LISTĂ DE LECTURI

CLASA A III-A (2021)

Racul, broasca şi ştiuca - de Alecu Donici

Racul, broasca şi o ştiucă

Într-o zi s-au apucat

De pe mal în iaz s-aducă

Un sac cu grâu încărcat.

Şi la el toţi se înhamă:

Trag, întind, dar iau de samă

Că sacul stă neclintit,

Căci se trăgea neunit.

Racul înapoi se da,

Broasca tot în sus sălta,

Ştiuca foarte se izbea

Şi nimic nu isprăvea.

Nu ştiu cine-i vinovat;

Însă, pe cât am aflat,

Sacul în iaz nu s-a tras,

Ci tot pe loc a rămas.

Aşa-i şi la omenire,

Când în obşte nu-i unire:

Nici o treabă nu se face

Cu izbândă şi cu pace.
 La cireșe - de Ion Creangă

Odată, vara, pe-aproape de Moşi, mă furişez din casă şi mă duc,

ziua miaza-mare, la moş Vasile, fratele tatei cel mai mare, să fur nişte
cireşe; căci numai la dânsul şi încă la vro două locuri din sat era câteun
cireş văratic, care se cocea-pălea de Duminica Mare. Şi mă chitesc eu în
mine, cum s-o dau, ca să nu mă prindă. Intru mai întâi în casa omului şi
mă fac a cere pe Ioan, să ne ducem la scăldat.

— Nu-i acasă Ion, zise mătuşa Mărioara; s-a dus cu moşu-tău

Vasile sub cetate, la o chiuă din Codreni, s-aducă nişte sumani. Căci
trebuie să vă spun că la Humuleşti torc şi fetele şi băieţii, şi femeile şi
bărbaţii; şi se fac multe giguri de sumani, şi lăi, şi de noaten, care se vând
şi pănură, şi cusute; şi acolo, pe loc, la negustori armeni, veniţi înadins
din alte târguri: Focşani, Bacău, Roman, Târgu-Frumos, şi de pe aiurea,
precum şi pe la iarmaroace în toate părţile. Cu asta se hrănesc mai mult
humuleştenii, răzeşi fără pământuri, şi cu negustoria din picioare: vite,
cai, porci, oi, brânză, lână, oloi, sare şi făină de păpuşoi; sumane mari,
genunchere şi sărdace; iţari, bernevici, cămeşoaie, lăicere şi scorţuri
înflorite; ştergare din borangic alese, şi alte lucruri, ce le duceau lunea în
târg de vânzare, sau joia pe la mănăstirile de maice, cărora le vine cam
peste mână târgul. Apoi dar, mai rămâi sănătoasă, mătuşă Mărioară!
vorba de dinioarea; şi-mi pare rău că nu-i vărul Ion acasă, că tare-aş fi
avut plăcere să ne scăldăm împreună… Dar în gândul meu: Ştii c-am
nimerit-o? bine că nu-s acasă; şi, de n-ar veni degrabă, şi mai bine-ar fi!
… Şi, scurt şi cuprinzător, sărut mâna mătuşei, luându-mi ziua bună, ca
un băiat de treabă, ies din casă cu chip că mă duc la scăldat, mă şupuresc
pe unde pot şi, când colo, mă trezesc în cireşul femeii şi încep a cărăbăni
la cireşe în sân, crude, coapte, cum se găseau. Şi cum eram îngrijit şi mă
sileam să fac ce-oi face mai degrabă, iaca mătuşa Mărioara, c-o jordie în
mână, la tulpina cireşului.

— Dar bine, ghiavole, aici ţi-i scăldatul? zise ea, cu ochii holbaţi la
mine; coboară-te jos, tâlharule, că te-oi învăţa eu!

