Ion Roman

Prietenul meu, Topsi

Editura Ion Creanga, Bucuresti, 1982

N-am să număr anii care au trecut deatunci. Sînt mulţi. Toate erau pe vremea
aceea altfel. Din cîte rele şi urîte care ajungeau şi pînă la mine, ca o undă rece şi
murdară ce-ţi atinge piciorul gol, îmi amintesc fireşte destule. Dar astăzi, ca din
zare, în lumina azurie a copilăriei mele îndepărtate ţîşneşte Topsi. Se apropie de
mine, în salturi sprintene şi voioase, se opreşte ca în aret cu un picior ridicat în
unghi drept, apoi, după încă un pas, îşi pune capul mare şi cald pe genunchii mei.
Il mîngîi pe creştet. Are păr mătăsos, uşor ondulat. Işi ridică încet capul şi mă
priveşte cu ochii lui umezi, mari, strălucitori şi inteligenţi. Este vădit: se bucură şi
el că sîntem iar împreună. Hai, Topsi, să ne reamintim de isprăvile tale de
demult, la care am fost martor. Unele vor părea poate aproape de necrezut, dar
noi doi depunem mărturie că totul s-a petrecut întocmai ca-n povestirile ce
urmează.

CUPRINS:

01.TRICĂ SE-NTOARCE ACASĂ

02.TOPSI FACE DREPTATE

03.LABIRINTUL

04.MITITELU ŞI-A GĂSIT NAŞUL

05.S-A PIERDUT TOPSI

06.HAITICUL DE LUPI

07.PE GHEŢUŞ

01.TRICĂ SE-NTOARCE ACASĂ

Era pe la mijlocul vacanţei mari. Luna lui cuptor topea asfaltul de pe străzile
Bucureştiului, încingea acoperişurile şi ne făcea să ne gîndim cu jind la cei ce
putuseră să părăsească oraşul, plecînd la munte sau la mare. Şi ai mei, şi vecinii

1|P A G E
noştri din aceeaşi curte, familiaa Sorescu, fuseseră siliţi de treburi să rămînă
acasă. Induram cu toţii anevoie arşiţa. Nu mai puţin decît noi suferea de căldură
Topsi, cîinele de vînătoare al lui nenea Radu Sorescu, un setter englezesc
puternic, alb cu pete ciocolatii.

Intr-o sîmbătă după-amiază, nenea Radu îşi instala sub caisul din mijlocul curţii o
măsuţă şi începu să se pregătească pentru a doua zi, cînd voia să iasă la
prepeliţe. Mă aşezai pe un scăunel alături, să privesc. Topsi se întinsese aproape
de noi, la umbră, dar nu dormea, ci urmărea foarte atent mişcarea mîinii, care lua
cu un fel de linguriţă pulbere şi alice şi umplea pe rînd cartuşele. Cu cîteva
rondele între degete, nenea Radu se întoarse spre Topsi :

- Te bucuri, aşa-i ?

Topsi dădu din coadă afirmativ. Urmă o altă întrebare, cu totul neaşteptată :

- Ce-ar fi să vii şi tu cu noi, Nelule ?

Sării de pe scăunel şi fugii la mama, să-i cer voie. Poate că întrebarea fusese
pusă aşa, într-o doară, eu însă o luasem în serios. Oricum, nenea Radu nu mai
dădu înapoi şi reuşi s-o convingă pe mama că vînătoarea de prepeliţe e o
excursie lipsită de orice primejdie.

Doar o pălăriuţă de pichet să-şi ia băiatul, ca soarele-i tare în plin cîmp.

N-aveam pălăriuţă de pichet, dar mi-o împrumută pe a ei Toia, fiica lui nenea
Radu, o fetiţă durdulie, de-o vîrstă cu mine şi tot în pragul clasei a patra. Mi-o
potrivi pe creştet şi mă trase în faţa oglinzii :

- Ia priveşte-te, parc-ai fi o sperietoare de ciori.

Aşa era Toia, cam răutăcioasă, dar numai în vorbe. Altminteri eram prieteni buni.
Nu mă supărai pe ea nici cînd adăugă :

- Vezi să nu te muşte vreun pitpalac, vînătorule !

Mă culcai mai devreme ca de obicei şi mă sculai cu noaptea-n cap. Cînd nenea

Radu ciocăni uşor în fereastra odăii, eram spălat, îmbrăcat, gata de plecare. Imi
azvîrlii în spate rucsacul meu mic, îndesat cu de-ale mîncării, şi ieşii. Era încă
întuneric. Mama ne însoţi pînă la poartă, tot sfătuindu-mă : "Să nu..., să nu..., vezi
să..." Eram aşa de emoţionat, că nu prindeam înţelesul spuselor ei, dar repetam
mereu : "Da..., da..., păi sigur..., fii făra grijă..."

De nerăbdare, drumul cu trenul mi se păru foarte lung. Dar cînd coborîrăm, în

sfîrşit, la o haltă mică, la numai vreo douazeci de kilometri de Bucureşti, soarele
abia se săltase de cîteva palme deasupra orizontului. Părea atît de aproape, era
mare şi încins ca jarul, încît te încerca teama că ar putea să aprindă acoperişurile
de paie ale caselor scunde din sat. O luarăm pieptiş pe-o coastă, prin iarba înca
umedă de rouă, şi ajunserăm la marginea unor mirişti. Ici, colo, pe haturile
năpădite de buruieni şi rugi de mure, pilcuri de maci începuseră sa-şi deschidă
florile, aşternînd peste verdele întunecat fîşioare de mătase de-un roşu viu.

2|P A G E
- Şi-acum la treabă ! spuse nenea Radu. Călcăm miriştele astea de-a lungul şi de-
a latul, pînă ajungem la copacul acela răzleţ de la cotul pădurii. I-auzi!

In linistea ce-nvaluia cîmpia, răsuna limpede o chemare: Pit-palac... pit-palac.

Răspunsul veni de departe, apoi din toate părţile, altul, şi altul. Topsi asculta şi el,
tresaltind în aşteptare.

Se vestea o vînătoare cu spor, cum a şi fost. Cînd am ajuns la capătul miriştelor,

nenea Radu avea ciorchinarele pline. După un scurt popas la umbra copacului
răzleţ, un stejar batrîn şi stufos, o luarăm peste cîmp spre alt sat ce se zărea
departe, ca scufundat într-o apă albastră. Inaintarăm cu greu şi fără nici un folos
sub soarele mereu mai fierbinte. Pînă la drumul ce hotărnicea cîmpia golită de
roade, Topsi nu mai ridică nici o pasăre.

- S-au tras pesemne şi ele la umbră, în pădure sau în porumbiştea de colo, unde
nu le mai putem căuta. De-acuma, gata !

Cu aceste vorbe, nenea Radu îşi frînse puşca şi scoase cartuşele. Ajunsesem
aproape de sat. La cea dintîi fîntînă, ne răcorirăm, şi noi, şi Topsi, şi o pornirăm la
deal printre grădinile în care gutui cu frunzele prăfuite îşi plecau ramurile sub
povara fructelor înfăşurate în pîslă cafenie. Ghetele mi se afundau în pulberea de-
o palmă a drumului măcinat de roţile căruţelor. De jos, dogoarea suia ca dintr-o
gură de cuptor, ca să se amestece cu torentul de foc ce cădea din înalt. O fi drum
lung pînă la gară ? N-apucai să rostesc întrebarea, nenea Radu parcă o bănuise.

- Nu ne zoreşte nimeni, mi se adresă el, călcînd fără grabă cu cizmele-i grele,

pudrate gros de jos pînă sus. Avem destul timp pînă la tren, aşa că ne oprim la
Vidraşcu, mîncăm, bem o bere... - Eu nu beau bere, nu-mi place, e amară.

- Mă rog, s-o găsi şi ceva dulce pentru tine, zîmbi nenea Radu, apoi începu să-mi
vorbească despre acel Vidrascu, pe care-l cunoştea bine, fiindcă vîna adesea prin
partea locului.

Rămas fără lucru la Bucureşti, Stere Vidraşcu se intorsese cu cîţiva ani în urmă în
satul său, cu gîndul de-a încerca să-şi facă aici un rost. Impreună cu nevastă-sa,
Anuţa, deschisese în odaia dinspre drum a casei părinteşti, pustie de mai multă
vreme, un fel de ospătărie, un birt. Ardeleancă de prin părţile Sibiului, Anuţa se
pricepea la gătit, fusese bucătăreasă la un restaurant, era harnică şi chibzuită.
Vadul se arătase bun. In pădurea din apropiere lucrau mulţi muncitori forestieri
veniţi de aiurea, bucuroşi să aibă măcar seara o mîncare caldă, gustoasă şi
ieftină. Mai erau apoi picherii de la calea ferată şi şosele, cei veniţi cu felurite
pricini la judecătoria din comună şi chiar unii din cei cu slujbă aici. Hora de
duminică se mutase de la circiuma veche pe bătătura lui Stere Vidraşcu.
Treburile mergeau binişor, birtaşul nu se îmbogăţise, dar avea, cum zicea el,
după ce bea apă. Ori de cîte ori găsea răgaz să se aşeze la masa unui cunoscut,
repeta: "Eu şi Anuţa nu pentru noi trudim, ne zbatem pentru băiat, pentru Trică,
să-l dăm la şcoli înalte..."

După spusele lui nenea Radu, Trică avea într-adevări cap de cărturar, citea mult,
îşi speriase învăţătorii cu întrebări ce-i puneau în încurcătură, fiindcă voia să le

3|P A G E
afle şi să le ştie pe toate. Recomandarea aceasta aproape mă intimida : dacă o
să mă înfunde şi pe mine băiatul ăsta cu cine ştie ce întrebare? Cînd ne
apropiarăm de birtul tatălui lui Trică, mă stăpînea o sfială ca înaintea unui
examen. Topsi, care mersese tot timpul lipit de pulpa stăpinului, nepăsător la
lătrăturile furioase ale dulăilor din sat, o luă deodată înainte şi, ca unul ce părea
să cunoască bine locul, se săltă cu picioarele din faţă pe uşă şi, cu o lovitură de
labă pe clanţă, o deschise. Indrăzneala lui imi dădu curaj, iar aerul de uşier
respectuos cu care se trase deoparte, lăsîndu-ne să intrăm, mă făcu să rîd.
Numai că înăuntru nu ne aştepta nimic de rîs. Dimpotrivă.

Incăperea era goală, la mese nimeni. De după tejghea se ridică un om bătrîn - cel
puţin, aşa arăta - parcă speriat de intrarea noastră şi de zornăitul clopoţelului de
la pragul de sus, izbit de uşă. In loc de răspuns la bineţele noastre, omul de după
tejghea, încovoiat de spinare, rosti cu glas stins :

- Durere mare, domnu' Sorescu, durere mare. L-am pierdut pe Trică.

Nu mai aşteptă să fie întrebat ce se întimplase. Ne povesti în fraze tulburi, oftînd

şi gemind, nenorocirea ce-i lovise. In ajun, Trică plecase de-acasă de dimineaţă,
ca de obicei acum în vacanţă. Luase cu el o desăguţă cu ceva de-ale gurii, ca
pentru o plimbare mai lungă. Colinda deseori pe cîmp, prin pădure, să adune flori
şi frunze pentru ierbar, gîze pentru insectar, ouă de păsări.

- Nu fugea de ăilalţi copii, domnu' Sorescu, îşi urmă cu glas de bocet istorisirea
tatăl lui Trică, da' uneori se răzleţea de ei, să-şi vadă de-ale lui.

Aşa făcuse şi ieri, nu-l văzuse nici unul dintre băieţii din sat, cu care bătea
mingea de cîrpe pe islazul comunei, sau se hîrjonea la scaldă. O luase cine ştie
încotro şi dus a fost. L-au aşteptat la prînz, l-au tot aşteptat pînă spre seară. Se
mai întîmplase să întîrzie, dar nu atît. Cînd a-nceput să se întunece, au intrat de-a
binelea la griji.

- Am scos lumea din prăvălie, domnu' Sorescu, şi-am plecat cu maică-sa să-l
căutăm. Am întrebat din casă-n casă, din om în om. Il zăriseră cîţiva de dimineaţă
grăbind spre capul satului, da' mai tîrziu, nimeni, nimeni. Ni s-au alăturat vecinii,
oameni de inimă, şi am cercetat cu felinare de vînt aprinse împrejurimile satului,
am răscolit pădurea pînă departe, l-am strigat pe nume, şi eu, şi mă-sa de
răguşisem. Degeaba !

Il ascultam încremenit pe bietul om şi-mi frămlatam mintea: cum poate să piară

cineva acolo, la ţară, unde n-ai cum te rătăci pe străzi necunoscute şi
îndepărtate, ca la Bucureşti. Nenea Radu căuta şi el un răspuns :

- O fi plecat încotrova cu trenul, copiii fac cîteodata năzbîtii de-astea.

- Trică n-ar fi în stare de-o asemenea poznă, dar ne-am gîndit şi la aşa ceva, la
cîte nu ne-am gîndit şi ne tot gîndim. Şeful gării mi-e prieten, el a dat plecarea
trenurilor, l-ar fi văzut. Azi am luat-o de la capăt cu căutatul. Tot degeaba. Abia
mai adineauri ne-am întors.

4|P A G E
In clipa aceasta se deschise uşa cu perdea de mărgele dinspre locuinţă. O femeie
cu ochii plînşi, despletită, apăru între şiragurile de mărgele, îmi aruncă o privire
îngrozită, de parcă ar fi văzut o stafie, scoase un ţipăt scurt: "Trică !" şi se
întoarse pe cîlcîie, intrînd înapoi în casă. Vidraşcu dădu s-o urmeze, dar renunţă.

- L-a văzut pe băiat, e de-o statură cu al nostru. Nu te mai poţi înţelege cu ea, mă
tem să nu-şi piardă minţile.

Poate obosit de alergătura prin mirişte, poate impresionat şi el în felul lui de jalea
din încăperea aceea, altădată însufleţită de voci şi zăngănit de tacîmuri, Topsi
stătuse culcat pe podea, cu capul sprijinit pe labele din faţă. La strigătul femeii,
se ridică încet şi se îndreptă spre perdeaua de mărgele. Mişcarea aceasta
neaşteptată ne atrase privirile spre el. Topsi se opri în faţa uşii şi-şi vîrî nasul într-
un ghemotoc roşu de sub şiragurile de mărgele. Birtaşul Vidraşcu se aplecă şi
ridică o vestuţă de culoarea zmeurei, cu nasturi verzi.

- E ilicul lui Trică. Sărmana Anuţa scoate din laviţă lucruşoare de-ale lui, le strînge
la piept, le leagănă şi boceşte.

Zicînd acestea, birtaşul anină cu mişcări mîngîietoare ilicul de spătarul unui

scaun, sub care se afla, cum am văzut abia atunci, o pereche de ghete de copil.
Mereu interesat de ilicul zmeuriu, Topsi se apropie de scaun si-si freca din nou
nasul de postav, apoi amuşină îndelung ghetele si se întinse din nou pe podea.
Nenea Radu se aplecă spre el şi-i prinse de zgardă cureluşa. Am înteles ca
hotărîse să plecăm. Aici nu mai putea fi vorba sa luam masa, şi nici vreun ajutor
nu aveam cum da. Ne despărţirăm de nefericitul tată cu zadarnice vorbe de
încurajare şi o pornirăm spre gară.

Străbăturăm satul îngînduraţi şi întristaţi. Cu mintea mea de copil, mă vedeam

punînd la cale căutarea lui Trică şi ma întrebam de unde ar fi trebuit să încep. Era
un joc de-a detectivul, doar în închipuire, fiindcă, odată suiţi în tren, nenorocirea
ce mă tulburase avea să rămînă în urmă, departe, poate fără ca eu să ştiu
vreodată ce se întîmplase cu acel băiat necunoscut, de care acum mă simţeam
atît de legat.

Gara se afla la o distanţă destul de mare de sat. Imi dădui seama că ne

apropiasem de ea auzind şuierul unei locomotive, poate de la un mărfar care
făcea manevre, apoi îi văzui acoperişul de ţiglă roşiatică săltînd deasupra unei
perdele de salcîmi. Drumul acesta pietruit se strecura printre perdeaua de salcîmi
aflată în dreapta şi marginea pădurii, ce se întindea în stînga. Arşiţa se mai
domolise, totuşi ne bucuram că vom parcurge ultima postaţă de drum pe sub
streaşină umbroasă a copacilor. O adiere de răcoare venită dinspre pădure îl
înviorase şi pe Topsi, care păşise pînă aici nepăsător şi fără vlagă, aproape lipit,
ca de obicei, de cizma stăpînului. La cel dintâi copac al pădurii, din drum se
desfăcea spre stînga o potecuţă foarte rar folosită, sau neumblată de mult,
fiindcă, după cîteva petice de pămint bătătorit asaltate de iarbă, se pierdea intre
bozii cu talere mari de boabe negre, lucioase. In capătul potecuţei, Topsi se
smuci deodată din lesă, se opri şi-şi vîrî nasul în iarba pîrjolită de soare.

5|P A G E
- Hai, Topsi, îl îndemnă nenea Radu, acum mergem acasă, am terminat
vînătoarea.

Dar Topsi, foarte ascultător întotdeauna, părea acum hotărît să se împotrivească.

Se smulgea din lesă, cînd privind de-a lungul potecuţei, cînd aspirînd puternic, cu
nasul în iarbă.

- O fi dat de vreo urmă de iepure, sau vulpe, mi se adresă nenea Radu, necăjit de
neascultarea ciinelui.

Fluturîndu-şi panaşul alb al cozii, Topsi îşi întoarse capul spre stăpîn, căutîndu-i
privirea, şi latră scurt de cîteva ori, ca şi cînd ar fi vrut să dea de ştire ceva
important. Nenea Radu trase de lesă şi îndoi capătul cureluşei cu care lovi
spinarea cîinelui, o lovitură mai mult simbolică.

- Unui cîine de vinătoare nu trebuie să-i îngădui asemenea răzvrătiri, răspunse el

la protestul meu.

Ne reluarăm drumul spre gară, dar, după cîţiva paşi Topsi, cu capul mereu întors
în urmă, făcu un salt surprinzător, se eliberă, se întoarse la potecuţă şi o porni în
goană pe ea, pierzîndu-se printre bălării, cu lesa unduind ca un şarpe subţire
după el.

- Pentru asta am să-i aplic o corecţie zdravănă ! se mînie nenea Radu.

Il strigă de cîteva ori, dar Topsi nu-i dădu ascultare!

- Mergem după el ? întrebai.

- Nu, răspunse nenea Radu. Il aşteptăm să se întoarcă - şi uite cum îl aşteptăm.

Rostind fraza, nenea Radu scoase din buzunar cuţitul lui de vinătoare cu prăsele
din corn de cerb şi tăie dintr-o tufă de alun o jordie elastică, pe care o curăţă de
frunze. Bănuia că Topsi se va întoarce cu vreun vătui sau vreun popîndău în gură.
Dar Topsi reveni fără nici o prada, foarte agitat, se opri la distanţă în capătul
potecuţei, lătrînd : ham ! ham ! Acel lătrat suna, sau aşa mi s-a părut, mai curînd
ca o chemare : hai! hai! După cîteva latrături, ciinele o porni din nou pe potecuţă,
şi iar se întoarse la noi, si iar se infundă între bozii.

- Ciudată purtare ! spuse nenea Radu, pe gînduri.

- Parcă ne cheamă, adăugai.

Azvirlind jordia din mînă, nenea Radu o luă, acum curios şi grăbit, după Topsi. Il
urmai, aproape fugind. Dupa vreo două sute de paşi, poteca se sfîrşea într-un
lastaris de răchită. Pămîntul era aici umed. Ne deschiseram anevoie drum prin
încîlceala de ramuri subţiri, roşii ca arama, şi ajunserăm la un tăpşan năpădit de
rapiţă sălbatica, încărcată de flori galbene cu miros de vanilie. Deasupra acelei
poclăzi de culoarea lămîii, zărirăm capul lui Topsi. Atît de sus ! Făcea sluj, sau se
urcase pe vreo moviliţă ? Răspunsul îl aflarăm numaidecît. Topsi se ridicase,
aproape vertical, cu labele din faţă sprijinite pe ghizdurile de lemn putred ale

6|P A G E
unei fîntîni. Privea cînd spre noi, cînd spre adîncul fîntînii, deasupra căreia se
întindea, paralel cu pămîntul, creanga groasă a unui gorun din marginea pădurii.
De capătul crengii atîrna, legată cu lanţ, o roată de scripete. Lanţul şi roata erau
mîncate de rugină. Era vădit, fîntina secase de mult, de aceea nici pe potecă nu
se mai umbla. Bănuiala ce ni se strecurase în minte încă în timp ce goneam într-
acolo izbucni în acelaşi cuvînt, rostit într-un glas de nenea Radu şi de mine : -
Trică!

Ne aplecarăm, cu sufletul la gură, peste ghizdurile fîntînii. Nu se zărea nimic, dar

de jos, din gaura aceea neagră, ca de foarte departe, răzbătea, abia auzit, un
scîncet stins. Nenea Radu îşi smulse din raniţă lampa de buzunar, o aprinse şi o
îndreptă spre fundul fîntînii. In adînc, zărirăm o pălăriuţă de paie sclipind în
fuiorul de lumină şi o spinare îngustă, încovoiată.

- Trică ! strigă nenea Radu. Linişteşte-te, băieţele,

te-am găsit. Te scoatem îndată, nu te mai teme, sîntem aici, gata cu necazul tău.

Topsi însoţi aceste vorbe cu lătrături vesele, uitîndu-se cind în fîntînă, cînd la noi,
ca şi cum ar fi vrut să ne spuna: "Vedeţi ce-am fost în stare ?... Iar voi aţi înţeles
atît de greu..." Nu era timp de pierdut.

_ Fugi la gară, mă îmboldi nenea Radu, cere o frînghie mai groasă şi roagă-l pe
şef să trimită şi doi, trei oameni.

Alergai într-un suflet pînă la gară şi într-un suflet mă întorsei cu doi flăcăi din sat,
care lucrau la încărcatul unui vagon cu saci de grîu. Scripetele nu putea fi folosit,
aşa că frînghia fu aruncată peste creangă. Da, dar cu siguranţă că Trică nu mai
avea puterea să se apuce de capătul frînghiei. Trebuia să coboare cineva pînă la
el şi să-l lege, ca să fie tras afară. Nenea Radu şi flăcăii ridicară ochii spre
creangă : o să ţină un om matur, greu, cum erau ei ? N-am stat mult pe gînduri,
mă oferii eu, eram cel mai potrivit pentru ceea ce trebuit făcut. Nu mi-a fost
teamă ? Ba da ! De ce să mint: mi-a trecut prin minte că acolo, jos, or fi şopîrle,
şerpi, poate chiar - mai ştii ? - vreun balaur, ca-n poveştile pe care le citisem.
Poate că fîntîna aceea ducea pînă pe tărimul celălalt, unde-şi au sălaşul zgripţori
ce se hrănesc cu carne de om. Totuşi, Trică era acolo, nu-l încolăciseră şerpi şi
nu-l mîncaseră zgripţori. Ţopsi făcuse ceea ce fusese mai greu : îl descoperise.
Straşnic detectiv !

- Coborîţi-mă pe mine ! repetai, silindu-mă să nu tremur de frică.

Nenea Radu şovăia, se gîndea cu siguranţă la făgăduiala făcută mamei că mă va

feri de orice primejdie - şi-acum...

- Hai, viteazule! zise unul dintre flăcăi, rîzînd, ca să-mi dea curaj, şi, punînd punct
şovăielii, îmi petrecu de două ori capătul frînghiei în jurul mijlocului, îl legă cu un
nod uşor de desfăcut, apoi adăugă : Te ţii cu amîndouâ mîinile de frînghie, şi noi
te lăsăm binişor pînă în fund, acolo îl legi la fel pe ălălalt şi aştepţi frumuşel pînă-l
tragem afara. Pe urma poate te-om scoate şi pe tine, dacă mai avem timp. Dacă
nu, venim noi... mîine, sau poimiine.

7|P A G E
La gluma din urmă, zîmbii cam strîmb. Cei doi flăcăi mi se părură - o clipă - a fi
cei doi fraţi haini din poveste, care l-au lăsat pe mezin pe tărîmul celălalt. Era
insa de faţă nenea Radu - şi mai era şi Topsi!

Cind mă săltară de la pămînt, agăţat de frînghie, mai că era să strig : nu, nu mai
vreau! Dar m-am stăpînit : cu toţii, poate şi Trică, auzindu-ne vorbele de-acolo de
jos, îşi puseseră nădejdea în mine. Mă lăsai deci ridicat la înălţimea ghizdurilor,
apoi coborît în fîntînă. Nenea Radu lumina adîncul, cei doi flăcăi mînuiau frînghia.
Privind în sus, ca să nu ameţesc, le vedeam braţele vînjoase, cu muşchii încordaţi
sub mînecile suflecate ale cămăşilor. Ciudată privelişte ! Parcă mă uitam printr-
un ochean spre o lume străină, din care nu-mi era îngăduit să văd decit trei
jumătăţi de trupuri omeneşti prinse într-un cadru de grinzi. In fîntînă, aerul era
umed şi mirosea a mucegai. Ajuns în fund, îmi dezlegai repede frînghia, îi
înfăşurai, ca-n vis, capătul în jurul lui Trică şi strigai cît putui de tare:

- Gata!

In aceeaşi clipă, băiatul, care nu mai putea nici să vorbească, nici să plîngă, se
prinse cu degetele îngheţate de fringhia care-l ridică încet, încetişor pînă sus, în
lumina curata şi domoală a asfinţitului. Mai repede decît mă asteptam, mă
pomenii şi eu afară. Imi venea să plîng de bucurie, dar, cu o sforţare, mă stăpînii
şi-mi schimbai plinsul în rîs. Ce bine te simţi după ce-ai săvîrşit ceva de care te-ai
temut că nu vei fi în stare ! Flăcăii făcură frînghia colac şi o porniră degrabă spre
gară, la munca lor, care nu le îngăduia să întârzie prea mult.

Trică era într-adevăr de statura mea, dar mai slăbuţ, pierduse fireşte din greutate
în răstimpul cît se aflase în fîntînă, aşa că nenea Radu, om voinic, îl putu duce
destul de lesne în braţe pînă acasă. Am intrat în sat doar noi doi şi Topsi, cu el,
dar am ajuns la uşa ospătăriei însoţiţi de un întreg alai. Auzeam cînd pe unul,
cînd pe altul dintre sătenii ce ni se alăturaseră - femei, copii, bărbaţi de toate,
vîrstele - rostindu-şi uimirea: "Ce cîine, bre!" "Asta miroase şi pasărea-n zbor!"
"De n-ar fi dat de el, cîinele, putrezea copilu-n fundul fîntînii!" Ca şi cînd ar fi
înţeles laudele ce i se aduceau, Topsi păşea ţanţoş în frunte, deschizînd alaiul.
Ului încă o dată toată omenimea deschizînd uşa, aşa cum o făcuse şi mai înainte,
ne lăsă să intrăm, pe nenea Radu cu Trică în braţe şi pe mine, apoi, cînd cel dintîi
din ceată dădu să treacă şi el pragul, hămăi o dată scurt, arătîndu-şi colţii.
Curioşii n-avură încotro, fură nevoiţi să rămînă afară, în uliţă.

Să vă descriu cum am fost primiţi de părinţii lui Trică ? Pe cît de copleşitoare le

fusese durerea cînd îl pierduseră pe băiat, pe atît de fără margini le fu bucuria
cînd îl văzură întors acasă. Sprijinindu-se de scaunul pe care era încă aninat ilicul
zmeuriu cu nasturi verzi, mama stătu o clipă încremenită, apoi se clătină gata să
cadă, scoase un strigăt, se repezi şi-şi luă copilul în braţe. Mai stăpîn pe el, tatăl,
cu faţa udă de lacrimi, trase repede din raft o sticlă de rachiu tare. Trică fu întins
numai-decît pe o laviţă, dezbrăcat şi fricţionat din cap pînă-n picioare, masat pe
frunte şi la tîmple. Ii frecară fiecare muşchi, fiecare oscior, apoi, înfăşurîndu-l într-
o faţă de masă, îl duseră în odaia lui.

Nenea Radu se aşeză pe-un scaun şi mă îndemnă să fac acelaşi lucru.

8|P A G E
- Şi-aşa am pierdut trenul de patru, îl luăm pe cel de zece. O să fie cam
îngrijorată măicuţa ta, dar cînd am să-i povestesc cît ai fost de brav, are să fie
mîndră de tine.

