Lipsirea de Viata La Dorinta Persoanei Eutanasia

Lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (Eutanasia) 2009
INTRODUCERE.................................................................................2-5
CAPITOLUL I. Consideraţiuni generale.............................................6
§1 Apariţia şi evoluţia istorico-juridică a conceptului de eutanasie......6-14
§2. Definirea conceptului de eutanasie..................................................15-18
§3. Eutanasia şi dreptul la viaţă..........................................................18-25
§4. Dreptul la viaţă şi "dreptul la moarte" …………………………….25-35
CAPITOLUL II.Analiza juridico penală a infracţiunii de eutanasie în

legislaţia penală a Republicii Moldova..........................................................35
§1.Obiectul infracţiunii de eutanasie......................................................35-46
§2.Caracteristica generală a laturei obiective .........................................46-61
§3.Particularităţile laturei subiective a infracţiunii de eutanasie.............61-63
§4.Subiectul infracţiunii de eutanasie .....................................................63-69
e.Delimitarea infracţiunii de eutanasie de alte fapte similare..................69-75
CAPITOLULIII.Studiul comparat asupra reglementărilor juridice a

răspunderii pentru fapta de eutanasie în legislaţia diferitor state.Problema
legalizării şi ne încriminării în dreptul penal contemporan.
1
INTRODUCERE
Termenul de “eutanasie” provine din limba greaca veche (eu -buna, thanatos -
moarte) şi este menţionat iniţial în scrierile filozofului englez Francis Bacon, care
îl utiliza cu sensul de moarte fericită, liniştită, asigurată prin comportamentul activ
al medicilor de a nu abandona bolnavul în situaţia în care nu îi mai pot asigura
vindecarea.
Eutanasia este definiţia în Dicţionarul Explicativ al Limbii Romane (DEX) ca
fiind:
1. Moarte făra dureri.
2. Metoda de provocare a unei morţi nedureroase unui bolnav incurabil,
pentru a-i curma o suferinţă îndelungată şi grea;
Am ales tema dată deoarece este o temă actuală în toată lumea şi în jurul
căreea se învîrt o mulţime de întrebări şi probleme care necesită o soluţionare
oportună, şi datorită faptului că infracţiunea de eutanasie ţine direct de cel mai
ocrotit drept al omului dreptul la viaţă fapta dată se află într-o permanenetă
cotradicţie în societate referitor la faptul dacă ar putea infracţiunea de eutanasie să
îmbrace o haină legală sau nu. Şi pentru aceasta apare necesitatea de a acorda o
atenţie mai accentuată asupra fapte-i de eutanasie şi anume asupra analizei
juridico-penale.
Actualitatea temei investigate. Viaţa umană, în orice stadiu ar fi, pornind de
la demnitatea şi valoarea ei inerentă, trebuie protejată din momentul concepţiei
până în cel al morţii naturale.Dintotdeauna, viaţa umană a reprezentat o valoare
socială incontestabilă, indiferent de etapa de dezvoltare istorică a societăţii sau de
situaţia economică şi politică a oricărui stat.Dreptul la moarte reprezintă un
subiect discutabil şi controversat din toate punctele de vedere. Cu toate că este
indisolubil legat de dreptul la viaţă, în majoritatea cazurilor nece sitatea lui este
negată, iar exercitarea liberă a acestuia de către o persoană este de cele mai
2
multe ori condamnată. Chiar dacă, la prima vedere, s-ar părea că subiectul viaţa şi
moartea omului reprezintă un subiect destul de vulnerabil din punct de vedere
juridic ori unul al cărui specific este deja cunoscut, problema vizînd aprecierea
calităţii vieţii umane şi luarea deciziei cu privire la lipsirea de viaţă a omului în
anumite circumstanţe specifice rămîne absolut nedeterminată. Nici un act normativ
nu îşi asumă riscul de a prevedea posibilitatea dispunerii de acest drept, cel
puţin în anumite condiţii, când sfârşitul vieţii este inevitabil şi reprezintă o
chestiune de timp.Eutanasia, ca fenomen social şi ca concept juridico-penal,
generează dezaprobare din partea unora şi acceptare din partea altora. Avînd în
vedere faptul că eutanasia este practicată, oficial sau nu, în toată lumea, s-a pus, de
nenumarate ori, problema dacă este într-adevăr necesară legiferarea acesteia în
statele europene, cu atît mai mult cu cît, deşi în majoritatea statelor aceasta
constituie o infractiune, există o evidenţă discrepantă între prevederile legale
existente şi punerea acestora în practică. Asemenea atitudini contradictorii duc la
apariţia conflictelor de idei şi a diferitelor soluţii legislative, datorită imposibilităţii
aprecierii unanime a impactului social şi juridic al acesteia. La etapa actuală, odată
cu recunoaşterea legală a eutanasiei în Olanda ,Belgia si îcepînd cu anul 2009
Luxenburgul discuţiile asupra regimului juridic al acesteia s-au amplificat, axîndu-
se pe căutarea unei soluţii viabile pentru fiecare stat în parte, bazată pe principiile
şi valorile declarate de Constituţia fiecărui stat, de convenţiile internaţionale
semnate şi ratificate, pe condiţiile de dezvoltare economică şi politică, atitudinea
populaţiei, precum şi pe nivelul acordării serviciilor de sănătate, totodată luîndu-se
în calcul capacitatea, posibilitatea creării şi administrării organelor de control
necesare. Recomandarea numărul 1418 a Adunarii Parlamentare a Consiliului
Europei din anul 1999 cu privire la protectia drepturilor omului si a demnitatii
bolnavilor aflaţi în faza terminală şi a persoanelor aflate pe moarte1, observa pentru
prima dată faptul că aceste persoane necesită îngrijri speciale, solicitîndu-se în
1
Recomandarea numărul 1418 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei din anul 1999 Recommendation 1418
(1999) of the Parlamentary Assembly of the Counsil of Europe, 25 June 1999 // www.coe.int.
3
acest sens statelor membre să protejeze dreptul la autodeterminare al bolnavilor

aflaţi în faza terminală şi a persoanelor aflate pe moarte, fără a recunoaşte prin
aceasta dreptul unei persoane de a alege momentul şi modalitatea pentru propria
moarte. Mai mult ca atît, atitudinea instanţelor de judecată din diferite ţări vis-a-vis
de unele cazuri, devenite răsunătoare, şi posibilitatea apariţiei unor asemenea
situaţii în oricare areal geografic readuce eutanasia în actualitate, de fiecare dată cu
o tot mai puternică rezonanţă.
Această situaţie de contrarietate de idei din rîndurile masei de populatie ne
face tot mai mult să credem că ideea legalizării eutanasiei să fie o idee actuală
chiar şi pentru Republica Moldova .Datorită acesor contrarietăţi de ideii precum şi
dinamica dezvoltării societăţii atît raţional cît şi din punct de vedere ştiinţific este
cert faptul că problema eutanasie ,în dreptul penal contemporan rămîne a fi o
chestiune foarte actuală ne mai vorbind despre apariţia unor concepte şi tendinţe
noi în domeniul dat .
Gradul de studiere a temei investigate. În ştiinţa dreptului penal,
infracţiunilor contra vieţii persoanei li se acordă o atenţie deosebită, datorită
gradului lor prejudiciabil şi specificului obiectului de atentare . Cît doctrina, cît şi
practica judiciară stabilesc semnele distinctive ale acestora şi stabilesc
particularităţile atragerii la răspundere penală . Astfel, protecţia vieţii umane
constituie, indubitabil, unul dintre scopurile fundamentale ale legii penale . Totuşi,
problema eutanasiei în Republica Moldova nu a fost juridic analizată şi examinată
pînă la adoptarea Codului penal din 2002, în care aceasta a fost recunoscută în
articolul 148 ca infracţiune contra vieţii persoanei . Odată ce eutanasia a fost
reglementată de codul penal ca infracţiune contra veţii, doctrina autohtonă a pus
accentul pe unele aspecte generale ale infracţiunii date, fără a fi efectuată o
cercetare temeinică a premiselor apariţiei acesteia şi a caracterelor specifice unei
asemenea fapte.luînd în consideraţie cele expuse mai sus putem menţiona că
infracţiunea dată nu este studiată la nivelul cuvenit în doctrina penală a Republicii
Moldova fapt ce ne demonstreaza că acest subiect este o noutate investigaţiei de
4
fată.Aceasta fiind pusă în discuţie în cadrul diferitelor conferinţe mese rotunde în

cadrul diferitelor organizaţii la nivel internaţional fiind studiat din punct de vedere
juridic ,etic ,medical ,religios acestea se găsesc într-o serie de lucrări ştiintifice
acestea la rîndul lor sau expus prin explicaţii destul de argumentate. Astfel atenţia
pe plan internaţional se acordă analizei juridico-penale a conceptului de eutanasie
Scopul şi obiectivele lucrării . Odată cu stipulare conceptului de eutanasie ca
infractiune în codul penal al Republicii Moldova prevăzută de articolul 148 , sau
iscat discuţii cu o orientare spre inoportunitatea acestei norme şi posibilitatea şi
chiar necesitatea legalizarii eutanasiei din perspectiva promovării şi respectării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Pe de altă parte însă , nu s-a pus
problema elaborării unui mecanism de supraveghere a unei asemenea practice
medicale şi privind nivelul de pregătire a societăţii în general pentru acceptarea
acesteia.Reeşind din cele menţionate putem determina scopul tezei de faţă care
presupune examinarea eutanasiei sub aspectul legal şi anume a drepturilor
consacrate omului în determinare specificului infracţiunii de eutanasie în cadrul
legislaţiei penale , precum şi întărirea unor formulări unor recomandări întru
soluţionarea contrazicerilor ce se învîrt în jurul problemei ce apar la răspunderea
pentru fapta de eutanasie.
Obiectul cercetării presupune determinarea regimului juridic al coneptului de
eutanasie în cadrul dreptului penal şi stabilirea criteriilor de răspundere penală
pentru o asemenea faptă prin prizma diferenţelor de conţinut şi de forma
răspunderii juridice din diferite state .
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute . Lucrarea dată reprezintă
cercetare juridică a unei probleme căreea se ridică multiple poleimici şi care nu
este tratată doctrinal suficient în Republica Moldova . Cercetînd opiniile
spesificate în literatura autohtonă am făcut trimitere şi la modalităţile de abordare
acestei dileme în ţările unde eutanasia a căpătat statut legal cercetînd nu doar
jurisprudenţa dar şi prevederile legilor speciale .
5
CAPITOLUL I. Consideraţiuni generale.
§1 Apariţia şi evoluţia istorico-juridică a conceptului de eutanasie

Se poate remarca că problema eutanasiei nu poate fi interpretată ca o simplă
specificitate contemporană (şi afirmatiile lui Seneca stau marturie), ci trebuie
abordată în complexitatea ei, în strînsă legătură cu filozofia existentei individului
privit ca o entitate unică bio-psiho-socio-spirituală, bine individualizată . Problema
regimului juridic al eutanasiei este una de durată, care s-a manifestat diferit pe
parcursul evoluţiei sale, fiind caracterizată prin necesităţile perioadelor istorice
respective şi prin atitudinea luată de un stat sau altul faţă de un asemenea
fenomen . Problema vieţii şi morţii persistă chiar de la începutul apariţiei
comunităţilor umane, fiind determinată de factori naturali, geografici şi fiziologici .
Pe parcurs, odată cu apariţia statului şi dreptului, s-a încercat să se găsească o
soluţie viabilă privind natura eutanasiei şi importanţa ei pentru o anumită
comunitate, civilizaţia sec. XXI rămînînd în căutarea unei asemenea soluţii.
Practica eutanasiei este mult mai veche decît cuvîntul; o întîlnim la societăţile
vechi sau primitive . Se spune că vechii germani îi ucideau pe bolnavii cronici; în
Birmania, un incurabil considera că este obligat să se spînzure; după Amudsen,
eschimoşii practicau suicidul cînd
durerile deveneau insuportabile; în unele părţi ale Indiei, bolnavul care nu se putea
vindeca era condus de familie pe malul Gangelui şi cu nasul şi gura umplute cu
mal sfînt era aruncat în fluviu: „Dar, în general, această eutanasie a popoarelor
primitive răspundea unei idei economice şi alimentare; ea rezulta din raritatea
hranei şi din suprimarea necesară a gurilor inutile: era o chestiune de stomac .
6
Eutanasia modernă este de ordin sentimental: 2este o chestie de nervi; iar indicaţia
dominantă este suprimarea durerii” (Forgue) . În epoca prehipocratică, bolnavilor
le era frică de doctor, deoarece aveau convingerea că aceştia nu le doreau binele şi
că nu lucrau în scopul vindecării lor . Conceptul a fost larg răspîndit în întreaga
Europă şi a determinat introducerea în jurămîntul lui Hipocrat a celebrei fraze „jur
să nu dau bolnavilor otrăvuri ucigătoare şi să nu facilitez obţinerea acestor otrăvuri
de către alţii ”. La greci, suicidul era considerat un act de nobleţe dacă era făcut cu
participarea corpului medical, în toate circumstanţele fiind privit ca o recunoaştere
implicită a unei culpe, chiar dacă aceasta nu era cunoscută publicului . În Egiptul
Antic, legile faraonice, Cartea Sacră puteau pedepsi pe cel care recomandă sau
înfăptuia un tratament care ducea pacientul la moarte . În istorie sunt cunoscute
numeroase exemple cînd viaţa oamenilor cu disabilităţi era curmată pentru a
despovăra familia şi societatea de îngrijirea lor . Etica medicală din Egiptul Antic
obliga medicul ca după examinarea bolnavului să-i spună sincer acestuia despre
rezultatele posibile ale tratamentului cu una din trei fraze: această boală eu o pot
lecui; această boală se prea poate să o lecuiesc; această boală eu nu o pot lecui .
Iniţial, sintagma eutanasie, care nu avea semnificaţia psihologizată de astăzi,
desemna în Antichitatea grecolatină „o experienţă de viaţă, o calitate a ultimelor
instantanee ale vieţii” . Platon („Republica Ideala”) considera că medicii nu trebuie
să mai îngrijească un om invalid, prelungindu-i viaţa, deoarece aceasta nu-i
foloseste nici lui, nici statului . Thomas Morus (1478-1535) este cel pe care unii
vor să-l vadă ca pe cel dintîi susţinător al eutanasiei în timpurile moderne . În
romanul său filosofic „Utopia”, Thomas Morus îi descrie pe imaginarii locuitori ai
Insulei Utopia care practică uciderea bolnavilor incurabili, sfîşiaţi de dureri
cumplite . Un asemenea comportament e calificat ca fiind „un act de inţelepciune”,
mai mult ca „un act religios şi sfînt” . În 1516, Thomas Morus publică Utopia: din
republica sa ideală şi imaginară umanistul englez dorea să izgonească durerea .
Bolnavilor incurabili, cu boli pestilenţiale, cu dureri continue şi înspăimîntătoare,
2
Athanasiu A. Tratat de psihologie medicală. – Bucureşti: Oscar Print, 1998, 201 p.
7
preoţii şi magistraţii le vor da sfatul „de a fugi din viaţă ca dintr-o închisoare” sau
de „a se lăsa eliberaţi de alţii” . În Utopia, omului îi este interzis să se ucidă fără
permisiunea consiliilor (autorităţii), dar sinuciderea la sfatul autorităţii era
considerată ca o comportare virtuoasă . Francis Bacon (,,Noul organon” 1620)
preciza ca funcţia medicului este „de a îndulci suferinţele şi durerile, nu numai
cînd aceste îndulciri pot conduce la vindecare, dar şi atunci cînd ele pot să
servească la producerea unei morţi calme şi dulci”. epoca contemporană a fost
promovată de F. Nietzsche (1844-1909), filozof iraţionalist german care considera
că esenţă a lumii şi ca forţă motrice a dezvoltării ei „voinţa de putere”, A. Carrel .
Eutanasia a conservat sensul său iniţial, dar a implicat şi intervenţia unui terţ, astfel
ca ,,eutanasia ca modalitate a morţii s-a transformat în eutanasie ca acţiune de
ucidere” . La sfîrşitul secolului al XIX-lea, Louis Pasteur îşi eutanasia cîinii
bolnavi de turbare . Primele atitudini care au apărut la începutul secolului XX în
Europa au fost folosite, din păcate, de dictatura nazistă în sprijinul doctrinei sale,
asimilînd eutanasia eufuisticului termen de eugenie, prin care se înţelegea
imbunătăţirea patrimoniului genetic german.Ca 3experienţă tristă a Germaniei
hitleriste, cînd „prin decretul de la 1 septembrie 1939 a fost întrodus programul
„Eutanasia" care avea urmări teribile în forma celor 275 de mii de alienaţi mintal,
bolnavi psihic, epileptici, pacienţi suferind de senilitate şi de diverse tulburări
organice şi neurologice (paralizie, boala lui Parkinson, scleroză difuză), tumoare
a creierului toţi fiind omorîţi în camere de gazare, pentru că erau consideraţi
nefolositori societăţii . Probabil, tocmai de aceea în Germania, şi medicii, şi
juriştii nici nu vor să audă despre eutanasie şi sunt categoric împotriva legalizării
ei în afară de aceasta, autorii, făcînd referire la lucrarea lui F.Foot, numesc cifra de
275 mii de vieţi pierdute . Posibil, aceştia erau doar cetăţeni ai Germaniei, însă în ţările
ocupate, inclusiv în Rusia, au fost distruse milioane de oameni consideraţi inferiori .
Istoria tace deocamdată despre faptul dacă s-a aplicat sau nu eutanasia în lagărele
staliniste, unde de asemenea au murit milioane . Probabil, ea nu era efectuată de către
3
V. Florea ,,răspunderea penală p-u infracţiunile medicale 151-173
8
medici, însă un glonţ în frunte sau în ceafă, după cum se face azi în China, este tot o
moarte uşoară şi rapidă . Chiar mai rapidă decît în camera de gazare .
În anii 1960, ca urmare a progresului in domeniul tehnicilor de reanimare şi
terapie intensivă, s-a admis că nu contează decît „moartea cerebrală” care, de fapt,
reprezintă şi criteriul unanim acceptat al morţii organismului uman, în detrimentul
„morţii cordului” sau al „morţii plămînului” (trepiedul vital Bichat) . În această
epoca, doctorul Debenedetti fonda la Paris „Societate de Thanatologie” . În anul
1974, trei laureaţi ai Premiului Nobel J. Manod , Ge. Thompson si L. Pauling
semnau un manifest in favoarea eutanasiei, iar Michel Landa, în 1980, întemeia
Asociaţia pentru Dreptul de a Muri în Demnitate, el însuşi suferind de o formă de
cancer bronhopulmonar . Eutanasia se constituie într-un veritabil fenomen social,
însă un tabu pe care politicienii, juriştii, corpul medical etc. sau cetăţenii obişnuiţi
nu au avut întotdeauna curajul să-l abordeze cu sinceritate şi dezbrăcaţi de hainele
strîmte ale unei morale îndoielnice, discuţiile asupra acestui concept fiind marcate
de prejudecăţi etico-morale, religioase, emoţionale etc.. Lăsînd însă la o parte
divergenţele de opinii, eutanasia fiind o chestiune de drept, întrebarea care se pune
este: are dreptul o persoana să decidă asupra propriului său corp, asupra propriului
mod şi timp de a muri?
Pentru prima dată omorul la cerere a fost reglementat de Codul penal german,
care prevedea că cererea victimei trebuie să fie explicită şi serioasă pentru a putea
fi luată în consideraţie . Omorul la cerere era considerat o crimă privilegiată, avand
un tratament sancţionator mult atenuat . Nu de acelaşi tratament se bucură şi cel
care a luat viaţa unui bolnav aflat într-o situaţie disperată (de pildă, din cauza unei
suferinţe mari cauzate de boală), dar fără consimţămantul acestuia din urmă.
Codul penal maghiar din 1880, reglementand omorul la cerere, impunea, de
asemenea, condiţia să existe o cerere motivată şi serioasă provenind din partea
victimei . Aceeaşi condiţie o reclama şi Codul penal al cantonului Basel, iar Codul
penal elveţian din 1916 impunea necesitatea unei cereri urgente şi serioase. Tot în
această categorie trebuie inclus şi Codul penal din Wurtenberg (Germania) din
9
1839, care reglementa omorul consimţit, dar numai în cazul în care cererea
provenea din partea unui om bolnav sau a unui rănit mortal . Codul penal italian
(1930), în art. 579, prevedea posibilitatea sancţionării atenuate a „omuciderii a
celui care consimte” . Fapta era considerată un delict asupra persoanei; în
asemenea cazuri nu era consacrat un drept al victimei de a se sinucide, ci fapta era
considerată infracţiune, dat fiind interesul imediat şi direct al colectivităţii de a
sancţiona asemenea fapte . O aplicare a acestei reguli s-a făcut în cazul unei femei
însărcinate care a consimţit să moară pentru salvarea fătului; în asemenea situaţii,
medicul nu ar fi putut invoca starea de necesitate prevăzută în art. 54 CP, deoarece
medicul nu poate sacrifica o viaţă sigură (aceea a femeii însărcinate), pentru una
incertă (a fătului). Dacă persoana care săvîrşea fapta, la cererea aceluia care
consimţea să fie ucis, acţionează din milă, ea poate să beneficieze de o
circumstanţă atenuantă (art.61 pct.1), dar fapta sa nu poate rămane nepedepsită 4.
Dintre legislaţiile penale care au consacrat nepedepsirea omorului la cererea
victimei nu o putem cita decat pe cea a Rusiei din 1926 . Această soluţie a fost
apreciată de unii autori care militau pentru a se recunoaşte dreptul fiecărui om de a
hotări asupra propriei sale vieţii . În acest sens s-au pronunţat şi autorii K. Binding
şi A. Hoche care, in 1920, au susţinut legalizarea eutanasiei . Ei vroiau să
demonstreze că inumană este nu eutanasia, respectiv legalizarea ei, ci impunerea
pacientului de a muri in chinuri, atunci cand există posibilitatea de a fi scutit de ele
prin accelerarea producerii morţii. .
5
În legislaţia penală pre-sovietică omorul comis la insistenţa victimei şi din
compătimire faţă de el era recunoscut ca delictum sui generis şi pentru el se
prevedea o pedeapsă mai uşoară decat pentru omorul obişnuit (art.460 Codul penal
din 1903). În istoria legislaţiei Rusiei a existat aşa o perioadă cînd legiuitorul
considera că lipsirea de viaţă comisă la insistenţa victimei pe motiv de milă nu
trebuie să fie recunoscută ca infracţiune . Începînd din secolul XX au existat
preocupări legislative legate in special de regimul eutanasiei . În 1936, la Londra,
4
Boroi A. Infracţiuni contra vieţii. – Bucureşti: All Beck, 1999, 246 p. p.32-33
5
Florea V., Răspunderea penală pentru infracţiunile medicale, Ed. _____, Chişinău, ____, p.151-173
10
Asociaţia pentru o legislaţie a eutanasiei voluntare a susţinut şi ea un proiect de

lege, recunoscînd dreptul de a solicita eutanasia adulţilor atinşi de o boală mortală
şi incurabilă, insoţită de dureri severe . Cererea trebuia să fie semnată in prezenţa a
doi martori şi supusă unui Comitet de eutanasie . Proiectul a fost respins de
Camera Lorzilor . În 1947, legislativul statului New York a respins şi el o
propunere asemănătoare . In anii `80 au existat numeroase proiecte in legătură cu
regimul juridic al eutanasiei . S-a admis, de regulă, că omorul săvarşit la rugăminte
nu exonerează de răspundere persoana care l-a săvarşit, dar conferă acesteia
circumstanţe atenuante (Elveţia, Grecia, Danemarca, Islanda, Australia, Germania,
Olanda).6. Legislaţia romană s-a situat pe poziţia pedepsirii omorului chiar în
condiţiile eutanasiei . Codul penal român de la 1936 încrimina, în mod distinct,
uciderea unei persoane în urma rugăminţii stăruitoare şi repetate a acesteia sau sub
impulsul unui sentiment de milă pentru a curma chinurile unui bolnav incurabil
(art.468 alin.1 şi 3) . Dispoziţiile art.468 din vechiul Cod penal nu au fost reeditate
în Codul penal din 1969, motivîndu-se că, „în astfel de cazuri, vor opera
dispoziţiile privitoare la reducerea pedepsei pentru existenţa unor circumstanţe
atenuante judecătoreşti şi că, pe drept cuvînt, în legea noastră consimţămîntul
victimei nu înlătură răspunderea penală nici în caz de eutanasie, pentru că dreptul
la viaţă, întegritate corporală şi sănătate sunt valori fundamentale ale omului .
Pentru infracţiunile îndreptate împotriva acestor valori, culpabilitatea nu poate fi
înlăturată pentru motivul că victima şi-a dat consimţămantul” . Codul penal roman
din 1936 în art.468 alin.1 prevedea: 7acela care ucide un om, în urma rugăminţii
stăruitoare şi repetate a acestuia, se pedepseşte cu temniţa grea de la 3 la 8 ani . În
alin.3 este prevăzută o circumstanţă care uşurează şi mai mult infracţiunea de omor
la rugăminte . Pentru existenţa ei se cer întrunite următoarele condiţii:
a) omorul sa fie săvîrşit dintr-un sentiment de milă;
6
Duculescu V. Protecţia juridică a drepturilor omului mijloace interne şi internaţionale, Bucureşti: Lumina LEX,
1998, p.301.
7
Codul penal roman din 1936 in art.468 alin.1
11
b) pentru a pune capăt suferinţelor fizice ale victimei şi victima să fi suferind

