoptera s.a. Deşi cele mai specializate insecte sunt sfredelitoarele de rădăcini
şi tulpini, precum şi cele care atacă interiorul seminţelor, cele mai eficiente sunt însa insectele
care consumă frunzele şi tulpinile deoarece ele sunt mai selective.

Selectivitatea este una din primele condiţii pentru introducerea unui duşman natural
înlăturând astfel pericolul ca respectivul prădător să treacă la alte plante folositoare sau plante
de cultură. De aceea, în prealabil se fac numeroase testări.

Agenţii patogeni- virusuri, ciuperci, bacterii- de asemenea pot fi folosiţi cu succes

deoarece pot fi răspândiţi uşor (prin vânt, insecte, apa etc.). Ei distrug sistemul enzimatic,
astupa vasele conducătoare, produc toxine, dereglează procesele metabolice ale buruienilor.
Ca şi în cazul insectelor se cere o selectivitate deplină pentru plantele de cultură.

Pentru a fi eficient, pe lângă selectivitate şi atacabilitate mare pentru buruiana gazdă,

agentul biologic trebuie să îndeplinească şi alte condiţii: să se înmulţească şi să se
răspândească repede şi să se adaptează la condiţiile de mediu ale plantei gazda.

În situaţia în care se selectează un prădător eficace, combaterea biologică are mai multe
avantaje: este ieftină, continua (permanentă), iar în comparaţie cu folosirea erbicidelor nu este
populată pentru mediul înconjurător.

Prin metoda biologică nu se realizează stăpânirea buruienlor, ci numai diminuarea

infestării deoarece, după câţiva ani, între cele două populaţii, buruieni şi insecte, se realizează
un echilibru.

Exemple de combatere biologică: Hypericum perforatum, o buruiană dominantă pe

pajistele din statele nordice ale S.U.A., a fost combătută cu ajutorul gândacului Crysolina sp.,
Cyperus rotundus în Hawai s.a. (Klingman, 1975); Acroptilon repens în Kazahstan folosind
nematodul Anguina picridis (Vorobiev, 1977); combaterea buruienilor din culturile de
bumbac din sudul S.U.A. folosind gâştele (Crafts, 1975)

Combaterea biologică a agenţilor fitopatogeni se realizează prin hiperparazitism,

antagonism microbian, imunizarea plantelor şi altele.

21
 Hiperparazitismul - combaterea agenţilor fitopatogeni cu ajutorul paraziţilor naturali
(bacteriofagi, ciuperci), denumiţi hiperparaziţi, a dat rezultate bune şi prezintă perspective de
extindere în practică. Cele mai cunoscute cazuri de hiperparazitism sunt microparazitismul şi
bacteriofagia. Microparazitismul este un fenomen biologic întâlnit frecvent în natură.
Ciupercile hiperparazite au o virulenţă pronunţată şi inhibă dezvoltarea, reproducerea şi
răspândirea speciilor fungice pe seama cărora se dezvoltă. De exemplu, Tricoderma viride
reprezintă principala specie microparazitară şi antagonistă folosită ca mijloc de prevenire şi
combatere biologică a diferitelor specii de ciuperci fitopatogene. Coniothyrium mintans este
un hiperparazit al fungilor (Sclerotinia sclerotiorum, Botrytis spp), formatori de scleroţi.

Bacteriofagia - este un fenomen biologic care se bazează pe distrugerea unor bacterii

fitopatogene de către virusuri denumite bacteriofagi.

Antagonismul microbian - între diferite microorganisme (bacterii, ciuperci) din natură

există relaţii antagoniste. Aceste relaţii au la bază concurenţa sau anabioza. S-a constatat că
pentru fiecare agent patogen există microorganisme antagoniste. Antagonismul microbian
este utilizat în practică pentru combaterea unor agenţi patogeni. Studierea relaţiilor
(microparazitismul, antagonismul microbian etc.) între diferite specii de microorganisme,
care se pot cultiva pe medii nutritive, se realizează prin metoda culturilor duble. Această
metodă constă în însămânţarea în acelaşi vas Petri ca mediu nutritiv agarizat a câte două
specii ale căror interrelaţii sunt observate in vitro.

Antibioticele - acestea sunt produşi ai metabolismului unor microorganisme care distrug

selectiv sau împiedică multiplicarea altor organisme patogene. În combaterea agenţilor
fitopatogeni, s-au experimentat şi s-au folosit în practică pe scară mică numai câteva
antibiotice, din cauza costului foarte ridicat al acestor tratamente (Pârvu).

Metode de amenajare a teritoriului pentru creşterea rolului prădătorilor biologici în

combaterea dăunătorilor culturilor agricole.