Pe mine ma framinta o întrebare: cum de-a ajuns Trica in fîntîna părăsită ? Şi de

data aceasta, nenea Radu parca-mi ghici gindul.

- Si-apoi, mai zise el, aş vrea să ştiu cum de-a căzut ştrengarul în fîntîna aia, unde
n-avea ce să caute.

După vreun sfert de ceas, tatăl lui Trică apăru de dupa perdeaua de mărgele. Era
alt om, înseninat şi... tînar, da, tînăr, nu cum îl văzusem mai înainte. Ne spuse că
Trică s-a înviorat, şi-a recăpătat culorile şi a şi putut să vorbească, încă slăbit, în
şoaptă : căutînd ouă de păsări pentru colecţia lui - are o colecţie ca la muzeu - se
tîrise pe o creangă de gorun spre un cuib de grangur - n-avea ouă de grangur.
Bîzîit de-o viespe, dăduse s-o alunge cu o mînă, cealaltă îi alunecase, şi aşa
căzuse în fîntîna părăsită. A căzut pe moale, pămîntul era acoperit de un strat
gros de frunze uscate, se alesese doar cu cîteva zgîrieturi. Un timp a crezut că se
poate căţăra pe pereţii puţului, dar pereţii erau lunecoşi, a strigat, a urlat - cine
să-l audă în pustietatea aceea?! Noaptea, mai ales, i-a fost frig şi frică.

- Anuţa se căinează că nu l-am căutat şi acolo. Dar cui să-i treacă prin minte că
băiatul şi-a făcut de lucru la fintina secată, de care nu se mai apropie nimeni de-
atîta vreme ?! Rostind aceste cuvinte, tatăl lui Trică îşi întoarse privirea spre
ferestrele dinspre drum şi văzu lumea adunată acolo. Cum de n-au intrat ? se
miră el.

- Nu-i lasă cîinele, îl lămuri nenea Radu.

- Cîinele ? Stai niţel, Trică spunea ceva - n-am înţeles prea bine - de-un cîine...
Vorba e că, de bucurie şi zăpăceală, nici nu v-am întrebat : cum de ne-aţi găsit
băiatul, că doar n-aveaţi drum pe-acolo ?

Ii povestirăm pe scurt că fusese isprava lui Topsi.

- Topsi!

Vidraşcu se repezi la uşă, o deschise, ridică în braţe ciinele cît un viţeluş şi-l
sărută pe amîndoi ochii, ca pe Trica al lui. Lăsă ciinele jos, înăuntru, şi ieşi în
prag. Il auziram strigînd :

- Fraţilor, astăzi, pentru Vidraşcu şi Anuţa lui e bucurie mare şi-o să fie zaiafet
mare cît le e bucuria că si-au regăsit băiatul. Hai de scoateţi mesele afară, ca-n zi
de bîlci şi de horă, aducem de-a dura o butie, o suim pe-o capră şi-i dăm cep.

Am stat şi noi la zaiafet, findcă pînă la tren ne rămăsese destul timp, şi-apoi ni se
făcuse foame, nu glumă...

Topsi îşi avu şi el partea : i se puseră dinainte, nu oase şi resturi, ci un pui întreg,
rumenit la cuptor, şi o halcă de şuncă trandafirie, cum nu mai mîncase el
niciodată.

9|P A G E
02.TOPSI FACE DREPTATE

Cînd, cu trei ani în urmă, familia Sorescu se mutase în casa din fundul curţii (noi
locuiam în altă clădire, pe latura stîngă), Topsi era un căţelandru zburdalnic şi
neştiutor. Alerga toată ziua, fluturîndu-şi coada, de la coteţul lui la poartă, se
repezea, lătrînd a hîrjoană, la vrăbiile care coborau din cais să ciugulească
firimituri de pîine, dădea, să înhaţe din zbor guguştiucii veniţi şi ei să-şi caute
hrana. Pînă şi cîte-un bondar ce bîzîia pe deasupra crăiţelor şi-a cîrciumăreselor îi
trezea instinctul de vînător. Greu te puteai înţelege cu el, era încăpăţînat şi
nesupus. La vremea potrivită, nenea Radu a început să-l dreseze. Tocmai atunci
luasem şi eu drumul şcolii. Se poate spune că Topsi şi cu mine am început
învăţătura odată. Numai că el a terminat "cursurile" mult mai repede. Acum,
după trei ani, ajunsese un vînător desăvîrşit. Crescuse, era puternic, numai
muşchi, şi atît de frumos în veşmîntul lui alb cu pete ciocolatii, încît pe stradă
lumea întorcea capul după el. Purta coada cu franjuri lungi aproape orizontal şi,
prin mişcările ei, altminteri, discrete, semnaliza cum o fac marinarii cu fanioanele
: "caut", "aici nu-i nimic", "am găsit", "atenţie !" Se arăta blînd şi prietenos faţă
de oricine, însă numai dacă i se răspundea cu prietenie şi blîndeţe. Nedreptatea îl
mîhnea, iar vrăjmăşia făţişă îl făcea să-şi arate colţii de cremene. Nu şovăia să-şi
facă datoria, chiar dacă trebuia să treacă prin mocirlă sau să se arunce într-o apă
murdară. Dar îi plăcea să fie curat şi îngrijit. In zilele cînd nu "lucra", putea să se
înfăţişeze fără altă pregătire la concurs de frumusete. Intr-un rînd, Toia îi legase
de zgardă o fundă mare roşie, ca să nu-l... deoache cineva. Dar Topsi n-avea
superstiţii, aşa că şi-a scos funda, el ştie cum, a morfolit-o între dinţi şi-a lepădat-
o în mijlocul curţii, făcuta una cu ţărîna. Bineînţeles, Toia s-a supărat foc, dar n-a
întîrziat să-l ierte, fiindcă îi era drag, cum ne era tuturor. Şi cum să nu fi ţinut la
el, cînd îl vedeam în stare de-atîtea minunăţii, că ne umplea de uimire ! Cu mine
mai ales, se împrietenise la toarta, mă asculta aproape cu aceeaşi încredere şi
supunere ca pe stăpînul lui.

In afară de vînătoare, Topsi mai ştia şi altele. Era, fireşte, meritul lui nenea Radu,
care se pricepuse să-l înveţe, dar şi al lui, care băgase la cap învăţătura. Cu
oarecare osteneală din partea amândurora, se deprinsese să facă şi tîrguieli.
Tanti Adela, soţia lui nenea Radu, îi punea într-un paneraş bani şi o hîrtiuţă pe
care scrisese ce-i trebuie de la băcănie : orez, griş, macaroane, brînză ori altceva,
el apuca între dinţi toarta paneraşului şi aştepta comanda : "La băcănie, Topsi!"
Fireşte, nu era trimis în multe locuri, poate că le-ar fi încurcat. Se mai ducea la
tutungerie, după ziar. Atunci pleca fără paneraş

şi fără bani. Plata o făcea nenea Radu, la răstimpuri. Cînd auzea comanda:
"Ziarul!", Topsi o pornea degrabă pe stradă, ţinîndu-se cuminte pe trotuar,
străbătea părculeţul, ocolind pe alee fîntîna arteziană cu bazin circular, oprea la
chioşcul de la ieşirea din părculeţ şi se sălta cu picioarele din faţă pe tabla cu
ziare şi reviste. Tutungiul îi întindea ziarul împăturit, el îl lua în gură cu atîta grijă,

10 | P A G E
că nici nu-l mototolea, nici nu-l umezea măcar, şi-l aducea îndată acasă. Distanţa
pînă la chioşc nu era asa de mică, dar în vreo zece minute treaba era făcută.

De aceea, în ziua despre care vreau să vă povestesc, ne-am cam speriat, cînd
Topsi, trimis după ziar, nu se întorsese nici după aproape o jumătate de oră.

- Să nu i se fi întîmplat ceva ! se alarmă tanti Adela.

Lăsai numaidecît deoparte poveştile lui Creangă, din

care citeam sub cais, şi plecai după Topsi. Ceva se întîmplase într-adevăr şi avea
să se mai întâmple în dimineaţa aceea. Unele întîmplări le-am dedus, la altele am
fost martor şi părtaş. De cum ieşii din părculeţ, mă linişti. Topsi nu păţise nimic,
adică nimic rău, dar un necaz tot avusese. Il găsii ridicat cu labele pe tabla de la
chioşc, aşadar cerînd ziarul. Mă apropiai.

- Altul nu-ţi mai dau, spunea tutungiul. L-ai pierdut, caută-l!

Aflai că Topsi primise ziarul şi intrase cu el, ca de obicei, pe poarta părculeţului.

Cum de-l pierduse ? Cînd mă văzu, Topsi lăsă capul în jos, spăsit. Aşa făcea
întotdeauna, cînd îşi da seama că greşise.

- Hai, caută ! îl îndemnai şi eu, ca la vînătoare. Fără a şovăi, porni în căutare. Il

urmai. In părculeţ, aproape de poartă, se opri lîngă o bancă, mirosi iarba apoi se
duse pînă la bazin şi bău cîteva înghiţituri de apă - faptă vinovată, fiindcă nu-i era
îngăduit să bea si sa mănînce decît ce-i puneam noi dinainte. Dar încă de
dimineaţă, în acea zi de iulie, soarele potopea oraşul cu o arşiţă de foc. După ce
bău, Topsi reveni lîngă bancă si începu să-şi plimbe din nou nările fremătînde prin
iarba. Am înţeles : însetat, lăsase ziarul în iarbă, iar cînd se întorsese de la bazin,
ziarul pierise.

- Caută ! îl îndemnai din nou, curios să ştiu ce avea să facă, fiindcă era limpede
că n-avea cum să mai găsească ziarul pierdut.

Insă Topsi luă îndemnul în serios. Privindu-mă peste umăr, să vadă dacă-l urmez,
ieşi din părculeţ şi o porni încet pe trotuar. In staţia de tramvai, cîţiva bărbaţi
aveau un ziar în mînă. Topsi se opri la fiecare şi, spre nedumerirea lor, îşi apropie
nările de ziar.

- Cerneală de tipar, frumosule ! glumi un tînăr, dînd să-l mîngîie pe creştet.

Dar Topsi n-avea timp de glume şi de alintări. Nici un ziar nu era al lui. Plecă mai
departe. Ceva mai încolo, în faţa unei bodegi, erau înşirate cîteva mese,
acoperite cu feţe de masă în carouri albastre şi albe. La una din mese, un bărbat
gras, cu faţa roşie, lucind de sudoare, avea dinainte trei halbe de bere. Pe una o
golise, din a doua bea cu poftă, a treia îşi aştepta rîndul. Pe scaunul din vergele
de fier de-alături, se afla un ziar împăturit. Topsi se îndreptă şi spre acel ziar şi
doar îşi atinse nările de el, că-l şi apucă între buzele lui moi.

- Lasă ziarul, potaie ! îl repezi băutorul de bere, trîntind halba de masă.

11 | P A G E
Topsi nici nu-l luă în seamă, îmi aduse ziarul şi latră o dată : "Ham !" - ceea ce
voia poate să însemne : "Asta e !"

- Ia te uită drăcie ! continuă să vocifereze grasul, dîndu-şi cu un bobîrnac pălăria

de paie pe ceafă. Frumos l-ai mai învăţat, să şterpelească lucrurile oamenilor. Cu
hoţii de-astea, el o să ajungă la hengheri, iar tu la puşcărie.

Cu ziarul în mînă, mă apropiai de masă. Imi ridicai respectuos şapca şi-l întrebai :

- Nu vă supăraţi, vă rog, de unde aveţi ziarul ?

- De unde ?! De unde se cumpără ziarele, de la chioşcul de colo.

Gestul lui arăta într-o direcţie în care, după cum ştiam bine, nu exista nici un
chioşc de ziare pînă departe. Pe urmă, bănuind şi el cam ce se întîmplase, izbucni
într-un hohot de rîs de începură să danseze halbele pe masa izbită ritmic de
burta pe care strălucea un lanţ gros de aur. Dădui să plec, dar, aproape sufocat
de rîs, burtosul mă opri cu un strigăt:

- Stai oleacă ! Păi să-ţi spun adevărul: am găsit ziarul în părculeţ, pe iarbă, mi-am
zis că l-o fi azvîrlit careva. Cum era curat şi am văzut că-i de azi, l-am luat. Dar ce
amestec are cîinele în treaba asta ?

Ii povestii cum socoteam că se petrecuseră lucrurile. Mai să nu-i vină să creadă.

Ascultîndu-mă, ciocăni cu un ghiul masiv de pe arătătorul mîinii drepte într-o
halbă - avea vreo trei inele pe degete - şi-şi scoase din buzunarul de la piept al
hainei un portofel durduliu. Era, ţin minte, un portofel soios, cafeniu, arăta ca o
mortăciune, dar cînd îl deschise, văzui că era plin de bancnote albastre, noi-
nouţe. Din curiozitate, Topsi întinse botul spre portofel, i s-o fi părut si lui că e
cine ştie ce dihanie. Omul era cu chef - după halbele băute, poate nu primele -
aşa că îi ardea de şotii. Ii trecu lui Topsi portofelul pe la nas, apoi îl aruncă pe
trotuar şi strigă din fundul bojocilor: - Aport!

Topsi rămase nemişcat lingă mine.

- Ce, se miră glumeţul, a fost în stare să găsească un ziar pierdut şi nu ştie să

facă aport ?

- Hoho, protestai eu, cum să nu ştie ?! Uitasem că sînt aşteptat acasă şi mă

prinsei în joc. Topsi, aport! rostii aproape în şoaptă.

Topsi se duse numaidecît şi-mi aduse portofelul, pe care-l înapoiai proprietarului.

Acesta repetă joaca de mai multe ori, spre hazul cîtorva trecători care se opriseră
pe trotuar.

Băiatul de prăvălie, venit după plată la auzul ciocăniturii în halbă, se uita şi el. Cu
un şorţ de postav verde, peticit, şi o cămaşă sfîşiată la umeri, băiatul va fi fost cu
doi-trei ani mai mare decît mine, dar, slab şi palid, avea înfăţişarea unui copil rău
hrănit şi stors de vlagă. Auzisem eu ce-nseamnă să fii "la stăpîn". Privind la joaca
noastră cu Topsi, îşi mai trage şi el sufletul - mă gîndeam. Ii zîmbii cu prietenie,
însă el n-apucă să-mi răspundă.

12 | P A G E
- Culai ! răsună din bodegă o chemare răguşită.

- Vineee ! strigă mecanic băiatul şi întinse mîna după bani.

Clientul avea acum alt gînd, se ridică greu de pe scaun, cu portofelul în mînă, şi-l
întrebă :

- Mă, chiftele proaspete aveţi ?

- Este ! se grăbi să răspundă băiatul. Da' nu plătiţi ?

- Las' că plătesc înăuntru. Hai, mi se adresă chefliul, fac cinste. Cum i-ai zis ?
Popsi ? Vino, Popsi, să gustăm o chifteluţă, două, trei, şapte, cîte-or fi şi-om pofti.

- Topsi, îi replicai apăsînd pe T, nu mănîncă de la străini.

- Nu-i nimic, eu le plătesc şi tu i le dai.

- Mulţumesc, nu-i nevoie. Bună ziua.

Berea băută îi da ghes omului. Mă prinse cu braţul gras şi greu pe după umeri şi
mă trase în bodegă. Ceru circiumarului şase cifteluţe - "proaspete, dar să nu fie
fierbinţi" - şi-mi întinse farfuria. N-aveam încotro, trebuia să mă supun, şi-apoi
Topsi merita o gustare. Mă retrasei într-un colţ, suflai de mai multe ori peste
chifteluţe - mi se păreau prea calde - apoi pusei farfuria jos, poftindu-l pe Topsi să
mănînce. Cînd termină el, era gata şi omul nostru. Mai cumpărase cîte ceva : într-
un buzunar vîrîse o sticlă cu gîtul lung, în altul, un pachet şnuruit. Mie îmi dădu o
punguţă cu alune prăjite. Om bun şi darnic - mă gîndii. Dar nu era aşa, precum
avea să se vadă curînd.

Ieşind din bodegă, proaspăta mea cunoştinţă îmi spuse că vrea să ia tramvaiul.
Aveam deci de făcut o bucată de drum împreună, pe strada aceea, apoi prin
părculeţ, pînă dincolo, la staţie. Aproape de poarta parculetului,omul se opri la
chioşcul de ziare. Voia să-şi cumpere nişte trabuce - şi ziarul că n-apucase să-l
citească. Trebuia şi sa schimbe nişte bani, avea nevoie de mărunţiş. Nu puteam
să-l aştept, îl salutai şi pornii mai departe, cu Topsi lipit de şoldul meu. N-
apucarăm bine să intrăm în parculeţ, ca un răcnet mă ţintui locului:

- Hei, băiete, ia stai!

Mă uitai peste umăr, speriat. Faţa omului, din roşie cum fusese, se făcuse albă ca
hîrtia.

- Portofelul!

Pieduse portofelul, ori, mai curînd, îl uitase la bodegă.

Imi ceru să mă întorc cu el, ca unul ce ştiam că acolo îl avusese, un portofel plin,
cu multe mii de lei.

13 | P A G E
Cîrciumarul dădu din umeri : nu văzuse nici un portofel, nici pe tejghea, nici căzut
pe jos. Nu-i mai intrase nimeni în prăvălie; la ora aceea, rar se abătea cîte cineva
pe la bodegă.

- Dacă l-aţi fi uitat la mine, l-aţi fi găsit şi mîine, şi oricînd. Sînt firmă serioasă,
coane, nu fac eu d-astea.

- Ba aici mi-a rămas ! urlă din nou păgubaşul. Uite, băiatul ăsta a fost tot timpul
cu mine, a văzut că-l aveam şi că n-am mai vîrît mîna în buzunar pînă la chioşcul
de ziare. Acolo am băgat de seamă că-mi lipseşte. Uită-te şi dumneata.

Zicînd acestea, îşi desfăcu haina şi-şi arătă buzunarul dinăuntru, de la piept:- era
gol.

Atras de strigăte, băiatul de prăvălie îşi scoase capul ciufulit pe gura pivniţei,
lîngă tejghea. Ieşi, lăsă la loc chepengul şi începu să-şi şteargă, nedumerit,
mîinile pe şorţul verde.

- Asta e ! El l-a luat! bubui vocea "omului bun" de pînă mai adineauri. L-am văzut
eu, afară, la masă, cum se mai holba la banii din portofelul meu.

Nu ştiu de ce, dar din prima clipă am fost convins că învinuirea e nedreaptă.
Băiatul urmărise joaca noastră cu Topsi, nu portofelul şi banii burtosului. Acesta
nu aşteptă nici o dezvinovăţire, îl înşfacă de piepţii cămăşii cu stînga şi ridică
dreapta. Circiumarul îi prinse braţul şi-l trase deoparte. Era dreptul lui - de
stăpîn ! - să lovească. Şi lovi, o dată, de două ori, de trei ori, cu palma şi cu dosul
palmei, o palmă păroasă grea, să doboare şi un om mare. Culai se clătină, dar nu
căzu, era obişnuit, se vede cu asemenea izbituri. Se clătină, în stînga, în dreapta,
şi rămase în picioare. Nu scoase un geamăt, în ochi nu i se ivi nici o lacrimă. Doar
dintr-o nară i se porni un firişor de sînge. Sălbăticia celor doi ce se năpustiseră
asupra unui copil neajutorat mă îngrozi. Topsi mîrîia surd lîngă mine. Aş fi luat-o
la goană pe uşă afară, să nu mai văd, să nu mai aud nimic. Dar ceva mă ţinea pe
loc, poate încrederea în nevinovăţia băiatului şi dorinţa tulbure de a-l ajuta în
vreun fel. Culai îşi trecu limba peste buza de sus însîngerată şi zise fără măcar să
clipească :

- Nu l-am luat eu, jupîne.

Chiar atunci intrară cîţiva clienţi foarte grăbiţi, după cum se părea, să-şi stingă
setea. Cîrciumarul lăsă să-i cadă mîna ridicată să lovească iar şi se întoarse,
stingherit, spre grăsanul care continua să clocotească de furie :

- Mă iertaţi, coane, trebuie să servim, vedeţi. Treceţi 'mneavoastră peste o juma'

de oră, că-l fac eu de spune şi ce lapte a supt de la mă-sa.

Era clar că muştruluiala nu putea să urmeze sub ochii unor străini.

- Am să trec, fireşte c-am să trec, şi chiar mai curînd. Cu poliţia ! Degetele

groase, încărcate de inele, se înfipseră ca o gheară în umărul meu. Mergi cu
mine, ai să fii martor. Să-mi arăţi unde-i comisariatul, că eu nu cunosc locurile.

14 | P A G E
Alt necaz pentru mine, altă întîrziere, eram nevoit să-l însoţesc, cel puţin pînă la
comisariatul de poliţie. Intr-un fel, îl înţelegeam şi pe el - rătăcise o sumă mare
de bani. Dar trecuse neîngăduit de multă vreme de cînd plecasem de-acasa, se
vor fi intrebînd acum ce-am paţit şi eu, dupa Topsi. Totuşi, orice-ar fi, voiam să
vad limpezite lucrurile, să-l ştiu pe băiatul acela necăjit scos de sub bănuială. Şi
lucrurile se limpeziră după numai cîţiva paşi, într-un chip cu totul neaşteptat şi
datorită lui Topsi.

Indată ce intrarăm în părculeţul prin care trebuia sa trecem şi ajunserăm în

dreptul băncii de unde începuse povestea cu ziarul, grăsanul se opri :

- Stai un moment, să-mi leg şiretul, că mă-mpielic în el.

Se apropie de bancă, îşi ridică piciorul pe una din şipci, suflînd greu şi gemînd, şi
se chinui să-şi înnoade şiretul atîta timp cît mie mi-ar fi ajuns să-mi leg zece
şireturi. Cum şedea acolo cocoşat peste balonul burţii, pulpana hainei i se ridică
în spate pînă la cureaua care-i ţinea pantalonii. Topsi privea, curios parcă să vadă
ce face. Deodată însă trase tare aer pe nări, se săltă cu picioarele din faţă pe
dosul lui, ca şi cum ar fi vrut să sară capra, şi-l înhaţă de pantaloni sus, sub
curea. Ca ars, omul îşi îndreptă brusc spinarea, se răsuci pe călcîie spre mine,
mai, mai să cadă pe spate.

- A turbat javra ? Ma muşcă ?

Avea acum alt motiv de furie. Işi duse grabnic mîna la spate şi rămase cu ea
astfel, sub pulpana hainei. După o clipă, de pe obrajii unsuroşi, stacojii, îi căzu
parcă o mască. Işi recapătă chipul de om bine dispus, pe care avusese în faţa
halbelor de bere. Izbucni într-un hohot de rîs răsunător, voia să vorbească şi nu
putea, o mîna o ţinea la spate, cu cealaltă îşi sprijinea burta zguduită de rîs. In
cele din urmă, reuşi să-şi recapete graiul :

- Nemaipomenit, asta-i într-adevăr nemaipomenit! Ia te uită !

In mîna scoasă, în sfîrşit, de sub pulpana hainei, ţinea portofelul, portofelul lui
cafeniu, jerpelit, plin cu bani.

- L-aţi..., am îngăimat.

- Păi da, vezi, l-am vîrît în buzunarul din spate al pantalonilor, nu ştiu dacă mi se-
ntîmplă să-l pun acolo de zece ori pe an, şi asta dintr-o deprindere mai veche, de
care am vrut să mă dezbar. Cînd am plătit la bodegă consumaţia, chifteluţele şi
tîrguielile, eram, se vede, cam distrat.

Da, mă gîndii, cam distrat, cam... distrat de prea multă bere. Nu zisei nimic,
auzeam trosnetele palmelor încasate de Culai, îi revedeam chipul palid, firişorul
de sînge ce i se prelingea din nară. Păgubaşul care nu pierduse nimic, căruia nu i
se furase nimic, părea acum grăbit.

- Haidem fiecare pe la căşile noastre, rosti el cu veselie. Şi-ţi mulţumesc, Popsi,

pe lîngă tine, poliţia nu face două parale. Straşnic căţeluş ! Sal'tare, Popsi,
sal'tare, băieţaş !

15 | P A G E
Nu-l puteam lăsa să plece astfel. Imi luai inima-n dinţi şi strigai :

- Dar Culai ?

- Care Culai, ce Culai ?

- Băiatul de la bodegă, a mincat bătaie degeaba şi-o să mai mănînce si-o să-l dea
afară, să rămînă pe drumuri.

- Las' că nu-l omoară, stăpînu-său o să vadă că nu mă-ntorc şi-o să-nţeleagă că

pricina s-a încheiat. Şi-apoi, dacă ai timp de pierdut, n-ai decît să te duci tu, să le
spui că nu mai am nici o plîngere.

Nu mai avea nici o plîngere ? Dar Culai avea.

- Trebuie să vă-ntoarceţi, să spuneţi că v-aţi găsit portofelul. Aşa-i drept.

- Tu mă-nveţi ce-i drept, puştiule ? mă repezi grăsanul, luînd-o la picior spre

staţia de tramvai. Mergea repede, părea o minge uriaşă ce se rostogoleşte.

I-o fi fost ruşine să se întoarcă şi să spună că greşise. Trebuia să-l opresc, dar
cum ? N-aveam nici o putere.

- Topsi ! strigai, ca şi cum aş fi chemat în ajutor.

Topsi, pricepînd, pare-se, că între mine şi insul acela care-i pocise mereu numele
se îscase o gilceavă, îi tăie numaidecît calea, lătra mînios şi-şi arătă colţii.
Grăsanul dădu să-l ocoleaşca, dar Topsi i se posta iar dinainte. Mişcarea aceasta
în dreapta şi-n stînga se repetă de câteva ori. Cum ştiam de la nenea Radu, aşa
"lucra" Topsi la vînat mare - mistreţ sau urs. Nu se putea trece de el.

- Cheamă-ţi potaia ! îmi strigă cel încolţit.

Nu-mi chemai "potaia", măcar aşa, să-l fac pe laşul acesta de rîsul trecătorilor ce
se opriseră să privească. In cele din urmă, fie că i se făcuse frică, fie că revenise
la gînduri mai bune, grăsanul se hotarî sa se-ntoarcă la bodegă. Din două vorbe
lămuri lucrurile. Cu un : "Ei, mai greşeşte omul" dădu să plece, dar, văzîndu-l pe
Culai, vru să facă pe mărinimosul. Scoase din portofel o hîrtie - era o sumă
mărişoară - şi i-o întinse băiatului.

- Na, mă, pentru scatoalcele alea, ţi le plătesc bine. Să tot mănînci bătaie pe banii
ăştia.

Mă uitai curios la Culai. In ochii lui trişti şi obosiţi sclipi o luminiţă fugară. Picau
bine banii aceia. Dar băiatul îşi reţinu cu o smucitură braţul drept care şi pornise
să se întindă spre bancnotă.

- Ia-o, mă, stărui burtosul, stăpîn-tu a ieşit, nu vede, ia-o !

Culai dădu din cap, se întoarse pe călcîie şi scuipă într-o latură, ca de scîrbă, îmi
venea să-l îmbrăţişez, ca pe un frate, de bucurie că nu se lăsese ispitit de bani.
Mă pomenii exclamînd :

16 | P A G E
- Bravo, Culai!

Şi o ştersei pe uşă, în fugă, urmat de Topsi, şi-l lăsai pe grăsanul cu portofelul plin
şi cu inele groase de aur pe degete foarte nedumerit şi mirat să vadă că nu orice
pe lumea asta se poate plăti cu bani.

03.LABIRINTUL

Pentru mine, în copilărie, lunile de vară şi de toamnă aveau culoare şi arome de

fructe. Iunie, cînd terminam şcoala, era luna cireşelor : roşii, cu carne de rodie,
zemoase şi dulci, galbene, pietroase, cum li se spune, fiindcă au pieliţa şi miezul
tare, roş-vinete, amărui, cu care-ţi mînjeai buzele şi degetele, de parc-ai fi strivit
mure. In iulie venea rîndul caiselor. De la o zi la alta ramurile caisului din curtea
noastră îşi arătau mereu mai vădit bogăţia de fructe, ascunsă pînă atunci, verde,
între frunzele verzi. Caisele acelea erau portocalii pe-o parte, roşcate cu pistrui
cafenii pe alta. Mari, lucioase, străluceau în bătaia lunii ca globurile dintr-un pom
de iarnă. August ne aducea pepenii, pepenii de Arad, mari, aproape rotunzi ca
mingea, cu coaja de-un verde negricios, pepenii de Brăila, lunguieţi, cu dungi
verzi trase ca de-o pensulă lată pe-un fond albicios, turchestanii, turtiţi ca pita-
popii, cu şanţuri adinci care trasau precis feliile, ca să nu fie ceartă la împărţeală,
pepeni cu miezul verde ca fisticul, pepeni de-un galben palid ca banana, sau
intens şi roşcat ca dovleacul. Fiecare avea mireasma lui...

