Prima

Mă gândesc deseori cât de norocoasă e Ingrid că are ocazia să îi cunoască pe 3

dintre străbunicii ei. Bunica mea, care este în București și pe care ne străduim să
o vizităm cât de des putem și 2 dintre bunicii Anei, pe care îi vizităm de fiecare
dată când ajungem la Tulcea. Drumul către ei mi se pare întotdeauna cel mai
frumos și despre ei vreau să vă povestesc astăzi. Pentru că au o poveste
impresionantă!

De fiecare dată când ajungem la Tulcea, e musai să trecem și pe la bunicii Anei

din satul Neatârnarea. Iar drumul către străbunicii lui Ingrid mi se pare
întotdeauna cel mai frumos pentru că știu mereu sigur un lucru: la ei acasă mă
așteaptă liniștea. Nu cea la care vă gândiți pentru că mereu e haos în casă. Se
strânge toată lumea, vorbim, râdem, glumim, se face gălăgie, dar cu toate astea
în sufletul meu e liniște. Pentru că simt energie pozitivă din toate colțurile.
Tocmai din acest motiv trag mereu să mă odihnesc în patul bunicii și reușesc
întotdeauna să dorm buștean chiar și jumătate de oră măcar, deși în jurul meu e
haos! :))

Am ales să vorbesc despre mamaia Sanda și tataia Constantin pentru că sunt un

real exemplu pentru mine. Ei doi au dat naștere la 8 copii, care le-au oferit 25 de
nepoți, care au adus pe lume 14 strănepoți. Iar Ingrid este unul dintre aceștia.
Impresionante numere, nu-i așa?

Pe lângă faptul că s-au străduit să le ofere o viață cât se poate de frumoasă celor
8 copii, străbunicii minune s-au ocupat îndeaproape și de nepoți, construind
niște relații incredibile cu ei. Iar acum încearcă să facă același lucru și cu
strănepoții. Mă uit la felul în care interacționează cu Ingrid și mi se pare minunat
ce energie bună îi transmit, cu câtă dragoste o privesc și cum se bucură de
fiecare dată când o văd mai mare și mai frumoasă decât data trecută. Iar atunci
când suntem la depărtare, ne sună periodic să vadă dacă suntem în regulă. În
special tataia, care aude de la televizor despre furtuni, ploi, cutremure, accidente
și vrea să se asigure că suntem bine.
Cred că străbunicii copiilor noștri au un rol super important în felul în care
suntem noi, ca adulți, dar nu li se acordă creditul cuvenit. Ei sunt cei care ne-au
educat părinții, iar ei au folosit învățăturile primite ca să ne educe pe noi. Și noi
ne vom educa odraslele mai departe. Iar acolo unde a existat dragoste și
preocupare, se va simți și în relațiile dintre generațiile următoare. Sigur, erau cu
totul alte metode de a crește copii acum 50 de ani, dar dragostea este un limbaj
universal și atemporal, iar rețeta parentigului ideal (dacă există așa ceva) sigur
conține dragoste.

Mai am un motiv pentru care am ales să scriu despre mamaia Sanda și tataia
Constantin. Ei au crescut-o pe Ana până la vârsta de 7 ani și apoi tot alături de ei
și-a petrecut fiecare vacanță. Iar influența lor asupra Anei este una imensă.
Mamaia Sanda a fost întotdeauna un exemplu de femeie puternică, muncitoare,
dedicată, ambițioasă și plină de energie, iar tataia a învățat-o pe Ana muncile
câmpului, treburile casnice, i-a făcut păpuși din orice găsea în jurul ogradei și i-a
insuflat dragostea pentru animale. Ana salva mereu toate animalele care îi ieșeau
în cale și încă mai face asta.

În plus, mamaia Sanda este cea care i-a pus Anei prima dată acul și ața în mână,
cea care a lăsat-o să lucreze pe mașina ei de cusut (deși era doar o copilă) și cea
care a încurajat-o să continue. În primul rând, ei i se datorează multe dintre
calitățile pe care soția mea minunată le are și pe care i le va transmite fiicei
noastre. Iar ăsta este un lucru de care sunt foarte mândru.

