Timpul zboară

Prima mea întălnire cu bunica nu mi-e clară, cu siguranță eram

prea mică ca să-mi pot aduce aminte, dar totusi în albumul de
familie există o mulțime e poze în care aceasta mă ține la piept cu un
zâmbet cald pe chip.
În ajunul Crăciunului după ce preotul din sat trece să
binecuvinteze casa, mama mă trimite la bunica pentru a-i duce căte
ceva din bunătățile pe care aceasta le făce. Pe atunci gospodăria
dânsei era acoperită de nea până la genunchi; florile de care avea
atât de multă grija pe tot parcursul anului, erau acum sub zăpadă,
moarte; nucul din ogradă, acum fără nicio frunză si acoperit de
patura alba, iar cățelul care lătră și săre când mă vede, acum se
ascunde în coliba lui; casa era învăluită de liniște. Chiar dacă
atmosfera din jurul casei mă sperie, chiar dacă acea tăcere absolută
nu-mi era familiară, am înaintat în continuare. Pe gangul casei o
zăresc pe bunica care mă intămpină cu bucurie, iar apoi mă
primește în casă. În odaia ei mică, era pus un brad pe masă care era
ca un uriaș, iar luminile se reflectau în ochii ca din mărgele ai
bunici. Bradul era împodobit cu mii și mii de globulețe, de toate
culorile și mărimile, unul mai deosebit decât altul. Înăuntru observ
pisica bunicii, pe nume Mița care este pe atât de drăgălașă pe atât
de obraznică. Mă joc cu ea mereu când vin, iar acum cu frigul de
afară, era în casă și dormea lângă sobă. Când am intrat în cameră,
pisica a venit sprintenă la mine și la bunica pentru a ne întâmpina și
a mieunat la picioarele bătrânei, semn că îi era foame. Aceasta îi
pune un castron de lapte, iar eu mă cațăr pe patul ei foarte înalt. Iau
pisica în brațe și cu blândețe o mângâi cât timp bunica îmi pune sub
tălpile mele înghețate două cărămizi închinse de pe plita sobei din
bucătărie. După ce mă încălzesc bine, aceasta îmi pune o farfurie de
supă pentru „a nu merge acasă flămândă” asa cum zice ea, totuși
gustul mâncării este ireproșabil, încât nici mama nu a putut să-l
copieze. În tot acest timp, cât eu înfulecam de zor pisica își făcea
planul pentru a doborî bradul. Aceasta se urcă încetișor pe masa pe
care este așezat bradul, iar mai apoi pe crengile lui, una câte una.
După câteva momente se aude un zgomot puternic din sufragerie,
bradul era la pământ și pisica era de negăsit, iar atunci exclam:
- Mițiiii! Unde ai dispărut? Uite ce ai făcut! Spun în timp ce ridic
bradul de jos.
Atunci bunica întră fulger pe ușă și se uită mirată la dezastrul creat
de pisică și intreabă
-Ești bine? Ai pățit ceva?
-Nu, pisica a dărâmat bradul...
-Bine, nenoricita aia de mâță, trebuia s-o fi lăsat afară!
-Uite, câte cioburi din globul ăsta, ce frumos era, spun eu în timp ce
le strâng si le duc la coșul de gunoi.
- NUU! Nu-l arunca pe acela! Strgă bunica nervoasă din capătul
odai
-De ce? întreb eu curioasă, dar speriată
-Globul ăsta e de la bunicul tău, l-am cumpărat împreună în anul
când ne-am căsătorit, eram așa de tineri si fericiți pe atunci...
Pe chipul bătrânei se observa tristețea și nostalgia vremurilor bune
de altă dată și îi mai cădea o lacrimă din când în când. Am preferat
să empatizez cu starea ei doar prin simpla mea tăcere, neștiind ce
să-i zic pentru a o înveseli.
După tot acest moment, pisica se arată din coltul mesei și pentru că
știam că bunica nu o va primi cu bucurie, am luat-o pe furiș și am
dat-o afară, dar nu mai întâi de a-i oferi niște mâncare.