Dar cum să te cobori, căci jos era prăpădenie! Dacă vede ea şi vede
că nu mă dau, zvârr! de vro două-trei ori cu bulgări în mine, dar nu mă
chiteşte. Apoi începe a se aburca pe cireş în sus, zicând: Stai, măi
porcane, că te căptuşeşte ea, Mărioara, acuş! Atunci eu mă dau iute pe-o
creangă, mai spre poale, şi odată fac zup! în nişte cânepă, care se întindea
de la cireş înainte şi era crudă şi până la brâu de naltă. Şi nebuna de
mătuşa Mărioara, după mine, şi eu fuga iepureşte prin cânepă, şi ea pe
urma mea, până la gardul din fundul grădinii, pe care neavând vreme să-l
sar, o cotigeam înapoi, iar prin cânepă, fugind tot iepureşte, şi ea după
mine până-n dreptul ocolului pe unde-mi era iar greu de sărit; pe de lături
iar gard, şi hârsita de mătuşă nu mă slăbea din fugă nici în ruptul capului!
Cât pe ce să pună mâna pe mine! Şi eu fuga, şi ea fuga, şi eu fuga, şi ea
fuga, până ce dăm cânepa toată palancă la pământ; căci, să nu spun
minciuni, erau vro zece-douăsprezece prăjini de cânepă, frumoasă şi
deasă cum îi peria, de care nu s-a ales nimica. Şi după ce facem noi
trebuşoara asta, mătuşa, nu ştiu cum, se încâlceşte prin cânepă, ori se
împiedică de ceva, şi cade jos. Eu, atunci, iute mă răsucesc într-un picior,
fac vro două sărituri mai potrivite, mă azvârl peste gard, de parcă nici nu
l-am atins, şi-mi pierd urma, ducându-mă acasă şi fiind foarte cuminte în
ziua aceea…

Dar mai în deseară, iaca şi moş Vasile, cu vornicul şi paznicul,

strigă pe tata la poartă, îi spun pricina şi-l cheamă să fie de faţă când s-a
ispăşi cânepa şi cireşele… căci, drept vorbind, şi moş Vasile era un
cărpănos ş-un pui de zgârie-brânză, ca şi mătuşa Mărioara. Vorba ceea: A
tunat şi i-a adunat. Însă degeaba mai clămpănesc eu din gură: cine ce are
cu munca omului? Stricăciunea se făcuse, şi vinovatul trebuia să
plătească. Vorba ceea: Nu plăteşte bogatul, ci vinovatul. Aşa şi tata: a dat
gloabă pentru mine, şi pace bună! Şi după ce-a venit el ruşinat de la
ispaşă, mi-a tras o chelfăneală ca aceea, zicând:

— Na! satură-te de cireşe! De-amu să ştii că ţi-ai mâncat liftiria de

la mine, spânzuratule! Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe
urma ta? Şi iaca aşa cu cireşele; s-a împlinit vorba mamei, sărmana, iute
şi degrabă: Că Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtişag.
 Primăvara - de George Topîrceanu

După-atâta frig și ceață Pentru câte-a tras, sărmanul,

Iar s-arată soarele. Cui să ceară daune?…
De-acum nu ne mai îngheață Drept sub nasul lui, motanul
Nasul și picioarele! A venit să miaune.

Cu narciși, cu crini, cu lotuși, Dar acum l-a prins potaia

Timpul cald s-apropie. Și-a-nceput să-l scuture…
Primăvara asta totuși Peste toată hărmălaia
Nu-i decât o copie. Trece-n zbor un fluture.

Sub cerdac, pe lăuruscă, Pe trotuar, alături saltă

Cum trecură Babele, Două fete vesele…
A ieșit un pui de muscă Zău că-mi vine să-mi las baltă
Să-și usuce labele. Toate interesele.

Păsările migratoare
Se re-ntorc din tropice.
Gâzele depun la soare
Ouă microscopice.

Toată lumea din ogradă

Cântă fără pauză.
Doi cocoși se iau la sfadă
Nu știu din ce cauză.

Un curcan stă sus, pe-o bârnă,

Nu vrea să se bucure.
Moțul roșu îi atârnă
Moale ca un ciucure.

Doar Grivei, bătrânul, n-are

Cu ce roade oasele.
Că de când cu postul mare,
Toate-i merg de-a-ndoasele.
 Ce mai faci, bunico? - de Mircea Sântimbreanu

Acum, că s-a dat vacanţa de vară, că e vară cu adevărat, acum, că o

plimbare intră şi în programul vacanţei, şi în cel al verii, o vizită făcută
bunicilor e o chestiune de ore. Vă asigur că toţi bunicii din ţară ies,
începând de azi, mai des pe la poartă, privesc cu mâna streaşină la ochi,
în zare, şi întreabă:

– Oare nu-mi vine nepoţelul?

Sau:
– Care din ei o să apară azi?

