Învierea unui sat

Îmi amintesc de sărbătoarea Învierii Domnului de pe vremea în care eram copil.

Mai întâi, o săptămână se lipea casa cu pământ, se văruiau pereții, se văruiau și gardurile și
pomii. Se spăla totul, și pături, și velințe, și haine, și rufe, și vase.
În Joia Patimilor, mama fierbea ouăle și le vopsea cu roșu, iar noi am fi vopsit și pereții. Apoi
începea calvarul frământării și coacerii cozonacilor, calvar care dura o jumătate de zi. Vatra de sub
țest era roșie căci toată ziua cârpătorul băga și scotea pâini, colaci și cozonaci.
Mai era și mielul, când îl tăia tata, eu și sora mea eram plecați de acasă căci zicea mama că nu
trebuia să auzim și să vedem chinurile prin care trecea bietul animal.
În Sâmbăta Patimilor era ziua în care eram dezbrăcat la pielea goală și eram băgat în albia cu
apă fiartă, iar mama mă freca cu un săpun mai mare decât o strachină. După mai multe ape și o
clătire cu apă rece, zicea tata că așa se fac oamenii sănătoși să nu răcească, eram îmbrăcat și așezat
la soare.
Ne trezea mama, pe mine și pe sora mea, dis-de-dimineață, ne punea să ne spălăm pe ochi
fără să greșim să înghițim vreo gură de apă. Trebuia să mergem la biserică să luăm Paște. Apoi ne
îmbrăca cu toate hainele noi, ne cam frecau și hainele, și sandalele, și ne punea să rupem câte un
buchet de flori din grădina casei. Era singura dată în care aveam voie să rupem flori din grădină.
Nenorocirea era că nu trebuia să mâncăm ceva până luam Paște, iar până mâncam ceva
trebuia să nu ne spurce cucul. Blestematul ăsta de cuc își făcuse cuib în crângul din dealul nostru și
putea oricând să înceapă să cânte. Era rău și dacă ne spurca pupăza, dar aflasem de la tata mare că
pupăza nu cântă atât de dimineață.
Pe drum îi întâlneam pe cei care veneau de la Sărbătoarea Învierii și care ne spuneau:
-Hristos a înviat!
-Adevărat a înviat!
Intram în biserică spășiți de strălucirea luminilor și de vocea puternică a preotului Nicolae
Diaconescu:
-Hristos a înviat din morți,
Cu moartea pre moarte călcând,
Și celor din mormânturi,
Viață dăruindu-le!
Apoi ne mai obișnuiam cu lumina și cu oamenii, mama ne punea la fiecare în mână câte o
lumânare lângă buchetul de flori, noi aprindeam lumânarea și treceam pe la icoanele din fața
altarului.
-Veniți de luați lumină!
Preotul Nicolae ne aștepta răbdător cu o cupă din argint în care era Paștele și ne oferea câte
o linguriță, apoi ne ștergea la gură cu un șervețel frumos.
Puneam câte un ou roșu în coșul de pe masa cea mare a bisericii, iar nea Ion Costache,
cântărețul, avea grijă întotdeauna să-mi dea câte un ou tare. Nea Ion era un om bun, avea o barbă
mai albă decât zăpada, și dădea ouă la toți copiii, nu știu de ce ouăle primite de la el erau mai tari.
Iar acum trebuia să înceapă greul cel mare, trebuia să schimbăm florile. Eu trebuia să găsesc
o fată tânără, cu care să le schimb, să nu cumva să le fi schimbat cu o babă că îmbătrâneam repede,
zicea mama. La fel trebuia să procedeze și sora mea, Tuța, cu un băiat. Dacă nu erau acolo, așteptam