Intâmplarea de care-mi aduc aminte acum s-a petrecut în vremea pepenilor. Era
la mijlocul lui august, cînd se deschide vînătoarea de raţe sălbatice. Am plecat cu
nenea Radu spre locuri pe care el le cunoştea bine, undeva spre Balta Brăilei. La
vînătoarea de raţe, ziua, cît e soarele sus, n-ai ce face. Cîrdurile ce vin sau pleacă
de pe luciul apei trebuie să le aştepţi la pîndă, seara sau dimineaţa, în zori. Aşa
mi-a spus nenea Radu, care mi-a destăinuit în anii aceia atîtea taine ale vînătorii,
încît aş fi putut ajunge un adevărat campion în sportul acesta. Dar, ca să ştiţi, n-
am devenit vînător, şi, dacă şi astăzi mi-e drag să colind prin cîmpii şi păduri, o
fac numai din dorinţa de a mă reîntîlni cu aceste minuni de forţă, care sînt stejarii
şi cerbii, de graţie, care sînt mestecenii şi ciutele ce-ţi taie cu un salt lin cărarea...

Am ajuns în satul din apropierea bălţilor devreme, mai aveam cîteva ceasuri bune
pînă în amurgul acelei zile de sîmbătă. In poartă la moş Ichim, pe care nenea
Radu îl vestise din timp, ne aştepta nevasta acelui vechi vînător şi pescar, o
bătrînă cu vorba repezită şi gesturi iuti, parcă mereu minată din urmă de treburi
ce nu sufereau amînare. Moşul ei, ne spuse ea, plecase încă de la amiaz în baltă,
să înjghebe din stuf un otac, în care să ne trecem noaptea, aşa fel, da să fim la
locul cuvenit de cum s-o crăpa de ziuă. Luase cu el şi pături, ceaun de mămăligă
şi ce mai trebuia, ba chiar şi undiţe, că poate pîn-om ajunge noi, o avea norocul
să scoată şi vreun ciortan de saramură.

17 | P A G E
- Da' dumneavoastră - urmă bătrîna - n-aveţi de ce vă grăbi, că mai e mult pînă-n
seară, drumul îl ştiţi şi-o s-ajungeţi taman la vreme, chiar de-oţi face acu un
popas şi-oţi îmbuca ceva, că v-o fi foame şi sete.

Foame nu ne era, dar sete da. Intrarăm in ograda împrejmuită cu gard de trestie,
nenea Radu lepădă rucsacul şi puşca pe lutul bătătorit şi curat, de parcă ar fi fost
în casă, nu afară, şi ne aşezarăm la o măsuţă cu picioarele înfipte în pămînt.
Topsi se vîrî de îndată sub masă, la umbră, aşteptîndu-şi şi el porţia de apă. Lui
avea să i se aducă o strachină plină ochi, dar pentru noi bătrîna trase de sub un
stog de stuf o pepenoaică zebrată, pe care ne-o puse dinainte pe un talger de
aramă. Cînd nenea Radu înfipse cuţitul şi-l roti să desprindă capacul, coaja
lucioasă şi rece de parcă stătuse la gheaţă pîrîi ca o pînză ruptă dintr-o
smucitură. Căzînd toate odată de sub palma grea care le ţinuse strîns, feliile ne
înfăţişară un miez galben, dens, cu sîmburi puţini, negri. Era un boşâr dulce ca
mierea şi răcoritor.

N-am pierdut multă vreme cu pepenele, o pornirăm la drum curînd, minaţi de

nerăbdare, deşi soarele era încă

sus.

- Chiar aşa de departe nu-i, mă încuraja după un răstimp nenea Radu, dar tot e o
bucată bună. Aş fi fost mai bucuros să ajungem la locul nostru pe roţi, cu căruţa
lui moş Ichim.

Moş Ichim plecase el cu căruţa, să ducă tot calabalîcul. Nu i-o puteam lua în
nume de rău. Cînd ieşirăm însă din sat şi văzui în faţa mea pustietatea aceea
verde fâră sfîrşit, mă cuprinse un fel de slăbiciune şi teama că o să ne apuce
noaptea pe drum. Nu ştiam că din urmă ne vine norocul. Norocul nostru, sau al
altcuiva ? Abia ne îndepărtasem cu vrea două sute de paşi de ultima casă, cînd
auzirăm un duruit de roţi. Ne oprirăm la marginea drumului şi aşteptarăm.
Dinspre sat se apropia, nici în goană, nici încet, ceva care nu era nici căruţă, nici
teleguţa. Intre hulube trăgea în hamuri o dihanie hazlie, nici ţînţar, nici armăsar.
Ajunsă în dreptul nostru, jucăria aceea se opri. O femeie tinerică, legată la cap cu
tulpan înflorat, ne dădu bineţe şi se aplecă înapoi să ridice din dricul cărucioarei
un capăt de scindură, pe care-l propti pe loitre.

- Haideţi sus, vînătorilor, ne îmbie ea, că v-o fi degrabă, ca şi mie.

Şovăiam. Căruceanul, înjghebat din lemn galben de salcîm legat în fier, părea
solid, dar...

- Dar ne poate duce pe toţi Ducipalul ăsta al dumitale? întrebă cu un zîmbet

nenea Radu, arătînd spre măgăruş.

- Ienciu?! se minună femeia. Păi Ienciu duce şi-o chilă de porumb, ba şi-o chilă
jumate, la nevoie.

Ne urcarăm. Eu mă aşezai în faţă, lîngă femeie, nenea Radu, pe scîndura din

spate, iar Topsi, dintr-un salt, îşi găsi locul între noi. Pornirăm. Auzisem despre

18 | P A G E
măgari că sînt încăpăţînaţi. Se pare că Ienciu nu auzise. Cu urechile lui de iepure
uriaş lăsate puţin pe spate, grăbea cuminte la trap, cu paşi mici, dar spornici.

- Poate ne spui şi cum te cheamă, frumoaso ? căută sămînţă de vorbă nenea

Radu.

- Evdochia mă cheamă, da-mi spune Dochiţa, se răsuci spre el femeia. Apoi, cu

ochii în lungul dricului, murmură ca pentru ea : frumoasă !

- Dumneata nu ştii că eşti frumoasă ? stărui, pornit pe glume, nenea Radu.

- Nu-s frumoasă, îs neagră şi urîtă, că mă arde soarele şi mă bate vîntul. Şi m-am

gheboşat ca o babă, de cînd tot retez picioare de broască.

- Picioare de broască ? mă mirai eu.

- Chiar aşa, picioare de broască. Lucrez la domnu' Dimofte, are cherhana în alt
sat, da' face negoţ şi cu pui de baltă. Eu şi alelalte femei stăm în picioare la o
masă lungă, fieştecare cu sacul ei plin cu broaşte alături, şi muncim aşa pînă ne-
apucă ameţeala. Cu stînga luăm broasca, iar cu dreapta mînuim cuţitul: oac -
hîrşt, oac - hîrşt... Ia uite şi matale, mîinile mele frumoase !

Cînd îşi arătă palmele, mă îngrozii : pielea îi era lucioasă şi zdrenţuită, ca arsă.

Mă uitai la nenea Radu. I se întunecase privirea, ceea ce mă făcu să înţeleg că-i

părea rău de vorba lui de adineauri, spusă cu voioşia cuiva venit în acele locuri ca
să-şi petreacă timpul după pofta inimii. Cu pauze, pe care nenea Radu le umplea
doar cu cîte un oftat sau cu cîte un cuvînt de alinare, Dochiţa ne povesti viaţa ei,
cum aveam să aflu mai tîrziu că o fac toţi oamenii necăjiţi, cind are cine să-i
asculte. Se măritase de doi ani, bărbatul ei era tocmai de prin Oltenia, lucra
atunci la şoseaua spre Brăila, acolo se cunoscuseră. Ea ducea pepeni, sa-i vîndă
muncitorilor. N-avea căruţă. Umplea doi saci cu pepeni şi-i lega pe spinarea lui
Ienciu. Ienciu era pe atunci un cîrlan, povara grea, mai, mai să-i frîngă şalele, dar
măgăruşul se arătase tare, nu se lăsase doborît, de aceea îi era drag.

Acuma, bărbatul ei făcea cărăuşie. Din ce scotea el şi din ce cîştiga ea, abia-şi
duceau zilele de azi pe mîine.

- Şi-acu unde-i bărbatul dumitale ? întrebă nenea Radu.

- Tase ? Năstase-l cheamă, da' eu îi zic Tase. La el mă duc, e-n baltă, să taie stuf.

Izbutiseră să-şi ridice o căsuţă din tizic - o odaie şi o tindă - iar acum trebuiau să-i
facă acoperişul. Trestia era încă prea crudă, dar aveau s-o întindă în bătătură să
se usuce, ca s-o poată urca pe grinzi pînă n-or începe ploile.

- Prr, Ienciule !

Ajunsesem. Drumul, îngust şi pînă aci, mai mult un fel de potecă însemnată ici,
colo în iarba uscată de urme le roţi, se îngusta şi mai mult, înghesuit de-o parte şi
pe alta de oastea fără de număr a trestiei, rogozului şi papurei. La marginea
drumeagului se deschideau pe alocuri luminişuri, unde se tăiase stuful. Acolo

19 | P A G E
unde ne oprisem, pe locul golit erau risipiţi snopi de trestie care aşteptau sa fie
încărcaţi. Coborîrăm din cărucioară şi mulţumirăm Dochiţei, grăbiţi să ne
continuăm drumul. Pînă la luciul de apă, mai aveam de mers cu pas întins vreun
sfert de oră.

- Da' Tase-al meu unde-o fi ?

Dochiţa pusese întrebarea mai mult pentru ea însăşi. Noi însă ne oprirăm.

- Ia cheamă-l, o îndemnă nenea Radu, trebuie să fie colea, prin stuf, unde să fie !

- Tase ! strigă Dochiţa.

Nici un răspuns. Femeia se întoarse spre noi, cu o umbra de îngrijorare în ochi.

- Dacă era aici, ieşea în drum de cum auzea căruţa, murmurai eu.

- Tase ! strigă din nou Dochiţa, apoi repetă mereu mai tare, mereu mai speriată :
Taseee ! Tăsică !

De pe drumeagul înălţat aici pe spinarea unui dig se putea vedea pînă departe.
Ne rotirăm ochii. Stufarişul părea că se întinde pînă la capătul lumii. Pe faţa
acestei mări verzi nu se zărea decît tălăzuirea uşoară a spicelor de trestie şi a
pămătufurilor de papură. Nicăieri înghesuiala aceea de tulpini subţiri şi drepte nu
era despicată de vreo potecă, de vreun gol, de mişcarea cuiva. Unde putea să fie
Tase ? Să se fi dus pînă la moş Ichim, pe care-l văzuse cu siguranţă trecînd ?
Haidem la moş Ichim. Aveam iarăşi noroc, vom ajunge pînă la locul nostru tot pe
roţi. Fui cel dintîi în căruţă. De sus, puteai să vezi încă mai departe şi, de cum îmi
aruncai privirea pe deasupra golului unde erau risipiţi snopii de trestie, zării ceva
ce mă făcu să scot un strigăt: undeva, foarte, foarte departe, în aer, deasupra
feţei gălbui-cafenii a uriaşului lan de stuf, flutura ceva ca o pasăre ce-ar fi dat din
aripi, fără să se urnească din loc.

- Parcă văd ceva care se mişcă deasupra stufului, tocmai colo, spusei, arătînd cu
braţul.

Nenea Radu îşi scoase numaidedt din rucsac binoclul de vînătoare şi se urcă şi el
în căruţă. După ce scrută o clipă depărtarea, se întoarse spre femeie :

- Dochiţo, Tase avea la el ceva roşu ? Acolo departe, parcă fîlfîie ceva roşcat.

- Avea, cum să nu, avea o basma roşie, să-şi înfăşoare în ea mîna în care ţinea
secera.

- Atunci el e acolo, face semne cu basmaua, doar, doar o zări cineva. Dar cum o fi
ajuns aşa departe, ce-o fi căutat în stuf la aşa distanţă ?

Ne dădurăm jos din căruţă. Un lucru era limpede : Tase pornise din cine ştie ce
pricină prin stuf şi se rătăcise, nu mai găsise drumul înapoi. Nici nu era de mirare
în desimea aceea. Dochiţa îşi frîngea miinile, îşi amintise de-o fată care fugise de-
acasă de răutatea mamei vitrege, se ascunsese în stuf, se pierduse şi n-o mai
găsise nimeni.

20 | P A G E
- Tase nu ştie de primejdia asta, bocea Dochiţa, acolo o să-i putrezească oasele,
că nu vede nimic şi nici n-aude, de-am striga oricît de tare încotro s-o ia.

Avea dreptate femeia; pierdut în stuful atât de înalt, încît ar fi trecut şi de

creştetul unui om călare, Tase era şi prea departe ca să-l mai îndrumi, fie şi
trăgînd cu puşca.

- Tase, Tase, Tăsicăăă, hohotea Dochiţa, m-ai lăsat singură, căsuţa noastră o să
se prăvale de ploaie şi de lacrimile mele.

Mă uitam la ea înlemnit, nu voiam să cred că un om despre care ştiai unde se află

nu putea fi scos de-acolo. Mă gîndeam : dac-am avea seceri, am despica o cărare
pînă la el. Imi şi rostii gîndul cu voce tare.

- Şi de-am avea seceri, zise nenea Radu, cît timp ne-ar lua ? Ne-ar apuca
noaptea fără nici o ispravă. Poate mîine dimineaţă să vină cîţiva oameni din sat,
de s-o găsi cine...

- Pînă mîine-l seacă lipitorile şi-l mănîncă lupii! se jelui Dochiţa.

Poate că în închipuirea ei, biciuită de groază, Dochiţa vedea lucrurile prea în

negru. Oricum, lui Tase n-avea să-i fie uşor să-şi petreacă noaptea acolo unde se
afla. Auzisem şi eu că prin stufărişuri sălăşluiesc lupi şi alte sălbăticiuni.

- Ce-i de făcut ? întrebai, în nădejdea că nenea Radu va găsi totuşi o cale.

Nenea Radu nu-mi răspunse, se întoarse spre Dochiţa :

- Linişteşte-te, femeie, îl scot eu. Făcui ochii mari : cum avea să-l scoată ? Ştiam
însă ca nenea Radu nu aruncă vorbe în vînt, dacă a spus că-l scoate, se şi gîndise
cum. Imi dădui şi eu seama cum, îndată ce-l chemă pe Topsi. Parcă necăjit că nu
ne vedem de treburile noastre, Topsi se culcase pe iarbă la marginea drumului şi,
cu capul pe labele din faţă, îl privea pe Ienciu cum mestecă frunze de trestie
tînără. La chemarea stăpînului, se ridică şi veni repede lingă el. Pe-un snop de
stuf, Tase zvîrlise un pieptar cafeniu. Nenea Radu luă pieptarul şi i-l dădu lui
Topsi să-l miroasă, apoi îi porunci :

- Caută, Topsi !

Topsi începu să dea roată pe golul acela, adulmecînd printre snopii de stuf. Dac-
ai fi avut o hîrtie şi un creion, ai fi putut trage liniile întortocheate, pe urma
paşilor lui Tase. Ar fi ieşit o încîlceală nemaipomenită, ca un ghem deşirat şi
încurcat - Tase începuse de la un capăt şi se oprise la altul, dar mai făcuse şi alte
drumuri, să tîrască snopii, să bea apă din ulciorul mutat mereu la umbră, să-şi
ascută secera cu gresia din desagă. Dochiţa privea ciinele cu neîncredere. Din
ghemul acela de urme, trebuia totuşi să se desprindă un fir, un singur fir, care să
se prelungească în hăţişul de trestie. In cele din urmă, încă mai deprins cu
mirosul celui căutat, Topsi găsi firul. Intr-adevăr, într-un anume loc, cum am
văzut abia atunci, erau cîteva trestii îndoite şi frînte. Pe-acolo intrase Tase, pe-
acolo pătrunse acum şi Topsi, cu nenea Radu după el.

21 | P A G E
Imi venise inima la loc, aveam atîta încredere în dibăcia lui Topsi, încît nu mă
îndoiam că totul se va sfîrşi cu bine.

- Să vezi că-l găseşte, sigur că-l găseşte, îi spusei Dochitei. Ştii matale ce cîine e
ăsta? Miroase şi pasărea-n zbor ! Repetam cu mîndrie o vorbă auzită în satul lui
Trică.

Ne aşezarăm pe un snop de trestie, n-aveam altceva de făcut decît să aşteptăm,

şi încă mult. Dar n-am aşteptat mult. Nenea Radu reapăru din stuf, cu Topsi în
lesă. Era mohorit.

- Cu neputinţă ! ne strigă el. Ian priviţi!

Era plin de noroi pînă peste genunchi, în cizme îi clefăia apa. Inaintase uşor o
bucată, călcînd cu grijă pe ghemotoacele de rizomi, dar pe urmă începuse să se
afunde din ce în ce mai rău. Putregaiul acela din care se ridicau ţevile trestiilor i
se spărgea sub tălpi, dedesubt era apă.

- Sînt prea greu, oftă nenea Radu, nu mă ţine împletitura de rizomi şi rădăcini.
Cum o fi trecut Tase ?

Pentru Dochiţa, lucrul nu era de mirare. Scund şi slăbuţ, Tăsică al ei n-avea cu

mult peste jumătate din greutatea vînătorului împovărat şi de cizmele lui solide.
Ea mai ştia şi ceea ce noi aflam abia acum : întinderea aceea de stuf era formată
din cocioace îngrămădite cu multă vreme în urmă la o revărsare şi îmbucate între
ele odată pentru totdeauna. Apa se retrăsese, digul o împiedica să mai crească,
dar pe alocuri tot mai mustea în adîncituri.

- Mă duc eu, eu îs uşurică ! se hotărî Dochiţa.

Era într-adevăr uşoară, nenea Radu ar fi ridicat-o cu o mînă. Ea ar fi răzbătut cu

siguranţă. O şi porni spre stuf, chemîndu-l pe Topsi :

- Hai, căţelule !

Topsi se uită la nenea Radu, se uită la mine, dădu din coadă, dar nu se urni de
lîngă noi.

- N-o să te asculte cîinele, stai ! strigă nenea Radu.

Aşa era, Topsi nu se supunea oricui, aşa fusese învăţat, aşa trebuia. Pe noi doi ne
lega însă o prietenie veche. Cu mine, mă gîndeam, Topsi ar merge, şi sînt mai
uşor chiar decît Dochiţa. Dacă m-aş duce eu ? Mă uitai la nenea Radu : să mă
ofer sau nu ? Cine ştie ce pericole mă aşteptau în desişul acela neumblat. Imi
tremura inima, mi se zbătea între da şi nu. Nenea Radu mă privea întrebător. Nu
voia să-mi ceară un lucru care putea fi pînă la urmă periculos. Dar cînd îi spusei
că vreau să încerc eu, nu se opuse. Cu vocea încălzită de emoţie, începu să mă
sfătuiască : să nu mă grăbesc, să ocolesc peticele de putregai umed, să mă ţin
aproape de Topsi, iar cînd s-o întîmpla să rămîn în urmă, să-l chem şi apoi să-l
îndemn să caute mai departe. El, nenea Radu, avea să tragă la răstimpuri cîte un

22 | P A G E
foc de armă : să-mi ascut urechile şi să am grijă să aud bubuitura mereu din
spate, apoi, la întoarcere, din faţă.

- Dacă vezi că nu te poţi descurca, încheie nenea Radu, te-ntorci din drum cum
m-am întors şi eu, nu-i nici o ruşine. De-un lucru poţi fi sigur : Topsi n-o să te
trădeze, cum nu m-ar trăda pe mine.

La sfatul lui nenea Radu, îi dădui din nou lui Topsi să miroasă pieptarul lui Tase,
apoi îl îndemnai să caute. Topsi pătrunse numaidecît în stufăriş, iar eu îl urmai.
Mă bucuram că prietenul meu înaintează încet. Se vedea că nu-i e uşor să ţină
urma, duhnea a putregai, a mlaştină. Călcam cu grijă, punînd piciorul pe
muşuroaiele de la rădăcina trestiilor. Ajuns la locul mocirlos, răscolit de cizmele
lui nenea Radu, auzii prima bubuitură de puşcă. Răsună tare şi chiar în ceafa
mea. Aveam toate motivele să fiu sigur că Topsi mă dusese pe drumul cel bun.
Dar chiar acolo, Topsi se opri şi ridică spre mine o privire nedumerită. Il pusese în
încurcătură împuşcătura, sau pierduse urma ?

- Caută, Topsi, caută ! îl îndemnai.

Topsi rămase lîngă mine, dînd din coadă şi parcă, ridicînd din umeri. Nu vreau să
vă mint, ca să fac pe grozavul. In clipa aceea, simţii o undă de bucurie încălzindu-
mi inima : puteam să pun capăt căutării şi să mă întorc, să ies din hăţişul acela
înspăimîntător, cum m-aş smulge dintr-un vis urît. Şi nenea Radu spusese că nu-i
nici o ruşine dacă renunţ. Intr-adevăr, nu se putea face nimic, urma se pierdea,
Topsi se dăduse bătut. Ii prinsei lesa de zgardă şi mă întorsei, să luăm drumul
înapoi. Era prea mult ceea ce pornisem sa facem. Şi-apoi Tase ăsta ! Ce nerozie
la el, să se afunde atît de departe în desiş, iar după ce se rătăcise, să nu-i treacă
lui prin cap că se poate orienta după soare ! N-avea decît să ridice ochii spre cer,
ca să vadă încotro s-o ia. Atîta lucru ştia şi-un copil, ştiam şi eu. Ridicai privirea
spre cer. Sus, deasupra capului meu, spicele de trestie alcătuiau o reţea
mişcătoare, lăsînd să se zărească doar petice micuţe şi puncte din lumina
albăstruie a cerului. Nici în plină zi nu se va fi văzut mai mult. Şi-atunci, cum să te
orientezi după soare ? A doua bubuitură de puşcă, auzită din faţă, mă ţintui
locului. Nu, nu-mi era îngăduit să mă şi întorc, prea uşor mă lăsam învins, asta
era laşitate. Deocamdată era sigur că mă pot întoarce oricînd, trebuia să mai
încerc. O luai din nou, cu Topsi în lesă, spre băltoaca aceea unde mă oprisem.
Trecînd anevoie cureluşa printre trestii, ajunsei iar acolo. In desiş, lumina era
tulbure - se şi apropia seara - nu aveam timp de pierdut. Cercetai cu atenţie
locul, să văd cum aş putea ocoli bucata aceea de mlaştină. Fără să-l eliberez pe
Topsi, chinuindu mă să trec cu el peste trestii pe care le frîngeam, ca să-mi fac
un fel de podişcă, mă pomenii deodată pe-un fel de saltea care se afunda moale
sub ghetele mele, dar mă ţinea deasupra. Nenea Radu n-ar fi putut înainta nici
pe-aici. Curgea sudoarea pe mine, mă bîzîiau roiuri de ţînţari, palma dreaptă îmi
sîngera dintr-o tăietură ca de brici făcută de-o frunză de trestie, dar, într-un fel,
simţeam că mă aflu pe drumul cel bun. Il eliberai pe Topsi.

- Caută, Topsi, caută !

23 | P A G E
Nu-i porunceam, îl rugam. Iar Topsi regăsi numaidecît urma. Acum părea şi el
grăbit, se strecura mai uşor decît mine prin stuf, îl pierdeam mereu din ochi. Cîtă
vreme vedeam pe unde trece după legănarea trestiilor, îl lăsam să înainteze.
Cînd se îndepărta prea mult şi nu mai zăream nici o mişcare, îl chemam. Venea
îndată şi aştepta să afle ce-i cer. La îndemnul meu, pornea iar. Dar cum înainta !
Făcea ocoluri mari, revenea pe propriile-i urme, se răsucea în loc şi o lua înainte,
cîrmea cînd la dreapta, cînd la stînga, sau trasa lungi linii drepte. Parcă ar fi
urmat un fir de aţă desfăşurat la întîmplare, era firul desprins din ghemul acela
dintre snopii de trestie - firul Ariadnei ! Citisem povestea despre vestitul erou
grec Teseu, care a intrat în labirint, să se lupte cu fiorosul Minotaur. Labirintul era
alcătuit dintr-o mulţime de încăperi ce dădeau una în alta, în aşa fel, încît cineva,
intrat în el, nu mai reuşea să găsescă drumul de întoarcere şi pierea acolo.
Mulţi tineri îşi pierduseră viaţa în labirint. Lui Teseu, însă, Ariadna i-a dat un
ghem pe care el l-a desfăcut pe măsură ce înainta. După ce l-a biruit pe Minotaur,
a putut să iasă la lumină, călăuzit de fir. Hăţişul în care intrasem era labirintul - şi
ce labirint! - urma lui Tase era firul Ariadnei, un fir nevăzut, care mă călăuzea
totuşi datorită lui Topsi. Inaintam încet, pe pămînt din ce în ce mai tare. Mă
ustura palma rănită, îmi lăcrimau ochii, ţinţarii mă chinuiau, îl chinuiau şi pe
Topsi, dar ne vedeam de drum. O bubuitură de puşcă, a cîta ? - numai ştiam -
abia o auzii, parcă aveam urechile înfundate cu vată. Mă oprii, reţinîndu-l şi pe
Topsi. Nu-mi mai dădeam seama unde răsunase pocnitura aceea îndepărtată. In
spate, sau în stînga, ori în dreapta ? Aflam acum că nici cu pocnete de puşcă n-ar
fi putut să fie îndrumat Tase. Călăuzit de Topsi îmi continuai înaintarea.
Inaintarea ? Cu atîtea ocolişuri, nu mai ştiam dincotro pornisem. Cît timp
trecuse ? Cită cale făcusem prin stuf ? Intrebări fără răspuns.

La jumătatea lunii august, ziua e încă lungă, dar în labirintul acela verde
întunericul avea să se înstăpînească măi curînd ca afară. Dacă mă apucă noaptea
în hăţiş? Gîndul acesta îmi dădea fiori. Pe neaşteptate, Topsi mă scoase într-un
luminiş rotund, nu mai mare decît suprafaţa unei clase. Acolo se ridica o movilită
pe care se înghesuiau tulpini scunde de izma-broaştei, cu frunzele parcă pudrate
de brumă. De-a curmezişul movilitei, peste care lumina soarelui, acum
împuţinată, cădea nestingherită, se curba un fel de fîşie ceva mai întunecată
decît restul. Urma paşilor lui Tase, în sfîrşit vizibilă ! Era ca-n povestirile cu
indieni, care-mi plăceau atît de mult. O luai repede pe fîşia aceea, stîrnind un nor
de mireasmă amăruie atît de tare, încît nici nasul fin al lui Topsi n-ar mai fi
deosebit alt miros. Dar aici puteam să fac eu pe călăuza. Ajuns dincolo, rămăsei
încremenit: la poalele movilitei, în smîrcul negru-cafeniu colcăiau zeci, poate sute
de lipitori, se strîngeau, se-ntindeau, arătîndu-şi spinarea măslinie. Mă uitai la
Topsi, el părea preocupat de altceva, sufla şi strănuta, străduindu-se să-şi cureţe
nările de mirosul de izmă. Cînd îl văzui sărind peste colcăiala aceea de lipitori, îmi
luai şi eu avînt şi făcui la fel. Peste cîte sute şi mii de lipitori nu călcasem şi pînă
aici şi, uite, nu păţisem nimica. Hai mai departe. Dar obosisem, respiram greu,
înaintam împleticindu-mă. Oare cît mai aveam de mers ? Răspunsul mi-l dădu
Topsi, aflat mult înaintea mea : Ham, ham, ham ! Topsi nu lătra niciodată fără
rost. Dăduse de vreo sălbăticiune, poate de-o vulpe, poate de-un mistreţ, ori
chiar de-un lup ? Altă pricină de spaimă. Dar nu, n-aveam de ce mă teme. De
undeva, destul de aproape, se auzi o voce omenească :

24 | P A G E
- Aici, cuţule, aici. Hei, care eşti acolo ?

Ajunsesem la Tase. In sfîrşit, îl găsisem pe Tase. Bunul meu Topsi, dragul meu
Topsi, năzdrăvanul meu prieten o scosese la capăt şi de data aceasta, nu ne
înşelase sparanţele. Strigai cît putui de tare, prosteşte :

- Domnu' Tase ?

