1

Părerea unora este că ziua de astăzi ar trebui să o sărbătoresc.

Eu zic NU. Ce sunt eu în afară de de un fir de nisip aruncat pe
pământ? Cum poate sărbători un fir de nisip ziua când natura l-a
creat şi l-a aruncat undeva unde nimeni n-are habar de el?
De aceea eu zic NU! Şi repet acest NU timp de o viaţă de om.
Iar din an în an, ce trec ca vântul, sunt tot mai convinsă că acest
NU a avut rostul lui.
Astăzi gândul mă poartă din nou la soarta altora, şi ei tot ca
nisipul aruncaţi în lume: părinţii mei de care cu pioşenie îmi aduc
aminte, şi cred că acum – ei morţi fiind de mult – au revenit din
nou la stadiul de nisip.
Spulberaţi, nu de vânt, ci de război, s-au oploşit pe undeva
unde, cu chiu şi vai, au trudit, în jale şi plânsete, pentru a putea
să-şi reia traiul.

1
 Pereţi

Când eram mică aveam obligaţiile mele la casa părintească;

în principal să car apă de la o fântână destul de departe de casă, cu
care mama uda întreaga grădină ce o încropise ea, cine ştie de
unde cu seminţe, într-o perioadă când lumea, pe acele locuri, nu
semăna cam nimic în grădini, în jurul casei, în afară de porumb şi
ici colo câte un copăcel. Aveam doar 8-10 ani şi deja, din seminţe
se ridicase o adevărată livadă de zarzări şi pruni. Îi numărasem, şi
ştiu că erau treizecişişase la număr. În plus exista grădină de
zarzavat, iar în faţa casei şi pe lateralele casei, grădină, nespus de
frumoasă de flori diverse, unde de neînchipuit era priveliştea când
înfloreau lalelele de toate culorile. Gardul casei era firav făcut, din
sărăcie, dar lăsa posibilitatea celor ce treceau pe drum, a vedea şi a
se minuna de cele ce se vedeau în grădina mamei. Şi cum să nu fie
gardul mamei firav, când şi căsuţa era tot aşa, încropită ea doar la
un an după război, când bieţii mei părinţi cu cele două surori, s-au
oploşit pe plaiuri moldovene, după un lung drum de refugiere din
Basarabia, din calea armatei ruseşti, doar cu ce au putut pune în
căruţa lor, trasă de doi cai, şi cu o vacă, pe care a adus-o mama
ţinută de cap, pentru a avea ei ce mânca pe drum.
Cu alte treburi nu mă îngreunase mama. Mă lăsa să-mi văd de
şcoală, de citit cărţile mele luate de la biblioteca din comună şi de
joacă cu copiii străzii.
Erau cazuri când o vedeam pe mama că făcea câte ceva în
jurul casei sau în bucătărie, când aş fi vrut şi eu a face ceva din
toate alea, adică să dau cu bidineaua pe un perete sau să întind o
foaie de tăiţel. Îi ceream mamei să mă lase şi pe mine, dar ea îmi
spunea zâmbind, doar: Lasă că o să faci când ai să te măriţi! De

2
unde ştia ea, că noi toate cele trei fete ale ei, vom şti să facem de
toate „la casa lor”, aşa cum s-a şi întâmplat?
M-am măritat, ca şi celelalte surori, de tânără, dar eu am avut
fericirea că singurul meu copil a copilărit alături de părinţii mei,
de unde fiul meu a rămas pe veci cu imagine vie şi clară despre
destoinicia bunicii lui. S-ar părea că a şi moştenit el unele talente
de bun gospodar de la bunica lui.
Iar eu, fata a mică a lor, veneam des, destul de des, la mama,
în casa nouă construită cu stăruinţa mamei de a trăi totuşi
omeneşte, după ce au fost prigoniţi de pe meleaguri basarabene,
unde trăiseră ei aşa cum ar fi meritat să trăiască toată viaţa.
De data asta, timp de 25 de ani, ai mei au trăit în casă nouă,
cu gard făcut ca lumea, dar în aşa fel încât să se vadă, şi aici,
superba ei grădină cu flori.
Te odihneşti când vii la mama să o vezi! N-are ea treabă
pentru noi, fetele sau nepoţii. Sunt toate făcute la casa ei, aşa că te
aşezi undeva, sau colinzi grădina după ceva fructe coapte, struguri,
din care îţi iei câţi vrei şi te ospătezi.
Când mă trezesc din somnul meu tihnit, pun mâinile sub cap
(obicei moştenit de la tatăl meu) şi privesc ce are mama pus pe
pereţi. În faţa mea este un tablou mare cu o barză maiestuoasă în
cuibul său, unde are doi pui. Este lucrat în punct românesc, şi după
cum mi-a spus mama, l-a adus de la casa din Basarabia când a
fost, după zeci de ani, să-şi viziteze (doar o singură dată) rudele
rămase acolo. Este lucrat de mama ei şi, în amintirea ei, a ţinut să-
şi aducă de acolo doar acea pânză, pe care ea, mama, a înrămat-o.
Mai văd un tablou de 30x20 cm ce înfăţişează trei cai,
desenaţi doar capetele până la coamă. Gândesc eu că au ei o
semnificaţie deosebită. Caii au fost cei ce i-au ajutat să fugă în
lume, înhămaţi la căruţa lor, tot ei au fost cei ce i-au ajutat să-şi
facă rost pe plaiurile moldovene, căci fiind o iapă şi un armăsar,
le-au dat mânji în tot anul, pe care i-au vândut şi cu banii şi-au
cumpărat câte ceva strict necesar în încropirea unei noi

3
gospodării. Şi nu de neglijat este faptul că tatăl nostru a fost un
împătimit îndrăgostit de cai. Dragostea de ei l-a făcut să urmeze
şcoala de tehnician veterinar, în armată s-a observat că are această
dragoste şi a fost racolat în jandarmerie (pe atunci se patrula pe
străzi călare). Iar ajunşi ei şi stabilindu-se în acea comună de lângă
Prut, caii i-au ajutat să trăiască, căci tatăl nostru a făcut cu ei,
câţiva ani cărăuşie, iar apoi a devenit tehnicianul veterinar al
comunei, până când a ieşit la pensie de bătrâneţe.
Are mama şi o icoană, pusă ea, într-una din camerele de zi,
dar înţelegeţi că icoana este doar un simbol că ei sunt creştini.
Adevărata lor icoană sunt cei trei cai.
Apoi mai văd pe perete un tablou ce reprezintă un peisaj de
vară dintr-un luminiş al unei păduri.
Mai este pe perete înrămată o diplomă a mea, pe când eram
elevă în comună.
Dar trec uneori şi mă aşez, tot aşa cu mâinile sub cap, pe
patul din bucătărie. Mai ales iarna, când acolo este cald şi bine.
Observ încă odată o pânză oarecare, pe care mama a desenat un
căţel, apoi l-a cusut în culorile ce i-au convenit ei. Mă uit la căţel
şi gândesc: mama nu ştie carte. A fost bolnavă mulţi ani de tifos şi
a piredut anii de şcoală, iar bunica a fost nevoită să o dea să înveţe
meserie – aceea de croitoreasă. Ştie ea doar două clase, dar văd
că ştie să deseneze bine. Oare care e căţelul acela, ce mama l-a
desenat? Rozica nu e. Era mare şi de culoare albă. Pe ea ne-a
împuşcat-o grănicerii într-o noapte când patrulau pe lângă casa
noastră iar lătratul câinelui nostru îi deranja. Când s-a tras şi al
doilea foc, în noaptea aceea de iarnă, noi plângeam la fereastră,
ştiind că Rozica e moartă.
O fi Bobi, acel căţel desenat?! Nu e, gândesc eu. Bobi a fost
mult mai târziu, când mama deja avea casă nouă şi îmi arăta ea,
cum Bobi se ridică cu lăbuţele şi se agaţă de şorţul ei, luând din
buzunar biscuitul, ce mama îl punea acolo pentru el. Era o
distracţie pentru mama, femeie ce a trăit fără rude împrejur, mai

4
mult singură, căci fetele i-au plecat în lume.
Mai are mama în bucătărie un tablou oval, micuţ, din ghips în
relief, reprezentând un castel. O întreb de unde îl are şi-mi zice că
a făcut şi ea o excursie cu autocarul în ţară, de unde l-a cumpărat.
Este Castelul Peleş. L-am luat eu din casa mamei, când s-a vândut
aceasta. L-am pus pe balconul meu unde tronează el în grădina
mea de flori. De fapt cred că am aceleaşi gusturi ca şi mama. Am
mai luat două vaze mici de flori – una atât de mică, că este
potrivită pentru a ţine pixul lângă telefon, iar cealaltă nu este nici
ea cu mult mai mare.
Am mai luat de la mama un şirag de mărgele ale ei. Sunt tot
într-un singur şir, cum, de altfel am purtat şi port şi eu de-o viaţă,
doar într-un singur şir, de obicei la baza gâtului.
Mai am de la ea, în dormitorul meu, o garnitură lucrată de
mama mea, mai la bătrâneţe, din aţă macrame, şi acesta tot cu
piese mici. Când am văzut-o lucrată de mama, am gândit, cum a
putut ea să lucreze, neştiind carte! Am înţeles, când s-a vândut
casa, căci sub faţa de masă dintr-o cameră am găsit o foaie dintr-o
revistă de pe vremea mamei, în care era explicat modelul
respectiv.
Am mai moştenit de la mama simţul de ordine a ceea ce
depozitează în cămară. Avea mama obiceiul ca toate sticlele,
borcanele şi pungile din magazia ei să aibă scris pe ele ceea ce
conţin. Era scrisul incorect, spre hazul nepoţilor ce, descoperind
greşelile nu mai conteneau cu Hi, hi şi Ha, ha, că uite cum a scris
bunica! Dar bunica lor nu se supăra. Ştia ea ce ştia, aşa că şi eu, la
rândul meu, nu pun nimic în cămară fără a fi inscripţionat
conţinutul, anul şi termenul de garanţie. Nu ştie gospodina, adică
eu, ce sunt bătrână, când închide ochii, iar atunci ai mei copii să
arunce totul din cămară, căci tinerele generaţii nu prea ştiu cât este
valabil produsul depozitat.
De ani şi ani am obiceiul de a intra în casele diverşilor
oameni simpli, de rând, precum sunt şi au. În ultimul timp,

5
generaţiile tinere în principal, şi-au modernizat apartamentele în
care locuiesc. Este la modă a se zugrăvi pereţii albi. Cică, zic unii,
este varul lavabil alb cel mai scump. De ce oare, căci bănui că şi
cel colorat se face din var lavabil alb în care ai pus colorant.
Probabil că este comerciantul înclinat ca să câştige el mai mult,
de la cei ce ţin neapărat a fi la modă. Ca şi în cazul când se vinde
carne de pui; pulpele mai ieftine decât aripioarele. Sunt ele
aripioarele la modă, dar ştie toată lumea că n-ai cine ştie ce carne
pe ele. E la modă însă de a se consuma aripioarele la cuptor, fără a
avea în vedere de consumator că la un pui, aripa e cea mai plină de
toxine, căci injectarea puilor se face de veterinar doar în aripă.
Aşa că iau comercianţii şi în cazul varului lavabil alb şi în
cazul aripilor de pui, mai mulţi bani de la cei ce ţin la modă mai
mult decât la buzunarul lor sau la sănătate.
Pereţi albi. Nimic pe ei. Tot la modă e de a fi lipsiţi de
tablouri. Mai vezi doar colo, colo câte un tablou, şi acolo singur,
agăţat cam la zece centimetri de tavan.
Vine omul acasă şi se aşeză într-un fotoliu, de regulă prea
mare pentru un apartament aşa mic. Stă şi n-are el la ce gândi;
uneori mai deschide televizorul unde n-are ce vedea, aşa că îl ţine
pe post de difuzor. Adoarme, este obosit de la lucru de multe ore,
căci patronii în general nu mai respectă cele opt ore de muncă. Îl
strigă nevasta la cină. Se duce, nici nu ştie ce mănâncă, căci îi este
somn. Aşa că abia aşteaptă să se ducă în dormitor să-şi continue
somnul de odihnă pentru următoarea zi de muncă.
Pereţi goi. Oare şi noi, românii, am redevenit „goi”? (Când
spun „goi” fac trimitere la povestirea lui I-L Caragiale „O făclie de
Paşti”. Dar nu numai! Mai târziu vă voi spune şi altele despre cum
devenim noi, românii goi).

6
 2

Poate mi s-a spus prea devreme - mie, firul de nisip – cum

am ajuns pe lume; atunci când părinţii nu aveau casă, masă, şi
nici-de-unele. Mi s-a spus că n-a ştiut nimeni că mama duce o
sarcină nedorită, iar când sora mai mare a venit de la şcoală şi a
văzut că mama are lângă ea un copil, aceasta i-a strigat: „Mamă,
ţie nu ţi-e ruşine? Noi n-avem ce mânca, iar ţie îţi arde de copii?”
Tot atunci, de la mama, am aflat că ea doar a dat din mână, a
lehamite de viaţă, şi n-a răspuns nimic, acelei fetiţe de 9 ani ce a
îndrăznit să o judece.
Am aflat că nu s-a uitat nimeni la mine primele două-trei
săptămâni, aşezată de mama pe cuptor, de unde mă lua doar atunci
când mă schimba şi îmi dădea sânul ei. Iar atunci, ea, mama îmi
cânta cântecul de leagăn care era aşa : „Hai Tamara, mori, căci îţi
fac sicriu frumos şi-ţi cumpăr flori!”.
Mi s-a mai spus că numele Tamara mi s-a dat în amintirea –
dragă, de fapt - a unei alte fetiţe născută în familie, pe pământul
Basarabiei, unde ei au trăit omeneşte, ce a murit la un an şi opt
luni, nu se ştie de ce. A dorit mama ca şi eu să mor.
Să nu înţelegeţi că o judec pe mama. Cele aflate de mine, aşa
de repede după ce am fost în stare să înţeleg, nu m-au afectat. Ba,
mai mult, am încercat să înţeleg ce tragedie a fost pe lume acel
război, care a dislocat lumea, mutând-o aiurea, fără sprijin de
nicăieri. Totul a stat în munca mamei, în îndârjirea ei de a face tot
posibilul ca viaţa să-şi continue mersul, iar fetele ei, pe care ea,
cea fără şcoală, le-a înţeles că, chiar dacă a urmat a trăi la
marginea lumii, şi totodată la marginea unui sat ceva mai răsărit,
sunt ele capabile să înveţe ceva şcoală, mai mult decât mulţi din
jurul lor.

7
 Tata a avut şi el rolul lui. În sensul că şi-a văzut de serviciul
de unde, în sărăcia aceea de după război, şi în familiei noastre ce
era refugiată cu nimic, decât o căruţă şi o vacă, a adus,
conştiincios banul în casă. Puţini erau, dar mama a fost cea care i-
a chibzuit bine, fiind ea cea care hotăra ce şi cum se face totul în
familie.
Am mers toate trei fete la şcoală, am făcut doar liceul teoretic
şi aici dacă ne-am oprit, a fost hotărârea mamei. Aceea că ne-a
spus întotdeauna aşa: „Mamacuţă, eu vă ţin la liceu, dar mai
departe, faceţi voi pe puterile voastre, căci eu atât pot.” Aceste
vorbe ne-au stagnat avântul pentru şcoală, căci era prea mare
sărăcia, iar noi „puteri”, n-aveam de nici un fel. Ca să înţelegeţi,
aflaţi că atât la liceu cât şi la terminarea acestuia, noi eram copii
care nu ştiau că există buzunar pentru bani, iar despre bani, nici
atât.
Şi ne-am măritat iute toate trei fete. La 18, 19 şi respectiv 17
ani.
Dar mama a avut un gând numai de ea ştiut: acela de a
strânge ceva bănuţi pentru a putea să-şi încropească o altă casă,
undeva mai „la lumină”, la care ea a muncit, şi de data asta, din
răsputeri, fiindcă, banii fiind puţini, nici aceea n-a fost pe gustul
ei. După ce muncise în Basarabia la construcţia unei alte case ce a
rămas, juruită unei surori a tatălui nostru, după ce muncise la
căsuţa unui covrigar, ce a constituit casa copilăriei noastre,
cumpărată, ea, de tatăl nostru fără ca mama să o vadă, căci era
lăuză după naşterea mea.
A cărat mama cu roaba bunurile de la casa veche către casa
nouă, roabă în care se suia şi fiul meu, de numai doi ani, ce i-l
pusesem în cârcă eu, cea care, angajată fiind, n-aveam nici o
posibilitate de a-l ţine lângă mine. Până la trei ani, când a fost dat
la căminul de copii cu program prelungit. Ca o paranteză,
amintesc că în acei ani – 1968-69 căminul costa doar 36 lei, iar noi
părinţii – nu ştiam a avea obligaţie de a face daruri educatoarelor

8
şi nici nu făceam.
Iar mama, socotită ea bine, a gândit că s-ar putea să nu-i mai
lase Dumnezeu timp pentru a creşte în noua ei curte alţi pomi. De
aceea a scos pomii cu rădăcină de la casa veche şi i-a târâit către
casa nouă unde i-a replantat.
S-au prins. Iar noi, fetele, apoi împreună cu copiii noştri am
mâncat împreună cu ei – părinţii – pe săturate fructe din acei
pomi, timp de încă 25 de ani.
Dar ca să nu v-o închipuiţi pe mama, ca fiind, cumva, vreo
femeie voinică, mare sau grasă, ce cu uşurinţă târâia, de una
singură , pomii mari, cu rădăcini, dintr-un cartier în altul, am să v-
o descriu, aşa cum mă pricep:
O femeie frumoasă, şi numai frumoasă poate fi o femeie ce
are o piele cu care poţi sta la soare oricât căci nu se înnegreşte,
rămânând ea doar roză. Mică de statură, cu trăsături fine şi osatură
de asemenea fragilă, ceea ce i-a adus mari probleme de sănătate –
dureri mari reumatice şi fracturi dese.
Avea ea 32 ani când s-a refugiat, iar acolo unde s-au stabilit
ei şi unde am copilărit noi, ea n-a avut relaţii de prietenie cu
nimeni. Dintr-un spirit de pace, a botezat câte un copil fără tam-
tam – a unor vecini deoparte şi de alta a casei noastre. A lucrat
mult timp croitorie pentru vecinii toţi, pe bani puţini, de cele mai
multe ori pe datorie – şi această muncă o făcea mai mult noaptea –
iar la poarta lor nu s-a dus niciodată să-şi ceară banii. Doar eu,
cea care nu o lăsam în pace, că îmi trebuie neapărat ceva la şcoală,
de gura mea, ceda, şi îmi spunea „du-te la cutare şi cere 5 lei
pentru şorţul făcut, la cutare 10 lei”, şi tot aşa. Iar eu, ce sunt
persoana ce dintotdeauna a considerat că e dreptul meu a fi plătită
pentru munca făcută, alergam, într-un picior, pe la toate porţile să
strâng banii mamei. Şi-i strângeam pe toţi! De fapt ea – ştiţi dvs.,
că la croitorese se află destule de la femeile din vecini, despre
una, despre alta. Aşa că era bine informată ea, însă nu se comenta
nimic. Or, nici nu era nevoie s-o facă spre cunoaşterea mea, căci

9
mai jos vă descriu ce şi cum eram eu, cea care scriu:
În ce priveşte „dusul prin sat” eram opusul mamei. Anume
am hălăduit prin toate casele vecinilor, colegelor şi prietenelor. În
aşa fel, încât, fără a comenta, am aflat destule despre sat, oameni.
Mod de viaţă, în perioada când eu mă ridicasem şi am putut vedea
Lumea cu ochii mei. Am înţeles că deşi eram noi săraci, în
virtutea faptului strămutării familiei, existau în sat băştinaşi ce o
duceau mult mai greu decât noi. De aceea s-a găsit cineva ce m-a
vizitat, copil fiind şi eu şi ea, care să exclame: „daa..., dar cum
trăieşti tu, Tamara!! iar eu numai am zâmbit, iar în sinea mea am
râs. Căci arăta bine căsuţa noastră - ca din poveşti – datorită
muncii mamei mele, înconjurată, ea, pe două părţi de flori şi
iarăşi flori – ceea ce nu se găsea asemenea frumuseţe în sat, iar în
faţă o adevărată livadă (crescută de mama doar din sâmburi) şi
grădină de zarzavat. Curăţenia era impecabilă, atât în camere cât şi
în celelalte.
Arăta bine căsuţa şi tot ce era, dar eu ştiam că e sărăcie şi la
noi. Deşi mâncare aveam destulă, dar cu economie; avea mama
darul de a transforma cerealele în carne, aşa că curtea era mereu
plină de păsări, păsări pe care noi le mâncam, căci oamenii nu
aveau bani să cumpere ceva, chiar dacă o duceau greu cu
mâncarea. În plus, tatăl nostru a fost o viaţă agent veterinar, iar
comuna era mare, mai răspundea şi de satele aparţinătoare. De
aceea mai venea şi el cu câte ceva carne. Dar asta se întâmpla rar,
căci tatăl noastru şi-a făcut meseria corect, doar pentru salariu,
ştiind ei amândoi că sunt străini în sat şi, la un necaz, nu are cine
a le sări în ajutor. De aceea, tot mama a fost aceea care a spus:
Nu-mi trebuie nimic, în plus, mă voi descurca cu ce avem. Şi aşa a
fost. De fapt amintesc aici că aceeaşi „politică” am adoptat-o şi eu,
la rândul meu, în familia mea, în ce priveşte activitatea soţului
meu. Fiind noi tot străini şi singuri în lume, am spus de la început,
şi am repetat de câte ori a fost nevoie, tot aşa: Nu-mi trebuie
nimic de niciunde. Mă descurc şi vom trăi din ce avem câştigat de

10
amândoi.
De ce mama nu avea nevoie a întreba prin vecini (cum de
fapt n-am avut nici eu nevoie în viaţa mea) dar din alte motive
decât ale mamei) ce şi cum trebuie făcut un anume lucru s-a
datorat situaţiei ce v-o spun în continuare: Provenea ea dintr-o
familie de români basarabeni dintr-un sat la doi kilometri de
Tighina, rămasă bunica văduvă cu opt copii, din care şase fete,
fete ce şi-au câştigat existenţa din lucru la câmp şi conservarea a
tot ce produceau spre vânzare la piaţa din oraş, sau la farmacii (de
exemplu untul de o anumită calitate). Iar bunica lucra croitorie
pentru tot satul, şi de aceea – existând pe atunci respect pentru
oamenii ce muncesc - era numită de tot satul Bunica Arion.
Dar să scriu câteva vorbe de tatăl nostru. Merită el ca eu, în
memoria lui să-l pomenesc în această scriere. De fapt, l-am
moştenit în multe, dar cel mai mult, i-am moştenit statura şi forma
corpului, statuară, pentru care el era râvnit, la venirea în comună,
de multe femei, ce n-aveau altă treabă decât a se uita după
bărbatul alteia. Dar el avea şi meseria care îl făcea să intre în
curţile oamenilor, acolo exista, uneori, şi câte un pahar de vin –
de la care el nu se dădea în lături. Era însă om blând, blajin,
ascultător şi fără a face vreodată scandal acasă, chiar dacă băuse
un pahar de vin în plus. Dar a venit şi vremea a avea ei şi vie.
Destulă. Iar dacă mama mea n-ar fi fost mână de fier, tatăl nostru –
căruia noi îi spuneam papa – ar fi căzut în beţie. Jandarm a fost
mama pentru casa ei, şi, soarta mi-a hărăzit mie tot această funcţie
în gospodăria mea; cu mai aspre îndatoriri, căci la mine s-a
întâmplat să-mi iau de bărbat om deja nărăvit rău în ale beţiei. Cu
toate astea căsătoria noastră a durat cincizeci de ani, şi numai
moartea soţului a desfăcut-o. E puţin lucru să fii atât de mulţi ani
în funcţia de jandarm, gata totodeauna a fi cu ochii cât cepele şi
gata să intervii hotărât şi autoritar când deseori a fost nevoie?
Poate vă voi spune mai multe mai târziu.