de o boală incurabilă datorită căreia moartea era inevitabilă . În prezenţa acestei
circumstanţe atenuante omorul la rugăminte se pedepseşte cu închisoare
corecţionară de la 1 la 5 ani .
Unele tentative, fără succes, au fost făcute pentru a reforma legea şi a legaliza
eutanasia în Anglia . De exemplu, Eutanasia Bill din 1936 prevedea un sistem de
notificare prin care pacienţilor adulţi (considerate atunci persoanele mai mari de 21
de ani) care suferă de o boală terminală sau incurabilă li se va permite să semneze
un formular pentru cererea eutanasiei . Voluntary Euthanasia Bill din 1969 avea să
permită eutanasia pentru pacienţii mai mari de 21 de ani care o cereau . Conform
acestui act, a fost propus un sistem prin care dacă doi medici erau convinşi că
pacientul suferă de o boală care s-a dovedit suficient de serioasă de a fi „incurabilă
şi aşteptată să cauzeze suferinţe acute sau să-l facă incapabil de o existenţă
raţională”, ei puteau fi autorizaţi să aplice euthanasia . În cîteva proiecte de lege
din 1970 s-a făcut tentativa de a acorda pacienţilor incurabili dreptul de a primi
medicamente pentru uşurarea durerii în cantităţi care ar fi putut duce la
inconştienţă . Aşa un drept ar fi fost, în practică, redus la un fel de suicid asistat,
pentru că calcularea dozei necesare pentru a duce la pierderea conştiinţei ar fi fost
neapărat imprecisă şi moartea, probabil, una conştientă . În 1991 a fost propus un
alt Euthanasia Bill, care ar fi permis medicilor să aplice eutanasia activă bolnavilor
incurabili care o cereau . Bucurandu-se de o vastă publicitate şi suport din partea
unui grup parlamentar, această măsură a împărtăşit soarta celorlalte şi în cele din
urmă a eşuat fără ca să devină lege .
Propuneri cu privire la legalizarea eutanasiei au fost făcute în Marea Britanie
şi în Statele Unite ale Americii . Toate, fără excepţii, prevedeau limitarea
aplicabilităţii ei doar asupra celor care suferă de o boală incurabilă sau care sunt în
faza terminală a acesteia . În acelaşi timp, s-au depus eforturi susţinute pentru a
stabili un sistem de determinare a dorinţei persoanei la obţinerea declaraţiei cu
privire la intenţia sa . Multe propuneri prevăd pedepse aspre pentru oricine care îşi
12
creează impresia falsă precum că o altă persoană doreşte eutanasia . Se cere de

asemenea ca actul de eutanasie să fie efectuat de către medic sau sub supraveghere
medicală . În cazul în care toate condiţiile vor fi întrunite, medicul care acţionează
cu bună-credinţă nu va comite omor şi nu va fi pasibil de pedeapsă penală .
Dicotomizarea răspunsurilor este fundamentată pe drepturile omului,
considerate ca fiind concretizarea drepturilor naturale, si anume „un ansamblu de
reguli ideale de conduită umană, superioare regulilor de drept pozitiv, impuse
tuturor, inclusiv legiuitorilor”, conform unei concepţii idealiste a fundamentelor
regulilor dreptului . Problema eutanasiei pune în discutie unele din aceste drepturi:
dreptul la viaţă, dreptul la libertate, dreptul la demnitatea umană, protejate de
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (DUDO) din 10.12.1948, Pactul
internaţional relativ la drepturile civile şi politice (PIDCP) din 16.12.1966,
Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului (CEADO) din
4.11.1950. Textele internationale consfinţesc dreptul la viată, făra însă a-l defini, în
timp ce eutanasia este interpretată ca fiind contrara dreptului la viaţă, interpretare
care a fost extrem de discutată. Se naşte întrebarea: „Dreptul la viaţă implică şi
obligaţia corelativă de a trăi?” sau „Dreptul la viaţă include şi dreptul la moarte?”
aşa cum a reţinut Curtea Supremă a SUA in afacerea Nancy Cruzan? Pe de altă
parte, remarcăm faptul că un drept fundamental şi inviolabil, şi anume dreptul la
viaţă, se transformă intr-o obligaţie pentru sine însuşi uneori foarte greu de
îndeplinit. Astfel, pe bună dreptate, Ramon Sampedrod in Spania consideră că „a
trăi este un drept, nu o obligaţie”. In aprilie 2002, Curtea Europeana a Drepturilor
Omului a fost chemata sa se pronunte asupra cererii de eutanasie inaintate de o
britanică de 44 de ani, Diane Pretty, suferind de o boală degenerativă a sistemului
nervos, extrem de dureroasă. Dreptul englez nu sanctionează sinuciderea, dar
maladia avansată a Dianei Pretty nu-i permitea să comită singură acest gest, motiv
pentru care aceasta dorea să obţină ajutorul soţului său. La CEDO, ea a invocat
13
violarea art. 14 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului 8

(interdicţia
discriminării), susţinînd că interdicţia generală a sinuciderii asistate constituie o
discriminare a persoanelor care nu pot să se sinucidă fară ajutor, fată de persoanele
valide, care pot să-şi exercite dreptul la moarte. Totodată, ea s-a prevalat si de art.
2 (dreptul la viată), susţinînd că fiecare individ are dreptul să decidă dacă vrea să
traiască sau nu şi că, aşa cum dreptul la viaţă este garantat, şi dreptul la moarte
trebuie să fie garantat. Curtea Europeană a respins cererea, dar controversată
argumentare a acestei respingeri a contribuit la amplificarea dezbaterilor.
În concluzie putem menţiona următoarele şi anume că de alungul istoriei
legislaţia penală a evoluat şi sa dezvoltat odată cu socitatea şi deci în diferite
perioade de timp actiunea de lipsire de viaţă la dorinţa persoanei adică eutanasia a
fost tratată diferit dacă la început eutanasia era ceva permis sau mai uşor acceptat
apoi cu ajutorul eutansiei i se oferea un aspect legal a unor lichidări în
masă ,deaceea la momentul actual este o problemă destul de actuală şi dezbătută în
cadrul dezbaterelor petrecute în marea majoritate de conferinţe ,mese rotunde
organizate de către diferite organizaţii internaţionale aşa cum
a. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (DUDO) din 10.12.1948
ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr.207-XII din 28.09.1990, în vigoare
pentru Republica Moldova de la 28.07.1990 // Buletin Oficial al Republicii
Moldova.-1990.–Nr.008.
b. Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice (PIDCP) din
16.12.1966 ratificat de Republica Moldova prin Hotărarea Parlamentului nr.217-
XIII din 28.09.1990, in vigoare din 26.04.1993 // Buletin Oficial al Republicii
Moldova. 1990. Nr.008.
c. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului (CEADO) din

4.11.1950 şi multe alte organizaţii care sunt preocupate de dezbaterea astfelor
8
Convenţia Europeană pentru protecţia Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului,adoptată la 07.11.1997,
ratificată de Republica Moldova prin Hotărarea Parlamentului nr.1928-XIII din 27.07.1997, in vigoare din
12.09.1997 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 1997. Nr.54-55.
14
probleme. Cu toate că sunt state în care este permisă lipsirea de viaţă la dorinţa
persoanei oricum aceasta rămîne a fi discutabilă şi pentru ţările în care este permisă
acacţiunea de lipsire de viaţă la dorinţa persoanei .
§2. Definirea conceptului de eutanasie
Larg dezbatută, autorizată sub anumite condiţii (Olanda, Belgia), acceptată

(eutanasia pasivă sau sinuciderea asistată - Anglia, Danemarca, Elveţia, Australia)
sau subiect tabu, eutanasia este o problemă nu numai socială, pe care principiile
morale, religioase, filosofice, juridice, medicale etc. incearca să o explice prin
reglementările extrem de diverse specifice fiecărei naţiuni.
Etimologic, ,,eutanasia” provine din grecescul ,,eu” bun, bine, fericit

şi ,,thanathos”-moarte, deci s-ar putea traduce drept ,,moarte uşoară” sau ,,moarte
fără dureri” ori ,,moarte dulce si fără suferinţă” conform dicţionarului ,,Petit
Robert”. Aşa cum se menţionează în ,, Tratatul de medicina legala”-1995,
eutanasia presupune ,,provocarea de medic a unei morţi precoce, nedureroase, unui
pacient nevindecabil, pentru a-i curma o suferină grea sau prelungită, aflat în
stadiul terminal”.
Dicţionarul enciclopedic de psihiatrie defineşte eutanasia drept ,,moartea
uşoară ( fără dureri) provocată intenţionat unui bolnav incurabil, în faza terminală,
pentru a-i curma suferinţa”, iar în DEX întîlnim următoarea definiţie: ,,Metoda de
provocare a unei morţi nedureroase unui bolnav incurabil pentru a-i curma o
suferinţă indelungată şi grea”. Conform legislaţiei Belgiene, eutanasia reprezintă
actul practicat de un terţ care pune în mod intenţionat sfîrşitul vieţii unei persoane,
la cererea acesteia. În opinia noastră, eutanasia, sau moartea prin compasiune, ar
putea fi definită drept producerea, prin comisiune sau abstenţiune, de medic, cu
intenţie, în baza unei prevederi legale, a morţii demne şi fără chinuri, fizice şi/ sau
psihice, unor bolnavi incurabili sau malformaţi, dependenţi social, atunci cînd
există acordul liber exprimat al persoanei în cauza şi diagnosticul medical de
15
certitudine al afecţiunii respective şi indiferent de orice alte considerente sociale

şi/sau politice.
Din definiţia menţionată se desprind urmatoarele elemente prin care se poate
caracteriza: eutanasia nu poate fi savarsita decat de medic, care are cunostintele
biologice si medicale necesare, referitoare la patologia incriminată, tratamentul
curativ ce poate fi aplicat, stările terminale ale organismului uman, substanţele
farmacodinamice ce pot fi folosite etc.; ori de cîte ori eutanasia ar fi realizată de o
persoană (alta decît subiectul în cauză) care nu are calitatea de medic, ne vom afla
in faţa unui omor calificat;
- moartea, indiferent dacă este consecinţă acţiunii sau inacţiunii, este produsă
întotdeauna cu intenţie directă; nu se admite intenţia indirectă sau praeterintentia,
deoarece persoana care săvîrşeşte acest gest trebuie să prevadă rezultatul faptei sale
şi să urmarească producerea lui;
- eutanasia trebuie să fie reglementată printr-o lege organică, astfel încît
medicul care va provoca ,,decesul nedureros” pacientului să nu poată fi sancţionat
juridic şi nici blamat de societate; n moartea prin eutanasie trebuie să fie
considerată o moarte demnă, în sensul că persoana respectivă, avînd libertatea de
voinţă, a ales singură calea finalului nehotărît încă de destin, bucurîndu-se de
condescenţa şi fiind scutită de dispreţul, de desconsiderarea celor de care a ajuns să
depindă şi pentru care, în realitate, a devenit o povară;
- moartea prin eutanasie trebuie sa fie nedureroasă (,,moarte dulce”), fără
chinuri sau suferinţe inutile, fiind deci excluse procedeele brutale de curmare a
vieţii: decapitare, strangulare, înecare, înjunghiere, sîngerare etc.; considerăm că
utilizarea în acest scop a substanţelor medicamentoase, indiferent de calea de
administrare, este de natura să asigure o ,,moarte liniştită”;
- eutanasia se adresează bolnavilor incurabili (patoeutanasie), dar şi
malformaţilor handicapaţi (maleutanasie), dependenţi sociali; în ambele situaţii se
cer îndeplinite cumulativ două condiţii:
16
- să existe acordul neviciat, liber exprimat al persoanei ce urmează a fi

eutanasiată, deci persoana suferind respectiv trebuie să aibă discernămînt,
eutanasia neputîndu- se accepta, in opinia noastră, în cazul persoanelor fără
discernămînt sau cu discernămîntul atenuat;
- să existe un diagnostic de certitudine al bolii incurabile sau al malformaţiei
ce determină dependenţa socială, stabilit de o echipă medicală complexă,
interdisciplinară, formată din cel putin 5 medici, cu gradul de medic primar, dintre
care unul trebuie să fie medic legist, unul avînd specialitatea de terapie intensivă,
unul expert în terapia recuperatorie şi neaparat un psiholog-clinician, ceilalţi fiind
stabiliţi în funcţie de patologia incriminată (oncologi, neurologi etc.);
- eutanasia nu trebuie să fie determinată de diferite alte motivaţii, cum ar fi
cele politice, etnice etc., indiferent cît ar fi costul intreţinerii persoanei respective.
Ne punem întrebarea: poate să existe moarte fără suferinţă? Oare suferinţa
apropiaţilor nu trebuie să fie luată în seamă? De ce trecem nepăsători pe lîngă
durerea, patima, napasta, supliciul celuilalt? Iată numai cîteva intrebări la care
încearcă să răspundă actuală societate post-moderna.
Termenul eutanasie vine din cuvintele greceşti "eu" (bun) şi "thanatos"
(moarte) . Hipocrate menţionează eutanasia în jurământul lui Hipocrate, document
scris între anii 400-300 Î.Hr .
•Eutanasia terminarea activă, intenţionată a vieţii unui pacient de către un
doctor care consideră că moartea va fi în beneficiul pacientului.
•Eutanasia voluntară pacientul bolnav cere expres sau îşi dă consimţământul
să fie ucis.
•Eutanasia involuntara uciderea unei persoane competente (adică în
deplinătatea facultăţilor mentale) care îşi poate exprima voinţa.•
Eutanasia non-voluntara - eutanasia unui pacient non-competent, precum
persoane suferind de demenţă senilă sau copii mici bolnavi.•Eutanasia activă
terminarea intenţionată a vieţii unui pacient de către un medic care crede că
moartea este în beneficiul pacientului.
17
•Eutanasia pasivă terminarea vieţii unui pacient prin omisiune, spre exemplu
prin retragerea tratamentului, a alimentaţiei sau a apei.
•Sinuciderea asistată medical terminarea de către un pacient a propriei vieţi,
cu ajutorul medicului (în practică diferenţa faţă de eutanasia voluntară este
minimă).
După cum afirma, în Antichitate, Seneca: ,, N-am să renunţ la bătrîneţe dacă
mă va lăsa întreg! Dar dacă va începe să-mi scrîntească sau să-mi ia minţile, dacă-
mi va lăsa nu viaţa, ci numai suflarea, voi fugi din această hardughie putredă şi
pornită la vale. N-am să-mi caut moartea ca să scap de-o boală, să fie numai o
boală care se poate vindeca şi care nu-mi întunecă mintea. N-am să ridic mîna
asupra mea ca să scap de dureri: a muri aşa înseamnă a te da bătut. Dar dacă mă
voi convinge că suferinţa mea nu are sfîrşit, voi pleca... Este un nevolnic şi un
ticălos cel care moare din cauza durerilor, dar este un nebun cine trăieşte numai ca
să sufere dureri”.
§3. Eutanasia şi dreptul la viaţă
Dreptul la viaţă, dreptul la sanatate şi dreptul la autonomie reprezintă drepturi

fundamentale ale omenirii .
Aceste drepturi sunt reglementate în cadrul celor mai importante documente

internationale referitoare la drepturile omului. Astfel, articolul 3 al Declaratiei
Universale a Drepturilor Omului statueaza dreptul fiecarui om la viata, libertate şi
inviolabilitatea persoanei. Conventia Europeana a Drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale Omului reglementează în articolele 2, 3, 7 şi 8, 9dreptul
persoanelor la viaţă şi sănătate, interdicţia torturii şi a tratamentelor degradante şi
inumane, precum şi respectul vieţii private .La fel şi în Constituţia R.M. din 24
9
Convenţia Europeană pentru protecţia Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului,adoptată la 07.11.1997,
ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr.1928-XIII din 27.07.1997, în vigoare din
2.09.1997 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.–1997.–Nr.54-55.
18
iulie 1994 în art.24 “Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică” unde sunt
stipulate următoarele:
1) Statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate

fizică şi psihică.
(2) Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane
ori degradante.
(3) Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea
pedeapsă şi nici executat decît numai pentru acte săvîrşite în timp de război sau de
pericol iminent de război şi numai în condiţiile legii.
De asemenea, Constitutia Romaniei din 1991 garanteaza în art. 22 alin.1

dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică a persoanei , art. 26
alin . 2 prevede dreptul fiecarei persoane de a dispune de ea însăşi, dacă nu încalcă
drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri, iar art . 34 al
legii fundamentale garantează dreptul la ocrotirea sănătăţii .
10
Dreptul la moarte reprezintă un subiect discutabil şi controversat din toate
punctele de vedere. Cu toate că este indisolubil legat de dreptul la viaţă, în
majoritatea cazurilor necesitatea lui este negată, iar exercitarea liberă a acestuia de
către o persoană este de cele mai multe ori condamnată. Nici un act normativ nu îşi
asumă riscul de a prevedea posibilitatea dispunerii de acest drept, cel puţin în
anumite condiţii, când sfârşitul vieţii este inevitabil şi reprezintă o chestiune de
timp. De altfel, părerile ce ţin de existenţa dreptului la moarte sunt împărţite.
În literatura de specialitate s-au vehiculat - fără succes - diverse construcţii,
ca, de exemplu, aceea a "dreptului de a muri", care ar putea fi considerată un
corelativ al dreptului la viaţă. Această concepţie nu a fost acceptată, deşi atât
medicii, cât şi juriştii au fost de acord că trebuie recunoscut dreptul bolnavului, al
10
Revista Naţională de Drept Nr. 4, aprilie 2005 Mihaela Vidaicu p.50-53
19
persoanei muribunde de a sfârşi viaţa în condiţii de respect al libertăţii şi demnităţii

sale1.
Moartea nu reprezintă altceva decât o încetare a vieţii, oprire a tuturor
funcţiilor vitale, sfârşitul vieţii11. Din acest punct de vedere, nu putem egala
ponderea dreptului la moarte în raport cu dreptul la viaţă, deoarece ultimul este
apreciat şi privit ca un drept fundamental, absolut, fiind proclamat de actele
internaţionale privind protecţia drepturilor omului, dar în acelaşi timp nu putem
neglija întru totul existenţa faptică a celui dintîi.
În baza instrumentelor privind protecţia drepturilor omului apare o posibilitate
de a pleda pentru existenţa dreptului pozitiv la moarte, cu toate că nu există nici o
prevedere expresă cu referire la acest drept în nici unul din instrumentele care
proclamă drepturile omului. Cu toate acestea, putem afirma că dreptul la moarte
sau, cel puţin, libertatea de a fi asistat la o moarte timpurie pot fi stabilite în baza
altor prevederi ale acestor instrumente, cum ar fi dreptul la viaţă sau dreptul la
viaţă intimă şi siguranţa persoanei. Tentativa de a analiza dreptul la moarte ridică
dificultăţi enorme, începând cu noţiunea vehiculată a dreptului la moarte, care
înglobează în sine şi purul adevăr că moartea firească este inevitabilă pentru
fiecare persoană. Mai mult ca atât, dreptul la moarte este un drept ambiguu,
deoarece el poate semnifica orice: începând cu dreptul de a nu fi ţinut în viaţă
împotriva voinţei până la un drept mai pozitiv, ca acela de a solicita asistenţă la
moarte.
Refuzarea dreptului la viaţă, indiferent de starea de sănătate fizică sau psihică
sau de vârstă înseamnă crimă . Încercările legislative de a accepta "uciderea din
milă" nu sunt acceptate de populaţie, indiferent de culoarea politică a regimului
care încearcă să o impună12.
Caracterul sacru al vieţii umane şi limitarea indispensabilă a drepturilor
noastre asupra ei sunt principii directoare ale oricărei activităţi omeneşti . Este
11
Moldovan A.T. Tratat de Drept medical.–Bucureşti: All Beck, 2002, 744 p.
12
V. Beliş. Tratat de medicină legală. Voi. II. -Bucureşti: Editura Medicală, 1995, p. 898.
20
adevărat că preţul vieţii şi-a pierdut valoarea absolută în urma înspăimântătoarelor

distrugeri de vieţi omeneşti din ultimele războaie5, dar aceasta nicidecum nu
înseamnă că protecţia vieţii umane nu mai este un obiectiv important al oricărei
societăţi sănătoase, al oricărui individ care îşi respectă propria persoană. Putem
vorbi de exercitarea dreptului la moarte doar în condiţii de suferinţe fizice enorme
sau în cazul unor boli incurabile, însoţite de astfel de suferinţe .
Din punct de vedere fiziologic, viaţa este caracterizată prin: metabolism,
iritabilitate şi autorepro-ducere (noţiune care include şi ereditatea). La rândul său,
moartea reprezintă un fenomen natural, necesar şi universal, fiind înscrisă în
programul genetic al oricărei fiinţe; moartea este considerată un proces şi nu un
moment în care încetarea în timp a activităţii centrilor vitali este urmată de
încetarea activităţii tisulare. Ea constituie un fenomen necesar, deoarece "dispariţia
unor indivizi ce loc pentru noi combinaţii genetice, mai favorabile, care cresc
potenţialul adaptiv al speciilor. Moartea este un tribut pe care organismele îl
plătesc diferenţierii şi specializării celulare". Nu putem accepta declararea
legislativă a dreptului la moarte doar datorită faptului că moartea este un proces
fiziologic inevitabil, deoarece moartea firească, naturală nu este o infracţiune.
Chiar şi sinuciderea nu este condamnabilă, cu toate că în aceste cazuri putem vorbi
de existenţa unui core-lariv al dreptului la viaţă - a dreptului la moarte (cei drept,
neproclamat de iure). Pedepsirea sinuciderii ar fi ineficientă; chiar şi Cesare
Beccaria susţinea că, deşi suicidul este o faptă pe care Dumnezeu o pedepseşte,
statul nu trebuie să retragă nici unui membru al lui libertatea de a dispărea pentru
totdeauna.
Mulţi autori vorbesc în aceste cazuri de existenţa dreptului la autodeterminare,
susţinând ideea că dacă sinuciderea nu este ilegală, înseamnă că o persoană are
dreptul de a-şi lua viaţa. Deci, dacă o persoană alege să se sinucidă, încercările de a
o împiedica să-şi exercite acest drept sunt în esenţă greşite, cu condiţia că nu sunt
făcute pentru a legitima protecţia altora. Mai mult, dacă o persoană nu are dreptul
de a împiedica exercitarea acestui drept, atunci această interzicere ar trebui să se
21
extindă şi la încercarea de a opri ajutorul în exercitarea acestui drept. Concluzia ar

fi că dacă este legal să te sinucizi, atunci ar trebui să fie legală şi ajutarea unei
persoane de a face aceasta. Prin urmare, dacă sinuciderea nu este o crimă, atunci nu
ar trebui să fie crimă nici ajutarea cuiva de a se sinucide. Logica acestei afirmaţii
este recunoscută atât în legea penală din Germania, cât şi în cea din Franţa, unde se
aplică principiul, conform căruia atâta timp cât sinuciderea nu este o infracţiune,
nu poate fi infracţiune nici fapta de a ajuta pe altul să se sinucidă. Totuşi, multe
sisteme legale, inclusiv din Anglia, resping acest raţionament, continuând să
pedepsească penaliceşte oricare act îndreptat spre a-1 ajuta pe altul să-şi ia viaţa.
Astfel,13 putem concepe dreptul la moarte din două puncte de vedere:
-dreptul la moarte realizat de însăşi persoana care încearcă să se sinucidă sau
se sinucide, chiar şi în cazurile când este ajutată de altcineva să-şi ia viaţa;
-dreptul la moarte al persoanei realizat prin în termediul unui terţ, la
solicitarea ei, ca în cazul eutanasiei .
În ambele cazuri dreptul la moarte nu-şi schimbă prin nimic conotaţiile,
conţinutul şi scopul, fiind doar realizat de subiecţi diferiţi. în primul caz, însuşi
posesorul acestui drept dispune de el, în cel de-al doilea o altă persoană realizează
acest drept în interesul posesorului. Putem oare include dreptul la moarte în dreptul
la autodeterminare al persoanei sau ar trebui să le privim separat?
L. Hecser menţionează că dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi îşi
găseşte temeiul juridic în art. 7 al Pactului Internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice, potrivit căruia nici o persoană nu poate fi supusă tratamentelor
inumane sau degradante şi care interzice în special ca o persoană să fie supusă, fără
consimţământul său, unei experienţe medicale sau ştiinţifice, susţinând că în
România există Decretul nr. 31 din 1954, astăzi în vigoare, în care se conturează
dreptul la autodeterminare şi care, în principiu, ar permite şi dreptul la moarte
demnă. Acelaşi autor menţionează în continuare că există situaţii concrete ce
13
dreptul de autonomie asupra unei persoane II Revista de Criminologie1999, nr. 2, p. 262-267.
22
determină necesitatea conturării unor norme juridice, de competenţa legiuitorului,

prin care să se realizeze dreptul fundamental al bolnavului la autodeterminare
(inclusiv dreptul la moarte!). Separarea dreptului la moarte de dreptul la
autodeterminare nu este posibilă, deoarece asupra realizării acestui drept decide
posesorul lui şi nu altcineva. Dacă realizarea dreptului la moarte se face fără voia
persoanei care deţine acest drept, suntem în prezenţa unui omor şi în acest caz
nicidecum nu este vorba de o exercitare a dreptului la moarte.
Din cele sus-menţionate ar rezulta că dreptul la moarte este un fenomen
pozitiv şi că nu sunt motive din care el să nu fie acceptat de majoritatea
specialiştilor. Totuşi, unii nu acceptă necesitatea existenţei dreptului la moarte.
Astfel, Jack Sudo menţionează şi existenţa conceptului de "drept la moarte".
Aceasta ar fi o contradicţie internă pentru legiuitor, care are ca principiu de bază
protecţia vieţii. Accentul se pune totuşi pe viaţă: viaţa trebuie protejată şi nu
moartea. 14Dacă cineva poate considera dorinţa unei persoane de a fi ajutată să-şi
pună capăt zilelor ca una morală (strigăt de ajutor al celui care roagă să-i fie
sfârşite suferinţele), atunci ca legală ea poate fi recunoscută doar de lege, care în
acest caz se contrazice. Nu este posibilă determinarea unor excepţii separate de la
regula de protecţie a vieţii, dacă se distruge însăşi baza acestei reguli.
Legile privind dreptul la moarte sunt criticate de unii jurişti şi medici, ei luând
în consideraţie şi faptul că imperfecţiunea formulării poate crea condiţii pentru
abuzuri, ignorând problemele reale ale persoanei muribunde15.
Dreptul la moarte poate fi promovat şi ca bază pentru acceptarea eutanasiei,
cu toate că nu întot-deauna se poate argumenta necesitatea apelării la o asemenea
măsură pentru rezolvarea situaţiei unui bolnav incurabil sau a unei persoane care
suferă dureri insuportabile. Mai mult ca atât, legislaţia penală a Republicii
Moldova condamnă orice faptă de acest fel, deci nu putem vorbi de proclamarea
juridică a dreptului la moarte.
14
http://www.kcn.ru/tat^ru/religion/catholic/bioeutan.htm.
15
С. Бородин, В. Глушков. Уголовно-правовые проблемы эвтаназии II Советская Юстиция, 1992, nr. 9/10,
р. 34
23
În ceea ce priveşte legătura dintre dreptul la moarte şi dreptul la