Străbunicii lui Ingrid dragi, vreau să vă mulțumesc pentru tăria de care dați
dovadă, pentru dedicarea cu care v-ați crescut copiii și nepoții, pentru că încă
aveți energie pentru toate treburile gospodărești, pentru influența pozitivă pe
care ați avut-o și o aveți asupra familiei mele.

E frumos tare la ei. Iar lui Ingrid îi place la nebunie să petreacă timp printre
animalele din ogradă, de fiecare dată când mergem acolo. Ce să zic, avem mereu
parte de o încărcătură emoțională cu totul aparte.

Voi cât de importantă credeți că e influența bunicilor noștri în viața

strănepoților?
Adoua

Ploua atât de tare, cu picuri mari și reci, stăteam zgribuliți. Străbunicul murise în
casa ridicată de el, din Moișa, un sat aflat la 30 de km de Mureș. Și acum e ca și
atunci: cu lut pe jos, cu paturi care au saltele de pănuși care țin de cald iarna și
dau senzație de răcoare în verile calde. Pentru că în fața porții era o fântână cu
cumpănă, toți din sat, inclusive noi, îi spuneam „casa de la fântână”, iar
străbunicii erau „mama și tata de la fântână”.

Fântâna îi dădea unicitate, precum și frăgarul imens la intrare, de îi zice „dud” în

alte părți. Scările au fost turnate în ciment, în jurul acelui frăgar. Noi, nepoții, ne
cățăram mereu vara în copac, fără ca străbunicii să se îngrijoreze că am putea
cădea, fără ca părinții să știe ce facem, deși și ei au făcut asta ani de-a rândul,
atunci când erau mici. Casa cu trei camere și o coniuță – o bucătărie de vară mai
mică afară – avea verandă acoperită cu țiglă, ferestre cu arcade rotunjite și
stolerie din lemn.

În camerele din față, două la număr, nu intra nimeni, nu aveam voie decât de
sărbători, erau de curat, pentru musafiri sau dacă murea cineva din familie. Am
trăit cu un sicriu în casă încă de când eram mici, asta a fost voia „mamei și tatei
de la fântână”. Ca atunci când moare primul dintre ei să nu îi pună pe copii la
cheltuială, iar celălalt, rămas în viață, să înlocuiască copârșeul. Eram copii,
pentru noi era o piesă de mobilier oarecare, nu îi cunoșteam conotațiile funebre,
ba chiar ne jucam de-a v-ați ascunselea, exponatul fiind o ascunzătoare grozavă.

Tot în acea odaie, înainte de a fi instalat sicriul într-un colt, au fost botezați
clandestin și bunicul, și mama și surorile ei, precum și noi, nepoții. Era în
perioada comunistă. Preotul, neam de-al nostru, din familie, a venit acasă și a
așezat de fiecare data cristelnița în camera cea mai mare, lăsată „de bună” pentru
astfel de evenimente.

În acea cameră mare, de curat, s-a stins străbunicul, la 96 de ani. Pentru a-l lăsa
să plece, din respect, am ieșit cu toții în liniște afară, la aer, după ce lumânarea
de la capătâi a ars. Aveam nevoie să simțim pământul sub picioare, un sprijin,
dacă vrei. Și atunci ne-a deschis poarta vecinul, nea Ionică, pe vremea aceea rea
de afară și din suflete.

Bunicul: copil, bărbat, bătrân

Bunicul Teodor venit pe lume în casa de a Moișa, a primit numele tatălui, și a
fost singurul copil al străbunicilor Maria și Teodor Oltean. Străbunicul a fost
obligat să își schimbe la un moment dat numele, din Teodor în ungurescul
Tivodor, dar tot „badea Toader” a rămas pentru toți. Nu aș ști să spun de ce
străbunicii au avut un singur copil. Am întrebat-o pe mama dacă știe motivul,
dacă așa a fost rânduiala lui Dumnezeu sau dacă a fost vreo boală la mijloc, însă
nu am aflat nici până astăzi. Fiind și unul singur, bunicul a fost iubit ca pe ochii
din cap de părinții lui.

Străbunicii erau tare iubitori, îl considerau pe bunicul tot un copil, deși l-au prins
bătrân. Se ajutau foarte mult între ei, având case apropiate, gospodării cu multe
animale. Bunicul a ales să rămână în satul copilăriei, și-a ridicat o casă în Moișa,
aproape de părinți și a fost hornar o viață înreagă.