Aşadar, începând de azi, în pragul miilor de bunici se vor ivi zeci şi

zeci de mii de nepoţi, căci numărul mlădiţelor e totdeauna mai mare ca al
tulpinilor, şi, cu obrajii îmbujoraţi, vor zice:
– Ce mai faci, bunicule? Ce mai faci, bunico?
Ei bine, tocmai despre acest ”ce mai faci?” vrem să stăm de vorbă.
Există un ”ce mai faci?” spus ca să fie spus! De formă sau de
politeţe. Iată-l:
- Ce mai faci, bunico, cari apă? Spargi lemne? Mda… Am vrut să
văd ce mai faci… La revedere. Mai trec eu pe la dumneata să văd ce mai
faci…

Te-ai răsucit pe călcâie şi ai plecat… Bunica ştie că ai treburi.

Altminteri, desigur, îşi spune ea, ai mai fi rămas. Ea ştie că într-o zi de
vacanţă un şcolar are multe de făcut: un joc cu mingea, o plimbare cu o
prietenă, pescuit, bicicleta…Se bucură că e zi cu soare, se bucură de
bucuria ta, şi, totuşi, în inima ei, nemărturisit, s-a lăsat o umbră, iar vara a
pierit pentru o clipă. Cu toate acestea, fii sigur, a doua zi priveşte din nou
în lungul străzii, cu mâinile streaşină la ochi, şi te aşteaptă. Pe tine sau
poate pe un alt nepoţel.

De data aceasta e zi cu ploaie, cerul e cu nori. Şi iată, pentru că e

vacanţă, apare un alt nepoţel. Şi el deschide vorba cu ”ce mai faci?”, dar
este altceva… Judecaţi singuri.
– Ce mai faci, bunico? Cari apă? Dă-mi să te ajut eu… Mai dă-mi o
găleată, să fie mai cu spor…
Nu e o treabă prea grea pentru un nepoţel destul de mare. Pentru un
bătrân, fireşte, e mult mai greu…Bunica de abia a avut timpul să-şi
şteargă pe furiş o lacrimă, că apa a şi fost cărată.
 – Şi acum, bunico, ce mai faci? Nu mă pricep la bucătărie, dar dă-
mi voie să-ţi fac eu surcele. Pentru toată săptămâna.

Bunica aude zgomotul toporului. Afară plouă, cerul nu s-a luminat

încă. Aşadar lumina de pe chipul bunicii nu vine de afară. Nu, nu de
afară. Iată şi surcelele.

Afară timpul e posomorât şi ploaia adaugă un rând de perdele

ferestrelor. În casă însă parcă este mai mult soare ca oricând… Bunica îşi
lasă inima mângâiată de aceste raze, şi nici nu aude ce spune nepoţelul.
Tresare.
– Ai spus ceva?
– Da. Ce faci după-masă, bunico? Vii cu mine la teatru? Am luat
pentru noi doi bilete…

Acum bunica ştie de unde vine lumina. În casa ei a poposit

vacanţa. A adus-o nepoţelul.
 Stejarul din Borzești - de Eusebiu Camilar

Ştefan cel Mare îndrăgise plaiurile Moldovei încă din copilărie. Îi

plăcea să se joace cu copiii răzeşilor. Toţi îi spuneau Ştefăniţă sau
Ştefănucă, şi era bucuria lor când venea prin părţile Trotuşului Mic.
Îndesat, sprinten şi ager, nu-l putea nimeni întrece în aruncarea săgeţilor
către uli. Avea ochi albaştri, părul inelat. Purta şi zale uşoare. Şi nişte
pinteni frumoşi. Aşa îl aducea părintele său, Bogdan voievod, dinainte, pe
şa, arătându-i frumuseţi şi bogăţii pe întinsurile patriei, de la Suceava-n
jos, dar lui Ştefan îi plăceau cel mai mult împrejurimile Borzeştilor, unde
se afla un stejar uriaş, rotund în coroană, gros cât să-l cuprindă patru
oameni. Acolo se aduna Ştefan cu copiii de prin partea locului. Toţi
dădeau chiote că s-au întâlnit, îndată începea joaca. După ce se minunau
de dibăcia lui Ştefan la săgetarea ulilor, prindeau să se joace „de-a
tătarii”. Se despărţeau în două cete: cei din ceata lui Ştefan erau
moldovenii, cei din ceata a doua erau tătarii, în frunte cu puiul de răzeş
Mitruţ.