autodeterminare, în literatura de specialitate se discută unele momente
semnificative, care, nu în ultimul rând, sunt legate tot de problema eutanasiei.
Margaret Otlowski menţionează că dacă acceptăm principiul autodeterminării ca
bază pentru eutanasia voluntară activă, atunci rămâne de stabilit statutul legal al
interesului pacientului de a-şi alege o moarte timpurie; în special trebuie de
determinat dacă pacientul trebuie să aibă dreptul la moarte. în acest context trebuie
de făcut o distincţie importantă între dreptul la moarte, care poate fi exprimat în
termenii de bază ai drepturilor omului (chiar dacă nu este necesar să fie legal
executoriu), şi un drept legal În ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului la moarte
ca un drept legal executoriu, W. Hohfeld menţionează că această situaţie este mult
mai problematică, deoarece din definiţie există dificultăţi potenţiale în adoptarea
unui model strict ca bază pentru legalizarea eutanasiei voluntare active16.
17
Dreptul la moarte, ca expresie a voinţei unei persoane libere, ca o ultimă
realizare a drepturilor vitale, se confruntă cu problema interzicerii omorului, care
după esenţă e aceeaşi eutanasie, deoarece pentru realizarea acestuia este necesară
influenţă exterioară. Dreptul sau, mai bine zis, posibilitatea şi necesitatea realizării
acestui drept depinde şi de faptul cum îşi imaginează moartea persoana respectivă
şi ce loc i se atribuie ei în cultura dată. Dreptul la moarte este în esenţă continuarea
dreptului la viaţă şi deci libertatea realizării dorinţei de a întrerupe viaţa. Ca
problemă el poate apărea doar atunci când dreptul la viaţă şi interdicţia omorului s-
au realizat pe deplin".
Cu toate acestea, nu putem vorbi la etapa actuală de posibilitatea realizării
dreptului la moarte sub o formă sau alta, nici din punct de vedere juridic şi nici din
punct de vedere moral, etic sau religios. Chiar dacă putem recunoaşte că eutanasia
ar fi o soluţie pentru o categorie specială de persoane, nu putem accepta existenţa
juridică a dreptului la moarte atâta timp cât aceasta este considerată infracţiune. Un
16
M. Otlowski. Op. cit., p. 201. " http://www.rambler.ru.
17
Revista Naţională de Drept Nr. 4, aprilie 2005 Mihaela Vidaicu p.50-53
24
alt motiv al nerecunoaşterii acestui drept ar fi teama de eventualele abuzuri care

pot apărea în exercitarea acestui drept, de extinderea lui şi asupra altor fapte.
Aşa-numitul "drept la moarte" este un concept inventat destinat să inducă în
eroare opinia publică. Susţinătorii dreptului la moarte în realitate doresc un drept
de a omorî şi de a fi omorâţi. Istoria demonstrează că aşa eufemisme au fost
folosite pentru a deghiza omorurile intenţionate în masă a inocenţilor18.
Ceea ce ar veni să spijine necesitatea luării unei poziţii faţă de controversata
problemă a dreptului la moarte este cazul Diane Pretty soluţionat de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului în aprilie 2002. Curtea a ajuns la concluzia că
articolul 2 al Convenţiei europene a drepturilor omului, care prevede că dreptul la
viaţă trebuie să fie protejat de lege, nu poate fi interpretat, fără careva denaturare
de limbaj, ca conferind un drept diametral opus - dreptul la moarte. Astfel, dreptul
la viaţă nu poate include în nici un caz şi dreptul la moarte.Dacă să vorbim de
necesitatea interpretării dreptului la moarte demnă în legislaţia R.M. acest fapt
implică direct legalizarea eutanasiei care este prevăzută în art. 148 Codului penal
drept infracţiune de aceea pentru a efectua o astfel de interpretare trebuie de
schimbat prevederile art. 148.
§4. Dreptul la viaţă şi "dreptul la moarte"
Legalizarea eutanasiei reprezintă un subiect controversat şi îndelung

dezbătut în ultimele decenii. Despre sinuciderea asistată se discută în biserici, în
cursuri de filozofie, în baruri, pe străzi, în casele oamenilor, în spitale şi azile, în
comunităţile medicale, precum şi în diferite foruri legislative. Eutanasia implică
atît probleme de natură etică şi religioasă, cît şi probleme care vizează
îndatoririle profesiei de medic şi respectarea drepturilor omulului.
Pentru început, consider că este necesar un "dicţionar" al eutanasiei şi al
formelor în care ea se manifestă. Eutanasia poate fi voluntară, atunci cînd
persoana bolnavă a cerut să fie ucisă, non-voluntară, cînd aceasta nu a cerut sau
18
http://www.spuc.org.uk/europe/euthanasia.htm.
25
nu şi-a dat consimţămîntul de a fi ucisă sau involuntară, cînd s-a opus în mod
explicit. Cînd cineva ofera informaţia, calauzirea si mijloacele necesare unei
persoane care doreşte să se sinucidă, cu intenţia de a fi folosite în scopul
respectiv, vorbim de sinucidere asistată. Cînd un medic este cel care ofera acest
"ajutor" este vorba de sinucidere asistată de medic. Eutanasia poate fi realizată
prin acţiune, eutanasie activă (cauzarea intenţionată a morţii unei persoane prin
săvîrşirea unei acţiuni ca administrarea unei injecţii letale) sau prin omisiune,
eutanasie pasivă (cauzarea intenţionată a morţii unei persoane prin încetarea
tratamentului sau prin nefurnizarea de hrana si apă).
Nu se poate vorbi de eutanasie decît dacă moartea este cauzată în mod
intenţionat. Aşadar, anumite practici medicale, anchetate drept eutanasie
pasivă, nu reprezintă o forma de eutanasie de vreme ce lipseşte intenţia de a lua
viaţa persoanei respective. Printre acestea se numără: ne începerea unui
tratament care nu ar aduce beneficii pacientului, retragerea unui tratament care
s-a dovedit ineficient, greu de suportat sau pe care pacientul nu-l doreşte şi
administrarea de doze mari de paliative, atunci cînd acestea s-au dovedit a fi
necesare, dar care pot pune în pericol viaţa pacientului. Toate aceste exemple
reprezintă practici medicale corecte, sprijinite de lege. Dezbaterea moralităţii şi
legalităţii eutanasiei voluntare este, în cea mai mare parte, un fenomen care s-a
manifestat mai ales în a doua jumatate a secolului al XX-lea. În Antichitate,
grecii si romanii practicau eutanasia, căci nu considerau că viaţa trebuie
conservată cu orice preţ, tolerînd, prin urmare, sinuciderea în cazurile în care
nu se putea aduce nici o alinare a suferinţei pacientului. În secolul al XVI-lea,
Thomas More descria o comunitate utopica în care era facilitată moartea celor
ale caror vieti deveneau de nesuportat în urma suferinţei îndelungate . Însă,
abia în ultima sută de ani s-au depus eforturi concertate pentru obţinerea
legalităii eutanasiei voluntare. Pînă de curînd, aceste eforturi nu au avut succes,
deşi sinuciderea asistată a fost tolerată legal în Elveţia timp de mulţi ani .
26
În anii ’70 si ’80, o serie de cazuri din Olanda au dus la încheierea unui
acord între autorităţile legale şi cele medicale, care să asigure faptul că nici un
medic nu va fi judecat pentru asistarea la sinuciderea unui pacient, atîta vreme
cînd se urmăresc anumiţi termeni impuşi de lege. Pe scurt, aceşti termeni au
fost stabiliţi astfel încît să permită medicilor să practice eutanasia voluntară în
cazurile în care: un pacient competent a luat decizia, voluntară şi informată, de
a muri; suferinţa pacientului este insuportabilă; nu exista nici o modalitate de a
face durerea suportabilă pentru pacient; diagnosticul şi prognoza medicului
sunt confirmate dupa consultarea unui al doilea medic.
În anii ’90 a fost obţinută pentru prima oară legalitatea eutanasiei
voluntare în teritoriul nordic al Australiei. În 1997 însă, în urma contestaţiilor
făcute de opozanţii eutanasiei, Parlamentul Australiei a decretat-o ilegală .
În statul Oregon din SUA, sinuciderea asistată de medic a devenit legală în
1997. În acelasi an, Curtea Supremă a Statelor Unite a decretat că sinuciderea
asistată nu constituie un drept constituţional. În noiembrie 2000, Olanda a
inaintat procedurile de legalizare a eutanasiei voluntare, devenită lege în anul
2001. Printre organizaţiile care susţin legalizarea eutanasiei se numără:
Societatea Hemlock, Societeatea Eutanasiei Voluntare din Auckland,
Societatea Eutanasiei Voluntare din Londra, Societatea Eutanasiei Voluntare
din Scotia etc.
Problema eutanasiei ridică, în primul rînd, intrebări de natură religioasă şi
etică. Atitudinea oamenilor faţă de eutanasie este, de obicei, determinată de
viziunea pe care o au despre viaţă şi moarte. De asemenea, sunt în joc şi
considerente sociale şi politice. Relaţiile noastre sociale sunt determinate în
mare masură de faptul că nu ne este permis să ucidem în mod intenţionat o altă
persoana, la fel cum societatea ne protejează spre a nu fi ucişi. Apar atunci mai
multe întrebări: ce se va întîmpla dacă renuntăm la această protecţie? De ce ar
fi "uciderea acceptabilă" restricţionată la eutanasie? De ce nu am permite ca şi
suicidul să devină valid din punct de vedere moral? În al treilea rînd, este pusă
27
sub semnul întrebării natura profesiei de medic. Medicii ar trebui să fie cei care
tratează bolile oamenilor, care le alină suferinţa. "Administrarea" morţii
reprezintă exact contrariul şi schimbă în totalitate relaţia medicului cu
pacientul.
În ceea ce priveşte biserica, ea nu admite eutanasia, considerînd că are un
caracter anticreştin, care contravine poruncii dumnezeieşti „Să nu ucizi".
Creştinii, majoritatea oponenţi ai eutanasiei, işi bazează argumentele pe
concepţia religioasă ca viaţa este un dar de la Dumnezeu, şi, prin urmare,
numai Dumnezeu o poate lua. Unele biserici accentuează faptul că este
important ca nimeni să nu intervină în procesul natural al morţii. În viziunea
creştina nici un om nu are autoritatea să ia viaţa altei persoane, chiar dacă
aceasta doreşte să moară. A propune eutanasia cuiva inseamna a considera că
viaţa acelei persoane nu merită trăită, aceasta opinie fiind incompatibilă cu
recunoaşterea valorii şi a demnităţii persoanei care ar urma să fie ucisă. Aşadar,
argumentele bazate pe calitatea vieţii sunt complet irelevante .
Pentru creştini, vieţile tuturor oamenilor au aceeaşi valoare . Ei nu
consideră că demnitatea şi valoarea umană se masoară în funcţie de mobilitate,
inteligentă sau alte capacităţi şi realizări . Considerarea fiinţelor umane ca fiind
egale ca valoare pentru simplul motiv că sunt finţe umane are implicaţii clare
asupra felului în care este văzută eutanasia. Astfel, pacienţii aflaţi intr-o stare
vegetativă îndelungată sunt vazuţi în continuare ca fiinţe umane, a căror
valoare intrinsecă ramane aceeaşi . Ar fi o greşeală să le tratăm vieţile ca fiind
inutile şi să concluzionăm ca "le-ar fi mai bine daca ar fi morţi". Bătrani sau
bolnavii care sunt la sfîrşitul "vieţii pămînteşti", precum şi cei care au
handicapuri psihice sau fizice valorează la fel de mult ca orice altă persoană,
căci toţi am fost creaţi după chipul şi asemănarea Lui Dumnezeu.
Există, totusi, şi excepţii de la viziunea crestină conform căreia eutanasia
este un păcat. Crestinismul ne cere să respectăm fiecare fiinta umană şi, prin
urmare, să ii respectăm şi dorinţele privind sfîrşitul vieţii. Astfel, ar trebui să
28
acceptăm deciziile raţionale de a refuza tratamentele grele şi fără nici un

rezultat, chiar dacă acestea i ar mai putea prelungi viaţa cu cîteva săptămîni.
Învăţăturile budiste nu fac nici o referire directă la sinuciderea asistată,
însă, în marea lor majoritate, budiştii se împotrivesc eutanasiei voluntare;
poziţia lor faţă de eutanasia involuntară este mai putin clară. Pentru ei,
terminarea intentionată a unei vieţi este împotriva învăţăturilor lui Buddha şi,
deci, eutanasia ar trebui interzisă. Religia budistă vede moartea ca o tranzitie,
persoana decedată urmînd să primească o noua viaţă, a cărei calitate este
rezultatul karmei sale. Aceasta credinţă ridică două probleme . Pe de o parte,
nimeni nu ştie cum va fi viaţa ulterioară. Dacă ea va fi chiar mai grea decît cea
pe care pacientul o îndură în prezent, atunci eutanasia este vazută ca optiunea
greşită, întrucît scurtează situaţia prezentă a lucrurilor în favoarea uneia mai
rele. În al doilea rînd, scurtarea vieţii intervine în cursul normal al karmei şi
alterează echilibrul acesteia.
Există mai multe puncte de vedere ale hinduismului privind eutanasia, însă
majoritatea hinduşilor cred că un medic ar trebui să refuze cererea unui pacient
de a fi eutanasiat, caci aceasta ar face ca trupul si sufletul sa se separe in mod
nenatural, rezultatul fiind afectarea karmei atat pentru pacient, cat si pentru
medic. Alti hindusi considera ca sinuciderea asistata nu poate fi permisa
deoarece incalca invatatura ahimsa (a nu face rau) . Cu toate acestea, unii
hindusii vad in ajutarea unei persoane sa termine o viata plina de suferinta o
fapta buna si indeplinirea unei obligatii morale.
Hinduismul este mai putin interesat decat filozofii occidentali de
conceptele de "bine" si "rau", ci se concentreaza mai mult pe consecintele
faptelor din timpul vietii. Uciderea (eutanasia, crima, sinuciderea) intervine in
cursul firesc al sufletului catre eliberare si afecteaza in mod negativ karma
ucigasului, deoarece reprezinta o incalcare a principiului non-violentei. Cand
sufletul se va reincarna in alt trup fizic, va suferi ca si in viata anterioara,
deoarece va avea acceasi karma. Acelasi argument sugereaza ca mentinerea
29
vietii unei persoane in mod artificial, cu ajutorul aparatelor, este un pacat, insa
nu si in cazul in care aceasta reprezinta doar o incercare temporara de
vindecare.
Religia musulmana se opune eutanasiei deoarece considera că viaţa este
sfîntă, fiind dată de Allah. Numai Allah poate hotărî cît trăieşte fiecare om,
deci nimeni nu poate interveni în această decizie. Eutanasia şi sinuciderea nu
sunt incluse printre motivele pentru care uciderea este permisă în Islam.
În tradiţia iudaică, prezervarea vieţii reprezintă o valoare morală supremă
şi orice act menit să scurteze viaţa este interzis. Viaţa are o valoare inestimabilă
indiferent de durata şi calitatea sa. Sa scutesti pe altcineva sau pe tine insuţi de
suferinţă nu este un motiv ca să ucizi. Iudaismul interzice eutanasia activă, pe
care o consideră crimă şi nu acceptă nici o excepţie de la această regulă, chiar
dacă persoana în cauză vrea să moară. Scurtarea vieţii este un păcat chiar dacă
moartea unei persoane este oricum foarte aproape, deoarece fiecare moment al
vieţii are aceeaşi valoare cu mulţi ani de viaţă.
În ceea ce priveşte eutanasia pasivă, legea iudaică spune că medicii au
obligaţia de a face tot ce este posibil pentru a salva viaţa unui pacient, chiar
dacă acesta nu o doreşte. Există totuşi o limită în datoria de a menţine o
persoană in viaţă . Dacă viaţa pacientului este pe sfîrşit şi are dureri
insuportabile medicul nu trebuie să ii pricinuiască şi mai multă suferinţă
prelungindu-i agonia. Dacă există un impediment în procesul natural al morţii
(aparatura medicală, de exemplu) şi acesta este singurul motiv pentru care
pacientul se mai află în viaţă, legea permite ca acel lucru să fie îndepărtat.
Majoritatea susţinătorilor eutanasiei nu deţin aceste convingeri religioase,
sau, cel puţin, nu doresc ca acestea să ii împiedice să ia hotărîri în ceea ce
priveşte viaţa şi, implicit, moartea.
Există numeroase motive pentru care eutanasia nu ar trebui să fie
acceptată legal. Argumentul etic central al susţinătorilor eutanasiei voluntare
este acela că respectul pentru orice persoană ar trebui să impună, în mod
30
automat, respectul pentru alegerile pe care aceasta le face. Acest argument se

află în legatură directă cu conceptul de autonomie şi autocontrol . Oamenii iau,
în general, deciziile importante privitoare la viaţa lor în concordanţă cu modul
în care vor să-şi desfăşoare viaţa. Exercitandu-şi autonomia, ei işi asumă
responsabilitatea pentru propria viaţă şi, implicit pentru modul în care vor să
moară. Majoritatea motivelor de îngrijorare a oamenilor în faţa morţii ţin mai
puţin de teama de suferinţă, cît de dorinţa de a muri fără să-şi piardă demnitatea
şi controlul asupra propriei vieţi. Sunt de acord că, trăind într-o societate liberă
oamenii au dreptul de a lua propriile decizii, însă, tocmai pentru că trăim într-o
societate, trebuie să ne încadrăm regulilor pe care aceasta le impune, în măsura
în care nu încalcă drepturile cetăţenilor. Iar "a muri" nu este (şi nici nu ar trebui
să fie) un drept. Nici o persoană nu decide să se sinucidă în izolare. Numeroşi
oameni din jurul său vor fi afectaţi, într-o măsură mai mică sau mai mare, de
această decizie: familia şi prietenii care rămîn în urmă, precum şi staff-ul
medical implicat. În concluzie, indiferent de statusul autonomiei, aceasta nu ar
trebui să fie absolută şi nu ar trebui să facă abstracţie de ilegalitatea luării unei
vieţi. În plus, respectul faţă de autonomia unei persoane ar trebui să urmeze
standarde mai înalte decat simpla dorinţă a individului. Apelarea la autonomie,
ca înalt principiu etic, pentru a justifica un act ce aboleşte viaţa este profund
contradictoriu. Dacă dreptul la sinuciderea asistată devine legal bazîndu-se pe
autonomia persoanei, atunci nu mai există nici un motiv logic pentru care
această practică să fie restrictionată doar la cazurile în care bolnavii se află în
faza terminală a bolii. De ce nu ar fi acceptată cererea de eutanasie şi din partea
unui bolnav cronic ce nu este pe moarte sau a unuia care suferă de o boală
psihica, şi nu fizică? Cu toate acestea, legea prevede că pacienţii au dreptul de
a refuza orice tratament medical . Un medic ce tratează un pacient care nu
doreşte acest lucru poate fi acuzat de abuz.
Un alt argument îl reprezintă faptul că rareori cererile de eutanasie
voluntară sunt libere şi voluntare. Un pacient care suferă de o boală aflată în
31
faza terminală este extrem de vulnerabil. Acesta poate suferi de teama de viitor
şi de efectele pe care boala sa le are asupra celor din jurul său. Astfel, el nu
poate fi în totalitate obiectiv faţă de starea în care se afla . În general, aceşti
bolnavi suferă de depresie sau de un sentiment de inutilitate, ceea ce le
afectează discernămîntul. Capacitatea lor de decizie poate fi de asemenea
influenţată de dementa sau de simptome tulburătoare, care, cu tratamentul
adecvat, pot fi înlăturate. Aceste persoane, dar mai ales bătrînii simt că sunt o
povară pentru rudele lor şi pentru societate din cauza costurilor pe care le
implică îngrijirea lor . Acesta poate fi unul din motivele pentru care se simt
obligaţi să ceară eutanasia în mod "voluntar". Cererea de sinucidere asistată
este mai mult un strigăt de ajutor. Oamenii aflaţi în această situaţie au nevoie
să audă că sunt apreciaţi şi iubiţi şi că bunăstarea lor vine pe primul plan, chiar
dacă necesită investiţii mari de timp şi bani. Ei pot fi ajutaţi prin consiliere,
asistenţa şi oferirea unor alternative pozitive la problemele cu care se confruntă
. Tentativele de suicid sunt, în general trecătoare . Studiile efectuate arata că
din cei care încearcă să-şi ia viaţa şi sunt impiedicaţi, mai puţin de 4% repetă
această tentativă în următorii 5 ani; mai puţin de 11% se vor sinucide în
urmatorii 35 de ani.
În multe cazuri, oamenii care suferă de boli grave sau infirmitati nu sunt
bine informaţi în legătură cu starea lor de sănătate şi perspectivele pe care le
au. Aşadar, nu ne putem aştepta ca aceştia să ia decizia de a apela la
sinuciderea asistata in mod rational. De multe ori, pacientilor le pot fi oferite
informatii neclare sau care ii induc in eroare despre sansele pe care le au sau
cat timp mai au de trait, deoarece cadrele medicale nu pot stii cu siguranta
aceste lucruri sau se pot insela . Acestia pot oferi informatii absolut sigure in
aceste directii abia in momentul cand moartea unui pacient este atat de
apropiata incat eutanasia nu ar face mare diferenta.
Susţinătorii legalizării sinuciderii asistate susţin că bolnavii cronici sau
invalizi sunt capabili să ia decizia de a se sinucide, dar nu toţi sunt capabili din
32
punct de vedere fizic să pună în practică această decizie. În realitate, asemenea

cazuri sunt rare . Marea majoritate a persoanelor aflate în aceasta situaţie sunt
perfect capabile să-şi ia viaţa prin aceleaşi metode folosite de oricare alt
individ. Mulţi dintre cei a căror condiţie fizică îi împiedică să se sinucidă fără
ajutorul altcuiva, sunt de asemenea incapabili să hotarască singuri că vor să
moară (de exemplu cei aflaţi în comă). Unii pacienţi lasă testamente sau alte
documente în care îşi exprimă dorinţa de a fi eutanasiaţi, stipulînd şi condiţiile
în care ar trebui aplicată această măsură.
Legalizarea eutanasiei voluntare ar duce, inevitabil, la eutanasia involutară
. Dacă devine legal că bolnavii cronici în deplinătatea facultăţilor mentale să
apeleze la sinuciderea asistată, de ce nu le-ar fi acordat acelaşi drept şi celor
care nu sunt capabili să ia singuri aceasta hotărîre (bolnavii mental, persoanele
cu hadicap psihic sau persoanele senile)? Este de la sine înteles că altcineva ar
hotărî pentru cei aflaţi în această situaţie, dar oare deciziile ar fi luate în
beneficiul pacienţilor ? Cum ar putea fi identificate şi mai ales evitate abuzurile
? O moştenire consistentaă, eliberarea de "povară" pe care o reprezintă
bolnavul, reducerea costurilor spitalelor etc pot fi tot atîtea motive pentru care
eutanasia ar putea deveni o opţiune.
În Olanda, jumătate din cazurile de eutanasie sunt acum nonvoluntare şi
printre problemele pentru care sinuciderea asistată este legală au fost incluse:
bolile mentale, dizabilităţile permanente şi chiar bătrîneţea.
În plus, ar fi destul de dificil să se faca diferenţa între uciderea unor
persoane bolnave sau cu dizabilităţi şi sinuciderea asistată. Diferenţa între
crimă şi sinucidere asistată depinde de intenţie şi alti factori care sunt greu de
demonstrat cu certitudine. Luînd în considerare şi faptul că sinuciderea asistată
s-ar aplica numai in cazurile mai sus amintite, s-ar putea concluziona că
oamenii care suferă de boli cronice sau invalidităţi severe nu ar beneficia de
protecţia vieţii în egală măsură cu ceilalţi cetăţeni, ceea ce reprezintă o
încălcare a drepturilor fundamentale ale omului. Declaraţia Universală a
33
Drepturilor Omului stipulează că "19fiecare om are dreptul la viaţă, libertate şi

securitate personală."
Datorită progreselor din domeniul medicinei, eutanasia voluntară nu este
necesară în cazul pacienţilor care suferă de dureri atroce, deoarece pot
beneficia de calmante şi asistenţă medicală corespunzatoare, ce le poate alina
suferinţa. Legalizarea eutanasiei ar submina cercetările întreprinse în
medicina . Un aspect important al dezbaterii problemei eutanasiei îl reprezintă
participarea medicului în acest act. Medicina este o profesie care se conduce
după anumite reguli interne. Orice acţiune care violează aceste valori interne
vine in contra integrităţii profesionale a medicilor. Codurile etice ale medicinei
tradiţionale nu au aprobat niciodată eutanasia, chiar dacă aceasta face recurs la
compasiune. Codul Internaţional al Eticii Profesionale, în varianta originală
adoptată de Asociaţia Mondiala a Medicilor în 1949 ca răspuns la Holocaustul
nazist, declară că "un medic trebuie să ţina întotdeauna prezenta obligaţia de a
rezerva viaţa umană de la naştere şi pînă la moarte". În Declaraţia de la
Marbella din 1992, Asociaţia Mondială a Medicilor a confirmat că sinuciderea
asistată nu este etica şi trebuie condamnată de profesia de medic. Secţiunea C,
art. 23 al Codului Deontologic afirma: "Medicul trebuie să încerce reducerea
suferinţei bolnavului incurabil, asigurând demnitatea muribundului, dar în nici
un caz nu are dreptul să-i provoace moartea în mod deliberat, act ce constituie
o crimă, chiar dacă a fost cerut insistent de un bolnav perfect conştient."
Un ultim argument ar fi că, deşi practica eutanasiei ar putea părea
justificabilă în anumite cazuri, legalizarea ei ar avea efecte negative asupra
societăţii. Astfel, relaţia medic-pacient ar fi denaturată, iar încrederea în cadrele
medicale subminată . În cazul bătrînilor şi al persoanelor fară asigurare
medicală, "dreptul de a muri" s-ar putea transforma cu uşurinţă în "datoria de a
muri" . În plus, legea are un puternic rol educativ pentru conştiinţa publică.
19
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10.12.1948, ratificată prin Hotărarea Parlamentului
nr.207-XII din 28.09.1990, in vigoare pentru Republica Moldova de la 28.07.1990 // Buletin Oficial al Republicii
Moldova.–1990.–Nr.008.
34
Cînd o practică devine legala, acceptate şi larg raspîndită în societate, cetaţenii