- Păi da' ce alt smintit putea să se-nfunde în smîrcurile astea ?!

Vorbisem fără să ne vedem. Cînd îl auzii apropiindu-se pe Tase, făcui calea-

ntoarsă. N-aveam timp de stat, trebuia să ne grăbim, cu toate că abia mă mai
ţineam pe picioare de oboseală şi emoţie. Aproape că-l uram pe omul acela care
mă pusese la grea încercare. Nici nu voiam să-i văd faţa.

- Hai, Topsi!

Topsi o luă înainte, acum nu mai avea nici o clipă de şovăială. Firul Ariadnei se
desfăşura chiar pe urmele paşilor lui, îl va urma fără greş. Cu băgare de seamă,
ca să nu ne rătăcim unul de altul, chemîndu-l cînd şi cînd înapoi pe Topsi, ne
făcurăm drum spre lumină. Labirintul nu mă mai înspăimînta, biruisem
Minotaurul, biruisem frica. Acum, cu fiecare pas, noaptea ce stătea la pîndă,
colcăiala de lipitori, şerpii de apă, mistreţii, toate dihăniile văzute şi nevăzute
rămîneâu în urmă. Mergeam fără o vorbă, dar Tase nu putea să tacă. Trăsese o
spaimă grozavă, crezuse că acolo o să-i rămînă oasele. Şi toată povestea
începuse cu o nerozie. După ce mîncase de amiază, se trăsese la umbră, în stuf,
să se odihnească. Nu intrase mai mult de zece paşi. In timp ce şedea acolo pe un
ciot putred de salcie - văzusem ciotul - în liniştea aceea deplină, dintre trestii
ieşiseră la iveală nişte boboci de raţă sălbatică, cinci boboci mărişori, dar
întîrziaţi, fiindcă la vremea aceea ar fi trebuit să poată zbura, ca toţi ceilalţi.
Aceia nu zburau. El Tase, se repezise să prindă măcar umul. Cu paşi mărunţi,
stingaci, dar iuţi, bobocii o luaseră încolo, printre trestii. Ii urmărise, grăbind cînd
după unul, cînd după altul, fiindcă se împrăştiau mereu, ca să se adune îndată
iar. Tase nu ştia cît se ţinuse aşa după râţuşte. Pe una o şi prinsese. Asta îi
dăduse ghes să-şi continue vînătoarea. Cu ochii după boboci, se împiedecase,
răţuşca îi scăpase din mînă, micul cîrd pierise. Nu mai era nimic de făcut, trebuia
să se întoarcă. Dar încotro ? O luase pe urmele paşilor lui lăsate ici, colo în noroi,
mai văzuse pe-alocuri şi cîte o trestie îndoită sau ruptă, apoi însă îşi dăduse
seama că se învîrteşte în loc. Atunci pornise la întîmplare, cu nădejdea că tot va
ajunge undeva. Cînd înţelesese că nu va ajunge nicăieri, se oprise să se
odihnească. Ii părea rău că nu rămăsese pe movilita aceea acoperită de izmă, ar
fi fost pe un loc ceva mai înalt, uscat şi, oricum, în lumină. Voise să se întoarcă,
dar nu mai găsise drumul nici într-acolo. In cele din urmă, legase băsmăluţa roşie
de-o trestie lungă şi o ridicase cit putuse de sus. O fluturase mereu pînă-i
amorţea mina, apoi cobora trestia şi iar o ridica.

- Şi uite că asa m-aţi găsit! striga Tase mereu, în urma mea, dîndu-mi să înţeleg
că se socotea foarte isteţ.

25 | P A G E
Lăudăroşenia lui mă cam scotea din sărite, mai ales că nu găsea de cuviinţă să
rostească măcar un cuvînt despre Topsi şi despre mine.

- Da' asta ce-i ! se întrerupse Tase din pălăvrăgeala

lui.

- E bine ! îi strigai peste umăr.

Răsunase un pocnet de puşcă, destul de aproape şi, spre marea mea bucurie -
din faţă ! Răsuflai uşurat, îmi venise inima la loc. In aceeaşi clipă, orice urmă de
ciudă pe Tase mi se spulberă din suflet. Imi recăpătai şi eu graiul. Venise rîndul
meu să povestesc. Mă întorsei pentru prima dată spre omul ce-mi călca pe urme.
Nu-l vedeam bine, se întunecase binişor, dar îi zării totuşi făptura subţiratică. Nu
mă depăşea cu mult în înălţime, un copil ceva mai mare, cît pe-aici să se piardă
dintr-o joacă de copil. Ii înşirai pe nerăsuflate cine eram, cum ne adusese Dochiţa
lui cu cărucioara trasă de Ienciu, cum văzusem fluturarea basmalei roşii. Tare-aş
fi vrut să mă laud şi eu, dar trecui toate laudele pe seama lui Topsi. Le merita cu
vîrf şi îndesat.

De-a treia împuşcătură nici n-ar mai fi fost nevoie. Ajunsesem la ciotul cel putred
de salcie. Cîţiva paşi încă, şi iată-ne la loc deschis. Amurgea, dar era încă lumină.
Nenea Radu mă îmbrăţişa, cu siguranţă că stătuse tot timpul ca pe ace, şi doar
nemăsurata lui încredere în Topsi îl făcuse să spere că măcar eu, dacă nu şi Tase,
aveam să mă întorc cu bine.

Lămurii lucrurile pe scurt:

- A vrut să prindă nişte boboci de raţă, care nu puteau să zboare.

Nenea Radu se încruntă şi se răsti la nechibzuitul vînător de răţuste oloage :

- Ce-ai vrut să faci dumneata e o faptă urîtâ şi se numeşte braconaj. Ar fi trebuit

să te lăsăm acolo pînă mîine dimineaţa. Dar şi-aşa, ţi-ai primit pedeapsa
meritată. Şi-acum, haide, Nelule.

Eu îngenuncheasem lîngă Topsi, să-i smulg cele trei, patru lipitori ce-i rămăseseră
agăţate pe picioare. Tase ar fi vrut să-şi reînceapă povestea, dar nenea Radu n-
avea nici un chef să-l asculte. Mă aşteptam ca Dochiţa să sară de gîtul bărbatului
regăsit, dar ea încremenise lîngă cărucioara pe care între timp o încărcase cu
snopi de stuf. Ii lăsai acolo să se lămurească între ei şi o luai la picior după nenea
Radu, care se îndepărtase cu Topsi. Trebuia să-ntindem pasul. In faţă, sub cerul
înroşit de soarele căzut la orizont, fulgerau cîrduri de raţe, coborînd spre baltă.

04.MITITELU ŞI-A GĂSIT NAŞUL

Intrasem în septembrie. Venise vremea prunelor, a merelor şi a strugurilor. In

gară mirosea frumos, ca într-o cămară de fructe. Pe peron erau stivuite lădiţe cu

26 | P A G E
mere creţeşti, domneşti, ionatane, se descărcau coşarce pline vîrf cu struguri,
cu prune brumării şi renglote. Era sîmbată după-amiază. Marfa proaspătă trebuia
să se afle în pieţe a doua zi în zori. Priveam cu jind belşugul de roade pe care
toamna le trimitea bucureştenilor. Pe Topsi, aromele atît de îmbietoare îl lăsau
nepăsător. Ca întotdeauna, cînd mergea la vînătoare, bucuria lui, altminteri
neîndoielnică, era reţinută, ca a cuiva care urmează să-şi îndeplinească o
îndatorire plăcută, dar serioasă. Noi plecam într-o excursie, el se ducea la slujbă.

Deşi venisem devreme, am găsit trenul plin. Abia reuşirăm să ne strecurăm,

împovăraţi cum eram, într-un vagon de clasa a treia, unde avurăm norocul să
dăm de o banchetă liberă. Ne aşezarăm, Topsi se culcă la picioarele noastre, cam
înghesuit de nişte coşuri, damigene şi un brăduţ cu ramurile legate strîns de
trunchi cu o sfoară.

- Prin sate au început nunţile, ca-n fiecare toamnă, mi se adresă nenea Radu,
arătîndu-mi brăduţul.

- Aşa-i, îl aprobă un ţăran, care şedea pe bancheta din faţa noastră, lîngă geam.

Omul, cu faţa pămîntie, părea foarte obosit. Nici nu lungi vorba, îşi rezemă capul
în palmă şi începu să moţăie. La urnirea trenului, dormea de-a binelea.

Vagonul se umpluse ochi. Imi plimbai privirea asupra tovarăşilor noştri de

călătorie, dintre care unii făceau cu siguranţă drumul acesta zilnic, fiindcă
vorbeau între ei ca nişte oameni ce se cunosc bine şi sînt obişnuiţi cu necazurile
unei asemenea călătorii. De cînd mergeam la vînătoare, îmi făcusem obiceiul să
cercetez chipurile călătorilor şi chiar să le ascult convorbirile. Aşa trecea timpul
mai uşor, mai ales că nenea Radu nu era prea vorbăreţ. Un vagon de tren
necompartimentat, ca şi cel în care ne aflam, ţi se înfăţişează ca o lume întreagă
de firi şi vieţi omeneşti, de bucurii şi tristeţi, de temeri şi speranţe. Pe vremea
aceea, copil cum eram, nu-mi dădeam prea bine seama de lucrul acesta. Dar
simţeam întrucîtva încă de-atunci că oamenii, chiar cînd se află întîmplător
laolaltă, simt nevoia să-şi spună unii altora păsul, uneori cu nădejdea de a primi
un sfat sau un ajutor, alteori numai aşa, ca să-şi descarce sufletul. Discuţiile se
poartă cu glas tare, încît a asculta atunci vorbele altora ce nu-ţi sînt adresate nu
e o necuviinţă.

In ziua aceea, un cuvînt revenea mereu pe buzele celor din vagon: Mititelu.
Cunoşteam acest nume, fiindcă de la o vreme putea fi întîlnit şi în paginile
ziarelor. Era porecla unui raufăcător care băgase spaima în cîteva judeţe.

Apărea cînd într-un loc, cînd în altul, la distanţă de zeci de kilometri de la o zi la

alta, fura cai de pe cîmp sau din grajduri, vite de pe imaş, apoi vindea prada,
nimeni nu ştia cum şi cui. Despre jafurile vestitului tîlhar se vorbea şi atunci în
tren.

- Pe ce pune mîna Mititelu, zicea un ţăran înalt şi slab, piere de parcă s-ar
spulbera în vînt.

- Da' auzirăţi ce-a făcut duminică, mîine-i săptămîna, la Valea-Seacă ?

27 | P A G E
Vorbise o femeie care şedea nu departe de noi cu un copil de vreo doi ani în
braţe. Copilul sugea de zor un cocoşel roşu de zahăr, prins în capătul unui
beţişor. N-auzise nimeni, cel puţin dintre cei aflaţi mai aproape. Ca şi cum ar fi
vrut să aţîţe curiozitatea ascultătorilor, femeia aşteptă un răstimp, şterse
încetişor cu un colţ de basma bărbia copilului, apoi îşi roti ochii, se aşeză mai
bine şi continuă :

- N-auzirăţi ? Păi să vă spui. Unei femei din Valea-Seacă - de la ea ştiu, că mi-e

cumătră - i se-mbolnăvise copilul. Ii ieşise o spuzeală pe piele, se roşise ca racul
fiert şi frigea de parcă l-ar fi ars un foc pe dinăuntru. A-ncercat femeia de toate,
da' ce n-a încercat, degeaba ! Ii murea copilul. Atunci s-a rugat de-un vecin să
puie caii la căruţă, că ea n-avea, şi bărbatu-său era plecat din sat. S-a-ndurat
vecinul, a-nhămat caii şi haide la spital, tocmai la Ţîndăreşti. Era pe seară,
amurgise bine. Cam pe la jumatea drumului, sînt acolo nişte rîpe, le-a ieşit
înainte din rîpele alea - cine credeţi ? Mititelu ! A prins caii de dîrlogi şi-a răcnit la
ei să se dea jos. Ce l-a mai rugat femeia, ce s-a mai bocit că i se prăpădeşte
copilu-n drum. Parcă era surd ! După ce i-a dat jos, l-a pus pe om să deshame caii
şi să-mpingă căruţa, s-o răstoarne în ripă.

- Şi omul s-a supus ?

Intrebarea o puse un tînăr cu şapcă de ceferist.

- Cum să nu se supună ? Şi pînă a făcut omul vînt căruţei la vale, tîlharul s-a
azvîrlit pe-un cal şi-a luat-o la goană cu ălălalt cal ţinut de frîie. Şi dus a fost!
Noroc c-a trecut pe-acolo un flăcău într-un cărucean cu un măgăruş, a luat
femeia cu copilul de-a dus-o la spital, şi-aşa a scăpat ăla micu. Auzii că acu s-a
mai înzdrăvenit...

- "Flăcăul" o fi fost Tase ? îi şoptii lui nenea Radu.

- Poate. Cum face el cărăuşie, o fi avut drum pe-acolo.

- Mititelu ăsta - se minună unul dintre ascultătorii femeii - e taman ca haiducii din
alte vremi.

- Ba nu ! strigă ca speriat din somn ţăranul din faţa noastră, despre care credeam
că nu aude o vorbă din cele rostite. Mititelu nu-i haiduc, că haiducii erau oameni
ai dreptăţii şi dacă luau, luau de la ăi bogaţi, ca să mai înlesnească viaţa
sărmanilor şi a obidiţilor. Ăsta-i bandit, tîlhar de drumul mare, hoţ de cai şi ticălos
fără pereche.

In vocea omului răsunase mînie şi ură. Vorbise cu atîta năduf, încît toţi cei din jur
se-ntoarseră spre el. Pînă şi Topsi ridicase capul şi-l privea cu un fel de mirare.

- Eu sînt păţit şi ştiu, continua omul. Auzit-aţi cumva ca Mititelu să fi călcat vreun
conac boieresc, ori să fi jefuit vreun hangiu, sau vreun arendaş cu chimirul plin ?
Aşa-i că n-aţi auzit ? Tîlharul ne fură pe-alde noi, amărîţii.

- Dumneata ce-ai păţit ? îl întrebă nenea Radu. întrebarea stătea pe buzele

tuturor. In jurul nostru se făcuse linişte. Povestirea fu ascultată de cel puţin

28 | P A G E
jumătate din vagon. Omul, ţăran sărac din Bălteni, strînsese cu chiu, cu vai, de-a
lungul multor ani, muncind în parte pe pamintul unui moşier, o sumă de bani, cu
care să-şi cumpere o junincă. Avea copii mulţi, şi cu laptele unei văcuţe i-ar fi
venit mai uşor să-i hrănească. Intr-o duminică din august plecase pe jos - cai şi
căruţă n-avea - la tirgul de vite din Budeasca. Plecase încă înainte de ivirea
zorilor, pe-ntuneric, să ajungă la vreme. N-a mai ajuns, s-a întors acasă fără
junincă şi fără bani. Intre două sate, îl ajunsese din urmă un călăreţ, îi dăduse
bineţe ca un om de treabă şi, strunind calul la pas, i se alăturase, zicînd că tot la
tîrg se duce şi el. Poate că într-colo o şi pornise, cine ştie cu ce gînduri. Din
vorbăr-n vorbă, aflase însă că omul nostru are bani asupra lui. O vreme nu s-a
întâmplat nimic. Din urmă se auzeau venind în goana cailor nişte căruţe. După ce
trecuseră căruţele, călăreţul sărise din şa şi zbierase : "Adă banii!"

- Şi dumneata i-ai dat ? întrebă ceferistul.

- Nu se putea altfel, că m-a prins de mîna dreaptă şi mi-a sucit-o, mai, mai să mi-
o smulgă din umăr. Am căzut în genunchi de smucitură şi de durere. L-am rugat
să nu mă nenorocească, să-mi lase banii, că atîta am la viaţa mea...

- Te rogi de lup să-ţi lase mielul, vorbi parcă numai pentru ea femeia cu copilul în
braţe.

- Să fi fost eu în locul matale, îi ardeam una cu stinga de-l puneam jos.

La aceste vorbe ale ceferistului, un tînăr voinic, cel jefuit îi aruncă o privire uimită
:

- Pe cine ? Pe Mititelu ?

- Mai e şi mititel..

- Mititel! Că anapoda nume mai are, ori o fi o poreclă de-a-ndoaselea. Ce mititel!

De s-ar propti cu creştetu-n streaşină casei, ar ridica acoperişul de pe grinzi... E
cu un cap mai înalt ca dumneata şi e tare ca un urs.

Cum şedeam acolo ghemuit pe bancheta vagonului, în faţa celui ce povestea, mi-
l închipuiam pe Mititelu ca pe-un zmeu al zmeilor, uriaş, puternic şi crud. Tot ce
auzisem şi tot ce s-a mai spus pînă cînd am coborît din tren alcătuia un fel de
basm, dar un basm urît, fiindcă ticăloşia şi răutatea rămîneau nepedepsite. Eram
tulburat şi mîhnit. Oare numai în poveşti se găseşte ac de cojocul celor haini ? Nu
puteam să cred că poveştile mint şi că în lumea ce mă-nconjura binele e
neputincios în faţa răului.

In vreme ce aşteptam, cu Topsi între noi, să se scurgă vagoanele trenului din

care coborîsem, ca să trecem linia, nenea Radu rosti ca un fel de concluzie la cele
auzite :

- Bieţii oameni, îi jefuieşte moşierul, îi seacă primarii cu corvezile, fiscul le ia ce

bruma mai au, acuma au mai dat de dandana şi cu tîlharii. Mă-ntreb totuşi ce-o fi
adevărat în poveştile astea cu Mititelu şi cum de nu-i vine nimeni de hac.

29 | P A G E
Cui i-ar fi trecut prin minte în clipa aceea că foarte curînd aveam să aflăm cît de
adevărate erau cele spuse despre Mititelu...

Venisem din nou la vînătoare de raţe. De la gară pînă la moş Ichim nu era
departe, totuşi ne bucurarăm că n-o să facem pe jos nici bucăţica aia de drum.
De cum trecurăm linia ferată, ne ieşi în întîmpinare Năstase şi ne pofti în
"caleaşca" lui. Se afla acolo întîmplător şi, fiindcă ştia că venim, aşteptase sosirea
personalului de Bucureşti. Cînd să ne urcăm în cărucean, se opri lingă noi un grup
de şase bărbaţi tineri în haine de oraş, cam ponosite şi mînjite de ulei. Printre ei,
şi ceferistul din vagonul cu care călătorisem.

- Ne iei şi pe noi, măi frate Tăsică ? întrebă rîzînd ceferistul.

- V-aş lua, răspunse Năstase, da' nu-ş ce-o zice Ienciu.

Auzindu-şi numele, Ienciu, care rodea cu zăbala-n gură nişte troscot uscat,
întoarse capul, îi privi pe cei şase cu ochii lui mari, cercuiţi cu ovale alburii, parcă
trase cu penelul, apoi îşi încreţi buzele, arătîndu-şi dinţii mari, galbeni.

- Ian priviţi, tălmăci Năstase mimica aceea hazlie, Ienciu zice că a cărat destule
poveri pe ziua de azi.

Cei şase se îndepărtară rîzînd pe o potecă ce se desfăcea nu departe din drumul

spre sat. Din spusele lui Năstase aflarăm că lucrau în capitală, doi la calea ferată,
ceilalţi la o uzină. Erau din alt sat, fără gară, cale de vreo cinci kilometri, dar ei
tăiau drumul, luînd-o pe-o scurtătură, prin pădurea de pe grind. Nu veneau acasă
decît sîmbăta după-masă şi plecau înapoi duminica pe seară.

- Sînt băieţi buni, adăugă Năstase, şi se ţin de capul meu să mă las de cărăuşie şi
să mă bag şi eu la fabrică. Dochiţa nu vrea, c-ar rămîne singură toată săptămîna
şi i-ar veni greu. Acuma, că ne-am terminat şi casa, mi-ar fi şi mie nu ştiu cum.

- După răţuşte oloage te-ai mai dus ? îl necăji nenea

Radu.

Năstase nu răspunse numaidecît, îşi vîntura poate în minte ceasurile acelea de

spaimă cînd se pierduse în labirintul de stuf. In cele din urmă, vorbi tot despre
raţe, dar ca să ne dea veşti nu prea îmbucurătoare :

- Acu zboară toate. Şi se tot duc. Ori că nu-şi mai găsesc hrană, ori că se apropie
vreme rea şi iarnă timpurie, ele or fi ştiind că nu prea le vedem.

- Dar de copilul ăla bolnav mai ştii ceva ? întrebai eu aşa, într-o doară.

Năstase fu surprins. Cum de aflasem ? Da, el o luase pe femeia cu copilul bolnav.

In săptămîna aceea avusese de lucru la Valea-Seacă, făcuse de cîteva ori pe zi
drumul între sat şi Ţîndăreşti. Ceea ce auzise acolo despre Mititelu îl băgase în
sperieţi. Trăise cu frica-n sîn c-o să i-l ia pe Ienciu.

- Ce să facă tîlharul cu un măgar ? rîse nenea Radu. Oricum, pentru fapta bună,
te iert de nerozia cu răţuştele, care ne-a dat atîta de furcă.

30 | P A G E
Despre raţe, moş Ichim ne dădu aceleaşi veşti ca şi Năstase. Numai de cîteva zile
- altfel ne-ar fi sfătuit să le căutăm altundeva - plecaseră mai toate. Acuma, că
tot veniserăm avea să ne ducă la o baltă ceva mai apropiată, din marginea
pădurii de pe grind, acolo tot mai zărise cîteva cîrduri răzleţe. Ne şi duse îndată la
balta aceea cu căruţa şi rămase cu noi. Pînda de seară fu aproape fără folos. Nu
căzu decît un răţoi, ceea ce la două puşti de vînători nu însemna mai nimic. Asta
a fost părerea lor, a vînătorilor. Eu însă rămăsei uimit de frumuseţea răţoiului.
Cînd Topsi, care-l dibuise într-o încîlcitură de rogoz, ni-l puse dinainte, parc-ar fi
răsturnat în iarbă o ulcică în care un pictor îşi golise toate tuburile de vopsele.
Era o pasăre mare, cu spinarea cafenie şi pîntecele alb-albăstriu, avea capul şi
gîtul verde - un verde strălucitor ca mătasea - pieptul roşu, ciocul galben-cenuşiu,
picioarele portocalii.

- Iţi place ? mă întrebă nenea Radu. Ţi-l dăruiesc, îl împăiem şi-l duci la şcoală, la
muzeul vostru de ştiinţe naturale.

Ridicai răţoiul, era moale şi greu. Ar fi trebuit să mă bucur că-mi fusese dăruit,
dar mai curînd mă încerca tristeţea. Mi-l închipuiam viu, puternic şi liber,
străbătînd cu bătăi iuţi de aripi văzduhul. Soarele care apunea drept în faţa
noastră dădea culorilor o prospeţime, de parcă lumina aceea blîndă le-ar fi spălat
şi lustruit.

Plecarăm îndată spre casă, moş Ichim părea grăbit.

- Ţi-e teamă să nu dăm ochii cu Mititelu ? îl întrebă în glumă nenea Radu.

Moş Ichim nu se temea de-o asemenea întîlnire, dar avea încă nişte treburi în
seara aceea. Despre Mititelu auzise şi el destule, lumea vorbea multe, mai ales
pentru că tîlharul părea să fie de prin partea locului, sau, oricum, îşi făcuse sălaş
prin bălţi. Nu de mult se auzise că jandarmii şi poliţaii îl încolţiseră nu departe de
Brăila. Răscoliseră stufurile şi cocioacele, aduseseră cu ei şi cîini de-ai
grănicerilor, dar nu reuşiseră să dea de el. Se spunea că atunci cînd nu mai avea
altă scăpare, Mititelu se da afund în apă şi stătea pitit aşa oricît, răsuflînd printr-o
trestie golită pe dinăuntru.

- Eh, încheie moş Ichim, poveşti de speriat copiii.

Ce-i drept, poveştile acelea mă cam speriaseră.

Vînătorii şi pescarii cu undiţa s-ar lăsa de sportul lor, dacă n-ar nădăjdui mereu că
astăzi vor avea mai mult noroc decît ieri şi că mîine nu vor fi mai norocoşi decît
azi. Era încă întuneric, cînd mă simţii zgîlţîit de umar. Nenea Radu se grăbea.

- Hai, Nelule, sus ! Moş Ichim ne repede pînă la baltă cu căruţa şi se-ntoarce, să-şi
vadă de-ale lui.

Intr-o clipă fui gata.

Cînd am ajuns în acelaşi loc unde fusesem şi în ajun, luceafărul de dimineaţă

sclipea încă viu pe cerul de sineală. Era timpul potrivit pentru vînătoarea de raţe
sălbatice, fireşte cu condiţia să fie şi... raţe. Dar în dimineaţa aceea n-au fost. S-

31 | P A G E
au înălţat cîteva departe, dincolo de bătaia puştii, apoi, nimic ! Am stat aşa, în
aşteptare, cîteva ceasuri bune, mă plictisisem grozav şi mă minunam cîtă
răbdare putea să aibă nenea Radu. Către amiază, părăsirăm locul şi o luarăm
spre pădurea de pe grind.

- Poate dăm de-o vulpe, poate stîrnim niscai coţofene, se mai învioră nenea Radu,
care pînă la urma începuse şi el să caşte.

Trebuia să ne umplem într-un fel timpul, fie şi cu o plimbare. Şi-apoi moş Ichim
avea să vină abia după-amiază, tîrziu.

Grindul era o fîşie de pămînt mai înaltă, destul de lată, acoperită de o pădure de
plopi canadieni. Copacii bătrîni, cu faţa frunzelor de-un verde lucios, parcă ceruit
cu dosul de-un argintiu mat, îngăduiau spre margine sa pătrundă destulă lumina,
astfel că între trunchiurile groase se întindea un covor de iarbă deasă şi moale.
Mai încolo, umbra umedă ucisese orice vegetaţie măruntă. Din frunzele veştede
ale anilor trecuţi se ridica un miros aspru, amarui. Cercetarăm pădurea aceea în
lung şi-n lat, deşi nu părea să fie un adăpost propice pentru sălbăticiuni, care
caută - cum îmi spunea nenea Radu - tufe şi hăţişuri, unde să-şi afle ascunzători
şi locuri de vizuină. Topsi colindă în zadar după vreo urmă, iar cînd nenea Radu
slobozi cîteva focuri după coţofene, aceste hoaţe de oua şi pui de prin cuiburi, ne
aduse păsările cu silă şi ni le lepădă grabnic la picioare.

Trecuse de amiază, cînd nenea Radu se hotărî să renunţăm. Ieşirăm la marginea

pădurii, dezamăgiţi şi înfometaţi. După ce golirăm traista de merinde, nenea
Radu îşi aşternu pe iarbă canadiana, îşi puse rucsacul căpătîi şi se întinse să
"aţipească puţin", fiindcă, oricum, altceva mai bun tot ne-aveam de făcut. Puşca
o agăţase de-o cracă a copacului sub care căutasem umbra. Am stat şi eu puţin
lîngă el, dar, cum nu-mi era somn, l-am rugat să-mi dea voie să ma duc după
ciuperci. Văzusem prin unele locuri, mai spre inima pădurii, ciuperci frumoase,
mînătărci cu pălăria cafeniu-gălbuie şi cu piciorul de culoarea cafelei cu lapte.
Incepusem să cunosc ciupercile, era încă unul din foloasele drumurilor mele prin
păduri şi cîmpii.

- Ia-l pe Topsi cu tine, îmi spuse nenea Radu. Eu cred că am să trag un pui de
somn, tu, peste cel mult două ore, să fii înapoi.

Mă uitai la ceas, aveam un ceas cu arătătoarele fosforescente, o amintire de la

bunicul meu care se prăpădise cu doi ani în urmă. Era două şi jumătate. Imi
agăţai de umăr traista şi mă înfundai în pădure, însoţit de Topsi.

La ciuperci am avut mai mult noroc decît la raţe. Cînd mi-am umplut traista, am
pornit-o înapoi spre locul unde-l lăsasem pe nenea Radu. Aproape de marginea
pădurii, Topsi se opri brusc, se trase înapoi şi scoase un mîrîit ca de primejdie. Se
auzeau voci, una mi-era cunoscută, vocea lui nenea Radu, cealaltă suna aspru,
gutural, duşmănos. Lătrind ca la fiară, Topsi se repezi înainte şi, cu toate că mă
cuprinsese spaima, ma luai după el.

- Ţine-ţi javra, că ţi-o fac sită cu alicele ! tună vocea aceea străină.