Pe vremea aceea Moldova era pământ al năvălirilor. Veneau tătarii

şi-i pârjoleau până şi iarba. Erau arse satele şi cetăţile. Oamenii erau
legaţi cu juvăţul de gât şi duşi la robie. Când bătea vestea rea dinspre
vadurile năvălitorilor, s-aprindeau focuri pe dealuri, căci aşa era ştafeta de
pe atunci, a moldovenilor: se aprindea un foc mare tocmai pe Prut, în
culmea unui deal mare, şi-l zăreau alţi pândari, de pe alte dealuri, şi aşa
focurile s-aprindeau unul după altul, din deal în deal, până sub pădurile
Sucevei. Aşa afla domnul de primejdie. Îşi aduna oştile de ţară şi oştile în
leafă, să ţină piept cumpenei. Dar tătarii erau mai tari şi nu mai avea pace
sărmana Moldovă! Oamenii fugeau în codru şi-n munte, în timp ce
semănăturile ardeau şi satele erau şterse de pe faţa pământului.

Era în ziua aceea un văzduh limpede ca lacrima. Înfloriseră

trandafirii sălbatici şi sulfina. Era vremea când cântă toate păsările
câmpului, când ţârâie din nişte uşoare strune miile da gâze de prin fânuri.
Ciocârliile umpluseră văzduhul de cântare.

Glasurile copiilor din Borzeşti s-amestecau cu glasurile păsărilor, şi

parcă era ziua aceea un imn închinat frumuseţilor nemuritoare ale firii.
Deodată prima ceată de copii, în frunte cu Ştefăniţă, s-a ascuns la pândă
într-o pădurice. Cealaltă, în frunte cu Mitruţ, s-a ascuns după un deal, pe
unde năvăleau de obicei tătarii cei adevăraţi. Apoi s-a arătat Mitruţ, ca un
han tătăresc ce se prefăcea că este, iscodind cu ochii împrejurimile
stejarului. La un chiot al lui, copiii s-au aruncat în năvală, umplând valea
de veselia strigătelor. A ieşit şi ceata lui Ştefăniţă din pădure, şi săgeţile
de trestie vâjâiau uşurel, întrecându-se cu bâzâitul bondarilor. Bătălia a
durat aproape un ceas. Tare era Ştefăniţă, tare şi Mitruţ, dar până la urmă
Ştefăniţă a ieşit biruitor.

Prins între nişte lănci de trestie, ca un han-tătar, Mitruţ a fost dus la

judeţ, în faţa puilor de moldoveni. Aşezat pe un butuc, sub stejarul cel
rămuros, Ştefăniţă a prins a-l judeca straşnic, întrebându-l: de ce-i calcă
ţara? de ce ucide copiii? de ce dă foc satelor? Nu se pot apuca năvălitorii
de munca pământului, să nu mai fie spaimă pentru ţara Moldovei?
Întrebându-l, Ştefăniţă îşi limpezea, de fapt, primejdia tătarilor şi
necazurile oamenilor. Îşi strânse pumnii. În lungul obrazului îi aluneca o
lacrimă, întâia lacrimă de ciudă. Văzuse cu ochii lui sate arzând şi carele
Moldovei în pribegie. Văzuse şi corbi zburând spre stârvurile oamenilor.
Zărise şi tătari, pe un deal, departe, şi-n urma lor cerul era înroşit de
focuri. Asta era întâia amintire a voievodului despre tătari.

— De ce? a întrebat înc-o dată Ştefăniţă, aşa de crunt, încât Mitruţ

aproape că şi-a pierdut firea, iar ceilalţi copii au stat din râs. De ce calci
pământ străin, han nelegiuit? Ce pedeapsă i se cuvine pentru că a năvălit
în ţară străină?

— Să i se reteze nasul… a spus unul.

— Nu! e prea puţin! a răspuns Ştefaniţă.

— Să i se scoată ochii …

— Nu, e prea puţin!

— Atunci spânzurat să fie de ramurile stejarului… a spus altul, şi

Mitruţ nu mai putea de bucurie că va fi legat cu frânghiile de subsuori şi
urcat sus, sus, cum nu mai urcase niciodată!

Copiii şi-au desfăcut cingătorile, apoi şi le-au legat una de alta.

Toţi râdeau şi chiuiau, numai Ştefăniţă stătea încruntat şi tăcut, ca un
adevărat judecător al năvălitorilor.

