Pe malul Dunării

Privesc pe fereastră înspre uliţă. Nimeni nu a trecut spre punctul de întâlnire, desigur că
nu... soarele tocmai ce a răsărit. Ziua a început! Mirosul de paine uscată în cuptor umple camera
şi nările mele inspiră egoist aerul plăcut şi familiar. Alerg până la bunica şi iau repede o felie
puţin cam calda. Ceaiul este gata şi seul de oaie şi ouăle fierte. Înfulec din toate cu nerăbdare,
deoarece mi s-a părut că zăresc cu coţul ochiului pe Leana care trece pe uliţă. După ce termin
trebuie să o aştept şi pe Filis, verişoara mea. Nu mai termină odată!
Într-un final... am ajuns la pomul cazut pe care oamenii mari l-au taiat şi i-au lăsat
trunchiul aici, în mijlocul maidanului. Mă sui pe el şi privesc în jur. Încă nu sunt toţi, dar de pe
toate uliţele se zăresc capete înalte şi siluetele mai înalte, apoi şi cei mai scunzi, şi cei mai mici şi
mai enervaţi, şi în urma lor cei mai somnoroşi care încă nu s-au încălzit cu bucuria jocului. Un
baiat mai mărunt şi mai chel urca şi el pe trunchi după care cască înbolnăvindu-i pe cei din jur,
inclusiv şi pe mine.
Ce ne vom juca astăzi? Poate cu cartonaşele de la chibrituri, bine că nu le-am uitat acasă.
Desigur, nici ceilalţi nu şi-au lăsat pungile cu cartonaşe acasă, fiecare a scos-o de la
ascunzătoarea lui sau s-a dus să mai caute pe la restaurantele din vale. Mulţimea se strânge.
Cobor de pe trunchiul copacului printr-o săritură, cu siguranţă, atletică. Începe.
Jocul începe. Fiecare îşi ia papucul în mână la momentul potrivit şi arunca cu putere in
turnul de cartonaşe. Vai, au cazut toate! Sper ca astazi să strâng şi eu mai multe şi mai frumoase,
doar n-am furat degeaba papucul gumat al bunicii! Cu siguranţă că am succes. Ceilalţi mă privesc
cu invidie, pentru că părinţii lor le dau numai tălpici sau papuci stricaţi. N-au şanse împotriva
mea. Strang atât de multe cartonaşe, aoleu, să nu se rupă punga. Soarele trece pe cerul cel mai
înalt unde nici pasările nu îndrăznesc să zboare. Jocul nostru distractiv se termină când Costel şi
Ion încep o luptă vitejească pentru un cartonaş pe jumatate în cerc, pe jumătate înafara lui. Mă
întorc să văd ce a câştigat Felis, dar nu are nimic în mâini...
—Unde îţi sunt cartonaşele?
—Le-am pierdut pe toate.
—Da, proastă mai eşti! Ce ţinteşti pe lângă când ai papuc bun?
Nu mai zice nimic, tăcere. Dar, cineva strigă să mergem la furat agude şi mulţimea aprobă
fericită. Agude mari zemoase, de la bătrâna de pe strada Portului mai în jos un pic. Când ne
apropiem de casa cu cel mai mare agud din lume, multe sâsâituri încep să răsune de la fiecare pe
rând, liniştea se lasă repede când ajungem în faţa bolovanului de lângă gardul casei. Copacul
mare îşi lasă crengile pline să cadă cât mai jos grele de foamea şi pofta noastră. Unu mai voinic
se suie pe bolovan, pe gard şi apoi în copac scuturând tare tare, şi toţi începem să culegem de pe
jos dulcele inimi. Loc e sufficient pentru fiecare şi agudele coapte sunt multe, căci umbra
copacului e mare. După un răstimp ţipă cineva:
— Viiineee!
Inutil mai strigăm şi vrem să fugim. Baba e deja lângă noi cu parul în mână, gata să ne
înhaţe. Vai de cel care mai este în copac. O trag spre mine pe Filis săraca, o adun de pe jos, şi
stânga, dreapta, unde vedem cu ochii pe acolo o şi tăiem.
Pornim pe strada Liniştii în jos, spre dulcea Dunăre care vegheză singurătatea vorbelor
pescăreşti. Mitică şi Vasile pescuiesc la ponton, iar noi mergem în inspecţie. Trebuie să verificăm
care a fost mai harnic sau care a fost mai norocos înainte să işi de-a drumul la laudă.
— Bună, ce faceţi baieţi?
 — Aylin! Stai cu noi că ne ţi noroc. Uite, nu am prins mai nimic.
Stau liniştită lângă ei pentru un timp, până când peştele pare că trage mai tare şi găleata se
umple, iar soarele se încumetă să atingă linia orizontului. O prind de mână pe Filis şi ne
îndreptăm încet spre casă, bunica, cu siguranţă, ne aşteaptă la cină. Râsete îndepărtate se aud de
la un joc de-a v-aţi ascunselea. Doar luna se poate zări pe cerul roşiatic. Uite o stea, doar una
rătăcită.
Când deschid uşa casei simt cum mirosul de gogoşi care inundă aerul camerei. Ceaiul e
gata. Noi suntem alături de bunica, iar frigul nopţii nu ajunge deloc aproape de sufletele noastre.
În tăcerea nopţii, răsună doar vocea bunici care ne cântă frumos, turceşte melodii pierdute
în veacuri şi regăsite în vocea ei subţire. Cu drag, cu iubire suntem învăluite de dragoste şi
nerăbdare, ştim că o poveste a celui neînfricat, Terente, poate să răsară pe nepregătite şi nu putem
lăsa somnul biruitor se ne fure în lumea viselor uitate de răsărituri.
“Pulvis et umbra sumus.” - Horaţio