11
 Cum e când eşti tânără

Aveam încă băieţelul la mama la sat, căci trebuie să mai

treacă o lună ca să împlinească trei ani. Când aveam posibilitatea
de a-l da la cămin cu program prelungit. Îl hrănea mama bine, iar
eu îi trimiteam hăinuţe. Curtea ei era plină de păsări, iar peste
toate, papa (tatăl nostru cel frumos) era şi tehnicianul veterinar al
comunei.
Era în ajun de Crăciun şi eu mersesem la ai mei ca să-mi aduc
provizii pentru sărbători. Îmi zice papa: măi, eu vă dau şi vouă
jumătate de porc, căci n-am ce face cu atâta carne. Îl tai mâine
dimineaţă şi până la amiază, când pleci tu, ţi-l pregătesc-
Preţăluieşte el porcul şi eu îi spun că sunt de acord şi că-i aduc
banii când o să mai vin. Afară era înegurat, plouase toată noaptea,
curtea era plină de noroi. Eu, ca prima dată în viaţa mea, eram
îmbrăcată în pantaloni, având scurtă şi căciulă din acelaşi material,
făcute, ele, la comandă (cei de vârsta mea ştiu că pe atunci nu prea
se găseau mărfuri ca să poţi să-ţi alegi după gust).
N-am mai purtat pantaloni din iarna aceea, căci mi s-a
întâmplat ceva neplăcut. Anume că, venind eu în autobuz în
aglomeraţie în drumul lung de la serviciu spre casă, am atins
cumva pe o doamnă de pe culoarul autobuzului, unde eram mulţi
înghesuiţi. Aceasta şi-a întors capul către mine şi mi-a zis: Scuzaţi,
am crezut că-i un bărbat! Bărbat!! am gândit eu atunci, eu cea
înaltă, suplă şi destul de frumoasă să fiu eu confundată cu un
bărbat. Să-i ia naiba de pantaloni! Şi de atunci şi până acum la
bătrâneţe garderoba mea, cuprinde doar fuste şi rochii pentru toate
sezoanele.
Taie porcul papa, iar eu mă ascund astupându-mi urechile în
casă. Apoi, când nu se mai aude guiţatul, ies şi mă uit cum papa

12
taie şuncile de porc, Se ridică, la un moment dat, îndreptându-şi
şelele şi-i zice mamei: Măi, ăştia nu-mi dau banii! Eu, convinsă
că nici nu poate fi vorba să nu-i dau banii, îl asigur că îi aduc
prima dată când mai vin. Dar nu ştiu cum s-a făcut, deşi totdeauna
socotelile băneşti între noi au fost corecte, papa, bietul de el, a
avut o presimţire: porcul acela – jumătate din el – nu l-am plătit
noi niciodată şi nici nu s-a mai adus vorba despre vreo plată.
Mama lua ce-i dădea papa şi se ducea ca să împacheteze ce
hotăra ea să ne dea nouă. Era grabă căci pe la ora unsprezece Nea
Mircea – cumătrul nostru ce făcea cărăuşie la gara aşezată la cinci
kilometri de comună – ar fi trebuit să tragă căruţa în faţa porţii.
Devid, copilaşul meu, bătea noroiul de la porc spre
bucătărie, ţinându-se după mine, când duceam şi eu bucăţi de
carne. De fiecare dată întreba: şi pe asta o iei? Iar eu, grăbită fiind
îi spuneam; da şi pe asta. Văzând copilul că tot iau şi iau, s-a oprit
lângă mine, şi disperat mi-a spus: Da' mie!! Eu râd, îmi dau
seama că băieţelul vede că lui nu-i rămâne, iar lui tare mult îi
plăcea carnea. Îl mângâi şi îl liniştesc spunându-i că sigur îi
rămâne şi lui.
Taie mama şi vreo 3-4 găini, tot aşa că n-are ce face cu ele.
Apoi pune şi un bidonaş de vin, căci nu se poate să facem
sărbătorile fără vin.
Gata sunt bagajele: un sac mai bine de jumătate şi altul cam
tot aşa. Alături bidonaşul de vin. Oricât mă străduiesc nu pot clinti
de pe pământ sacii. Dar nu-i nici o problemă, papa este cel ce mi-i
urcă în căruţa lui nea Mircea! În căruţă mai erau doi bărbaţi. Pe
drum îi rog ca să mă ajute să ajung cu bagajul pe peron. Semăn cu
mama, mă duc la gară din timp. Dar nu numai la gară, ci oriunde
mă duc, căci nu-mi place ca din cauza mea ce mi-am propus să fac
să nu se realizeze.
Cei doi bărbaţi mă asigură că nu-i nici o problemă, ei mă vor
duce pe peron. Ajutor din partea lui nea Mircea nu poate avea
nimeni, căci el este invalid de război, iar în căruţă îl suie şi-l

13
coboară nevasta lui împreună cu vreo 2-3 copii, din cei opt pe
care îi avea.
Pe peron stau eu mult, dar observ că la vagoane sunt
lustruite geamurile de nişte tineri. Mă duc la ei şi îi rog să mă ajute
să pun bagajul în tren. Sigur, zic vreo 2-3 din ei, sunt elevi la
şcoala profesională CFR şi tot ei vor fi cei ce mă vor coborî din
tren şi apoi urca în celălalt. Zis şi făcut, dar le spun eu în ce vagon
să mă aşeze; acolo unde sunt şi ceva bărbaţi. Pe drum mă asigură
aceştia din urmă că mă vor ajuta la bagaj. Vorba vine de „a ajuta”
căci eu nu pun şi nici n-am pus mâna pe nimic.
Trenul ajunge după ora 12 noaptea. Nu sunt autobuze iar
trenul fiind de regulă cu puţini călători, s-a găsit un şofer de la o
intreprindere oarecare, ce a riscat să facă cu maşina intreprinderii
o cursă în noaptea aceea, ca să ducă călătorii. Încăpem toţi în acea
furgonetă şi începe şoferul să-şi lase pasagerii aşa cum cereau
aceştia, pe parcursul drumului.
Mă coboară vreo doi bărbaţi acolo unde spun eu. Adică unde
era o şosea făcută, căci mai departe, în cartierul meu, blocurile
abia se construiau (două-trei pe lună) iar străzile încă nu erau
asfaltate, ci doar marcate ele, de felul cum se construiau blocurile
– cu distanţă între ele.
Glodul ajungea până mai sus de cizmă iar strada era luminată
de un bec chior. Dar, ţin să vă informez că aş fi făcut faţă şi la o
lumină perfectă, aşa cum arătam la vremea aceea!
Mai aveam până acasă aproape un kilometru, în jur nici
ţipenie de om. Stau în drum şi nu ştiu care-mi va fi soarta. Dar,
după vreun sfert de oră, zăresc o umbră că se apropie. E bărbat,
îmi zic în sinea mea. Strig şi se apropie un tânăr, voinic el, pe
care-l rog să-mi ducă bagajul către casă. Bucuros se arată el la
început, dar nu cred că a fost tot aşa când a pus mâna pe cei doi
saci, cred că aveau împreună vreo 50-60 kilograme. Iau bidonul de
vin şi îi las lui sacii. Facem cinci paşi şi ne oprim. Direct în noroi.
Mai facem cinci paşi şi mă întreabă la ce bloc locuiesc. Îi spun

14
blocul iar bărbatul îmi spune că locuieşte şi el – culmea – la
acelaşi bloc, într-o scară a lui unde sunt doar burlaci. Din nou
cinci paşi, şi-mi spune că vine din schimbul de noapte. Apoi iar
cinci paşi. Sunt eu căsătorită? Da, îi spun. Cinci paşi şi: Nu pot să
mergem împreună la film? Sigur, zic eu, când o să fie el liber şi eu
de asemenea. Cu promisiunea mea şi după alţi cinci şi încă cinci
paşi şi tot aşa, ajungem să vedem colţul blocului nostru. Îl rog să
mai facă un efort şi să urce cu bagajul la etajul doi (eu stau la
etajul trei, dar din prevedere, a nu stârni bănuielile soţului meu,
crunt de gelos, am zis că până la etajul doi). Ne luăm la revedere şi
eu mă urc la etajul meu, deschid uşa, îl trezesc cumva pe soţul
meu şi îi spun: Hai să-mi ridici bagajul! Somnoros şi obosit el,
nici n-a ştiut ce face. A coborât din pat şi a ridicat bagajul, pe care
l-a pus la cererea mea pe balcon.
A doua zi eu nu-i zic nimic din cele ce v-am spus dvs. aici.
Dar nici el nu m-a întrebat cum am ajuns eu acasă cu asemenea
bagaj.

...........................................................................................................

Au mai stat burlacii vreun an în scara aceea a blocului meu.

Se întâmpla uneori să-l văd şi pe tânărul acela, cu care, bineînţeles
n-am fost la nici un film. Dar ne zâmbeam, cumva de la distanţă,
având în minte amândoi noaptea aceea de pomină.

15
 3

Născută şi înălţată în regimul socialist, eu am trăit într-o lume

de normalitate. Clar a fost pentru mine că nimeni n-a avut ceva
împotriva mea sau a familiei mele sărace. N-au suferit ei pe
pământul românesc decât dorul locurilor natale, pe care, fără voia
lor le-au părăsit. Mama, mie, cea mică, nu mi-a vorbit despre
necazurile ei din primii ani după stabilire în satul acela, pe care îl
socoteam al meu. Mi-a vorbit doar despre ororile războiului. Şi
mi-a vorbit ani şi ani în şir. Eu nu i-am trăit anii aceia. Am fost cu
totul un copil al socialismului. Şi nu mi-a fost deloc rău. Căci nu
sunt şi n-am fost niciodată fiinţa ce să râvnesc după bunuri
materiale. Ceea ce am avut şi am de preţ, este ce am în minte, în
inimă şi în puterea mâinilor.
Existau persoane ce aveau îndrăzneala, sau mai bine-zis
prostia, de a vorbi că eram nişte sărăntoci, pe vremea aceea. Însă
faţă de mine, nimeni n-a avut curajul să-mi adreseze vreun cuvânt
ne-la-locul lui. Asta fiindcă eu – ca persoană – chiar de când eram
la grădiniţă, eram văzută altfel decât alţi copii. De aceea, m-a şi
căutat domnul Nichifor – învăţătorul – chiar de la grădiniţă, ca să
mă ia în clasa I a lui. Dar s-a întâmplat că i-am stricat planul prin
hotărârea ce am luat-o eu, de una singură, ca să mă înscriu în
clasa a I-a, când aveam doar şase ani. Eram destul de înaltă, chiar
prea, iar secretara n-a stat la gânduri şi m-a înscris.
Abia în clasa a II-a, în primăvară când eu eram la clasă,
învăţătoarea mi-a spus: „Tamara, adă certificatul de naştere, că eu
nu te cred că ai opt ani. Cred că ai unusprezece”.
De crescut am crescut până la 13 ani şi am rămas aşa până
acum. 1,67 centimetri. Subţire şi mlădioasă destul. Aşa că, într-o
zi, în goana mea ca să nu mă plouă prea mult, pe străzile satului

16
din centru, am lovit cu piciorul într-un oblon desprins, ce, bătut de
vânt, m-a tăiat la laba piciorului, atunci, la 13 ani.
Papa m-a dus la spital, la doctor, căci locuiam noi pe lângă
aceasta, iar doctorul i-a spus tatălui meu: „Vai, domnule T., la fata
asta nu ştiu cum îi veţi găsi perechea, pe cât e de înaltă!” Dar, mai
târziu, vă voi spune că nu tatăl meu mi-a găsit perechea, nefiind eu
cea căreia altcineva trebuie să-i găsească soţ, sau orice altceva. De
regulă pentru mine a fost că cele dorite de mine mi le-am luat cu
uşurinţă, căci am păstrat regula din mintea mea. Aceea că nu vreau
luna de pe cer, sau doreşte-ţi ceea ce poţi îndeplini cu mintea,
inima şi munca ta.
Vă spuneam că mama nu mi-a spus de chinurile ei după
război. Doar odată, măricică fiind, eu am întrebat-o: „De ce,
mamă, uşile de la casă se lipesc când pui mâna pe ele?” : Erau
vopsite cu culoare maron. Iar mama mi-a spus: „Ei, draga mamei,
aici a fost totul plin de ploşniţe, iar eu am dat cu gaz toată
lemnăria. De acea vopseaua a devenit lipicioasă. În casa asta nu
era altceva decât în interior un cuptor mare.” Deci asta a fost
iniţial căsuţa „ca din poveşti” a mamei şi a copilăriei mele!
Cu sora mea cea mare n-am putut vorbi prea multe în toată
viaţa mea.
Era cu unsprezece ani mai mare decât mine şi a plecat în
lume când eu aveam doar şapte ani, după ce fusese plecată şi la
liceu, măritându-se.
Plecată ea departe de casă, venea rar la casa părintească, iar
de regulă, nu coincidea cu vizitele ce le făceam eu tot acolo. Doar
la bătrâneţe, când noi, văduve amândouă, am început să vorbim
mai mult, eu îi spun deseori câte ceva din amintirile mele. Ea îmi
răspunde, tot deseori, ăsta nu-i filmul meu. Şi aşa, îmi vine în
minte să o întreb odată, care-i filmul tău, draga mea? Şi ea începe
şi începe a-mi povesti multe lucruri despre care eu habar n-aveam.
Îmi spune multe din Basarabia, despre ororile războiului – căci ea
l-a trăit. Apoi îmi spune despre lumea satului din România, care,

17
atunci când au venit părinţii mei, era un târg plin de greci, cu
comerţ ce se făcea din plin, cu lume avută, cu oameni ce erau
înstăriţi, ba chiar bogaţi, cu sărăcia noastră, nevoiţi să trăim acolo
în chirie, să lucreze ei pământul altei femei – înstărită şi ea – şi
multe altele. Şi ea era goală. Îmbrăcată cu rochiţe din prosoapele
ţesute aduse în căruţă din Basarabia. Era fetiţa aceea, ce avea doar
nouă ani, de bază în familia mea, căci avea în grijă cealaltă soră
-mijlocia- ce n-avea decât vreo trei ani, mă nasc eu de care, de
cele mai multe ori, tot ea trebuia să aibă grijă, căci părinţii
munceau de zor. Avea în grijă să pască acei doi cai, un armăsar şi
o iapă. O făcea ţinându-i aproape de căpăstru, căci îi păştea doar
pe hatul dintre culturile ce nu erau ale noastre, şi, Doamne fereşte
să fi intrat aceştia pe culturi!
Era luată la muncile câmpului, acolo unde era neapărat
nevoie, iar dacă rămânea acasă, când venea de la şcoală – unde era
elevă eminentă – mai întâi trebuia să frământe cu picioarele lut.
Lut pe care mama, când venea de la câmp, trebuia să-l zidească,
căci trebuia făcută bucătărie, grajd pentru vite coştereaţă mare de
păsări şi multe, multe altele. Era groaznic pentru ea, când trebuia
să-şi spele picioarele de acel lut ca să arate din nou a fetiţă ca toate
fetiţele.
Era şi disperată, avându-mă în grijă, că eu încă nu vorbeam
nimic şi mă apropiam de vârsta de trei ani.
Acum, când sunt anii bătrâneţii, iată că veţi citi ce face sora
mea, în povestirea următoare.

18
 Surioara mea cea mare

Sora mea M. s-a făcut bănăţeancă, prin căsătorie, de mai bine

de şaizeci de ani. Locuieşte ea în capitala Banatului într-un bloc,
unde ea, moldoveanca, este singură printre şvabi, unguri sau
bănăţeni neaoşi. Însă este şi singura ce a îngrijit şi îngrijeşte încă
de florile de pe întreaga scară a blocului şi din grădina din faţă,
deşi ea locuieşte la etajul trei.
Are ea un singur fiu, ce parcă nu are nevastă. De la acesta are
trei nepoţi, trecuţi, ei, de douăzeci de ani, ce parcă nu au mamă.
Aşa că sora mea (pe atunci şi soţul ei) i-au transferat pe toţi trei
într-un nou apartament, unde aceştia se gospodăresc singuri sau cu
ajutorul tatălui, ce le pregăteşte uneori câte ceva de mâncare. În
principal, însă, cei trei nepoţi împreună ca tatăl lor vin la masă la
sora mea, ce găteşte în fiecare zi câte ceva, în aşa fel încât să fie
de toate atunci când vin cei patru, lucru ce se întâmplă de regulă în
zilele de marţi şi vineri. Dar nepoţii, ce acum lucrează în
schimburi de 12 ore, dau telefon şi vin ei, atunci când află de la
bunica lor că pot veni, întrucât se găseşte cutare sau cutare deja
gătit.
N-are sora mea niciun suflet de femeie în preajma sa.
Aruncate suntem noi în lume, căci, neam de basarabeni refugiaţi la
război fiind, n-aveam rude aici, cum zicem noi, în România. De
aceea, sora mea M. zice vorbele: „Eu trebuie să mor în picioare
căci nu are cine avea grijă de mine!” Iar ea, cea care de câţiva ani,
în urma unei operaţii a rămas şi şchioapă, la 81 ani trecuţi, stă
veşnic în picioare, căci nepoţii şi fiul sunt, cum zicem noi,
moldovenii, scarangii la mâncare; unul vrea piure în loc de orez,
altul nu mănâncă carne fiartă din supă, altul nu vrea să vadă nici o

19
legumă – trebuie pasate spre a nu fi observate – iar altul vrea
neapărat peşte. Aşa că veşnic sora mea M. este lângă aragaz sau
la spălat mormanul de vase, ce rămâne în urma lor.
Face M. prăjitură în toată săptămâna, bate frişcă şi face
îngheţată, prăjeşte miez de nucă, ca desert, şi tot aşa.
Merg băieţii – toţi patru – la dentist, pe banii sorei mele, şi
toţi vor dinţi din porţelan, lucraţi ei la un puturos de medic arab,
ce, mai întâi, se scarpină după urreche, apoi fumează, iar de lucru
şi-a găsit la ei pentru mult timp, căci arabul nu se grăbeşte deloc,
fiind aproape un an de când îi poartă pe drumuri.
Şi mai face sora mea, săptămână de săptămână, mormane de
chiftele şi şniţele căci toţi vor ca, lângă ceva garnitură, să existe
şi aşa ceva alături.
Mai aduc nepoţii şi ceva haine, proaste ele, aşa cum sunt la
vremea asta – ca să le scoată petele sau să le calce, să le coasă
nasturii etc., străduindu-se ea din răsputeri să scoată ceva din acele
lucruri proaste.
Iar sora mea, gătind ea toată viaţa tot ce trebuie în casă, de
mâna ei, pentru ea, ca să se hrănească în tihnă, nu are timp. Aşa
că mănâncă ea câte ceva în picioare, merge ea prin casă, după
treburi, mestecând îmbucătura, precum spunea bietul nostru tată:
„hap, hap, şi cu caii la apă!”. Cu toate astea s-a păstrat subţire,
frumoasă a fost o viaţă, iar acum, năpădită ea de boli, îşi găseşte
timp de odihnă doar sâmbăta sau duminica: când doar ziare mai
citeşte (ea, ce toată viaţa a citit) şi dezleagă rebus sau rezolvă
probleme de matematică din culegerile rămase în casă de la
nepoţi.
Zace ea, uneori, cu dureri mari în tot corpul şi această situaţie
mă face pe mine să întreb îngrijorată la telefon, zilnic care este
starea ei. Căci ştiu eu, că nu ne vom mai vedea niciodată, chiar
dacă, între timp, una din noi va închide ochii. Din Moldova mea
acum câţiva ani, împreună cu soţul meu, am pornit la drum spre
Banat, spre a-i vedea pentru ultima oară. Dar drumul nu l-am putut

20
face întorcându-ne noi de la jumătatea lui, acasă la noi, unde,
odată ajunşi, am spus soţului meu, că a fost ultima încercare de a
pleca din casa noastră. Aici vom rămâne până la moarte.
Se întâmplă ieri să sun la sora mea, ca să văd care este starea
ei. E vineri după amiază şi ştiam că ea îşi primeşte musafirii. Sun
şi nu răspunde. Las să treacă vreo douăzeci de minute şi nu
răspunde nici la al doilea apel. Mă îngrijorez şi sun la fiul ei N.
Îi zic: spune-mi te rog, ştii ceva de M.? Căci astăzi e vineri şi
ştiam că ea este de serviciu, căci veniţi voi. Îi spun că sunt tanti
Tamara, N. îmi spune că el este cu A2 şi sunt la sat, A1 este de
serviciu, iar B. nu ştie dacă se duce la masă. Mă întreabă ce mai
fac, îi spun câteva vorbe şi terminăm convorbirea, căci nu aveam
obiceiul de a vorbi la telefon decât în caz de nevoie, ca acum.
Peste vreo oră sună M. la mine şi-mi zice: Tu ai sunat la
mine? Eu îi zic: „Da ... că az' îi vineri şi eu ştiu câ îţ' vin Lăţilâ,
Flămânzilâ, Setilâ şi Lungilâ la masâ. Cum sâ nu fiu îngrijoratâ?
Când ti ştiu bolnavâ, iar tu nu eşti prezentâ la datorii, tocmai acu',
vineri, ca sâ-ţi hrăneşti puii. Sigur câ mi-am făcut grijâ!
M. râde şi-mi zice: „N., de la sat nu înţelege la telefon ce i se
spune, căci, probabil, n-are semnal bun, hârâie şi chiuie telefonul
lui. El a înţeles câte ceva din ce i-ai spus, dar nu tot. Aşa că el mi-a
dat telefon şi mi-a spus că: „Vezi mamă că te-a căutat cineva, dar
nu ştiu cine. Era cineva ce vorbea modoveneşte!” Iar eu am
întrebat pe altă soră, rămasă şi ea în Moldova, apoi pe un cumnat,
ce şi ce mi-au spus că nu m-au sunat. Abia mai târziu mi-am dat
seama că tu erai cea care ai sunat.

21
 4

În clasa a VI-a diriginta a intrat în clasă şi ne-a prezentat o

fată înaltă – dar nici eu nu eram mai joasă – spunându-ne că ea
este noua noastră colegă. Stăteam, eu, în ultima bancă şi îi fac
semn să vină să stea cu mine.
Era Aneta. Fata mai mare decât noi toţi, ce, din motive de
boală rămăsese în urmă cu şcoala şi venise să-şi continue studiile.
Avea ea un picior cu defect, în sensul că, în urma unor mai multe
operaţii rămase rigid la genunchi, neputându-se îndoi. Din acest
motiv mergea ea delicat, ca să nu se observe acel defect.
A devenit Aneta prietena mea cea mai bună, dar pot spune
sigur că a fost chiar singura ce am avut-o în anii aceia, iar
prietenia a durat până când eu eram în primii ani de liceu, iar ea
urma cursurile unei şcoli profesionale. Făcea parte dintr-o familie,
pe care eu am considerat-o mai în nevoie decât în a mea, dat fiind
situaţia că acolo existau opt copii, iar tatăl, pare-mi-se, nu aducea
salariu, ci lucra la câmp, ca şi mama ei.
Erau anii, pe atunci, când eu deja dădusem cu nasul prin
biblioteca comunei, de unde, de vreo doi ani, din proprie iniţiativă,
luam cărţi cu braţul, şi tot cu braţul le duceam înapoi, necitite,
multe din ele nefiind pe potriva vârstei mele. Am avut noroc că în
vremurile acelea, Statul avea grijă, prin cenzurare, să nu introducă
în ţară cărţi ce ne-ar fi stricat educaţia. Îndrăznesc să spun că „am
avut noroc”, căci astăzi, umblând eu prin singura librărie din
marele oraş al meu, chiar dacă sunt bătrână, mă pregătesc din
timp, să fiu atentă la ce cumpăr. Căci am constatat că librăria
abundă de cărţi ai căror scriitori folosesc un limbaj licenţios, sunt
cărţi ce – dacă te iei după conţinutul lor – în ideea că ceea ce se
spune în ele, reprezintă ceea ce trebuie să ştii sau să faci, reuşesc
ele, prin conţinutul lor, să-ţi strâmbe mintea şi comportamentul.