Multe din agroecosisteme constituie un mediu nefavorabil pentru duşmanii naturali ai

agentilor de dăunare (şi în special pentru prădătorii / parazitoizii insectelor dăunătaore) din
cauza gradului ridicat de dezechilibru, rezultat al perturbarilor si interventiilor antropice.
Managementul amenajarii teriroriului reprezintă o formă de favorizare a protectiei biologice a
culturilor, fiind o abordare pe baze ecologice cu scopul de a stimula activitatea duşmanilor
naturali ai insectelor. Modalitatea optima de a răspunde cerintelor ecologice si economice
este cea a sistemelor de agricultura ecologică. Dezvoltarea agriculturii ecologice

22
(“organice”, “biodinamice”) este una din orientările fundamentale în tarile dezvoltate, şi în
special în Uniunea Europeana datorita:

(i) creşterii preocupărilor pentru sporirea calităţii şi securităţii lanţului alimentar şi

(ii) dezvoltării unei etici de utilizare durabila a resurselor în agricultura.

În România, numărul întreprinzătorilor care desfăşoară activităţi în domeniul

agriculturii ecologice este în continuă creştere, potrivit unui studiu recent realizat de
Federaţia Naţională de Agricultură Ecologică (FNAE). Potrivit FNAE, agricultura ecologică
atrage tot mai mulţi investitori ca urmare a profitului de până la 400% care se poate obţine
din culturile ecologice.

Agricultura ecologică în România se dezvolta în direcţii complementare agriculturii din

Uniunea Europeană, iar una din aceste direcţii amenajarea teritoriului pentru creşterea
rolului prădătorilor / parazitoizilor în combaterea dăunătorilor culturilor agricole.

Scopul principal al activităţii de amenajare a teritoriului pentru creşterea rolului

prădătorilor / parazitoizilor este de a crea o infrastructură ecologică conformă cu peisajul
agricol care să furnizeze resurse suplimentare pentru adulţii de entomofagi, respectiv hrană
(pradă alternativă sau gazde) şi adăposturi faţă de condiţiile neprielnice.

Creşterea heterogenităţii vegetaţiei în jurul zonelor cultivate favorizează o creştere în

ansamblu a abundenţei şi diversităţii organismelor prădătoare şi parazite. Tehnici disponibile
pentru creşterea rolului artropodelor parazite şi prădătoare prin această creştere a
biodiversităţii / heterogenităţii vegetaţiei sunt prezentate mai jos:

Culturi intercalate sau culturi în benzi. (Intercropping /strip cropping) Două sau mai
multe specii de plante sunt cultivate împreună pe acelaşi teren în benzi paralele sau în parcele
alăturate. Datele din literatura de specialitate sunt relevante. Din 209 studii asupra sistemelor
de culturi intercalate recenzate, s-a găsit că 65% din cele 130 de specii de duşmani naturali
studiate au crescut în densitate în culturi mixte.

Culturile intercalate sunt fi o cale de reducere a dăunătorilor, prin aceea că amestecul de

specii din punct de vedere fiziologic, interferează cu abilitatea dăunătorilor de a-şi găsi sau de
a reacţiona asupra plantei gazdă şi prin aceea că amestecul de plante constituie un refugiu
pentru mai mulţi duşmani naturali care prădează dăunătorii.

23
 Sistemul intercalat de cultură practicat la varză cu benzi de trifoi alb s-a demonstrat a fi
un mijloc eficient de menagement al muştei rădicinilor (Delia radicum), din cauza creşterii
activităţii carabidelor prădătoare. Sistemul culturilor intercalate a favorizat activitatea de

Subînsămânţatul. (Undersowing) O a doua cultură este însămânţată în prima cultură,

în acelaşi timp sau mai târziu, rezultând două recolte în acelaşi timp. De obicei benzile în care
se cultiva cea de-a doua cultura cultura initală se transformă în mucli vegetal (prin cosire,
erbicidare cu erbicide total, mulcire cu materiale plastice sufocante etc). In cazul în care
culturile sunt subînsămânţate / mulcite vegetal cu plante leguminoase se îmbunătăţeşte şi
fertilitatea naturală a solului. În 80% din astfel de studii s-a arătat o abundenţă crescută a
acarienilor prădători.

Insule de conservare. (Conservation headlands) O fâşie de 6 m în afara parcelelor

primeşte doar stropiri selective cu pesticide cu spectru scurt de acţiune, prin care se reduce
driftul şi depunerea în graniţele parcelelor.

Benzi îmburuienate în cultură. (Weed strips within the crops) Însămânţarea câtorva
benzi apropiate cu buruieni cu flori sau ierburi la anumite intervale transversal zonei
cultivate. Acest sistem creşte abundenţa insectelor prădătoare pentru afide.

Margini de cultura şi zone de carabide. (Field margins and beetle banks) Acest
sistem capătă importanţă pe suprafeţe mari de cultură. Un astfel de sistem sporeşte numărul
de habitate disponibile pentru prădători şi parazitoizi în vederea iernării, reproducerii in
timpul primăverii şi hrănirii în timpul verii, întensificându-se astfel potenţialul protecţiei
biologice a culturilor agricole. Invazia buruienilor din astfel de sisteme este foarte redusă, iar
uneori se crează situaţii de creştere a densităţii dăunătorilor. Marginile formate din raigras
sunt importante locuri de cuibărit pentru păsări, viespile solitare, albine şi bondari. Cele care
conţin flori sălbatice furnizează polen şi nectar pentru un număr de nevertebrate, incluzând
speciile de bondari. Interesul botanic pe care îl prezintă acest sistem este că acţionează ca
nişte importante benzi tampon între practicile culturale şi habitatele sensibile cum sunt
gardurile vii şi cursurile de apă. Marginile cu plante sălbatice atrag mamiferele mici care
constituie hrană petru bufniţe. Zonele pentru carabide sunt create în mijlocul culturii şi sunt
zone asemănătoare cu cele de pe margini. Zonele pentru carabide sunt zone înierbate (situate
de obicei trasversal în centrul culturii) unde prădătorii pot ierna, acţionând astfel ca nişte
cuiburi de insectele prădătoare care primăvara migrează uşor în cultură.