încetează să i se mai împotrivească.
Atît susţinătorii legalizării eutanasiei, cît şi cei care se opun acesteia, sunt
de acord că nu exista nici o relaţie între programul nazist de "eutanasie" şi
dezbaterea actuală a acestei probleme, deoarece naziştii au folosit termenul de
eutanasie doar pentru a camufla crimele în masă. Toate victimele au murit
involuntar, şi nu există nici un document care să ateste că un pacient aflat pe
moarte a cerut să fie ucis.
Ca o concluzie, problemele de sănătate nu pot fi rezolvate prin
descotorosirea de cei bolnavi, ci înfruntandu-le şi căutînd cele mai bune soluţii,
păstrînd în minte datoria pe care o avem faţă de semenii noştri care suferă. O
dată ce acceptăm ca moartea este o rezolvare a problemelor oamenilor, va
deveni din ce în mai greu să impunem o limită, iar moartea va fi vazută ca
raspuns la tot mai multe probleme, cu motive tot mai puţin intemeiate.
CAPITOLUL II.Analiza juridico penală a infracţiunii de eutanasie în

legislaţia penală a Republicii Moldova
Reeşind din textul legii penale a Rpeblicii Moldova care este încadrată în
cadrul Codului penal în articolul 148 care ne expune faptul că lipsirea de viaţă la
dorinţa persoanei este pasibilă de răspundere penală şi anume
Articolul 148. Lipsirea de viaţă la dorinţa victimei (eutanasia)
Lipsirea de viaţă a victimei în legătură cu o maladie incurabilă sau cu
caracterul insuportabil al suferinţelor fizice, dacă a existat dorinţa victimei sau, în
cazul minorilor, a rudelor acestora, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani.
§1.Obiectul infracţiunii de eutanasie
La analiza juridico-penală a oricărei componenţe de infracţiuni importanţa

determinării şi examinării elementelor sale constitutive este indiscutabilă. Obiectul
35
juridic fiind unul dintre elementele componenţei de infracţiune, urmează a fi

stabilit în fiecare caz în dependenţă de natura şi categoria acesteia . Deseori, însă,
specificul infracţiunii examinate provoacă anumite dificultăţi în stabilirea
obiectului juridic . Astfel, prin obiect juridic al infracţiunii se inţelege valorile sau
relaţiile sociale protejate de legea penală, la care se atentează printr-o faptă
infracţională 20. Ne propunem să analizăm natura obiectului juridic al infracţiunii
de eutanasie in scopul stabilirii unor trăsături specifice pentru aceasta.
Obiectul juridic general îl constituie totalitatea valorilor şi relaţiilor sociale
protejate de lege, fiind comun pentru toate infracţiunile incriminate de legea
penală.
Obiectul juridic generic îl constituie un grup de relaţii sociale sau valori
sociale omogene, dependente unele faţă de altele, la care atentează un şir întreg de
infracţiuni.21În ceea ce priveşte obiectul juridic generic al infracţiunilor contra
vieţii, se conturează următoarele opinii.
O.Loghin şi T.Toader consideră că infracţiunile contra vieţii au ca obiect
juridic relaţiile sociale referitoare la dreptul persoanei la viaţă . În cadrul acestor
relaţii sociale, fiecare persoană, luată în considerare individual, apare ca titular al
dreptului absolut la viaţă, iar toate celelalte persoane apar cu obligaţia de a se
abţine de la săvîrşirea oricărei fapte prin care s-ar aduce atingeri dreptului la viaţă
al titularului. Aşa fiind, constituie infracţiuni contra vieţii numai faptele prin care
se aduce atingere dreptului la viaţă al altuia, nu şi propriei vieţi . Aceasta este, de
altfel, şi explicaţia neîncriminării încercării de sinucidere, faptă prin care nu se
încalcă obligaţia pe care o are orice persoană de a nu aduce atingere dreptului la
viaţă al altuia.22I. Dobrinescu consideră că relaţiile sociale a căror formare,
desfăşurare şi dezvoltare normală implică respectul valorii vieţii umane şi al
normelor care o ocrotesc şi care obligă pe fiecare individ să se comporte astfel încît
să nu o lezeze constituie obiectul juridic generic al infracţiunilor de omucideri.
20
Autoreferat al tezei de doctor în drept Vidaicu Mihaiela “Aspecte juridico-penale a eutanasiei”
21
Borodac A. Drept penal. Partea Generală. – Chişinău: Ştiinţa, 1994, 368 p.
22
Loghin O., Toader T. Drept penal roman. Partea Specială. – Bucureşti: Şansa SRL, 1999
36
Suntem de părere că infracţiunile contra vieţii nu pot fi concepute doar ca atentînd

asupra persoanei, datorită faptului că în acest caz s-ar pune accentul pe calităţile de
ansamblu ale acestora, fără a se determina specificul lor, or, anume semnele
particulare ale infracţiunilor contra vieţii le evidenţiază ca grup . Astfel, ţinînd cont
de faptul că eutanasia este una dintre infracţiunile prevăzute de Capitolul II al
Părţii Speciale a Codului penal al Republicii Moldova considerăm că obiectul
generic al infracţiunii de eutanasie îl constituie viaţă şi sănătatea persoanei.
Obiectul juridic special îl constituie valoarea sau relaţia socială concretă la
care se atentează printr-o faptă infracţională sau alta (Anexa 3). Obiectul juridic
special al infracţiunii de eutanasie este tratat diferit în literatura de specialitate.
Obiectul special în cazul infracţiunilor contra vieţii îl formează relaţiile sociale a
căror formare, desfăşurare şi dezvoltare normală implică respectul valorii vieţii
umane şi al normelor care o ocrotesc şi care obligă pe fiecare individ să se
comporte astfel încît să nu o lezeze. Într-o altă accepţiune, obiectul nemijlocit al
infracţiunilor contra vieţii este viaţa unei persoane. V.I. Makrinskaia consideră că
obiectul omorului este format din relaţiile sociale care asigură securitatea vieţii
cetăţenilor. Pentru toate categoriile de omor acest element al infracţiunii este
identic. Protecţiei juridico-penale este supusă viaţa oricărei persoane independent
de varstă, calităţile fizice şi morale, poziţia socială şi naţionalitate, din momentul
naşterii şi pană în momentul morţii. Scopul dreptului penal constă în protejarea
anumitor valori sociale, printre care pe primul loc se află viaţa omului, deoarece
respectarea vieţii este unul dintre principiile civilizaţiei noastre. În ştiinţa dreptului
penal nu există o opinie unitară privind determinarea obiectului infracţiunilor
contra vieţii, la care se atribuie şi omorul . Unii autori consideră că obiectul
nemijlocit al omorului îl formează relaţiile sociale privind protecţia vieţii şi
sănătăţii omului . Dreptul la viaţă este analizat de aceştia ca un drept obiectiv al
fiecărui om, căruia îi corespunde obligaţia celorlalţi de a se abţine de la atentarea la
37
viaţa oricărei alte persoane.23 Suntem de părere că sănătatea persoanei nu poate să

apără ca obiect juridic special al infracţiunilor contra vieţii, deoarece, în acest fel,
nu va putea fi trasată o diferenţă clară intre infracţiunile contra vieţii şi cele contra
sănătăţii, iar o asemenea interpretare extinsivă ar putea provoca unele erori la
incadrarea juridică a unor fapte. Obiectul juridic special al infracţiunii de eutanasie
este similar cu al altor infracţiuni contra vieţii şi îl constituie viaţa umană, ca
valoare socială, ocrotită de legea penală. La determinarea semnificaţiei şi
importanţei vieţii umane in cadrul dreptului penal s-au conturat mai multe opinii.
Ne propunem să facem o analiză a acestora în scopul de a argumenta poziţia
expusă mai sus.
Autorii A.V. Naumov şi V.N. Kudreavţev consideră că infracţiunile contra
vieţii se atribuie la infracţiunile deosebit de grave, care atentează la valoarea de
bază a omului viaţa, care este dată acestuia de la natură. Obiectul omorului este
viaţa omului, dar în acelaşi timp la săvarşirea acestei infracţiuni se încalcă relaţiile
sociale, existente in societate, deoarece viaţa omului este un concept social şi nu-l
putem rezuma doar la procesul biologic. Viaţa doar ca concept biologic nu poate fi
obiectul infracţiunii, deoarece această semnificaţie în egală măsură se referă la
viaţă, fiind sau nu protejată de societate şi lege. 24
Ca obiect al infracţiunii, viaţa
este cea mai importantă şi cea mai de preţ valoare nematerială, care este condiţia
necesară pentru apariţia la persoană a celorlalte drepturi subiective, atît materiale,
cît şi nemateriale, pentru posesia atat a valorilor materiale, cît şi nemateriale,
deoarece a poseda drepturi şi valori este posibil numai fiind in viaţă: „calitatea
juridică de subiect de drept este inseparabilă de rutina fizică a personalităţii
umane”. Din punct de vedere obiectiv, nu putem formula semnificaţia conceptului
de viaţă, potrivit Dicţionarului enciclopedic, viaţa reprezintă „una dintre formele
de existenţă a materiei, legal apărată în anumite condiţii ale dezvoltării sale”. Viaţa
23
Константинов П. Объект убийствa: проблемы теории и практики // Уголовное право.(Москва).– 2005.– №
2 – C.37-39.
24
Кудрявцев В.Н., Наумов А.В. Курс Российского уголовного права. Часть Особенная – Москва: Спартак,
2002, 1040 c.
38
şi sănătatea constituie valori sociale care desemnează atributele principale ale

persoanei. Viaţa persoanei reprezintă existenţa socială a acesteia, adică realizarea
posibilităţii de a participa la relaţiile sociale, de a-şi exercita drepturile şi interesele
şi de a-şi executa obligaţiile. Dintre toate atributele inerente oricărei persoane cel
mai important este viaţa. Toate celelalte atribute ale persoanei sănătatea, libertatea,
cinstea, demnitatea etc. Îşi pierd sensul şi semnificaţia odată cu suprimarea vieţii
persoanei .25
Autorul D.B. Makoveev, ca şi majoritatea autorilor ale căror opinii au fost
menţionate mai sus, pune accentul pe importanţa vieţii ca valoare supremă,
considerînd că viaţa omului în sine este plasată mai sus decît orice valoare şi din
cauza că anume pe parcursul vieţii omul poate aprecia şi avea alte valori. Adică,
viaţa umană este una dintre condiţiile existenţei oricăror valori materiale şi
spirituale. În afară de viaţa umană nu pot exista alte valori . Creşterea impetuoasă a
numărului populaţiei, problemele demografice alarmante şi chiar „explozia
demografică” în unele regiuni ale planetei nu au redus din importanţa vieţii umane
maximul dintre toate valorile naturale şi sociale.
În virtutea acestui fapt, viaţa diferiţilor indivizi în egală măsură necesită
apărare şi protecţie . Aceeaşi abordare o întalnim şi în cazul autorului N.A.
Rubanova, care consideră că viaţa este o valoare nematerială, care se află în
administrarea absolută a posesorului ei, şi această persoană este în drept individual
să dispună de ea. Sarcina legiuitorului constă doar în a proteja viaţa umană de la
atentatele altor persoane. Fiecare om este în drept să dispună doar de viaţa sa
proprie.26
În doctrina penală română se conturează opinia conform căreia obiectul
juridic al infracţiunii de omor este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la
dreptul la viaţă al persoanei. Această poziţie se argumentează prin următoarele:
25
Brinză S., Ulianovschi X., Stati V., Ţurcanu I., Grosu V. Drept penal. Partea Specială. Vol.II. – Chişinău: Cartier
juridic, 2005, 804 p.
26
Рубанова Н.А. Естественное право человека на жизнь: проблема реализации в РФ.Ростов на Дону:
РГУПС, 2005, 67 c
39
oricare om este titular al acestui drept absolut la viaţă, iar toţi ceilalţi au obligaţia
corelativă de a nu face nimic de natură a-i aduce vreo atingere. Viaţa este o valoare
absolută. Aceasta înseamnă că presupune o putere mai mare ca o altă valoare, să nu
fie niciodată violată, să fie întotdeauna salvată. Adepţii eutanasiei adoptă o altă
poziţie în considerarea valorii vieţii: autonomia individuală este o valoare absolută.
Persoanele autonome sunt îndreptăţite să ia decizii asupra vieţii lor, precum şi
asupra indivizilor neautonomi. Această poziţie plasează respectul faţă de persoană
mai presus de sanctitatea vieţii, permite evaluarea morală a situaţiilor complexe,
supune viaţa indivizilor neautonomi la riscul unor decizii arbitrare şi, de asemenea,
nu lasă loc pentru dialog . Viaţa nu este apreciată a fi o valoare absolută, ci o
valoare de bază, pentru că este o precondiţie a manifestărilor altor valori; valoarea
vieţii este aşadar instrumentală. Foarte adesea valoarea vieţii depăşeşte alte valori,
dar nu întotdeauna . Ea (viaţa) trebuie să fie cîntărită şi evaluată faţă de alte valori.
Este evident că viaţa umană nu trebuie violată acest lucru nu poate fi pus la
îndoială; dar viaţa umană nu trebuie întotdeauna păstrată prin toate mijloacele şi cu
orice preţ . Există excepţii importante . Se apreciază că valoarea de bază în etica
medicală este respectul pentru persoană. În consecinţă, tratarea unui pacient trebuie
făcută cu grijă asupra bunăstării pacientului şi cu respect pentru autonomia
pacientului . Aceste consideraţii au implicaţii deosebite asupra eutanasiei . Se
afirmă că exagerarea importanţei vieţii duce la pierderea respectului faţă de
persoană, de aici importanţa sporirii sau neinceperii unui tratament în anumite
cazuri (permiţînd pacientului să moară) şi a respectării deciziei de a refuza
tratamentul. Exagerarea importanţei autonomiei pacientului duce la devalorizarea
vieţii şi pune o nedreaptă vină asupra altora .27
Concepînd viaţa, Common Law a recunoscut întotdeauna importanţa
fundamentală a vieţii umane . A fost prima din cele descrise ca fiind trei drepturi
absolute ale populaţiei Angliei: viaţa este darul direct al lui Dumnezeu, un drept
inerent prin natură al fiecărui individ de o valoare înaltă care iartă orice omor,
27
Tămăşanu D.L. Eutanasia in dreptul penal roman // Dreptul. (Bucureşti). 2005 Nr. 5. P.163-179
40
dacă este comis de defendento. Legea nu numai prevede viaţa şi protejează orice
persoană care se bucură de ea, dar de asemenea o asigură cu tot ce este necesar
pentru suportul ei. Viaţa umană este, indiscutabil, cea mai importantă valoare
protejată de lege. În dreptul penal, orice acţiune care pune în pericol sau care este
nepăsătoare faţă de viaţa umană poate fi subiectul justiţiei penale, şi actele care au
intenţia de a distruge viaţa umană sunt sever pedepsite de lege, în special omorul.
Viaţa nu este ceva exterior cu privire la om. Ea nu poate fi separată de om. Dacă
omul trăieşte, putem vorbi despre viaţa lui . Din momentul cînd el moare încetează
să mai existe însăşi viaţa şi singur individul.
Profesorul A. Boroi tratează viaţa umană ca o relaţie socială (relatio ad
alteros) ce explică de ce nu este posibilă incriminarea şi sancţionarea încercării de
sinucidere. Aceasta este de neconceput nu pentru că o persoană nu ar avea dreptul
să-şi ridice viaţă, ori pentru că sinuciderea nu ar fi în contradicţie cu interesele
persoanei sau că fapta nu ar fi de natură să alarmeze societatea, ci pentru că în
această situaţie nu poate fi vorba de o relaţie socială cu privire la viaţă. O persoană
nu poate stabili relaţii sociale cu sine însăşi; ca urmare, lipseşte obiectul juridic
special al ocrotirii
penale, adică relaţia socială care se creează in jurul acesteia şi conferă
semnificaţie acestei valori devenită astfel o valoare socială. 28Astfel, poziţia
profesorului A. Boroi stabileşte calitatea de relaţie socială a vieţii pentru a
determina opozabilitatea acesteia faţă de terţi şi a argumenta ineficienţa
incriminării suicidului; pe de altă parte, conturează importanţa acesteia ca valoare
socială ocrotită de lege.
S. Brinză percepe noţiunea de viaţă într-un sens mult mai larg, decît
aprecierea acesteia ca o valoare sau o relaţie sau un interes social, menţionînd că,
din punctul de vedere al dreptului, viaţa reprezintă forma de existenţă a omului. Pe
parcurs, această formă poate avea un conţinut variat. Conţinutul concret al vieţii
omului depinde de diverşi factori . Aceşti factori pot aparţine sau nu de voinţa
28
Boroi A. Infracţiuni contra vieţii. – Bucureşti: All Beck, 1999, 246 p
41
individuală . Dacă omul este sănătos şi viguros sub aspect fizic, dacă e capabil de
iure şi de facto, el creează de sine stătător conţinutul vieţii sale, astfel încat acest
conţinut să corespundă reprezentărilor sale despre o viaţă demnă. Dacă însă, în
virtutea unor cauze, omul face parte din categoria persoanelor socialmente
vulnerabile, atunci sarcina de asigurare a unei vieţi demne şi-o asumă statul . În
această ipoteză, conţinutul vieţii omului, determinarea calităţii ei trece din sfera
individuală în sfera publică, în domeniul obligaţiilor sociale ale statului . Or, în
conformitate cu alin.1 art.147 din Constituţia Republicii Moldova, statul este
obligat să ia măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent, care să-i
asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi a familiei sale, cuprinzînd hrana,
îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale
necesare.29
În acelaşi timp, la examinarea infracţiunii de eutanasie este necesar a stabili
încă două momente importante: când începe şi când se sfârşeşte viaţa omului,
problemă care în literatura juridică este foarte mult discutată. Identificarea acestor
momente în cazul infracţiunii de eutanasie se justifică prin necesitatea stabilirii
cercului corespunzător de persoane care pot deveni victime ale acestei infracţiuni,
precum şi prin posibilitatea săvârşirii acesteia într-o perioadă de timp determinată,
perioadă în care viaţa omului este considerată o valoare socială susceptibilă de a fi
pusă în pericol sau de a fi obiectul unor atentate de acest gen.
În ştiinţa contemporană a dreptului penal există două puncte de vedere cu
privire la momentul începerii protecţiei juridico-penale a vieţii. A.N. Krasikov
presupune că momentul începerii vieţii umane urmează a fi stabilit în baza
criteriilor naşterii viabile, stabilite de instrucţiunea Ministerului Sănătăţii. Reieşind
din aceste criterii, autorul ajunge la concluzia că momentul începerii vieţii omului
se consideră momentul când se constată expulzarea totală sau scoaterea produsului
conceperii din organismul femeii însărcinate, adică când fătul se desprinde de la
29
Brinză S. Legalizarea actului de eutanasie: argumente pro şi contra // Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe
Socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău: CEP USM, 2006, P.365-371.
42
corpul lăuzei, cu excepţia cordonului ombilical, care nu este tăiat, şi la făt există
respiraţie şi bătăi ale inimii, pulsarea cordonului ombilical sau mişcări ale
muşchilor. În acelaşi timp, unii jurişti presupun că criteriile naşterii viabile,
prevăzute de instrucţiunea medicală, apar ca instrumente ale aprecierii, constatării
din punct de vedere medical a faptului că fătul s-a născut viu, dar din punct de
vedere juridic el a fost şi este deja în procesul naşterii subiect al dreptului la viaţă.
Această poziţie este susţinută şi de N.V. Kalicenko care menţionează că
momentul apariţiei protecţiei juridico-penale a vieţii coincide anume cu perioada
incipientă de naştere a copilului, când el devine obiect, accesibil pentru influenţa
exterioară, iar în legătură cu aceasta subiect al dreptului la inviolabilitatea vieţii. În
acest fel, începutul vieţii protejate juridic trebuie considerat momentul din care
poate fi cauzat vreun prejudiciu vieţii copilului, fără a cauza prejudiciu vieţii şi
sănătăţii mamei.
Momentul când se sfârşeşte viaţa, de asemenea, constituie o problemă care nu
a fost pe deplin elucidată. În ciuda aparenţelor şi cu excepţia unor cazuri rare,
moartea persoanei nu constituie un caz instantaneu, viaţa nu părăseşte deodată
întreaga emisferă cerebrală şi cu atât mai puţin celelalte organe sau ţesuturi. Există
situaţii de tranziţie a dispariţiei vieţii, caracterizate prin şoc, colaps, sincopă, comă,
agonie, moarte aparentă, când trecerea spre moartea definitivă se desfăşoară în
etape, ca o succesiune de stări care îngreunează surprinderea momentului. 30 Astfel,
faptul juridic al încetării dreptului la viaţă este moartea biologică. Cauza morţii
biologice poate fi naturală şi nenaturală. Hotarul dintre viaţă şi moarte este stabilit
de viabilitatea creierului. Stabilirea clară a criteriilor medicale de survenire a morţii
este necesară pentru deosebirea ei de unele situaţii asemănătoare, care după unele
criterii se aseamănă cu moartea (de exemplu, coma sau moartea clinică). Viaţa
omului care se află într-o asemenea situaţie rămâne a fi obiect al protecţiei juridice.
Cu toate acestea, stabilirea etapelor morţii are importanţă pentru infracţiunea de
eutanasie datorită faptului că acestea corespund cu fazele în care un bolnav
30
Boroi A. Infracţiuni contra vieţii. – Bucureşti: All Beck, 1999, 246 p
43
incurabil poate cere efectuarea unor acte de eutanasie. Astfel, procesul morţii se
desfăşoară în mai multe faze, care, din punct de vedere clinic şi morfologic, se
clasifică în:
1) faza preagonală exprimă o stare de excitare psihosenzorială cu începutul
deprimări funcţiilor vitale;
2) faza agonală scăderea controlului cortical asupra funcţiilor organice ce
duce la o insuficienţă a funcţiilor vitale;
3) moartea clinică exprimă o abolire a funcţiilor organului fără moartea sa
celulară;
4) moartea biologică, reală sau ireversibilă se caracterizează prin alterări
definitive ale nucleului celular. Clinic, nu este posibilă reanimarea sistemului
nervos central şi a celorlalte funcţii vitale;
5) moartea aparentă, viaţa vegetativă şi supravieţuirea artificială sunt forme
clinice particulare ale stărilor terminale.31
În medicina legală etapele morţii sunt stabilite a fi: agonia, moartea clinică şi
moartea biologică. Agonia (care provine din cuvântul grecesc „agon” care însemnă
„luptă”) constă într-o luptă între scoarţa cerebrală şi straturile subcorticale (foarte
primitive). În această etapă au loc tulburări respiratorii şi de circulaţie şi ale
sistemului nervos central. Din punct de vedere juridic, ca criteriu fiind luat timpul,
agonia este scurtă sau lungă, iar având drept criteriu conştiinţa, agonia poate fi
conştientă sau inconştientă. Într-o asemenea situaţie se poate cere efectuarea
eutanasiei sau subiectul îşi poate da consimţământul pentru realizarea eutanasiei.
Se pune problema valabilităţii acestor fapte sau acte. Moartea clinică debutează
prin oprirea respiraţiei şi circulaţiei. Moartea clinică durează atât cât creierul se
poate ţine în viaţă în lipsă de oxigen de la 3 la 5 minute. În această perioadă trebuie
să se incerce reanimarea sau resurcitarea, fapt pentru care se poate pune problema
responsabilităţii echipei de resurcitare. Moartea biologică incepe după 5 minute şi
31
Astărăstoae V., Grigoriu C., Scripcaru C. Ghid practic de medicină legală pentru jurişti. Iaşi: Fontract
internaţional, 1993, 152 p
44
se caracterizează, la debut, prin încetarea respiraţiei, a circulaţiei şi a funcţiilor

sistemului nervos central. 32
Legislaţia Republicii Moldova recunoaşte ca moment al morţii moartea
biologică . Acest fapt este stabilit prin prevederile Legii cu privire la ocrotirea
sănătăţii, nr. 411-XIII din 28.03.1995, care în art.34 stabileşte că aparatura
medicală de menţinere a vieţii pacientului în caz extremal poate fi deconectată
numai după constatarea morţii creierului. Astfel, in Instrucţiunea cu privire la
confirmarea decesului in baza constatării morţii ireversibile a creierului (moartea
cerebrală), aprobată prin ordinul Ministrului Sănătăţii nr . 297 din 16.12.1999, se
menţionează că decesul reprezintă stingerea integrală şi ireversibilă a activităţii
biologice a proceselor vitale ale organismului. Moartea cerebrală stoparea
ireversibilă a activităţii cerebrale cu suportul (protejarea) funcţiilor vitale ale
organismului. 33
Prima jurisdicţie nord-americană care a promulgat o lege vizînd, printre altele,
moartea creierului a fost legislaţia Kansas-ului din 1970 care a prevăzut atat
moartea cardio-pulmonară, cat şi cea a creierului ca alternative egal valabile: „O
persoană va fi considerată moartă din punct de vedere medical şi legal dacă, in
opinia unui doctor, bazată pe standarde obişnuite de practică medicală, in timpul
incercărilor raţionale de a menţine sau a regla funcţia circulatorie sau respiratorie
spontană, in absenţa funcţiei creierului, avand convingerea că incercările mai
indepărtate de resurcitare sau menţinere artificială nu vor reuşi, moartea va surveni
in timpul cand aceste incercări au loc prima dată”.
V. Besirevic menţionează că Canada şi unele state din Australia (Queensland
şi Australia de Vest) au adoptat legi similare celor din SUA. Statul australian
Victoria a optat pentru următoarele:
Persoana este considerată moarta cand apar următoarele simptome:
32
Tămăşanu D.L. Eutanasia in dreptul penal roman // Dreptul. (Bucureşti). 2005.– Nr. 5.P.163-179.
33
Ordinul Ministerului Sănătăţii despre aplicarea Legii „Privind transplantul de organe şi ţesuturi umane in
republica Moldova”, Instrucţiunii cu privire la confirmarea decesului in baza constatării morţii ireversibile a
ceierului (moartea cerebrală), aprobate prin ordinal Ministerului Sănătăţii nr.297 din 16.12.1999 // Monitorul Oficial
al Republicii Moldova. 2000. Nr.29-30.
45
1) încetarea ireversibilă a circulaţiei sangelui in corpul persoanei sau