32 | P A G E
Ajuns lîngă nenea Radu, văzui cam la zece paşi de el, pe poteca de la marginea
pădurii, o namilă de om cu pălăria pleoştită, trasă pe ochi. Avea la el puşca lui
nenea Radu, pe care o săltase la umăr cu o singură mînă, ca pe-un beţigaş.

- Culcat! îi porunci nenea Radu lui Topsi. Nu era nici o îndoială că zdrahonul acela
n-ar fi şovăit să descarce arma.

- Aha, avem şi-un copilaş cu noi! hohoti tîlharul de care am fost sigur din prima
clipă că e Mititelu. Tocma bine, urmă el. Şi-acu să faceţi iute ce vă spui c-
altminteri...

Nenea Radu pălise, de mînie, fireşte, nu de teamă, fiindcă nu era un om care să

se sperie cu una, cu două. Imi dădui seama că era mînios întîi de toate pe el
însuşi : se lăsase surprins adormit, cu puşca aninată prea doparte. Tîlharul,
auzind de prin stufuri detunăturile de arma, sau trecînd întâmplător, pe acolo, îl
căutase, ori dăduse de el, se apropiase neauzit pe iarba moale şi-i luase puşca.
Acum eram în puterea lui. Tot aruncîndu-şi ochii în dreapta şi-n stînga, ca să se
asigure că nu vine nimeni, Mititelu îi ceru lui nenea Radu, în propoziţii scurte,
răstite, să pună în şapca mea ceasul, verigheta, portofelul şi banii pe care-i mai
avea prin buzunare, să-mi atîrne de umăr cartuşiera şi - nemaipomenit! - să-şi
scoată cizmele, să le lege una de alta cu şireturile şi să mi le anine pe celălalt
umăr. Nenea Radu se supuse fără o vorbă, se aşeză în iarbă şi-şi scoase cizmele.
Acum clocotea de furie şi umilinţă. Mie nu-mi venea să-mi cred ochilor şi
urechilor. Era ca un vis urît, groaznic, în care simţi imboldul să strigi de revoltă,
să te aperi, să loveşti, dar o putere teribilă te amuţeşte şi-ţi seacă toate puterile.

- Rămîi jos şi ţine javra de zgardă, iar ăsta micu să-mi aducă toate alea încoace.

Se vedea bine că tîlharul era grăbit, voia să dispară cît mai repede, se temea, ca
un animal, de pradă, că ar putea fi încolţit. Privindu-l cum tot cercetează
împrejurimile, pricepui că îndrăzneala lui era o pojghiţă subţire, sub care se
ascundea o laşitate dezgustătoare. Dacă n-ar fi reuşit să pună mîna pe puşcă, n-
ar fi cutezat să-l înfrunte pe nenea Radu, iar nenea Radu, chiar cu mîinile goale,
nu s-ar fi dat în lături să se ia la trîntă cu el şi - eram sigur - l-ar fi dovedit. Am
pornit spre tîlhar cu paşi ţepeni, ca un somnambul, cei zece paşi mi se părură o
sută. Cind ridicai mîna să-i întind şapca, Mititelu îmi zări ceasul.

- Scoate-l! şuieră, smulgîndu-mi şapca şi golindu-i conţinutul în buzunarul

dulamei. Scoate-l ! repetă cu glasu-i dogit, în timp ce-şi azvîrlea pe un umăr
cartuşiera şi cizmele.

Şovăiam, ţineam mult la ceasul acela. Namila mă atinse doar cu vîrful degetelor
peste obraz, dar mă doborî în iarbă.

- Nu lovi băiatul ! strigă nenea Radu. Ajunsese la capătul răbdării.

Imi dăduseră lacrimile, obrazul mă ardea. Scosei ceasul şi i-l întinsei cu mîna
tremurătoare. Il vîrî iute în acelaşi buzunar.

33 | P A G E
- Şi-acuma, înapoi, stai şi tu jos lîngă tat-tu şi nu vă mişcaţi şi nu scoateţi o vorbă
pînă nu mă vedeţi c-am dat colţul pădurii cu calul.

Mă întorsei ameţit lîngă nenea Radu şi mă aşezai. Abia atunci văzurăm la vreo
trei sute de paşi mai încolo un cal care păştea sub un plop. Mititelu se răsuci pe
călcîie şi o porni repede spre cal. Din cînd în cînd întorcea capul şi se uita peste
umăr spre noi, mai făcea şi gesturi ameninţătoare cu puşca, ne dădea de înţeles
că ne supraveghează orice mişcare. Dar noi nu ne mişcăm. Ce-am fi putut face ?
Lînga pulpa mea, Topsi, ţinut strîns de zgardă de nenea Radu, tremura din tot
corpul. El ar fi primit lupta în orice condiţii - îmi ziceam - chiar dacă ar fi trebuit să
piară. Poate că nici nenea Radu n-ar fi rămas acum pe loc, de nu s-ar fi temut
pentru mine. Il priveam pe Mititelu cum se îndepărtează, grăbit, furişat, ca lupul
după ce a dat iama la stînă. Imi părea rău de lucrurile jefuite, dar mai mult încă
mă durea inima de neputinţa în care ne aflam. Nu mai puteam îndura, şoptii din
vîrîul buzelor :

- Ia-l, Topsi, prinde-l, Topsi!

Nenea Radu, de teamă să nu-l aţîţăm pe tîlhar, îmi astupă gura cu palma, dar în
aceeaşi clipă Topsi se smulse din strînsoarea slăbită. Acum era acum! Mititelu,
deşi ajunsese destul de departe, auzi mişcarea, se opri, şi se întoarse spre noi, cu
puşca ridicată. Făcusem o greşeală, Topsi avea să piară, îl aruncasem pradă
morţii. Dar, spre uşurarea noastră, el îşi frînse saltul înainte, se răsuci brusc şi o
luă la fugă în direcţia opusă, pierind printre copaci. Uşurare, da, însă şi ce
dezamăgire ! Topsi dădea bir cu fugiţii, el care înfrunta ursul, se ascundea ca un
căţeluş speriat.

- Ha, ha, ha ! ajunse la urechile noastre hohotul batjocoritor al lui Mititelu care,
încredinţat acum că din spate nu-l mai ameninţa nici o primejdie, îşi continuă
drumul spre cal, fără să-şi mai arunce ochii în urmă.

Şi ar fi avut ce vedea ! Cît de repede gonise Topsi din locul unde intrase în
pădure pînă la cîţiva paşi de tîlhar ? Făcuse desigur un ocol nu prea mare, iar
acum ieşise furişat, neauzit, dintre copaci chiar în spatele vrăjmaşului.
Incremenii. Ceea ce urmă nu dură decît o clipită. Dintr-un salt acrobatic,
neînfricatul nostru prieten fu în spinarea uriaşului şi-l înşfacă de ceafă, doborîndu-
l la pămînt, cît era de lung. Puşca zbură departe din mîna răsucită spre spate,
pentru apărare.

- Ia puşca ! strigă nenea Radu, sărind în picioare şi luînd-o la fugă spre locul unde
Mititelu se zvîrcolea, încercînd să scape de Topsi.

Poate că pînă la urmă ar fi scăpat, viguros cum era, dar pînă am ajuns noi, Topsi
l-a ţinut. Am luat puşca şi am întins-o lui nenea Radu. Cu gura-n iarbă, tîlharul se
ruga, cu alt glas decît pînă acum :

- Chemaţi ciinele, că-mi rupe junghetura gîtului.

Mititelu se dădea bătut, zmeul-zmeilor îşi găsise nasul. Dar Topsi nu era un
ucigaş, bănuiam că nici nu l-a muscat adînc, îl doborîse prin forţa saltului, luîndu-l

34 | P A G E
pe neaşteptate. Nenea Radu mă privi în ochi, ridicînd din umeri, ca şi cum m-ar fi
întrebat : "Ce facem ? Ce-i de facut ?" Se gîndea, cum avea să-mi spună mai
tîrziu, că Mititeiu, eliberat de ciine, o va lua la fugă, iar el n-ar fi tras într-un om,
oricine ar fi fost acela. Poate că şi tîlharul se temea mai mult de ciine decît de
om. Din fericire, îndoiala noastră luă repede sfîrşit, într-un chip neaşteptat. Pe
poteca ce ieşea din pădure, cam la jumătatea distanţei dintre noi şi calul
tîlharului, se ivi un grup de oameni. Printre ei, şi ceferistul pe care-l recunoscui
după şapcă.

- Hei, oameni buni ! strigă nenea Radu.

Oamenii alergară spre noi şi făcură cerc în jurul nostru. Erau cei şase tineri
muncitori, în drum spre gară.

- Mititelu ! am rostit cu vocea tremurînd de emoţie.

- Mititelu ! adeveri nenea Radu.

- Mă dau prins, gemu uriaşul, da' luaţi ciinele de pe mine.

- Bună treabă ! se bucură ceferistul, îşi trase cureaua la pantaloni şi, mai înainte
ca Topsi să se ridice de pe spinarea lui Mititelu, îi legă acestuia mîinile la spate,
înnodînd strîns cureaua. Mă gîndeam că tîlharul se va opune, se va lupta să
scape. N-avea nici o şansă, dar, oricum, putea să-ncerce.

N-a încercat nimic. Arăta jalnic, îi căzuseră umerii, parcă se-mpuţinase. Şi cît de
îndrăzneţ se arătase faţă de atîţia oameni speriaţi sau neputincioşi, pe care-i
jefuise, cit de crud şi de batjocoritor se purtase cu noi, cînd avusese puşca în
mînă. Acum îmi dădeam seama bine şi ma gîndeam că răutatea şi ticăloşia ar
pieri din lumea asta, dacă cei buni şi drepţi ar fi mai cutezători şi s-ar uni
împotriva fărădelegilor, fiindcă ei, cei buni şi drepţi, sînt şi cei mulţi.

Moş Ichim sosi tocmai la timp cu căruţa. Avea cai buni, dar tot nu ne putea lua pe
toţi nouă, dintre care unul lung şi lat cît căruţa. Mititelu fu săltat ca un sac de
cartofi de cei şase, culcat cu faţa în jos in fîn şi acoperit cu o creangă, să nu-l
vadă oamenii din sat, pînă va fi dat în seama autorităţilor.

In seara aceea, am avut şi noi ce povesti în tren, ca sa se ştie că Mititelu nu va

mai aţine calea nimănui. Poate că mulţi nu ne-ar fi crezut, dar cei şase ne întăriră
spusele cu propria lor mărturie. Vestea trecu din vagon în vagon, şi bietul Topsi
avu de îndurat atîtea mîngîieri, de i se făcuse lehamite.

Acasă, inima îmi da ghes să desfăşor amănunţit povestea nemaipomenitei

întîmplări, dar nu suflai o vorbă mamei şi tatei, de teamă că au să se sperie şi n-
au să mă mai lase să plec la vînătoare cu nenea Radu. Nenea Radu tăcu şi el, ca
să nu-şi îngrozească "fetele", cum mi-a spus. Taina mă apăsa, eram obişnuit să
nu ascund nimic părinţilor. De aceea am fost bucuros cînd, peste cîteva zile, am
citit în ziar o informaţie scurtă, în care se spunea că "faimosul tîlhar Mititelu,
spaima a trei judeţe" fusese prins cu ajutorul unui cîine de vînătoare. Nu se

35 | P A G E
dădea nici un nume. Trebuia să vorbesc, din mîndrie pentru Topsi. Dădui fuga la
mama :

- Mamă, ştii ce cîine l-a prins pe Mititelu ? Topsi!

Mama se uită la mine şi rîse. Nu m-a crezut.

05.S-A PIERDUT TOPSI

Incepusem şcoala, aveam lecţii multe, nu-l mai puteam insoţi oricînd la vînătoare
pe nenea Radu, ca în vacanţă. Poate doar din cînd în cînd, în cîte-o duminică. Dar
în duminica aceea, cînd nenea Radu se ducea la vînătoare de sitari, mi-ar fi fost
cu neputinţă să plec de-acasă. învătatoarea ne dăduse să desenăm harta fizică a
României, pe o coală mare, în culori. Era un fel de concurs : cele mai frumoase
hărţi aveau să fie aninate pe pereţi, la noi in clasă, pe săli sau în clasele mai mici.
Imi plăcea să desenez şi aş fi fost nespus de bucuros ca harta mea să fie printre
cele alese. Mă sculai dis-de-dimineaţă şi mă pucai de lucru, dar cînd îl văzui pe
nenea Radu plecînd, lasai creionul jos şi fugii afară, să-l conduc pînă la staţia de
tramvai. Acolo îmi luai rămas bun de la el şi o pornii inapoi spre casă. Topsi,
obişnuit să mă ştie părtaş la expediţii, mă urmă cîţiva paşi şi abia cînd se
convinse că nu merg cu ei, se întoarse nedumerit la stăpînul lui. Cine ar fi bănuit
atunci că n-o să ne revedem aşa curînd ? Nu mai văzusem sitari, păsări rare care
fac scurte popasuri la noi în ţară toamna şi primăvara. Eram curios sa văd cum
arată, aşa că l-am aşteptat nerăbdător pe nenea Radu. Dar la vremea la care
trebuia să se întoarcă, n-a venit. N-a venit nici pînă cînd, mai tîrziu ca de obicei,
mama m-a trimis la culcare. Toia şi mama ei erau îngrijorate. Cîte nu se pot
întâmpla la o vînătoare, prin cîte paţanii nu trecusem şi eu însoţindu-l pe nenea
Radu ! Am adormit cu inima strînsă şi am visat urît. Se făcea că mă ratăcisem
într-o pădure deasă, unde printre copaci crescuse stuf des, nu mai găseam
drumul spre lumină şi-l chemam în ajutor pe Topsi. Deodată, dintr-un ochi de apă
murdară, ieşi la iveală o făptură uriaşă - Mititelu ! Avea pe cap pălăria lui
pleoştită, ţinea în mînă o trestie prin care respirase acolo, în adînc, o trestie
groasă ca o lance. De pe umerii uriaşului şiroia apa şi cădeau lipitori. "Vezi, grăi
arătarea, am scăpat de la ocna, pe sub pămînt şi pe sub apă. Intîi şi-ntîi vreau să
mă răzbun pe dulăul ăla al vostru. Hai, cheamă-l, cheamă-l, să-l străpung cu
asta !" Trestia din mîna uriaşului se preschimbase cu adevărat într-o lance cu vîrf
de fier. N-ar mai fi trebuit să-l chem pe Topsi, dar eu continuam să strig: "Topsi!
Topsi !" Aici, visul meu luă sfîrşit. Deasupra mea stătea aplecată mama, care mă
întreba speriată :

- Ce-i cu tine ? Ai vorbit în somn.

- Topsi..., îngăimai.

- Cred că s-au întors, mă linişti mama, am auzit mai adineauri poarta. Hai, dormi,
acu se face ziuă.

36 | P A G E
Am adormit şi n-am mai visat nimic. Dar cînd am ieşit de dimineaţă în curte,
coteţul lui Topsi era gol.

Cum mă văzu pe fereastră, Toia veni fuga să-mi spună că tatăl ei nu s-a întors, că
n-au dormit toată noaptea si că nu se duce la şcoală.

- Nu pot s-o las pe mama singură - îmi şopti ea - dînsa zice că nu-i nimic, că tata
a mai pierdut trenul şi altădată. Dar eu o văd că abia se ţine să n-o podidească
plînsul. Azi-noapte a ieşit de-o sută de ori în stradă, să vadă dacă nu vine tata.
Cred c-o să se ducă la poliţie, să reclame. Tu ce spui, tata o fi păţit ceva rău ?

N-apucai să răspund. Din poartă, o voce bine cunoscută ne făcu să tresărim :

- Hei, ce tot sporovăiţi voi acolo? Fuga la şcoală, că întîrziaţi !

Era nenea Radu, obosit şi întunecat. De ciochinare îi atîrnau buchete mari de

sitari. Alergai să-i văd, însă deodată îmi dădui seama că se-ntîmplase ceva care
spulberase toată bucuria unei vînători îmbelşugate.

- Topsi ? întrebai cu inima la gură.

- Da, l-am pierdut pe Topsi!

Cu aceste cuvinte, nenea Radu intră în casă. N-avea chef să stea de vorbă, să
dea lămuriri.

Am plecat numaidecît la şcoală. Nu mă întrebaţi cum au trecut pentru mine orele

din acea zi. Abia pe seară, Toia îmi spuse pe scurt ceea ce aflase între timp, apoi
îmi ceru cu hotărîre : să nu încerc să-l trag de limbă pe tatăl ei, să nici nu
pomenesc de Topsi. Dealtfel, după ce se întorsese de la serviciu, tatăl ei nu mai
scosese o vorbă. Sedea în casă îmbufnat, parcă furios pe el însuşi. De dimineaţă
repetase de mai multe ori cu năduf : "Halal vînător care-şi pierde ciinele!" Tot
atunci ceruse ca sitarii sa fie daţi numaidecît vecinilor din curte. Nu mai voia sa-i
vadă. Într-adevăr, îi găsisem la noi în bucătărie, îi privisem în treacăt, nu mă mai
interesau nici pe mine.

Cum se pierduse Topsi ? Taina avea să fie dezlegată din spusele unora şi ale
altora, înnodate între ele şi întregite prin presupuneri ce nu puteau fi prea
departe de adevăr.

Ca să ajungi la păduricea unde nenea Radu se dusese pentru prima dată la

vînătoare de sitari, coborai într-o gară mică, tăiai de-a curmezişul satul, treceai
Dîmboviţa, inaintai pe sub o coastă pe muchea căreia se înălţa un conac, apoi o
ţineai tot aşa vreun kilometru. Cunosc locurile, am fost şi eu acolo, şi nu numai o
dată. Păduricea se înfăţişa ca un braţ pe care-l întindea în direcţia Dîmboviţei o
pădure bătrînă, mare, ca să despartă un teren mlăştinos de o pîrloagă folosită de
comună ca imaş.

In ziua aceea, păduricea foia de sitari. Locurile erau pe placul acestor păsări cu
cioc lung ca un pumnal, care-si află hrana în pămînt umed, moale. Dealtfel, satul
se si numea, desigur nu întîmplător, Podu-Sitarului. Nenea Radu a căutat sitarii şi

37 | P A G E
pe terenul mlăştinos care cobora spre un iaz, apoi pe seară s-a întors în pădurice.
Pe pîrloaga foarte întinsă, îmbrăţişată larg de pădurice si de pădurea cea mare,
nu ieşise. I se spusese că acolo solul e arid şi tare, astfel că sitarii îl ocolesc. Se
făcuse tirziu, printre mestecenii tineri, tufele de corn şi alun umbrele serii
începuseră să treacă din albastru în cenusiu şi negru. Deodată, dintr-un tufiş
sugrumat de hamei sălbatic şi rugi de mure, în nările lui Topsi ajunsese alt miros
decît cel de pasăre - o duhoare de fiară. Ca izbită de-o pala de vînt, duhoarea
ţîşnise spre dreapta. Era un vulpoi mare, în haină nouă de iarnă, roşie ca flacăra
pe spinare, alburie pe piept. Cumătrul venise poate şi el la vînătoare de sitari.
Topsi aproape că i-a prins între fălci vîrful cozii lungi şi stufoase, dar vulpoiul se
aruncase înainte. In clipa aceea ar fi trebuit să răsune împuşcătura, dar vînătorul
ridicase ţevile, ca să prindă în cătare zbor de pasăre. Cind nenea Radu se
dumirise despre ce e vorba, vulpoiul se şi îndepărtase, apărat de trunchiurile de
copaci şi de tufe. Izbit peste ochi de lăstari, Topsi o luase pe urmele vulpoiului,
care gonea spre marginea păduricii. Nenea Radu grăbise în aceeaşi direcţie, dar
nu ieşise dintre copaci. Ştia că Topsi avea să întoarcă fugarul, de aceea trebuie
să aştepte acolo, nevăzut, adăpostit de frunzişul des. Cînd aşteptarea i se păruse
mult prea lungă, înaintase cu grijă pînă la loc deschis. In faţa lui se întindea
pîrloaga mohorîtă, acoperită de iarbă săracă. Pe şesul acela neted ca-n palmă,
pătat doar ici, colo de mănunchiuri scunde de ciulini, s-ar fi zărit numaidecît şi un
iepure sau vreo mîţă hoinară. Dar pîrloaga era pustie pînă departe, departe, unde
se ridica peretele negru al pădurii celei mari. Unde pieriseră Topsi şi vulpoiul ?
Ajunseseră în pădure, sau Topsi îl întorsese pe fugar în pădurice mai departe de
locul unde fusese aşteptat ? Nenea Radu reintrase între copaci, răscolise
păduricea, dăduse semnale cu ţignalul cu care-l chema pe Topsi de la distanţe
mari. Se lăsase întunericul, dar nu se îndura să plece. Cu lanterna lui puternică
răscolise ore în şir tufişurile, îşi prelungise căutarea pînă in pădurea cea mare. In
cele din urmă, cînd lumina lanternei pălise, se văzuse nevoit să renunţe şi să
pornească spre gară. Era prea tîrziu să mai stea de vorbă cu cineva din sat, toată
lumea dormea. La gară, unde aşteptase primul tren din zori, îi rugase pe ceferiştii
de serviciu să dea de veste în sat că-şi pierduse cîinele şi că e gata să dea oricît
celui ce-l va găsi, viu sau mort. "Cineva tot o să-l găsească, spusese un acar
somnoros, că doar n-a intrat în pămînt."

Topsi nu era mort, dar în pămînt intrase. Ciudat lucru - nu-i aşa ? - şi totuşi
adevărat.

Pe pîrloaga aceea ce se deschidea ca un golf între pădurea cea mare şi pădurice,

un băiat găsise cu ani în urmă o spărtură de piatră tare de forma unui toporaş. Il
dusese la şcoală şi-l arătase învăţătorului. "E un topor de silex din vremuri
străvechi" - spusese acesta şi le vorbise copiilor despre epoca de piatră. In cea
dintîi vacanţă, învăţătorul începuse cercetări arheologice. Obişnuiţi să mînuiască
sapa şi cazmaua, şcolarii se apucaseră cu însufleţire de treabă. Săpaseră ici, colo,
gropi şi şanţuri, dar nu găsiră nimic. Aşchia aceea de piatră ajunsese acolo cine
ştie de unde şi poate că nici nu era un toporaş. Cu timpul, ploile şi vîntul
astupaseră gropile. Rămăsese doar un şanţ lung de vreo trei metri şi lat de vreo
doi. Poate ca şi şanţul acela s-ar fi umplut de-a lungul anului, dar o vreme, un
olar din sat scosese de-acolo lut bun pentru străchini şi ulcioare. Olarul

38 | P A G E
îmbatrînise şi se lăsase de meserie. Pe marginea de nisip a şanţului creşteau în
fiecare primăvară scaieţi ale căror frunze ţepoase întinse pieziş, aproape că
acopereau despicătura aceea in pămînt. Şanţul - l-am văzut- semăna acum cu
acele capcane săpate de vînătorii de prin alte părţi în calea animalelor sălbatice
şi acoperite cu frunziş.

Cînd vulpoiul ieşise la loc deschis, ştia ce are de făcut: să străbată de-a
curmezişul pîrloaga şi să se afunde în pădure. Topsi ştia tot atît de bine care-i era
datoria : sa taie calea fugarului şi să-l întoarcă de unde plecaseră, în bătaia
puştii. Erau amîndoi alergători de soi. Vulpoiul gonea cu coada-n vînt, minat de
spaimă, făcea ocolişuri viclene, ca să-l zăpăcească pe urmăritor şi să-i frîngă
fuga. Topsi nu se lăsase înşelat şi, la un ocol mai mare al cumătrului, o luase de-a
dreptul, să-i iasă în faţă. Cu ochii pe vulpoi, mărise pasul, un salt... şi goana luase
sfîrşit. Vulpoiul, abia mai suflînd, îşi încetinise fuga, se uitase înapoi. De necrezut
- în urma lui, nimeni ! O clipită de odihnă, apoi îşi continuase drumul în trap
mărunt spre pădure.

Topsi căzuse în şanţul mascat de scaieţi. Dacă l-ar fi văzut din timp, sau ar fi ştiut
de el, l-ar fi putut sări. Aşa, se pomenise în capcană. Ridicase numaidecît ochii,
dar trebuise să şi-i ferească de nisipul care curgea de sus. Era speriat şi nu
înţelegea nimic. Cum ajunsese acolo ? Se săltase cu picioarele din faţă pe
scobitura peretelui de lut şi încercase să se caţere. Ghearele îi alunecaseră,
peretele era ca lustruit. Işi luase vînt, dînd să sară pe la un capăt al şanţului, dar
se prăbuşise înapoi, urmat de o avalanşă de ţărînă, nisip şi rădăcini. Incepuse să
latre, chemînd în ajutor. Nenea Radu se găsea prea departe ca să-l audă. Se
lăsase noaptea. Sus, printre scaieţii uscaţi se vedeau stelele sclipind pe cer.
Obosit de încercările de a se salva, Topsi se trăsese într-un colţ, se făcuse colac,
cu botul pe labe. Adormise.

In zori l-a trezit sunet de tălăngi. Răzbăteau pînă la el tropote înfundate de copite
mici, behăit de oi, lătrături. Topsi le răspunsese cu un hămăit răguşit. Cineva
dăduse deoparte cu vîrful unui toiag scaieţii de pe muchea şanţului şi scosese un
strigăt de uimire. Se adunaseră şi alţi oameni. Ciobanul bătrîn, care-l găsise pe
Topsi, avea să-i spună lui nenea Radu :

- Cînd am văzut că acolo jos e un cîine, ne-am întrebat ce cîine o fi şi cum de-a
ajuns în şanţul ăla. Flăcăii mei au coborît pe dată şi i-au petrecut un lănţug pe
după gît. A stat cuminte ca un miel. L-au aburcat anevoie pe buza şanţului şi mi-
au azvîrlit mie capătul lănţugului. Atunci, la lumină, am cunoscut ce cîine e.
Matale nu mă ştii, eu îs ciobanul satului, Stanică mă cheamă, moş Stanică, şi în
duminica aia te văzusem grăbind spre pădurice cu cîinele. "Măi nepoate, am zis,
apăi ăsta e cîinele vînătorului de la Bucureşti, ăl de-a venit la sitari." Ştiam c-ai să
te-ntorci să-l cauţi, un cîine ca ăsta nu se lasă de izbelişte. Şi mai ştiam că am să
mă aleg şi eu cu un pac de tutun, aşa că l-am priponit bine de-un ţăruş mai
încolo, unde-am lăsat oile să pască. Seara, ne-am tras înapoi, în jos, spre gîrlă,
unde aveam tîrla. Am legat cîinele tot de ţăruş şi-am bătut ţăruşul adînc, de nu l-
ar fi scos nici un taur. I-am pus cîinelui dinainte o strachină cu zer şi-un boţ de
mămăligă. Toată ziua nu mâncase, nu băuse. I-o fi fost foame, nu se poate să nu-
i fi fost. Da el nici nu s-a uitat la mîncare şi băutură. Dimineaţa, cînd ne-am trezit,

39 | P A G E
n-am mai găsit nici zerul nici mămăliga, da' nici cîinele. In locul unde fusese înfipt
ţăruşul se căsca o groapă. Iar mai departe nu mai ştiu nimic...

Ce se-ntîmplase şi ce-a fost mai departe ? Priponit de ţăruş, Topsi se simţea uitat
şi părăsit printre străini. Toată ziua îşi aşteptase stăpînul. După ce se lăsase
liniştea celei de-a doua nopţi, un imbold tainic nu-i mai dădea pace. Nu mai putea
sta locului. Trebuia să se elibereze, să plece, să-şi caute el stăpînul. I se făcuse
foame şi sete, parca-l ardea pe dinăuntru. Cu sfiala celui ce ştie că face un lucru
neîngăduit, mîncase mămăliga zbicită de vînt, băuse zerul. Inviorat, se smulsese
în lanţ, o dată, de două ori, de zeci de ori. Lanţul nu se rupea, ţăruşul nu ceda.
După opinteli zadarnice, aproape sugrumate de lanţ, fusese nevoit să se
odihnească. Uneori mai şi aţipise, apoi o luase de la capăt. Fără folos. Trebuia
găsită altă cale. In cele din urmă, Topsi o găsise. Se apropiase de ţăruş şi
începuse să sape, să sape repede, ca la vizuină, şi să azvîrle pămîntul în lături.
Ţăruşul căzuse. Topsi o luase la fuga, tîrînd după el lanţul şi ţăruşul. Se-
ndreptase în sus spre coastă, către drumul pe unde venise cu nenea Radu.
Ţarusul, trecut strîns prin inelul lanţului, sălta în urma lui ca un popic şi-l
împiedica la fugă. Nu mai era mult pîna să se crape de ziuă. Departe, în sat,
luminile începusera să se aprindă prin case. Topsi n-a mai ajuns pînă acolo. In
dreptul conacului boieresc, ţăruşul tot ţopăind besmetic, se agăţase ca o ancoră
de ostreţele gardului şi nu mai putuse fi scos de-acolo. Istovit de goană şi priponit
acum fără scăpare, Topsi se lungise pe marginea şanţului.