Ambii, și bunicii, și străbunicii nu știau decât să muncească de dimineața până

noaptea, aveau animale. Trăind în fiecare vară la țară, am înțeles cum a fost
crescut bunicul, cum a fost răsfățată mama. Generațiile s-au schimbat, ei,
niciodată.

Cu siguranță și bunicul a spălat multă lână la viața lui. Astăzi, în Statele Unite
ale Americii, unde trăiesc de ani buni, încă mai am în nări mirosul de „lână
udă”. Nu îl poți uita cu una, cu două, nu ai cum!

În copilăria mea, am spălat zeci de kilograme de lână în fiecare primăvară. Că

un kilogram de lână era la fel de greu ca unul de fier, îmi era clar, dar
prelucrarea lânii sigur e un proces mai laborios decât fierăria. Apoi se cărmăna
și se folosea la plocăzi, covoare țesute, ciorapi. Eram copii și străbunica ne
punea să scoatem fiecare buruiană uscată, fiecare căcărază din fiecare lână. Pe
lângă această corvoadă, frumoasă în felul ei de altfel, noi, nepoții, eram și
alintați, dar puși deopotrivă și la treabă în curtea străbunicilor. Fără doar și
poate, și bunicul, și mama au avut parte de copilăria noastră.

Cum am trăit eu și fratele meu la străbunici și bunici? Eram copii de oraș,

crescuți în teatru, tata a fost șef-contabil la Institutul de Teatru, eram cocoloșiți
acasă. Moișa era paradisul nostru, acolo eram și fericiți peste măsură, și tratați
cu leacuri băbești, deși mama era asistentă medicală de farmacie. Chiar și atunci
când m-am intoxicat la țară cu semințe de in, străbunicii m-au tratat cum au știut
ei, am vomitat o săptămână întreagă, dar nu am avut nimic după.

Era și treabă, nu zic nu. Străbunicii aveau grădină, cultivau și tutun pe care-l
vindeau, in, porumb, grâu, lucernă. În fiecare vară, la străbunici și bunici,
făceam fân. Iarba era cosită manual, în brazde. Apoi se usca, se întorcea la
soare, strânsă în căpițe, încărcată în care și dusă acasă. Fânul uscat se depozita
într-un fânar, un fel de șură acoperită. Și bunicul a învățat ce e grebla și furca, și
mama, și noi…

Vinul străbunicului „de toate zilele”

Străbunicul, chiar și înainte să moară, la 96 de ani, a făcut vin. Era pasiunea lui,
avea încă din 1971 vie altoită, făcea totul singur: de la culesul de bob până la
pusul băuturii în sticle și damigene. Veneau oamenii din sat să îi guste vinul
toamna și, deși știa că a ieșit grozav, avea nevoie să i se amintească.

Țin minte, că de câte ori mergeam la străbunici, începând de pe la cinci ani,

întotdeauna, înainte de masă, ne puneau mie și fratelui meu un păhărel de vin.
Eram foarte slabi, copii de orași. Ne spuneau că e pentru „pofta de mâncare”, să
ne înzdrăvenim. Noi am crescut cu vin, la fel și bunicul.

Le spun copiilor mei, în Statele Unite ale Americii, povestea asta, și se amuză.
Aici nu se poate bea până la 21 de ani. Cumva, expusă la un potențial viciu, am
deprins simțul măsurii, să știu cât să beau.

E lesne de înțeles că străbunicii au fost părinți deschiși; despre păhărelul de vin,

de mărimea unuia de țuică, spuneau că că e „un medicament natural”. De altfel,
chiar am fost copii sănătoși, ni se mai dădea vin, eram spălați în ciubăr, cu apă
scoasă din fântână și încălzită pe sobă, hrăniți cu mâncare naturală.

Coniuța, bucătăria străbunicii

Și mâncărurile și caietele de rețete din familie s-au transmis de la o generație la

alta. Noi, nepoții, am fost răsfățați la fel ca toți puii de „Oltean”, inclusiv
bunicul. Străbunica era un fel de Mara lui Slavici, întreprinzătoare, vindea ouă
în piață și ne dădea bani fiecărui strănepot.