2) încetarea ireversibilă a tuturor funcţiilor creierului persoanei.
În Brazilia astăzi este acceptat criteriul morţii creierului sau al morţii
cerebrale. Cu toate că in multe cazuri nu există dubii cu privire la faptul morţii
pacientului şi atat echipa medicală, cat şi familia acceptă acest fapt fără multe
intrebări, unele cazuri nu sunt chiar aşa de clare. Acceptarea morţii creierului ca
criteriu determinant al morţii umane este un factor decisiv in Brazilia nu doar
pentru a permite familiei să organizeze funeraliile, dar şi pentru folosirea organelor
pentru transplant.
În India situaţia este de altă natură. Moartea este, desigur, un punct final
comun, dar criteriile de diagnosticare a morţii variază de la cele vizand moartea
creierului (fiind stabilite de lege) la cele vizand incetarea convenţională
permanentă a respiraţiei şi a bătăilor de inimă. Chiar in cazul in care moartea
creierului este diagnosticată, multe centre deconectează aparatura de menţinere a
vieţii cand nu mai este posibil de a preleva organele. In acest caz centrele se
conduc de prevederile Legii cu Organs Act, 1994, Central Act 42 of 1994),
adoptată de parlamentul Indiei, care stabileşte criteriul morţii creierului numai
pentru a fi luat in calcul la prelevarea de organe pentru transplantare .
În baza celor expuse mai sus formulăm următoarele concluzii cu privire la
determinarea obiectului juridic al infracţiunii de eutanasie:
1) viaţa umană este considerată valoare socială fundamentală la care se
atentează prin infracţiunile contra vieţii, inclusiv prin componenţa de eutanasie;
2) obiectul juridic special al infracţiunii de eutanasie il constituie viaţa
persoanei;
3) ca obiect material al infracţiunii de eutanasie urmează a fi considerat corpul
persoanei
4) pentru determinarea momentului consumării componenţei de eutanasie
trebuie luat în consideraţie momentul stabilit al morţii cerebrale, fapt care poate
determina deosebirile dintre o faptă perfect legală (ne referim la deconectarea
46
aparaturii de menţinere a vieţii după constatarea morţii cerebrale) şi una ilegală (în
cazul deconectării acesteia înainte de momentul morţii cerebrale, în stare de comă
vegetativă sau moarte clinică).
§2.Caracteristica generală a laturei obiective
Orice faptă infracţională implică un anumit conţinut intern şi o structură

externă determinată. Analiza juridico-penală a unei componenţe de infracţiuni
presupune examinarea exhaustivă a tuturor elementelor ei constitutive şi, în
special, a laturii obiective . Determinarea laturii obiective atrage evidenţierea unor
semne ale acesteia, ca: fapta prejudiciabilă, urmările prejudiciabile, legătura
cauzală dintre faptă şi urmările prejudiciabile, semne care variază de la o
componenţă de infracţiune la alta şi care capătă un statut de semn obligatoriu sau
facultativ, in dependenţă de dispoziţiile legii penale in acest sens. Latura obiectivă
a infracţiunii de eutanasie este una destul de complexă, datorită faptului că semnele
ei au un conţinut nedeterminat, dar destul de semnificativ, chiar in asemenea
condiţii. Fiind o componenţă de infracţiune materială, eutanasia urmează a fi
considerată consumată in momentul survenirii morţii cerebrale a unui bolnav
incurabil şi supus unor suferinţe fizice şi psihice insuportabile . Datorită faptului că
eutanasia este considerată o varietate a omorului cu circumstanţe atenuante, unii
autori examinează atribuirea sau neatribuirea eutanasiei la infracţiunea de omor din
perspectiva laturii obiective a acesteia. Astfel, E.O. Maleaeva consideră că după
mecanismul executării sale eutanasia aminteşte omorul, iar el in majoritatea
cazurilor (nu chiar in toate) se condamnă . Cu toate acestea, nu putem atribui
eutanasia la omor, cel puţin în sensul larg al acestuia, deoarece motivul ei principal
este compătimirea .
Autorul rus A.P. Zilberg consideră însă că eutanasia cade sub incidenţa
omorului‚ deoarece presupune factorii care caracterizează omorul ca categorie
juridică fără circumstanţe atenuante:
47
1) ea se realizează cu intenţie prealabilă de lipsire de viaţă şi provocare a

morţii;
2) ea presupune organizarea acţiunilor sau inacţiunilor care favorizează
apariţia morţii sau care atrag moartea;
3) ea este ilegală, deoarece în majoritatea legislaţiilor nu este permisă sau este
prevăzută ca infracţiune.34
Suntem de părere că atît prima, cît şi a doua opinie caracterizează diferite
aspecte ale faptei de eutanasie, considerent din care menţionăm că eutanasia este o
varietate a omorului, datorită caracterului ilegal, intenţionat al acţiunilor sau
inacţiunilor ei de provocare a morţii unei persoane, dar avînd un caracter atenuat
datorită existenţei consimţămantului persoanei respective, precum şi motivului de
compătimire din partea făptuitorului. Astfel, tratarea laturii obiective a infracţiunii
de eutanasie urmează a fi efectuată după stabilirea anumitor semne obligatorii ale
acesteia.
Autorul rus G.B. Romanovschi consideră că putem vorbi despre eutanasie
dacă sunt întrunite următoarele criterii materiale:
1) prezenţa bolii ;
2) continuitatea aplicării metodelor şi mijloacelor de tratament;
3) ireversibilitatea sfîrşitului letal, indubitabil şi cert;
4) prezenţa suferinţelor morale şi fizice pe care pacientul le consideră
insuportabile, indiferent de metodele şi mijloacele alese de tratament;
5) lipsa măsurilor eficiente de uşurare a suferinţelor;
6) dacă pacientul este conştient, prezenţa obligatorie a rugăminţii privind
efectuarea eutanasiei;
7) rugămintea trebuie să fie conştientă, informată şi benevolă.35
34
Зильберг А.П. Трактат об эвтаназии. Петрозаводск: Изд-во Петрозаводского Государственного
Университета, 1998, 463 c
35
Романовский Г.Б. Право на жизнь. Архангельск: Изд-во Поморского Государственного Университетa им.
М.В. Ломоносова, 2002, 165 c.
48
În acest context, în studiul de faţă vom face referire la următoarele aspecte ale
laturii obiective , care urmează a fi întrunite cumulativ (conform art.148 CP RM)
(Anexa 3):
1. fapta prejudiciabilă acţiune sau inacţiune:
a) prezenţa unei maladii incurabile sau a suferinţelor fizice insuportabile;
b) prezenţa rugăminţii /consimţămantului victimei sau a rudelor acesteia, în
cazul
minorului;
2. urmările prejudiciabile;
3. prezenţa legăturii cauzale.
În literatura de specialitate autohtonă se menţionează că în cazul eutanasiei
fapta
prejudiciabilă poate îmbrăca forma acţiunii sau inacţiunii. În cazul acţiunii
fapta se numeşte eutanasie activă (sau procedeul „siringii umplute”),
concretizandu-se în: majorarea dozei medicaţiei prescrise (de exemplu, a
preparatelor barbiturice) pană la cea letală, efectuarea unei injecţii, mortale,
gazarea victimei cu monoxid de carbon, utilizarea unei maşini a morţii speciale (de
exemplu, mercytron-ul creat de Kevorkian). Eutanasia poate fi săvarşită şi pe calea
inacţiunii, numindu-se eutanasie pasivă sau negativă (sau procedeul „seringii
amanate”) . Aceasta se exprimă în abţinerea de la îndeplinirea acţiunilor îndreptate
spre menţinerea vieţii persoanei (de exemplu privarea de toate cele necesare vieţii:
apă, mîncare, căldură). Sau de cele care sunt folositoare menţinerii vieţii
(reanimarea sau tratamentul medical care îi poate oferi victimei şansa de a continua
viaţa în condiţii normale). 36
Autorii Comentariului Codului Penal al Republicii
Moldova menţionează că eutanasia, fiind o formă atenuată a omorului, se
36
Brinză S., Ulianovschi X., Stati V., Ţurcanu I., Grosu V. Drept penal. Partea Specială. Vol.II. Chişinău: Cartier
juridic, 2005, 804 p
49
realizează ca şi omorul printr-o activitate de ucidere, adică prin orice activitate

ilegală care pricinuieşte moartea.37
În literatura de specialitate romană se menţionează că eutanasia se realizează
din punct de vedere obiectiv prin uciderea unei persoane, respectiv printr-o
activitate materială care are drept rezultat moartea unei persoane. Elementul
material poate consta într-o acţiune (comisiune) sau întro inacţiune (omisiune), în
oricare din aceste ipoteze fiind considerată prezenţa unui act care să posede o
anumită forţă distructivă, adică să fie aptă a provoca moartea persoanei în
condiţiile date.
O asemenea forţă distructivă exercitată asupra victimei se poate manifesta sub
forma unor acţiuni fizico-mecanice (înţepare, tăiere, împuşcare, lovire, sugrumare,
electrocutare), acţiuni chimice (otrăvire), acţiuni psihice (şocuri psihice). Aceeaşi
forţă distructivă este prezentă şi în cazul inacţiunii, dar numai atunci cînd
făptuitorul avea obligaţia de a întreprinde acţiunea prin care s-ar fi împiedicat sau
înlăturat desfăşurarea unor procese de natură a provoca moartea victimei. De
exemplu, omisiunea intenţionată a medicului de a administra medicamente sau de a
aplica tratamentul necesar unui bolnav, omisiunea intenţionată a mamei de a hrăni
copilul sănătos sau bolnav grav. După cum conduita făptuitorului consta într-o
acţiune sau într-o inacţiune, eutanasia este activă sau comisivă şi pasivă sau
omisivă. De cele mai multe ori, eutanasia activă se realizează, de pildă, prin
injectarea unei substanţe letale cu efect imediat sau prin orice alte acţiuni, condiţia
necesară fiind ca acestea să provoace o moarte rapidă, liniştită, lipsită de dureri. 38
De fapt, diferenţele de conţinut care se fac în literatura de specialitate
referitoare la analizarea laturii obiective a eutanasiei în dependenţă de forma
acesteia (activă sau pasivă) sunt corecte şi bine întemeiate . Dar, dacă în cazul
eutanasiei active probleme esenţiale de realizare a acesteia nu se ivesc (de
exemplu, mediculu curant B administrează bolnavului A aflat într-o stare terminală
37
Barbăneagră A. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău: Centrul de Drept al Avocaţilor, 2003,
835 p
38
Tămăşanu D.L. Eutanasia in dreptul penal roman // Dreptul. (Bucureşti). 2005 Nr. 5.P.163-179.
50
a cancerului intestinal, la cererea acestuia, o doză letală de morfină pentru a-l lipsi
de viaţă, în scopul de a-i curma suferinţele fizice insuportabile, satisfăcînd cererea
bolnavului comite o infracţiune de eutanasie activă; în acest caz, fapta lui B nu
ridică unele dificultăţi de calificare conform art.148 CP RM şi nici nu produce
unele confuzii cu privire la determinarea acţiunii în cadrul laturii obiective a
eutanasiei), atunci eutanasia pasivă, prin conţinutul ei omisiv, cere unele precizări
şi chiar conduce, în anumite situaţii, la concluzia că poate deveni absolut legală,
chiar în cazul existenţei prevederilor incriminatorii în legea penală (cel mai des caz
de eutanasie pasivă invocat fiind deconectarea aparaturii de menţinere a vieţii,
desigur, cu respectarea condiţiilor inaintate faţă de un comportament omisiv, adică
existenţa obligaţiei de menţinere a vieţii bolnavului). Această problemă a
eutanasiei pasive este examinată diferit, în dependenţă de atitudinea faţă de
îndeplinirea acestor obligaţii de menţinere a vieţii şi de acceptarea legală a practicii
de eutanasie.
Unii specialişti în domeniul dreptului penal consideră că inacţiunea
intenţionată a medicului, exprimată prin nerealizarea reanimării, pe care el trebuia
şi putea să o realizeze, în lipsa semnelor survenirii morţii biologice, formează aşa-
numita inacţiune-neimplicare, care atrage răspunderea penală pentru neacordarea
de ajutor unui bolnav, dar nu pentru omor. Argumentele aduse în susţinerea acestei
idei se reduc la următoarele: medicii-reomatologi nu au atribuţie la cauzele care au
adus pacientul în starea periculoasă pentru viaţă (moartea clinică), care serveşte ca
temei pentru efectuarea procedurilor de reanimare.39 Această poziţie uşor poate fi
combătută cu ajutorul prevederilor legale, în conformitate cu care răspunderea
penală pentru neacordare de ajutor unui bolnav, care presupune moartea
bolnavului, este posibilă doar prin atitudinea neglijentă a subiectului infracţiunii
faţă de această consecinţă. Această atitudine poate fi exprimată fie prin atitudine
uşuratică, fie prin neglijenţă şi exclude absolut intenţia. În cazul examinat
39
Кудрявцев В.Н., Совершенствование мер борьбы с преступностью в условиях научно-технической
революции – Москва: Наука, 1980, 296 c
51
neacordarea de ajutor unui bolnav reprezintă un mijloc pentru o infracţiune mai

gravă omorul.
Adică, putem evidenţia două momente care determină atribuirea abţinerii de la
reanimare la eutanasia pasivă: 1) intenţia făptuitorului la cauzarea morţii
bolnavului incurabil sau celui supus unor dureri fizice şi psihice insuportabile (în
redacţia art.148 CP RM doar suferinţe fizice) şi 2) existenţa rugăminţii
/consimţămantului acestuia sau a reprezentantului său legal sau al rudelor (în
redacţia art.148 CP RM prezenţa dorinţei victimei sau a rudelor, în cazul
minorului). Aceeaşi încadrare juridică va avea şi cazul în care reanimarea
pacientului a fost începută, dar a fost întreruptă la un anumit moment, cu scopul de
a cauza moartea acestuia.
Referitor la eutanasia pasivă, trebuie de adăugat că pacientul este în drept să
ceară acordarea ajutorului medical calificat, dar este în drept şi să renunţe la el.
Obligaţia instituţiei medicale cu privire la acordarea ajutorului medical nu este
abstractă, dar apare faţă de un pacient concret în volum determinat şi numai după
ce pacientul îşi va înainta dreptul său la primirea ajutorului medical. Altă atitudine
ar însemna că medicii ar putea să pătrundă în orice apartament şi, făcand trimitere
la jurămantul lui Hipocrat, sa-şi propună insistent ajutorul. 40
Aceleaşi forme ale eutanasiei sunt evidenţiate şi în literatura franceză . Astfel,
când pacientul suferă de o durere teribilă, există cinci opţiuni posibile:
- să se administreze analgezice în doze capabile să provoace moartea;
- să se limiteze sau să se suspende tratamentul sau resurcitarea;
- să se retragă menţinerea artificială a vieţii;
- să se asiste la suicid;
- să se injecteze o substanţă letală.
Susţinem poziţia autorul V.A. Rabin care menţionează că anume de diferenţa
dintre eutanasia activă şi cea pasivă depinde calificarea componenţei de
infracţiune, în dependenţă de care se analizează eutanasia în majoritatea statelor
40
Малеина М.Н. О праве на жизнь // Советское государство и право. (Москва). –1992. № 2. C.50-59
52
contemporane. Cu toate acestea, dacă forma activă a eutanasiei ca acţiuni

„examinate”, care duc direct la moartea bolnavului, destul de uşor poate fi atribuită
la o anumită categorie de încălcări de lege, atunci definirea juridică a eutanasiei
pasive ridică o mulţime de complicaţii, deoarece sub aspectul exterior al procesului
natural al morţii bolnavului şi inacţiunea sau lipsa acţiunilor necesare din partea
medicului trebuie determinate intenţiile lui şi dovedită prezenţa motivului
corespunzător. A declara că eutanasia este legalizată în mai mult de 40 de ţări este
o afirmaţie prea „puternică”: faptul că ea este prevăzută de coduri de legi şi se
califică altfel decît omorul este indiscutabil, dar puţin probabil putem vorbi de
„legalizarea” ei; din acest punct de vedere, putem afirma că şi omorul este
legalizat, dat fiind faptul că este prevăzut de legislaţia penală. Mai degrabă putem
vorbi despre faptul că în practica medicală şi juridică apar o mulţime de
precedente, care pot fi calificate altfel decat ca eutanasie activă.
Despre legalizarea eutanasiei pasive nu putem vorbi şi din motivul că ea, sub
orice formă, pînă în prezent se califică în toate ţările ca infracţiune . În codurile
penale ale unor state, de exemplu al Poloniei, Franţei, Elveţiei, este inclusă norma
privilegiată de răspundere pentru eutanasie (aşanumitul omor privilegiat), care
uşurează pedeapsa, dacă este indicat motivul (de exemplu, din compătimire) şi
scopul (să presupunem, uşurarea suferinţelor unui bolnav incurabil). 41
O altă problemă destul de interesantă in abordare (cu toate că implică prezenţa
semnelor eutanasiei active sau pasive, deja examinate) este determinarea cazurilor
in care se poate vorbi despre prezenţa sau absenţa de facto a eutanasiei. Varietatea
de opinii intalnite in literatura de specialitate uneori sunt contradictorii sau chiar
diametral opuse . În conformitate cu Legea ocrotirii sănătăţii, adoptată de
Parlamentul Republicii Moldova la 28.03.1995, pacientul are dreptul să moară cu
demnitate. Interpretî nd această prevedere, este necesar a menţiona că nu exista
eutanasie nici în următoarele cazuri:
41
Рыбин А. Эвтаназия, Медицина, Культура: философские основания современного социокультурного
кризиса в медико-антропологическом аспекте. Челябинск: Изд-во Челябинского Государственного
Университета, 2006, 391 c.
53
1) cînd se întrerupe sau se omite un astfel de tratament care ar avea un impact

nefavorabil asupra persoanei (de exemplu, tratamentul care doar i-ar prelungi viaţa
in condiţii inumane, fără a uşura starea pacientului),
2) cînd este sistată reanimarea, deoarece nici un fel de tratament nu mai are un
efect pozitiv, nu uşurează suferinţele, nu lasă nici o şansă pentru însănătoşire, ci
prelungeşte doar agonia,
3) cînd nu este reanimat un copil nou-născut malformat sau avand o patologie
gravă, a cărei evoluţie firească conduce spre moarte (cînd viaţa poate fi prelungită
doar în mod artificial, fără o speranţă de ameliorare şi de apariţie a capacităţii de
existenţă autonomă, neasistată de aparatura medicală.),
4) cînd se permite „a muri in linişte” unui suferind de o boală incurabilă care
evoluează, în mod firesc, către moarte în timp scurt (cand orice terapie ar permite
prelungirea vieţii în condiţii insuportabile şi doar pentru un termen scurt).
42
Acceptăm această interpretare a noţiunii de „moarte demnă”, cu următoarea
rezervă: dacă în toate aceste cazuri decizia a fost luată de comun acord cu pacientul
sau cu reprezentantul lui legal/rude, după caz.
În literatura de specialitate se mai menţionează că dacă moartea nu este
produsă intenţionat, în mod deliberat, nu poate fi vorba de eutanasie. Pe cale de
consecinţă, nu pot fi considerate acte de eutanasie:
1) cazurile în care natura este lăsată să-şi urmeze cursul, medicul abţinându-se
de la iniţierea unor tratamente inutile şi/sau ineficiente, menite de a menţine cu
orice preţ viaţa;
2) acţiunile implicate de îngrijire finală, îngrijirea paliativă;
3) renunţarea la măsuri extraordinare sau decizia de a opri anumite tratamente
care nu mai par a fi necesare condiţiei pacientului;
4) administrarea de medicamente pentru controlul durerii, cu toate că acestea
ar putea scurta viaţa pacientului. 43
42
Brînză S., Ulianovschi X., Stati V., Ţurcanu I., Grosu V. Drept penal. Partea Specială. Vol.II. Chişinău: Cartier
juridic, 2005, 804 p.
54
Într-adevăr, aceste acte nu pot fi considerate acte de eutanasie, deoarece se

observă scopul absolut curativ al măsurilor menţionate, care corespund principiilor
de acordare a asistenţei medicale şi scopului medicinei în general. Din cele
analizate mai sus observăm tendinţa dezincriminării formei pasive a eutanasiei,
datorită faptului că exprimă dreptul pacientului de a refuza un tratament sau altul şi
obligaţia medicului de a urma voinţa pacientului, poziţie pe care o susţinem în
totalitate. În literatura de specialitate se consideră că urmează a se deosebi de
eutanasie suicidul asistat, refuzul pacientului de la tratament, deconectarea
aparaturii de menţinere a vieţii după constatarea morţii creerului .
În cazul infracţiunii de eutanasie nici unul dintre semnele facultative ale laturii
obiective nu sunt recunoscute ca semne obligatorii . Astfel, eutanasia poate fi
comisă prin orice mijloace care ar duce la realizarea intenţiei făptuitorului
(mijloace care au fost menţionate în cazul examinării eutanasiei active şi pasive),
în orice timp, indiferent de locul aflării bolnavului (acasă, în salonul de spital
etc.) .Totuşi, în practica de judecată a CEDO şi în doctrina penală a unor ţări
membre ale Consiliului Europei s-a ridicat problema dacă provocarea morţii in
condiţiile eutanasiei nu în instituţii sanitare de stat, ci in spitale particulare ar putea
justifica un recurs in baza Convenţiei. Răspunsul a fost negativ, deoarece, potrivit
dispoziţiilor art.25 din Convenţie, recursul individual este permis numai in caz de
violare a drepturilor omului de către una din Inaltele Părţi contractante şi nu de
către o persoană fizică sau juridică particulară. [177] Cu toate acestea, locul
săvarşirii infracţiunii de eutanasie nu reprezintă un moment important in
determinarea existenţei sau lipsei semnelor obligatorii ale acesteia. Datorită
faptului că eutanasia este o componenţă de infracţiune materială, ca urmare
prejudiciabilă apare moartea creierului şi este necesar de a stabili legătura cauzală
dintre aceasta şi fapta de eutanasie. Datorită specificului acestei infracţiuni,
prezintă interes stabilirea posibilităţii existenţei participaţiei in acest caz, subiect
43
Morar S. Eutanasia: intre dreptul la viaţă şi libertatea de a muri demn // Revista romană de bioetică //
www.bioetica.ro.
55
care duce la apariţia unor opinii diferite in literatura de specialitate. Prin

determinarea bolnavului la eutanasie trebuie de inţeles determinarea apariţiei la el a
hotărarii de a pleca din viaţă şi de a se adresa cu această rugăminte lucrătorului
medical. Acest gen de acţiuni nu pot fi examinate prin prisma instituţiei
participaţiei sau a altei instituţii juridicopenale. Chiar dacă am recunoaşte actul de
eutanasie ca formă a suicidului asistat, nici in acest caz nu putem pedepsi persoana
pentru determinare la eutanasie. 44
Luînd la bază faptul că eutanasia reprezintă o componenţă de infracţiune
materială, posibilitatea existenţei tentativei, precum şi a participaţiei la săvarşirea
infracţiunii de eutanasie poate fi acceptată . Dacă ne-am referi la formele tentativei,
ea poate exista atat în forma sa consumată, cît şi neonsumată, iar în cazul
participaţiei pentru dreptul penal are relevanţă nu determinarea bolnavului la luarea
unei decizii cu privire la înaintarea unei cereri despre efectuarea eutanasiei, ci
participaţia, sub orice formă, la comiterea acestei fapte.
Aprecierea bolii ca fiind una incurabilă este una dintre problemele cu care se
confruntă majoritatea specialiştilor în determinarea existenţei infracţiunii de
eutanasie, datorită specificului acestei noţiuni, care, în lipsa unor criterii unanim
acceptate, devine o noţiune destul de abstractă şi produce unele dificultăţi în
procesul de stabilire a cercului de persoane care pot deveni victime ale eutanasiei.
Aprecierea unei boli ca fiind una „incurabilă” presupune stabilirea posibilităţii
de tratament a acesteia prin toate mijloacele existente la momentul de faţă, criteriu
care presupune şi o diagnosticare medicală a stării bolnavului. Autorul G.B.
Romanovschi menţionează că conceptul de „incurabil” este unul destul de relativ,
care în mare măsură depinde de mijloacele şi posibilităţile ce sunt puse la
dispoziţia lor. Mijloacele şi posibilităţile depind de capacitatea de plată a
pacientului .45 Unii autori consideră că nu ar fi de dorit ca dreptul la eutanasie să fie
44
Крылова Н.Е. Уголовное право и биоэтика: проблемы, дискуссии, поиск решений. Москва: ИНФРА-М,
2006, 318 c
45
Романовский Г.Б. Право на жизнь. Архангельск: Изд-во Поморского Государственного Университетa им.
М.В. Ломоносова, 2002, 165 c.
56
răspandit asupra tuturor bolnavilor incurabili, a căror boală presupune un sfîrşit