— Aşa! a spus el, în timp ce copiii ceilalţi îl trăgeau pe Mitruţ în

sus.

Mitruţ râdea şi bătea din palme.

 L-au urcat până la jumătatea stejarului, şi l-au lăsat în leagănul
uşurel al vântului. Deodată, cum râdea el aşa şi se legăna, s-a uitat
departe. A îngălbenit! Glasul i-a pierit în gât! Abia a izbutit să strige:

—Tătarii!… Vin tătarii! Vin tătarii…

Şi se uita cu groază cum vin tătarii cei adevăraţi, în galopul cailor,

cu iataganele-n dinţi, cu şomoioguri aprinse în vârful suliţelor.

– Coborâţi-mă repede… vin tătarii! a strigat el a doua oară, dar

copiii au luat-o la fugă, spre sat, ţipând:

— Tătarii… vin tătarii!

Au prins să bată clopotele de furtună. Oamenii apucau spre codru,

ori înşfăcau parii afumaţi la capăt, furcile, coasele şi topoarele, gata de
apărare. Pretutindeni s-auzeau ţipetele copiilor şi-ale femeilor:

— Tătarii!… vin tătarii!…

Şi băteau mai tare clopotele.

Tătarii năvăleau într-o trâmbă lungă, şi-n urma lor colburile urcau
până-n înălţimi, amestecate cu fumurile satelor aprinse. Cum au ajuns sub
stejarul din Borzeşti, hanul năvălitorilor l-a zărit între ramuri pe Mitruţ,
aproape mort de spaimă.

— Ce-i facem copilului din stejar? a întrebat un ataman. Tragem cu

săgeţile în el?

— Nu! a răspuns hanul. Dacă trage careva în el vreo săgeată, îl

ucid…

— De ce? s-au mirat tătarii.

— Pentru că pe acest pui de moldovean vreau să-l ucid eu! Fac

rămăşag că-l nimeresc drept în inimă, cu prima săgeată…

— Să vedem… au spus celelalte căpetenii şi cetele s-au aşternut pe

vale, în priveală.

— Fie-ţi milă… a răcnit Mitruţ, când hanul a întins arcul, dar n-a
mai apucat să spună nimic, căci o săgeată l-a nimerit drept în inimă şi l-a
omorât.
 Apoi trâmba a sărit pe cai, a pornit galop, dând foc satelor, ucigând
şi prăpădind tot, spre Suceava-n sus.

În vremea asta, Bogdan Voievod galopa spre munţi, ţinându-l pe

Ştefaniţă dinaintea lui. Se lăsase întunericul. Cărarea codrilor urca.

— Niciodată să nu uiţi, fiul meu… îi spunea voievodul. Copilul din

Borzeşti trebuie răzbunat!

— Niciodată n-am să uit, tată… a răspuns Ştefaniţă. Pe Mitruţ am

să-l răzbun eu, cu mâna mea! Dacă trăieşte hanul până cresc eu mare, îl
spânzur de stejarul din Borzeşti…

— Aşa să faci! i-a răspuns tatăl. Ca să se înveţe minte, să nu mai

omoare oameni nevinovaţi, să nu mai calce pământ străin…

Şi Bogdan Voievod i-a grăit toată noaptea, la un schit din munte,

arătându-i prin cuvânt de foc, că apărarea pământului străbunilor e cel
mai sfânt lucru al vitejilor!

— N-am să uit, tată! Am să răzbun sângele lui Mitruţ şi al

sărmanei noastre Moldove…

Pârjolul urca tot înainte, din Ţara de Jos, spre cetatea de scaun a
Sucevei. Ardeau pădurile, ardeau câmpiile. Norodul legat în funii apuca
drumurile robiei.