Cu un sorț curat, mereu parte din ținută, gătea mereu în coniuță, acolo era
cuptorul de lut. Parcă odaia aia mică era făcută pe statura ei, o mână de femeie
iute, care nu stătea deloc locului. Străbunicul, care era un om înalt, trebuia
mereu să se aplece atunci când intra acolo, să nu dea cu capul de pervaz. Având
figura mamei ca o icoană, bunicul și-a ales o femeie „pâinea lui Dumnezeu”, pe
bunica mea dragă care a știut toată viața ei cum să-i iubească pe ceilalți. Alături
de ea, bunicul a fost și copil, și bărbat, respectat și înțeles în toate.

Nu am cum să uit vreodată gustul pâinii pe vatră, coaptă în cuptor, care se așeza
pe frunze de varză. Străbunica făcea o dată pe săptămână o covată întreagă, cu
maia preparată în casă. Ieșea mereu o pâine gustoasă, cu coaja rumenă și
crocantă și miezul moale.
Atât eu, cât și fratele meu am mai rămas cu amintirea tăițeilor de casă, pe care
străbunica îi folosea la supa de găină. Erau „ieșiți din comun”, cu ouă galbene,
galbene, parcă feliați de un robot. Atunci când întindea „pătura de aluat” pe
masă, noi, strănepoții o puneam pe plita sobei, ieșea o turtă coaptă grozavă.

Mai ales în post, la străbunici mâncam borș de fasole verde, cu rântaș. Nimeni
din familie nu l-a putut vreodată reproduce întocmai, e o rețetă de familie, știm
ingredientele, însă degeaba. Să fi fost oala, să fi fost focul? Un gust pe care
niciodată nu l-am mai simțit, nici la mama, nici la mătușile mele, nici la mine…

Tot grozave erau și „găluștele”, așa le spunea străbunica. De fapt era un bulz, cu
mămăligă umplută cu brânză de burduf. Toate arătau la fel, ca și cum ar fi luat
forma aceluaiși căuș de palmă… Pe mamaliga mare se făcea semnul crucii cu un
cuțit și apoi feliile pentru bulz erau tăiate cu ața.

Și astăzi îmi iau popcorn din supermarket, însă nu se compară cu floricelele de

porumb ale străbunicii. Avea un ciur imens, de 50 centimetri în diametru, în care
ne făceau „cocoși”, așa le spunea. Afară, la foc de paie, să nu se ardă boabele.
De obicei, dulciurile erau făcute în casă, de la plăcinte la gogoși, dulcețuri, dar
ne luau și de la magazine. Atunci când era copil, bunicul era trimis la boldă, un
fel de cooperativă din sat – magazin cu de toate. Străbunica îi dădea ouă să
cumpere eugenii. „Și câte eugenii luai pe un ou?”, l-am întrebat. Erau măsurători
precise, fiecare ou era trecut prin găurile unei scândurele de lemn și vânzătoarea
îl încadra într-o categorie: mic, mare... Pe un ou mai mic luai o eugenie, dacă
aduceai trei ouă mai mari, luai patru eugenii. Se practica trocul, moneda de
schimb era doar oul, nu și alte produse. Acestea erau vândute mai departe la
oraș, cu bani.

Pentru tine, pentru totdeauna

75 de ani, atât a durat căsătoria străbunicilor. Atunci când i-au celebrat, au fost
premiați la primărie și au apărut la ziar. Prima a murit străbunica, cu un an
înainte de străbunicul. Ajunsese să o îngrijească ca pe un copil. Încă de când
erau bătrâni, dar încă în putere, străbunicul se ruga să nu zacă.

În anul al II-lea de facultate, la Cluj-Napoca, am început o afacere care a și mers

foarte bine: o florărie în centru. La final de săptămână era tare greu, munceam
enorm, atunci terminam comenzile pentru nunți, botezuri, uneori amenajam eu
sălile cu flori. După ce închideam, era trecut bine de miezul nopții, porneam spre
Mureș, la bunici și străbunici. Era bucuria mea să-i revăd, ca un fel de răsplată.
Ajungeam la Moișa pe la 2.00 noaptea. Străbunicul, fiind surd în ultimii ani, îl
auzeam de afară, prin ușile din lemn și ferestre cum se ruga la Maica Sfântă, în
genunchi, în miez de noapte. Nu o dată.
Țin minte că îi auzeam glasul baritonal, puternic: „Când o fi să fie, să mor
repede, să nu ajung povara nimănui!” Atunci nu înțelegeam ce e cu acest
„repede”, el iubea viața, de fapt voia să nu sufere; când îi vine vremea să îl ia
Dumnezeu repede, să nu se chinuie... Așa a și fost, după șapte zile de neputință,
a plecat.