22
 Eram pe atunci în clasa a VI-a elevă bună, adică mai erau
doar doi băieţi mai buni decât mine, iar dintre ceilalţi, nimeni nu
se mai apropia, cu notele, de noi trei. Dar băieţii erau dintre aceia
ce învăţaseră din clasa a I-a la şcoala aceia, adică la şcoala
elementară de 7 ani, situată în centrul comunei. Erau, ei, locuitori
ai Centrului, iar eu veneam de la o şcoală mai mică, adică Şcoala
primară de 4 clase, situată, ea, într-un cartier mai mărginaş, unde,
de altfel, şi locuiam. Din acest motiv, probabil ştiind băieţii că sunt
o sărăntoacă, deşi nici ei nu erau departe de mine, mă cam
marginalizau, mă tachinau sau mă sâcâiau, probabil acest lucru îl
făceau şi din motivul că îndrăznisem să intru în competiţie cu ei.
Şi eram şi fată!
Am avut profesori buni în şcoala elementară. Căci se făceau
repartiţii pe cadre calificate, şi oamenii, vrând nevrând, veneau şi
predau la şcolile de pe sate. Unoeri soţ şi soţie, aşa cum s-a
întâmplat la noi, alteori profesori ce veneau cu sora să-şi continue
sub supravegherea lui şcoala (profesorul de sport Moise, ce a făcut
minuni din noi, fetele, antrenând o echipă de gimnaste teribile, cu
care am ieşit noi cu multe laude la un concurs pe regiune al
şcolilor, ce s-a ţinut la Iaşi).
De fapt, sigur vă spun, că ei mei părinţi nici gând să se uite
vreodată ce fac eu prin casă, învăţ sau altceva, căci mama, în
trecerea ei pe acolo, vedea că ţin un cărţuloi în mână, deci învăţ.
Când de fapt eu ţineam în acel cărţuloi, ce era atlasul, o carte de la
bibliotecă, pe care mă străduiam să o termin.
Iar papa, era la serviciu. Doar uneori, spre relaxarea lui şi în
joacă, mai făceam câte un exerciţiu de matematică, dar nici vorbă
spre a mă îndemna cineva, măcar cu vorbele: „învaţă fată, căci
fără şcoală nu faci nimic în viaţă”. Trageţi concluzia că învăţam
când voiam, ce voiam, iar în ce priveşte ambiţia, eu nu am fost în
concurs niciodată cu nimeni, ci doar cu mine însumi. Şi ăsta mi-a
fost felul în toată viaţa mea, chiar dacă am văzut clar că, prin
modul meu de a fi, alţii sunt mai buni şi mi-o iau cu mult înainte,

23
de exemplu la liceu. Nu-mi băteam capul, ci doar observam că
cei ce se străduiau să înveţe chiar meritau a lua nota bune,
admirându-i pentru munca lor, şi, după cum am mai aflat de unii
dintre ei, au ajuns bine, în sensul că au făcut studii superioare.
Bravo lor! Eu am rămas o fată, fără ambiţii, citind mereu ce-mi
alegeam de la biblioteci, m-am măritat iute şi, după cum vă voi
spune mai târziu, lucrul acesta nu l-am regretat niciodată. Căci,
ştiţi dumneavoastră, este o vorbă: Nu este un ratat plutonierul ce a
vrut să se facă plutonier, ci locotenentul ce a vrut să ajungă
general.

24
 Aneta

Cât am copilărit, drumul către Aneta îl făceam des.

Traversam în goană comuna pe bicicleta papei, căci, doamne
fereşte, ca la acele vremuri să fi avut copiii, la sat, bicicletă
proprie. Nici bicicleta tatălui meu nu era cine ştie ce, căci o
cumpăra de ocazie, o repara, o lustuia, şi au fost mai multe de
asemenea fel. Avea, el, nevoie de bicicletă în meseria lui, iar mie
mi-o împrumuta de câte ori i-o cerem. De fapt am mers pe
bicicletă cam până am trecut bine de patruzeci de ani, atunci când
veneam la ai mei. Mă duceam repede să o văd şi pe sora mea
mijlocie – învăţătoare într-un sat la vreo 15 km. Dar nu de puţine
ori am rămas în pană de bicicletă, şi atunci fie o reparam în drum,
fie mi-o arunca vreun şofer în camion, peste grâul ce tocmai se
căra de la colectiv, iar eu urcam în cabină şi făceam drumul până
unde şoferul avea alt traseu. Nu era pe atunci vorba să păţeşti
ceva, urcându-te, tu, femeie tânără, alături de un bărbat
necunoscut. Oamenii erau mai cuviincioşi iar la noi maşinile fiind
aşa rare, era o fericire că putea să ia pe cineva din drum, şi pentru
tine, şi pentru şofer, ce schimba şi el o vorbă cu cineva.
Mergeam cu Aneta, săptămânal aproape, la filmul, ce se
schimba doar săptămâna următoare. Deşi ea era mai mare decât
mine – o adevărată domnişoară – discuţiile noastre erau
copilăreşti, absolut decente şi de la egal la egal.
S-au rupt relaţiile căci am plecat fiecare pe drumul ei. Eu,
cum v-am spus, m-am măritat repede, treburile şi greutăţile vieţii
au dat năvală peste mine, şi, deşi deseori gândul îmi zbura către
ea, n-am mai ştiut nimic una despre alta.
Apoi m-am îmbolnăvit, cu greu m-am ridicat din boală,
cerând ajutor pentru aceasta doar sufletului meu. Au durat mulţi
ani şi fiind nevoită să abandonez serviciul meu, m-am aşezat să

25
învăţ o altă meserie. Am învăţat-o şi am profesat-o cu drag, cu
multă pasiune ca şi pe prima. Dar n-aveam curajul să o caut pe
Aneta. Ce să-i spun? Că eu asta am ajuns să fac? Ştiam că ea mă
vedea pe mine mult mai sus în mintea ei, aşa cum de altfel
simţeam de când eram copile.
Anii au trecut. Cumpărasem în sufragerie un covor cu modele
abstracte. Îl am şi acum, transformat, el, de mine într-un mic
covor, cumva oval, şi câteva carpete. Deseori studiam aceste
desene, gândind, oare nu cumva a fost desenat de Aneta? Ştiam că
era, pe undeva, desenatoare de covoare.
Am devenit văduvă şi bătrână. Am cunoscut şi mi-am făcut o
altă prietenă, şi aceasta tot din satul meu. Pe Chiţu. Ea se duce des
în sat iar eu deloc. O rog să facă, cumva, şi să afle din sat unde şi
ce-i cu Aneta. Aşa că Chiţu îmi face bucuria şi într-o zi vine cu
numărul de telefon al Anetei: Este la Constanţa, are două fete, şi,
după cum aflu, este despărţită de soţ.
Caut în mapa cu poze străvechi şi scot poza ei, dăruită mie la
16 ani. E îmbrăcată în uniformă cu guleraş alb. Stau cu poza
lângă mine şi îndrăznesc seara să dau telefon. Este ea! Dar eu
plâng. Vorbim puţin. Doar îi spun: „Draga mea, nu încerc să-ţi
spun multe despre mine. Am să-ţi trimit două cărţi, una
autobiografică şi una cum mici povestioare. Din ele vei afla totul
despre mine, căci sunt total adevărate.” (Cărţile sunt tipărite pe
proprie răspundere şi pe buzunarul meu, publicat doar pe plan
local. I le-am trimis.)
Apoi vorbim când, de regulă, eu dau telefon, până când o
învăţ că poate să-mi dea telefon oricând. Am simţit-o că nu
îndrăzneşte.
Îmi spune într-o zi, că a fost deflorată doar la 27 ani, că
nimeni nu s-a legat de ea, că a fost veşnic discriminată, în sensul
că ori de câte ori voia să intre într-un grup (mulţi ani a fost
profesoară) i se spunea că strică aspectul grupului. I s-a întâmplat
ca şi în străinătate să fie discriminată. S-a căsătorit doar ca să-şi

26
facă copii, deşi ştia că nu va dura căsătoria ei. S-au despărţit, iar ea
a căpătat ură în mintea ei, mai mult în ce priveşte bărbaţii.
Nu o doare nimic, e sănătoasă, şi chiar nici piciorul nu o
doare niciodată.
Îi spun că eu am dus o viaţă ce mi-a dat ocazia să cunosc, în
execuţia meseriei, bărbaţi ce meritau tot respectul. Respect am
avut şi faţă de bărbatul meu, ce, după multe necazuri ce le-am
avut, trăind noi împreună 50 de ani, am înţeles şi am respectat
omul de lângă mine.
Dar, oameni buni, ce-aţi avut cu această femeie, de aţi înrăit-
o datorită comportării voastre de discriminare??! Fetiţa aceasta
ieşind de la cursuri, în clasa a V-a fiind, în drumul ei către casă,
prost luminat, s-a împiedicat pe trotuarul cu dâmb construit de un
nepleznic ce a încercat să acopere o rădăcină groasă a unui copac
de pe stradă. De la această căzătură i s-a fracturat piciorul şi a
suferit enorm, stând câţiva ani – trei – în sanatoriul Agigea.
I-am spus într-o zi: Tu, Aneta, ai fost soarele meu în perioada
aceea din copilărie. Şi să ştii, daga mea, că trei ani a fost diferenţa
între noi, căci eu eram cu un an mai mică decât cei din clasa mea,
dacă nu cumva chiar cu doi cu unii din ei, ce erau întârziaţi. Îmi
zice ea: „Tu ai avut educaţie, Tamara, de aceea, dacă mă întrebi
eu pot să-ţi spun că atunci, cu tine doar, nu m-am simţit
discriminată!” Iar eu îi spun: Aneta, nu prea am avut educaţie,
probabil moştenesc părinţii, căci ştiu că pentru un individ mai
mult atârnă în balanţa caracterului ereditatea decât educaţia
primită. Ai mei n-aveau nici timp şi poate nici puterea de a-şi
educa copiii. Au făcut educaţia – pe care, de altfel eu o consider
cea mai bună - prin metoda „Ia-te după mine”. Căci copiilor le
place să-şi imite părinţii. Iar părinţii mei au fost de toată isprava.

27
 5
Şi cum cartea acesta ţine loc de poveşti la gura sobei, pentru
generaţia mea, zvârlită, în mare parte, datorită industrializării ţării,
unde am fost angrenaţi în muncă, iar copiii ni i-am crescut cu
cheia de gât, înţelegeţi că n-am avut cum a ne spune poveştile
acelor copii. De fapt, nici nu mai aveam sobe, ci calorifere, aşa că
a căzut, de nevoie, moda poveştilor spuse copiilor despre cine şi
ce erau părinţii, bunicii şi ceilalţi.
Şi în aceste condiţii, viitoarea generaţie, adică copiii celor
aruncaţi în lume, cum v-am spus, adică ai noştri, mai au ceva în
cap, căci au beneficiat de o şcoală ca lumea, nu au alergat ei după
diplome de dragul lor, doar ca să se laude cu ele; erau beneficiarii
primelor biblioteci din casele românilor de rând. Căci Statul
socialist a dus politica de educare a poporului. Iar de bază aveam
exemplul dat de U.R.S.S., unde marele Lenin (pe atunci) a spus
cuvintele de imbold: „Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!” Cine-şi mai
aduce aminte de aceste vorbe?? Când copiii copiilor noştri nici
nu se uită către o bibliotecă ce o au, de multe ori chiar în casă, iar
librăria e de regulă goală. Chiar şi cea unică din oraşul mare al
meu, arată ca şi cum ar da faliment mâine-poimâine.
Caraghioasă situaţie pentru un om ce, într-o dicuţie cu altul –
de data asta unul ce are în cap mai multe, datorită informării sale
din cărţile citite, primul apelează la telefonul inteligent, care „să-i
sufle”, ca să poată arăta că ştie şi el ceva. Doamne, dar nu ştie! A
ştiut acela ce a scris pe calculator, informându-se, la rândul lui
din cărţi. Iar omul ce se pretinde modern, având veşnic nevoie de
telefonul inteligent, ca de baston infirmul, uită că lui chiar i-a dat
Creatorul un asemenea „aparat”, ce-l are ... rotund deasupra
umerilor.. Ce să vezi!! uită omul cu ce-i dotat, doar din dorinţa de
a avea „jucăria” la îndemână; telefonul inteligent aparţinând – se
întâmplă des – unui om prost.

28
 Cineva a spus – ca o glumă - că adolescenţa ţine la bărbaţi
până la patruzeci de ani. E valabilă soluţia în cadrul generaţiilor
actuale; mai tinere sau chiar mature. Din moment ce ai nevoie de
jucării, chiar eşti copil – adolescent, uitând că, de fapt, este cazul a
te maturiza. Şi eu am jucăriile mele. În munca depusă de la vârstă
fragedă, deseori munca mi s-a părut o joacă. Şi chiar matură fiind,
spuneam vorbele către cine mă întreba: „Ce faci?”, „Doar mă
joc”, spuneam eu căci o muncă făcută cu uşurinţă, despre care ştiu
că atunci când trebuia să o înveţi a o face, ţi-a fost foarte greu,
devine joc.
De fapt, şi acum eu mă joc; cu hârtia şi pixul. La vârsta
trecută de şaptezeci de ani, doar asta poate fi o ocupaţie ce
înseamnă joc. Restul încerci să le faci, căci trebuie obligatoriu a le
face, trăind singură şi îngrijind atât casa, cât şi pe tine, cu
străduinţa să le faci bine ca în tinereţe.
Revenind la generaţia de copii ai noştri, părerea mea e că ei
ţin pe umeri ţara, munca ce se mai face pe meleaguile noastre.
Noi, părinţii, fie nu mai suntem demult în câmpul muncii, fie
suntem la doi metri sub pământ. Dar ei, sunt cei ce au avut ceva
cunoştinţe acumulate din bibliotecile populare din casele lor, şi
chiar dacă sunt şi ei beneficiari ai noii tehnici, ştiu, cumva, să se
descurce în multe situaţii fără „sufleur”.
IGNORANŢA! - După dicţionar înseamnă, lipsă de
cunoştinţe, de învăţătură, incultură. Iar regimul instalat după 1989
la noi în ţară a propovăduit ... instalarea ignoranţei. În toate
domeniile şi pe toate căile. Iar rezultatul, acum în 2017, reprezintă
– HAOS. Se vrea, cumva, schimbarea, dar e foarte puţin probabil
a se şi întâmpla.
Puterile mari ale lumii, în toate timpurile (aproape) s-au
folosit şi se folosesc de ignoranţă. Ba, chiar au dictonul
„ignoranţa înseamnă putere!” Iar eu spun, a nu citi, înseamnă
ignoranţă, mai ales într-o societate în care învăţământul este total
deficitar, guvernanţii oscilează între a asculta occidentalii sau

29
interesele propriului popor, iar elevii se bat între ei la ore sau îşi
bat profesorii.
Ignoranţa serveşte în totalitate pe cel ce manipulează, căci are
pe cine manipula; pe ignorant. Ca dovadă aveţi în vedere lunile
ianuarie-martie 2017, când strigau tinerii, (de regulă cei ignoranţi
sau trimişi forţat de conducerea firmelor străine, ce de fapt sunt
provenite din cadrul puterilor lumii) cu toată forţa, dorinţa lor:
aceea de a cădea guvernul.
Vă asigur eu că dintre ei prea puţini erau copiii generaţiei
mele. Ei au acum 40-60 ani şi-şi văd de treaba lor. Acolo a fost
generaţia nepoţilor noştri, adică ignoranţii.
Şi ca să închei, vă voi da un citat dintr-o carte a scriitorului
ceh Milan Kundera, ce, din dorinţa de a scrie şi pe gustul
occidentalului – mare amator de literatură obscenă – scrie de toate.
Dar transpiră în carte şi dorul lui de ţara natală, şi dorul său de
foştii săi colegi de redacţie, cât şi multe, multe altele. Iar până la
urmă batjocoreşte cât poate înclinaţiile occidentalilor, în lumea
cărora trăieşte, sau a trăit, nevoit a-şi vinde cărţile sale.
Milan Kundera „Cartea râsului şi a uitării”.
„Exterminare popoarelor, spunea Hübl, începe cu ştergerea
memoriei. Mai întâi li se distrug cărţile, cultura, istoria. Şi vin alţii
care le scriu alte cărţi, le impun o altă cultură şi le inventează o
altă istorie. Apoi, încet-încet, poporul începe să uite cine este şi
cine a fost. Iar lumea din jurul lui uită acest lucru şi mai repede.
-Şi limba?
-De ce să ne-o ia? Va deveni un simplu folclor care, mai
devreme sau mai târziu, va pieri de moarte naturală.”
Iar eu spun că în blibliotecile noastre – puţine care mai sunt,
dar ticsite cu cărţi – trebuie să ai mare grijă a ceea ce alegi, şi pe
cine alegi să citeşti. Abundă biblioteca de literatură, română şi
străină, ce ne inventează o nouă istorie şi o altă cultură,
bagatelizând ea (sau chiar batjocorind) ceea ce, de fapt, poporul
român are mai de preţ.

30
 Şi m-am măritat!
Când s-a întâmplat să mă mărit, drept să vă spun, n-aveam
gândul măritişului, căci eram cu şcoala neterminată, şi venisem
doar să-mi petrec o parte din vacanţă la nişte copii cu care
copilărisem, plecaţi ei cu părinţii într-un oraş ardelean.
Eram înaltă, frumoasă, bine proporţionată, aşa cum, de fapt,
am fost toate trei surorile. Dar eram copilă, şi de unde să ştiu eu
că nimerisem într-un oraş unde bărbaţii foiau, fiind oraş
siderurgic, iar femeile aproape lipseau, neexistând pentru ele de
lucru decât ceva pe la birouri.
Şi chiar se întâmplă ca a doua zi să-mi facă cunoştinţă o
fostă colegă de elementară, ce era funcţionară în Combinat, cu un
băiat despre care ea-mi spune că ei nu-i place. Avea ea prieten
deja. Dar mie mi-a plăcut! Era în salopetă şi întrebându-l eu ceva,
când m-am mirat de numele lui, acela de Maxim, mi-a spus o
întreagă „istorie” despre care repede am aflat eu că o inventase pe
loc, doar pentru mine. Spun că am aflat repede căci ne-am
căsătorit după trei zile de la cunoaştere, el fiind cel care,
înclinându-se respectuos în faţa mea (asta pe stradă!) m-a cerut de
nevastă. Iar eu, fascinată, nu de frumuseţe, deşi nu era un băiat
urât, nu de atracţie către el, deşi nu eram nesimţitoare, ci doar de
cele ce-mi debitase în cele trei zile, multe din ele neadevărate, dar
spuse atât de clar, sigur pe el, întrucât eu am uitat să mă gândesc
că eu am 17 ani, deci o necunoscătoare ale lumii, iar el 27, când
omul, în virtutea anilor poate cunoaşte mai multe. Pe scurt, m-am
măritat, convinsă de la început că mi-am luat bărbat deştept. Şi aşa
a fost.
La Starea Civilă, unde noi ne-am prezentat singuri, nimeni
din familiile noastre habar n-aveau, când funcţionara studiind
31
actele şi ridicând ochii către noi, a făcut remarca: „Ai cam păcălit-
o!” La care el iute a răspuns: „Nuu!! Ea m-a păcălit pe mine!”
Mai băurăm noi câte o cană de must la mustăria din colţ, cu
cei doi lei ce-i mai aveam până în ziua salariului lui, şi gata, s-a
terminat nunta.
Iată că trăiăm noi 50 de ani împliniţi şi doar moartea lui ne-a
despărţit. Iar de mai bine de trei ani de atunci, nu există zi în care
să nu-mi amintesc de soţul meu, ce mi-a fost soţ, şi la bine şi la
rău, aşa cum şi eu am fost pentru el.
Căsătoria, pentru mine, a fost un lucru serios. Ai copii şi
bărbat, vezi-ţi de treabă! Căci rupând căsătoria, legăturile cu fostul
bărbat nu se rup până la moarte- căci intervin căsătoria copiilor,
botezuri, când apare şi fostul soţ de multe ori mai căzut în darul
beţiei decât atunci când l-ai lăsat – ţi-e milă de el şi ruşine faţă de
copii, nepoţi. Mai bine luptă şi încearcă să-l îndemni către o viaţă
ordonată, deşi ştii că un bărbat nărăvit în ale băuturii, cu anturajul
lui în care se simte excelent, este greu a-l învăţa că viaţa nu
înseamnă numai crâşmă şi scandaluri. E la fel pentru nevastă,
precum înseamnă a încăleca pe un cal din stepa ucraină, cu care te
lupţi să-l domoleşti, dar de multe ori te doboară el. Aşa s-a
întâmplat şi cu mine. M-a doborât după 12-13 ani de huzur ai lui
în crâşme, dar, precum am spus, împlini el patruzeci de ani, deci
trecu vârsta copilăriei – adolescenţei pentru bărbat, şi a hotărât a
se potoli. Dar, cu toate astea, ştiţi, dracu' nu doarme, păcatele sunt
pe oameni. Iar eu, până la bătrâneţe am fost pe postul de jandarm,
în paza paharului lui, în aşa fel încât să ajungem împreună cu bine
spre sfârşitul vieţii.
Văd acum trecând prin centrul oraşului meu, către Piaţă, o
mulţime de magazine ce vând rochii de mirese. Zâmbesc în sinea
mea şi gândesc: De unde atâtea mirese!! Şi ştiu. Este vremea când
femeile se căsătoresc de „n” ori, şi de fiecare dată doresc rochie de
mireasă. Spunea cineva Nevasta dintâi nu ţi-o lăsa! Căci a doua
nevastă are defectele primei plus ale ei. Iar a treia defectele

32
primelor două plus cele multe ale ei.
E un adevăr. Aşa că în loc să rezolvaţi problemele dintr-o
nouă căsătorie, mulţi dintre voi mai mult vă încurcaţi în iţele
vieţii.
Bărbatul mi l-am luat în c... gol, cum se spune! În afară de
salopetă mai avea un pantalon făcut strâmt, strâmt, precum,
probabil, era moda, o cămaşă şi un suman de iarnă al tatălui tău,
din tinereţe. Era maistru, cu un salariu bunişor, de şapte ani.
Restul, adică tot, băuse la crâşmă.
Când m-a cunoscut, a procedat după cum mi-am imaginat eu,
mult mai târziu, după ce am înţeles ce-i poate piele: S-a dus
imediat la birouri şi a împrumutat 1.200 lei (asta făcea ceva mai
mult decât înseamnă suma la ora actuală). A păstrat 200 lei ca să
poată merge cu mine la film în prima zi, apoi a doua la o grădină
de vară, iar cu restul s-a dus la singurul magazin universal din
oraş, probabil uşor băut, i-a pus pe masa vânzătoarei, spunându-i :
îmbracă-mă de banii ăştia!.
Eu l-am văzut bine îmbrăcat, având eu din fire simţul
culorilor şi decenţei. Dar el, şi nu numai el, habar n-avea, căci
viaţa mi-a demonstrat că puţini sunt bărbaţii ce ştiu de la sine, a
se îmbrăca, mulţi nici nu ştiu culorile.
Aşa că eu am fost disperată când, abia intrată în în căsătorie,
mai întâi a trebuit să suport salariul lui cu 300 lei pe lună mai mic,
timp de patru luni, iar eu fără serviciu, căci am continuat în anul
acela studiile liceului. Abia în al doilea an am reuşit, prin
economii, să punem pe noi haine ca lumea, pe care le-am procurat
din magazinele reşedinţei de judeţ. Şi acelea erau hainele din cele
mai bune ce se găseau în magazine.
Dar despre haine, nu se poate să nu mai spun câte ceva:
Despre mine. E clar pentru toată lumea ce au trăit vremurile
odată cu mine, nu se poate a nu se şti că nu ne lăfăiam în prea
multă îmbrăcăminte. Ba am trăit şi vremuri când hainele – stofele
– se cumpărau pe o oarecare cartelă, iar îmbrăcămintea şi

33
încălţămintea mergeau de la un copil la celălalt. Eu am fost cumva
favorizată, căci mama a fost croitoreasă cu bun gust, iar pe noi
fetele, dar nu numai, chiar şi pe tatăl nostru, ţinea să apărem în
lume bine îmbrăcaţi şi neapărat curaţi.
Eu chiar moştenesc câte ceva din talentele mamei, aşa că de
la clasa a VI-a elementară încep să croitoresc. Bineînţeles, se ştie.
Meseria se învaţă pe materialul clientului. Deci, prima rochie o fac
unei colege şi apoi în anul următor încep, sub îndrumarea mamei
să-mi fac singură rochiţele. De fapt cu ele m-am măritat iar soţul
meu viitor, într-una din cele trei zile de cunoaştere mi-a făcut un
compliment, cum că ... am o rochie foarte frumoasă.
De fapt maşină de cusut – de cea mai bună calitate, căci la
câteva luni s-au ieftinit, iar calitatea lor s-a stricat – mi-am
cumpărat încă din al doilea an de căsătorie; casă goală în care
trona o maşină de cusut. Bineînţeles nu m-am făcut croitoreasă,
intrasem în serviciu! Dar m-am folosit şi mă folosesc de ea (acum
din ce în ce mai rar) căci au fost o mulţime de lucruri ce trebuiau
cusute, modificate, refăcute, atât pentru familia mea, cât şi pentru
colege sau prietene. Este în stare perfectă, căci la curăţeniile
generale ale casei (făcută în totalitate de mine) din primăvară şi
toamnă, îl rugam pe Maxim să cureţe maşina de cusut şi să o
ungă. Acum, singură fiind, cu aproximaţie, am învăţat a o face eu.
Dar Maxim? Cum era cu hainele lui? Nu au existat talente în
familia lui de genul celor din a mea. Iar el, când s-a văzut cu bani,
adică salariat la Combinat, direct maistru, datorită şcolii medii
tehnice făcută, a crezut că e cazul a se transforma într-un „dandy
de Combinat”. Adică – mi-a spus tatăl lui – s-a dus în sat îmbrăcat
în pantalonii aceia strâmţi-strâmţi, cu pălărie, şi ... bostan, spre
disperarea părinţilor.
Dar iată în anul acela când, proaspăt căsătorit, îl trimit eu, în
ajun de Paşti, bine îmbrăcat la taică-său, ca să-l vadă şi să aducă
acasă, o bucată de miel, ceva ouă şi o damigenuţă de 3 litri de vin,
îl aştept eu pe peron, la întoarcere, căci eram cu locuinţa la doi

34
paşi de gară.
Mă uit cu drag că trenul se opreşte (este capăt de linie, şi,
deci, nu-i aglomerat). Apare Maxim şi, pe lângă toate celelale
bune, văd că are pe cap o pălărie ... verde (verde, doamnelor), iar
pe una din părţi o pată mare-mare. Probabil că era vechea lui
pălărie, de pe vremea când era „dandy”, ce o luase de sub cloşcă.
Am făcut stânga-mprejur, şi acasă l-am aşteptat după uşă. Când a
intrat, fără nici o vorbă, i-am luat pălăria din cap şi i-am aruncat-o
pe fereastră, direct în stradă. N-a zis nici câr.
Iar eu, în continuare, am avut grijă să-i pun în faţă hainele ce
trebuie să le îmbrace, ori de câte ori trebuia să o facă. De fapt nici
nu prea îşi cunoştea hainele. De exemplu: se schimba anotimpul şi
îi prezentam din şifonier alte haine. Se uita şi studia cămaşa pe
ambele părţi şi întreba: asta-i a mea? Da! Îi ziceam eu, e
primăvară, trecem la haine mai subţiri. Uite pantofi uşori. Zicea:
De când îi am? Păi i-ai purtat şi anul trecut. Şi tot aşa, distracţie
mare pe mine!
Nu vă spuneam eu că mulţi bărbaţi nici măcar nu cunosc
culorile curcubeului! D'apoi celelalte ...