Zonele pentru carabide sunt eficace în câmpurile de peste 20 hectare prevăzute cu o

bună reţea de margini de iarbă. Zonele pentru carabide sunt insule de pământ de aproximativ

24
0,4 m înălţime şi 2 m lăţime create printr-o arătură in directiii opuse. Ele nu comunică, creând
efectul de insulă, ceea ce însemnă că vor fi preferate de prădători. Zonele pentru carabide
sunt semănate cu specii de graminee perene în amestec uneori cu leguminoase perene
(generând practic borgceaguri). E menţionat ca astfel de culturi de graminee perene în
amestec cu leguminoasele perene sunt încurajate prin Politica Agricolă Comunitară.

Plantele insectar. Plantele insectar pot fi adăugate în cultură ca benzi intercalate sau
ca plante individuale în pepinieră. Un spectru mai larg de resurse vegetale (nectar, polen)
pentru duşmanii naturali poate fi asigurat prin cultivarea terirotiului în benzi de plante
insectar din speciile din fam. Apiaceae (pătrunjel), Cruciferae (muştar), Lamiaceae (menta),
Compositae (coada şoricelului).

CAPITOLUL 7

MĂSURI ȘI METODE CHIMICE

Evoluţia domeniului protecţiei culturilor în ultima jumătate de veac, este marcată de o
puternică proliferare a organismelor dăunătoare culturilor agricole care a determinat
dezvoltarea măsurilor de combatere chimică integrată într-un complex de metode care să
asigure sănătatea plantelor. Datorită noilor descoperiri în domeniul substanţelor chimice de
combatere (produse de uz fitosanitar) cât şi a metodelor de combatere a bolilor, dăunătorilor
şi buruienilor din culturile agricole, succesele obţinute în reducerea pierderilor produse de
aceasta, au fost deosebit de mari.

Folosirea unilaterală şi uneori fără discernământ a metodelor de combatere a agenţilor

fitopatogeni (mai ales cele chimice, are ca rezultat final, apariţia unor fenomene secundare,
negative, nedorite. Soluţia reală consta în îmbinarea mijloacelor preventive fizice şi
25
agrotehnice cu metodele de combatere chimică şi biologică astfel încât, pierderile înregistrate
în urma atacurilor unor paraziţi vegetali să fie situate sub nivelul pragului economic de
dăunare(PED).

Pentru aceasta este necesară elaborarea şi introducerea unor scheme sau a unor programe
de combatere integrată. Aceste scheme se elaborează în mod obişnuit, împotriva tuturor
bolilor şi dăunătorilor care afectează o cultură.

Combaterea chimică constituie şi în present un mijloc important pe care practica agricolă îl are
la dispoziţie pentru reducerea pagubelor produse de agenţii fitopatogeni. Astfel, în combaterea
speciilor Plasmopara viticola, Phytophthora infestans, Tilletia spp. şi altele trebuie să se aplice
tratamente chimice, fără de care nu se poate garanta producţia plantelor cultivate.

Măsurile chimice se bazează pe folosirea unor substanţe toxice pentru paraziţii vegetali.
Produsele chimice preparate pe baza acestor substanţe active se numesc produse
antiparazitare din categoria produselor fitofarmaceutice. Clasificarea produselor
fitofarmaceutice se face după mai multe criterii. După agentul patogen de combătut (virusuri,
bacterii, ciuperci), se clasifică în virusocide (produse antivirale), bactericide şi fungicide. În
funcţie de locul unde acţionează, aceste produse sunt exoterapeutice (de suprafaţă, de contact)
şi endoterapeutice (sistemice). După natura lor chimică, substanţele şi produsele
fitofarmaceutice sunt anorganice şi organice. Dintre produsele fitofarmaceutice anorganice
utilizate în protecţia plantelor menţionăm produse pe bază de cupru (zeamă bordeleză,
Champion 50 WP, Kocide 101, Oxicig 50 PU etc.) şi produse pe bază de sulf (Polisulfura de
calciu, Kumulus S, Sulfomat PU, Micrithiol, Thiovit etc.).
Dintre numeroasele produse organice fitofarmaceutice menţionăm substanţe de tipul:
Dithane M45 (mancozeb 80%), Polyram combi (metiram 80%) Benlate 60 WP (benomil
50%), Topsin 70 PU (metil tiofanat 70%), Sumilex 50 PU (procimidon 50%), Anvil 5 SC
(hexaconazol 50 g/l), Systhane 12,5 CE (miclobutanil 125 g/l), Tilt 250 CE RV (propiconazol
250 g/l), Curzate super C (cimoxanil 4,5 5 + mancozeb 68%) etc. De la aplicarea ultimului
tratrament până la darea în consum a produselor vegetale tratate este necesar să treacă o
perioadă de timp în care produsul fitofarmaceutic folosit se degradează şi devine netoxic
pentru consumator. Această perioadă de timp se numeşte timp de pauză. Pentru fiecare produs
fitofarmaceutic folosit în protecţia plantelor este stabilită o toleranţă - limita maximă
admisibilă (LMA). Aceasta (LMA) se stabileşte pentru ca produsele agricole tratate să poată
fi consumate, fără a fi afectată sănătatea consumatorilor. LMA se exprimă în părţi per milion
(ppm) şi este de 100 de ori mai mică decât concentraţiile sau dozele care, administrate în
hrana animalelor de experienţă, produc tulburări (Baicu şi Sesan, 1996). Respectarea timpilor
26
de pauză asigură, în mod normal, şi respectarea limitelor maxime admisibile pentru produsele
fitosanitare (Baicu şi Sesan). La aplicarea tratamentelor chimice se ţine cont de remanenţa
reziduurilor de pesticide, de timpul de pauză şi de limita maximă admisă (LMA).