1
până veneau tineri. Mai erau și florile, cele pe care le primeam trebuiau să fie mai frumoase decât
cele pe care le dădeam ca să fim frumoși tot anul. Dar cine avea flori mai frumoase decât mama în
grădină?
Lângă noi erau bărbați care împărțeau vin la morți și femei care împărțeau colaci și ouă roșii.
În biserică totul era în sărbătoare, totul era în armonie, totul era o bucurie.
Acum eram liberi, mama ne dădea câte un ou roșu, îl așteptasem cam mult. Mergeam afară,
în fața bisericii unde toată lumea ciocnea. Începea cearta cu sora mea, care trebuia să dea, și care
trebuia să țină oul roșu!
-Dacă îmi dai creionul roșu cu albastru pe care îl ai de la tata, țin eu!
-Nu vă mai certați și în ziua de Paște, zicea mama.
-Bine, dar ții tu!
-Țin.
-Hristos a înviat!
-Adevărat a înviat!
Curățam de coajă un ou roșu, și îl mâncam repede, scăpasem de spurcatul de cuc, se bucura
și mama, acum eram liberi. Mama se înapoia în biserică să împartă colaci cu felii de cozonac și cu ouă
roșii pentru morți. Avea mulți, și din partea ei, și din partea lui tata, și venise cu un coș de colaci și de
ouă. Nu cu mult timp în urmă îi murise fratele mai mic, Mișu, murise în timp ce făcea armata. Murise
de foamea care cuprinsese toată Moldova în anii de după război. Mare nenorocire a fost atunci, l-au
îngropat cu brad de ginere. Eu aveam numai trei ani, țin minte numai bradul verde.
În fața bisericii erau două școli, iar în fața lor era o coastă mare. Pe coasta mare era multă
lume care ciocnea ouă roșii cu bucurie, se dădeau și ouă roșii de pomană. Se făcea un șir de coji de
ouă pe jos, pământul se colora cu alb și roșu, din iarba fragedă care încolțise atunci se ridicau numai
coji de ouă roșii. Lumea călca pe o potecă făcută din coji de ouă roșii. O fi fost păcat? Nu știu, dar era
frumos, era ceva divin.
Acolo, oul roșu era stăpânul. Dacă cineva întâlnea pe altcineva cu care fusese certat, îi zicea:
-Hristos a înviat!
-Adevărat a înviat! Primea răspunsul cu bucurie și întindea mâna, cearta se terminase.
Se alegea oul roșu cel mai tare, unii le ascultau cu atenție pe ale adversarilor ciocnindu-le de
dinți, care primeau încuviințarea, alții le ascultau la ureche. Alții le priveau, un timp, forma ovală, le
ciocneau ușor de ale lor, alții studiau luciul, alții verificau minuțios petele. Și mergea vestea în sat
care a fost oul roșu cel mai tare.
Se foloseau și trucuri, ouă de curcă sau de gâscă mai mici, ouă de bibilică mai mari, chiar și
ouă de lemn sau de piatră.
Apoi mergeam spre casă, mândri că puteam să strigăm la cei mai leneși decât noi care abia
acum se treziseră:
-Hristos a înviat!
La cimitir ne opream și puneam florile și lumânările, pe care ne chinuisem să le aducem
aprinse de la biserică, la mormintele a-lor nostri.
Acasă, mama lua o palmă de iarbă cu pământ din grădină și o punea pe pragul casei, iar noi
trebuia să călcăm pe acea iarbă.
Tata ne aștepta răbdător, el nu venise la biserică, nu îi dădeau voie cei de la primărie, mama
zicea că pe acolo mai sunt și diavoli, nu numai sfinți.
-Care vii să ciocnești cu mine?
-Hristos a înviat!

2
-Adevărat a înviat!
-Te-am bătut, dă-mi oul!
-Cu mine nu ciocnești?
-Hristos a înviat!
-Adevărat a înviat!
-M-ai bătut!
-Îmi dai mie oul tare, tată?
-Ți-l dau, dar trebuie să ciocnesc și cu Lotica.
-Hristos a înviat!
-Adevărat a înviat!
Casa se umpluse de lumină și de bucurie, nu ne mai durea nimic, mirosul de cozonac intra
prin toate coclaurile. Nu știu câte mai pusese mama în cozonac, mirosea și a lămâie, mirosea și a
rom, mirosea a toate bunătățile din lume. Tata așezase masa cea mare în mijlocul casei, iar mama îi
pusese o față cusută de ea cu mulți trandafiri. Noi o umplusem cu ouă sparte.
Dar acum începea calvarul, nu puteam să mâncăm cozonac până nu mâncăm fiertură de
găină și friptură de miel.
-Și ouăle ăstea sparte, cine să le mănânce? Ia vedeți voi ce bune sunt cu drobul.
Venea doamna Filofteia, învățătoarea, și împărțea pentru nea Mitruță, bărbatul ei care
murise.
-Hristos a înviat!
-Adevărat a înviat!
-Vino, doamnă, la masă!
-Am mâncat și noi, dar hai să ciocnesc și cu voi.
-Hristos a înviat!
-Adevărat a înviat! Dar bune ouă ai nimerit, Lotico!
-S-au nimerit.
-Lasă că nu s-au nimerit. Auzirăți că Bebe sparsă toate ouăle din căpisterea Eugeniei, și fugi cu cel
mai tare?
-Mi se pare normal, bine că nu fugi și cu mielul.
-Uite, pentru copii, niște bomboane de ciocolată de la Timișoara, a adus Corneliu al meu de toate,
sărmanul, nu știe ce să-i mai dea lui Mitruță, lui tată-său de pomană.
-Nu mai mănâncă ei, acum, mâncare, dacă le-ai arătat ciocolata.
-Lasă că au mâncat destule ouă.
Veneau tata mare cu mama Ioana de la biserică, veneau și mama Leanca cu țața Maria.
-Hristos a înviat!
-Adevărat a înviat!
-Așezați-vă la masă, tată!
-Uite, Marine, ți-am adus niște vin, a trimis Ionel de la Câmpu Mare o damigeană.
-Ia să vedem cu ce se mai laudă cumnatul Ionel. Adu, Lotico, niște pahare!
De undeva, din coasta de peste drum, se auzea un cântec de cuc.
-Cu! Cu!
-Fir-ar al să fie el de cuc! Bine că nu ne spurcă!
Eu știam că e Bebe al Eugeniei care mă chema la poartă.
-Aș vrea să merg pe drum, să ciocnesc și eu ouă roșii cu copiii.