apropiat. În special, eutanasia este inoportună în cazul bolilor Alzheimer,
Parkinson, altor depresiuni nervoase, în psihiatrie şi gerontologie. Considerăm că
cercul acestor boli trebuie să fie determinat de lege, cu luarea în consideraţie a
progresului în domeniul tratării unor categorii de boli, şi în lista dată ar trebui
periodic să se întroducă schimbări. Cu toate acestea, chiar în prezenţa uneia din
bolile enumerate este necesar a fi stabilită de un consiliu de medici competenţi
imposibilitatea salvării vieţii pacientului (cu luarea în consideraţie a încercărilor, a
oricăror lucrări îndreptate la primirea unor medicamente pentru tratarea acestei
boli). Excepţie pot face cazurile cînd boala cauzează şi va cauza suferinţe fizice şi
morale, de asemenea dacă dezvoltarea bolii va duce sau deja a dus la degradarea
personalităţii. Ultima se referă şi la copiii născuţi cu dereglări serioase, în virtutea
cărora ei nu mai pot să se realizeze ca personalitate.
Pe lângă existenţa unei boli incurabile, dispoziţia art.148 CP RM mai prevede,
în formă alternativă, suferinţele fizice insuportabile (cu toate că în literatura de
specialitate ar fi unele propuneri de a considera ca temei de aplicare a eutanasiei şi
suferinţele psihice) . Suntem de părere că forma alternativă prevăzută de Codul
penal al Republicii Moldova este una destul de generală, care pune semnul
egalităţii între o boală incurabilă şi unele suferinţe fizice, care, din dispoziţia
normei, rezultă că pot fi provocate de orice altă boală. Astfel, apreciem opinia
exprimată de autorul O.S. Kapinus că obiectul eutanasiei poate fi doar viaţa
bolnavului incurabil, sortit la o moarte lentă şi chinuitoare . Din acest motiv,
lipsirea de viaţă la rugămintea victimei care suferă de dureri insuportabile (de
exemplu, narcomanul care se află în perioada abstenenţei), neavând ca temei o
boală incurabilă, nu poate fi privită ca eutanasie, deoarece suferinţele fizice
insuportabile pot fi provocate de o altă stare bolnăvicioasă (de exemplu, crampe
renale, acces de apendicită, agravarea cronică a ulcerului stomacal, forma acută de
pancriatită... boli care, de asemenea, provoacă omului dureri fizice).46 La
46
Капинус О.С. Эвтаназия как социально-правовое явление. Москва: Буквовед, 2006,398 c.
57
examinarea infracţiunii de eutanasia este important a se aprecia cum şi in ce cazuri

de boală incurabilă sau suferinţe insuportabile se intrunesc elementele componenţei
de infracţiune. În literatura de specialitate se discută că o alternativă a legalizării
eutanasiei o reprezintă îngrijirea paliativă, la care fiecare din pacienţii terminali sau
incurabili are dreptul. Una dintre problemele ce apar este faptul dacă lipsirea de
viaţă a persoanelor aflate in stare vegetativă permanentă poate fi considerată
eutanasie. Starea vegetativă permanentă (PVA) a fost pentru prima dată definită
legal în cazul american Re Karen Quinlan, unde Curtea a recunoscut că această
condiţie dictează că creierul „nu mai are funcţii cognitive”, dar reţine „capacitatea
de a menţine partea vegetativă a funcţiei neurologice”. Deoarece funcţia cognitivă
şi interacţiunea socială au fost pierdute definitiv, pacienţii in această condiţie sunt
lipsiţi de multe, dacă nu de majoritatea, dintre atributele care ne definesc pe fiecare
din noi ca o personalitate umana distinctă. Unicul caracter rezonabil al individului
a fost distrus impreună cu toată capacitatea pentru conştiinţă şi memorie . Pacienţii
în stare vegetativă permanentă au perioade cînd par să fie conştienţi, deşi
nereveniţi, şi altele în care ei par să doarmă. Nu este observată nici o percepţie
cognitivă de durere sau disconfort, deşi ei se expun reacţiei locale a stimulilor
durerii.
Starea vegetativă persistentă include următoarele elemente:
1) pentru o perioadă de aproape 12 luni nu s-a inregistrat nici o reacţie a
funcţiilor
cognitive, comportamentale sau verbale, nici o reacţie motorie sau alte semne
ale unei activităţi motorii voluntare;
2) criteriile de diagnosticare şi investigare au fost indeplinite corespunzător;
3) diagnoza stării persistente vegetative trebuie să fie bazată pe observaţia
repetată a medicului responsabil de îngrijirea pacientului şi trebuie să fie
confirmată de un neurologist cu statut de consultant, neimplicat anterior in acest
caz; supravieţuirea pe termen lung este posibilă.
58
Starea vegetativă mai presupune şi situaţia in care are loc păstrarea omului ca
personalitate. Inima şi alte organe interne, datorită utilizării tehnicii medicale
sofisticate, continuă să funcţioneze, dar omul nu percepe intr-o oarecare măsură
mediul inconjurător. In medicină această stare a omului se numeşte „vegetativă”. 47
Stabilirea noţiunii de stare vegetativă persistentă este importantă pentru
analiza infracţiunii de eutanasie din următoarele considerente:
1) persoanele care se află in stare vegetativă persistentă pot fi, de cele mai
dese ori, supuşi eutanasiei;
2) deconectarea aparaturii de menţinere a vieţii, in cazul bolnavilor aflaţi in
această stare, poate avea loc şi pană la constatarea morţii cerebrale, fapt care poate
fi interpretat ca eutanasie pasivă.
Consimţămantul victimei in dreptul penal este privit diferit, in dependenţă de
mai multe circumstanţe: fie că existenţa lui este apreciată datorită faptului că o
infracţiune comisă cu acordul victimei işi pierde din gradul său prejudiciabil şi
inlătură caracterul penal al faptei, fiind o manifestare liberă de voinţă, fie că
necesitatea lui este neglijată, considerandu-se că existenţa consimţămantului
victimei nu este suficientă pentru a indreptăţi un comportament sau altul şi
reprezintă, de fapt, o atentare asupra unor valori sociale protejate de lege .
Unii specialişti consideră că este imposibil a ignora totalmente
consimţămantul victimei şi propun ca omorul cu consimţămantul victimei să fie
examinat ca delictum sui generis. 48
De fapt, prevederi similare se întrunesc în legislaţiile contemporane,
păstrîndu-se aceleaşi particularităţi ale consimţămantului victimei, însă
determinarea locului acestuia în dreptul penal contemporan rămane un subiect încă
sensibil, datorită faptului că nu se poate stabili dacă acesta reprezintă o justificare
în faţa legii sau o modalitate de a se eschiva de la răspunderea penală pentru
47
Кальченко Н.В. Права человека на жизнь (вопросы теории и практики). Волгоград:Академия МВД России,
2003, 72 c.
48
Красиков А.Н. Преступления против права человека на жизнь в аспектах de lege lata и lege ferenda.
Саратов: Изд-во Саратовского Государстенного Университета, 1999, 291 c.
59
faptele comise intenţionat. Astfel, consimţămantul victimei se prezintă a fi în unele

ţări un mijloc special de apărare a făptuitorului, o cauză justificativă care exclude
caracterul penal al faptei, deci răspunderea penală, mijloc care poate fi invocat
numai în anumite cazuri (cum sunt, de exemplu, tratamentul medical sau cauzarea
unor vătămări caracteristice unor domenii ale sportului.
În legislaţia penală a Republicii Moldova consimţămantul victimei nu este
prevăzut drept cauză care înlătură caracterul penal al faptei, dar reprezintă un semn
constitutiv al unor componenţe de infracţiuni, fără insă a primi o consacrare
separată in Partea Specială a Codului penal al Republicii Moldova.
Consimţămantului victimei este un semn obligatoriu în cazul infracţiunii de
eutanasie, care a primit o consacrare legală în Codul penal al Republicii Moldova.
Atitudinea diferitelor legislaţii şi opiniile existente în literatura de specialitate vis-
a-vis de acest subiect vin să susţină necesitatea tragerii la răspundere penală pentru
infracţiunile contra vieţii persoanei chiar în cazul prezenţei consimţimantului
acesteia, datorită nu doar necesităţii de a proteja şi a valorifica viaţa omului, dar şi
de a impune respectarea şi menţinerea acesteia în oricare condiţii.
Apare intrebarea: poate fi exprimat consimţămantul persoanei prin
gesturi sau mimică? Care va fi valoarea juridică a unui asemenea
consimţămant?
Susţinem opinia autorului N.E. Krâlova care menţionează că gestul nu poate fi
cu temeinicie stabilit şi demonstrat nici chiar martorilor, astfel încât în cazul unei
probleme dubioase judecătorul să poată ajunge la concluzia că cererea de a fi lipsit
de viaţă a fost exprimată în realitate. Cu atât mai mult acest fapt se atribuie şi
privirii, care, chiar fiind fixată de o fotografie, lasă un spaţiu foarte larg pentru
interpretări subiective. Ca rezultat, demonstrarea prezenţei sau lipsei
consimţământului exprimat prin gesturi, cu atât mai mult prin privire, este o
sarcină foarte grea, dacă nu chiar imposibilă.49
49
Капинус О.С. Эвтаназия как социально-правовое явление. – Москва: Буквовед, 2006, 398 c.
60
Legea Republicii Moldova cu privire la drepturile şi responsabilităţile

pacientului, nr.263-XVI din 27.10.2005 [8], in art.1, pct. 2 defineşte
consimţămantul ca fiind consimţămantul conştientizat al pacientului sau al
reprezentantului său legal (in lipsa acestuia, al rudei apropiate) pentru efectuarea
unei intervenţii medicale, exprimat benevol, in baza informaţiei multilaterale şi
exhaustive primite de la medicul curant sau de la medicul care efectuează
cercetarea biomedicală (studiul clinic), autentificat prin semnaturile pacientului sau
a reprezentantului său legal (a rudei apropiate) şi a medicului in documentaţia
medicală respectivă.
Prin rudă apropiată se inţelege persoana care se află in relaţii de rudenie cu
pacientul (părinţi, copii, fraţi drepţi şi surori drepte, bunici), inclusiv soţul (soţia),
care in ultimii ani s-a aflat cel mai mult in contact cu acesta sau a fost desemnată
de pacient, cand acesta avea capacitate de exerciţiu, pentru a-i reprezenta interesele
in relaţiile stabilite de prezenta lege.50
Prin reprezentant legal al pacientului se inţelege persoana care poate
reprezenta, in condiţiile legii, fără procură, interesele unui pacient fără capacitate
deplină de exerciţiu sau care a fost declarat incapabil ori cu capacitate de exerciţiu
limitată.51 Datorită faptului că actuala formulă a art.148 CP RM nu prevede
răspunderea penală pentru lipsirea de viaţă in cazul existenţei acordului
reprezentanţilor legali (cu excepţia minorilor, pentru care se cere acordul rudelor
acestora), considerăm oportună declararea legislativă a acestuia. Astfel,
recomandăm inlocuirea sintagmei „în cazul minorilor, a rudelor acestora” cu
sintagma „reprezentantului legal”, care ar cuprinde atat cazul minorilor, cat şi al
persoanelor incapabile de aşi
exprima dorinţa cu privire la lipsirea de viaţă.
Astfel, pentru a fi în prezenţa infracţiunii de eutanasie, urmează ca rugămintea
victimei să întrunească următoarele condiţii:
50
Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului, nr.263-XVI, adoptată de Parlamentul Republicii
Moldova la 27.10.2005 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2005. Nr.176-181.
51
Moldova la 27.10.2005 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2005. – Nr.176-181.
61
3) să fie exprimată înainte de comiterea infracţiunii de eutanasie, nu are

relevanţă penală durata perioadei de timp de la exprimarea rugăminţii victimei şi
comiterea propriu-zisă a infracţiunii;
4) să fie adresată subiectului infracţiunii datorită faptului că acest moment
reprezintă un punct-cheie in formarea intenţiei subiectului.
5) să fie insistentă se are in vedere accentuarea caracterului serios şi decisiv al
unei asemenea hotărari;
6) să fie clară să exprime anume voinţa persoanei de a fi lipsită de viaţă, şi să
nu indice indirect la aceasta;
7) să fie repetată să fie exprimată de mai multe ori, in sensul confirmării
deciziei categorice a persoanei de a fi lipsită de viaţă;
8) liber exprimată să reprezinte o expresie a voinţei victimei, fără o oarecare
influenţă sau presiune din partea terţelor persoane;
9) să fie exprimată de către victimă sau reprezentantul ei legal, in cazul in care
aceasta nu este capabilă să-şi exprime voinţa.
§3.Particularităţile laturei subiective a infracţiunii de eutanasie
Latura subiectivă a infracţiunii reprezintă reflectarea sau posibilitatea

reflectării concomitente în conştiiţa subiectului infracţiunii a semnelor obiective
ale faptei comise ,adică acţiunii sau inacţiunii prejudiciabile ,a consecinţelor
infracţionale ,legătura de cauzalitate dintre ele ,precum şi a celorlalte semne
obiective cu care este descrisă infracţiunea în legea penală. Latura subiectivă a
infracţiunii caracterizează atitudinea psihică a infractorului faţă de faptele sale.52
Latura subiectivă a infracţiunii reprezintă partea interioară a acesteia, adică

atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta prejudiciabilă şi urmările ei. De cele
mai multe ori, latura subiectivă a unei componenţe de infracţiune reprezintă
punctul-cheie la calificarea unei fapte prejudiciabile . Considerent din care
52
Alexandru Borodac Manual de drept penal partea generală chişinău 2005
62
particularităţile specifice ale laturii subiective in cazul infracţiunii de eutanasie

sunt determinante şi prezintă o importanţă deosebită . Omorul poate fi diferenţiat
de alte fapte similare in baza la două criterii: intenţiei şi ilegalităţii, fapt care
dovedeşte încă o dată necesitatea prezenţei intenţiei în cazul atentatelor contra
vieţii. Suntem de părere că infracţiunea de eutanasie poate fi comisă cu intenţie
directă, dar numai existenţa acesteia nu este suficientă, datorită faptului că motivul
în acest caz îi conferă acesteia un caracter atenuat. Datorită acestui fapt,
considerăm că, în cazul eutanasiei, necesită a fi stabilit, pe lîngă trăsăturile
vinovăţiei, conţinutul motivului .
În ceea ce priveşte motivul care a impulsionat persoana la săvarşirea unei
asemenea fapte, aprecierea juridică a acestuia este diferită, variind între acordarea
unui statut de semn obligatoriu pînă la considerarea lui inutil pentru calificarea
juridică a faptei.
Potrivit părerii unor specialişti, autorul în momentul comiterii faptei
conştientizează caracterul serios şi insistent al rugăminţii victimei şi se conduce de
motivul demn de atenţie (compătimire). Aceste două elemente ale laturii subiective
trebuie să existe pană la inceperea faptei infracţionale. Dacă insă autorul comiţand
infracţiunea se inşeală referitor la rugămintea victimei, fie la seriozitatea ei, atunci
aceasta atrage consecinţele prevăzute de lege .53
Omorul cu consimţămantul victimei poate fi săvarşit din diferite motive . De
exemplu, cu acordul bolnavului incurabil sau la rugămintea persoanei care nu
poate găsi puteri in sine pentru a se sinucide . La interpretarea fiecărui caz din
acestea, cel mai important rezidă în aceea că persoana care posedă dreptul natural
înnăscut la viaţă vrea să se despartă într-un mod atît de specific de el.Autorul nu
face altceva decat să stabilească imboldul interior care l-a făcut pe bolnav să
ajungă la exprimarea rugăminţii sale, fapt care nu importă in cazul stabilirii
semnelor eutanasiei, fiindcă subiectul activ in acest context este cel responsabil
53
Крылова Н.Е. Уголовное право и биоэтика: проблемы, дискуссии, поиск решений. Москва: ИНФРА-М,
2006, 318 c.
63
pentru o faptă ilegală şi motivele victimei de a acţiona intr-un fel sau altul nu
schimbă natura rugăminţii acestuia. În literatura de specialitate este exprimată şi
opinia potrivit căreia compasiunea este considerată motiv al infracţiunii de
eutanasie.
Din acest punct de vedere, D.L. Tămăşanu consideră că eutanasia există
numai dacă este săvarşită dintr-un anumit mobil. Un asemenea mobil poate fi
sentimentul grav de milă, compasiune faţă de persoana aflată in suferinţe
prelungite. In general, acest mobil se stabileşte pentru cei care săvarşesc fapta după
ce au fost in situaţia de martori la suferinţele atroce ale persoanelor dragi, cu efecte
dezagreabile, de cele mai dese ori in lipsa unei minime ingrijiri de specialitate. Un
alt mobil ar putea consta in credinţa că eutanasia este in interesul persoanei asupra
căreia se săvarşeşte. Aceasta implică cazuri ale copiilor cu boli grave, malformaţii,
adulţi in stare de comă, persoane cu boli degenerative avansate, subiectul activ
concluzionand că viaţa plină de durere a unei asemenea persoane nu merită eforturi
şi că moartea ar fi cea mai bună soluţie, lucru care nu este justificat nici din punct
de vedere legal, dar mai ales etic.54
Din cele menţionate putem constata că compasiunea reprezintă motivul
central al unui asemenea comportament, adică mila faţă de suferinţele cuiva,
indurarea, milostenia faţă de starea chinuitoare a bolnavului.
Susţinem părerea autorului D.B. Makoveev care atribuie caracterului scopului
şi motivului eutanasiei un conţinut general-abstract, deoarece consideră că în cazul
eutanasiei lipsirea nedureroasă de viaţă urmăreşte un scop uman de a-l scuti pe om
de suferinţele chinuitoare, cauzate în urma unei boli incurabile sau a unei vătămări
grave. Totuşi, prin eutanasie este omorat, de regulă, muribundul, iar insuşi motivul
faptei este unul uman şi caritabil.55
Considerăm că motivul poate apărea ca semn obligatoriu al laturii subiective a
eutanasiei, şi respectiv, are o influenţă decisivă la calificarea infracţiunii. Pentru ca
54
Tămăşanu D.L. Eutanasia in dreptul penal roman // Dreptul. (Bucureşti).– 2005.– Nr. 5.P.163-179.
Маковеев Д.Б. Жизнь человека. Насилие и смерть. Аспекты социально-философского анализа. Пермь:
55
ПГТУ, 2004, 185 c.

64
un semn al laturii subiective să devină obligatoriu, este necesar ca acesta să fie

prevăzut expres de legea penală, fapt care nu este prezent in prevederile art. 148
CP RM. Din aceste considerente, nu putem atribui, la moment, motivului un
asemenea calificativ, dar considerăm necesară recunoaşterea acestuia in calitate de
semne obligatoriu şi propunem completarea dispoziţiei art.148 CP RM cu
următoarea sintagmă:„din motiv de compătimire faţă de bolnav”. (Anexa 3)
§4.Subiectul infracţiunii de eutanasie
Subiect al infracţiunii este o persoană fizică responsabilă care a atins o

anumită vîrstă ,a comis o faptă prejudiciabilă prevăzută de legea penală, precum şi
o persoană juridică care desfăşoară o activitate activitate de întreprinyător şi
posedă proprietăţile acesteia determinate de legislaţia civilă şi penală.56
La stabilirea subiectului infracţiunii de eutanasie urmează a fi luate in
consideraţie particularităţile faptei respective şi categoriile de victime specifice
acesteia, deoarece eutanasia, fiind o faptă ilegală şi prejudiciabilă, implică anumite
criterii juridice şi medicale, care influenţează la determinarea cercului de persoane
pasibile de răspundere penală. Nu in zadar doctrina, examinand problema stabilirii
subiectului unei asemenea fapte, cuprinde o serie de opinii care variază de la un
autor la altul, in dependenţă de noţiunea dată faptei de eutanasie şi aportul
anumitor categorii de persoane (medic, rude, persoane terţe) la lipsirea de viaţă.
Atît Codul penal al Republicii Moldova (art.148), cat şi literatura de specialitate
autohtonă stabilesc în calitate de subiect al unei asemenea infracţiuni persoana
fizică, responsabilă, care la momentul comiterii infracţiunii a atins varsta de 16 ani,
fapt care poate fi justificat prin modul de formulare a dispoziţiei normei penale
(art. 148 CP RM), care nu cere un subiect special, şi prin caracterul atenuat al
acestei fapte.
56
Alexandru Borodac Manual de drept penal partea generală chişinău 2005
65
În acest context, autorul O.S. Kapinus menţionează că subiectul normei

respective este unul general persoana fizică, responsabilă, care a atins varsta de 16
ani. El poate fi medic, felcer, soră medicală sau rudele apropiate, fie altă persoană.
În legătură cu acesta apare următoarea intrebare: dacă lipsirea de viaţă este
efectuată de un alt subiect, nu medic, poate el aprecia adecvat caracterul incurabil
al bolii, prezenţa suferinţelor fizice insuportabile, de asemenea imposibilitatea
înlăturării lor cu ajutorul analgezicelor eficiente? Dacă ar fi vorba despre
dezincriminarea acestei fapte, adică despre legalizarea juridică şi faptică a
eutanasiei, atunci in acest caz unica persoană investită cu dreptul de a efectua
eutanasia ar fi medicul. Dar, deoarece este vorba despre răspunderea penală pentru
eutanasie, presupunem că in calitate de persoane care pot efectua eutanasia pot
apărea nu doar lucrătorii medicali. Acest lucru este confirmat şi de practică.57
Suntem de acord cu opinia exprimată, deoarece justificarea comportamentului
altor persoane, in afară de medic, in raport cu efectuarea eutanasiei riscă să nu
găsească o acoperire legală şi ar atrage anumite probleme la stabilirea răspunderii
penale pentru aceste persoane, incepand cu unele greutăţi de incadrare juridică a
faptei lor pană la imposibilitatea atenuării răspunderii penale, datorită existenţei
unui subiect special, expres prevăzut de legea penală pentru o asemenea faptă.
Suntem de părere că subiectul infracţiunii de eutanasie este unul general.
Astfel, această clasificare are o importanţă mai mult doctrinară decît practică,
datorită faptului că în acest caz sunt considerate ca infracţiuni ambele forme
menţionate mai sus şi nu prezintă un impediment la calificarea faptei date.
Dacă în cazul stabilirii subiectului infracţiunii de eutanasie opiniile variază
între acceptarea unui subiect special sau a unui subiect general, atunci în cazul
determinării persoanelor care pot fi supuse eutanasiei, victime ale infracţiunii,
considerăm că acestea urmează să se determine în baza stabilirii conţinutului
noţiunii de boală incurabilă sau suferinţe fizice insuportabile, fapt ce prezintă unele
dificultăţi datorită sensului destul de abstract al criteriilor de determinare.
57
Капинус О.С. Эвтаназия как социально-правовое явление. Москва: Буквовед, 2006, 398 c.
66
De cele mai dese ori, victimă a infracţiunii de eutanasie este considerat

pacientul, care, în acelaşi timp, se bucură şi de anumite privilegii, drepturi la o
moarte demnă. Legislaţia Republicii Moldova stabileşte că principiile de bază ale
realizării drepturilor pacientului includ şi recunoaşterea vieţii umane, a sănătăţii
omului ca valoare supremă, orientarea spre menţinerea vieţii, a sănătăţii fizice şi a
pacientului in procesul prestării serviciilor de sănătate.58
Pacientul are dreptul la reducerea suferinţei şi la atenuarea durerii, provocate
de o imbolnăvire şi/sau intervenţie medicală, prin toate metodele şi mijloacele
legale disponibile, determinate de nivelul existent al ştiinţei medicale şi de
posibilităţile reale ale prestatorului de servicii de sănătate, precum şi la informaţii
exhaustive cu privire la sănătate, metodele de diagnostic, tratament şi recuperare,
profilaxie, precum şi la riscul potenţial şi eficienţa terapeutică a acestora. Pacientul
are dreptul la o ingrijire terminală (ingrijirea acordată unui pacient în cazul în care,
prin metode de tratament disponibile, nu mai este posibilă o îmbunătăţire a
prognozei fatale, precum şi îngrijirea acordată pacientului nemijlocit inainte de
deces) demnă de o fiinţă umană.
Dreptul de a muri demn este proclamat şi in Declaraţia Asociaţiei Medicale
Mondiale privind drepturile bolnavilor de la Lisabona din 1981. In toate cazurile
urmează să se ţină cont de interesele pacientului şi să i se respecte decizia cu
privire la un anumit tratament şi dreptul de a muri demn. Cu toate acestea, datorită
faptului că pacientul este persoana care necesită, utilizează sau solicită servicii de
sănătate, indiferent de starea sa de sănătate, nu putem impune noţiunea de
„pacient” ca victimă absolut determinată a infracţiunii de eutanasie, chiar dacă am
interpreta în sens larg această noţiune. Considerăm oportună folosirea termenului
de „persoană” care suferă de o boală incurabilă şi suferinţe fizice insuportabile .
Partea medico-biologică a problemei eutanasiei constă in faptul determinării
categoriei pacienţilor faţă de care este posibilă aplicarea eutanasiei. Aceştia sunt,
58
Moldova la 27.10.2005 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2005. Nr.176-181.
67
intai de toate, pacienţii, care, murind, incearcă suferinţe fizice grele . Altă categorie
bolnavii care se află în stare vegetativă stabilă . În acest context, aspectul medical
constă în determinarea gradului gravităţii bolii, tratarea acesteia, atingerea unui
anumit nivel în procesul de tratament cand toate mijloacele medicale posibile s-au
epuizat .
Autorul A.P. Zilberg consideră, însă, că pot fi supuşi eutanasiei doar acei
bolnavi care întrunesc următoarele criterii:
1) bolnavul, incurabilitatea bolii căruia este dovedită de cercetări obiective
veridice şi nu ridică dubii la un grup de medici, bine cunoscuţi cu situaţia ştiinţifică
a problemei date;
2) bolnavul nu pur şi simplu este incurabil: el suferă de dureri provocate de
dereglări ale căilor respiratorii, dispepsice sau alte dereglări care nu pot fi
înlăturate decât prin deconectarea permanentă a conştiinţei;
3) bolnavul nu pur şi simplu este incurabil şi suferă chinuri fizice, dar el
inevitabil va muri în zilele sau săptămânile apropiate, şi nu există nici o speranţă că
într-o perioadă atât de scurtă în medicină vor apărea mijloace de tratare a bolii
respective.59
O categorie specială de persoane care pot constitui victime ale infracţiunii de
eutanasie, inclusiv conform Codului penal al Republicii Moldova (art.148), sunt
minorii. Este foarte greu a hotărî definitiv problema posibilităţii acceptării
eutanasiei la minori persoane care nu au capacitate de exerciţiu deplină. Din
nefericire, copiii ca şi maturii suferă de boli incurabile. Au oare maturii dreptul
moral să satisfacă dorinţa minorilor cu privire la plecarea nedureroasă din viaţa
plină de suferinţă? Va avea rugămintea lor putere juridică? N.V. Kalicenko
consideră că până la vârsta de 14 ani problema întreruperii vieţii nu trebuie să se
discute, deoarece minorul nu conştientizează deplin însemnătatea acţiunilor sale şi
nu poate să le dirijeze. La vârsta de 14-18 ani minorul de sine stătător hotărăşte
problema privind întreruperea vieţii sale cu luarea în consideraţie a criteriilor
59

68
generale, care se aplică asupra pacienţilor maturi, cu acordul scris al părinţilor.