Metode de aplicarea in vitro a produselor farmaceutice

Produsele fitofarmaceutice se folosesc în practică pentru tratarea seminţelor, a tuberculilor şi

rizomilor la plante. De asemenea, aceste produse se aplică pe plante în timpul perioadei de
vegetaţie. Unele produse fitofarmaceutice se folosesc pentru dezinfectarea solului pe cale
chimică.
Metode de tratare a seminţelor

Tratarea pe cale chimică dă rezultate bune, în practică, în combaterea agenţilor patogeni

localizaţi pe sămânţă sau în acestea. În funcţie de substanţa activă a produsului folosit, de
seminţele de tratat, de biologia agenţilor fitopatogeni şi altele, tratarea sau dezinfectarea
chimică a seminţelor se face prin mai multe metode.

Metoda tratării uscate (prin prăfuire) - această metodă constă în acoperirea seminţelor cu
produse fitofarmaceutice, sub formă de pulberi, care aderă pe suprafaţa tegumentului seminal.
În practică, o importanţă deosebită pentru dezinfectarea seminţelor prezintă produsele
sistemice. Acestea protejează embrionul şi plantulele tinere de acţiunea agenţilor fitopatogeni
în sămânţă.

Metoda tratării umede - metoda se bazează pe folosirea de produse fitofarmaceutice sub

formă de soluţii sau suspensii, în care se introduc seminţele de tratat. Această metodă prezintă
avantajul unei economii de substanţă activă şi al unei dezinfectări complete. Tratarea pe cale
umedă se recomandă în zonele aride, cu solul uscat în momentul semănatului.
Metoda tratării prin mocirlire - această metodă este folosită pentru a realiza pe suprafaţa
seminţelor un strat mai consistent de produs. Produsul fitofarmaceutic se prezintă sub formă
de suspensie densă într-o cantitate mică de apă şi se amestecă cu sămânţa (Şandru).

Metode de tratare a tuberculilor, bulbilor şi rizomilor

Aceste metode se aplică frecvent la plantele horticole pentru dezinfectarea chimică a

tuberculilor, bulbilor şi rizomilor. În funcţie de produsul utilizat, tratamentele chimice se
aplică pe cale umedă sau prin prăfuire.

Metode de dezinfectare chimică a solului

27
Dezinfectarea solului pe cale chimică are drept scop distrugerea agenţilor fitopatogeni
(bacterii, ciuperci), insectelor, nematozilor etc. care atacă plantele. Tratamentele chimice se
aplică cu precădere solului din sere şi răsadniţe, dar şi în câmpul de cultură al plantelor
horticole. Dezinfectarea chimică a solului se realizează prin metoda tratării umede şi metoda
tratării uscate (prin prăfuire).

Tratarea solului pe cale umedă - această metodă se bazează pe stropirea cu o soluţie sau o
suspensie a produsului fitofarmaceutic până la o adâncime de 20 cm. În tratarea solului din
sere şi răsadniţe se foloseşte frecvent Formalina 1,0%. Pentru dezinfectarea solului se
folosesc 10 litri de soluţie de formalină 1%/mp, apoi se acoperă pământul tratat timp de 2-3
zile, pentru sudaţie. Însămânţarea solului se face după cel puţin 12-15 zile de la aplicarea
tratamentului (Şandru). Înainte sau după semănat, pământul din răsadniţă poate fi dezinfectat
cu substanţe de tipul Previcur N. Pentru dezinfectarea solului, se folosesc 2-3 litri soluţie de
Previcur N 0,25%/mp (Şandru).