Aşa l-a găsit de dimineaţă Andone, unul din grăjdari moşierului Iordache Rizu.

- Ian priviţi, coane, ce cîine zace colea ! strigase el către fiul moşierului, care
ieşea călare pe poarta pe care tocmai o deschisese.

Dudu Rizu venise de cîteva zile de la Paris şi-şi reluase obiceiul să se plimbe în
fiecare zi un ceas, două călare. Mai întîi nu dăduse nici o atenţie cuvintelor
grăjdarului, apoi, văzîndu-l pe Topsi, sărise din şa.

- Ei, drăcie ! Dar ăsta-i un setter englezesc rasa pură.

Se apropiase de Topsi, cu cravaşa în mînă. Topsi, mai bănuitor decît oricînd faţă
de străini, se repezise înainte, nu ca să muşte, ci ca să se elibereze şi să fugă.
Rizu, obisnuit să lovească la orice împotrivire, îl şfichiuise cu cravaşa peste ochi.
Mare greşeală ! Topsi primea cu supunere orice pedeapsă din partea lui nenea
Radu. O lovitură data de un străin îl înrăia însă cum nici nu te-ai fi aştepta. Odată,
lăptarul care venea la noi îl izbise prosteşte cu garniţa peste bot. Era să-l sfîşie.
De-atunci, lăptarul n-a mai îndrăznit să ne intre în curte. Topsi ţinea minte
umilinţele şi nedreptăţile şi nu-i ierta pe vinovaţi.

- Nu mai dati in el, conasule, interveni Andone. Cred că ştiu al cui cîine e. Am
vazut duminică pe cineva care venise la vînătoare în păduricea comunei. Cîinele
trebuie să fie al lui.

- Nu-mi pasă al cui e, se răstise Dudu Rizu. L-am găsit în poarta mea, pe pămîntul
meu, de-acuma e cîinele meu.

40 | P A G E
Andone, om cu scaun la cap, încercase să-i schimbe gîndul. Ştia prea bine că
Dudu era obişnuit de mic să ceară şi să capete tot ce voia. Nici Rizu cel bătrîn nu
era mai breaz, lua cu japca orice i-ar fi poftit inima.

- E cîine hoinar? urmase Dudu Rizu, strigînd mai tare decît ar fi fost nevoie. Este !
Îmi dă dreptul legea să-l împuşc dacă-l prind hoinărind pe pămîntul meu ? Imi
dă ! Eu nu-l împuşc. Pentru stăpînu-său e ca şi mort. Şi-apoi ce vînător e ăla care-
şi părăseşte cîinele pe coclauri ?

Andone - cum avea să-i povestească el însuşi lui nenea Radu - stăruise în a-i lua
apărarea lui Topsi. Dar lui Dudu Rizu îi plăcuse cîinele, se hotărîse să-l oprească
şi să-l ducă pe altă moşie a lor, făcîndu-l pierdut pentru totdeauna.

- N-are zgardă, n-are medalion ! se bucurase Dudu Rizu.

Într-adevăr, cînd începuse vînătoarea, nenea Radu făcuse ceva neobişnuit : îi

scosese lui Topsi lesa cu zgardă cu tot.

In cele din urmă, Dudu Rizu îi poruncise lui Andone să desprindă lanţul din gard şi
să închidă cîinele în odaia unde-şi ţinea puştile, şeile şi tot echipamentul de
vînătoare şi călărie. Să-i scoată lanţul şi să-l lase închis acolo toată ziua, fără
mîncare şi fără apă.

- Diseară o să fie blînd ca un miel, încheiase Dudu Rizu, se aruncase în şa şi

pornise la trap pe coclauri.

Andone se apropiase de Topsi cu vorbe mîngîietoare. I-ar fi dat drumul să se ducă

unde-o vedea cu ochii, dar se temea şi el de cravaşa conasului Dudu. Făcuse deci
întocmai ce i se poruncise : îl dusese pe Topsi în încăperea cu arme şi şei, îi
scosese lanţul şi-l lăsase acolo. Topsi nu opusese nici o rezistenţă. Duhoarea de
piele şi unsori din încăperea a cărei ferestruică nu se deschidea niciodată îti tăia
răsuflarea.

Pe seară, Dudu Rizu luase un castron de tablă cu resturi de la bucătărie şi

deschise uşa. Lui Andone îi ceruse să rămînă în curte :

- Ai să vezi ce mieluşel l-am făcut.

Voia ca "hoinarul" să-l cunoască pe el de binefăcător şi stăpîn. După o zi

petrecută în aerul acela puturos şi iute, Topsi abia mai sufla, avea ochii roşii,
sîngerii, pe la colţul gurii, care-l ardea, i se prelingea un fir de salivă. Cînd îl
văzuse intrînd pe cel care-l lovise cu cravaşa, se repezise spre uşa întredeschisă.

- A turbat, e turbat! răcnise Dudu Rizu şi pusese mîna pe puşca pe care o ţinea
încărcată şi ieşise în prag.

Pînă la gardul dinspre drum era o distanţă bună, dar, in goana lui, Topsi ajunsese
aproape de gard.

- Dă-te la o parte, strigase Dudu Rizu către Andone, ducînd puşca la ochi.

O clipă, şi Topsi ar fi fost mort, mai ales pentru că se oprise brusc din fugă.

41 | P A G E
Andone se ferise într-o parte, dar nu pentru a-i face loc lui Dudu să tragă, ci
pentru a-i da putinţa să vad ce se întîmplă.

- Nu-i turbat, conaşule, uite, bea apă !

Cu aceste cuvinte, Topsi fusese salvat. Într-adevăr, se oprise la jgheabul de la

fîntînă şi lipăia cu lăcomie apa, să-şi stingă arsura gurii.

Dudu Rizu rezemase puşca de zid, convins: cîinii turbaţi nu beau apă. Strigase :

- Prinde-l şi adu-mi-l!

Andone nu apucase să faca nici doi paşi. Nemaifiind împiedecat de lanţ şi ţăruş,
Topsi îşi luase vînt si zburase peste gardul înalt, apoi o luase la goană spre sat,
stîrnind un nor de praf.

- Fuga după el, îl găsim noi în sat.

Nu-l mai găsiseră.

Topsi se pierduse duminică seara. Abia joi, nenea Radu îşi putu lua cîteva ore
libere şi se repezi între două trenuri pînă la Podu-Sitarului. Stătu de vorbă cu moş
Stanică, ciobanul, cu Andone şi cu alţi cîţiva oameni din sat, care-l văzuseră pe
Topsi alergînd pe uliţă spre gară. La gară, cineva îi spusese că a zarit un cîine de
vînătoare încă de marţi seara, dar cîinele ăla era cu stăpînu-sau. Nici nu era legat
cu vreo cureluşă sau lănţug şi se suise în vagon cu vînătorul. Deci nu putea fi
Topsi...

- S-o fi înecat în Dîmboviţa, cînd a dat s-o treacă înot, încheie nenea Radu
povestirea, oftînd.

- Topsi - să se înece ?

- Prin cîte a trecut el... De-acuma, gata cu vînatoarea.

Era pentru prima dată cînd nenea Radu îmi vorbea despre pierderea lui Topsi. Nu
mai avea nici o speranţă să-l regăsească, era nespus de mîhnit şi-l credeam în
stare să renunţe la patima lui, vînătoarea. Poate nu pentru totdeauna, dar pentru
multă vreme cu siguranţă. Tristeţea mă apăsa şi pe mine, pierdusem un prieten
drag. Il revedeam pe Topsi căutînd cu sîrguinţă prin mirişte, oprindu-se cu un
picior arcuit în aer în aşteptarea comenzii : "Pil!", îmi aduceam aminte cum îl
găsise pe Trică în fîntîna părăsită, cum îl prinsese pe înfricoşătorul Mititelu...Poate
că dacă aş fi fost şi eu atunci cu nenea Radu, Topsi nu s-ar fi pierdut. Mîndrie
deşartă ! De ce să nu se fi pierdut ? Ce-aş fi făcut eu mai mult decît făcuse nenea
Radu ?

Tot la Topsi mă gîndeam şi vineri la prînz, cînd ma întorceam de la scoală.

Mergeam agale cu ghiozdanul în spate şi mă apropiam de colţul străzii noastre.
Din urmă venea în viteză un tramvai. Un scîrtîit de frîne puse brusc, şi tramvaiul
se opri la cîţiva metri mai încolo, uşile se deschiseră şi din vagon ţîşni un cîine.

- Huo, turbatule ! strigă vatmanul, închise numai-decît uşile şi porni tramvaiul.

42 | P A G E
Cîinele, repezindu-se prin faţa unei trăsuri, fu într-o clipă la doi paşi de mine.
Dădea din coadă, privindu-mă cu ochi prietenoşi. Semăna cu Topsi, dar era parcă
mai mic, slab, murdar, avea scaieţi în păr şi un capăt de sfoară legat de gît. Un
cîine vagabond, oropsit şi flămînd.

- Topsi ? ! rostii mai mult a întrebare decît a chemare.

Ca trezit dintr-o vrajă, cîinele îmi sări cu picioarele pe piept, mai, mai să mă
doboare. Nu mai ştia ce să facă de bucurie. Incepu să latre, să se gudure, să
scheaune ca un căţeluş alintat. O luai la fugă spre casă, cu Topsi după mine,
deschisei dintr-o izbitură poarta :

- Topsi, a venit Topsi, s-a întors Topsi!

In aceeaşi seară, Topsi, îmbăiat, pieptănat, periat, sătul, dormea făcut colac pe
un preş aşternut în antreu de Toia. Fusese primit în casă. Intotdeauna, iarna i se
făcea culcuş în antreu. Acum însă încă nu venise iarna, dar bietul de el pătimise
destule printre străini, ca să aibă dreptul la o odihnă "ca oamenii" - cum spusese
Toia.

Şedeam de vorbă cu nenea Radu, la lumina unei lămpi cu abajur verde. Nenea
Radu voia să lămurească şi ultima parte a aventurii lui Topsi. Pînă la un punct ne
puteam închipui ce se întîmplase. După ce sărise gardul conacului, Topsi o luase
spre sat. Ajuns la Dîmboviţa, se aruncase în apă şi trecuse înot pe celălalt mal.
Străbătuse tot într-o goană satul şi nu se oprise decît la gară. Topsi ţinea minte
un drum, chiar dacă nu-l făcuse decît o singură data. La gară se pitise pe undeva
- erau acolo stive de lemne, magazii cu uşile vraişte, vagoane trase pe linia
moarta. Stătuse ascuns pînă văzuse un vînător care urca în tren şi se alăturase
vînătorului. Cu siguranţă că el fusese cîinele văzut în seara de marţi la gară. Şi
mai departe ? Il luase vînătorul ? Il luase altcineva, poate cineva de la ţară, îl
legase cu o sfoară şi-l ţinuse cine ştie unde in Bucureşti două zile ?

- Cred că l-a luat cineva de la ţară, îmi rostii eu părerea.

- Şi eu aş zice la fel, încuvinţă nenea Radu. Astăzi, acel cineva, sfîrşindu-şi

treburile în capitală, a plecat cu tramvaiul spre gară şi...

- Din tramvai, prinsei eu şirul, Topsi a recunoscut locurile, poate m-a văzut şi pe
mine, s-a repezit lătrînd la vatman, l-a speriat şi l-a silit să deschidă uşa. Topsi ar
fi făcut acelaşi lucru chiar dacă nu mă vedea. Se-ntorcea el acasă şi de la capătul
pămîntului. Aşa-i, Topsi ?

Auzindu-şi numele, Topsi, care se tot foia şi gemea in somn, tresări, deschise
ochii, apoi, văzîndu-ne, îşi puse din nou capul mare şi frumos pe labe şi adormi
iar.

06.HAITICUL DE LUPI

43 | P A G E
In cîteva zile, Topsi se înzdrăveni şi se învioră. Din ochi îi pieri umbra aceea de
spaimă şi de prudenţă bănuitoare cu care se întorsese dintre străini. Era din nou
voios şi încrezător, părul curat îi strălucea, ca şi cum s-ar fi îmbrăcat în haine noi.
In privinţa înfăţişării sale, Toia avea merite mari. Il pieptăna şi-l peria mereu, îl
hrănea bine şi-i schimba apa de mai multe ori pe zi. Cu siguranţă că Topsi ar fi
fost acum bucuros să meargă la vânătoare. Nenea Radu socoti însă de cuviinţă
să-i dea un "concediu" de cîteva săptămîni, aşa că abia târziu, după deschiderea
vînătorii la iepuri, se hotărî a-i îngădui să-şi reia slujba.

Noiembrie se apropia de sfîrşit, dar toamna se prelungea cu zile însorite şi calde.

Prin grădini, trandafirii cu frunzele încă neatinse de brumă desfăceau ici, colo,
flori, iar într-o dimineaţă, liliacul din curtea noastră ne uimi aprinzîndu-şi în vîrful
unei crengi cîteva steluţe albe. "Pe-o vreme ca asta e şi păcat să stai închis în
casă - îl auzii spunînd pe nenea Radu. Topsi s-a întremat şi el. Sîmbătă mă duc la
iepuri".

- Pe-o vreme ca asta e şi păcat să stai închis în casă, repetai eu cuvintele, luînd-o
pe mama pe departe.

Pînă sîmbătă la ora plecării, eram gata cu lecţiile pentru luni, lucru de care mama
se convinse cercetîndu-mi caietele şi ascultîndu-mă la istorie şi naturale.

- Bine, du-te şi tu, încuviinţă ea în cele din urmă. Te las, dar ai grijă să nu mai
păţiţi cine ştie ce.

- Ce să păţim ? întrebai eu, de parcă n-am fi păţit niciodată nimic.

Plecarăm sîmbătă după-masă, tot la Podu-Sitarului. Cînd se dusese acolo să facă

cercetări în legătură cu dispariţia lui Topsi, nenea Radu cunoscuse cîţiva oameni
ce se arătaseră bucuroşi să-l găzduiască dacă va mai veni prin acele locuri.
Aveam deci unde dormi, ca să putem ieşi la vînătoare în zori. Dar la numai cîţiva
paşi de gară ne-am găsit pe neaşteptate altă gazdă decît aceea la care nenea
Radu se gîndea să tragem. Abia o luasem spre sat, cînd văzurăm venind din faţă
un bărbat tînăr, înalt, cu o scurtă din postav cafeniu şi căciulă de astrahan
brumărie. Trecînd pe lîngă noi, omul, cu înfăţişare mai mult de orăşean decît de
ţăran, ne salută, ducînd palma dreaptă, milităreşte, la tîmplă. După cîţiva paşi, se
întoarse şi ne ajunse din urmă.

- Nu vă supăraţi, se adresă el lui nenea Radu, aş vrea să vă pun o întrebare. Mă

numesc Ilarie Tudoran şi sînt învăţătorul din sat.

Vorbind, învăţătorul se uita cu stăruinţă la Topsi. Ne oprirăm. Nenea Radu dădu

mîna cu Ilarie Tudoran şi se recomandă, ceea ce făcui şi eu, spunîndu-mi numele
întreg, ca la catalog.

Fără a-şi lua ochii de la Topsi, invăţătorul puse întrebarea :

- De mult aveţi acest cîine ?

- De aproape patru ani, raspunse nenea Radu, puţin mirat. Adică de cînd era
căţeluş abia inţărcat.

44 | P A G E
- Mie mi se pare că ne cunoaşterm, urmă învăţătorul. Nu-i aşa, frumosule ?

Topsi adeveri numaidecît aceste spuse, se desprinse de pulpa lui nepea Radu si
făcu un pas spre Tudoran dînd prieteneşte din coadă.

- Nu vreau să vă reţin în drum, reluă învăţătorul. Mă duceam pînă la gară, aveam

acolo o treabă care poate să mai aştepte. Am să vă însoţesc în sat. La cine
mînaţi de noapte ?

După o sută de pasi, stiam de unde se cunoşteau învăţătorul şi Topsi si mai stiam
unde avea sa ne fie masul in acea noapte.

Cînd am intrat in casa familiei Tudoran, ne-a întîmpinat un miros puternic de

fructe. Pe cei doi pereţi laterali ai tindei, draperii de in înflorit lăsau să se
întrevadă rafturi încărcate cu mere şi gutui.

- Mamă, a venit tătuţu cu cineva ! se auzi strigînd o voce de copil.

Ieşindu-ne în întîmpinare, soţia învăţătorului lăsă să pătrundă pe uşa bucătăriei

altă aromă, dulce şi fierbinte, de dovleac copt.

Dovleacul copt mi s-a părut în seara aceea mai bun ca niciodată. Bineînţeles,
Topsi a refuzat cu dispreţ bucata răcită bine afară, pe care i-a pus-o dinainte
Niculiţă, un băieţaş de vreo cinci ani, bălai şi cîrlionţat ca o fetiţă, dar
neastîmpărat şi pornit pe năzbîtii.

După cină, mă retrăsei cuviincios deoparte şi-mi făcui de lucru cu Niculiţă,

lăsîndu-i pe cei mari să tăifăsuiască. Niculiţă adunase un coş de castane şi-mi
arătă cum se joacă el cu castanele. Le alese după mărime şi le rîndui pe cele mai
mici, pe-o laviţă, în şiruri drepte : "Ăştia sînt soldaţii", iar în frunte puse una mai
mare : "Asta-i căpitanul". Joacă liniştita, nu ? Dar de unde ! După ce alcătui două
fronturi faţa-n faţă, se îndepărtă cîţiva paşi şi scoase din buzunar o praştie cu
zgîrci din cameră de bicicletă şi un pumn de pietricele.

- Acu trag ai noştri. Poc !

Pietricica slobozită din peticul de piele al praştiei făcu ravagii în rîndurile

duşmanului.

- Acu trag duşmanii, vai de capu' lor !

Pietricica porni încet şi nu izbuti decît să mute puţin

din loc o castană din formaţia alor noştri.

- L-a rănit, l-a rănit, hei, iute cu el la fermelie !

- Infirmerie, îl corectai eu.

Dar el n-avea timp să m-asculte. Luase în palme castana lovită şi mîna caii
ambulanţei :

- Dii, dii, că moare flăcăul!

45 | P A G E
O luă la fugă prin odaie, de jur împrejurul mesei, răsturnă un scaun, fu mai, mai
să dea peste Topsi, care se feri la timp din calea ambulanţei.

- Niculiţă, poznaşule, îl dojeni doamna Melania, maică-sa, asta-i joacă bună în

curte, nu în casă.

Din fericire, ambulanţa ajunse repede la "fermelie" - soldatul rănit fu pus în poala
doamnei Melania, care se întoarse spre mine :

- I-a împuiat capul bunică-su cu poveşti din războiul cel mare, tata a fost pe front
şi uite ce soldăţoi a făcut din el!

Mama îl îmbrăţişa pe cîrlionţat, îl trase la piept şi-l sărută pe frunte. Se vedea că-i
e nespus de drag şi că nu vrea să-l necăijască în joaca lui, dar totodată se teme
de soarta ferestrelor, a cadrelor de pe pereţi şi, mai ales, a sticlei de lampă.

- Ia stai tu cuminţel, uite, ai asudat tot, mai bine arată-i lui nenea ce frumos ştii tu
să desenezi.

"Nenea" erara eu. Niculiţă n-avea chef de desenat. Eu însă ştiam cum te poţi juca
altfel cu castanele. Ii cerui lui nenea Radu o cutie de chibrituri. Dintr-o castană
mare şi alte cîteva mai mici, prinse între ele cu bucăţi de chibrit, luă numaidecît
fiinţă un căţel. Proptit pe patru chibrituri - picioarele - căţelul trebuia să fie
neapărat de vînătoare. Cum să-l cheme ? Cum altfel decît Topsi ! Şi ce să vînăm ?
Un urs, fireşte, un urs mare de tot. Am făcut trupul ursului din două castane unite
între ele pe faţa plată, i-am pus patru picioare, nu din chibrituri, ca la cîine, ci
groase, din castane micuţe.

- Şi coada, coada cum i-o facem ? întrebai în glumă.

- Păi ursul n-are coadă, e berc ! strigă Niculiţă, bucuros să-mi arate ce ştiutor e şi
începu să-mi povestească grăbit cum l-a păcălit vulpea pe urs, trimiţîndu-l la
pescuit cu coada. Şi noi avem aici un lac - urmă el - unde ne dăm pe gheaţă
iarna, cînd e ger mare. Cred că acolo a rămas coada ursului.

Eram încîntat că-l abătusem pe zburdalnic spre o mai liniştită petrecere a

timpului. Dar Niculiţă nu putea sta prea multă vreme locului. Abia termină rîzînd
povestea ursului rămas din prostie fără coadă, că şi sări de pe laviţă strigînd :

- Ei, ursule, ursuloiule, gata cu tine, am să te las şi fără blană. Pe el, Topsi !

Topsi, cel de castane, îmboldit cu un bobîrnac, se repezi la urs. Ursul, mormăind

furios, se-ntoarse să-l sfîşie. Vînătorul nu putea să vadă cu nepăsare aşa ceva.
Niculiţă smulse din buzunarul de la pantaloni praştia, se-ndepărtă iar doi paşi şi
întinse cît putu de tare elasticul. O pocnitură - dar nu a pietricelei în urs, ci a
elasticului rupt în degetul vînătorului. Rîsul de adineauri se transformă în plîns.
Mama îşi luă odorul în braţe şi trecu imediat în altă odaie. După puţin timp,
rănitul, cu degetul înfăşurat în comprese reci, adormi scîncind.

- Tu nu vrei să te culci ? mă întrebă doamna Melania, întorcîndu-se în odaia unde

ne aflam.

46 | P A G E
- Nu, nu încă, nu mi-e somn.

In odaie era cald şi plăcut. Lampa de petrol, atîrnată în mijlocul tavanului,

proiecta un cerc de lumină gălbuie numai asupra mesei şi a celor din jurul ei.
Restul încăperii se pierdea în umbră. De fapt, mi se cam îngreuiaseră pleoapele,
iar dacă îi spusesem doamnei Melania că nu mi-e somn, o făcusem - trebuie s-o
recunosc - din mîndrie. Mi se părea umilitor pentru mine, elev într-a patra, să mă
duc la culcare odată cu un puşti ca Niculiţă. Şi-apoi nenea Radu discuta cu
gazdele noastre despre lucruri care mă interesau foarte mult. După ce vorbiseră
despre una şi despre alta, se întorseseră din nou la pierderea şi regăsirea lui
Topsi. Nenea Radu tocmai istorisea în amănunt ce aflase de la moş Stanică,
ciobanul şi de la argatul boieresc Andone. Rostirea numelui Rizu îl făcu pe
învăţătorul Tudoran să izbucnească :

- Aceşti Rizu sînt pentru satul nostru mai răi decît ciuma. Fiindcă, pe vremuri,
ciuma venea şi trecea. Familia Rizu s-a înfipt aici de vreo cincizeci de ani şi se
arată hotărîtă să nu se lase pînă n-o aduce tot satul în sapă de lemn. Pînă pe la o
mie nouă sute, pădurea cea mare, imaşul şi iazul erau proprietatea comunei. Rizu
cel bătrîn i-a încurcat pe bieţii oameni în nişte procese, pînă le-a luat pădurea şi
jumătate din iaz. De-o vreme şi-a vîrît în cap să pună mîna şi pe păduricea unde
ai vînat dumneata sitari, şi pe imaşul unde-a căzut Topsi în şanţ, şi pe cealaltă
parte de iaz. Dar oamenii au nevoie de toate astea ca de aer. Fără imaş, n-ar mai
putea ţine oi şi vite, iar fără pădurice, ar rămîne lipsiţi de orice vreasc sau aşchie
de lemn. Şi-aşa o duc greu, fiindcă au pămînt puţin, iar cei mai mulţi lucrează în
parte pe moşia boierească.

- Aşa-i peste tot, rosti nenea Radu. O ştiu din multele mele drumuri la vînătoare.

- Pînă-n vară, continuă învăţătorul, satul a reuşit să ţină piept lui Rizu cel bătrîn.
Dar de cînd s-a întors Dudu Rizu de la Paris, unde cică ar fi studiat dreptul,
belelele cad cu nemiluita pe capul oamenilor. Plouă cu citaţiile la tribunal. Ba că
au intrat oile în pădure şi au prăpădit lăstarii şi puieţii, ba că s-au furat uscături
din nu ştiu ce poiană, ba că s-a tăiat stuf din latura iazului lor. Mai deunăzi, acum
în prag de iarnă, Dudu Rizu a pus să se smulgă paiele de pe acoperişul cocioabei
unei bătrîne, sub cuvînt că fuseseră luate dintr-un stog boieresc. Chiar dacă ar fi
fost adevărat, tot putea să-şi facă pomană cu amărîta aceea, care-abia îşi tîrăşte
zilele singură pe lume. Dar nici nu era adevărat. Băieţii care-au refăcut acoperişul
cocioabei sînt şcolari de-ai mei şi ştiu că fiecare dintre ei a adus de-acasă cîte-un
braţ de paie. A fost iniţiativa lor, şi m-am bucurat văzînd cu cît suflet dau urmare
îndemnurilor mele de a-i ajuta pe bătrîni şi nevoiaşi.

Ascultîndu-l pe învăţătorul Tudoran, luam cunoştinţă de altă înfruntare dintre

bine şi rău. Nu ştiam cum arată Dudu Rizu, dar în mintea mea el lua chipul lui
Mititelu.

- Pe la începutul toamnei, istorisea mai departe învăţătorul, Dudu Rizu a mai

făcut una, s-auzi şi să nu crezi. Şase băieţi, tot dintre elevii mei, au fost trimişi de
părinţi cu caii la păscut pe pîrloagă. Aflîndu-se ei la marginea pădurii, au început
să culeagă şi să mănînce mure, una de ici, una de colo. Au pătruns aşa cîţiva paşi

47 | P A G E
în pădure. Dudu Rizu, care se găsea prin preajmă la vînătoare cu doi oameni de-
ai lui, i-a prins şi i-a adus cu cai cu tot la conac, unde i-a închis de-a valma într-un
ţarc, ca pe nişte vite de pripas. Au stat copiii acolo nemîncaţi şi fără apă pînă
seara, iar cînd au venit părinţii să-i ia, le-a cerut ispaşă ! Oamenii n-au avut
încotro şi au primit să lucreze fiecare cîte trei zile la culesul porumbului.

Invăţătorul mai avea poate de povestit şi altele, dar îşi încheie povestirea aici. Mă
pomenii exclamînd :

- Pe mîna cui a încăput Topsi !

Nenea Radu îmi luă vorba din gură :

- Din cîte-mi dau seama acum, acest Rizu ar fi fost în stare să nu-mi înapoieze
cîinele, chiar dacă l-aş fi văzut în curtea lui.

Eu nu mi-l puteam închipui pe Topsi robit pentru totdeauna.

- Odată şi-odată, zisei, Topsi tot scăpa şi venea acasă.

Faţa învăţătorului, întunecată cîtă vreme povestise despre răutatea lui Dudu
Rizu, se lumină de-un zîmbet :

- Cum a şi scăpat ! Se pare că acest vînător al dumneavoastră e şi curajos, şi

isteţ, foarte isteţ. Cînd l-am văzut în tren, părea vlăguit şi speriat. Se descurcase
totuşi bine. Aşa cum vorbeam venind încoace de la gară, poate că ar fi prea mult
pentru un cîine să spunem că se alipise de un vînător, ca să poată călători cu
trenul pînă la Bucureşti. Dar nici nu-i de crezut că fusese bucuros să-şi afle un
stăpîn nou, pentru totdeauna, în locul celui de care se pierduse.

Doamna Melania, care tocmai se întorsese de la bucătărie unde trebăluise pînă

atunci, avea altă părere :

- Eu i-am spus de la început lui Ilarie că, mai degrabă, cîinele a văzut într-un
vînător singura persoană în care putea să aibă încredere. Cred că ar fi făcut
drumul cu trenul oricum, dar a preferat să-l facă alături de cineva din breasla cu
care e obişnuit.