35
 6
În primul an ce s-a gândit el? Este căstorit, deci este cazul a
începe a-i face câte un dar proaspetei neveste. Aşa că vine într-o zi
cu o eşarfă. Eu îi spun clar şi pentru totdeauna să ştie: Dragul meu,
eu ştiu cum să mă îmbrac, n-am nevoie a mă îmbrăca după cum
pofteşte altcineva, aşa că abţine-te! Dacă vrei să-mi faci un dar,
cumpără o floare, nu neapărat scumpă, poţi s-o rupi şi dintr-un
gard, căci acelea vor fi întradevăr dar pentru mine.
Aşa de bine a învăţat lecţia, încât şi la bătrâneţe venea cu
câte ceva flori în mână, nepretenţioase, la care vecinii din cartier –
cunoscuţi ai lui – uneori îl întrebau ce face cu florile. La care el
răspundea că sunt pentru nevastă. Replica cunoscuţilor săi din
cartier, ce de fapt erau foşti angajaţi muncitori sau maiştri făcuţi
pe damigene cu vin – în niciun caz pe potriva soţului meu – îi
răspundeau: Să stea ea mult şi bine până când i-oi aduce eu fori!
Să stea ea? Da! Probabil că sunt femei care stau. Eu, însă am
fost cea care n-am stat şi nu stau. Cu bună credinţă am slujit la
serviciu, familia mea, şi nu de puţine ori, prietenele. Firea mea
este mai mult de executant (şi aceasta am făcut-o excelent de orice
m-am apucat) şi mai puţin de comandant. Iar despre „comandat”
pot spune că totul s-a făcut cum gândeam eu. Dar aveam
diplomaţia de a pune în discuţie problema, de a cere părerea, de a
argumenta cele ce doresc a face, în aşa fel încât să-i dau impresia
soţului meu că are cuvântul lui de spus. De fapt, situaţia era că pe
el îl interesau doar problemele de serviciu la care eu nu aveam
cuvânt, iar în ce priveşte problemele casei, el ştia că acolo are om
de bază, adică nevasta.
Dar să nu credeţi că era uşoară din cale-afară munca mea de
lămurire. Mă împiedicam de cele mai multe ori de o problemă ce

36
reprezenta faptul că noi eram total diferiţi; el era cel ce toate
lucrurile se fac mâine, iar eu eram fiinţa care orice îmi propuneam
pentru ziua respectivă trebuia îndeplinit, ba, mai mult, era bine
dacă astăzi făceam şi ceva ce trebuia făcut mâine.
De aceea, după ce primeam acceptul lui de a face cutare sau
cutare lucru – de regulă a cumpăra ceva în casa noastră- el zice
„Bine, fă! Dar nu azi, ci mâine! La care, pe mine mă apuca
disperarea, şi începeam să aduc argumente în favoarea a ceea ce
doream eu. De regulă, el ceda, căci de fapt nu prea îl interesau
problemele casei, iar eu îmi vedeam în continuare de treburile
mele. În vederea îndeplinirii a ceea ce îmi propusesem.
Deci, era băutor de frunte – aşa cum îi plăcea să se
numească, iar eu analizând cuvintele şi atitudinea lui, m-am
convins că în niciun caz nu era beţiv, căci putea sta şi fără băutură,
şi nici alcoolic, căci minţile îi eraun tulburi doar din consum
exagerat (nu desminţea firea de ardelean, ce consumă tărie),
nefiind din aceia ce aleargă dimineaţa să bea ceva. Avea o
siguranţă în ele deosebită, şi aceasta l-a ajutat ca la pensie (la
îndemnul repetat al meu) să înveţe meseria de fotograf, ceea ce a
făcut cu brio.
Că mi-am luat bărbat deştept, analizez unele situaţii şi înţeleg
că aşa a fost. De exemplu, chiar din primul an de căsătorie „a
strecurat” în casă câteva cărţi de bucate, una de gospodărie, pe
care doar a scris „De la N.Mx. pentru Tam” şi data. Nu mi le-a dat
cu vreo ocazie şi nici nu mi le-a dat în mână, ci doar le-a pus
undeva în casă. De aici am înţeles că şi el repede înţelesese că-mi
place să citesc dar şi să gospodăresc. De fapt pe atunci încă n-
aveam cărţi în casă – eu eram doar abonată la biblioteca oraşului
– existând doar patru cărţi ale lui destul de rufoase, de titlul cărora
îmi aduc bine aminte şi chiar le-am citit.
Apoi amintesc că deşi băutor, căsătorindu-se, nu a îndrăznit
niciodată să bea din banii câştigaţi, deşi eu nu i-am cerut asta.
Probabil era jocul lui – cel învăţat a risipi câştigul timp de şapte

37
ani anterior căsătoriei - să se amuze de bucuria mea când vedeam
că aduce banii şi mă învârteam în joc în jurul lui, spunând că o să
facem cu ei una sau alta.
Legat de cele de mai sus, trebuie să amintesc că era un obicei
de a se da salariaţilor Combinatului o primă trimestrială. Am aflat
repede de acest obicei, căci a primit o primă de 300 lei. Ce
bucurie când vezi nişte bani la care nici nu te gândeai! Iată că vine
decembrie, iar eu habar nu aveam că există o primă anuală mai
mare. (obiceiul durat şi vreo 2-3 ani în Combinatul din oraşul
unde ne-am mutat după vreo patru ani. Apoi s-a stopat).
Iubitul meu soţ ia acea primă şi se pregăteşte de o glumă
bună pentru mine: Vine şi-mi zice: am luat o primă de 300 lei. Eu,
bucuroasă, sar în sus. El scoate din alt buzunar încă 100 şi eu din
nou sar în sus de bucurie. El mai stă puţin pe gânduri şi caută în alt
buzunar, şi, din nou mai scoate 100. Eu sunt în culmea fericirii.
Apoi urmează distracţia, scoţând el din pachetul de ţigări, din cutia
de chibrit, şi tot aşa până la 900 lei. Eu strig fericită: Hai să ne
cumpărăm verighete! Şi aşa am făcut.
Dar peste vreo treizeci de ani, soţul meu ce era fotograf
ambulant, cu aparatul de grumaz (am zis „grumaz”, căci s-a iscat
în familie ceva hazliu pentru noi doi: Se duce el în Ardeal să-şi
vadă fratele şi nepoata. Iar aceasta din urmă în zice: „Unchiule, eu
n-aş umbla cu aparatul de grumaz, nici dacă aş fi plătită cu
milioane”. Râdem noi destul, căci nu ştia respectiva nepoată că noi
ne distram teribil când lucram pozele diverselor persoane, aflând
Maxim o mulţime de poveşti de la aceştia, poveşti pe care mi le
povestea în stilul lui, ştiam lucruri din familia lor, iar ce era mai
important, era că amândoi ştiam că orice muncă prin care câştigi
banul cinstit, îţi ridică fiinţa, spre deosebire de cel necinstit ce-ţi
apasă atât fiinţa cât şi conştiinţa – poate o viaţă) prin parc sau pe
plajă, a venit acasă, şi tot aşa, banii, de data asta erau puţini, dar
ajungeau de cheltuiala casei pe o săptămână, a început să-i scoată
pe rând de prin buzunar. Se întâmplase să fie o zi cu un câştig

38
bunişor. Iar eu, tot aşa m-a bucurat mult.
Cartea de faţă nu este scrisă spre a vorbi de mine, ci de el, dar
amintesc că eram tânără angajată la o instituţie de înalt nivel din
oraş şi ... îmi cumpărasem ciorap de nylon, ce costau 8 lei. Mă duc
la un birou de copiat acte din cadrul instituţiei, unde era o cucoană
de vreo 37 ani, necăsătorită sau divorţată – nu ştiam statutul ei –
aranjată, coafată perfect, manichiurată şi ... aşteptând să lucreze
actul eu mă fâţâi pe lângă ea şi-i spun: Lena, tu nu observi. Eu am
ciorapi noi! Uită-te, Lena! Iar ea, văzând că nu mă mai opresc, îmi
spune: Tamara, dacă tu te bucuri pentru o pereche de ciorapi,
înseamnă că eşti fericită!

39
 Urechea

Se zicea că am fost femeie frumoasă. Cu toate astea, când

soţul meu, la prima vedere, m-a cerut de nevastă, eu i-am spus:
Bine, da! Dar îţi spun că am o hibă: n-aud decât cu o ureche. Iar
el, mucalit fiind, mi-a răspuns, n-are nimic, te iau şi într-o ureche.
După câtva timp, tineri fiind, am poposit pentru toată viaţa în
oraşul nostru, mare şi aşezat pe Dunăre. Casă goală, apartament
dat imediat de întreprinderea unde s-a angajat soţul meu. Avea el
obiceiul de a bate, măcar un cui cât de mic, în tocurile uşilor, spre
a se pune cheile de la intrare, limba de încălţat pantofi sau ceasul
de la mâna lui. Mie nu-mi plăcea să am cuie în tocurile uşilor, aşa
că îl temperam în activitatea lui de „ornare” a apartamentului, ce
de fapt era cam gol la vremea aceea.
Cert este că organismul îşi făcuse pe deplin datoria, auzind
foarte bine în urechea bună şi nu se observa de nimeni că eu nu
auzeam bine, şi nici chiar soţul meu nu mă credea.
Într-o zi mă aşezasem pe pat în sufragerie, cu picioarele către
uşa în care era bătut un cuişor şi agăţat acolo ceasul de mână al
soţului meu. Mă întorc pe o parte şi pe alta dar nu vine somnul.
Strig la soţul meu să ia ceasul de acolo, căci îl aud şi mă
deranjează. Al meu soţ îmi spune, cum mama dracului îl auzi, dar
eu insist, spunându-i că îl aud şi mă deranjează.
Apoi îl aud într-o zi cum îşi alintă unicul fiu – un copil de
vreo trei ani – cu vorbele: Devid, dragă, să semeni cu mine şi să
auzi cât aude maică-ta! Eu aud şi mă amuz.
Dar iată că, tot pe atunci, n-am ce face într-o zi după-masă, în
urma serviciului, şi hotărăsc a mă duce la policlinică să văd ce-i cu
urechea mea.
Iar acum vă fac un tablou al vremurilor acelea, peste care au

40
trecut cicizeci de ani: Exista doar o singură policlinică şi două-
trei spitale dinaintea vremurilor acelea. Spitalul mare judeţean nu
era construit. Oraşul se mărise prin construirea blocurilor în care
am intrat şi noi, în principal toţi tineri de prin sate adunaţi sau din
oraşe cu mult mai mici. În afară, deci, de cei pe care i-am găsit în
oraş, adică cei vechi locuitori, noi eram tineri, şi de presupus,
lipsiţi de boli, căci eram crescuţi în aer liber, nu prea bine hrăniţi,
ceea ce împiedica instalarea multor boli, ce există acum. Şi
sănătatea nu ne venea de la „munca” de la sala de gimnastică, ci
de la nenumărate munci ce le făcusem în gospodăria părinţilor
noştri, ce am continuat-o într-un fel şi în gospodăriile proprii, după
căsătorie sau în activităţile de la serviciul nostru. Aşa că ce aveam
noi nevoie de policlinică sau spitale?! Dar totuşi eu mă duc la
policlinică. Spre deosebire de vremurile de azi, când îţi trebuie
programare, ce o faci la un rând de cu noapte făcut, ca să prinzi un
bon de ordine, înarmat cu bilet de trimitere, card de sănătate,
cupon de pensie sau adeverinţă că eşti contribuabil la casa de
sănătate, atunci era altfel: La parterul policlinicii exista un ghişeu
– probabil că-i zicea tot fişier – unde, fără a fi nimeni prin
preajmă, dădeai buletinul de identitate şi cereai bon de ordine la
un anumit cabinet. Apoi te duceai cu bonul la etajul unu sau doi şi
stăteai ca să-ţi vină rândul a intra la medicul respectiv. Dar de
obicei nu era nici un rând, erai singurul pacient, aşa că ciocăneai la
uşă şi intrai. Medicii funcţionau şi dimineaţa şi după masa, apoape
la fiecare cabinet. Aşa s-a întâmplat şi atunci; eram singura
pacientă la O.R.L. şi stăteam la etajul doi, pe un scaun aşezat
cumva la un colţ al holului, iar în lateral se vedea înscris „Cabinet
Urologie”. Stăteam eu aşa, singură, ca să mă dumiresc dacă cumva
este cineva la O.R.L. la consult şi apoi să încerc să ciocănesc la
uşă. În jur nici ţipenie. Dar iese doctorul de la Cabinetul de
urologie un domn nici prea tânăr, dar nici frumos, căci cine a
văzut evreu frumos! Se uită la mine şi-mi zice că ar fi bine să fac
şi un consult la urologie. Mă roagă chiar, aproape trage de mine,

41
eu râd şi îl înţeleg pe bietul doctor, mai mult el în postura aceea de
bărbat, ce avea dorinţa de a pipăi o femeie frumoasă. Râd şi de
situaţia creată dar şi de doctor ce nu are pacienţi în ziua respectivă.
Dar eu intru la O.R.L.

................

42
 7

Pe când era soţul meu un cal nărăvaş, înădit la crâşmă, cu

apucături golăneşti de a-şi bate nevasta, ca să aibă motiv a se duce
la crâşma lui, după program, uneori proceda astfel:
Dimineaţa, când ne pregăteam a ne duce la lucru, repede
făcând toate „se făcea” că dintr-un oarecare motiv, l-am supărat, şi
ieşea cu mutră de om furios către serviciu. Eu, ştiindu-i obiceiul,
ieşeam pe casa scării şi strigam după el că nu sunt supărată şi să
vină acasă seara. Iar el arunca către mine o privire mânioasă,
dându-mi a înţelege că am supărat omul, şi iată are el motiv să se
ducă la crâşmă să-şi înece amarul.
Aici amintesc un banc: Ardeleanu îşi ia într-o zi băiatul la
crâşmă, ca să ştie şi el cum e acolo şi ce-i aia, bere, precum şi
treburile bărbăteşti. Îi pune băiatului o bere în faţă, gustă acesta, şi
se strâmbă de amară ce-i, spunându-i lui taică-său: tată, eu nu ştiu
cum bei tu aşa ceva?! La care taică-său îi răspunde: Da ... tată, şi
mamă-ta îmi zice că vin aici să mă distrez!
Dar anii aceia au trecut pentru mine iar soţul meu, citind şi
citind dn cărţile adunate, în principal de mine de la serviciu, unde
ni se vindeau cu plata la salariu, a înţeles el că nevasta nu ţi-o faci
sac de box, că alta e lumea şi că trebuie a lăsa el obiceiurile
încetăţenite din atâţia ani de santier şi crâşme. S-a maturizat – pot
spune. Ajunsese la patruzeci de ani! Iar de atunci, nu numai că nu
m-a atins cu vreun deget, dar nici n-avea motive să se plângă
vreodată de mine sau să mă jignească. A fost clar pentru el că sunt
femeie ce-mi ştiu bine rostul, şi că activităţile mele multiple sunt
doar în interesul familiei, ci, deci, un important beneficiar este el.
Maxim s-a îmbolnăvit grav pe la 32 ani. Boala i-au stabilit-o
medicii cu certitudine, dar, la şaptezeci de ani s-a dovedit că nu

43
era aceea boala, de care, de fapt, ar fi trebuit să moară la circa
cincisprezece ani de la debut. I-au fost, în urma răcelii puternice
suferită în copilărie sudate vertebrele coloanei (iarna, în lipsa
părinţilor de acasă, a căzut în râul îngheţat ce trecea prin sat, iar
bietul copil s-a suit îmbrăcat pe sobă, ca să-şi poată scoate frigul
din el). Iar cum vă spuneam, la şaptezeci de ani, îl trimit eu cu
platoul de turte de Crăciun – ce se fac de obicei în Moldova, la
biroul fiului meu, ca să mănânce toată lumea de acolo, căci
făceam eu nişte turte excelente. Era gheaţă pe drum, el de obicei
mergea încet, îl rog să fie atent. Cade însă în mijlocul drumului, de
unde îl aduc, mai mult târât, doi oameni. Era sfârşit. Îl aşez în pat
şi pentru prima dată începe să mă înjure cu toate turtele mele. Eu
nu ştiam, şi nici el nu ştia, ce se întâmplase. Zace o lună, timp în
care, din ce în ce înjurăturile devin mai dulci, zic eu, semn bun,
că-i trece. Apoi dă el în glumă. Iată că se scoală şi observă că nu
mai are coloana rigidă. Se întâmplase minunea! Poate să se încalţe
singur, iar corpul devine mai drept.
Ce s-a întâmplat, i-a spus un farmacist bătrân, cu care,
întâmplător, stătuse de vorbă la un rând. Acesta i-a spus că în
niciun caz n-a avut boala descrisă de medici, căci ar fi fost mort
demult. A avut vertebrele sudate, desprinderea lor se practică doar
în China, dar e foarte dureros. Căzând, s-a produs desprinderea. A
mai trăit el, fără acea boală, opt ani.
Mă întorc în timp, şi povestesc că în oraşul meu există un
mini-cartier ce se numeşte Francezi.Vine numele de la faptul că
prin anii '966-68, au stat acolo unii specialişti francezi, ce
funcţionau în Combinat. Soţul meu era maistru pe vremea aceea.
Fiind specialitatea lui Construcţii civile şi industriale, instalaţii
ape şi canalizări, lucra el la construcţia Combinatului, făcând
diverse lucrări, la care, în principal, avea muncitori necalificaţi în
subordinea unor şefi de echipă. Avea multe echipe de muncitori şi,
după cum spuneau alţii ce-i ştiau activitatea, lucrările lui se
întindeau pe mulţi kilometri. El, în pasul lui domol, controla acele

44
lucrări, mergând de la una la alta, acolo stătea în picioare,
programul a fost zece ore zilnic, şi, deci, el făcea peste zece
kilometri zilnic şi rareori ajungea la baraca lui ca să mănânce
pachetul.
Despre baracă, vă pot spune că am aflat câte ceva, când el a
ieşit la pensie, şi noi am început să vorbim câte-n lună şi stele,
timp de douăzeci şi ceva de ani. Îl aud odată indignat că toată
lumea se plânge, la televizor, ba chiar şi prin vecini de acea
Securitate. Îmi zice el: Am avut şi eu probleme cu cei de la
Securitate ce au venit să mă cerceteze. Iată ce-mi mai zice: În
baraca mea aveam un dulăpior cu ceva medicamente. Erau
piramidon, aspirină şi algocalmin, o faşă şi o sticluţă cu tinctură de
iod. Apoi povesteşte el că se întâmpla uneori ca un muncitor să se
plângă că nu mai poate lucra, îl doare burta sau capul, are ameţeli
sau nu mai poate sta în picioare. Era muncă în principal la lopată.
El îi spunea: vino cu mine la baracă, te lecuiesc eu! Îl lua pe om, îi
dădea o pastilă - dar ca o paranteză, amintesc că soţul meu n-a
avut habar de denumirea vreunui medicament, eu am fost aceea ce
îl tratam, când era nevoie. Aşeza omul pe un scaun şi-i zice, stai
aici! Într-un sfert de oră îţi trece, eu fumez o ţigară. Omul, ce era
bătut de soarele năucitor al sudului Moldovei, hrănit prost, căci
majoritatea erau dintre locuitori ai satelor ce mâncau toată
săptămâna din ce-şi aduceau de acasă, unde se duceau sâmbăta şi
se întorceau lunea, obosiţi de atâta ridicat pământ, sigur că erau şi
extenuaţi. Îl întreba soţul meu dacă i-a trecut, acesta îi spunea că
parcă da, apoi când spunea că chiar i-a trecut, omul era trimis la
treabă, cu vorbele lui Maxim, nu cumva să spună la cineva ce i-a
dat, ce pastilă. Dar omul vorbea, căci ce să facă ei, cât munceau?!?
Aşa că merge vorba că domnul maistru are medicamente...
franţuzeşti. Se găseşte un coleg „binevoitor”, ce-l pârăşte. Şi iată
vin doi domni de la Securitate, ce se prezintă în faţa soţului meu,
zicându-i să desfacă dulăpiorul. El nu era om grăbit – ca
ardeleanul – dar şi-a dat seama, că poate încăpea şi o glumă! aşa

45
că tacticos, îşi caută el cheiţa mai întâi prin toate cele şase
buzunare de la cămaşă şi pantaloni, apoi – parcă-şi aduce aminte
că ar fi pus-o pe dulăpior. O găseşte el cu vorbele „bat-o
Dumnezeu, că aici era”. Şi deschide dulapul cu ... minuni. Domnii
de la Securitate au plecat cu coada între picioare, şi sigur, au făcut
şi un dosar stufos în urma „cercetărilor”.
Mai îmi spune Maxim – la pensie – cum că a avut şi el
accidente de muncă, dar nu s-a pus vreo problemă în care să nu se
descurce în faţa cercetaşilor de la Securitate. Avea el o vorbă clară,
ce nu prezenta nici un dubiu, stăpân pe el şi pe meserie. Dar cel
mai mult atârna în balanţă faptul că şi-a făcut serviciul cu multă
corectitudine, fără ascunzişuri, fără mişmaşuri , în aşa fel încât, la
pensie fiind mi-a spus odată că: „dacă vine cineva şi-mi
controlează actele de la lucrul meu pe cei 20 ani, cât am lucrat,
aşezat în sufragerie, eu dorm liniştit în dormitor ...”. Iată soţul
meu! Dar pot să vă spun că şi eu am avut contribuţia mea. Aceea
că i-am sus de câteva ori: Nu-mi trebuie nimic de la serviciul tău,
suntem străini, n-avem pe nimeni, decât unul pe altul, aşa că voi
face tot posibilul să mă descurc doar cu salariile.
Şi revin la „medicamente”. Mai târziu mi-am dat seama că
soţul meu ştia efectul „placebo”, iar eu nimic. Problema era că
soţul meu ştia multe, aşa cum se spune, avea o memorie de
elefant. Dar nu se lăuda niciodată.
Cu placebo, depre care nu ştiam şi ştia soţul s-a întâmplat
într-o noapte, când fiul nostru, mic fiind de câţiva anişori, sare din
pat urlând că-i este rău. Eu, ca mamă, nici nu ştiu ce să-i dau, căci
nu ştiu ce are. Fac semn către Maxim că nu ştiu ce să-i dau. El îmi
face semn să las pe seama lui. Se duce la bucătărie şi vine cu o
căniţă cu apă – puţină – şi linguriţă, spunând către copil, lasă că te
drege tata. Eu dau să mă supăr pe el, dar se uită urât către mine, şi-
mi zice, taci! „Ia Devid şi înghite linguriţa asta cu ce-ţi dă tata.
Bea băiatul, stă puţin iar tatăl îi spune, dacă nu ţi-a trecut de tot,
pot să-ţi mai dau o linguriţă. Îi dă, îl întreabă dacă i-a trecut,