Tratarea solului pe cale uscată - prin această metodă se realizează dezinfectarea chimică a
solului, folosindu-se un produs fitofarmaceutic sub formă de pulbere. Produsul
fitofarmaceutic este încorporat în sol prin săpare, până la o adâncime de 20 cm sau prin
amestecarea pământului prin lopătare. De exemplu, pentru dezinfectarea solului prin prăfuire,
se folosesc substanţe de tipul Basamid (200 grame/metrul cub de pământ sau 20-50
grame/metrul pătrat). Acest produs este eficient împotriva ciupercilor fitopatogene tericole şi
a nematozilor la plante. După aplicarea tratamentului chimic, timpul de aşteptare până la
folosirea amestecului de pământ este de 10-30 de zile, în funcţie de temperatura solului.
Timpul de aşteptare creşte la temperaturi mai scăzute de 15-20 de grade Celsius (Şandru).

Metode de tratare a plantelor în timpul perioadei de vegetaţie

Aplicarea produselor fitofarmaceutice pe plante se realizează prin diferite metode:

- Metoda tratării umede - această metodă constă în aplicarea produselor

fitofarmaceutice sub formă lichidă (soluţie, suspensie, emulsie) şi poate fi realizată, în
practică, sub diferite forme: Stropit, pulverizare, ceaţă toxică;

- Metoda tratării prin prăfuire - aplicarea produselor fitofarmaceutice pe plante prin

prăfuiri asigură o mai bună pătrundere a pulberii în interiorul vegetaţiei stufoase. De
asemenea, această metodă asigură o distribuire mai uniformă a particulelor pe suprafaţa
tratată.
28
Testarea acţiunii in vitro a produselor fitofarmaceutice
Pentru testarea acţiunii in vitro a produselor fitofarmaceutice asupra agenţilor fitopatogeni se
folosesc diferite metode.

Metoda includerii produsului în mediul de cultură - prin această metodă se realizează

acţiunea in vitro a produselor fitofarmaceutice asupra agentului fitopatogen (bacterie,
ciupercă) cultivat pe mediu de cultură. Pentru fiecare produs testat se realizează mai multe
concentraţii. La fiecare concentraţie a produsului fitofarmaceutic se fac mai multe repetiţii.
Pentru cultivarea speciilor studiate se folosesc medii nutritive solidificate (malţ-agar, cartof-
dextroză-agar, etc.) sau lichide.

CAPITOLUL 8

MĂSURI DE CARANTINĂ FITOSANITARĂ

Măsurile de carantină fitosanitară constituie un element important al luptei
integrate. Ele sunt menite să prevină introducerea în ţară a unor patogeni noi sau mai puţin
răspândiţi, precum şi prevenirea răspândirii unor patogeni din zonele infestate în alte zone.

Pentru a limita răspândirea unor boli foarte păgubitoare în cadrul ţării sau de la o ţară
la alta, s-au elaborat măsuri de carantină internă şi externă.

Aşadar, carantina fitosanitară are drept scop îndeplinirea unui complex de măsuri, cum
ar fi:

- protejarea patrimoniului vegetal al ţării faţă de pătrunderea din afară a unor dăunători,
agenţi patogeni, seminţe de buruieni de carantină odată cu produsele vegetale care se importă,
ceea ce se numeşte carantină externă; aceasta abordează măsuri şi normative menite să
împiedice introducerea în ţară odată cu importul de produse agricole, a unor patogeni
periculoşi, care nu au fost semnalaţi pe teritoriul ţării noastre – patogeni de carantină.
29
 - lichidarea dăunătorilor, a agenţilor patogeni sau buruienilor cu răspândire limitată pe
teritoriul ţării, sau evitarea răspândirii lor în noi zone - carantina internă; controlul
fitosanitar al culturilor se efectuează în diferite faze fenologice ale plantei gazdă, corelat cu
biologia parazitului şi modul în care factorii de mediu favorizează dezvoltarea acestuia; o
atenţie deosebită trebuie să se acorde prin acest control, loturilor semincere şi de asemenea şi
culturilor de cereale a căror producţii se depozitează în silozuri, depozite pentru materiale
vegetale destinate înmulţirii.

Fiecare ţară alcătuieşte o listă cu agenţi fitopatogeni de carantină internă şi externă

care nu trebuiesc să pătrundă pe teritoriul său. Lista patogenilor de carantină variază de la un
an la altul sau de la o perioadă la alta, în funcţie de dinamica tranzitării produselor agricole şi
a condiţiilor de mediu.

În ţara noastră se efectuează :

-Controlul intern la cultura porumbului, la viermelui vestic al rădăcinilor de porumb -

Diabrotica virgifera virgifera;

-Controlul extern la cultura porumbului asupra boabelor de porumb - Erwinia stewarti;

-Controlul extern la cultura de grâu de toamnă privind mălura - Tilletia indica.

În ţara noastră se menţionează ca dăunător de carantină - gândacul grânelor

(Trocoderma granarium Everts.)

Carantina fitosanitară internă şi externă, elementele de igienă culturală în general, în

protecţia plantelor organismele dăunătoare nu se combat în totalitate, operaţie care ar fi
excepţional de costisitoare şi greu de realizat. Totuşi pentru unele organisme dăunătoare a
căror dezvoltare este rapidă, pe arii largi producând adecvate epifiţii sau epizootii se poate
practica fenomenul de eradicare.

