nimicuri

nr. 484/09 iul. 2019

Mugur Vasiliu
Raportul orbului: „A avea pentru a fi”, față de „A fi pentru a avea”.

Mugur Vasiliu, născut la Bacău la 9 martie 1965, ca student al Facultății de Litere al

Universității din București s-a numărat între întemeietorii Ligii Studenților și inițiatorii celui
mai lung protest din lume, dintre 23 Aprilie și 13 iunie 1990. Multe dintre filmările de la
demonstrațiile studențești și de la vizitele pe care el și colegii lui le-au făcut mărturisitorilor
din temnițele comuniste – Petre Țuțea, Pr. Dumitru Stăniloaie, Raul Volcinschi, Radu Ștefan,
Elena Codreanu, etc, - îi aparțin.
În 1996 a inițiat, împreună cu prietenul său de o viață, Florin Stuparu (mort la 2 aug.
2011) și cu binecuvântarea duhovnicului lor, Părintele Constantin Voicescu, editarea revistei
Scara, o inițiativă care a dat multe speranțe în acei ani pentru o trezire autentic creștină și
românească. După anul 2004, proiectul editorial a continuat, cu binecuvântarea și sprijinul
Părintelui Justin Pârvu (care i-a fost duhovnic mulți ani) sub numele de revista Axa.
În 1998, cu sprijinul foștilor colegi de la Liga Studenților și cu al președintelui țării din
acea vreme, Mugur Vasiliu a fost cel care a întemeiat la Guvernul României Departamentul
(acum Ministerul) Românilor de Pretutindeni, în anul 1998.
A deținut vreme de doi ani funcția de ministru secretar de stat pentru românii de
pretutindeni (amintesc aici pentru că acum multe găini cântă cocoșește prin acest minister).
În 2000 a organizat la Sibiu ultimul Romfest – adunarea românilor de pretutindeni –
împreună cu Părintele Gheorghe Calciu.
Mugur Vasiliu a fost primul demnitar al statului român care a călcat, după război, în
Timoc în vizită oficială, tot în 1998, a re-dezgropat chestiunea Fundației Gojdu în comisia
româno-ungară, printr-un demers fără precedent în istoria postbelică. A demisionat din
guvern după ce Departamentul a fost creat, iar cele zece programe guvernamentale pentru
Românii de Pretutindeni – prima strategie de stat în domeniu – deveniseră funcționale, o
parte dintre ele în desfășurare.
După inițiativa eșuată a unui partid politic, intitulat Axa Neamului între anii 2007-
2010 s-a ocupat mai ales cu redactarea și cu editarea unor volume de referință pentru
cultura română. La începutul acelor ani a suferit o serie de atacuri cerebrale. A fost dus la Iași

1
și spitalizat, apoi au urmat o serie de operații foarte dificile, în mare parte reușite, însă cu
multe complicații medicale. În cele din urmă, când își revenise un pic și a dorit să meargă la
București pentru recuperare, starea sănătății lui s-a agravat și, la 28 Mai 2017, sufletul
sănătății lui Mugur Vasiliu a fost chemat la cele veșnice.

Redăm un text din editorialul semnat de Mugur Vasiliu în revista AXA, nr. 12 din
2011: „A avea pentru a fi” sau „A fi pentru a avea”
Înțelesul pildei este limpede: bogatul oricât de bogat ar fi (nu știm cât) este
nemulțumit cu ceea ce are și, ca urmare își dorește tot mai mult. Săracul, din puținul pe care
îl are, își pune viața în rânduială și Îi dă viață lui Dumnezeu, pentru aceasta. Bogatul este
astfel totdeauna sărac, iar săracul este cel bogat într-adevăr. Bogăția este dată nu de
cantitate ci de faptul că primul se raportează la bogăție, iar cel de-al doilea trăiește
raportându-se la Dumnezeu.
De jur împrejurul nostru, în fața multor probleme cu care ne confruntăm, auzim cel
mai des forme diferite de conjugare a verbului „a avea”. Nu avem bani, nu avem destul timp
liber, nu avem ceea ce ne trebuie, nu avem o cultură atât de mare, nu avem mentalitate de
oameni civilizați, nu avem istorie ca francezii sau putere ca americanii, simț tehnic ca nemții,
echipă de fotbal ca brazilienii, etc. Eu personal, cred că nici nu avem de ce.
În antiteză însă, chinezii au economie puternică, americanii au armată, elvețienii au
turism, nemții au conștiință, mai nou ungurii palincă, iar austriecii au pârtii de schi, etc.
Trecând peste faptul că nu înțeleg la ce folosește nemților mentalitatea de oameni
civilizați când ei sunt pur și simplu un stat subjugat economic; sau ce fac francezii cu
ficțiunea, ce-i drept spectaculoasă, dar flagrant butaforică pe care o numesc istorie, atâta
timp cât Franța se dovedește a fi cea mai longevivă și serioasă republică comunistă din
Europa? Ș. a. m. d.
Depășind așadar, neînțelegerile sau slăbiciunile mele, cred că este foarte important
de observat că de aici se ivește tot mai insistent o întrebare: ce ar trebui să aibă românii și nu
au? Ce le lipsește? (Se înțelege că în afară de conducători, fiindcă este absolut evident că este
absolut evident, că aici suntem într-adevăr lipiți pământului). Și, mai departe, ce într-adevăr,

2
ar trebui să aibă? Fiindcă ar fi absurd să pretindă cineva că românii ar trebui să le aibă pe
toate.