46
copilul spune că da, iar noi ne culcăm liniştiţi şi tot aşa a doua zi
ne vedem toţi trei de treburile noastre, nefiind vorba de nici o
boală. Apa a fost cel mai bun medicament, alături de sugestie.
Soţul meu, după ce s-au format bibliotecile (cele două) în
casă, fiind el comod din fire, nu prea avea obiceiul să umble în ele,
dar aveam eu obiceiul de a scoate vreo carte şi a o lăsa pe aproape
de el. Asta fiindcă ştiam că-i place să citească orice-i cade în
mână şi era o siguranţă că, dacă plec din casă, nu o să-l tenteze să
caute sticla de băutură, adâncit fiind el în citit.
Zic eu că doar o femeie proastă îşi deranjează copiii sau
bărbatul de la citit, căci proastă fiind, nu înţelege că, bărbatul
citind, beneficiile se îndreaptă şi către ea, iar copiii îi devin
oameni deştepţi, iar dacă nu chiar deştepţi, măcar bine cultivaţi şi
educaţi.
Pe una din biblioteci de zeci de ani stau la îndemână un atlas
geografic şi un dicţionar al limbii române. Nu întâmplător nu s-au
pus în bibliotecă. Soţul meu era supranumit de mine „enciclopedia
mea”, căci eu, ca femeie, angrenată într-o multitudine de activităţi,
mai puţin timp îmi rezervam studiului, adică, mai concret, nici n-
aveam timp de studiu, ci doar citeam vreo carte în timpul meu
liber.
Alta era şi este problema cu bărbaţii. Ei sunt cei, ce, spre
deosebire de femei îşi canalizează, unii din ei, toate forţele
studiului. De aceea am şi tot respectul pentru aceştia, eu fiind
femeia ce am trăit în mijlocul unor intelectuali de frunte, având
toată admiraţia pentru mulţi dintre ei. Dicţionarul şi Atlasul
geografic le lua Maxim în studiul său (deseori cu calculatorul în
mână), când – fire statică fiind – îşi petrecea timpul liber pe
fotoliul lui. De aceea uneori când nu înţelegeam ceva din carte sau
de la televizor, îi puneam întrebarea lui – ce înseamnă cutare sau
cutare , sau unde este statul cutare sau cutare. Nu ştia totdeauna,
dar îmi spunea, mă uit acum, şi mă informa. Clar era că nu făcea
caz de cunoştinţele lui, dar putea face faţă la orice discuţie ce se

47
isca într-un grup.
Aşa că, din studiul adâncit al Atlasului geografic, cum se
întâmplă în tren călătorind în concediu, se iscau discuţii între el şi
vreun sau vreo călătoare, cine ştie de unde din ţară. Făcea el ce
făcea – e drept cunoştea şi personal multe localităţi – şi arunca o
„pastilă” despre satul sau comuna de unde era respectivul sau
respectiva. Ştia de pe hartă cam la câţi kilometri era de cutare sau
cutare localitate, şi chiar dacă nu ştia, spunea nişte date atât de
„exacte” încât interlocutorul, ce habar n-avea, nu-l contrazicea.
Apoi discuţia se purta în continuare, despre locuri, căci cine nu
ştie că la poalele munţilor sunt şi dealuri, iar acolo se cultivă ...
mere şi pere. „Mai trăieşte moş... Pocnea din degete şi zicea Îmi
scapă numele! Zice Maxim. La care interlocutorul îi răspunde:
„Nuu ... nu mai este, este fiul lui, ce tot cu mere şi pere se ocupă.”
Şi tot aşa „aiureala” aceea a lui Maxim, distracţia lui, devenea o
discuţie serioasă pentru cei din jur, dar nu pentru mine, ce ştiam
ce-i poate pielea.
Deci înţelegeţi că soţul meu cunoştea harta României cam pe
de rost. Asta nu înseamnă că nu mă ajuta la treabă. Când se
plictisea, venea la bucătărie şi-mi zicea dacă poate să mă ajute cu
ceva. Uneori îi spuneam că da, uite, fă-ţi o listă şi du-te şi-mi
cumpără cutare sau cutare. Ştiam că, în nechibzuinţa lui, uită că
omul trebuie să facă şi mişcare, de care mă ocupam eu,
trimiţându-l cu ceva treburi în oraş.

48
 Nuca de cocos

Cu ceva timp înainte de de 1989 aveam o nepoată ce tocmai

se căsătorise cu un marocan. Îmi trimite ea un pachet cu gheme de
lână, cu multe indicaţii, în care se străduia să-mi spună să-i
tricotez ceva frumos cum n-avea nimeni. Încheie ea scrisoarea cu
vorbele: îţi trimit, Tanti Tamara şi o nucă de cocos.
Primind pachetul mă uit atentă şi la acea nucă. Erau vremuri
când prea puţină lume de la noi văzuse aşa ceva. Eu nu. O întorc şi
o studiez, dar nu ştiu ce să fac cu ea. Prima dată hotărăsc să o tai
în două. Curge din ea ceva lichid, pe care-l şterg de pe masă, apoi
şterg şi bucăţile cele două. Ce să fac cu ele? De ce, dragă nepoată
nu mi-ai scris şi la ce sunt bune!? Mai întâi pun tigaia pe foc, tai în
bucăţi una din jumătăţi şi le prăjesc. Gust produsul. Total aiurea.
Nu sunt bune. Pun apă în crăticioară şi le fierb bucăţile prăjite
câtva timp. Gust din nou. Nimic n-a ieşit.
Cum sunt econoamă îmi vin în minte nevoile familiei de
desupra mea. Are Florica trei copii mici, şi poate o fi ea mai
pricepută şi o şti ce să facă cu jumătatea celalată. Aşa că mă reped
la etajul patru şi-i spun: vezi, poate ştii ce să faci cu asta, e nucă de
cocos!
Avea Florica două două fetiţe mititele şi un băieţel ceva mai
răsărit, ce se numea Călin. De obicei îşi petrecea ea timpul liber
stând cu fetiţele în dormitor şi lucrând la andrele, iar în acest timp
Călin stătea în sufragerie unde mama lui îi dădea pentru joacă
beţele dintr-o cutie de chibrituri. De multe ori am auzit-o spunând:
lui Călin nu-i trebuie mai mult pentru joacă pe o jumătate de zi
decât câteva beţe de chibrit. Fetelor însă, nu le ajung toate jucăriile
din casă. Drept e că pe vremea aceea mulţi copii nu prea aveau

49
prea multe jucării, şi dintre aceştia erau şi copiii vecinei mele.
N-a ştiut ea ce să facă cu jumătatea de nucă, aşa că i-a dat-o lui
Călin să se joace. A studiat-o el, apoi a hotărât s-o facă căsuţă de
dormit noaptea pentru ale lui beţe de chibrit.
Călin era ceva mai mic decât toţi copiii de pe scara noastră,
ce erau cam 26, toţi deja intraţi la şcoală. Doar Călin avea patru
ani, însă ieşea şi el la joacă printre copiii mai mari, în faţa scării.
Ce făceau şi cum se jucau, nu prea ştiam noi, părinţii, ocupaţi fiind
cu treburile casei. Dar într-o zi Devid, fiul meu, întreabă pe
Florica, ce tocmai intra în scară: tanti Florica, Călin ştie a scrie?
La care mama lui, dă din umeri şi îi spune că nu ştie ea dacă Călin
ştie a scrie.
Mai târziu a înţeles de ce lui nu-i trebuiau pentru joacă decât
beţe de chibrit. Era fascinat de frumuseţea care se producea, când
aşezându-le în diverse feluri, rezultau cuvinte. Uite aşa Călin
învăţase să scrie iar părinţii lui habar n-aveau!
Anii au trecut, Călin a studiat literele cu sârg, şi-a luat
diplomă în litere şi a devenit om al literelor.
Iar în acest timp Devid, fiul meu, creştea şi el învăţând cele
de trebuinţă pentru viaţă, dar în timpul de joacă avea obiceiul de a-
şi da jucăriile pe altele, făcând schimb cu alţi copii. Astfel
maşinuţele erau date pentru „indieni!, aceştia din urmă pe timbre
sau clasoare, cărţile de poveşti pe pistoale cu apă, mitraliere şi tot
aşa.
Apoi mărindu-se, primeşte de la părinţi o bicicletă –
semicursieră – ce m-a costat un salariu. Hotărăşte el să facă cu ea
excursia visurilor sale: un drum până la bunici de 120 km dus. Îl
face el, cum l-a făcut numai el ştie , iar la întoarcere, bunica, ce nu
ştia ce înseamnă drum lung pe biciletă, îi pune în portbagaj o
traistă cu ... corcoduşe. Cică să avem noi bunătăţi de la bunica.
Ajunge cu bine bietul băiat acasă, corcoduşele mai mult
strivite. Într-o seară, nu după mult timp, intră în casă Devid şi ne
spune: am vândut bicicleta. Vreau să plec la mare la Costineşti cu

50
băieţi şi fete. Avea deja 15 ani, şi s-a dus.
A făcut şi el studii, dar a rămas dezorientat, ca mulţi alţii, cu
diplomă cu care n-avea ce face. Aşa că, fără a fi îndemnat şi-a luat
calea înspre ceea ce învăţase în jocul de copil. Adică s-a apucat de
comerţ. Şi, cum negustor te numeşti, câştigi sau pierzi, în ritmul
ăsta a mers el şi merge şi acum.
Dar să vă spun şi câte ceva despre nuca de cocos, de care nu
duc lipsă românii în vremurile de acum. O găsim de vânzare mai
mult rasă, albă sau colorată, pe care noi, gospodinele, o cumpărăm
pentru diverse prăjituri. Am şi eu, de regulă 100 grame, din care
nu ştiu a o folosi decât presărată, ca ornament, deasupra unor
prăjituri, pe care, mai întâi le ungi cu sirop de zahăr gros. Mai am
o reţetă de prăjituri – tot aşa trecute prin sirop gros, apoi tăvălite
prin acea nucă albă, rasă.
Mai găsesc uneori nuca de cocos în vreo ciocolată, pe care
mâncând-o, ai impresia că în ea s-a pus ceva ce seamănă cu pleava
rezultată de la vânturarea grâului, ce mi-a rămas în minte din anii
copilăriei.
În rest, stă pacheţelul de nucă de cocos în cămara mea, la care
cercetez din când în când dacă nu cumva a expirat termenul de
garanţie şi este cazul a o arunca.
În acest timp, din toamnă, am într-un colţ al cămării mele un
sac întreg de nuci româneşti, trimise ele – culmea - tocmai de la
Botoşani, cu bunăvoinţa prietenei mele Florica – mama lui Călin.
Consum din plin nucile, curăţându-le cu drag, căci sunt nuci de
calitate, terminând eu sacul doar cu ocazia umplerii cozonacilor
de Paşte.

51
 8

Nu ştiu ce „talente” au alţi bărbaţi, dar al meu avea darul de

a mă distra cu poantele ce le făcea el către cunoscuţii lui. Era
inventiv şi spontan, iar poantele, bănui eu că le plăcea tocmai
pentru a avea cu ce să mă înveselească când ajungea acasă. De
regulă, când, cu cheia încerca să deschidă uşa, îi săream în faţă,
iar el de multe ori intra râzând, căci ştia că are ce să-mi
povestească şi că o să-mi placă. Nu-i vorbă că se întâmpla ca
uneori să scape pe la câte un garaj al vreunui cunoscut şi să se
îmbete criţă. Atunci îl cunoşteam încă dinainte de a intra în casă,
căci nu reuşea să bage cheia în broască.
Dar asta se întâmpla mai rar. De regulă venea cu gândul de a
mă distra cu poantele lui către cunoscuţi, ce nu se prea prindeau la
cele spuse de el, iar din acest motiv hazul meu era şi mai mare.
Niciodată nu se repeta şi niciodată nu pronunţa glume ale altora.
Era el, cum se spune, original în totalitate.
Iată mergem noi la Borsec. Ne împritenim cu un cuplu tânăr
Bebe şi soţia sa. Hălăduim prinprejur deseori şi Bebe ne face
fotografii, având aparatură performantă, căci se pare că era chiar
fotograf profesionist. Acolo îmi vine în minte ca să-l trec pe fiul
meu – deja intrat la facultate – ucenic la Bebe spre a-l învăţa arta
fotografică. Îl lămuresc pe acesta că nu va putea trăi din salariul de
inginer şi astfel devine el ucenicul lui Bebe. Face acesta poze cât
aproape să termine facultatea, când hotărăşte şi-mi spune: Mamă,
eu aşa ceva nu fac! Era altfel de om.
Rămânând în casă o mulţime de aparatură fotografică, eu, ca
să nu pierd, insist ca soţul meu să se apuce de învăţat arta
fotografică. Hârâie, mârâie la început, căci înţeleg şi eu că nu-i

52
uşor a învăţa meseria doar după cărţi.
Fiul meu plecase de la noi – se însurase.
Ia Maxim cele câteva cărţi, şi cum citea el orice îi cădea îi
mână, face şi studiul acestora, iar uşor, uşor, începem a face
fotografii, după ce Maxim mai investeşte ceva bani în aparatură.
De fapt meseria i s-a potrivit ca o mănuşă; cu mână sigură, calm,
răbdător, obişnuit a sta în picioare în soarele arzător, a putut duce
meseria câţiva ani buni, până când au apărut aparatele „la
purtător”, când lumea nu s-a mai înghesuit la el. Am trecut noi
amândoi, imediat, la creşterea şi supravegherea nepoatei – copilul
fiului meu şi la perfecţionarea noastră în domeniul gastronomiei,
căci găteam pentru întreaga familie a fiului. Dar despre asta voi
vorbi şi mai târziu. Deocamdată revin la Borsec: Aveam noi
obiceiul, adică eu, să pun în bagaje lucruri bune de îmbrăcat când
mergeam în staţiuni, când nu urcam pe munte. Doar în excursiile
pe munte cu rucsac în spate îmbrăcam eu pantalon stil blug şi
Maxim trening.
Eram dimineaţa la masă într-o sală mare. Fetele de la
bucătărie se plimbau în goană printre noi cu tăvile cu ceai, unt şi
marmeladă. Eram la masă toţi patru. Maxim avea pe el cămaşă
curată culoare pastel şi pantaloni de tercot subţire de culoare crem.
Era el rotofei, căci era hrănit bine acasă.
În trecerea cu tăvile, fata a scăpat o porţie de unt tocmai pe
scaunul lui Maxim, când s-a ridicat – probabil să guste din pâinea
aşezată pe masă. Când s-a ridicat din nou, eu am văzut că s-a
aşezat pe untul ce căzuse tocmai pe scaunul lui. Eu strig: Vai,
Maxim, te-ai aşezat pe unt!! La care el. Strigă tare şi clar către cei
mulţi din sală: Măi, care ţi-ai pierdut untul? Vino să ţi-l iei! Şi
întoarce fundul, aplecându-se bine către aceştia.
La Vatra Dornei eram cazaţi la un mic hotel cu mai mulţi
turişti din oraşul nostru, aşezat acesta cam la marginea localităţii.
Căutăm să cumpărăm brânză de acolo, căci era perioada de
raţionalizare a alimentelor când pe cartelă nu era prevăzută şi

53
alimentul – Brânză.
Eu sunt „brânzară” din neam. Nu se poate trăi fără brânză şi
derivate din lapte. Acasă făcusem eu abonament la cineva din
marginea oraşului, de unde căram lapte şi făceam de toate din el.
Mai făceam şi câte un drum peste Dunăre, la cei cu oi, de unde
veneam încărcaţi. Dar voiam brânză şi de Dorna! Aşa că-l
trimiteam pe Maxim la piaţă, de dimineaţă să vadă ce mai este. În
ziua aceia, însă îl trimisesem să cumpere doar o pâine, având noi
ceva de mâncat în cameră. Pe drum, cum oraşul e mic, vede la un
magazin o femeie ce înjură de zor, nereuşind să deschidă uşa
magazinului, unde era gestionară. Maxim îi zice: Dă cheile la
mine! Încearcă toate cheile şi nu reuşeşte. Dar scoate cheia de
acasă de la noi cu care deshide uşa. Femeia nu mai poate de
bucurie şi, drept plată, îi zice: ce să vă dau din magazin, căci am
brânză. Maxim ştia că eu nu mai pot de dragul brânzei, dar nu voia
să recunoască că el, bărbat, trebuie mai întâi să-i aducă la
cunoştinţă nevestei sale, ce fel de brânză este de vânzare la
magazin şi tot ea hotărăşte ce se cumpără şi îi dă banii necesari.
Aşa că-i spune femeii, doar că nu are bani la el şi că va reveni. Eu
luând la cunoştinţă de felul produselor, hotărăsc eu de cutare şi
cutare, atât şi atât.
Am luat atunci 3 calupuri de brânză topită a circa 2 kg
fiecare şi vreo 10 cutii tot de brânză topită, de felul cum se găsesc
şi acum.
Din piaţă am mai luat şi ceva caş, iar de la gospodarii
hotelului am cerut să-mi dea ceva alimente în contul celor două
zile pe care nu le mai făceam în staţiune, căci am hotărât să
plecăm. Doamna de acolo s-a scuzat că nu prea are ce să ne dea,
dar ne roagă să primim ... brânză. Aşa m-am făcut cu vreo 3 kg de
brânză de burduf de cea mai bună calitate.
Ajunşi noi acasă, i-am spus soţului meu: Eu mă duc să o văd
şi pe mama (în judeţul Vaslui) căci trebuie să-i duc şi ei ... brânză.
Suntem amândoi în excursie prin ţară şi ne oprim la Govora

54
pentru 3-4 zile.Ne oferă cazare chiar doamna de la biroul de
cazare, ce ne spune că ea şi-a închiriat apartamentul propriu. Ne
cazăm împreună cu ea cuplu de profesori de seama noastră, ca
vârstă. Se poartă discuţii între bărbaţi în bucătărie. Noi, femeile,
stăm şi-i ascultăm, la care doamna face observaţia că de unde ştie
soţul meu atât de multe fără a avea studii universitare!! Eu i-am
spus că nu a citit mult, dar a reţinut multe din ce a citit. Abia
acum, analizând, îmi dau seama că Maxim, e adevărat, trecea greu
de la o carte la alta, dar asta fiindcă analiza ceea ce citea,
aprofunda, punea mâna pe calculator deseori, sau făcea socoteli pe
hârtie. Avea timp, ce i-l creasem eu, cea care nu-l solicitam aiurea,
şi nici nu-l bâzâiam în sensul că tu stai şi eu muncesc; eram
convinsă că ceea ce face el este tocmai ce i se potriveşte firii lui.
Şi apoi, avea nevoie de odihnă după 10 ore de muncă şi două
petrecute cu transportul!
Deci, Govora! Îl trimit să vadă ce se poate cumpăra de
mâncare pentru acasă din acel mic orăşel. Cam nimic; eram tot în
perioada cartelelor pentru alimente.
Maxim avea obiceiul de a folosi în discuţii doar persoana a
doua singular, şi foarte rar formule de politeţe, deşi politicos a fost
totdeauna chiar şi sub forma arătată mai sus.
Intră el, cred că în singurul magazin alimentar, şi cum nu era
mai nimic de vânzare în el, vânzătoarea, ce era probabil şi
gestionară stătea singură. Maxim analizează mărfurile, vorbeşte –
cine ştie ce – cu gestionara, şi observă el că ea este în dilemă. Nu
ştie dacă este el cumva de la controlul magazinelor sau de la
Securitate. Maxim înţelege repede nedumerirea ei, nu face nici un
fel de precizare a cine şi ce este el (de fapt un biet moldo-ardelean
ce umblă după brânză), şi o lasă în dilema ei. La un moment dat îi
spune: Ceva caşcaval n-ai? La care ea îi răspunde că daa ... şi
pentru asta să vină la ora de ... Vine Maxim, şi îi prezintă
domnului meu un caşcaval de 6 kilograme din care îl întreabă cât
să-i dea. Iar el spune că pe tot! Îl plăteşte şi mi-l aduce ca să-l văd

55
cum miroase.
Iată aşa, căutând noi o cutie potrivită, punem a doua zi pachet
către un vecin de-al nostru. Căci n-avea rost să-l „deranjez” cu
dusul la poştă pe fiul nostru, ce era fericit – probabil – că a scăpat
de noi, iar el putea să-şi aducă vreo mândră acasă, căci deja era
student.
..........................................................................................................
Brânză de peste Dunăre, de la oierii dobrogeni, se cumpăra
cum vă spun mai jos:
Nu treci însă Dunărea ca să aduci doar câteva kilograme de
brânză. Dacă n-ai miei în sacoşe, sigur ai 10-15 kilograme de
brânză, căci trebuie, ea, pusă şi pentru iarnă.
Mergem de obicei amândoi în aşa plimbare pe Dunăre, dar se
întâmplă odată să-l trimit numai pe Maxim. Nu prea am ce să-i
dau ca să pună brânza, aşa că hotărăsc să-i dau un rucsac, de pe
vremea când noi umblam, toţi trei, pe munte, la pas. Are el de
cumpărat vreo 12-15 kilograme, şi gândesc că lui, cel cu spatele
bolnav, îi va fi mai uşor a căra brânza pe umeri.
La plecare are el în rucsac zahăr, orez, pâine şi o sticluţă cu
ţuică, căci, ştim noi, oieriţa trebuie mituită, ca să nu te întoarcă cu
mâna goală acasă.
Pleci la vapor la şase dimineaţa şi te întorci la şase după-
masa.
Oieriţa, de regulă îţi dă brânza ce tocmai a făcut-o în acea zi.
Îţi scade ea un kilogram pentru zerul ce-l vei avea în acea brânză.
Bietul Maxim mănâncă în acea zi doar un boţ de mămăligă cu
un pic de brânză, răbdând el cu stoicism, căci va ajunge el acasă,
şi, sigur nevasta lui îl va hrăni cum trebuie.
Pune de la început rucsacul pe spate, şi dă-i băiete drumul
către casă.
De la bac are el de străbătut tot centrul oraşului, apoi stă
acolo în staţie, cu o mulţime de oameni, ca să poată lua autobuzul.
A simţit el demult că brânza ce era pusă, cumva într-un sac de

56
plastic, lasă zer pe spatele lui. Se simte mai întâi pe şele, apoi se
strecoară pe nada curului, merge mai departe şi-i inundă
ouăşoarele, curge pe ţurloaie şi în final, ajunge zerul şi în pantofi.
Ajunge el acasă, eu îi sar înainte şi-i iau povara. Îl mângâi, îl
dezmierd cu vorbele, lasă că te spală şi te schimbă mama, şi el
parcă se mai linişteşte.
Dau drumul la apă în cadă, îl dezbrac la piele, îl miros şi mă
arăt foarte încântată, zicându-i că iată, miroşi ca un ciobănel.
Îl spăl chiar şi între picioare, şi apoi, îmbrăcat deja în pijama
îl hrănesc cu ce am mai bun şi trecem la poveşti în sufragerie,
unde el îmi povesteşte cum a decurs ziua ceea – duminica.
Cântăresc brânza şi lipsesc vreo 3kg (zerul). Am grijă să o tai
bucăţi şi să o pun la sare.
Iată o povestire despre cum făceam noi rost de alimente în
timpul cât aproape zece ani au fost raţionalizate alimentele, iar în
magazine, în plus de cartelă, nu găseai nimic mai ca lumea!
Iar acum, la vremurile când sunt bucşite magazinele de
mărfuri alimentare, se întâmplă un fapt curios: Acela că tu, adică
generaţia noastră, ce încă cunoaştem gustul adevărat al unui
produs bun, trecem pe lângă toate cele expuse în magazine, fără să
cumpărăm aproape nimic. Faci, din nou, mari eforturi,
asemănătoare, cumva, cu cele expuse despre brânză, ca să faci rost
de la ţărani de cutare sau cutare produs. Şi asta, doar pentru faptul
de a mânca, nu în silă, ci cu poftă, căci cel mai mult îi place
organismului uman, a i se da de mâncare ceea ce-i pe placul lui.