3
-Ia și o traistă s-o aduci plină de ouă. Dacă, cumva, o s-o umpli, o aduci și iei o față de pernă sau un
sac de trei mertice.
După ce primeam numai un ou roșu de la tata, mai primeam, pe ascuns, pe sub masă, câte un
ou roșu, și de la țața Maria, și de la tata mare, și de la mama Leanca…
Bebe mă aștepta cu oul în mână.
-Ce faci, mă, al Loticăi, păi noi ne chinuim prin șanțuri, și tu, te-ndopi cu vinul și cu mielul? Crezi că nu
văzui ditamai damigeana cu care se chinuia tac-tău Petre să v-o aducă?
-Hristos a înviat!
-Adevărat a înviat!
-Și ce dacă ai văzut-o?
-Hai, ține că ești mai mic!
-Pe luate?
-Pe luate.
-Până nu văd oul, nu țin!
-Ce vorbești, mă!
-Vorbesc! Ce crezi că eu nu știu cine ești? Se vaietă lelița Bițilindra că i-ai pus pietre în locul ouălelor
de sub cloțe.
-M-a pârât la mama că am luat ouălele Gicuții lui Nicu al lui Vasile al lui Stan și m-am dus cu ele la
magazin, să-mi iau țigări. D-aia i le-am luat și pe ale ei.
-Și nu e așa?
-Și ce dacă e? Hai ține odată!
-Să-ți văd oul
-Uite, îl vezi?
-Aș vrea să-l pipăi, nici nu prea e vopsit, o fi din cuibar.
-Ca să mi-l spargi, d-aia ai vrea să-l mi-l pipăi?
-Până nu-l pipăi, nu ciocnesc!
-Pipăie-l, mă, dar de la mine din mână.
-E de piatră, e rece! Am strigat eu, și au sărit toți.
Bebe a băgat repede oul în buzunar.
-De unde l-ai găsit, mă? Cât ai căutat pe gârlă?
-Chestie de activist pemere, l-am furat de la Ciutacu, ăsta care a venit cu întovărășirea la ai mei. În
timp ce el se chinuia să-i convingă să se înscrie la întovărășire, eu am găsit oul ăsta, căutând țigări
prin geanta lui din piele.
-Dar, de ce nu l-ai vopsit și tu?
-Păi, prinde vopsea? Am încercat eu și cu vopsea de lână, și cu coji de ceapă, și cu coajă de prun,
nimic mă, nimic!
-Trebuia, mai întâi, să-l bagi în piatră vânătă, și apoi în vopsea.
-Da’ deștept te crezi mă, crezi că eu nu știu ce face piatra vânătă!
-Dă-ni-l și nouă, să-l vedem.
-N’ chiu! Al Loticăi, hai acum să ciocnim odată cu ouă de găină.
-Nu ciocnesc cu tine, auzii că l-ai ales pe cel mai tare din toată căpisterea țații Eugeniei după ce le-ai
spart pe toate.
-O auziși și p-asta, bă?
-O auzii.
-De unde o auziși?

