24 IANUARIE 1859 – 24 IANUARIE 2018

ZIUA UNIRII PRINCIPATELOR

Când națiunile încep să simtă că trăiesc, când încep a-și prevedea viitorul, atunci își îndreaptă
cu iubire privirea asupra trecutului și reculeg cu religiozitate amintirile lui de glorie și chiar de
durere. Respectul pentru asemenea amintiri de glorie sunt într-un popor dovezi de o viață
netăgăduită.

Aniversăm astăzi un moment crucial din istoria poporului nostru: Unirea

Principatelor Moldova şi Ţara Românească, la 24 ianuarie 1859, eveniment ce a pus piatra
de temelie a statului român modern. Pe această temelie s-a înălţat apoi edificiul întreg al
unităţii noastre naţionale, consfinţit în 1918 la Alba Iulia.

Toate faptele ce evocă biruinţa idealului de unitate naţională au o rezonanţă aparte în

conştiinţa poporului nostru, un loc privilegiat în calendarul istoriei româneşti.

In urmă cu 159 de ani, aspiraţia unităţii naţionale vibra în întreg spaţiul românesc, ca o
poruncă a istoriei noastre zbuciumate, ca un îndemn ce venea din sentimentul viu al unităţii
noastre de origine şi de limbă, de cultură şi istorie, din conştiinţa naţională de expresie
modernă, făurită pe temeiul legăturilor culturale şi politico-economice statornicite de-a
lungul veacurilor între cele trei state româneşti.

Cronicarii au relevat pecetea Romei şi a latinităţii asupra limbii şi obiceiurilor noastre, sădind
în sufletul poporului convingerea că toţi “de la Roma ne tragem”. Marii noştri voievozi şi-au
dat mâna de atâtea ori pentru a înfrunta valurile potrivnice ale istoriei, înţelegând că unirea
este simbolul păstrării fiinţei noastre pe glia străbună.

Pentru dreptul la identitate şi unitate naţională s-au jertfit mii de eroi, dintre care cei mai
mulţi au devenit artizanii Unirii pe care o sărbătorim astăzi. Unirea a fost posibilă datorită
evidentei asemănări de interese şi aspiraţii dintre popor şi marii bărbaţi ai neamului, fapt
care a determinat dubla alegere, la 5 şi 24 ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn
al celor două Principate.

Însufleţită de militanţii unionişti – în frunte cu Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu,

Costache Negri, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Ioan Cuza, Alecu Russo, Ion I. Brătianu şi
mulţi alţii -, ideea unirii a avut un puternic suport emoţional în toate categoriile sociale.
Exprimând acest sentiment obştesc, Mihail Kogălniceanu a făcut, alături de alţi fruntaşi ai
vremii, o pledoarie convingătoare pentru Unire, afirmând în Adunarea ad-hoc a Moldovei:
“Dorinţa cea mai mare, cea mai generală, aceea hrănită de toate generaţiile trecute, aceea
care este sufletul generaţiei actuale, aceea care, împlinită, va face fericirea generaţiilor
viitoare, este Unirea Principatelor într-un singur stat, o unire care este firească, legiuită şi
neapărată”.