57
 Scrisul şi scrisorile

Scriam eu scrisori, căci voi, generaţiile tinere, probabil

nu ştiţi că oamenii mai scriau şi scrisori, ştiind ei să şi scrie aşa
cum se cuvine.
Scriam eu la rude, surori şi părinţi. Dar timpul meu era
limitat, mâinile îmi erau veşnic ocupate cu câte ceva. Ş-apoi eram
sătulă de scris de la serviciu, unde în 10 ani am scris miliarde de
cuvinte!
Aşa că pe lângă scrisorile obligatorii unde doar informam
părinţii şi surorile despre numite probleme, în rest îl „delegam” pe
Maxim să scrie.
Domnul meu avea un scris total deosebit faţă de toate
scrisurile pe care le-am văzut în viaţa mea. Adică, nici o literă nu
se confunda cu alta. Era, oarecum, un scris din care înţelegeai că
omul are „carte”, dar parcă prea clar era scris.
Mama avea doar două clase, noi – surorile scriam repede, şi,
obişnuite a scrie vrafuri, nu ne dam silinţa a scrie şi pe înţelesul
mamei, căreia scrisorile i le „descifra” tatăl nostru. Le-a scris
uneori, la îndemnul meu, şi Maxim. Atunci pentru mama era o
delectare, căci scrisorile le citea chiar ea, nefiind nevoită să-l
aştepte pe papa (tatăl).
Într-o vară eram mai mulţi la mama; surori, nepoţi, gineri.
Mama ne face observaţie, cu jale: Măi, de ce nu scrieţi voi
scrisorile ca lumea! Uite, când scrie Maxim înţeleg şi eu, că
parcă e scris de patru clase!
Izbucnim toţi în râs, şi uităm apoi a-i scrie mamei scrisori
citeţe.
De regulă odihna noastră în sufragerie se face astfel:
El aşezat pe fotoliul său în faţa unei măsuţe rotunde, ce a

58
devenit cam numai a lui, iar eu aşezată în poziţia întins pe
canapeaua, ce de fapt este a lui pe timp de noapte.
Tot ce scrie sau socoteşte el o face la măsuţă. Când eu scriu
ceva, o fac la masa din bucătărie.
Stând eu în odihnă pe canapea, îl rog: Maxim, scrie tu
scrisoarea de răspuns Valei, că trebuie să răspund. Trebuie
neapărat să-i spun că ... dar te rog joacă-te puţin cu scrisul şi fă-i
să se distreze, că oricum, greu au ocazia să se distreze în
fundătura aceea! Maxim nu se apuca chiar imediat, îmi zice că o
să scrie, dar îi trebuie cutare şi cutare!
Apoi îl vezi că scrie. Eu ştiu că el scrie tot felul de minuni, în
principal pe mine să mă distreze, când trece la control scrisoarea.
Nu o încheie decât după control. Scrie plicul şi se pune la poştă.
Este plină de calambururi, de glume bune – inventate ad-hoc –
şi ... scrisă ca unul cu patru clase. În raport de cele scrise - multe
sau puţine – face mare economie de hârtie, scriind mărunt, mărunt,
sau mai mare. De obicei, către Valea este scrisă mărunt.
Scrisoarea o aduce poştaşul, Valea o ia, şi strigă către ceilalţi
– bărbat, copii – fluturând plicul cu mare bucurie: „E de la
Maxim!”
Acolo, în satul acela mai petreceam noi câte 2-3 zile pe vară,
când jucam eu cărţi sau remi cu copiii, când ceilalţi pregăteau
bucate specifice zonei, iar bărbaţii purtau vorbe la un pahar de vin.
Dar s-au dus vremurile acelea. Noi, acasă, scriem în
continuare. Adică mai bine zis, scrie Maxim ceea ce îi spun eu să
scrie; evidenţa câştigurilor lunare, ce este din venitul de bază
(pensii) ce se câştigă din alte activităţi, cât se cheltuie pe
„Diverse”, care scăzut din venitul total, rezultă, lună de lună, ce
reprezintă hrana. Se face media anuală a cheltuielilor, procentul
care rezultă din venit al economiilor băneşti etc.
Suntem la pensie, eu am destule ocupaţii, dar sunt conştientă
că bărbatului trebuie să-i creezi iluzia că are ce face; nu este inutil
şi ca, doamne fereşte, să sufere vreo depresie, boală din care greu

59
te ridici. Aşa că îi găsesc şi alte ocupaţii – el nu este omul cu
iniţiativă, iar mie îmi umblă prin minte continuu o mulţime de
idei.
Îl programez şi pe el! Aşa a devenit fotograf – cum v-am
spus, bonă la nepoată, cu treburi în propria gospodărie, adică listă
făcută cu ce-i spun eu a cumpăra, şi du-te în lume să le cumperi,
căci aşa mai ieşi din casă, aducând şi veşti pentru mine, cea care
rămâne la treburi!
A fost coptat în munca de la bucătărie, unde s-au gătit pentru
familia fiului nostru câte-n lună şi stele. Dar despre asta voi vorbi
mai târziu.
Vine vremea, spre necazul nostru, că este diagnosticat cu
diabet tip II. Hotărâm, pe baza cunoştinţelor ce le aveam, a nu lua
medicamente, ca totul să fie în interesul sănătăţii doar din hrană.
Se începe cumpărarea a câtorva caiete, mai mari sau mai
mici, executarea din resturi de hârtie a unor carneţele, legate de
el, linierea perfectă o face el a tututror celor cumpărate sau făcute
în casă, şi rezultă:
-Un caiet studenţesc în care va trece tot ce mănâncă zi de zi,
despărţit pe cele cinci mese, cu inscripţionarea Hidraţilor şi
caloriile.
-Un opis în care trec toate mâncărurile ce le voi găti cu
cantitatea rezultată (porţii) hidraţi şi calorii/porţie.
-Carnet cu reţete culinare.
Aici interveneam eu, spunându-i, după ce găteam, aşezată eu
pe canapea, ce şi cât am pus în oală (cratiţă) şi câte porţii au
rezultat. Pe baza unui tabel complet al caloriilor şi hidraţilor
alimentelor (ce există şi acum în casă) soţul meu făcea calculul
per porţie şi trecea în opis mâncarea, aşa cum am denumit-o eu.
Dacă una din mâncăruri o repetam, îi spuneam, caută la mâncarea
x şi o vei găsi gata calculată mai demult.
Vă închipuiţi cât era de clar şi fără modificări sau ştersături,
evidenţa lui a ceea ce mânca zilnic, dar şi cât era de mărunt scris!

60
Câte nu mănâncă omul într-o zi! Dar noi am ţinut evidenţa opt ani
în acest mod, pe care pe scurt vi l-am descris. Devenise suplu,
aplecat de spate era mai puţin, căci, cum v-am spus, se îndreptase
datorită căzăturii cu turtele de Crăciun.

61
 9

Odată:
Vine Maxim beat şi are chef să mă necăjească. Eu nu ştiu
cum să scap de el, căci ştiţi dvs. că cine face glume, face şi
proaste. Iar el când e beat face numai glume proaste.
Ca să scap îi pun pe masă doi pumni de fasole, şi-i zic: Alege
fasolea asta! Tace şi se apucă el de ales. Are el un obicei, cred că
nu-l au mulţi: Acela că nu alege gunoiul din fasole, ci fasolea –
bob cu bob – o alege din gunoi.
Trece timpul în linişte şi eu îmi văd de treabă în preajma lui.
După ce o termină de ales, zice: Am scăpat un gunoi! Şi o pune
din nou pe masă, şi începe, bob cu bob, cică din gunoi fasolea
aleasă. Eu zic în sinea mea: Taci că-i bine! Mai am ceva timp cu
linişte deplină.
De tuns şi coafat eu mă aranjez numai acasă, singură. Tot eu
sunt cea care îl tund, lună de lună pe Maxim. „Atelierul” e în baie.
Aşezat el pe WC, eu mă învârt cu foarfecul în jurul lui. Îi vine la
îndemână şi bagă mâinile sub fustă ţinându-mă de pulpe, căci are
el dreptul. Nu sunt numai frizeriţă, ci chiar nevasta lui. Îi zic, stai
liniştit, să nu-ţi tai urechea. Îmi zice: Tam, câţi bani trebuie să-ţi
dau eu pe tuns în atâţia ani? Eu zic: fă tu socoteala! El îmi spune:
Ţi-i dau pe toţi. Iar eu: mi i-ai şi dat!
Că mi i-a dat pe toţi, pentru mine e clar, căci el n-a băut din
banii câştigaţi, ci din ce i s-a dat de muncitori la crâşmă sau prin
garajele acestora. Nu eu i-aş fi zis să nu-i bea. Lucrul acesta l-a
făcut din prima lună de căsătorie, probabil având el, în mintea lui,
ideea că ştiu eu ce să fac cu ei, iar el habar nu are. Dar mă anunţa
când şi când că îi trebuie pixuri, creioane, vreun caiet sau baterii

62
de ceas. Celelalte din casă erau cumpărate numai de mine. Şi el
cumpăra uneori, dar avea listă făcută dinainte cu cele ce doream
eu a cumpăra. Listă ce era explicată verbal înainte de a-şi lua
zborul în oraş.
Iată că îl trimit într-una din zile în piaţa mare. Probabil să
cumpere cafea proaspăt râşnită şi măsline de mai bună calitate.
În piaţa mare se găsesc câte-n lună şi stele. Dar eu nu prea am
răbdare să casc gura la toate cele de acolo. El, însă nu se grăbeşte
niciodată – căci ce treabă are el când nu este la serviciu! Se găsesc
vase de bucătărie de toate felurile; Chinezărie dar şi porţelan de
Alba-Iulia. N-am ce face, mă mănâncă limba şi-i zic: Maxim, uită-
te tu pe acolo şi poate găseşti un platouaş, neapărat din porţelan,
aşa cât să pun mai nimic pe el, neapărat oval. îi arăt cu mâinile, cât
de mic să fie. Se arată el a fi înţeles ce vreau eu. De fapt nici nu-
mi trebuia platou oval, căci, ştiam eu că, e incomod de a-l
depozita, datorită formei lui, iar mese festive, la care să mă laud,
eu nu mai făceam. Dar, vorba e că, atunci când dracu n-are ce
face, îşi cântăreşte coada; n-are femeia pe ce da banii când are de
toate.
Vine Maxim de la piaţă.
Scoate el din sacoşă cele cumpărate, zic eu, bun, foarte bun.
Dar din altă sacoşă scoate două platouri, mari de formă, e
adevărat, seamănă a fi ovale, dar ce naiba să fac eu cu asemenea
lucruri!! Mari (30 cm x 20 cm – le-am măsurat din ochi) grele, ca
şi cum concetăţenii lui n-au avut ce face cu materialul, şi l-au
turnat, ca să fie, aşa precum arată şi la reclama de la televizor că
toarnă ei cu sacul faimoşagul în pateul de ficat, în care uită să
pună ficatul.
Încep să-i spun, cu glas scăzut: Doamne, dar ce-ai gândit? Ce
să fac cu ele? Şi de ce două? Cât costă unul? (te îngrozeşti cât de
mult).
Îmi dau seama că greşeala este a mea. Cum trimit eu omul
meu să cumpere, când el, de fapt, habar n-are de cele casnice;

63
trăieşte el în de toate acasă, dar nu-i treaba lui cum se cumpără
acestea.
Până la urmă, muţesc eu cu platourile în mână, moment în
care Maxim se apropie de mine şi-mi zice, aşa ca un secret: Lasă,
că-s bune pentru colivă!
Izbucnesc în râs, căci ştiu şi eu, dar şi el, că eu nu fac colivă.

64
 Despre supă, zupă şi altele

După ce s-a încheiat „afacerea” cu pozele, îl coptez pe

Maxim la bucătărie. Căci trebuie să aibă şi bărbatul treabă în casa
lui, chiar dacă trăieşte la bloc şi n-are de ce se agăţa.
Aşa că, într-o zi, îi spun: De azi eşti ajutor de bucătar pe
lângă mine. Vii ori de câte ori te chem să mă ajuţi.
Mai întâi, îi spun ce are de făcut: ascute cele două cuţite pe
balcon, cu tot felul de scule, se uită cu un ochi de-alungul lamelor,
le şterge, şi apare la bucătărie. Îi spun: taie legumele alea; ceapa
mărunt, morcovul şi ţelina pătrăţele mici. Se bosumflă, şi cum stă
pe scaun aşezat, căci noi facem multe treburi la bucătărie stând pe
scaun, îmi zice: mie să-mi spui în centimetri! Eu izbucnesc în râs,
căci nu ştie el că la bucătărie se vorbeşte cu un pic, oleacă, mai
mare, mărişor, câteva fire, puţin, ceva, câteva etc. şi-i zic: Bine
dragul meu, îţi spun în centimetri! Taie tu la jumătate de
centimetru!
Numai că în activitatea noastră de cooperare, ferească
dumenezeu să fi fost vreo ştire importantă pentru el la radio de la
bucătărie! Căci uita măsura, el fiind cu urechile la ştirea de la
radio şi atunci cuţitul mergea aiurea, legumele mele ajungeau
tăiate anapoda. De aceea, când era treabă mai cu pretenţii, aveam
grijă să închid radioul.
Am cooperat noi în bună înţelegere mulţi ani, când pregăteam
de zor bucate pentru familia fiului meu, pentru musafirii lui dar şi
pentru noi, cei care am consumat, cum se zice, totul pregătit în
casă.
Merge Maxim uneori singur în Ardealul lui. În discuţiile
purtate acolo, aduce vorba despre mâncăruri. Zice el că se face aşa
şi aşa. La care nepoata lui zice: mamă, cred că acasă la unchiul

65
Lae, el face mâncare! O lasă Maxim în neştiinţa ei, căci el
niciodată nu spune exact cum stau lucrurile în casa lui.
Tot aşa, trece el venind dintr-o staţiune şi pe la frate. Are
cumpărat de acolo vreo două-trei cutii de ulei de măsline.
Neavând ce să le ducă, şi văzând nepoata cam palidă, îi dă o cutie
ei, şi-i spune că în fiecare dimineaţă să bea câte o lingură. Ia ea o
lingură şi strigă: Unchiule, e lihodă!
Apropo de acest regionalism – lihod -, vine vremea când noi
facem mâncărurile după reţetarul nostru, ca să putem ţine regim
special pentru Maxim, ce era diabetic. Ajungem să facem şi o
supă, despre care se spune că pui aia, pui aia, şi pui aia dar nu pui
pui. Nu ştiu eu ce denumire să-i dau, ca să o putem trece în opisul
nostru. Zic: trece supă lihodă. Şi aşa mergem noi, făcând uneori şi
acea supă, care, servită lângă un felul doi cu carne, este excelentă.
Dar să vă spun câte ceva despre această supă! Mai întâi îi
spun lui Maxim: taie morcovul rondele (un morcov nu prea gros)
nici prea fine, dar nici grosolan. Taie ţelina sau pătrunjelul de
lungimea unui băţ de chibrit şi de grosimea a trei beţe, cartofii (cei
doi, potriviţi ca mărime) taie-i cubuleţe de ... doi centimetri, ceapa
o laşi întreagă. Pui la fiert şi faci găluşte de griş dintr-un singur ou
(cu compoziţia corectă spre a-ţi ieşi neapărat pufoase, puse, ele cu
linguriţa încărcată doar pe jumătate). Pui şi o linguriţă de unt şi la
urmă potriveşti de sare, după ce ai pus şi o linguriţă de vegeta.
Apoi presari pătrunjel şi dai într-un clocot şi ... gata!
Mă duc eu să-mi vizitez prietena – mai mare cu aproape 20
de ani – operată la colon, în spital. Pregătesc eu şi altele pentru
ea, dar iau un borcan de supă lihodă. Mănâncă doamna câte ceva
din cele duse, dar supa, supa o mănâncă cu aşa plăcere, încât nu
rămâne în borcan nici o picătură.
Ajunsă ea cu bine acasă. După câtva timp, îmi dă un telefon,
şi mă întreabă; Tamara, cum ai făcut tu supa aceea? Eu râd, şi-i
spun: Doamnă, acea supă am mâncat-o la dvs. acum vreo 20 de
ani. Şi de atunci o fac din când în când. Ea-mi zice! Am uitat! (E

66
drept, o îmbunătăţire cu tăiere „artistică” a legumelor)
Despre supe, pot spune şi multe altele, dar mă rezum la supa
bănăţeană, despre care aflu mai multe de la sora mea, devenită ea,
de şaizeci de ani bănăţeancă. Supă din carne de pasăre de la
magazin, în care pui şi legume, dar le scoţi împreună cu carnea,
căci cei pentru care face supa nu mănâncă carne ce în prealabil a
fost fiartă, ce o dă la vecini pentru pisici.
Ei, ascult eu la telefon că se tot face acea supă, şi gândesc:
bieţii bănăţeni, de aceea ajung ei să creadă că dacă ai prins un
purice, trebuie să te duci pe şina trenului să-l calce, precum zice
bancul:
Un bănăţean stă de vorbă cu un moldovean: zice bănăţeanul
că dacă el prinde un purice, se duce şi-l pune pe calea ferată.
Moldoveanul îi zice. Ei, dacă eu îl prind, îl pun între două unghii
şi-l omor. La care, bănăţeanul, calm şi sigur pe el, zice: Daaa se
poate şi aşa şi aşa!
Îi spun sorei mele uneori ce gătesc. Ea zice: La mine nu se
mănâncă aşa ceva, ai mei nu vor decât mâncăruri fără legume,
supă, chiftele, şniţele, şi multă, multă prăjitură. Uneori peşte
alături de piure de cartofi, orez sau varză, multă, multă varză.
Cumpără ea odată peşte macrou. Mă întreabă ce să facă cu el.
Îi spun repede o reţetă a omului sărac, adică a moldoveanului. Zic:
taie peştele cam la cinci centimetri, pune-l în picioare într-un
singur rând într-o crăticioară potrivită ca să încapă unul lângă
altul, pune un praf de sare, o ceşcuţă de ulei, una de oţet de nouă
grade şi două de apă. Mai pune două foi de dafin şi câteva boabe
de piper. Fierbi, la focul cel mai mic, doar clătinând vasul din când
în când, timp de o oră şi jumătate. Strigă la telefon: de ce trebuie
să fierb eu peşte, o oră şi jumătate?!! Zic eu: fă aşa şi nici un
minut în minus. Se serveşte rece!
Îmi spune a doua zi: Eu nu pot să mănânc aşa ceva! L-am pus
la frigider, e groaznic de rău. Eu îi zic: Serveşte-i-l mâine lui N.
(fiul ei, mare gurmand) dar nu-i zice că ţie nu-ţi place!

67
 A treia zi îmi zice: N. când a gustat, a sărit în sus, zicând: de
unde ştii să faci aşa ceva? Cine te-a învăţat? Tanti Tamara?
Mănâncă tot şi-i zice: Fă te rog din nou, să-i duc şi la nevastă. Şi
de atunci tot îi face.
Iată că învăţară unii bănăţeni să mănânce şi moldoveneşte!
Mai am o cunoştinţă, bună cunoştinţă – moldoveancă ea –
dar cu toată străduinţa mea pe lângă ea, s-o învăţ a face mâncăruri
care ajută să-ţi menţii silueta (pe care ea şi-a cam pierdut-o) n-am
reuşit.
Dar într-o discuţie, îi spun de reţeta cu peştele macrou
marinat, fiind ceva ce se ţine minte.
Are ea un bunic cu Alzheimer, de 95 de ani, slab ca un ţâr,
căci nu mai vrea să mănânce şi nici să vorbească. Nu ştie de el,
datorită celor de mai sus. Face, cunoştinţa mea, peştele marinat
şi-i pune bunicului farfuria în faţă. Acesta, ca niciodată, mănâncă,
preocupat doar de mâncare, întinge cu pâine în sos, cunoştinţa
mea împreună cu mamă-sa se uită crucite la el cum mănâncă, iar,
acesta, terminând, le zice şi Bogdaproste! Păi cum! De data aceea
mâncase omul ceva ce-i aducea aminte de tinereţile lui, când sărac
şi tânăr fiind, mânca lucruri simple.
Dar să vă spun şi câte ceva de zupă! Asta este supa
ardelenească despre care, la televizor, o doamnă mare, şi la
propriu şi la figurat, din lumea politică, bagatelizând o problemă
de politică, a spus că este „ca pătrunjelul în supă”, alias zupa. Nu-i
chiar aşa, cu pătrunjelul. Nu puneţi voi, ardelenii, numai două
frunze mărunţite în ditamai oala. Faceţi treaba cum se cuvine a
onora o asemenea zupă, adică nu strică a toca chiar o legătură de
pătrunjel.
Vorba e că ardelenii zic despre moldoveni că aceştia din
urmă mănâncă toate buruienile! Da, se mănâncă, cine ştie a
mânca. Dar nu numai buruieni mănâncă aceştia, ci din toate ce le-
a dat Dumnezeu pe pământ.
Iată, mă aflu eu în concediu şi stau cu familia două-trei zile

68
în Ardeal. Mă duc în grădină (bine lucrată de cumnata mea) şi rup
câteva boabe de fasole lată, cum nu creşte pe la noi la acea vreme
şi o gust acolo – la „botul calului”. Iau câteva boabe de strugure
ce dau deja în pârg. Văd într-o margine, un tufan de zmeură.
Mănânc bine. Trec în faţă, unde prunele cad pe jos şi le ciugulesc
găinile. Îmi umplu buzunarele – sunt aproape coapte – şi mă aşez
la masa din curte, unde ceilalţi ciocnesc un pahar de tărie alături
de ... salam. Când termin prunele, mă duc şi îmi umplu din nou
buzunarele. Cumnata mea, se miră şi zice: Ia uite, eu n-am mâncat
niciuna! Iar eu îi spun: Cine te opreşte? Dar îmi aduc aminte de
bancul despre ardeleni: Bade Ioane, şezi ori cugeţi? Numai şed!
Iată ce îi încurcă a mânca.
Când mă pregătesc a pleca în drumul spre casă, mă duc în
grădină şi scot câţiva morcovi, îi spăl bine şi îi pun în geantă. Sunt
buni a-i mânca pe drum. Ajungem noi şi la tren şi, cum mai sunt
cam două ore până vine, scot eu un morcov şi încep a mânca în
gară, stând pe o bancă. Trec doi bărbaţi tineri şi uitându-se ei la
mine se găsesc a râde de ceva. Eu, văd că nu e bine a mânca
morcovul acolo şi-l pun înapoi în geantă. Las' că-mi prinde bine în
tren!
...........................................................................................................
S-a făcut ora opt dimineaţă. Îmi strâng catrafusele, căci am
cumpărat ieri tot ce trebuie a face eu ciorbă de salată şi mâncare
de mărar. Crud, crud, cum trebuie a fi, cu carne de pasăre (dar la
mine pasărea e de curte, nu de alimentară). De la ora asta se
bucătăreşte cu atenţie, căci bucatele vor fi bune, iar din felul doi
voi da şi unei alte moldovence, ce nu ştie că se face şi din mărar o
mâncare gustoasă.
CARTEA – cartea este cea care învaţă omul de toate. Dar
dacă după ce terminaţi şcoala, fie ea şi universitară, mulţi din voi
nu mai ştiţi a citi, ce să vă fac?
Uitaţi sau chiar nu ştiţi că cei ce au scris pe internet despre şi
despre, tot din cărţi au luat. Iar voi, întrebaţi fie internetul, fie

69
vecinii când chiar vreţi să faceţi ceva. La un moment dat veţi uita
şi să vă iscăliţi, iar literele de pe o carte o să vi se pară o povară
grea pentru vremurile acestea, când inteligenţa o purtaţi în
buzunar, iar din cap a fugit.
Dar ce contează. La societatea ce se prefigurează, se ştie,
roboţii nu au nume. Şi, deci, ce nevoie el a şti omul-robot a se
iscăli?