Astfel necăjea Moldova acelor vremuri. Dar cu cât Bogdan

Voievod îmbătrânea, se ridica Ştefaniţă, ca un stejar tânăr! Nu uita nici în
somn moartea îngrozitoare a lui Mitruţ. Cum şi-a pus pe frunte coroana
Moldovei, întâi a vrut să facă rânduială dinspre tătari. Nu le-a călcat
pământurile, ci a trimis oameni să-i întrebe; se liniştesc sau nu? Că prea
s-a încruntat lumea de atâta sânge şi năvăliri. Îi sfătuia cu domolul, după
firea moldovenească, să se lase de pradă, să se apuce de lucru, ca oamenii
Moldovei, căci cu prada n-au s-ajungă departe! Să afle banul că ţara are
domn tânâr şi viteaz şi va fi vai şi amar de cei ce-i vor mai călca
hotarele…

Hanul a primit cuvântul lui Ştefan cel Mare cu mânie straşnică. A

scrâşnit:

— Auzi, câinele! Cum îndrăzneşte să-mi trimită astfel de cuvânt,

mie, hanul lumilor?!… Cu buzduganul am să-i zdrobesc dinţii! Am să-i
tai limba cu paloşul, să nu mai poată grăi aşa…
 — E tânăr şi are cutezanţa tinereţii! i-au spus atamanii. Să-i
învăţăm oleacă minte! Dar ar fi bine, Măria Ta, să rămâi în cort, căci eşti
ostenit de bătrâneţe…

—Nu! a răspuns hanul, dând poruncă oştenilor să se pregătească.

Mă duc să-l învăţ minte pe puiul acesta cutezător…

Şi astfel, iar s-au aprins focurile de veste, din deal în deal, de la

Prut până la zidurile Sucevei. Răzeşii Ţării de Jos s-au strâns la Borzeşti,
în preajma vadului mare al năvălitorilor. A coborât şi Ştefan, cu ţara, de
cum i s-a adus vestea de cumpănă.

Într-o noapte cerul s-a făcut roşu cât ţineau zările. Ardeau satele şi
câmpiile. Puţinii pământeni scăpaţi cu zile veneau îngroziţi, rânduindu-se
în oastea voievodului.

Ca să-i amăgească pe tătari spre Borzeşti, Ştefan a trimis înaintea

lor o oaste de harţă, care se ivea din păduri, tăia în duşmani şi iar se făcea
nevăzută în singurătăţile hârtoapelor. Tot aşa, zi cu zi, hanul urmărea
oastea de harţă, până ce, într-o dimineaţă, a zărit stejarul din Borzeşti… A
rămas pe gânduri… parcă mai fusese pe aici, în tinereţe… Nu? Ia să-şi
aducă aminte…

— Aici te-ai dovedit cel mai de seamă săgetător… i-a spus un

ataman bătrân. Ţi-aduci aminte?

— Da, da, îmi aduc aminte… a răspuns hanul, şi în clipa aceea a

auzit buciumele şi cornurile de luptă ale Moldovei!

Bătălia cumplită s-a încins cât ai scapăra din ochi. Valea s-a
umplut de nechezăturile cailor, de bufniturile scuturilor. Luceau lăncile.
Zbârnâiau săgeţile. Ştefan cal Mare îşi deschide drum spre inima bătăliei,
către han, izbind în dreapta şi-n stânga cu buzduganul! Striga:

— Izbiţi, feciori, pentru răzbunarea lui Mitruţ… Unde-s răzeşii din

Borzeşti? Izbiţi, răzeşi!…

Deodată, a ajuns faţă-n faţă cu han-tătarul! Cu o lovitură de

buzdugan i-a repezit paloşul din mână! Îl putea ucide din a doua lovitură,
dar l-a luat în pieptul calului şi l-a cârduit deoparte. În vremea asta oştile
cotropitoare fugeau mâncând pămîntul.

Apoi, pe la asfinţitul soarelui, moldovenii s-au aşternut la hodină,

pe coasta dealului.
 — Acum să-l judecăm pe han-tătar!… a strigat Ştefan cel Mare, în
faţa cortului aşezat sub stejar. Ce moarte să-i dăm, răzeşi?

— Să-i scoatem ochii… au bubuit mii de glasuri.

— Să-l trecem prin sabie… au bubuit altele.

— Nu! a răspuns Ştefan cel Mare şi i s-au umezit ochii, amintindu-

şi întâmplarea năpraznică din copilărie. Nu, răzeşi, căci am cu acest lup al
pustiei o socoteală… Han-tătare, ţi-aduci aminte? Tu l-ai ucis pe Mitruţ,
între ramurile acestui stejar… Ridicaţi-l, feciori, în funie…

Apoi, după ce năvălitorul şi-a primit pedeapsa, trei zile şi trei nopţi
au stat oştile moldovene în petrecere.

Astfel  se  răzbuna  Ştefan  cel  Mare  asupra  năvălitorilor, tăindu-

le pofta de pâine străină!