La înmormântarea bunicului nu am ajuns, eram deja peste Ocean. După moartea

părinților s-a simțit singur, întristat, deși avea o familie mare. Era deja bătrân
când mai trecea pe la casa părintească, mergea agale, îi amintea mamei cum el,
copil fiind, se cățăra în frăgar și cum înainte și după școală, părinții îi dădeau
câte o gură de vin. A rămas un copil până în ultima zi.
A treia

V-o prezint pe străbunica mea, care are 98 de ani. Sincer vă spun că n-am
întâlnit om mai optimist decât ea! Deși are destule probleme de sănătate și a avut
o viață foarte grea, este încă lucidă și taaare glumeață. Din păcate ajung destul
de rar pe la ea, pentru că locuiește în județul Gorj. Ultima dată când am vizitat-o
mi-am dat seama că în aceeași încăpere erau 5 generații: nepoțica mea Daria,
sora mea, mama, bunica și străbunica noastră. Practic Daria are stră-străbunică.

Mămița, așa cum îi spunem noi, a avut o viață foarte grea. S-a născut în anul
1918, odată cu primul război mondial. Dintre cei 9 copii, 6 au murit. Patru dintre
ei înainte să împlinească 7 ani. Și străbunicul meu a murit acum mulți ani. Cu
toate acestea, mămița a mers înainte și nu oricum, ci cu zâmbetul pe buze și fără
să se plângă. Chiar am râs copios cu toții, pentru că bunica îi povestea mamei ei
(străbunicii mele) că nu se simte bine, că o doare un picior, iar mămița i-a spus:
“Uite cine a îmbătrânit! Tu, nu eu! Eu nu-s bătrână, abia acum am început a-
mbătrâni!” :)) Și asta e doar una dintre glumele pe care le-a făcut. În plus, ne-a
recitat poezii, ne-a cântat, ne-a povestit cum era “pe vremea ei” și ne-a spus
câteva dintre capitalele Europei!

Pași simpli către longevitate

Mereu am fost curioasă ce au mâncat părinții, bunicii și străbunicii noștri.

Mămița mi-a spus așa:

“Ce am avut în bătătură. Carne o dată pe săpămână, duminica, dar dintr-o pasăre
mâncau 7-8 guri. Brânză, lapte și tot ce aveam în grădină: fasole, varză, cartofi.
Cumpăram doar fidea, orez.”
În plus, mergeau mult pe jos și munceau de dimineața până seara la câmp, spre
deosebire de noi, care suntem sedentari. Dar poate mai important decât ce
mâncau și faptul că făceau efort fizic este felul în care gândeau. Am întrebat-o
pe străbunica mea de ce crede ea că a ajuns la 98 de ani. Mi-a răspuns așa:

“Nu le-am băgat pe toate în seamă, nu le-am pus la inimă. Dacă pui la inimă te
îmbolnăvești. Oamenii vorbesc, dar voi să nu-i băgați în seamă.“
Practic să nu te afecteze ce spun alții, să nu trăiești în funcție de ce spune lumea,
să contezi tu și nimeni altcineva. Și sunt total de acord! Prea mulți oameni
poartă o mască, astfel încât să “dea bine”, să nu supere, să nu fie arătați cu
degetul, să nu simtă sentimentul de rușine. Prea mulți oameni duc o luptă
interioară între ce sunt și ce arată în exterior că sunt, iar asta duce inclusiv la boli
fizice. Străbunica mea nu a fost așa. Nu i-a fost rușine de nimeni. Cât despre
simțul umorului și optimism, mai am de învățat! Mulțumesc pentru această
lecție prețioasă, mămiță! Promit să o exersez în fiecare zi!