Serviciul de carantină fitosanitară - funcţionând în cadrul Ministerului Agriculturii -

reprezintă un organ administrativ care urmăreşte realizarea unui complex de măsuri care se
aplică pentru a preîntâmpina pătrunderea în ţară a unor dăunători nesemnalati încă, pentru
limitarea arealului de răspândire a unor specii existente sau pentru lichidarea unor focare
izolate. Finalitatea acestor acţiuni este protejarea patrimoniului agricol şi forestier împotriva
bolilor, dăunătorilor şi buruienilor. Din cauza lipsei unor măsuri de carantină sau a
ineficientei lor, în ultimul secol au pătruns din America în Europa unele dintre cele mai
dăunătoare specii de insecte, printre care figurează: filoxera (Phylloxera vastatrix), păduchele
ţestos din San José (Qadraspidiotus perniciosus), omidă păroasă a dudului (Hyphantria
30
cunea), gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata) semnalat la noi în ţară pentru
prima dată în anul 1952, păduchele lânos (Eriosoma lanigerum). Nerespectarea măsurilor de
carantină fitosanitară la tranzacţiile cu material biologic cultivat în spaţiile protejate, a permis
răspândirea unor dăunători extrem de periculoşi, dăunători pentru combaterea cărora, astăzi
în aceste spaţii se întreprind măsuri de combatere foarte costisitoare. Din categoria acestor
dăunători se pot aminti următoarele specii: nematodul galicol al florilor, Meloidogyne
arenaria (la noi în ţara identificat pentru prima dată în anul 1971), acarianul
lat, Polyphagotarsonemus latus (la noi în ţara identificat pentru prima dată în anul 1976),
musculiţă, Bemisia tăbăci (la noi în ţara identificată pentru prima dată în anul 2001) etc. Este
de ramarcat faptul, că anumiţi dăunători ajungând într-o nouă regiune, au produs adevărate
dezastre, s-au dovedit a fi mai agresivi decât în zona de origine, fapt explicat şi prin lipsa
duşmanilor naturali în noul areal.

Răspândirea dăunătorilor de carantină se realizează pe diferite căi: migrări naturale (gândacul

din Colorado – Leptinotarsa decemlineata, molia vărgată a piersicului - Anarsia lineatella,
molia orientală a fructelor - Grapholita molesta, omidă păroasă a dudului - Hyphantria
cunea), transporturi de produse agroalimentare (viermele radacinelor de porumb - Diabrotica
virgifera virgifera, gândacul grânelor - Trogoderma cerealum, musca mediteraniana a
fructelor - Ceratitis capitata, nematodul auriu al cartofului - Heterodera rostochiensis),
material de înmulţire (filoxera viţei de vie - Phylloxera vastatrix, păduchele din San José
- Qadraspidiotus perniciosus, păduchele lânos - Eriosoma lanigerum, nematodul auriu al
cartofului - Globodera rostochiensis) sau prin solul din sere (nematodul rădăcinilor
– Meloidogynae sp.), prin deşeuri vegetale, ambalaje, care pot fi duse cu mijloace de
transport feroviare, maritime, aeriene. Speciile de dăunători care pătrund în noi arealuri dacă
nu găsesc condiţii favorabile pentru dezvoltare vor dispărea, dar cele care au o mare
plasticitate ecologică se aclimatizează relativ uşor, se înmulţesc în masă şi în scurt timp pot
deveni dăunători de importanţă economică, care apoi vor produce pagube.

Măsurile de carantină fitosanitară, externă şi internă, sunt interdependente, completându-se

reciproc, atât la importul cât şi la exportul vegetalelor şi produselor vegetale, constituind un
sistem unitar, integrat, al carantinei fitosanitare pe plan naţional.

31
 CAPITOLUL 9

PROGNOZA ȘI AVERTIZAREA COMBATERII BOLILOR PLANTELOR

Un rol important în prevenirea şi combaterea bolilor la plante îl au măsurile de
prognoză şi avertizare.

Prin prognoză se înţelege stabilirea anticipată a datei apariţiei în masă a agenţilor

fitopatogeni, în anumite perioade de timp şi pe anumite teritorii, precum şi estimarea
gravităţii atacurilor pe care le pot produce.

Avertizarea constă în determinarea momentului optim de aplicare a tratamentelor, a

metodelor şi mijloacelor eficace pentru combatere, în funcţie de biologia agentului patogen,
de fenofaza plantei-gazdă şi condiţiile climatice locale.

Prognozarea apariţiei atacului unui anumit organism dăunător sau grupe de organisme
dăunătoare şi emiterea ulterioară a avertizărilor pentru efectuarea unei intervenţii de protecţie
a plantelor prezintă mare însemnătate pentru desfăşurarea corectă în timp şi spaţiu a
activităţilor de combatere. Este bine de ştiut din timp ce organisme dăunătoare există într-o
zonă pentru culturile agricole aflate în vegetaţie precum şi potenţiale niveluri de atac pentru a
cunoaşte ce spectru de mijloace de combatere trebuie folosit, ce sistemă de maşini trebuie
utilizată pentru aplicarea acestora şi momentele optime de intervenţie pentru ca pagubele să
32
fie cât mai mici, intervenţiile cât mai puţine, efectele economice să fie maxime iar cele
ecologice să fie minime.