Subiecţii care sancţionează eutanasia legală (consiliul medical, instanţa de
judecată, procuratura) trebuie să posede dreptul de a amâna hotărârea acestei
probleme până la atingerea vârstei de 18 ani a bolnavului. Legea Olandei face
60
distincţie între diferite categorii de vârstă ale minorilor care cer aplicarea
eutanasiei. Copiii cu vârsta de 12-15 ani pot cere efectuarea actului de eutanasie,
însă pentru realizarea în fapt şi în drept a acesteia este necesar şi consimţământul
părinţilor sau al tutorelui. Cei având vârsta de 16-17 ani pot lua o asemenea decizie
de sine stătător . Şi în cazurile de eutanasiere a minorilor se cere respectarea cu
stricteţe a prevederilor legii. 61
Precedentul judiciar, care în literatura de specialitate poartă denumirea „cazul
baby Doy”, are ca temei adresarea în instanţa de judecată a lucrătorilor medicali ai
unei instituţii medicale din SUA. Părinţii unui copil nou-născut au refuzat
efectuarea unei intervenţii chirurgicale, cu toate că li s-a explicat că acesta este
unicul mijloc de îndepărtare a patologiei fizice (ocluzie intestinală) pe care o avea
fiica lor şi unica cale medicală de a-i salva viaţa. Refuzul părinţilor a fost motivat
prin faptul că, pe lângă defectul fizic, copilul mai suferă, conform concluziei
medicilor, şi de o boală psihică incurabilă. Justiţia americană, la care s-au adresat
medicii, încercând să recunoască în sens larg drepturile părinţilor de a hotărî soarta
copilului lor, a recunoscut motivele părinţilor întemeiate.
Autorii E.Verhagen şi P.J.J. Sauer menţionează că minorii şi nou-născuţii
pentru care o asemenea decizie de sfarşire a vieţii poate fi luată pot fi clasificaţi in
trei categorii: 1) minorii care nu au nici o şansă de supravieţuire, această categorie
include copiii care vor muri imediat după naştere in pofida ingrijirii
corespunzătoare conform tuturor metodelor accesibile; 2) minorii faţă de care
există prognoze slabe şi care sunt dependenţi de o ingrijire medicală intensivă.
60
Кальченко Н.В. Права человека на жизнь (вопросы теории и практики). Волгоград: Академия МВД
России, 2003, 72 c.
61
Barbăneagra A. Comentariu la legea Olandei cu privire la eutanasie // Symposia Professorum, Seria Drept, ULIM.
(Chişinău). 2002. P.111-116.
69
Aceşti pacienţi pot supravieţui după o lungă perioadă de tratament intensiv, dar
aşteptările cu privire la viitorul lor sunt foarte sinistre; 3) această categorie include
pacienţii care nu sunt dependenţi de un tratament intensiv, dar pentru care este
prognozată o calitate a vieţii destul de slabă, plină de suferinţe. Legislaţia penală a
Republicii Moldova nu stabileşte unele criterii suplimentare cu privire la eutanasia
minorilor, in afară de consimţămantul rudelor, nu face nici o referire la varstă sau
categoria acestora . Astfel, ei sunt plasaţi pe picior de egalitate cu toate persoanele
care pot constitui victime ale infracţiunii de eutanasie, conform regulilor generale,
fiind considerate persoane care nu au atins varsta de 18 ani. Aceasta deoarece nu
poate fi stabilit un cerc exhaustiv de persoane care pot fi supuse eutanasiei, nici la
nivel legislativ, nici la nivel doctrinar sau practic.
În concluzie putem menţiona că subiectul infracţiunii de eutanasie este
persoana fizică, responsabilă, care a atins varsta de 16 ani, iar victimă a infracţiunii
de eutanasie este considerată persoana bolnavă incurabil, fapt care urmează a fi
determinat in dependenţă de criteriile de stabilire a acestei noţiuni. (Anexa 3)
e.Delimitarea infracţiunii de eutanasie de alte fapte similare
Acceptarea eutanasiei ca noţiune implică o multitudine de aspecte de diferit

ordin: fie juridic, fie bioetic, fie religios. Tratarea unui asemenea subiect separat de
alte concepte apropiate este practic imposibilă, datorită faptului că confuziile care
pot să apără in cazul asimilării diferitelor noţiuni, care, la prima vedere, par a fi
identice, pot provoca denaturări de limbaj sau erori de calificare. Din aceste
considerente, elementele comparative în cazul analizei unui sau altui concept sunt
inerente pentru stabilirea corelaţiei dintre acestea.
Datorită acestui fapt, prezintă interes corelaţia eutanasiei cu suicidul asistat,

deoarece de cele mai dese ori acesta este considerat o formă specială a eutanasiei şi
este tratat ca atare, fără a se evidenţia oportunitatea unei asemenea aprecieri, fapt
incorect din punctul de vedere al evaluării juste a acestor două concepte. Pentru a
70
determina deosebirea dintre acestea urmează a fi stabilit coraportul eutanasie–

suicid–suicid asistat .
În literatura de specialitate se menţionează că eutanasia şi suicidul se
deosebesc după următoarele criterii:
1) criteriul psihologic spre deosebire de suicid, care are un complex de cauze,
la baza faptei de eutanasie poate sta doar o singură cauză suferinţele fizice
insuportabile, datorită fazei terminale a unei boli incurabile;
2) criteriul filosofic eutanasia nu este o alegere dintre viaţă şi moarte.
Sinucigaşul, cu toate că are o atitudine negativă faţă de viaţă, totuşi vrea să
trăiască. El protestează împotriva insuportabilităţii vieţii, iar pacientul condamnat
protestează împotriva insuportabilităţii apropierii morţii . Bolnavul incurabil nu are
alternativă, in faţa lui este doar moartea;
3) criteriul juridic eutanasia intotdeauna presupune participarea nemijlocită a
unei alte persoane la cauzarea intenţionată a morţii bolnavului, care în acest caz nu
este apt să se omoare printr-un mijloc mai nedureros şi roagă alte persoane, cel mai
des medicii sau persoanele apropiate lui, să-l ajute să moară. Suicidul la fel este
lipsirea de viaţă benevolă şi conştientă, dar personală şi din diferite motive, nu însă
doar din cauza suferinţelor insuportabile, provocate de o boală incurabilă;
4) criteriul organizaţional suicidul este de cele mai dese ori o reacţie
neaşteptată la o situaţie absolut nefavorabilă, care a apărut poate nu chiar atat de
spontan, dar conştientizarea disperării consecinţelor ei apare spontan; respectiv,
apare brusc dorinţa de a pune capăt vieţii, fără să-i lase timp celui ce s-a decis de a
gandi asupra metodelor nedureroase de lipsire de viaţă. Necesitatea eutanasiei este
simţită de oamenii care suferă dureri insuportabile ca rezultat al bolii, de regulă, in
faza terminală şi preterminală a acesteia.
Decizia lor cu privire la moarte nu este spontană, dar este plănuită şi bine
gîndită.62
62
Капинус О.С. Эвтаназия как социально-правовое явление (уголовно-правовые проблемы): Автореферат
диссертации на соискание ученой степени доктора юридических наук. Москва, 2006, 51 c.
71
De fapt, distincţia este destul de clară: suicidul este o faptă cu caracter absolut
personal, adică trebuie realizat nemijlocit de persoana care doreşte să se sinucidă,
indiferent de motivul acesteia, iar eutanasia reprezintă o faptă ce implică
participarea unei terţe persoane, care are intenţia de a lipsi de viaţă o persoană
incurabilă pentru a-i curma suferinţele fizice şi psihice insuportabile, cauzate de
această boală Astfel, stabilirea deosebirilor dintre eutanasie şi suicid nu prezintă
dificultăţi semnificative, cu atat mai mult că prima este considerată infracţiune î n
majoritatea statelor, iar cea de-a doua a fost dezincriminată pe motivul lipsei unui
subiect pasibil de răspundere penală.
Prezintă interes determinarea deosebirilor dintre eutanasie şi suicidul asistat,
deoarce poziţiile existente sunt destul de variate . De multe ori eutanasia este
considerată formă a suicidului asistat sau viceversa. Astfel, specificul acţiunii sau
inacţiunii, precum şi condiţiile de realizare a acesteia nu este luat in consideraţie
pentru determinarea unor diferenţe de ordin conceptual dintre acestea. (Anexa 4)
Considerăm că atat la nivel conceptual, cît şi practic eutanasia urmează a fi
diferenţiată de suicidul asistat . Coraportul dintre eutanasie şi suicidul asistat se
stabileşte în baza elementelor comune şi a diferenţelor care, în aparenţă, ar lipsi .
De fapt, în majoritatea statelor suicidul asistat este cel pedepsit de legea penală, de
cele mai dese ori eutanasia căzînd sub incidenţa prevederilor generale cu privire la
omor. Fapt care nu se referă şi la legislaţia penală a Republicii Moldova, unde
suicidul asistat nu poate fi pedepsit conform Codului penal, dar pe care unii
specialişti îl atribuie la eutanasie. În studiul eutanasiei determinarea similitudinilor
şi deosebirilor dintre aceste două concepte reprezintă un punct de pornire în
stabilirea statutului eutanasiei.Totodată, infracţiunea de eutanasie urmează a fi
delimitată de alte infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei, care de cele mai
multe ori se aseamănă cu eutanasia din punct de vedere obiectiv. Autorii A.S.
Berger, J. Berger menţionează că pentru a efectua eutanasia voluntară este necesar
ca consimţămantul pacientului să fie completat de asistenţa unui complice.
Conform gradului acestei asistenţe, eutanasia poate fi clasificată in: 1) omor cu
72
consimţămantul victimei; 2) complicitatea sau instigarea la suicid; 3) omor prin

contract. 63
Deosebirea infracţiunii de eutanasie de omorul intenţionat nu prezintă o mare
dificultate, datorită faptului că eutanasia este considerată o varietate a omorului cu
circumstanţe atenuante, fapt confirmat prin prezenţa rugăminţii victimei, a bolii
incurabile şi a suferinţelor fizice insuportabile, cauzate de această boală, semne
care o deosebesc de omorul intenţionat prevăzut la art.145 CP RM.
Astfel, atat elementele obiective, cat şi cele subiective ale acestor două
infracţiuni sunt similare, aflandu-se una faţă de cealaltă in raport de gen-specie .
Jurisprudenţa americană, referinduse la acest subiect, a inregistrat două cazuri,
Reberts in Michigan (in 1920) şi Noxon în Massachusetts (in 1943), in care
invinuitul a fost condamnat pentru omor, existînd unele semne ale infracţiunii de
eutanasie. Cu toate că decizia Curţii indica că recunoaşte distincţia dintre omor şi
eutanasie, această distincţie nu a fost clar stabilită şi specificată .
Pe de altă parte, prezintă unele dificultăţi delimitarea faptei de eutanasie de
infracţiunile prevăzute la art.162 CP RM (neacordarea de ajutor unui bolnav) şi la
art.163 CP RM (lăsarea în primejdie), datorită unor aspecte comune care sunt
semnificative la calificarea acestora. Omorul din motiv de compătimire trebuie
deosebit de aşa infracţiuni ca lăsarea în primejdie şi neacordarea de ajutor unui
bolnav. Toate aceste fapte se comit intenţionat . Latura obiectivă la ele poate să
coincidă inacţiunea. Aceste infracţiuni presupun o atitudine specială faţă de
victimă . Ca rezultat, „neacordarea de ajutor unui bolnav de către o persoană
obligată sa-l acorde” şi „ lăsarea fără ajutor a persoanei care se află iîn situaţie
periculoasă pentru viaţă sau sănătate şi lipsită de posibilitatea de a se apăra din
motiv de boală, minoritate, bătraneţe sau ca rezultat al imposibilităţii sale...” se
prezintă, la prima vedere ca o formă pasivă de efectuare a eutanasiei, care se
exprimă prin abţinerea de la indeplinirea de către medicul curant a cărorva acţiuni,
63
Berger A.S., Berger J. To die or not to die? Cross-disciplinary, cultural, and legal perspectives on the right to
choose death. New York: Greenwood Publshing Group, Inc., 1990, 194 p.
73
necesare pentru menţinerea vieţii bolnavului. Cu toate acestea, criteriul de

diferenţiere a neacordării de ajutor unui bolnav şi lăsarea în primejdie de omorul la
rugămintea victimei sunt particularităţile laturii subiective a acestei componenţe.
Latura subiectivă a omorului la rugămintea victimei include în sine indicarea
obligatorie la motivul şi scopul celor săvarşite. 64 Cu toate acestea, pentru
delimitarea eutanasiei de aceste componenţe de infracţiune urmează să luăm în
consideraţie fiecare element constitutiv al acestora. Din punctul de vedere al
obiectului juridic, acestea se deosebesc prin categoria de relaţii sociale la care se
atentează; cînd vorbim despre eutanasie, ne referim la viaţa, implicit la dreptul la
viaţă al persoanei, iar în cazul infracţiunilor prevăzute la art.162 şi, respectiv, 163
CP RM obiectul juridic îl formează atat viaţa, cat şi sănătatea persoanei.
Astfel, spre deosebire de eutanasie, care este o componenţă de infracţiune
materială, infracţiunile de la art.162 şi art.163 CP RM reprezintă nişte componenţe
formale, care se consumă la momentul comiterii faptei prejudiciabile.
Datorită faptului că atat la neacordarea de ajutor unui bolnav, cat şi la lăsarea
în primejdie latura obiectivă se exprimă prin inacţiune, apare asocierea acestora cu
eutanasia pasivă, care la fel reprezintă o formă omisivă a eutanasiei, ceea ce nu
exclude existenţa unei forme comisive în cazul infracţiunii de eutanasie. Fapt care
diferenţiază eutanasia în complexitatea sa de aceste două componenţe de
infracţiune.
Cu toate acestea, diferenţa esenţială intre acestea se axează pe elementele de
ordin subiectiv. După motiv, dar şi după forma intenţiei, eutanasia se deosebeşte de
neacordarea de ajutor unui bolnav care a dus la producerea unor urmări grave.
Neacordarea de ajutor este o faptă intenţionată, îmbinată cu neîndeplinirea fără
motive întemeiate a procedurilor de tratament şi diagnostice necesare, care au putut
provoca sau au provocat urmări grave pentru bolnav. Ajutorul la provocarea morţii
bolnavului este acordat, de regulă, de medic, în unele situaţii de rudele apropiate
care au grijă de bolnav. În cazul eutanasiei active persoana care ajută la provocarea
64
Капинус О.С. Эвтаназия как социально-правовое явление. – Москва: Буквовед, 2006,398 c.
74
morţii trebuie să fie competentă in domeniul medicinii şi poate face venirea morţii
nedureroasă. În orice situaţie, este pasibilă de răspundere persoana care a comis
fapta fără acordul bolnavului. De fapt, orientarea intenţiei făptuitorului determină
caracterul unic al fiecărei infracţiuni examinate . Dacă am face referire la
infracţiunea de eutanasie, atunci intenţia făptuitorului este orientată spre lipsirea de
viaţă a unui bolnav incurabil, pe cînd în cazul infracţiunilor de neacordare de ajutor
unui bolnav sau de lăsare în primejdie intenţia făptuitorului este una
neconcretizată. De cele mai dese ori, nu poate fi orientată la realizarea unor scopuri
specifice şi se bazează pe motive destul de variate, fiind mai mult exprimată vis-a-
vis de neîndeplinirea de către făptuitor a anumitor obligaţii, decît de a prejudicia
nemijlocit victima, datorită prezenţei prevederilor exprese ale legii penale
(vătămările corporale grave ale integrităţi corporale sau a sănătăţii sau decesul
bolnavului/victimei urmează să survină din imprudenţă). Motivul infracţiunii, fiind
un semn facultativ al laturii subiective a tuturor acestor infracţiuni, capătă un
caracter specific în cazul infracţiunii de eutanasie, fiind în majoritatea cazurilor
unul de compătimire. Spre deosebire de infracţiunea de eutanasie, care nu cere un
subiect special, cu toate că nu exclude participarea medicului la efectuarea
eutanasiei, componenţa de neacordare de ajutor unui bolnav necesită prezenţa unui
subiect special. Astfel, conform art.162 CP RM, aceasta poate fi comisă doar de
către „o persoană care, în virtutea legii sau a regulilor speciale, era obligată să
acorde ajutor unui bolnav”; cu toate că cercul subiecţilor nu se reduce la personalul
medical, el este mult mai restrans decat în cazul infracţiunii de eutanasie. Dacă ne-
am referi la subiectul infracţiunii de lăsare în primejdie, atunci, conform art.163 CP
RM, subiectul trebuie să mai întrunească unele calităţi speciale alternative: 1) să
aibă posibilitatea de a acorda ajutor victimei, fiind obligat să-i poarte de grijă; 2) el
însuşi a pus victima într-o situaţie periculoasă pentru viaţă. De aici rezultă şi
deosebirea dintre victima componenţelor de infracţiune menţionate: în cazul
infracţiunii de eutanasie victimă poate fi un bolnav incurabil şi care suportă dureri
fizice insuportabile, iar în cazul infracţiunii de neacordare de ajutor unui bolnav
75
victima este persoana fizică care suferă de o boală. Prin „boală” se inţelege starea
în care individul îşi pierde capacitatea de a-şi exercita funcţiile şi obligaţiile
obişnuite şi, în urma dereglării structurii anatomice şi a funcţiilor lui
psihofiziologice, nu este în stare să-şi realizeze în mod normal atribuţiile sociale.
Astfel, cercul victimelor acestei infracţiuni este unul mult mai larg, decît cel al
victimelor eutanasiei, şi inacţiunea subiectului în acest caz nu se bazează pe
rugămintea victimei de a-i curma viaţa, dar pe atitudinea lui faţă de obligaţiile sale.
În cazul infracţiunii de lăsare in primejdie, însă, victima trebuie să întrunească
unele calităţi speciale, şi anume: 1) persoana care se află intr-o stare periculoasă
pentru viaţă şi 2) este lipsită de posibilitatea de a se salva din cauza varstei fragede
sau înaintate, a bolii sau neputinţei.
La prima vedere, s-ar părea că aceste trăsături sunt specifice şi unui bolnav
incurabil: starea este periculoasă pentru viaţă şi persistă imposibilitatea de a se
salva din cauza bolii, dar în cazul infracţiunii de lăsare în primejdie persoana nu-şi
exprimă rugămintea de a fi lipsită de viaţă şi poate fi salvată de către făptuitor; pe
cînd incurabilitatea bolii în cazul eutanasiei reprezintă un semn al unei morţi
apropiate şi inevitabile, în acest caz fără a exista careva posibilitate de recuperare,
care ar depinde de făptuitor. Astfel, tangenţele infracţiunii de eutanasie cu alte
fapte similare nu fac altceva decît să confirme trăsăturile specifice ale acesteia şi
caracterul absolut unic al unei asemenea fapte, datorită unui ansamblu de
particularităţi care nu pot fi regăsite, sub aceeaşi formă şi cu acelaşi conţinut, în
cazul altor fapte asemănătoare.
CAPITOLULIII.STUDIULCOMPARAT ASUPRA REGLEMENTĂRILOR

JURIDICE A RĂSPUNDERII PENTRU FAPTA DE EUTANASIE ÎN
LEGISLAŢIA DIFERITOR STATE .PROBLEMA LEGALIZĂRII ŞI
DEZINCRIMINĂRII ÎN DREPTUL PENAL CONTEMPORAN.
La momentul actual, problema eutanasiei este una destul de complexă şi

discutabilă atat la nivelul unui anumit stat, cît şi în contextul unei societăţi
76
internaţionale. Conceptul de eutanasie este privit din diferite puncte de vedere;

respectiv, atitudinea luată faţă de un asemenea subiect este diferită şi, de multe ori,
contradictorie. Legalizarea sau dezincriminarea eutanasiei ridică cele mai multe
semne de întrebare, datorită faptului că de fiecare dată, cînd se încearcă stabilirea
statutului acesteia, apare necesitatea evaluării impactului unei asemenea decizii
asupra societăţii în ansamblu, precum şi stabilirea priorităţii anumitor valori
sociale, care fie sunt lezate, fie sunt protejate de prevederile unei asemenea
legislaţii.
Toate sistemele de drept au refuzat, intr-un fel sau altul, să permită eutanasia
activă şi eutanasia voluntară. Unele pedepsesc omorul din compasiune ca formă a
omorului, altele merg la compromisuri luînd în consideraţie motivele subiectului,
fie prin definirea infracţiunii sau prin mărimea pedepsei. Cu toate acestea, în toate
cazurile studiile denotă un paradox evident, anume: contradicţia dintre severitatea
aparentă a legii şi aplicarea ei în practică. Infractorii rar sunt aduşi în faţa
instanţelor de judecată . Iar cînd sunt aduşi rar sunt găsiţi vinovaţi şi, cînd sunt
găsiţi vinovaţi, li se aplică o pedeapsă uşoară .
Analizînd problema eutanasiei în legislaţiile diferitelor state, putem diviza
aceste state în cîteva categorii: (Anexa 5)
1) ţări în care eutanasia este încriminată ca infracţiune, care reprezintă
majoritatea statelor lumii;
2) ţări în care eutanasiei i s-a oferit un statut legal;
3) ţări în care faţă de eutanasie nu se ia nici o atitudine.
Datorită faptului că conceptul de eutanasie este strîns legat de cel de suicid
asistat, în majoritatea ţărilor se observă existenţa ambilor termeni atît în literatura
de specialitate, cît şi în legislaţia penală. Vom încerca să ne referim la accepţiunea
eutanasiei în diferite state din Europa şi din lume, făcînd referire atît la folosirea
unui asemenea termen în practica medicală, cît şi în legislaţia acestora. O scurtă
cercetare a soluţiilor oferite de diferite sisteme de drept din diferite ţări acestei
probleme ne permite a le diviza în următoarele două grupe:
77
1) ţările cu jurisdicţie common law, unde am putea include SUA, Marea