70
 10

În cei cincizeci de ani împreună noi multe ne-am spus. Dar

multe au rămas nespuse, căci viaţa e scurtă şi oricât te-ai strădui să
o trăieşti, trece ea ca un fum. Numai de lipsă de comunicare n-am
avut a ne plânge. Eu, de la început, mi-am dat seama că Maxim e
un tip de om ce poate să-mi facă viaţa plăcută, cu excepţia zilelor
când e beat, şi atunci – cum se spune – îşi bea minţile. Răbdarea
pe care am avut-o cu el a dat roade, în sensul că, chiar el şi-a dat
seama că trebuie să se liniştească, să o rărească cu băutura. Au
venit anii de pensie ai lui când am stat împreună peste douăzeci de
ani. Am vobit şi am vorbit atât de multe, căci se întâmpla deseori
să îi arăt gâtul şi să-i spun; Taci, taci, că nu mai pot, mă doare
gâtul. La care el îmi zicea: Tac, tac, dar numai asta ţi-o spun.
Poveştile continuau despre bunica lui, despre părinţi –
oameni, de fapt, harnici, dar care în exploatarea ţăranului din anii
dintre cele două războaie, în sărăcia de după război, nu au agonisit
mare lucru, ci doar au putut să-şi facă acea casă tip ardelenească,
din cărămidă, în construcţia căreia s-au inspirat ei – acei locuitori
ai satului – de la saşii ce locuiau doar la doi kilometri distanţă de
ei. Satul era perfect românesc; niciun ungur şi niciun sas. Doar un
singur ţigan era fierar.
L-am întrebat odată, de ce n-aveţi neamuri în sat şi sunteţi
doar doi fraţi? Mi-a explicat că eu existat ceva neamuri, după cum
i-a spus tatăl lui, dar demult s-au delimitat de ramura lor
adăugându-şi şi sufixul „ilian”, devenind Maximilian. Erau aceştia
oameni mai bogaţi, şi după cum am gândit eu, plini de îngâmfare
datorită averii.
I-am înţeles şi pe cei mai săraci rămaşi doar Maxim. Erau
oameni ca lumea şi aceştia, dar soarta nu le-a hărăzit avere pe

71
pământ. Au fost cei ce au ţinut mai mult la cinste şi omenie.
Despre omenie amintesc aici o poveste de demult: Trece prin
satul lor o căruţă încărcată cu nu ştiu ce, venind ea de departe şi
îndreptându-se către Moldova. Omul rămâne fără roată la căruţă
drept în satul lor. Plouă iar omul stă în drum. Nimeni nu-l cheamă
să intre în vreo curte. Socrul meu vede omul stând în ploaie iar
noaptea e aproape. Cheamă omul în curte, pune nevasta să-i taie o
găină din cele puţine şi îl omeneşte pe om, aşa cum copiii lui nu
mai văzuseră pe masa lor. Socrul îl culcă pe oaspete în camera
bună.
Dimineaţa omul îşi repară roata şi pleacă în lumea lui.
Lae, adică copilul mai mare, îl întreabă pe taică-său: de ce
tată ai dat omului mai multe bucate decât ne dai nouă? Iar tatăl i-a
răspuns: omul acela se duce în lumea lui, şi probabil va povesti cât
de omenoşi sunt ardelenii. Iată, copile, care-i adevărata valoare a
omului! Am înţeles că socrii mei au fost oameni muncitori, în
nici un caz cu darul băuturii. Doar băieţii, în socialism, dând ei de
bani din salariul bun de la Stat, au început să chefuiască.
Casa stil ardelenească, adică din cărămidă arsă, greu au făcut-
o bunicii şi străbunicii ardeleni. Căci dobânda la banii împrumutaţi
de mulţi din ei era colosală: 20% pe an. Fiind ei nevoiţi să vândă
la piaţă cam tot ce produceau în gospodărie şi pe pământul puţin,
ca să-şi plătească datoria. Aveau unde vinde, căci oraşele erau
dese, ca şi acum, iar nisipul, pietrişul şi pietrele necesare casei, le
aducea omul cu căruţul de mână, căci râul e la doi paşi.
Ce te faci cu moldoveanul de la şes! Cel de la nord are case
ca ardeleanul, dar cei de la şes din baligă cu paie frământat şi lut.
De unde să ia el nisip, pietriş şi pietre? Unde să-şi vândă el
produsele din gospodărie, când oraşele sunt la distanţă, iar
transportul e scump? De ceea preferă el să hrănească copiii cu de
toate cele din gospodărie, şi lasă casa aşa cum e ea: din baligă şi
lut.
Soţul meu cunoştea ţara şi neamurile româneşti. A umblat el

72
mult prin ţară cu serviciul lui. A făcut şcoala la Timişoara şi ştia
multe despre cum şi în ce fel trăiesc oamenii în diverse regiuni.
Făcuse armata trei ani în Moldova, iar el, în decursul anilor a
înţeles că nu poţi categorisi oamenii după regiuni. Sunt oameni şi
oameni între ei.
Aici ţin să amintesc ceva hazliu ce ni s-a întâmplat cu mulţi
ani în urmă:
Aveam noi băiatul de vreo 10 ani şi în perioada aceea ne
făcusem concediile pe trasee montane. Fie în compania altei
familii cu copii, fie doar noi trei.
Vară. Eram doar noi trei, veneam – nu ştiu de unde – şi urcam
către staţiunea Semenic, având de gând să ne oprim şi acolo, dar
drumul nostru ducea pe cărări către peştera Comarnic, apoi, pe jos,
până în Reşiţa.
Nu ne era teamă de a ne rătăci, căci aveam la noi ghid
turistic, iar Maxim se descurca perfect urmărind traseul.
Ajunsesem noi aproape de Crivaia, unde aveam de gând să
facem un popas de o noapte şi apoi mai departe. Pe drum, ce de
fapt era pustiu, doar noi, ne ajunge o maşină cu număr de Banat.
Opreşte în dreptul nostru şi-l întreabă pe Maxim încotro mergem
şi dacă nu suntem amatori să stăm la vila lui, ce o are prin
apropiere. Maxim se uită către mine, ce eram ceva mai încolo.
Dau din cap să sunt de acord. Omul zice bine, dar îl mai întreabă
pe Maxim, de unde sunteţi. Răspunde el că de la Galaţi. Deodată
omul accelerează şi porneşte în trombă, ca şi cum ar fi văzut pe
dracu! Eu mă strâmb de râs, Maxim doar face a lehamite cu mâna
către maşina dusă, iar fiul nostru – Devid, aleargă de la mine la
taică-său, întrebându-ne: Ce are omul acela, tăticule, de ce a fugit
omul acela, mămică? Eu râd în continuare, dar, n-am ce să-i spun.
Doar îi spun că odată îi voi spune.
Sigur omului acela i-a fost frică că pe lângă rucsacurile din
spatele nostru îi vom fura şi casa pe care, sigur, o vom duce în
Moldova, cea rău văzută de mulţi cei din ţară.

73
 Invitaţie la pomeni

Încă nu se stabilise, în iarna lui 1989, care va fi statutul

României, când un domn umblat prin lume, la televizor fiind
întrebat ce înseamnă capitalismul, a spus că „înseamnă a se înşela
unul pe altul”. Aşa să fie?! Problema e că, dacă e aşa, omul de
bună credinţă devine prostul înşelat, iar escrocul devine deşteptul.
Deci, s-au inversat rolurile în lume, şi ai grijă, cască ochii, omule!
Suntem noi pensionari demult. N-are pensionarul cu pensie
mică prea multe ocazii de distracţie. De fapt, prin natura noastră,
de oameni bătrâni, nici nu căutăm distracţie. Asta se face la
tinereţe, căci toate se fac la vremea lor.
Primim noi însă un telefon şi, o doamnă foarte politicoasă ne
invită la un restaurant, într-o seară, ca să participăm la o
prezentare de mărfuri, unde se fac şi daruri.
Eu sunt cea care-i spun lui Maxim că ora este potrivită, mai
ieşim şi noi din casă seara, că n-am mai ieşit demult, restaurantul
fiind aproape de noi va fi o plimbare uşoară. Deci, ne ducem,
intrăm în sală, unde mai sunt vreo zece perechi de pensionari. Un
„domn”, tânăr tot îşi aşează nişte aparate pe masă. Mă uit către el
şi nu-mi place mutra lui. Are ochii şi privire de om viclean.
Începe „spectacolul”. Tânărul acela de la masă ne spune
câteva vorbe, iar eu imediat înţeleg că este vorba de o înşelătorie.
Mă ridic de pe scaun şi-i spun lui Maxim, eu plec! Dar el mă
apucă de braţ şi-mi zice printre dinţi „stai jos!”. Aşa de hotărât
este el, încât înlemnesc pe scaunul meu, unde el m-a împins, dar
sunt şi nervoasă că-mi pierd timpul.
Continuă protocolul, în sensul că ni se comunică cum că
aparatul ce-l prezintă tânărul face minuni la durerile reumatice,
argumentând acesta că de ce să lăsăm noi - pensionarii – banii la

74
copii, când putem să ne cumpărăm cu acei bani aparatul ce ne va
face viaţa frumoasă. Costă aparatul atât, dar se face tragere, şi,
cine câştigă biletul cu reducerea de 300 de lei, i se scade din preţ
suma biletului. Câştigă Maxim. Acesta, însă, (despre care mi-am
dat seama că înaintea mea constatase că totul se bazează pe
escrocherie) se ridică în picioare, flutură biletul cştigător şi
întreabă lumea cine îl avea. Se găseşte cineva. Tânărului – se vede
– nu-i place cum decurge şedinţa.
Se termină, un cuplu chiar cumpără un aparat minune (ce
costă o avere), iar tuturor ni se dă, drept cadou, un mic aparat
electric de mărunţit legume.
A doua zi am eu de făcut ceva mâncare, printre care şi ciorbă.
Suntem amândoi la bucătărie, şi-i spun lui Maxim că, hai să
încercăm aparatul. Mărunţeşte acesta, dar eu nu pun asemenea
harcea-parcea în mâncarea mea. Şi spun lui Maxim, dacă tot pleci
în oraş, ia aparatul şi du-l la gunoi.
Pentru Maxim, a pleca în oraş, este de a se duce în cartier, şi,
pe o bancă să stea cu câţiva pensionari de vorbă, până vine ora de
masă de amiază, când trebuie să ajungă şi cu nişte cumpărături ce i
le-am spus a le face.
Se aşează Maxim pe o bancă, lângă alţi doi pensionari
cunoscuţi, şi punând, fără să observe ceilalţi, aparatul pe bancă,
în spatele lor. Stau de vorbă, Maxim se uită la ceas, şi le zice că el
trebuie să plece. Se ridică, dar oamenii strigă după el: Domnu
Maxim, v-aţi uitat cutia asta. La care Maxim răspunde, nuu ... nu-i
a mea!
Iată s-a sfârşit povestea. De atunci au trecut mai mulţi ani, eu
rămân şi văduvă. Trebuie să fac în casa mea treburile bărbatului.
Aşa că, atunci când mai primesc asemenea telefoane, mă gândesc
ce ar fi răspuns Maxim la insistenţele doamnelor.
În primul rând am constatat că toţi cei ce mă invită sunt din
Ardeal. De aceea uneori le spun: Eşti din Ardeal, şi ai gândit că la
noi în Moldova găseşti mai mulţi proşti. Ia caută, fetiţo şi pe la

75
voi, aveţi destui proşti şi acolo.
Sau, vai dragă, dar n-am eu decât 25 de ani, şi tu întrebi cum
stau cu reumatismul?!
Şi tot aşa merge povestea, căci escrocii se înmulţesc pe zi ce
trece.

76
 11
Ne ducem noi des în Ardeal din Moldova noastră. În
concediu trăgeam o fugă şi pe ruta către casa părintească, la frate
acum în posesie. Stăteam două-trei zile când, dacă lipseau de pe la
noi, procuram brânză şi măsline.
Măsline găseam, căci ardelenii nu se prea dau în vânt după
ele. Noi eram pe malul Dunării sau descendenţi ai celor trăiţi pe
malul Prutului de pe vremea când acesta era navigabil iar grecii de
pe la noi, cu comerţul se ocupau.
Deci, căutam şi cumpăram măsline ca să avem acasă destule,
eu fiind cea care ştiam cum să le păstrez. Mare lucru nu e. Le pui
în ulei. Ulei?! Ei, chiar dacă se dă pe cartelă, aici, la noi, ştie
lumea că de la Fabrica „Prutul” se fură ulei într-o veselie. Deci,
aveam de unde cumpăra.
Suntem în Ardeal, deja cumpărasem măslinele şi îl trimit pe
Maxim la oraş să cumpere limbă de porc – două-trei bucăţi, ca să
fac acolo limbă cu măsline. Ia Maxim cu el şi pe nepoată, dragă
lui, căci era singura nepoată. Când intră în curte, la întoarcere,
nepoata strigă disperată la mama sa: „mamă, unchiul a cumpărat
mortăciuni!”.
Noi râdem, şi eu îmi fac de lucru să pregătesc mâncare. Pe
parcursul zilei au mai intrat în curte ceva persoane din sat, pe care
cumnatul meu îi tot îndemna să guste din mâncarea făcută de
mine. Toţi au gustat şi nimeni n-a spus că nu-i place, dar şi că aşa
ceva ei nu fac.
...........................................................................................................
Şi dacă sunt pusă pe poveşti la gura sobei amintesc că în satul
acela fiecare casă era prevăzută cu fântână în curte. Cam la patru
metri adâncime, şi de aceea locuitorii nu prea au dorit a li se face
instalaţii moderne de aducţiune a apei, şi chiar cred că şi la vremea

77
asta mulţi au rămas cu fântânile lor.
În generaţiile mai de demult pe acele meleaguri au existat şi
case mai mici, cu una sau două camere şi bucătărie, mai joase şi
bănui, că nu erau din cărămidă arsă. Într-o asemenea casă de locuit
a trăit bunica soţului meu. Aşezată, ea, la şosea demult rămăse cu
foarte puţin pământ în jurul casei, căci bărbatul ei s-a apucat să
joace la jocuri de noroc, la care şi-a pierdut nu numai pământul
din câmp, dar şi pe acela din curte. Astfel că, el de inimă rea muri
curând după acea ispravă, iar biata femeie a rămas doar cu căsuţa
şi doi prunişori lângă ea. Nimic altceva decât o fată de măritat,
frumoasă ca o stea, căci era cu părul închis, dar cu o piele albă-
roz, cum rar se întâlneşte, cu sprâncene arcuite. Era din familia
Albu, şi, probabil au fost înscrişi în vechime sub acel nume,
tocmai datorită albeţii pielii.
Devine ea soţia socrului meu, şi, după cum mi-a povestit
Maxim, era de o hărnicie ieşită din comun. De fapt nici bărbatul
nu era mai prejos, dar mai domol în mişcări – de unde a moştenit
felul şi Maxim.
Fac o paranteză şi amintesc că Maxim era odată într-o piaţă,
unde o femeie îl tot îndemna să cumpere, nu ştiu ce, de la ea. El
era omul ce nu supăra pe nimeni, şi, probabil a făcut o glumă către
ea. O altă femeie, ce, de asemenea vindea ceva îi spune celeilalte:
Nu cumpără leliţă de la tine, ce ai tu de vânzare! Nu vezi că
domnu' e hrănit numai cu lapte şi miere! Aşa arăta Maxim! Cu o
faţă albă-roz, iar eu ştiu că pe tot corpul lui nu găseai nici o
aluniţă, nimic, nimic, decât vedeai o piele extraordinar de curată,
netedă şi albă-albă.
Tot într-o asemenea casă, cum v-am spus mai sus, au locuit
două bătrâne – mici şi subţirele – despre care Maxim povesteşte că
erau, cumva, un fel de mătuşi, dar nu ştie sigur ce fel de mătuşi
erau acestea. Trăiau din nimic, primăria le trimitea ceva lemne de
foc, iar ele strângeau spicele de grâu rămase în urma cosirii
acestuia. Nu-i de mirare. Mama mea, ca să fiu şi eu de folos, mă

78
trimitea cu o trăistuţă în gât tot aşa, să strâng spice de grâu. Iar eu
împreună cu alţi copii o făceam cu plăcere.
La aceste bătrâne, povestea Maxim, că tatăl lor avea grijă să
le trimită un sac de cartofi, când se culegeau, un sac de varză, şi
totdeauna, la Crăciun, le trimitea o bucată de carne din porcul lor.
Copiii mergeau cu uratul, cu colinda mai des de Crăciun.
Treceau neapărat pe la bătrânele acelea. Bucuria lor – a celor două
– era că puteau pune în faţa copiilor, o farfurie de răcitură,
îndemnându-i cu vorbele: Ia, Lae, ia Nelu şi mâncaţi!
Iar bunica avea bucuria ei. Veneau nepoţii, şi din acei
prunişori ea avea făcut liftar, din care, punând ea repede un tuci pe
foc, le făcea câteva clătite umplute cu acel liftar. Ia te uită câtă
bucurie şi ce bunătăţi!
La vremea aceea era obiceiul ca preotul satului să adune
câţiva copii cu talent de buni cântăreţi cu care el să meargă cu
ajunul Crăciunului. Cum popa, de regulă, se cam îmbăta în ziua
aceea, copiii erau cei ce cântau pe la casele oamenilor, popa doar
mormăia ceva.
Pentru strădania lor, popa le dădea o masă, acasă la el, la
terminarea activităţii acelei zile.
Era post deci, iar Maxim, ca cel mai mic din grupul celor
şase-şapte copii, este pus la masă în casa preotului, unde
preoteasa le serveşte fasole. Le pune masa şi pleacă în altă cameră.
Maxim se uită în jur; toţi au linguri dar el nu. Nefiind el prea timid
nici la vremea aceea, deschide uşa în care era preoteasa ca să ceară
lingură. Rămâne ţintuit pe loc la priveliştea deschisă în faţa lui: la
o masă lungă, trei-patru peoţi împreună cu nevestele stau la masă
cu pui ce au copanele în sus, bunătăţi de tot soiul şi multe sticle
de băuturi. Alarmată, preoteasa alergă către el şi-l împinge înapoi,
deşi spusese că el venise după lingură.
Aceasta i-a fost prima învăţătură soţului meu în ce priveşte
credinţa şi obiceiurile împământenite despre cine şi cum se ţine
postul.

79
 Uite o figură!

Mama ştia să gătească orice din orice. Şi asta, poate, fiindcă

trecuse şi prin vremuri grele când oamenii nu aveau voie să taie
nici o vită din curtea lor: totul lua conducerea „căci este nevoie
pentru clasa muncitoare”, sau se dădea la cotă către Stat. Papa,
agent veterinar fiind, aducea uneori acasă un picior de vită sau
coadă. Ştia mama ce se poate face din acestea, iar mâncărurile
erau gustoase . Nu grăbea ea niciodată fierberea, carnea era moale,
nu-ţi rupeai dinţii în ea. Mă apucă disperarea când intru în casa
unor cunoştinţe sau vecine, ce-şi au oala la foc mare, iar eu
degeaba le explic că nu fac altceva decât să-şi strice mobila,
pereţii cu aburul din bucătărie, căci carnea fierbe tot în acelaşi
timp, fie mare sau mic focul.
Maxim avea o „suferinţă” din copilăria sa: aceea că îl
trimimitea uneori mama lui, seara când se întorceau de la câmp şi
când trebuia să facă ceva de mâncare, că cumpere cam o jumătate
de funt de carne, căci în gospodărie nu se mai găsea nici un oscior
din porcul avut de Crăciun. Asta însemna cam 200 grame de
carne, iar măcelarul, probabil, făcuse glume pe seama lui.
Din acest motiv lui îi era ruşine să cumpere ceva în cantitate
mică, chiar dacă avea de toate acum şi chiar dacă mie îmi plăcea
din anumite considerente, numai de mine ştiute, să cumpăr mai
puţin, câte ceva.
Suntem noi într-un magazin din cartier, unde există şi
măcelar iar carnea este de bună calitate. Uneori , foarte rar, apărea
în galantar o tăviţă acoperită cu plastic, cu bucăţele mici de carne,
pe care scria: codiţă de vită. Preţul nu era prea mic, iar cantitatea
se apropia de un kilogram. Îi zic lui Maxim: vreau să cumpăr, căci
ştiu că se poate face un borş de varză dulce foarte gustos sau praz
cu acea carne. Maxim se codeşte, cred că trăieşte acel sentiment

80
din copilărie .
Văzând că eu totuşi vreau să cumpăr şi cer tăviţa, trece el pe
glumă şi strigă tare către vânzător: N-o luăm pentru noi, ci pentru
câine! Ia uite, avem şi câine şi eu nu ştiam!
...........................................................................................................
Este Maxim fotograf ambulant cu aparatul de „grumaz”. Este
la pensie – om aproape bătrân. Are el suferinţa din cauza coloanei
ce-i este rigidă. Calcă uşor, dar mersul îi este îngreunat. Statura lui
este de om aproape înalt, dar este şi rotofei. Are el şi o suferinţă
în urma unei operaţii nereuşite ce a fost repetată, astfel că a rămas
cu o umflătură în dreptul ficatului.
Calcă rar şi încet printre cei întinşi la plajă pe malul Dunării,
în aşa fel încât să-l vadă lumea şi, poate, se hotărăşte cineva să
facă poze. Are şapca întotdeauna, de tip nemţesc, dar cu cozorocul
la spate, căci trebuie să fie pregătit în orice moment să facă poza.
Odată cineva de pe plajă, îi spune celei de lângă el: Uită-te!, trece
o figură! Era Maxim figura, şi el nu se supără, iar acasă îmi
povesteşte ce şi cum a fost în ziua aceea, dar şi cum a fost cu
„figura”.
De la „Podul de flori” basarabenii încep să vină în România.
Vin şi la mine rude, despre care, în general, habar n-aveam.
Aveam de suflet doar o verişoară. Pe Lena – profesoară de
matematică în satul ei. Trimite ea vorbă să am grijă de o fată a
unei cumetre ce vine la studii în oraşul nostru. De fapt nici nu mai
ştiu cum o chema pe fată, dar mi-am făcut datoria, ajutând-o să se
aşeze la cămin şi i-am spus să vină duminica, când vrea, la noi la
masă.
Apoi a venit la studii fiica cea mare a Lenei - Nataşa. Acelaşi
lucru, dar către ea, fiindu-mi neam de sânge, am fost mai
generoasă. În cei 4 ani de studii ale ei, veneau părinţii să-i aducă
cam de toate ce aveau în gospodărie de mâncare. Aduceau şi
pentru noi. Colea – tatăl Nataşei – lucra la făbricuţa din sat, de
coniac. Problema mare era că eu dormeam, în noaptea aceea, pe o

81
canapeluţă în bucătărie. Dar trebuie să dorm iepureşte, căci sticlele
de băutură şi tot bagajul erau pe balcon, iar eu trebuia să fiu atentă
ca Maxim să nu treacă tiptil pe lângă mine şi să ia băutură de pe
balcon şi s-o ducă în sufragerie, unde el şi Colea trăgeau serios.
De fapt se întâmpla ca eu totuşi să adorm, sticlele nefiind în
prealabil numărate, Maxim reuşea să treacă neobservat pe lângă
mine, iar cheful dura toată noaptea.
...........................................................................................................
Pregăteam mâncare – vreo cinci-şase feluri – sâmbătă pentru
noi, pentru familia fiului nostru, dar şi pentru Nataşa că vine
duminică la noi. La copiii noştri mergeam cu mâncare sâmbăta,
când deschideam poarta cu capul, după ce descărcam din
portbagajul unui taxi, tăvi întregi cu plăcinte calde, prăjituri, ce le-
am făcut cu o zi înainte, mâncăruri dichisite şi împachetate cât
mai estetic.
La ora şase în dimineaţa de sâmbătă e demult începută
activitatea noastră în bucătărie. La acea oră îl am pe Maxim, cu
îndrumări a ceea ce trebuie făcut în lipsa mea, şi eu trag o fugă la
apartamentul de desupra mea – la Florica, ce-mi este prietenă –
ca să ne bem cafeaua. Ea este trează demult şi bucătăreşte la ora
aceea iar cafeaua ne-o bem, fără ca ea să se oprească din treburi.
Stau, de regulă o jumătate de oră.
Se întâmplă ca Maxim, într-una din dimineţi de sâmbătă, să
aibă de prăjit chiftele. El prăjeşte demult chiftelele, dar trebuie de
fiecare dată să-i modelezi una sau două pe masă şi să-i spui: aşa le
faci pe toate, ai grijă să nu dai focul mare şi să prăjeşti numai cât e
nevoie şi să nu fie arse!
Am mai spus că bărbaţii nu au calitatea ce o au femeile, de a-
şi distribui atenţia către mai multe lucruri ce le au de făcut. Cel
puţin aşa susţin cercetătorii, iar eu m-am convins pe propria piele.
Plec la cafea sigură că chiftelele sunt pe mâini bune. De fapt
Maxim mă şi asigurase că aşa este.
Dar, dar, radio era deschis iar – pentru cine nu ştie – amintesc

82
că la ora aceea programul principal al acestuia difuzează ştiri
interesante.
Beau cafeaua şi fuga acasă. Când mă uit, pe platou stau nişte
chiftele normale – prima tigaie prăjită – iar lângă ele alte chiftele
cât palma de mari. Eu îmi pun mâinile în cap, şi strig, ce-ai făcut?
Ce-s cu astea aşa mari? ! Iar el, trezindu-se din cele înspre care i
se îndreptase mintea de la radio, zice: nu-i nimic, şi iute, ţac, ţac,
ţac taie chiftelele cele mari în două.
Iată, zic eu, altă prostie. Facem noi celelalte mâncăruri, iar
din chiftele o să mâncăm doar noi şi-o servim doar pe Nataşa din
cele mici. Copiii n-o să aibă astăzi chiftele.