- S-ar putea să fie chiar aşa, zise nenea Radu. Dar în tren ce-a făcut ? De obicei,
cînd călătoreşte cu mine, se culcă la picioarele mele şi doarme, ca şi cum ar şti
că la coborîre trebuie să fie odihnit.

- Atunci nu s-a culcat. A rămas în picioare la oarecare distanţă de vînător, tot

privind în dreapta şi-n stînga, de parc-ar fi căutat pe cineva. Asta m-a făcut să-l
întreb pe vînător dacă e cîinele lui. Mi-a răspuns cu şovăială : "Mda." "Frumos
cîine de felul lui, am continuat. Dar s-ar zice că nu prea ţineţi la el, e slab şi
murdar şi plin de scaieţi." La vorbele mele, vînătorul a părut ruşinat, nu-i
convenea să fie învinuit că nu-şi îngrijeşte cîinele. Mi-a mărturisit adevărul şi s-a
arătat bucuros auzind că sînt gata să iau eu cîinele şi să-i caut stăpînul. Era un
om cinstit, nu voia să-şi însuşească ce nu-i al lui.

48 | P A G E
Aşa a trecut Topsi în grija învăţătorului Ilarie Tudoran, care se ducea la Bucureşti
la o soră a lui. Topsi a simţit, pare-se, că străinul acesta are inimă bună - "cu
mine se împrieteneşte numaidecît orice cîine", spunea învăţătorul. L-a urmat
supus, era istovit şi aproape bolnav. S-a lăsat mîngîiat şi hrănit, dar n-a răbdat
să-i smulgă scaieţii din păr. Gîndul învăţătorului era să se întoarcă la Podu-
Sitarului cu el şi să-l ţină pînă cînd va veni stăpînul să-l caute prin locurile unde-l
pierduse. După două zile de odihnă, Topsi îşi mai venise în fire, iar în tramvaiul
spre gară nu-şi mai găsea astîmpărul. Tot timpul se sălta cu picioarele din faţă pe
uşă, să privească pe geam, iar la staţii îşi vira capul printre picioarele pasagerilor,
care-l împiedicau să vadă. Învăţătorul începu să rîdă :

- Mă temeam că vatmanul o să mă dea jos cu el. Cîinii de vînătoare au dreptul să

circule cu tramvaiul, dar Topsi prea nu sta o clipă locului. Domnul Goe, ce mai !
Cînd a recunoscut cartierul, s-a repezit lătrînd spre conductor. Parc-ar fi tras
semnalul de alarmă, să oprească trenul între staţii. Conducătorul a deschis uşa,
Topsi a sărit din tramvai. Omul era furios şi totodată mirat că nu-i cer să mă lase
şi pe mine să cobor. A trebuit să-i spun toată tărăşenia. N-aveam nici o îndoială
că isteţul Topsi a ajuns acasă.

Povestirea învăţătorului Ilarie Tudoran adeverea întru totul presupunerile noastre.

A doua zi de dimineaţă, la poartă ne aştepta moş Stanică, ciobanul. Avea un

necaz al lui şi o rugăminte. De cîtva timp, din pădurea cea mare se ivise un haitic
de lupi care-ncepuse să dea iama în oile pe care le avea în pază. Erau trei lupi
tineri, trei lupani, mereu nesătui şi de-o îndrăzneală neînchipuită. Cîinii lui de la
stînă sînt nişte potăi amărîte, se plîngea moş Stanică. Şi nici ajutoare nu mai
avea. Cei doi flăcăi plătiţi de comună plecaseră la oaste, nu-i mai rămăsese decît
un băietan pe care nu putea pune cine ştie ce temei. Lucrurile se încurcaseră
cum e mai rău. Aproape că nu mai cuteza să scoată turma la păscut. De la o zi la
alta, haiticul lepădase orice urmă de teamă. Cu o săptămînă în urmă, lupanii
încolţiseră un cîine care-ncerease să le facă faţă şi-l sfîşiaseră sub ochii lor.

- Şi care-i rugămintea dumitale, moş Stanică ? îl întrerupse nenea Radu pe

cioban. Eu armă şi cartuşe pentru lupi n-am la mine. Şi-afară de asta, nu-mi e
îngăduit să vînez în pădurea boierească. Societatea noastră, a vînătorilor, n-a
luat în arendă decît păduricea şi terenul comunei.

Moş Stanică ştia acest lucru. Ceea ce voia să-l roage pe vînător nu era altceva
decît să-i dea un sfat. Cum le-ar putea veni de hac lupilor ? Auzise că prin unele
locuri se pun capcane sau otravă. N-ar avea bunătatea să-i facă rost de aşa
ceva ?

- Am să-ncerc, răspunse nenea Radu, numai că otrava e lucru cu primejdie. Pe

deasupra, aţi da iar de bucluc cu Rizu, dac-ar afla. Dar de ce nu vă plîngeţi lui
Dudu Rizu, să organizeze el o vînătoare de lupi ? Poate că i-ar face plăcere aşa
ceva.

49 | P A G E
- Hei, oftă moş Stanică. Păi nu ne-am plîns ? ! S-a răstit la noi: "Ii împuşc eu, fii pe
pace, dar la iarnă, cînd or avea blana bine înspicată. Pînă atunci, mai hrăniţi-i şi
voi cu cîte-o oaie, două, să nu-mi mai mănînce numai mie iepurii şi ciutele."

Ajunsesem la Dîmboviţa. Ne despărţirăm de moş Stanică şi coborîrăm treptele

tăiate în malul înalt, pînă la barca legată cu lanţ de un cablu întins de-a
curmezişul rîului. Podul fusese rupt la o viitură, acum era în reparaţie. Mă uitam
la apa neagră şi învolburată, cum nu-mi puteam închipui că o poate avea un rîu
în cîmpie. Mă întrebam : cum trecuse oare Topsi apa aceasta şi, mai ales, cum
urcase malul tăiat drept ca o faleză ? Poate pe trepte ? Acum, Topsi se culcase pe
fundul bărcii între noi şi barcagiu şi privea şi el torentul noroios. Ai fi zis că-şi
aduce aminte de păţania lui. Cu siguranţă că-şi aducea aminte. Topsi avea o
memorie extraordinară, ne convinsese de multe ori de acest lucru.

Prea mulţi iepuri n-a stîrnit el în ziua aceea. Urecheaţii aveau ascunzişuri bune în
pădure şi stufărişuri. Totuşi, nenea Radu vîrî în tolbă doi şoldani mari şi grei, pe
care Topsi îi adusese tîrîş, înşfăcaţi de ceafă. Ziua trecu repede. Spre sfîrşitul lui
noiembrie, seara se lasă devreme. Lui nenea Radu nu-i venea totuşi să plece. Mai
voia un iepure - unul singur - doi să ne rămînă nouă, unul să-l lase familiei
Tudoran, care ne găzduise cu atîta prietenie. Tocmai îmi spunea acest lucru, cînd
ne pomenirăm cu învăţătorul.

- Am venit să v-ajut la căratul vînatului ! ne strigă el de departe, rîzînd.

Ne aflam la marginea păduricii, chiar în colţul pe care aceasta îl făcea cu pădurea

cea mare. Tot răscolind tufişurile, Topsi pătrunse în pădure, ceea ce n-ar fi trebuit
să facă. Nenea Radu îl chemă numaidecît înapoi, dar degeaba.

- O fi dat de vreo urmă, fu de părere Ilarie Tudoran.

- Asta cred şi eu, îi întări spusa nenea Radu, dar trebuia să m-asculte.

Era necăjit că Topsi dă dovadă de nesupunere, şi încă faţă de spectatori. Dar iată,
Topsi reapăru undeva, foarte departe, în marginea pădurii pe urmele unui iepuroi
mare, mai mare decît ceilalţi doi.

- Asta-i iepuroi boieresc, glumi învăţătorul, dar e prea departe ca să trageţi, nu ?

- Mai e vorbă ? mă grăbii să răspund, făcînd pe specialistul. Doar eram vînător cu

experienţă, nu ?

- Poate că Topsi va reuşi să-l întoarcă pînă-n bătaia puştii, zise aproape în şoaptă
nenea Radu şi ne ceru să ne retragem cîţiva paşi, la adăpostul unei tufe încă
înfrunzite, de unde puteam vedea fără să fim văzuţi.

- Vîntul bate din faţă, spre noi, aşa că n-o să ne simtă, spusei eu, ca să mă
mîndresc în continuare cu ştiinţa mea vînătorească.

Amintindu-mi, cam tîrziu, că lauda de sine nu miroase-a bine, mă roşii pînă-n

vîrful urechilor.

50 | P A G E
Tot îndepărtîndu-se în copci mari, iepuroiul se aruncă într-o latură şi pătrunse din
nou în pădure, cu Topsi după el.

- E prea departe ca să-l mai aducă înapoi, îl pierde cu siguranţă.

Cu aceste cuvinte, nenea Radu lăsă puşca jos. Trebuia să ne mulţumim cu doi
iepuri. Al treilea rămînea în seama lupilor, sau a lui Dudu Rizu. Invăţătorul săltă
tolba cu vînat şi şi-o atîrnă de umăr.

- Asta o duc eu, spuse el, cu ochii aţintiţi spre locul de unde ne aşteptam să
reapară Topsi, amărît că pierduse iepurele.

Nenea Radu îşi plimba privirea peste întinderea pustie. Sub vălul înserării,
pîrloaga mi se arăta ca un deşert trist, lipsit de viaţă. Aproape că-mi inspira
teamă.

- Aşa a fost şi în seara aceea, îşi aminti nenea Radu. Sper că Topsi n-o să mai
cadă în vreo capcană. Doar n-a uitat prin ce-a trecut.

Topsi nu uitase, într-adevăr, după cum aveam să aflăm în curînd. Nu, nu uitase,
ba chiar ţinuse minte foarte bine. Tocmai cînd începusem să fim îngrijoraţi, îl
văzurăm ivindu-se în goană din pădure, undeva foarte, foarte departe. Părea o
umbră în zbor - dar, spre spaima noastră, numai era urmăritorul, ci urmăritul.
Pierduse iepurele şi din vînător devenise vînat. Fiindcă în urma lui ţîşniră din
pădure alte trei umbre - lupii ! Cu un gest mecanic, nenea Radu duse puşca la
ochi, apoi o coborî iar.

- Doar cu carabina cu glonţ aş putea ajunge pînă acolo, spuse el cu vocea

sugrumată. Avea dreptate moş Stanică, afurisite fiare. Dacă n-aş vedea cu ochii
mei, aş zice că-i scornitură.

- Trebuie să facem ceva ! strigai, Il sfîşie pe Topsi. Nene Radu, hai să alergam
într-acolo, să-i speriem.

Dădui s-o iau la fugă, dar nenea Radu mă prinse de umăr.

- Stai, am să-ncerc altceva. Trag două focuri, poate-i sperii aşa.

In ceaţa ce se-ndesise, detunăturile bufniră surd, ca trase dintr-un puşcoci de

soc. Pe-ntinderea întunecată, goana continuă. Topsi galopa cu coada în vînt; la
zece, cincisprezece paşi în urma lui, lupanii alergau în şir indian, foarte aproape
unul de altul.

- De ce n-o fi venind Topsi încoace, spre stăpânul lui ? mă mirai eu şi, ducîndu-mi
la gură palmele făcute căuş, începui să strig cît puteam de tare : Topsi, aici, Topsi
!

- De frică, nu mai ştie nici el ce face, săracul ! îl căina Ilarie Tudoran.

Deşi copleşit de emoţie, nu puteam îndura ca Topsi să fie socotit fricos.

- De frică ? ! protestai cu indignare. Topsi nu ştie ce-i frica.

51 | P A G E
Nenea Radu se arătă a fi de altă părere :

- Mă tem că de data asta a aflat şi el ce-i frica.

Priveam neputincioşi la urmărirea aceea care nu se mai sfîrşea. Să se sfîrşească ?

Dar cum ? Il şi vedeam pe Topsi ajuns din urmă şi sfâşiat de colţii fiarelor. Mă
întorsei cu spatele spre imaş, nu voiam, nu puteam să văd deznodămîntul.

- De-acuma, gata! oftă nenea Radu lîngă mine. Asta-i manevra la care mă
aşteptam şi care anunţă sfîrşitul. Aşa fac lupii, cînd urmăresc o căprioară, o ciută,
sau alt animal bun alergător. Gonesc în şir indian, apoi cînd simt că prada a
obosit, îi dau roată şi o atacă din lături şi din faţă.

Ascultîndu-l, strîngeam din pumni şi-mi spuneam mie însumi : "Fii curajos, Nelule,
fii bărbat, Nelule ! Trebuie să vezi şi tu cum piere bunul tău Topsi. Acuma tot nu-l
mai poţi ajuta". Mă reîntorsei cu faţa spre pîrloagă. Ieşise luna, şi în lumina ei
albă şi rece îmi îndreptai ochii înlăcrimaţi spre cele patru umbre prinse în acea
teribilă întrecere cu moartea. Intr-adevăr, lupii începuseră o manevră ciudată. Cei
doi din urmă măriseră pasul, sau cel din frunte îl micşorase ? Oricum, îşi
continuară fuga pe-o linie, apoi cel din dreapta şi cel din stînga îl depăşiră cu
puţin pe cel din mijloc. Nenea Radu nu mai putea sta locului. O luă la fugă într-
acolo, cu arma în mînă. Il urmarăm, strigînd cît ne ţinea gura. Dacă am fi făcut
asta încă de la început, poate că ne-am fi apropiat destul, ca să-i speriem pe lupi.
Se pare însă că şi pe noi surprinderea şi teama ne împiedicaseră să gîndim cum
trebuie. Asistasem năuciţi, de la mare distanţă, la un tragic joc de umbre. Acum
era prea tîrziu.

Dar ce-a fost asta ? In timp ce fugeam, împiedicîndu-ne în bulgări şi scaieţi, Topsi
făcu un salt lung, un zbor de antilopă, apoi, aterizînd, se-ntoarse în unghi drept,
se opri cîteva clipe cu faţa spre pădure şi o porni în direcţia noastră, tot privind
înapoi, spre locul unde făcuse cotitura. Sub lumina argintie a lunii, pe imaşul
parcă spoit cu var, nu se mai zărea acolo decît o fîşie lată, ca un preş cenuşiu şi
zdrenţuit. Iar cele trei umbre, cei trei lupi, fiarele acelea dezlănţuite unde erau ?

Nenea Radu îşi încetini fuga. Il imitarăm, muţi de uimire.

- Nemaipomenit, nemaipomenit! exclamă nenea Radu gîfîind, apoi izbucni într-un

formidabil hohot de rîs. El înţelesese ceea ce noi încă nu pricepeam. Ia te uită !
La aşa ceva nu m-aş fi aşteptat.

- Dar ce s-a întîmplat ? întrebă învăţătorul, în timp ce ne continuam drumul spre

Topsi, iar Topsi venea spre noi.

Nenea Radu nu răspunse. Cînd distanţa dintre noi şi Topsi nu mai era decît de
vreo douăzeci de paşi, se opri să-l aştepte cu braţele deschise.

- Ei, bravo, Topsi, te-ai descurcat de minune ! Bine-ai mai ţinut minte păţania ta.

- Capcana ! strigai, dezlegînd şi eu şarada.

52 | P A G E
Asta fusese. Din urmărirea vulpoiului, Topsi învăţase că urmăritul se poate feri de
şanţ, dacă ştie unde e, iar urmăritorul cade-n capcană, fiind prea dornic să-şi
ajungă din urmă prada. Învăţase bine lecţia şi n-o uitase. Poate că vă miraţi cînd
citiţi aceste pagini şi nu vă vine să credeţi că a fost cu putinţă aşa ceva. Şi noi ne
miram şi aproape că nu ne venea să credem. Dar cînd ne apropiarăm de fîşia
aceea de scaieţi, auzirăm din fundul şanţului chefnituri şi schelălăieli şi bufnituri.
Topsi se opri lîngă noi, la oarecare distanţă, şi latră gros de cîteva ori. Poate că
spunea pe limba lui : "V-am făcut-o, spurcăciunilor, hoţi de oi şi ucigaşi de cîini !"

Învăţătorul se temea că lupii ar putea să iasă în vreun fel de-acolo. Nenea Radu
nu-şi făcea însă nici o grijă : cercetase şanţul la lumina zilei, era foarte adinc, iar
pereţii, verticali în partea nisipoasă de sus, erau jos scobiţi şi netezi.

- Ar trebui împuşcaţi acolo, în groapă, fu de părere Ilarie Tudoran. De-aproape, şi

alicele de iepure i-ar ucide.

- Poate, răspunse nenea Radu. Dar asta-i o treabă de făcut ziua, iar noi sîntem
nevoiţi să plecăm astă-seară. O să-i dăm în grija lui moş Stanică, să-şi încheie el
socotelile cu haiticul care l-a jefuit. Poate că de data asta, "conaşul" Dudu Rizu s-
o arăta bucuros să se aleagă fără mare osteneală cu trei blăni de lup bine
înspicate.

In drum spre sat, ne abăturăm pe la stînă şi-l vestirăm pe moş Stanică de isprava
lui Topsi. Moşul ne privi mai întîi cu neîncredere, cînd pe noi, cînd pe Topsi. Cînd
văzu că nu glumim, ne dădu crezare şi, de bucurie, voi să ne ospăteze cu caş şi
urdă proaspătă. N-aveam timp de stat. Doar lui Topsi i se îngădui să lipăie la
iuţeală o strachină mare de zer.

Cînd ne apropiarăm de conacul boieresc, învăţătorul ne spuse cu voce înceată :

- Uitaţi-l pe Dudu Rizu. Au musafiri. Domnişoara e logodnica lui, fata unui arendaş
din Vlaşca.

Sub lumina puternică a unei lămpi petromax aninate de arcada de fier a porţii,
Dudu Rizu şi logodnica lui, în costume de călărie, tocmai dădeau caii în grija lui
Andone, care le ieşise în întîmpinare.

Cu ochii spre noi, Ilarie Tudoran începu să vorbească repede, cu gesturi largi. Am
înţeles că vrea să pară atît de preocupat de cele ce spunea, încît să poată trece
prin faţa celor doi fără să-i salute. Dar Andone îl recunoscu pe nenea Radu şi
strigă din capătul celălalt al punţii aşezate peste şanţul adînc din marginea
drumului :

- Să trăiţi, domnu' Radu !

Dudu Rizu şi domnişoara o porniseră pe poteca dintre gardul conacului şi şanţ,

spre sat. Se vede că voiau să-şi dezmorţească picioarele după cavalcada făcută.
Auzindu-l pe Andone, Dudu Rizu lăsă braţul logodnicei şi se-ntoarse spre noi. Il
văzu pe Topsi şi, fără altă introducere, strigă cu o voce piţigăiată :

- Ia ascultă, domnule, nu-mi vinzi cîinele ?

53 | P A G E
Nenea Radu era mai politicos decît el, se opri şi puse la rîndu-i o întrebare :

- Cu cine am onoarea ?

Ilarie Tudoran nu mai avu încotro, îi salută pe cei doi şi făcu prezentările.

- Nu, cîinele nu-i de vînzare, fu răspunsul lui nenea Radu. Şi să ne iertaţi, ne

grăbim spre gară.

Dudu Rizu nu era omul care să renunţe cu una, cu două. Dacă nu-l putuse păstra
pe Topsi fără parale, voia acum să-l cumpere. Ii plăcuse grozav setterul nostru şi,
cum aflasem, era obişnuit să obţină tot ce-i era pe plac.

- Un moment, te rog, să discutăm, totuşi. Scuză-mă, Clotilde.

Logodnica rămase la mică distanţă, pe potecă. Dudu Rizu veni la marginea

şanţului, cu gîndul să sară dincoace, în drum la noi. Cînd îşi făcu vînt cu
amîndouă braţele pentru salt, cravaşa pe care-o ţinea în mînă şfichiui aerul ca
pentru o lovitură. Topsi nu uitase nici durerea pricinuită de acest ins cu cravaşa.
Se repezi înainte, lătrînd furios, pentru a-l întîmpina. Speriat, Dudu Rizu se
dezechilibra şi nu mai ajunse pe loc uscat, ci se pomeni drept în apa murdară,
care o împroşcă din cap pînă-n picioare pe logodnică. Domnişoara Clotilde se
răsuci pe călcîiele cu pinteni de argint şi-o luă iute înapoi, cu pumnul la gură, spre
poarta conacului. Ca să nu mă pufnească şi pe mine rîsul, îmi apăsai palma pe
buze. Bălăcindu-se în apa puturoasă, acoperită de-o pojghiţă verde, Dudu Rizu
renunţă la tîrguială şi o porni şi el spre poartă, strigînd :

- Hei, Andone, vino de mă scoate de-aici ! Andone, n-auzi ?

Priveliştea era nemaipomenit de caraghioasă şi oricine ar fi fost de faţă s-ar fi

strîmbat de rîs. Invăţătorul era însă stingherit, ca unul ce nu voia să se pună prea
rău cu familia Rizu. Dac-am fi făcut haz după pofta inimii, îl umileam prea de tot
pe cuconaşul şi aşa feştelit în faţa logodnicei.

- Haideţi, spuse Ilarie Tudoran.

Ne îndepărtarăm în tăcere, aproape sufocaţi de hohotul oprit în gît. Abia cînd

ajunserăm la malul Dîmboviţei, îi dădurăm drumul. Am răs pe săturate, ţinîndu-ne
cu mîinile de burtă : hi, hi, hi, ha, ha, ha ! Topsi ne privea mirat, alergînd de la
unul la altul. Nenea Radu îl mîngîie pe cap şi rosti printre sughiţuri :

- Cu asta ai pus capac la toate, Topsi. Ai băgat în şanţ şi un lup cu două picioare !

07.PE GHEŢUŞ

Parcă mînioasă că fusese ţinută atîta vreme în loc de toamna însorită şi caldă,
iarna se năpusti în anul acela peste noi cu geruri şi viscole. Drumul pînă la şcoală
şi înapoi era un chin. Mi se învineţeau mîinile în mănuşile groase de lînă împletite

54 | P A G E
de mama, mă usturau urechile sub clapele căciulii de piele îmblănite, îmi
amorţeau picioarele în ghete, deşi puneam două perechi de ciorapi groşi.
Imbrobodită şi înfofolită, Toia se întorcea acasă plîngînd, cu lacrimi îngheţate
pe obraji. Fireşte, eu nu plîngeam, ba chiar făceam pe grozavul, ca s-o încurajez :
"Las' c-o să treacă !"

Şi a trecut, într-adevăr. La cîteva zile după ce începuse vacanţa de iarnă, crivăţul

încetă, parcă obosit, să tot gonească pe străzi şi să zgîlţîie felinarele şi firmele. Pe
la streşini începură să crească văzînd cu ochii ţurţuri lungi ca nişte spade de
sticlă. Stratul de zăpadă se subţie, fără să piară cu totul. Şi nici n-am fi vrut să
piară ! Baba iarnă se milostivise de noi, copiii, şi ne dăduse o vreme după pofta
inimii, şi asta tocmai cînd ne trebuia, în vacanţă. La joacă, deci, cu sania ! O zi,
două, trotuarul din dreptul curţii noastre a fost o pîrtie minunată. Apoi, zăpada,
măcinată de galoşii şi şoşonii trecătorilor, se preschimbă într-un terci murdar pe
care tălpicile săniei abia mai lunecau. Dac-am fi la ţară... visam noi.

Uneori, visele se împlinesc. Intr-o seară, nenea Radu veni la noi, cu o scrisoare pe
care tocmai o primise. Invăţătorul Ilarie Tudoran îi scria că el şi soţia lui, de
asemenea şi Niculiţă, ar fi foarte bucuroşi dacă am primi să petrecem cîteva zile
la ei, ca să întîmpinăm împreună Anul nou. Invitaţia era adresată nu numai
familiei Sorescu, ci şi părinţilor mei. Sării în sus de bucurie :

- Să mergem, mamă, haideţi să mergem, tată ! Vă rog !

Tata nu prea voia, dar, în cele din urmă, la stăruinţele mamei şi ale mele, se lăsă
convins.

Plecarăm toţi şase, în după-amiaza penultimei zile a anului. Mai bine spus, toţi
şapte, pentru că îl aveam cu noi şi pe Topsi. Nenea Radu avea de gînd să iasă
măcar cîteva ore la iepuri.

In gară la Podu-Sitarului ne aştepta învăţătorul Tudoran cu două sănii,

împrumutate din sat. Vizitiul uneia era moş Stanică, al celeilalte, Spirache,
ajutorul lui de la stînă. Ne suirăm în sănii pe familii, moş Stanică o luă înainte cu
nenea Radu, tanti Adela, Toia, învăţătorul Tudoran şi Topsi. Invîrtind biciul în aer,
Spirache îndemnă caii şi cu un :

- Dii, Bălane, hai Ochioaso !

Sania se urni din loc cu greutate, dar odată pornită lunecă uşor pe pîrtia de
zăpadă, în sunetul clopoţeilor de la gîtul cailor. O auzii pe mama adresîndu-se
tatii, în spatele meu :

- Ce bine-mi pare că am venit, ce plăcut e !

Eu şedeam pe leagănul din faţă, iar între mine şi Spirache se vîrîse Niculiţă, care
ţinuse morţiş să facă drumul cu noi doi. Avea pricini serioase pentru aceasta,
cum mi-am dat seama numaidecît. Indată ce cotirăm pe drumul spre sat, mă
întrebă :

- Nene, vii şi matale cu noi mîine ?

55 | P A G E
- Unde ?

- Ei, unde ! Cu pluguşorul ! Să vii, zău, o să fim atunci... Se întrerupse, ca să

socotească pe degete, ceea ce îi venea foarte greu, fiindcă avea mănuşi fără...
degete.

- Cinci, i-o luă înainte Spirache, dumnealui, tu, eu, Marinică şi Laie. Da' buhai ai
făcut ?

- Ihî, am făcut, că m-a ajutat şi bunicu.

Niculiţă începu să-mi explice amănunţit cum au făcut buhaiul dintr-o donicioară
pe gura căreia întinseseră o bucată de piele de capră. Pe la mijlocul pielii
trecuseră un smoc din păr de coadă de cal. Aveau şi bice. Trosneau ca puşca, ba
încă mai tare !

- Bicele le-am împletit eu, mă încunoştiinţă Spirache cu vădită mîndrie. Că ăsta

micu nu poate, şi nici ăilalţi. Mi-a dat bîta un fuior de cînepă. Pentru Laie am făcut
unui mai subţire, pentru mine, unul din şase, gros ca pe mină.

Ca să-mi arate grosimea biciului împletit din şase viţe, Spirache îşi trase spre cot
mîneca sumanului. Avea un braţ slab, uscat, numai piele şi os, poate mai subţire
şi decît al lui Niculiţă. Il întrebai :

- Tu cîţi ani ai, Spirache ? Şi ce-i aia "bîta" ?

- Cinş'pe. Şi bîta e... cin' să fie, e bîta, mama mamii.

- E bunica lui, completă Niculiţă. P-aici aşa se spune : bîta şi bîtu. Spirache stă la
bîta lui, că n-are nici mamă, nici tată.

Cu ochii aţintiţi în lungul drumului, ca să nu rămînă prea mult în urma săniei lui
moş Stanică, Spirache rosti cu nepăsare, de parcă ar fi fost vorba despre
altcineva :

- Eu îs orfan, tata a pierit în război, şi mama s-a prăpădit de oftigă. Eram mic, în
copaie, poate i-oi fi văzut, da' nu-i ştiu. M-a crescut bîta.

Nu, nu era nepăsare în vorbele vizitiului nostru, era o dureroasă împăcare cu

soarta.

- Nelule, nu ţi-e frig ? îmi strigă din spate mama. Strînge-ţi bine şalul la gît şi
trage-ţi căciula pe urechi. Să nu răceşti.

Ca şi cînd mama ar fi vorbit în numele tuturor mamelor grijulii, al celor în fiinţă şi

al celor pierite în ţărînă, ne pomenirăm toţi trei băieţii dînd urmare cuvintelor ei.
Niculiţă îşi ridică peste urechi gulerul din blăniţă de miel, Spirache îşi trase pe
frunte căciula peticită şi-şi suflă în pumnii goi. Intorsesem o filă tristă, voiam s-o
citesc mai departe :

- La şcoală nu te mai duci, Spirache, aşa-i ? Cred c-ai terminat-o, eu sînt într-a
patra.

56 | P A G E
- Ce să mă mai duc ! oftă Spirache. N-am făcut-o decit p-a-ntîia, şi nici p-aia
întreagă.

Muncise de mic pe la străini. Cu un an în urmă, îl năimise la conac bătrînul Rizu,

băiat la grajd.