Pe cele pe care le-am enumerat mai sus nu sunt prea sigur că ar trebui să le avem,
fiindcă nu cred că ne-ar ajuta la împlinirea noastră ca români – nici ca popor și nici personal.
Nu văd ce ar putea face turismul elvețienilor, istoria francezilor sau puterea
americanilor/rușilor sau celelalte pentru ca poporul român să viețuiască firesc, adică
românește. Am convingerea că, și dac-ar vrea, n-ar putea să ne ajute – unde mai punem că
nu există nici un motiv pentru care să vrea. Fiindcă pe nimeni în afara noastră nu-l preocupă
ce ar trebui să avem noi pentru a ne împlini. Și nici nu cred că ar trebui să preocupe pe
altcineva decât pe noi.
Problema cred că tocmai aici intervine: că pe noi nu ne preocupă împlinirea noastră –
care poartă numele de mântuire. Românii nu vor să știe de astfel de lucruri, fiindcă ei cred
despre ei înșiși că ar trebui să aibă orice au ceilalți – ca sursă de fericire absolută – și nu îi
interesează dacă ceea ceea ceilalți îi interesează sau le dăunează, precum nu îi interesează ce
anume le-ar fi de folos din ceea ce au – sau ar trebui să aibă.
Preocuparea pentru „a avea” precumpănește și pleacă de la „a nu a avea” (ceea ce au
și cât au ceilalți), pentru a ajunge în același loc: la „a nu a avea”. Ființarea, firea nu ne mai
preocupă, în nici un chip. Nici măcar tinerețea eternă sau nemurirea pământească, care îi
preocupă atât de mult pe apuseni.
De aici mă apropii foarte mult de o altă întrebare – conștient că n-am răspuns la
celelalte – încercând să ajung la „întrebarea - pornire”, pentru ca apoi să revin. Așadar, noua
întrebare: dintre toate lucrurile care ne sunt vitale pentru împlinirea noastră personal și în
cadrul neamului care ne-a ivit, ce avem noi românii și cum folosim ceea ce avem?
Realitatea este că nu avem ceea ce nu ne trebuie „pentru a avea” și că avem tot ce ne
trebuie pentru „a fi”. Cu alte cuvinte, avem tot ceea ce ne poate împlini și, totodată, ceea ce
avem nu ne poate lua nimeni – atâta timp cât înțelegem și trăim nemijlocit. Îl avem pe
Hristos care este Calea, Adevărul și Viața, iar în jurul Lui, ca mijlocitori pentru noi, sunt sfinții
noștri de a căror mărturisire s-au speriat și puterile răului – iată Ce nu ne poate lua nimeni!

3
Pentru că nimeni și niciodată nu-L poate scoate pe Hristos din sufletele noastre. Doar noi
putem face această grozăvie – se numește apostazie. Aceasta este cheia: „a avea pentru a
fi”. Ca urmare, noi suntem cei mai bogați oameni din univers – numai că noi nu înțelegem
acest lucru. Dar acest „a avea” este fundamental dinamic, tocmai prin faptul că este viu –
Hristos a înviat și este viu pentru ca noi să fim vii. Aceasta este mai mult decât o stare, este
chiar viața. În același timp , „a avea pentru a fi” – care se opune în mod absolut lui „a avea
pentru a avea” – este cu necesitate luptător și este definitoriu pentru creștinul drept
credincios.
Atunci când vom înțelege aceste lucruri, vom ști să facem față și problemelor
cotidiene, fiindcă trebuie spus cu hotărâre: a fi român înseamnă a fi mărturisitor, iar a fi
mărturisitor nu înseamnă a fi bleg și nici a sta deoparte, a fi pasiv – ceea ce, în mod aberant
și paradoxal, se întâmplă astăzi, tocmai în numele credinței.
Care sunt problemele cu care ne confruntăm acum? Problemele care au legătură cu
firea noastră românească, cea iubitoare și mărturisitoare de Hristos; cu alte cuvinte
problemele care ar trebui să ne intereseze pe noi sunt cele care acționează asupra statutului
nostru existențial de români dreptcredincioși. Restul e pentru cei care nu înțeleg nimic și
poate fi tocmai pentru că ei nu înțeleg nimic. Putem lua exemplul cipurilor. Ce ne împiedică
pe noi să luăm atitudinea corectă, în fața încercării de a ne însemna conștient și voit – ceea
ce înseamnă a apostazia – atâta timp cât avem în datele ființei noastre înscrisă libertatea pe
care nu ne-o poate lua nimeni? Libertatea o avem noi de la botez, odată ce ne-am îmbrăcat
în Hristos – vorbim despre acel lucru pe care îl avem și pe care nu ni-l poate lua nimeni; nici
un stat și nici o putere nu ne poate da o altă libertate, fie și pentru simplul motiv că nu există
o altă libertate. Ce ne oprește să spunem că, ceea ce avem noi, ne dă puterea de a refuza
apostazia? Tocmai faptul că noi nu știm că noi nu știm ce avem și nici nu ne interesează
pentru că suntem preocupați de a „avea pentru a avea” sau, poate și mai rău, suntem
vânduți lui „a fi pentru a avea”, ceea ce nu înseamnă altceva decât „a fi pentru a nu fi”.

Gheorghe Atanasescu/09 iul. 2019

4
5