4
-Ce te pasă?
-Lasă că văzui eu pe doamna Filofteia că veni pe la voi . Dar să știi că eu nu i-am spart toate ouăle
mamei, mai mult de jumătate le-am dus în polată la doamna Filofteia și le-am pus sub o cloșcă unde
nu se uită nimeni. Am acolo rezerve. Acum, ce să mai fac? Hai, ține odată! Hristos a înviat!
-Adevărat a înviat! Te-am bătut, Bebe!
-Să-ți văd oul, Gheorghe! O fi de bibilică!
-Dă-mi oul, că te-am bătut! Eu n-am bibilici.
-Are mă-ta Leanca, n-am ajuns la cuiburile ei, a adus nen’ tău Ion un câine rău, n-am avut timp să-l
dresez, dar îl am în opis.
-Ce e ăla opis?
-Ce știi tu? Întreabă-l pe Cucu lui Crețulescu care a venit din armată. Bă, dar frumos ou îmi spărsăși! Îl
mâncăm amândoi.
-Nu mai pot să mănânc.
-Atunci, ia-l. Trebuie să am buzunarele goale, vine al lui Costache de la biserică.
De la vale veneau Nelu lui Ciuinel cu fratele lui, Ulică, și cu Puiu lui Costache. Puiu era nepotul
cântărețului de la biserică, nea Ion Costache, și ne gândeam că ar putea să aducă mai multe ouă de
acolo.
-Hristos a înviat!
-Adevărat a înviat!
-Al lui Costache, să nu te gândești să vii la mine fără o traistă de ouă roșii, din ălea sfințite!
-Hai în coastă să stăm pe iarbă.
Pe iarbă Puiu mai scoase din traistă niște bucăți de cozonac și o sticlă de vin.
-Hai, mă, să ciocnim!
-Ce să mai ciocnim, sticla asta ai șparlit-o din biserică, cum ai făcut?
-Nu am șparlit-o, mă. Mi-a dat-o tata ‘ie, că auzi că ați fost toți cuminți la biserică. Se miră și preotul
de cumințenia voastră.
-Gheorghee, vino acasă! Mă striga tata, trebuia să plec.
-Dă-i mă și lui o gură de vin. Vezi, al Loticăi, să aduci un pahar și niște sare când te întorci.
-Bebee!
-Spune-i, mă, că nu sunt aici, sunt plecat la vale.
-Nu e aici, țață Eugenie, plecă pe la ai lui Borțea!
-Lasă că de acolo vin eu. Bebe, vino să dai vaca la apă!
- Dă-mi, mă repede, sticla aia de vin, hai noroc! Se apucară toți să ne cheme, nu mai pot trăi fără noi.
-Noroc!
-Nenorocită soartă mi-a dat Dumnezeu, zise Bebe ducând sticla la gură și scăpând câteva picături pe
cămașa albă. Dă-mi, al Marioarei, cămașa ta, să nu mă vadă mama cu vinul pe cămașă! Tu, al lui
Costache, nu puteai să aduci și un pahar?
-Muiați ‘s posmagii?
-Bebee, nu mai vii odată?
-Să n-o aruncați, că vin repede!
Nici nu am ajuns bine acasă, că tata mă și luă în primire:
-Ce mă, v-ați și apucat de băut?
-Cum să ne fi apucat de băut?

5
-Ca oamenii mari. Ce crezi că nu am văzut cum ai dus sticla la gură înainte de a pleca de acolo? Vino
aici și privește în coastă, se vede tot. Mîncăm de prânz și mergem la horă să-ți găsim o creștină, căci
dacă te-ai apucat de băut, acum trebuie să te și însori.
În coastă erau prietenii mei, peste care veniseră niște flăcăi mai mari, Lilică al lui Nicolae
Ghiorghean și Dănică al lui Andrei Ciocârlan.
-Ăștia termină sticla repede, bine că îl chemă Eugenia pe Bebe, că se băteau. Acum, du-te de te
schimbă că s-a încălzit și murdărești hainele și sandalele ăstea bune.
La capul patului îmi pusese tata o cutie cu creioane colorate și o ascuțitoare.
-Vezi cum faci să le termini repede că sora ta le-a ascuțit până le-a terminat pe toate pe ale ei.
Sora mea, Tuța, luase ascuțitoarea, un pui de ipsos colorat, și o băgase printre puii unei cloțe,
iar acum se necăjea că puiul ei nu vrea, în nici un chip, nici să mănânce mălai, și nici să bea apă.
a 11-a zi a lui Florar al anului 2015