- O duceam bine, ce să zic, îşi depănă Spirache mai departe povestea vieţii lui
necăjite. Muncă multă, să te speteşti, da-n grajd era cald, mai cald ca-n tinda
bîtei. Cu boierul n-aveam nici o treabă, mai-marele meu era nea Andone, şi el se
purta bine, de parc-aş fi fost copilul lui.

Cînd Spirache abia împlinise anul la conac, se întorsese Dudu Rizu.

- Cu conaşu' Dudu nu mai era de trai. Pentru toate alea mă-njura şi mă bătea.
Odată, mi-a dat un pumn în gură, de mi-a rupt dinţii. Ia uite !

Spirache se-ntoarse spre mine cu gura deschisă. Din doi dinţi de sus nu-i mai
rămăseseră decît nişte spărturi colţuroase.

Restul drumului îl făcurăm în tăcere. Intrasem în sat. Prin grădini, zăpada se

păstrase curată, albă ca un cearşaf. Pe un ciuline din marginea uliţei, un cîrd de
sticleţi ciugulea de zor seminţele din fructele uscate, ţepoase. La apropierea
săniilor, cârdul se smulse brusc şi se înălţă ca un petic de curcubeu.

- Le e şi lor greu iarna, săracii, spuse Spirache, ridicând codiriştea spre un copac
în care se refugiaseră sticleţii.

- Hoo, cîrlanilor ! răsună pînă la noi vocea groasă a lui moş Stanică.

Ajunsesem.

- Prr, Bălane, prr, Ochioaso ! strigă şi Spirache. Toată lumea coborî din sănii. Tata
vîrî numaidecît mîna în buzunar şi-i întinse lui Spirache cîteva monede mărunte.

- Lasă, domnule, nu-i nevoie, şovăi vizitiul nostru, dar luă banii şi adăugă : Săru'
mîna.

- Mie să nu-mi săruţi mîna, că nu-s popă, rîse tata, apoi o luă de braţ pe mama şi
rosti cu o voce voioasă, cum rareori îl auzisem : Ai avut dreptate, dragă, e foarte
frumos. Ce mai, la ţară e ca-n rai !

Cu acelaşi gînd plecasem şi eu de-acasă. Acum, în bucuria dulce cu care venisem

la Podu-Sitarului se amestecase un strop de fiere. Mă uitai la Spirache,
întrebîndu-mă ce i-aş putea dărui, cum aş putea să-l fac părtaş la veselia ce ne
aştepta în zilele următoare. Nu găseam nimic, nu aflam nici o cale. Dar Spirache
se şi scuturase de mohoreala de pînă mai adineauri, ca de-o povară pe care-i era
silă s-o poarte-n spinare. Rîdea la mine cu gura ştirbă.

- Mîine ţi-aduc eu o talangă, de la oi, îmi strigă el şi îndemnă caii : Dii, Bălane, dii,
Ochioaso !

57 | P A G E
Cel care-mi făcea daruri era totuşi el. Mă primea cu dragă inimă în ceata lui, ca
să ne bucurăm împreună de una dintre puţinele zile frumoase de care avea
parte. Vom merge cu pluguşorul şi nu voi fi cu mîinile goale.

A doua zi, Niculiţă şi cu mine ne trezirăm înaintea celorlalţi "bărbaţi". Toia

dormea şi ea, fetele nu merg cu pluguşorul. Cele trei gospodine se găseau de
mult la bucătărie, unde înfulecarăm la repezeală ceea ce ni se puse dinainte.
Abia terminasem, cînd, deodată, geamul dinspre curte zbîrnîi, mai, mai să se
spargă. La a doua trosnitură ca de trăsnet, eram cu paltoanele puse, cu căciulile
trase pe urechi şi cu şalurile înfăşurate în jurul gîtului. La a treia, luam din fugă
de pe-o laviţă buhaiul şi trăistuţele şi o zbugheam pe uşă. In curte ne aşteptau
Spirache, Marinică şi Laie. Spirache îmi întinse talanga, un clopot turtit, din aramă
:

- Venirăm cam tîrziu, aşa-i ? Mai devreme nu putui eu. I-am spart lemne bîtei, i le-
am dus înăuntru, i-am aprins focul, i-am cărat şi apă, că doar nu era să plec
teleleu şi s-o las făr' de nici unele.

Planul era făcut. Vom începe cu vecinul învăţătorului, o vom lua spre gară şi ne
vom întoarce pe partea cealaltă a uliţei. La vecin, portiţa era întredeschisă, iar
cîinii fuseseră legaţi în fundul grădinii, departe, semn că oamenii erau bucuroşi
să-i primească pe colindători. Spirache se opri în mijlocul curţii, noi făcurăm roată
largă în jurul lui, cu faţa spre casă. Mă simţeam stingherit, nu-mi mai aduceam
aminte nici un vers din colindă. Ar fi trebuit să facem măcar o repetiţie - îmi trecu
prin minte. Norocul meu cu talanga. La cîte colinde nu va fi sunat ea, de cînd o
meşterise alămarul! Parcă pus în mişcare din porunca ei, braţul meu drept începu
să se legene : tiling-talang, talang-tiling. Fu ca un semnal. Spirache şi Laie
trosniră din bice, Niculiţă îşi scuipă în palmele goale şi începu să le lunece pe
fuiorul de păr de cal al buhaiului. Rezemat pe-un şold al lui Marinică şi ţinut strîns
cu amîndouă mîinile, buhaiul se porni să mugească : vuu, vuu. Era o larmă
voioasă, o explozie de bucurie, care-mi topi pe dată sfiala. In cartea mea de
citire, versurile pluguşorului erau literă moartă, aici prinseră viaţă, le crescură
aripi şi-şi luară zborul ca nişte porumbei albi, să ducă vestea cea bună :

Mîine anul se-înnoieşte,

Pluguşorul se porneşte

Şi începe-a colinda,

Pe la case a ura.

Mînaţi măi,

Hăi, hăi !

58 | P A G E
Strigam cu toţii cît ne ţinea gura, de parcă ne-am fi luat la întrecere. Cînd
terminară colinda cu pocnete de bici şi muget de buhai, toţi ai casei ieşiseră pe
prispă. Gospodarul ne ură şi el la rîndu-i :

- Să creşteţi mari, băieţi, şi să vă fie şi vouă anul cu belşug !

Gospodina ne puse fiecăruia în traistă cîte-un colăcel cald, o roşcovă şi un pumn

de nuci.

Prin faţa următoarelor trei ogrăzi, Spirache ne mînă înainte, fără să se oprească :

- Aştia-s oamenii dracului, nu ţi-ar da nici o gaură de covrig.

Chiar de-am fi vrut să intrăm, n-am fi putut din pricina cîinilor care se izbeau în
gard, lătrînd la noi cu înverşunare. Nici o pagubă. Pînă la capătul uliţei, aproape
că răguşisem de-atîta colindat, iar traistele ne atîrnau grele de umeri. Lui
Spirache, starostele nostru, cineva îi puse în palmă şi cîţiva gologani. Cînd
ajunserăm în faţa cîrciumii, Spirache ne ceru să-l aşteptăm, intră şi se întoarse
numaidecît cu un pachet de tutun.

- Tu fumezi ? îl întrebai mirat.

- Aş ! Nu-i pentru mine, ai să vezi.

La marginea satului ne oprirăm la o căsuţă veche, lăsată într-o rînă, cu ferestre

mici cît o foaie de caiet.

- Că doar n-om colinda şi la ăsta ! se-mpotrivi Laie, încolăcindu-şi biciul pe braţul

stîng.

- Ba bine că nu ! se-ncruntă la el Spirache. Că doar nu colindăm numai ca să ne

umflam burţile. Hai, daţi-i drumul !

După întîia trosnitură de bici, înţelesei de ce Spirache nu ocolise căsuţa, de unde

nu aveam să ne aşteptăm la cine ştie ce : în uşă se ivi moş Stanică. Işi pusese un
cojoc pe umeri, era înalt şi drept şi parcă semăna cu bunicul meu. Cum de nu mă
izbise pînă atunci această asemănare ? Rostii colinda cu mai multă căldură decît
oriunde, limpede şi fără greşeală, ca pentru bunicul.

- V-aşteptam, flăcăiaşilor, că la mine nu prea se-ndeasă colindătorii, ne spuse la

urmă moş Stanică, ştergîndu-şi ochii cu dosul palmei.

E-adevărat că traistele noastre nu se mai îngreuiară mult la această căsuţă din

marginea satului. Laie se-ntoarse, grăbit să plece, făcîndu-se că nici nu vede cei
cîţiva covrigei uscaţi. Nu-mi scăpă însă gestul iute cu care Spirache puse pe
prichiciul ferestrei pachetul de tutun şi un colăcel rumen. In drum, şuieră către
Spirache, cu un rînjet batjocoritor :

- Ii dai tain moşului, ca să te ţină şi-n primăvară la oi, hai ?

Răspunsul lui Spirache fu brusc şi neaşteptat de aspru : îi smulse lui Laie biciul şi-
l alungă :

59 | P A G E
- Cară-te ! Şi să nu te mai văz în ochi. Ce ştii tu ce-i aia să fii singur şi să n-ai pe
nimeni pe lumea asta...

Laie rămase în urmă, se vedea că-i pare rău de vorbele lui, dar nu ştia cum să-
ndrepte greşeala. Ne-am continuat colindatul în patru.

Cînd ajunserăm la locul de unde începusem, în curtea învăţătorului tocmai

pătrundea, pe poarta larg deschisă, o ceată de colindători mai mari, flăcăi în
lege. Erau îmbrăcaţi în straie ţărăneşti de sărbătoare şi aveau un plug adevărat,
tras de doi boi. Bradul înfipt în mijlocul plugului era împodobit cu panglici colorate
şi beteală, boii aveau legate de coarnele poleite ştergare de borangic. Flăcăii îl
recunoscură pe Niculiţă, aşa că ne îngăduiră să ne alăturăm cetei lor. La auzul
tălăngilor şi a trosnetelor de bici, ai casei şi oaspeţii din Bucureşti ieşiră în
pridvor. Toia, înfofolită, îl ţinea de zgardă pe Topsi, care se ridicase cu picioarele
din faţă pe parmaclîc, să vadă ce-i cu hărmălaia din curte. La sfîrşit, ni se făcu
parte egală din darurile împărţite tuturor.

- Şi-acuma, gata, haideţi în casă, spuseră într-un glas mama mea şi mama lui
Niculiţă. Masa-i pusă, v-aşteptam.

Niculiţă se arătă bucuros să-i lase lui Spirache buhaiul, dar ce-ar mai fi putut face
acesta cu el, acum cînd din ceata noastră nu mai rămăseseră decît doi ? De-ar fi
fost cel puţin trei... Al treilea era pe-aproape : din mijlocul drumului, Laie,
stingher, se uita spre noi spăşit.

- Vin' de ia buhaiul, mă ! îi strigă îmblânzit Spirache. Şi să fii om, mă, nu lup !

In noaptea de revelion ni se îngădui şi nouă, copiilor, să rămînem treji pînă tîrziu.

Nu ne-a fost greu : trăsesem un somn bun după-amiază.

Cea dintii zi a noului an ne-o petrecurăm acasă. De dimineaţă, îi sorcovirăm pe-ai

noştri, şi am fi ieşit şi în sat, pe la cunoscuţii familiei Tudoran, dacă l-am fi avut
cu noi pe Spirache. Dar Spirache ne spusese că el e prea mare ca să mai meargă
cu sorcova. Tot restul zilei zburdarăm cu sania pe uliţă, ceea ce fu şi spre bucuria
lui Topsi, plictisit de-atîta şedere. Pe seară, nenea Radu se pregăti de vînătoare,
iar Niculiţă îşi lustrui patinele.

- Astea-s patine ? ! exclamă Toia, strîmbînd din buze.

Intr-adevăr, ciudate "patine" : două ciolane lungi, netezite bine pe-o parte, care
se legau de încălţări cu nojiţe de piele.

- Ai să mă vezi mîine pe gheţuş, se-nfoie Niculiţă.

Zbor cu ele ca vîntul !

A doua zi, învăţătorul împrumută din nou sania şi caii vecinului, moş Stanică se
făcu iar vizitiu şi pornirăm spre pădurice şi iaz. Tata plecase la Bucureşti, cele trei
gospodine rămăseseră acasă. Ne aflam deci în sanie : nenea Radu şi învăţătorul
Tudoran, Toia, Niculiţă, eu şi, fireşte, Topsi, cam înghesuit de săniuţă. Trecurăm
Dîmboviţa pe podul reparat între timp. Ajunşi la capătul păduricii, îl lăsarăm pe

60 | P A G E
moş Stanică să se întoarcă în sat cu sania, iar noi o luarăm spre "patinoarul"
copiilor din Podu-Sitarului. Nu departe de locul unde panta dealului se sfîrşea lin
în cîmpia netedă, iazul forma un fel de golf deschis spre larg ca un evantai. In
timpul gerurilor celor mari, apa îngheţase bocnă. Crivăţul, repezindu-se în lungul
văii, măturase zăpada şi o îngrămădise în troiene spre cele două maluri, peste
stuful uscat şi zdrenţuit. Destul de aproape de sat, locul îi ispitise dintotdeauna
pe copiii din Podu-Sitarului, dăruindu-le laolaltă un derdeluş cu pantă lungă şi o
oglindă de gheaţă, pe care la nevoie o măturau cu tîrnurile.

Un şir de copii urca pieptiş coasta, altul venea chiuind la vale, pe săniuţe de tot
felul, coveţi şi doage de butoi.

Alţi copii, mai puţini şi numai băieţi, se fugăreau şi se hîrjoneau pe gheţuş,

făcîndu-şi vînt pe patine de oase ca ale lui Niculiţă, sau de-a dreptul pe tălpile
opincilor din piele de porc. Pe mine mă ademenea derdeluşul. Apucai de
frînghioară săniuţa lui Niculiţă şi mă repezii la deal. Toia mă ajunse din urmă şi
mă înhaţă de mînecă :

- Nu tu, lasă-mă pe mine, fetele mai întîi, fetele mai întîi !

- Doar n-o să vă certaţi, interveni nenea Radu, văzînd că sînt gata să mă

împotrivesc. Nelule, hai tu cu noi, să dăm o raită prin pădurice, poate facem rost
de-un urecheat. Nu stăm mult, îţi rămîne destulă vreme şi pentru săniuţă.

N-aveam încotro, şi-apoi nădăjduiam că pînă la întoarcerea noastră, Toia o să se

sature de derdeluş. Intre timp, Niculiţă, ajutat de tatăl lui, îşi legase patinele şi o
pornise spre gheţuş.

- Niculiţă, îi strigă din urmă învăţătorul, faci cum ne-am înţeles : te ţii pe lingă
mal, nu te-ndepărtezi spre larg. Acolo, apa-i adîncă şi cu moina asta, gheaţa s-o fi
subţiat.

Niculiţă nu se opri din drum şi doar cu o mişcare a mîinii adeveri că aşa va face.

Nenea Radu, învăţătorul şi cu mine o luarăm spre pădurice. Topsi se smulgea

nerăbdător în lesă. In apropierea păduricii, printre copaci, şi dincolo, pe
întinderea pîrloagei, urmele de iepuri se încrucişau în toate direcţiile. Erau
înscrise pe zăpadă ca pe o uriaşă filă albă. Ceea ce altădată putea fi adulmecat
numai de mirosul fin al lui Topsi, acum se vedea cu ochii. Urme de iepuri - belşug,
dar iepuri - nici unul. Deşi ne aflam destul de departe, hărmălaia copiilor răzbătea
surd pînă aici. Nu era de mirare că sperioşii urecheaţi îşi făceau de lucru prin
aceste locuri numai noaptea, iar acum se pitiseră cine ştie pe unde, în inima
pădurii. Topsi îi căută pretutindeni, dar nu stîrni din tufele desfrunzite decît nişte
ciori, pe care nenea Radu prăpădi cîteva cartuşe, cum ar fi făcut orice vînător
dornic să împuţineze cit de cit neamul tîlharilor cu pene.

Se făcuse cald, neobişnuit de cald pentru ianuarie. In bătaia soarelui, zăpada de

pe crengi se topea, pe umeri ne cădeau picături mari, parcă ploua.

61 | P A G E
- Ne pierdem timpul, haidem înapoi la derdeluş, hotărî după aproape două
ceasuri nenea Radu. Să nu-l găsim chelit de zăpadă.

Ieşirăm din pădurice şi o luarăm spre iaz. Eram încă destul de departe, dar pîrtia
de pe coastă se vedea bine. Deodată, o privelişte ciudată ne făcu să tresărim : ca
spulberată de un vînt hain, droaia copiilor o luă la fugă spre sat. Cîţiva alergau cu
braţele ridicate spre iaz.

- Acolo se-ntîmplă ceva, zise învăţătorul şi iuţi pasul, apoi o luă la fugă.

Il urmarăm repede, cit ne îngăduia zăpada moale.

- Domnule, domnule, îl auzirăm strigînd pe un băiat, s-a-necat Niculiţă !

Cu acelaşi strigăt - "S-a-necat Niculiţă !" - alţi cîţiva copii trecură pe lingă noi,
gonind spre sat.

Era groaznic. Iată cum se-ncheia vacanţa noastră de Anul nou la Podu-Sitarului !
Pe malul iazului, un grup de copii priveau spre larg. Printre ei, Toia, care plîngea
cu pumnii la gură, repetînd în neştire :

- I-am spus să nu se ducă aşa departe, i-am spus, i-am spus !

La vreo două sute de paşi de mal, gheaţa se spărsese. Lespezi mari ca de sticlă,
cu marginile colţuroase, cam de grosimea unei cărţi, se legănau lunecînd în lături
şi lăsînd liber un cerc de apă mereu mai larg. Nu, Niculiţă nu se înecase, cum
crezuseră în spaima lor copiii. Era acolo, la suprafaţă, în cercul acela de apă. Se
încleştase cu mîinile înmănuşate de muchea zgrunţuroasă a unuia dintre gheţarii
aceia plutitori şi se ţinea cu umerii afară.

Invăţătorul Tudoran, năucit de groază, se repezise din fugă pe platforma de

gheaţă care se întindea intactă de la mal pe o distanţă destul de mare. Voia să se
apropie cît mai mult de copilul aflat în primejdie. Sub greutatea lui şi izbită de
bocancii ţintuiţi, gheaţa plesni, crăpătura se ramifică în toate părţile şi se alungi,
sfărîmăturile tăioase se ciocniră una de alta şi începură să se scurgă spre larg. De
la mal pînă la ochiul de apă unde se afla Niculiţă se deschise astfel un culoar
îngust, barat de sloiuri în mişcare. Scufundat în apă pînă la şolduri, învăţătorul
trebui să se întoarcă, nu putea să înoate îmbrăcat gros cum era. Ajunse anevoie
pe mal şi începu să-şi azvîrle lucrurile de pe el. Dar nu era timp de pierdut. Sloiul
de care se ţinuse Niculiţă se răsturnase si eliberat, se îndepărta. Ca să nu se
scufunde, Niculiţă mişca braţele repede, ca la o întrecere de înot, o întrecere
disperată.

- Niculiţă ştie să-noate, mi se adresă Marinică, ivit pe neaşteptate lîngă mine. Da'
o să-l tragă la fund ţoalele ude, acolo-i o bulboană...

Invăţătorului îi tremurau mîinile de spaimă şi frig, făcea mişcări nechibzuite,

degetele i se încurcau în nasturi şi-n şireturi. N-o să ajungă la timp, mă gîndeam.
Braţele lui Niculiţă se mişcau tot mai încet, băieţelul îşi lăsase capul pe spate, şi
apa, în legănare mereu mai domoală, îi acoperea cînd şi cîncl buzele strînse. Cu
căciuliţă de lînă cafenie şi cu capătul de şal ce-i plutea la ceafă, capul de copil

62 | P A G E
arăta ca o pasăre căzută din înalt, cu aripa ruptă de alice. Aşa îi va fi apărut şi lui
Topsi, sau acesta simţise din agitaţia noastră că acolo, în apă, se luptă cu
moartea mica lui gazdă cu care se hîrjonise prieteneşte ? Fără vreun îndemn,
Topsi se desprinse de lîngă noi şi o luă la fugă în salturi mari pe gheaţă, de-a
lungul crăpăturii.

Nenea Radu fu cel dintii care-şi veni în fire.

- Pune-ţi paltonul şi căciula, ai să răceşti, se adresă el învăţătorului. N-ai grijă, îl

scoate Topsi.

- Il scoate cîinele, mă ! răcni Marinică.

- Il scoate, tată ? întrebă printre sughiţuri Toia.

- Tăcere ! Nu vorbeşte nimeni afară de mine ! porunci nenea Radu.

Topsi nu trebuia tulburat, trebuia să-l lăsăm să lucreze după priceperea lui. Ajuns
la marginea gheţii, se aruncă din fugă în apă şi înotă întins spre pasărea aceea
ciudată care abia mai bătea din aripi. Ajuns lîngă Niculiţă, îi dădu mai întîi ocol,
ca şi cum n-ar fi ştiut ce are de făcut de aci înainte. Ni se opriseră inimile în piept.
In liniştea aceea apăsătoare, vocea lui nenea Radu răsună poruncitor si totuşi cu
blindeţe :

- Aport, Topsi !

La auzul vocii stăpînului său, pentru care s-ar fi azvîrlit şi în foc şi s-ar fi întors şi
de la capătul lumii, Topsi, dumirit ce are de făcut, apucă între fălcile lui puternice
capătul de şal al lui Niculiţă şi o porni înotînd încet, cu capul copilului lipit de
capul lui. Ajuns la marginea gheţii, încercă să se salte, dar nu reuşi, era prea
greu. Invăţătorul dădu să se repeadă iar pe podul de gheaţă, dar nenea Radu îl
prinse de braţ :

- Stai, o să se crape gheaţa şi stricăm totul. Ţi-am spus, nu te mai teme, îmbracă-
te. Topsi o să se descurce, ai să vezi. Aport, Topsi !

După clipa de şovăială din pricina nereuşitei, Topsi o coti pe canalul deschis şi-şi
continuă înaintarea înot spre mal. Niculiţă, cu îmbrăcămintea îmbibată de apă,
era greu, Topsi ostenise. Nu se va da oare bătut ? Cîteva sloiuri îi tăiară calea, îl
siliră să se oprească.

- Aport, Topsi ! răsună din nou vocea lui nenea Radu.

Topsi îşi adună puterile, ocoli sloiurile şi-şi urmă calea. Se apropiase bine de mal.
Il adusese pe băieţel mai repede decît ar fi putut s-o facă un om, care ar fi trebuit
să înoate toată distanţa şi la dus. Dar se vedea bine că sforţarea îl vlăguise. Dacă
va scăpa din gură şalul lui Niculiţă ? Acolo apa avea încă adîncime. Trebuia totuşi
ajutat. Pe învăţător, gheaţa nu-l ţinuse. Dar pe-un copil ?

Pe-un copil, poate. Fără să mai întreb, o pornii pe gheată încet, călcînd pe virfuri.

- Nelule, se rupe gheaţa cu tine, ai să te îneci ! strigă Toia.

63 | P A G E
- Linişte ! îi ceru nenea Radu. Aşa, Nelule, pune piciorul uşurel, nu izbi.

Distanţa dintre mine şi Topsi se micşora mereu. Vedeam acum bine ochii lui
Topsi, ochii lui mari şi buni se aţintiseră asupra mea. Dar ochii lui Niculiţă ? Nu-i
vedeam. Faţa lui Niculiţă era lipită de urechea lui Topsi. Nu cumva Niculiţă
leşinase, sau chiar murise ? Nu, fiindcă îşi răsuci puţin capul, cînd mă auzi rostind
:

- Aport, Topsi, aici, Topsi !

Mă aplecai şi prinsei cu dreapta celălalt capăt al şalului înfăşurat şi înnodat sub

gulerul de blană al lui Niculiţă. Voiam să-l ridic pe băieţel, să-l trag pe gheaţă. Cu
neputinţă ! De nu i-ar da drumul Topsi. Dar Topsi nu-i dădu drumul. Şi aşa, încet,
încet, eu de-o parte, pe gheaţă, săltînd de-un capăt al şalului, Topsi, de alta,
ţinînd strîns între dinţi celălalt capăt, ne apropiarăm de mal. La apă mică,
învăţătorul, îmbrăcat pe jumătate între timp, ne ieşi în întâmpinare, îl luă pe
Niculiţă în braţe şi ieşi pe mal. Il auzii pe Niculiţă întrebînd cu voce stinsă :

- Nu m-am înecat, tătuţă ?

Sărind pe mal, Topsi dădu fuga la nenea Radu, parcă pentru a-i raporta că-şi
îndeplinise misiunea. Nenea Radu îl mîngîie, Toia se repezi la el şi-l prinse cu
braţele pe după gît :

- Topsi, dragule, ce mai, te-ai purtat formidabil ! Topsi nu era un înfumurat. Se

smulse din îmbrăţişare şi începu să se scuture de apă. Toia veni la mine şi mă
sărută pe amîndoi obrajii :

- Dar şi tu !

Marinică o luă la goană spre sat, strigînd mereu :

- L-a scos cîinele, mă ! Pe Niculiţă, mă, l-a scos cîinele, mă !

Niculiţă trebuia învelit la iuţeală în ceva gros şi uscat. Tatăl lui îl înfăşură în scurta
îmblănită, singura parte din îmbrăcăminte pe care nu şi-o udase.

- Ai să te-mbolnăveşti, îi spuse nenea Radu şi-i azvîrli pe spate canadiana lui de

vînătoare, căptuşită cu blăniţe de jder.

- Aşa ai să îngheţi dumneata pînă acasă, încercă să se împotrivească învăţătorul,

pornind aproape în fugă spre sat, cu Niculiţă în braţe.

Dar n-avea să îngheţe nimeni. Pe drum se apropia în goana cailor sania cu moş
Stanică. In sanie, între mama şi tanti Adela, doamna Melania plîngea în hohote.
Copiii care fugiseră încă de la început în sat răspândiseră ştirea că Niculiţă se
înecase. La trecerea săniei, Marinică strigase că băiatul fusese scos de Topsi, dar
nu spusese cum, sau nu-l auzise nimeni.

- Adă-mi-l, adă-mi odoraşul, fecioraşul meu ! strigă mama îndurerată către soţul
ei.

64 | P A G E
- Ia-l. Odoraşul tău e viu şi nevătămat, doar murat ca o varză. Iar cînd şi-o veni în
fire, să-i tragi vreo două la fund, pentru ca altădată să asculte, cînd e învăţat de
bine. Deocamdată, stoarce-l !

Scăpat din ghearele spaimei, învăţătorul Tudoran era acum pornit pe glume.

In sanie se găseaua cîteva pături. Niculiţă fu înfăşurat aşa cum era şi strîns la
piept de mama lui. Invăţătorul îi înapoie lui nenea Radu canadiana şi-şi puse şi el
pe umeri un pled. Moş Stanică întorsese sania, dar învăţătorul opri braţul care
ridicase biciul.

- Hai, Topsi, vino şi tu colea, că şi tu eşti ud ! strigă el.

Topsi se uită la nenea Radu : avea voie să urce ?

- Sus, Topsi ! îi dădu dezlegare nenea Radu.

Caii se smulseseră din loc, sania pornise. Dintr-un salt, Topsi fu sus şi se cuibări
în fîn.

Plecarăm la Bucureşti în aceeaşi seară. Doctorul din tîrgul învecinat, adus în

grabă, îi liniştise pe părinţi şi pe noi toţi : Niculiţă se alesese cu o răceală bună,
dar, voinic cum arăta, se va pune repede pe picioare.

Trecură cîţiva ani, fără să mai am prilejul de a călători pînă la Podu-Sitarului.

Nenea Radu fusese mutat cu serviciul în provincie, "vînătorile" mele luaseră
sfîrşit, mă despărţisem de Topsi cu nespusă părere de rău, pentru totdeauna.
Intr-o zi citii la rubrica sportivă a unui ziar că la un concurs şcolăresc pe judeţ,
"locul întîi la patinaj viteză" fusese ocupat de "elevul Tudoran Nicolae" din clasa a
patra a şcolii primare din Podu-Sitarului. Aşadar, Niculiţă se scuturase barbăteste
de spaima prin care trecuse şi nu se lăsase de patinaj. Invăţase însă că trebuie să
fie prevăzător şi să asculte de sfaturile celor mari, nu ca atunci. Şi cu siguranţă
că schimbase patinele din ciolane cu patine adevărate. Altminteri cum ar fi
ocupat locul întîi la un concurs ? !

SFARSIT

Scanat si corectat de p1710, aprilie, 2010.

65 | P A G E