nimicuri

nr. 371/22 dec. 2017

De colindețe

Vinerea Crăciunului era dedicată de noi, copiii, mergerii cu colindul după colindețe.
Mai întâi trebuia să golim traistele de toate resturile rămase prin ele din septembrie, de când
a început școala și până acum. Munca asta pe care ne punea mama s-o facem mereu era
făcută cu plăcere numai acum. Resturi de mâncare, resturi de creioane, foi de hârtie rupte
de prin cărți sau de prin caiete, resturi de cretă, penițe strâmbe, toate erau aruncate din
traistă căci în seara mergeam după colindețe. Mama Ioana le zicea bolindețe, nu știa nici ea
de ce.
Știu că odată când trebuia să plec la colindat mi s-a rupt ața de la traistă și trebuia
împletită alta din fire din lână, dar nu mai era timp, rămâneam în urmă. Cea care se rupsese
nu mai putea fi înnodată căci rămânea prea mică și nu mai avea loc capul meu în ea când a
trebuit s-o bag după gât. Am tăiat cât mi-a trebuit din fitilul de doi stânjeni din care tăia
mama pentru lampă și mi-am legat-o la traistă și așa am putut să merg după colindețe. A
doua zi când a văzut mama tot fitilul ei legat la traista mea, m-a luat la întrebări și am reușit
să mut vina pe mama Leanca, ea era vinovată săraca de toate prostiile pe care le făceam eu.
La colindețe ne adunam mai mulți, cei mai mici eram băgați în față și strigam cât
puteam noi de tare de ne ieșeau plămânii din capul pieptului:
Bună Dimineața la Moș Ajun,
Ne dați, ori nu ne dați?
Am venit și noi odată,
La mulți ani cu sănătate,
Și la anul să venim,
Sănătoși să vă găsim!
Colindețele erau ușor de învățat pentru noi, erau scurte, cele mai scurte dintre urările
de sărbători, și primeam întotdeauna câte un colac care se adăuga peste ceilalți din traistă.
Și nu era om care să nu ne primească cu colindețele, porțile erau deschise pe la toți,
era o mare rușine să nu se primească colindătorii.
Ieșea omul, își potolea câinele în lanț, ieșea și femeia cu coșul de colindețe și ne
împărțea la fiecare. Cei mai isteți dintre noi ne așezam din nou la rând după ce băgam
colacul în traistă.
- Vezi, fă, că al lui Ciuinel mai stătu odată la rând și te înșeală! La fel și al lui Costache!
- Lasă-I să mă înșele că d-aia sunt colindețe…
Femeia se bucura când dădea colindețe de pomană, colindețele erau semnul
belșugului și al bucuriei. Mama zicea că și atunci când se dospea aluatul în căpistere, și atunci
când se frământa și creștea, trebuia să te bucuri… Și trebuiau făcute cu dragoste, și trebuiau
împărțite cu multă bucurie…

1
 Dar cea mai mare bucurie pentru noi era atunci când se ridica țestul cu vătraiul, când
se băga cârpătorul sub țest și se scoteau opt sau zece colăcei rumezi și fierbinți, cu frunzele
de nuc arse sub ei, colindețele așteptate de un an de zile. Trebuia să fie număr cu soț, așa
zicea mama Ioana că așa se dă la morți, cu soț. De fapt și coca pentru colindețe se frământa
de două ori în căpistere.
Cei care veneau de la oraș, de la Slatina sau de la Drăgășani, aduceau covrigi mari
stropiți cu semințe de mac sau de susan, și pe la âștia era înghesuială mare.
Cei mai mari, nu prea îndrăzneau să intre în curte, ori furaseră astă vară niște cireșe
din grădina celui pe care-l uram noi, ori îi spărseseră vreun geam cu vreo piatră rătăcită.
Bebe al Eugeniei, care nu îndrăznea să intre în curte la doda Vena a lui nea Ion Vulpoi
pentru că îi furase niște ouă de sub o cloță astă primăvară, striga la mine de dincolo de gard,
din drum:
-Bă, al Loticăi, vezi că Vulpoi a tăiat porcul ăla mare de la Ignat! Uite ce cârnați a atârnat pe
sală, la vânt, doi stânjeni, mă. Strigă mă, acum:
Dă colacul și cârnatul,
Dacă nu, mă duc la altul!
Bineînțeles că eu nu îndrăzneam să fac tot ce mă învăța Bebe, eram copil cuminte și
el mă să mă iau după Iaca Cui, cum îi zicea țața Eugenia, mama lui Bebe, diavolului.
Mai erau și alții mai mari, flăcăii, care veneau numai pentru vin și pentru bani, intrau
în curte, numai după când ieșea omul în pragul casei cu oala cu vin și îi chema și pe ei:
- Marine, hai mă și voi, veniți să bem o cană de vin că s-a făcut și vinul. În toamna asta de-te
Dumnezeu de se făcură toate, mă, parcă au fost făcute și aranjate de Dumnezeu!
Flăcăii luau niște moace nevinovate, luau și ei câte o colindeață, luau cana de vin și ne
puneau să strigăm cât puteam:
Bună dimineața la Moș Ajun!
Noi ne grăbeam, ne luasem colindețele și ne grăbeam căci trebuia să mergem la altul,
să nu ne-o ia alții înainte. Mai erau alții, cei de la vale care ne puteau întrece, și ne-o puteau
lua înainte.
Finu Lilică nu uita să-I aducă aminte lui nea Ion:
- Dar cu popa cum stai, nea Ioane? Ești la zi cu datoriile pentru biserică? Ai auzit că trebuie
reparat acoperișul?
– Lasă-l mă pe popa să doarmă acum, că mâine trebuie să vină cu Ajunul prin tot satul. Luați
și voi niște mărunțiș să aveți pentru o damigeană de vin când ajungeți la capul satului.
Cei mai mari dintre noi umpleau traistele mai repede și când ajungeau acasă sau la
vreo rudă le goleau sau luau câte o față de pernă.
Era mai greu pe la casele învățătorilor, căci erau mulți învățători pe atunci în, care
erau atenți la ce strigăm și la cum strigăm. Era un chin și la doamna Filofteia, și la domnu’
Gogu, și la domnu’ Titică, și la toți ceilalți…
Când ajungeam la capul satului, cei mai mari făceau contabilitatea, adică făceau
socotelile, și ne puneau și pe noi, cei mai mici să scoatem din buzunare tot mărunțișul pe
care-l căpătasem căci ei trebuiau să cumpere vin de la finu Rambie Stănculescu:

2
 - Hai, al Loticăi, scoate tot ce-ți dete tactău mare, tot ce-ți băgă în buzunarul ăla mic, crezi că
noi nu văzurăm?
Eu scoteam banii și-i dădeam, apoi îmi dădeau lacrimile.
- Lasă Gheorghe, nu plânge, bucură-te, o fi pomană pe lumea ailaltă pentru nen-tău Mișu.. O
să-ți dau eu alți bani când ajungem acasă…
Era nenea Vergică, fratele mamei care venise să mă ia acasă și adusese o damigeană
de vin s-o dea de pomană la flăcăi în curte la finu Nicolae Gheorghian, unde se termina satul.
– Ia-o fine Lilică, și împarte la băieți să fie de pomană pentru frate-meu Mișu… S-a dus
cumnatu’ Marin la frate-meu Ionel la Batia, lângă Olt, să ia vin pentru sărbători, și frate-meu
ne-a dat vorbă să-i împărțim și lui Mișu o vadră de pomană. Finu Lilică aducea în curte niște
căni și împărțea acolo pe la toți…
- Să-i fie lui Mișu…
Finu Nicolae Ghiorghean ne băga în casă, unde mai veneau și alți oameni bătrâni de la
capul satului, Florea Baicu, finu Rambie Stănculescu...
- Cum zici nașule că a murit nașu Mișu acum doi ani în armată?
- Mai avea câteva zile până termina cătănia, săracul, și am primit telegramă să ne ducem la el
că e gata să moară… M-am dus eu la Iași, la spital la Socola, că ăilalți erau plecați de acasă.
L-am găsit în viață, săracul, dar nu mai vorbea… Când m-a văzut, i-au dat lacrimile, mi-a luat
mâna, mi-a strâns-o într-a lui, și și-a dat sufletul… Am apucat numai să-i aprind o
lumânare…Pe urmă l-am adus din Moldova cu trenul până la Drăgășani, unde a venit frate-
meu Ionel cu căruța și l-am adus acasă… Am găsit înțelegere la regiment, au lăsat un soldat
de acolo care l-a însoțit până acasă la noi când i-a semnat ordinul de deplasare și tata și șeful
de post…
A murit de foame, săracul, a fost foamete mare în Moldova că veneau din Basarabia
trenurile pline, nici pe vagoane nu aveai unde să stai… D-aia ne-a trimis acum frate-meu
Ionel vinul ăsta să-l dăm de pomană, și ne gândirăm că acum de colindețe ar fi bine… A fost
jale mare când l-am îngropat, știți și voi, plângea toată lumea…
Tăceau toți, parcă vinovați de ceva,nu știau nici ei de ce… O liniște pusese stăpânire
peste miezul nopții…
Apoi, nenea Vergică mă punea pe umeri:
- Hai acasă, Gheorghe… Așa te purta nen-tău Mișu în cârcă, când erai mai mic… Te ducea și la
colindețe…
Gheorghe Atanasescu/22 dec. 2016

3
4