Pentru a întocmi o prognoza trebuie cunoscute mai multe elemente:

· urmărirea apariţiei şi răspândirii parazitului într-o anumită regiune, pentru un interval

de mai mulţi ani, pentru a cunoaşte dinamica acestora în timp_

· studierea biologiei agentului patogen în condiţiile de clima ale regiunii pentru care se
face prognoza;

· studierea căilor de transmitere ale agentului patogen în timpul perioadei de vegetaţie

sau de la un an la altul.

Stabilirea unei prognoze cât mai exacte creează posibilitatea aplicării tratamentelor în
perioade optime, cu minimum de efort, cheltuieli de producţie şi pierderi de producţie şi cu
maximum de eficientă. Prognoza poate fi:

· de scurtă durată(pe timp de un an), stabilită de către staţiile de avertizare;

· de lungă durată(pe mai mulţi ani), stabilită de către laboratoarele de prognoza.

Pentru elaborarea prognozei, staţiile de avertizare fac sondaje(probe luate după o

anumită tehnică şi care se cercetează apoi sub raportul frecventei şi intensităţii atacului),ale
căror rezultate se centralizează la centrele teritoriale de prognoza, unde se prelucrează şi se
stabilesc hărţile de răspândire pe plan judeţean.

Evaluarea cantitativă a atacului se face prin stabilirea frecventei(F%), intensităţii(I%) şi

a gradului de atac(G%).

Frecventa atacului unui agent patogen reprezintă procentul de plante(organe) atacate din
numărul total de plante(organe) analizate. Se calculează după formulă:

F%=[n x 100] : N

în care: n = numărul de plante(organe ) atacate;

N = numărul total de plante(organe) analizate.

Intensitatea atacului este gradul în care este atacată planta analizată(organul) sau
pierderea de recoltă înregistrată la o plantă sau la o cultură pe unitatea de suprafaţă.

33
 Intensitatea se notează direct în procente sau acordând note. În prezent pentru
majoritatea bolilor se utilizează scara de notare de la zero la şase.

În ultimul timp se foloseşte tot mai mult scara de notare F.A.O cu note de la 1 la 9.

Intensitatea de atac rezulta din media intensităţilor de atac pentru o anumită suprafaţă,
calculată după formulă:

I = [i x f]: n

în care: i = nota de atac ;

f = numărul de cazuri la fiecare notă;

n = numărul total de cazuri cu atac.

În cazul în care se apreciază pierderea de recoltă înregistrată la o plantă, intensitatea atacului

se calculează după formulă:

I = a/b x 100

în care: a= producţia plantei neatacate;

b= producţia plantei atacate.

Gradul de atac indica gravitatea atacului în cultura respectivă. Se calculează pe baza

observaţiilor făcute asupra frecventei şi intensităţii:

G.A = [ F x I ] : 100

În timpul controlului fitosanitar al culturilor pot fi folosite scări de notare specifice

pentru unii agenţi patogeni(Puccinia sp., Ustilago maydis, Streptomyces scabies, etc.).
deoarece nu se poate stabili cu precizie producţia plantelor sănătoase s-au calculat pe cale
experimentală coeficienţii care înmulţiţi cu gradul de atac indica cu aproximaţie pierderile de
producţie(%). Valoarea acestor coeficienţi este cuprinsă între 0,1- 1 (coeficientul 1 indicând
pierderea totală a producţiei la plantele atacate).

Odată elaborată prognoza apariţiei parazitului, adică răspândirea în spaţiu, urmează stabilirea
în timp a apariţiei stadiilor dăunătoare în funcţie de biologia parazitului şi de complexul
factorilor de mediu.

Avertizarea constă în determinarea momentului optim de aplicare a tratamentelor,

lansarea semnalelor, precum şi metodele şi mijloacele prin care se realizează tratamentul.

34
Avertizările au ca scop transmiterea prin buletine de avertizare, reţea telefonică, radio,
televiziune, a termenelor de combatere, la unităţilor de producţie, în vederea aplicării
tratamentelor.

Exemplu :

Metodica avertizării tratamentelor împotriva manei cartofului(Phytophtora infestans)

Avertizarea se bazează pe trei criterii: biologic, fenologic şi ecologic, cel mai important fiind
criteriul biologic.

Criteriul biologic

Stabilirea avertizării primului tratament se face cu ajutorul parcelei de avertizare, situată într-
un loc izolat de culturile de cartof, folosindu-se un soi sensibil.

Criteriul fenologic constă în determinarea diferitelor stadii de vegetaţie şi în mod special al

îmbobocirii, când plantele devin mai susceptibile la atac. Acest criteriu este însă orientativ,
deoarece în anii foarte favorabili s-a constatat că atacul poate începe şi mai devreme de
această fază.

Criteriul ecologic consta în urmărirea condiţiilor climatice care sunt între anumite limite,
foarte favorabile atacului de mână. Pentru germinarea conidiilor false sunt necesare
temperaturi între 8-250 C, iar picăturile de apă sau roua trebuie să dureze cel puţin 4 ore pe
frunze pentru a permite germinarea zoosporilor.