83
 12

Cuvintele „te iubesc” nu ni le-am spus niciodată. Dar din

toată comportarea noastră în atâţia amar de ani împreună, se
înţelegea că suntem unul pentru altul, şi că respectul faţă de
celălalt era întotdeauna prezent.
Ne-am şi „complimentat” la bătrâneţea noastră. Cam aşa s-a
întâmplat:
Eu trec în grabă prin sufragerie unde el era pe fotoliu, cine
ştie ce făcea. Îmi zice: „Tam, poţi să faci şi caca în capul meu că
eu nu zic nimic!”
Eu zâmbind mă îndrept către bucătăria mea, iar la o nouă
trecere prin sufragerie, îi zic: „Dragul meu, dacă aş mai fi tânără,
tot cu tine m-aş mărita!”
Ce şi cum m-a văzut el în mintea lui, numai Dumnezeu ştie.
Doar după moartea lui, o vecină – ce n-avea nici un interes a-mi
spune ceva de bine – mi-a spus că, odată mergând pe drum în
cartier cu soţul meu, acesta i-a spus: „dacă n-ar fi fost Tam, eu
demult eram mort”. Aşa gândesc şi eu că s-ar fi întâmplat. Fire
dezorganizată el, mare consumator de băutură, cumva şi cuţitar în
tinereţe, nepriceput în multe direcţii, eu nevasta lui, l-am avut
mereu sub ocrotire, fiind opusă lui.
Ce-am fost pentru el nu pot exprima prea bine în cuvinte,
Dar las pe scriitorul de pe meleagurile noastre, Panait Istrati, ce
într-una din poveştirile lui, descrie prea bine ceea ce şi eu am fost
pentru soţul meu:
„-O, bărbatule! Când femeia poate fi pentru tine un prieten, e
mai mare decât cea mai bună dintre neveste, mai desăvârşită decât
cea mai voluptoasă dintre amante, şi ea întrece cu mii de coţi cea
mai deplină prietenie pe care bărbatul o poate avea pentru un

84
bărbat, căci femeia e complexă şi diferită ca pământul ce ne
farmecă şi ne hrăneşte!”
...........................................................................................................
Aveam noi deja o nepoţică de la fiul nostru Devid. Era mare
lucru, dar şi mai mare a fost când am avut şi un nepot. E mare
lucru pentru bunic, un nepot. Mergeam noi la el, eu sunt ocupată
în grădina lor de flori, dar spre ruşinea mea, şi cu ţigara. Îl rog, de
fiecare dată, pe Maxim să se ducă să stea cu nepotul că are deja 5-
6 ani şi apoi în continuare. Stau ei mult timp împreună, dar ce
vorbesc şi ce fac acolo, eu nu prea ştiam. Dar uneori Maxim lua o
jucărie acasă pe care o repara şi i-o ducea în sâmbăta următoare.
Existau şi cărţi cu duiumul în camera nepoţelului, probabil că-i şi
citea.
...........................................................................................................
Acasă la noi, de regulă eu sunt grăbită, căci treburi am multe.
Mă vâjâi din baie către bucătărie, trecând prin sufrageria unde
Maxim citeşte, scrie, liniază etc. Are obiceiul ăsta de când era
tânăr, când, lăsând el cutiile de chibrit goale, când venea de la
serviciu, observam că pe dosul acestora era desenată o căsuţă. A
mers aşa mulţi ani. Căsuţele au şi ferestrele însemnate, dar şi coşul
de fum, dimensiunile etc. La pensie fiind, când n-avea ce face,
desena, linia ... o căsuţă, niciodată mare, ci cel mult cu trei
camere. A mers aşa până la moarte.
Eu nu dădeam importanţă căsuţelor, dar le găseam peste tot,
ca semne de carte sau la sfârşitul unor caiete vechi.
Doar la bătrâneţe a spus: Nu există casă perfectă. Iar eu nici
atunci n-am dat importanţă spuselor lui, ci doar acum, singură
fiind, când îmi amintesc multe despre el, zi de zi, am înţeles ce era
cu căsuţele: Căuta soţul meu casa perfectă şi asta am înţeles-o
simţindu-i firea de a căuta perfecţiunea atunci când îl rugam să
meşterească în gospodăria noastră. Câte nu trebuie a fi reparate în
casa unui om!. Dar el nu era mulţumit, însă eu fiind mai grăbită, n-
aveam răbdarea lui de ardelean ce nu ţine cont şi de timp. De

85
aceea eu, văzând lucru făcut, îi ziceam: lasă-l aşa, eu sunt
mulţumită, nu există lucru perfect. Probabil alte lucruri mă presau
a fi făcute şi îi stopam activitatea de perfecţiune.
...........................................................................................................
Observasem demult că Devid are mult din firea mea: veşnic
ocupat, cam iute să facă şi aia şi aia. Are însă şi de la tatăl său,
destule, şi bune şi rele.
Eu am treabă, sunt firea ce-mi împlinesc totdeauna ce-mi
propun a face, iar Maxim nu prea îşi propune ceva. El face lejer
tot ce i se cere a face, dar n-are planuri personale. Doar baia şi
bărbieritul. Devid este şi el ocupat. Cu studiile lui, cu sportul, cu
cititul, cu distracţiile etc.
Odată Maxim văzându-ne aşa ocupaţi, trecând de colo colo
pe lângă el - cel ce stă liniştit pe fotoliu pe lângă care este o masă
rotundă şi o alta mai joasă în stânga lui, toate ocupate în blatul de
jos cu ele de trebuinţă a scrie, citi şi ţine evidenţe – ridică ochii
către noi doi şi ne zice: cred că eu când voi muri, Tam o să fie la
coafor, Devid la sala de sport, iar eu o să mă duc singur la cimitir.
Noi râdem, dar eu ştiu că, neavând rude, n-o să plece el chiar
singur, dar va fi cam cum zice el.

86
 Se referă doar la unii dintre voi

Stau în staţia de autobuz pe bancă şi mă uit la un tinerel din

faţa mea ce aşteaptă şi el cu mare nerăbdare. Urmăresc, fără să
vreau, cum îi tremură picioarele, parcă ar face-o înadins, dar nu!
Bietului băiat îi tremură picioarele, căci are pe el doar coaja aceea
ce se cheamă blug iar afară este peste minus zece grade. Da, da,
zic eu în sinea mea, veţi fi generaţia ce veţi plăti în curând tribut
serios către medici şi producătorii de medicamente, ce, dealtfel,
doar asta aşteaptă.
Mergeţi voi iarna, cu gâtul între umeri. Şi asta fiindcă nu
purtaţi fular. De ce, cine vă opreşte, probabil că nici voi nu ştiţi,
dar ştiu eu că gâtul, atacat el de frig va fi atacat în curând şi de
boli.
E adevărat, trăiţi o epocă a unei tehnologii înaintate, faţă de
noi, generaţia bătrână. Dar cât de multe vă lipsesc!!
-Mai întâi bunul simţ ce vă împiedică a da locul în mijlocul
de transport unui bătrân ce vă stă alături în picioare. Ziceţi, voi, că
sunteţi obosiţi de la cursuri, dar nu vă credem. Cursurile poate v-
au obosit doar psihic. Fizic ar trebui să fiţi cum trebuie şi nu
justifică gestul vostru. Problema e că aţi devenit molâi, cu toată
sala în care vă atrenaţi zilnic. Munca l-a creat pe om, iar voi faceţi
sală doar pentru a deveni apţi pentru o bătaie în trafic sau doar
pentru frumuseţea corpului. Dar de lene tot suferiţi, căci aceasta vă
determină uneori să cereţi mamei să vă dea un pahar de apă, vouă
ce în timpul acesta priviţi la televizor.
-Tot de lene aţi devenit generaţia ce, parcă, are degete de
hârtie; albe, albe şi inutile. Munca voastră la sală este
neproductivă, iar rezultatul este că se pierde o forţă de muncă în
folosul societăţii, adică ce ar trebui să fiţi de fapt.

87
 -Cum coborâţi vă e frig, fiind voi dezbrăcaţi dar şi proveniţi
din casele voastre supraîncălzite fără a înţelege voi că iarna nu faci
în casă o temperatură ca şi vara. Iar vara nu te străduieşti cu
aparatura ce o ai, să faci temperatură de iarnă.
Dacă aţi gândi, aţi înţelege că spre economia buzunarului e
mai corect a lăsa temperaturile să succeadă aşa cum le-a lăsat
natura. De la acest comportament vi se vor trage o mulţime de
boli, iar ceea ce văd la farmacii, e câte un rând considerabil de
tineri ce cer farmacistei medicamente cu grămada. Chiar nu ştiţi
voi că omul nu are nevoie de medicamente decât în cazuri
excepţionale? Omul trebuie a şti cum şi în ce mod trebuie a se
comporta pentru a se păstra sănătos. Iar ceea ce faceţi voi este
tocmai contrariu, adică faceţi totul parcă în batjocura sănătăţii
voastre.
-Aţi primit sfaturi bune de la părinţii voştri dar repede aţi
început a le ignora. Că ignoraţi mulţi din voi sfaturile ce le-aţi
primit de la mama, de la tata, este primul pas pentru uitarea
istoriei. Căci neamul, istoria, începe cu cel mai apropiat - adică
părinţii – şi se termină în negura vremurilor. În acest fel faceţi
jocul celor ce nu vor binele, nici al vostru şi nici al neamului
românesc.
-Lenoşi fiind voi, vă place a mânca doar ... moale. Fructa de
bază vă este banana, căci nu trebuie mestecată, şi rar ştiţi a muşca
dintr-un măr. Prăjiturile trebuie a fi cu cremă, căci nu trebuie a le
mesteca voi.
-Fetele, femeile şi nu numai ele adoptă iute orice modă –
chiar şi şalvari turceşti – din neştiinţă a ce înseamnă aceasta şi
totodată din lenea de a gândi: moda chiar este pentru mine, mă
reprezintă ea, sau dau banii pe prostii când mai bine aş vedea ce
am în garderobă şi cum pot să combin acestea pentru a arăta totuşi
şic.
Ce mai lene pe pământ românesc! Şi ce mai profită cei ce vă
învaţă şi vă îndeamnă a consuma, „gata preparat, uşor de

88
mestecat”!
Parcă se zice că trăim de vreo 27 de ani în capitalism. Dar
capitaliştii noştri, cei deveniţi bogaţi în principal, au procedat cam
în stilul de a pune banii lor dintr-un buzunar în altul al lor. Dar
asta nu înseamnă capitalist. Cel adevărat, domnilor, a avut de
unde lua, adică din toată lumea, punând banii de acolo în ambele
buzunare ale lui şi nu numai.
-Curăţenia urbei în care trăiţi, de regulă o barjocoriţi. Citeam
undeva că un londonez a fost întrebat cum de, în demersul istoriei,
au devenit aşa „lorzi şi lady”? La care i s-a răspuns: Am fost bătuţi
la fund cu vergile o sută de ani pentru a respecta legea. Aşa o fi
povestea, aşa se educă omul? Probabil că în atare situaţie, dacă
cumva mai e cazul a fi voi reeducaţi, guvernanţii vor avea mult
de muncă.
Dar dacă tot veni vorba de englezi. Să vă „laud” puţin pe voi
tinerele generaţii: Aţi devenit cumva englezi, căci neştiind voi prea
multe, când vă întâlniţi, vorbiţi voi doar despre vreme. Ca
englezii, deşi aceştia din alte motive o fac. Vorbiţi voi, când vedeţi
vreo zi mai călduroasă din luna februarie, că se apropie vacanţa la
mare şi că chiar e timp de plajă. Nu vă străduiţi prea mult a vă
bronza, căci după cum se înmulţeşte neamul ţigănesc – un român
la zece din ei – în curând veţi fi negricioşi toţi. Şi poate aţi
observat că ţiganului nu-i place nici apa şi nici plaja. Prevăd că
nepoţeilor dvs. nu li se vor mai suplimenta trenurile de către
C.F.R. pentru vacanţe la mare. Negrişori fiind ei, vor fugi de soare
şi apă ca dracu' de tămâie.
-Aş putea să vă spun ce trebuie să faceţi voi, care tolăniţi la
televizor sau cu calculatorul în faţă să ... n-aveţi ţânţari în casă,
chiar dacă aveţi fereastra fără sită. Dar nu vă spun. N-aveţi decât
să aflaţi studiind ... comportamentul ţânţarilor.
-Sau pot să vă spun cum trebuie a nu vă fi mâncate hainele
de molii. Fără chimice cum ar fi naftalina (cancerigenă ea) sau
alte, alte produse ce, mai întâi sunt toxice pentru om. Dar nu vă

89
spun. Scrie în CARTE.
-Dar cu muştele cum e? Asta chiat v-o spun. Dacă tot sunteţi
capitalişti, apoi luaţi exemplul japonezilor. Au aceştia obligaţia
cetăţenească de a omorâ pe vară 100 de muşte Aşa că să nu vă fie
nici lene, nici ruşine a pune mâna pe plici, chiar dacă dvs. puneţi
mâna doar pe mouse.
-Doamnele poate vorsă aibă un volum de păr fără chimice, şi
chiar să stopeze căderea prea accentuată a părului: Scrie şi asta în
CARTE, carte pe care voi, generaţiile tinere, o ignoraţi, o
batjocoriţi, dar prin aceasta nu faceţi altceva decât a vă batjocori
propria persoană.
Iar în încheiere parcă îmi vine să cred că este o mare
asemănare între fluorescenţa unei plante, când florile sunt, la
început, mari, viu colorate, apoi mai palide, mai mici, tot mai mici
şi, până la urmă bobocii nu mai au puterea a înflori, şi generaţiile
ce s-au susccedat pe pământ şi continuă şi-n ziua de azi, mai
palide, mai mici ...

90
 13

N-avem noi grija altora. Doar, cel mult, acela de a sfătui pe

unul şi pe altul, când îl vezi mai nepriceput. Nu râvnim niciodată
la ban nemuncit, având doar grija banilor noaştri, ce, de altfel, nu
au fost prea mulţi niciodată, dar, cu toate astea, am fost totdeauna
mulţumiţi de ceea ce avem. Este o vorbă, că fericirea este făcută
din lucruri mici. Tot adevărat este şi ce spun alţii, că a fi fericit
este a te mulţumi cu ceea ce ai. Doamne fereşte pe cel ce râvneşte
continuu la mai mult decât i-a hărăzit soarta! Acela va fi
nemulţumit toată viaţa, ce-i va deveni calvar.
Maxim a murit la 78 de ani, când eu nici nu mă gândisem că
tocmai el este la vârsta când se moare. După câtva timp, când
acuza dureri, a fost internat la spital de mine, cea care l-am lămurit
a se interna zicându-i că eu nu mai ştiu ce să-i fac. Diabetic fiind,
n-a murit de ce gândeam că are, nici din cauza a ceea ce-i
provocau durerile, ci în urma unei crize de inimă (era de mult în
tratament) provocată în timpul unor cercetări prea obositoare
medicale făcute acolo, în spital. După două-trei zile de la internare
l-am luat noi mort.
Nu încerc să explic cum a decurs ultima zi înainte de a muri,
dar, analizând eu, pas cu pas, cele petrecute mi-am dat seama şi
sunt convinsă că el a ştiut că va muri. A ştiut şi nu s-a speriat. Aşa
cum şi-a petrecut viaţa – fără a se văita vreodată de relele ce s-au
petrecut şi fără a sări în sus de bucurie, când a fost bine – omul
acesta a ştiut să şi moară; demn şi cu încredere că nu este altceva
moartea, decât o întâmplare de neevitat ce face parte tot din viaţă.
Pot spune – aşa cum spun românii - că a fost o
înmormântare „frumoasă”, dar n-o spun. A fost aşa cum e la
înmormântări. Aveam o femeie de prin vecini pe care o rugasem

91
să-mi fie aproape în zilele premergătoare înmormântării.
Dimineaţă, în ziua înmormântării am rugat-o pe acea femeie
să mă lase singură cu el. L-am mângâiat şi am lăcrimat puţin, căci
eu plâng doar când nu mă vede nimeni. Apoi m-am uitat atent la
el, era la fel cum îl ştiam în viaţă, şi am gândit: oare e chiar mort,
ori se preface?
Ştiind că soţul meu avea „credinţa” lui în suflet, şi niciodată
exprimată, am rugat pe cei responsabili cu înmormântarea a-i lua
de pe piept iconiţa ce face parte din obiceiul ortodox. Nu puteam
aduce soţului meu un asemenea afront, când ştiam că el n-a ţinut
în braţe 50 de ani altă femeie decât pe nevasta lui. Deci am zis:
Luaţi, vă rog, iconiţa cu doamna aceea de pe pieptul lui şi
renunţaţi la alte câteva farafastâcuri religioase ce nu-mi convin, şi
aşa s-a făcut.
Explicabilă atitudinea nepoţelului R. Plânge şi spune că „i-a
murit bunicul preferat”, punându-i în coşciug diverse jucărele „ca
să aibă bunicul amintire de la el”. Explicabil este şi plânsul
neîntrerupt al nepoatei, căci, chiar dacă n-o spune, bunicul acesta
a însemnat mult pentru ea.
Nu înţeleg remarca fiului nostru, ce zice: „Dintre toţi de aici
mama este cea mai liniştită!” Oare fiule, n-ai înţeles? Eu nu ştiu a
juca teatru. „Teatrul” meu va fi după aceea, când singură fiind voi
merge înainte. „Înainte” către ce? Vezi tu, fiule, că orice înainte
are acelaşi drum şi acelaşi sfârşit precum ai văzut la tatăl tău.
Primele câteva zile ca văduvă mi le petrec făcând ordine în
acte şi hârtii, căci abia atunci mi-am dat seama că Maxim nu a
mai fost în stare să şi le ţină în ordine. N-am fost conştientă că nu
erau ordonate, ci doar puse în dulăpiorul unde doar el avea grijă.
Umblând eu şi în celălalt dulăpior al lui, observ, la dos, o hârtie cu
ceva scris de el. Gândesc: el niciodată nu a avut simţul practic. A
pus acea hârtie acolo, deşi e inutilă, căci nu se vede ce este scris pe
ea. Mă uit mai atentă, dar nu văd ce scrie, e doar scrisul lui „de
patru clase”. Cu grijă deslipesc acea hârtie şi văd scris pe ea toate

92
datele de naştere şi numele celor cunoscuţi şi rude ale noastre pe
care obişnuiam să-i felicit de ziua lor. Iată, abia atunci înţeleg;
soţul meu a ţinut a nu mă lăsa singură pe lume, străduindu-se el a
mă face să înţeleg că, după moartea lui, am şi pe alţii pe lumea
asta. Lipesc acea hârtie în carneţelul meu de telefon şi îmi continui
zilele vieţii, ce mi se par a fi cum trebuie, fără a ţine cont că e nor
sau soare, gândind că oricum sunt ele, fac parte din viaţa mea. Nu
există zi, însă, fără a-mi aminti de soţul meu. Oricum aş face-o, el
este prezent în viaţa mea, şi, probabil, din acest motiv nu l-am
visat vreodată. Doar dorul de el este neîntrerupt, căci nu are cum
a fi altfel. Am început viaţa cu el încă de copilă şi am încheiat-o
bătrână.

93
 Semnale de dincolo

Aşteptam pensia cu bucurie, eu cea care cu o săptămână

înainte împărţeam banii ce ni se cuveneau. Aveam grijă ca o sumă,
fie ea cât de mică, să hotărăsc a fi pusă la Bancă. Primeam banii,
iar aceştia fiind deja socotiţi, repede mi se ducea „bucuria”, căci
observam că trebuia să am grijă toată luna, să fiu strânsă la mână.
Maxim doar întreba: îţi ajung ăştia pentru toată luna? Iar eu îi
spuneam: lasă, văd eu, uită-te pe acte şi vezi, dacă se întâmplă
ceva neprevăzut, ai de unde scoate ceva de la Bancă? Se uita şi-mi
zicea.
Eu habar n-aveam de Bancă, ci ştiam doar ce bani reuşisem
să economisim, cum se zice, pentru zile negre. Mi-a spus el că este
cazul a merge şi eu pe acolo, căci, când nu va mai fi, eu n-o să am
habar. Îi răspundeam, lasă că văd eu dacă n-o să mai fii. Eram în
cap cu ideea că eu voi muri prima, şi nu el.
Am fost de două ori la sucursala Băncii, ce nu era departe de
casa noastră, dar m-am dus degeaba, căci problema nu mă
interesa.
După moartea lui am luat evidenţele lui, hârtiile din casă , am
studiat, am înţeles care sunt problemele cu Banca, şi uneori mă
duc pe acolo. De câte ori mă duc, o doamnă îmi spune: ce om a
fost Dl.Maxim! Îl ştiţi pe domnul C. ce era aici. Se întreţinea cu
acesta. Vorbele astea mi le spune doamna respectivă de mai multe
ori. Îmi cade „fisa”, în momentul când realizez că Maxim nu se
supăra când eu spuneam că trebuie să scoată ceva bani din
economii. Se ducea de fiecare dată. Problema era că, la scoatere,
Banca percepe comision, el era strâns la pungă, iar mie – cea care
habar n-aveam despre bancă – nu mi-a spus niciodată Măi,
nevastă, opreşte-ţi mai mulţi bani de cheltuială, căci acolo trebuie
să plătesc comision de retragere!

94
 Auzind de multe ori cuvinte de laudă despre soţul meu de la
doamna respectivă, trag concluzia că lui Maxim îi plăcea să
meargă la Bancă, unde, probabil, el se desfăşura cu poantele şi
cunoştinţele lui despre Lume. Iar eu oricât m-aş strădui, n-am să
ştiu niciodată care au fost ele. Nefiind băut niciodată, sigur cele
spuse au fost valoroase, ca dovadă că a rămas el în memoria
funcţionarilor de acolo.
...........................................................................................................
După câteva zile de la înmormântare, stau de vorbă cu fiul
meu acasă la mine. Este şi nepotul R. Acesta umblă, se uită sub
paturi, se ridică pe vârfuri şi se uită pe dulap, pe sub masă, şi
nemaiavând unde se uita, vine dezamăgit către mine, şi-mi zice:
Bunicul a zis că-mi lasă mie puşca! Eu râd, şi-i spun: Dragul meu,
bunicul tău a fost întotdeauna glumeţ. El n-a avut puşcă niciodată.
Dar totuşi a avut dreptate. Ţi-a lăsat o puşcă. O ai tu în pantaloni.

_______________

95
 Cuprins
pag.
-Capitolul 1................................................................... 1
Pereţi.......................................................................... 2
-Capitolul 2................................................................... 7
Cum e când eşti tânără..............................................12
-Capitolul 3..................................................................16
Surioara mea cea mare............................................. 19
-Capitoul 4....................................................................22
Aneta...........................................................................25
-Capitoul 5....................................................................28
Şi m-am măritat...........................................................31
-Capitolul 6...................................................................36
Urechea.......................................................................40
-Capitolul 7....................................................................43
Nuca de cocos.......................................................... ...49
-Capitolul 8....................................................................52
Scrisul şi scrisorile......................................................58
-Capitolul 9....................................................................62
Despre supă, zupă şi altele.........................................65
-Capitolul10...................................................................71
Invitaţie la pomeni.......................................................74
-Capitolul 11...................................................................77
Uite o figură!................................................................80
-Capitolul 12...................................................................84
Se referă doar la unii dintre voi....................................87
-Capitolul13.....................................................................91
Semnale de dincolo.......................................................94

_______________

96