Condiţiile cele mai favorabile de infecţie sunt: temperatura 16-20 0 C, ploi sau burniţă şi ceaţa
cel puţin 24 ore, higroscopicitatea aerului peste 75% către 100% care să dureze cel puţin 24
ore.

35
 CONCLUZII
Protecţia plantelor este una din activităţile agricole care prezintă un risc important
pentru menţinere terenului în bune condiţii pentru agricultura şi mediu. Riscul major deriva în
primul rând din utilizarea pesticidelor. Din acest motiv legislaţia europeană în domeniul
agriculturii are, printre alte scopuri, şi pe acela de limitare a folosirii produselor chimice de
protecţia plantelor (pesticide) şi de încurajare a dezvoltării şi utilizãrii de produse şi metode
cu acţiune predominant ecologică pentru atingerea obiectivelor agriculturii durabile. Lucrările
de protecţia plantelor trebuie executate în funcţie de PED (pragul economic de dăunare)
pentru diminuarea la maximum a numărului de intervenţii fitosanitare şi pentru favorizarea
factorilor naturali de combatere care reglează / limitează populaţiile agenţilor de dăunare.

Efectele secundare negative ale utilizării pe scară largă, uneori abuzivă, a pesticidelor în
agricultură și, în mod deosebit, fenomenele de poluare a mediului și acumulare reziduală,
precum și dificultățile practice crescânde în rezolvarea unor probleme de combatere, prin
apariția unor rase rezistente la boli și dăunători, au determinat orientarea cercetării în direcția
găsirii unor noi procedee de protecție a plantelor.

Combaterea rațională a bolilor și dăunătorilor în conceptul integrat include patru faze

distincte: evidența complexului de boli și dăunători pe culturi, estimarea densității numerice a
fiecărei specii, prognoza apariției dăunătorilor în masă pe teritoriul examinat și avertizarea
36
tratamentelor, la depășirea PED a stadiilor dăunătoare. Având informația pentru fiecare
cultură, pentru fiecare specie principală de dăunători și agenți patogeni pot fi alese, în
procesele tehnologice de protecția plantelor, metodele cele mai compatibile, realizând astfel
sisteme de combatere integrată eficiente.

Este necesar să se reconsidere într-un mod radical importanţa diferitelor specii

dăunătoare şi/sau patogene. Mai precis, trebuie cunoscută importanţa economică a fiecărei
specii şi nivelul de pierderi care ar putea fi produs. Datele ecologice şi economice au arătat că
majoritatea speciilor recunoscute ca dăunătoare nu trebuie tratate.

În primul rând trebuie să fie înlocuite multe tratamente de tip profilactic, făcute după
calendarul de stropiri sau tratamentele de acoperire, cu tratamente de tip curativ. PED este
mijlocul cel mai important pentru reglarea tuturor tipurilor de intervenţii fitosanitare şi este o
noţiune proprie combaterii integrate care permite aplicarea tratamentului numai când
densităţile şi/sau gradul de atac pot/poate produce pierderi justificate din punct de vedere
economic, pierderi evaluate la 3-5% din recoltă, în echivalenţă cu costul tratamentului
fitosanitar.

BIBLIOGRAFIE

1. Baicu T.,1982 Combaterea integrata a bolilor si daunatorilor si limitarea poluarii cu

pesticide- Editura Ceres Bucuresti

2. Baicu T., Savescu A.,1986 Sisteme de combatere integrata a bolilor si daunatodilor pe

culturi-Editura Ceres Bucuresti

3. Baicu T., Sesan Tatiana,1996 Fitopatologie agricola-Editura Ceres Bucuresti

4. Balachowschy A.S,1962-1972 Entomologie apliquee a la agriculture, Coleopteres-

Lepidopteres, Editura Masson et Cie, Paris

5. Barbulescu Al., Popov C., Voinescu I., Rugina Marta, Mateias M.C., Guran Maria,
Bratu R., 1993, Combaterea bolilor si daunatorilor unor culturi de camp-Editura
Tehica Agricola, Bucuresti

6. Barbulescu Al., Popov C., Mateias M.C.,2000, Protectia culturilor

de camp ompotriva bolilor si daunatorilor-A.N.C.A., Bucuresti

7. Barbulescu Al., 2000, Diabrotica virgifera: un nou daunator periculos al porumbului

in Romania-Editura Geea, Bucuresti

8. Barbulescu Al., 1997, Entomologie agricola-Editura Didactica si retrografica,

Bucuresti
37
9. Muresan T., Sipas G., Paulian Fl., Moga I., 1973, Cultura porumbului-Editura
Ceres, Bucuresti

10. Rosca I., 1999, Entomologie generala pentru agricultor-Editura Ceres, Bucuresti

11. Savescu A., 1960-1962, Album de protectia plantelor vol 1, 3 Centrul de material
didactic si propaganda agricola, Bucuresti

12. Savulescu Tr., 1957, Porumbul - Studiul monografic - Editura Academiei Romane ,
Bucuresti

38