Britanie şi Canada;
2) alte ţări decît cele cu tradiţie common law. În această grupă se includ ţările
(în principal europene) care separă omorul simplu de omorul din compasiune,
micşorînd gravitatea infracţiunii sau micşorînd pedeapsa pentru ea.
Elveţia s-a dovedit destul de activă în ce priveşte recunoaşterea dreptului la
moarte. Legislaţia Elveţiei, ca şi cea a Germaniei, nu incriminează suicidul asistat,
dar, spre deosebire de Germania, Elveţia nu impune obligaţia de salvare, fapt care
face asistenţa medicală în cazul suicidului destul de dificilă. Mai mult ca atât,
suicidul asistat nu este ilegal dacă este efectuat fără interes personal. Elveţia are
acum cel puţin patru organizaţii pentru dreptul la moarte, inclusiv: Exit Deutsche
Schweiz, Exit International şi Digitas în parte analoage cu Compassion in Dying
din Oregon şi cu programul „Caring Friends” a Hemlock Society (acum End-of-
Life Choice), şi DGHS din Germania, care oferă informaţii, consultanţă,
instrucţiuni, conducere personală, precum şi alt suport pacienţilor incurabili care au
ales suicidul.
Există un şir de state care nu incriminează nemijlocit eutanasia, dar acceptă un
concept mai larg omorul la cerere, sub a cărui incidenţă cade şi fapta de eutanasie.
Printre acestea putem menţiona Croaţia . Codul penal al Croaţiei prevede în art.94
omorul la cerere, adică omorul la o cerere serioasă şi specială, fără a face precizări
în baza cărora aceste prevederi ar putea fi interpretate direct vizînd eutanasia . Cu
toate acestea, se consideră că elemente de eutanasie pasivă pot fi regăsite în alt
articol din Codul penal: art.104 „Refuzul de a acorda ajutor”, care prevede că se
pedepseşte persoana care refuză să acorde ajutor unei alte persoane, a cărei viaţă se
află într-un pericol imediat, ea putînd să o ajute fără a-şi aduce sieşi sau altora
careva prejudicii grave.
Codul penal al Danemarcii (1930), în art.239 prevede omorul altei persoane
la cererea exprimată a acesteia. 65Cam acelaşi conţinut întîlnim şi în Codul penal al
65
Уголовный Кодекс Дании. – Санкт Петербург: Юридический Центр Пресс, 2001, 228 c.
78
Austriei (1974 ), care in art.77 prevede răspunderea penală a celui care omoară o
altă persoană la cererea serioasă şi insistentă a acesteia. Dar, spre deosebire de
Codul penal danez (care prevede o pedeapsă de privaţiune de libertate de pană la 3
ani sau arest pană la 60 de zile), Codul penal austriac prevede o singură pedeapsă:
privaţiunea de libertate de la 6 luni pană la 5 ani. Cu toate că aceste prevederi sunt
mult mai generale şi nu indică direct asupra semnelor infracţiunii de eutanasie,
aceasta poate fi pedepsită conform normelor penale respective.
Codul penal al Republicii Moldova nu incriminează fapta de omor la cererea
victimei, însă prevede expres fapta de eutanasie în art.148 . Omorul la cererea
victimei, în cazul în care nu intruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
eutanasie, urmează a fi calificat în baza art.145 CP RM, datorită faptului că
consimţămantul victimei la actul infracţional nu constituie un element definitoriu
pentru calificare, in special cînd este vorba despre infracţiunile contra vieţii şi
sănătăţii persoanei. Astfel, spre deosebire de legislaţia penală a Croaţiei,
Danemarcii, Austriei, Italiei şi Portugaliei, legislaţia penală a Republicii Moldova
se evidenţiază prin următoarele:
1) stabileşte expres că lipsirea de viaţă poate fi comisă la dorinţa victimei în
legătură cu o maladie incurabilă sau cu caracterul insuportabil al suferinţelor fizice;
2) stabileşte răspunderea penală pentru eutanasie dacă a existat acordul
rudelor, în cazul minorilor.
Totodată, in Republica Moldova, la fel ca şi în Croaţia, este încriminată
infracţiunea de neacordare de ajutor unui bolnav (art.162 CP RM), dar sub
incidenţa acestui articol nu cade infracţiunea de eutanasie pasivă (ca în cazul
Croaţiei).
Prevederile altor legislaţii penale din alte state referitor la infracţiunea de
eutanasie sunt următoarele
Articolul 148 din CP al RM prevede că „lipsirea de viaţă a persoanei în

legătură cu o maladie incurabilă sau cu caracterul insuportabil al suferinţelor
79
fizice, dacă a existat dorinţa victimei sau, în cazul minorilor, a rudelor acestora,
se pedepseşte cu închisoare de la trei la şapte ani".
Răspunderea penală pentru eutanasia activă şi pentru cea pasivă este
prevăzută în legislaţia penală a diverselor ţări.
Articolul 83 din CP al Argentinei: „Se pedepseşte prin privaţiune de libertate
de la un an la patru ani cu încarcerare în închisoare a celui care 1-a provocat pe
altul să se sinucidă sau i-a favorizat sinuciderea. Pedeapsa se stabileşte atît în
cazul unei sinucideri pînă la capăt, cît şi a unei tentative de sinucidere".
CP al Danemarcei, paragraful 239: „Orice persoană care o omoară pe altă
persoană la rugămintea acesteia din urmă este pasibilă de pedeapsă cu închisoare
pe orice termen care nu depăşeşte trei ani sau cu ţinere simplă sub strajă pe un
termen de minimum 60 de zile".
Paragraful 240: „Orice persoană care o ajută pe altă persoană să se sinucidă
urmează a fi pedepsită cu o amendă sau cu o ţinere simplă sub strajă. Dacă
această faptă însoţită de ajutor este săvîrşită din cauza unui interes personal,
pedeapsa va consta în încarcerarea în închisoare pe orice termen care nu
depăşeşte trei ani".
CP al Poloniei, art. 150, paragraful 1: „Cine săvîrşeşte un omor al omului la
rugămintea acestuia din urmă şi sub influen-ţ i compătimirii faţă de el este pasibil
de pedeapsă cu privaţiune de libertate pe un termen de la trei luni la cinci ani".
Paragraful 2: „în cazuri excepţionale, instanţa poate aplica o pedeapsă
deosebit de blîndă sau chiar poate să nu stabilească nici o pedeapsă".
Articolul 151: „Acel care printr-o înţelegere sau prin acordarea unui ajutor îl aduce
pe un om în starea de sinucidere este pasibil de pedeapsa cu privaţiune de libertate pe
un termen de la trei luni la cinci ani".
CP al Franţei, articolul 221 „Atentarea la viaţa altui om prin folosirea sau prin
prescrierea unor substanţe capabile să-i provoace moartea ori să-i cauzeze otrăvirea se
pedepseşte cu treizeci de ani de privaţiune de libertate".
80
CP al Elveţiei, articolul 114 este intitulat „Omorul la rugămintea victimei" şi

prevede: „Acel care din motive demne de atenţie şi anume din compasiune omoară un
om la insistenţele serioase ale acestuia se pedepseşte cu închisoare".
Articolul 115, intitulat „Provocarea şi favorizarea sinuciderii", prevede: „Acel
care din motive egoiste, josnice îl aduce pe cineva la starea de sinucidere sau îi
acordă ajutor pentru a se sinucide, dacă săvîrşeşte sinuciderea sau o tentativă de
sinucidere, se pedepseşte cu o deportare pe un termen de cinci ani sau cu închisoare".
Legalizarea eutanasiei este una dintre acele subiecte care au fost, sunt şi vor fi
discutate atata timp cat prevederile legislative ale diferitelor ţări nu vor fi unificate
în acest sens. Stabilirea unei poziţii unice referitor la o problemă care ţine de viaţa
umană este destul de dificilă şi complexă. Fiind recunoscută una dintre acele valori
sociale care necesită nu doar protecţie legală, dar şi respect, asigurare şi
continuitate, viaţa umană face ca legalizarea eutanasiei să reprezinte un subiect
delicat şi, de cele mai multe ori, controversat.
De fapt, însă, legalizarea eutanasiei implică mult mai multe responsabilităţi
decât s-ar părea la prima vedere . Responsabilităţi pe care urmează să şi le asume
nu legiuitorul, fiind o entitate abstractă şi niciodată pasibilă să suporte consecinţele
unei sau altei decizii, dar persoana, ca entitate socială concretă şi deţinătoare a unor
drepturi şi obligaţii, destinatarul acestei creaţii legislative şi societatea, ca mediu de
formare a personalităţii umane.
În acelaşi timp, legalizarea eutanasiei impune formarea unor structuri care ar
fi capabile să asigure temeinicia şi necesitatea bine argumentată a aplicării unei
asemenea hotărâri, pentru care nu va fi suficientă doar rugămintea bolnavului sau
acordul rudelor apropiate ale acestuia, fapt care poate constitui un teren
incontestabil pentru apariţia diferitelor abuzuri şi profituri.
Susţinem şi apreciem opinia autorului M.I. Kovaliov care consideră că
eutanasia nu poate fi legalizată şi care aduce următoarele argumente:
81
1) un număr mare de diagnoze este greşit. Fapt care se stabileşte definitiv

după expertiza medico-legală a cadavrului. Potrivit unor date, această „revizuire”
stabileşte existenţa greşelii în diagnoză în 30% şi mai mult de cazuri;
2) stadiul terminal şi preterminal sunt nişte noţiuni destul de relative. Ele
deseori sunt legate cu unele stări speciale ale organismului uman, care rămân
deocamdată o taină pentru medicină . Organismul poate să se mobilizeze în lupta
pentru viaţă în aşa măsura, încât poate ieşi învingător în lupta disperată cu moartea;
3) medicina şi farmacologia se dezvoltă atât de rapid, încât bolile care ieri
erau absolute incurabile, astăzi pot fi tratate pe deplin;
4) medicul este ajutorul omului la menţinerea vieţii. El este chemat sa
slujească sănătăţii, dar nu să încurajeze boala şi moartea.
Autorul A.P. Zilberg consideră că lumea are nevoie de o legislaţie detalizată
asupra eutanasiei. Ea este necesară cel puţin din trei motive:
1) legislaţia trebuie să-i dea bolnavului increderea in faptul că dispune de
metode care îi vor face ultimele ore din viaţă şi însăşi moartea intr-adevăr liniştită;
2) legislaţia trebuie să contureze eutanasia şi situaţiile similare ei in aşa fel,
incat să nu fie posibilă nici interpretarea ei dublă, nici, cu atat mai mult, abuzul de
eutanasie;
3) legislaţia trebuie să protejeze lucrătorii medicali, care aplică eutanasia, de
la urmărirea penală sau de alt gen de constrangere.66
Autorul englez Short Loan consideră că legalizarea, din perspectiva
prejudicierii minime, are cateva avantaje: in lipsa unei obligaţii veridice de a
urmări legal medicii infractori, ea reorientează practica medicală in conformitate
cu legea. Ea educă profesioniştii din domeniul ocrotirii sănătăţii şi promovează o
serie de norme menite să influenţeze comportamentul acestora. În acest mod ea
poate reduce incidentele ilicite de moarte asistată, precum şi suicidul.
66
82
Tendinţele actuale în lume sunt de a admite eutanasia pasivă (renunţarea la

insistenţele terapeutice), poziţie ce se observa, deşi cu caracter ambivalent, şi în
Rezoluţiile Consiliului Europei care, deşi proclamă dreptul de a muri demn, în
pace şi, dacă e posibil, şi în confort, respectând testamentul biologic al bolnavului,
cer informarea completă a bolnavului pentru a-şi pregăti moartea. În caz de moarte
vegetativă (moarte cerebrală), familia poate cere întreruperea reanimării .În acelaşi
timp, Rezoluţiile Consiliului Europei cer ca medicii şi juriştii să fie primii care să
respecte drepturile omului şi să sesizeze încălcarea lor. 67
Drept un prim argument, de bază, al adepţilor eutanasiei serveşte faptul că
atunci când durerea şi suferinţele fac viaţa insuportabilă, grea şi chinuitoare, când
bolnavul incurabil suportă nu doar suferinţe fizice, dar şi morale, este necesar de a
uşura, şi nu doar de a uşura, dar şi de a întrerupe aceste suferinţe, eutanasia fiind un
act de compătimire faţă de bolnav.
Adepţii legalizării eutanasiei susţin că menţinerea interdicţiei legale asupra
eutanasiei voluntare active provoacă un tratament inuman şi crud şi această
cruzime este un rău care poate fi, pe cît de posibil, evitat. Există un conflict între
obligaţia de a preveni cruzimea şi de a uşura suferinţele şi obligaţia medicului de a
salva viaţa.
Cei care se opun aplicării eutanasiei susţin că legalizarea acesteia ar duce la
criminalizarea medicinii, la lezarea demnităţii medicului, la profanarea conceptului
de umanitate. Ghidul European de etică medicală, adoptat la Paris în ianuarie 1987,
la Conferinţa Internaţională a Ordinelor şi Organismelor cu atribuţii similare (în
continuare Ghidul), vine să confirme încă o dată că interzicerea aplicării eutanasiei
contravine nu numai Constituţiei Republicii Moldova şi instrumentelor
internaţionale în materie de protecţie a drepturilor omului, dar şi însăşi esenţei
activităţii profesionale a medicului.
67
Scripcaru Gh., Astărăstoae V., Ciucă A., Scripcaru C. Introducere in biodrept. Bucureşti: Lumina LEX, 2003, 319
p.
83
Pentru Republica Moldova eutanasia reprezintă o componenţă de infracţiune,

introdusă recent, dispoziţia art.148 avand un caracter foarte ingust de aplicabilitate
la momentul actual. Nu putem nega faptul că in Republica Moldova, ca şi oriunde
în lume, există bolnavi în stadiul terminal al bolii, care ar prefera moartea în locul
durerilor insuportabile, dar, spre deosebire de alte state, aici fiind interzisă, această
procedură aproape că nu este folosită. O eventuală legalizare a eutanasiei în
Republica Moldova ar duce la multe ciocniri de idei, ar genera numeroase
contradicţii şi dificultăţi, şi, în cele din urmă, ar provoca unele consecinţe nedorite.
Făcînd o analiză a legislaţiilor străine, putem observa că eutanasia a căpătat o
consacrare legală doar în foarte puţine state, care sunt la o etapă avansată de
democratizare. De menţionat însă că în unele dintre ele legile privind eutanasia nu
au rezistat prea mult în timp .
La cercetarea acestui subiect, de fiecare dată cand este vorba despre
excluderea sau menţinerea unei interdicţii legale apare necesitatea evaluării nu
doar a posibilităţilor şi perspectivelor care ar putea să apară în viitor şi care ar
putea îndreptăţi o asemenea decizie, dar şi a urmărilor pozitive şi negative care ar
putea influenţa evoluţia ascendentă sau descendentă a acestui fenomen.
De facto, adepţii legalizării eutanasiei de cele mai multe ori îşi întemeiază
argumentele pe necesitatea protejării demnităţii şi voinţei umane, care ar avea de
suferit în cazul în care viaţa bolnavului va fi menţinută pînă la sfarşitul firesc al
său, iar uşurarea suferinţelor prin întreruperea vieţii ar reprezenta unicul mijloc
capabil să atingă obiectivul propus, îngrijirea paliativă fiind considerată unul dintre
mijloacele de tortură sau ca tratament inuman aplicat faţă de bolnavul aflat în
stadiul terminal. Cu toate că Olanda a adoptat o lege referitoare la practicarea
eutanasiei, aceasta a menţinut în Codul penal prevederi susceptibile să prevină
unele situaţii în defavoarea pacienţilor, în cazul încălcării de către medic a
procedurilor legale de practicare a eutanasiei sau în cazul apariţiei unor eventuale
abuzuri. Astfel, nu putem afirma deocamdată că eutanasia este o practică
84
totalmente legalizată şi recunoscută ca mijloc eficient de asigurare a dreptului

fiecărei persoane la autonomie de voinţă şi a dreptului de a muri cu demnitate.
Din cele expuse putem concluziona că eutanasia este privită atît ca un
fenomen pozitiv, cît şi ca unul negativ. Legalizarea acesteia, în opinia unora, ar
putea contribui la crearea unui cadru normativ şi a unor programe de prevenire,
permiţînd, în acelaşi timp, exercitarea liberă a dreptului la viaţă. Cu toate acestea,
majoritatea se pronunţă ca fapta de eutanasie să fie încriminată de Codul penal,
pentru a se asigura de eventualele abuzuri, care pot apărea atît din partea
lucrătorilor medicali, cît şi din partea terţelor persoane.
În concluzie putem menţiona că problema eutanasiei rămîne încă deschisă,
incercîndu-se să se găsească unele soluţii care ar răspunde multitudinii de întrebări
ce apar la discutarea unui asemenea subiect, întrebări care au o mare importanţă la
stabilirea regimului juridic al eutanasiei pentru un stat anume sau pentru societatea
internaţională în ansamblu.
CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI
Analiza juridico-penală efectuată în cadrul teyei date ne permite să formulăm
următoarele concluzii şi recomandări:
1. Problema primordială în stabilirea statutului juridic al eutanasiei o
reprezintă recunoaşterea legală a existenţei dreptului la moarte. Considerăm că,
eutanasia nu poate fi interpretată ca o posibilitate de realizare a dreptului la viaţă
sau a unui drept pseudo-legal la moarte, dar nici nu poate fi egalată cu moartea
naturală .
2. Analiza legislativă a conţinutului dreptului la viaţă nu poate include în sine
şi dreptul persoanei la moarte, dar nici nu poate atrage după sine obligaţia de a trăi.
Datorită acestui fapt, necesită a fi recunoscut dreptul persoanei de a refuza
tratamentul medical, în cazul existenţei unei boli incurabile, care produce suferinţe
fizice şi psihice insuportabile, precum şi în cazul bolnavilor terminali, prin
întreruperea tratamentului asigurându-se dreptul persoanei de a muri cu demnitate .
85
3. Infracţiunea de eutanasie, fiind o componenţă materială, pentru

determinarea momentului de consumare a acesteia trebuie luat în consideraţie
momentul stabilit al morţii cerebrale, fapt care poate determina deosebirile dintre o
faptă perfect legală (deconectarea aparaturii de menţinere a vieţii după constatarea
morţii cerebrale) şi una ilegală (în cazul deconectării acesteia înainte de momentul
morţii cerebrale, în stare de comă vegetativă sau moarte clinică).
4. Pentru existenţa infracţiunii de eutanasie este necesară prezenţa unei boli
incurabile, condiţie care contribuie la atenuarea răspunderii penale.
5. Dat fiind caracterul atenuat al infracţiunii de eutanasie, considerăm
oportună recunoaşterea legală a motivului unei asemenea infracţiuni. În calitate de
motiv al eutanasiei poate apărea compătimirea faţă de bolnav .
6. Atât la nivel conceptual, cât şi practic eutanasia urmează a fi diferenţiată de
suicidul asistat.
7. Considerăm oportună menţinerea în Codul penal al Republicii Moldova a
normei cu privire la eutanasie (art.148), datorită aprecierii adecvate a valorii vieţii
umane, precum şi lipsei condiţiilor sociale şi economice favorabile pentru
asigurarea împotriva unor eventuale abuzuri, în cazul acceptării unei asemenea
practici medicale.
8. Ar fi cazul să fie recunoscut dreptul persoanei la întreruperea tratamentului
sau la deconectărea aparaturii de menţinere a vieţii de către medic impunându-se
totodată elaborarea unui mecanism statal viabil de control şi supraveghere, pentru
asigurarea realizării dreptului pacientului de a refuza tratamentul medical şi a
dreptului la o moarte demnă.
În virtutea concluziilor de mai sus şi în scopul perfecţionării legislaţiei
penale, se fac următoarele recomandări:
1. Datorită diferenţei de conţinut între noţiunea de „lipsire de viaţă la dorinţa
victimei” şi noţiunea de „eutanasie”, care se află în raport de gen-specie, propunem
redenumirea art.148 CP RM prin excluderea sintagmei „lipsirea de viaţă la dorinţa
persoanei”, titulatura acestuia urmând a fi: „Eutanasia”.
86
2. Dat fiind că eutanasia este o faptă al cărei specific este determinat de

calitatea victimei (bolnav incurabil) şi de prezenţa dorinţei sau a rugăminţii
acesteia de lipsire de viaţă, este necesară reglementarea legală a specificului
acestora. Propunem completarea art.148 CP RM cu sintagma „la rugămintea
insistentă, clară, repetată şi liber exprimată” .
3. Datorită faptului că actuala formulă a art.148 CP RM nu prevede
răspunderea penală pentru lipsirea de viaţă în cazul existenţei acordului
reprezentantului legal (cu excepţia minorilor, pentru care se cere acordul rudelor
acestora), considerăm oportună declararea legislativă a acestuia. Astfel, se
recomandă substituirea formulei „în cazul minorilor, a rudelor acestora” cu
sintagma „reprezentantului legal” .
4. Luând în consideraţie recomandările anterioare, propunem următoarea
redacţie a art.148 CP RM:
Art. 148 Eutanasia
Lipsirea intenţionată de viaţă a unei persoane, care suferă de o boală
incurabilă la rugămintea insistentă, clară, repetată şi liber exprimată a acesteia sau
a reprezentantului legal, din motiv de compătimire faţă de bolnav, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 la 7 ani.
5. În scopul realizării dreptului pacientului de a refuza tratamentul medical
(consacrat de art.13, pct. 4 al Legii cu privire la drepturile şi responsabilităţile
pacientului, nr.263-XVI din 30.12.2005), fapt care, implicit, ar însemna
recunoaşterea legală a eutanasiei pasive, recomandăm completarea alin. 2 art.34
„Încetarea acordării asistenţei medicale” al Legii cu privire la ocrotirea sănătăţii,
nr.411-XIII din 28.03.1995, după cum urmează: „aparatura medicală care menţine
viaţa pacientului poate fi deconectată în cazul în care pacientul sau reprezentantul
său legal şi-a exprimat, în forma corespunzătoare, dorinţa de a renunţa la
intervenţia medicală sau de a cere încetarea ei”.
87
Bibliografie
Lucrarea dată îşi are bază în rmatoarele izvoare de informazie ca
1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la
20.07.1994 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 1994 Nr.1.
2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10.12.1948, ratificată
prin Hotărarea Parlamentului nr.207-XII din 28.09.1990, in vigoare pentru
Republica Moldova de la 28.07.1990 // Buletin Oficial al Republicii Moldova.
1990. Nr.008.
3. Convenţia Europeană pentru protecţia Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale
ale Omului, adoptată la 07.11.1997, ratificată de Republica Moldova prin
Hotărarea Parlamentului nr.1928-XIII din 27.07.1997, in vigoare din 12.09.1997 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1997. – Nr.54-55.
4.Codul penal al Republicii Moldova, adoptat de Parlamentul Republicii Moldova
la 18.04.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2002. Nr.128-129.
5. Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului, nr.263-XVI,
adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 27.10.2005 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova. 2005. Nr.176-181.
6. Legea cu privire la ocrotirea sănătăţii, nr.411-XIII, adoptată, de Parlamentul
Republicii Moldova la 28.03.1995 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
1995. Nr.34.
7. Legea cu privire la exercitarea profesiunii de medic, nr.264-XVI, adoptată de
Parlamentul Republicii Moldova la 27.09.2005 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova. 2005.Nr.172-175.
8. Borodac A. Drept penal. Partea Generală. Chişinău: Ştiinţa, 1994, 368 p.
9. Boroi A. Infracţiuni contra vieţii. Bucureşti: All Beck, 1999, 246 p.
88
10. Braunstein B. Dreptul penal al RPR. Partea Specială. Partea I. Iaşi, 1959, 237
11. Brătescu Gh. Etica Medicală. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1969, 221 p.
12. Brinză S., Ulianovschi X., Stati V., Ţurcanu I., Grosu V. Drept penal. Partea
Specială. Vol.II. – Chişinău: Cartier juridic, 2005, 804 p.
14.Auto-referat “Aspecte juridico-penale ale Eutanasiei” Vidaicu Mihaiela
Chisinau 2008.
15.Revista Natională de Drept Nr. 4, aprilie 2005 “Dreptul la Moarte ”Vidaicu
Mihaiela pag. 50-53.
16. Revista Natională de Drept Nr. 7, iulie 2006 “Evoluţia istorico-juridică a
conceptului de Eutanasie” Vidaicu Mihaiela pag.52-54.
17. Revista Natională de Drept Nr. 1, ianuarie 2007 “Eutanasia în retrospective
legislativă” Vidaicu Mihaiela pag. 65-66.
18. Капинус О.С. Эвтаназия в свете права на жизнь. – Москва: Камерон, 2006,
479 c.
19. Moldovan A.T. Tratat de Drept medical. – Bucureşti: All Beck, 2002, 744 p.
20. Brinză S. Infracţiuni contra vieţii, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii persoanei. –
Chişinău: USM, 1999, 234 p.
21. Bujor V., Şleahtiţchi V. Omor şi vătămare gravă a integrităţii corporale. –
Chişinău: Universitatea de Criminologie, 2003, 126 p.
22. Antoniu G., Bulai C., Chivulescu Gh. Dicţionar Juridic Penal. - Bucureşti:
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, 288 p.
23. Instrucţiunea cu privire la modul de acordare a concediului medical in
Republica Moldova, aprobată prin Hotărarea Guvernului Republicii Moldova nr.57
din 11.02.1993 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1993. – Nr.2.
24. Codul penal al României, adoptat la 28.06.2004 // Monitorul Oficial al
României. – 2004. – Nr.575.
25. Codul penal al Republicii Moldova, adoptat de Parlamentul Republicii
Moldova la 18.04.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2002. –
Nr.128-129.
89
26. Ordinul Ministerului Sănătăţii despre aplicarea Legii „Privind transplantul de

organe şi ţesuturi umane în Republica Moldova”, Instrucţiunii cu privire la
confirmarea decesului în baza constatării morţii ireversibile a ceierului (moartea
cerebrală), aprobate prin ordin al Ministerului Sănătăţii nr.297 din 16.12.1999 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2000. – Nr.29-30.
27. Recommendation 1418 (1999) of the Parlamentary Assembly of the Counsil of
Europe, 25 June 1999 // www.coe.int.
28. Brătescu Gh. Etica Medicală. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1969, 221 p.
29. Dicţionar de Medicină Lerousse. – Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998, 550
p.
30. Nistoreanu Gh., Boroi A. Drept Penal. Partea Specială. – Bucureşti: All Beck,
2002, 585 p.
31. Кудрявцев В.Н., Наумов А.В. Курс Российского уголовного права. Часть
Особенная – Москва: Спартак, 2002, 1040 c.
32.Кудрявцев В.Н., Совершенствование мер борьбы с преступностью в
условиях научно-технической революции – Москва: Наука, 1980, 296 c.
ANEXE
Anexa 1. Condiţiile necesare pentru determinarea conceptului de eutanasie
90
EUTANASIA
Prezenţa rugăminţii
insistentă, clare, Prezenţa intenţiei de
repetate şi liber a lipsi de viaţă un
Prezenţa unei boli exprimate a
bolnavului incurabil bolnav incurabil, din
incurabile
sau al motive de
reprezentantului
legal compătimire
Anexa 2. Clasificarea eutanasiei
91
EUTANASIA
În dependenţă de
În dependenţă de
implicarea
rugămintea
subiectului
bolnavului
infracţiunii
Activă Pasivă Voluntară Involuntară
Anexa 3. Analiza juridico-penală a infracţiunii de eutanasie
92
EUTANASIA
(art.148 CP RM)
Latura obiectivă
acţiunea sau
inacţiunea de
lipsire de viaţă a Subiectul Latura subiectivă
unei persoane, infracţiunii
Obiectul juridic intenţie directă
care suferă de o persoana fizică
special viaţa şi boală incurabilă, responsabilă, care Motivulcompătim
la rugămintea a atins varsta de
dreptul la viaţă al irea faţă de
insistentă, clară, 16 ani. Victima
persoanei. repetată şi liber infracţiunii - bolnav
exprimată a bolnav incurabil
acesteia sau a
reprezentantului
legal
Anexa 4. Eutanasia şi Suicidul Asistat: similitudini şi deosebiri
93
Suicidul asistat
Eutanasia
Persoana trebuie să
sufere de o boală incurabilă
care ii produce dureri fizice
sau psihice insuportabile.
Trebuie să existe dorinţa clar şi

liber exprimată a persoanei de a i
se lua viaţa.
Participarea medicului este

obligatorie.
Medicul dministrează
Pacientul îşi
el însuşi medicaţia
administrează
letală, la dorinţa
singur medicaţia
pacientului, pentru a-i
letală, care a fost
curma suferinţele .
recomandată de
medic.
Ca rezultat survine moartea

persoanei.
94
Anexa 5. Regimul juridic al eutanasiei în legislaţiile diferitelor state

Ţara Încriminată Pedepsită Recunoscută Acceptată
ca omor la ca omor ca o
separat de
dorinţa intenţionat practică
Cudul victimei sau suicid medicală
Penal asistat legală
1 Albania V
2 Australia V
3 Austria V
4 Azerbaidjan V
5 Belgia V
6 Canada V
7 China V
8 Croaţia V
9 Danemarca V
10 Elveţia V
11 Georgia V
12 Germania V
13 Italia V
14 Japonia V
15 Moldova V
16 Norvegia V
17 Olanda V
18 Polonia V
19 Portugalia V
20 Marea V
Britanie
21 România V
22 Rusia V
23 Spania V
24 SUA V V
Oregon
95

Lipsirea de Viata La Dorinta Persoanei Eutanasia

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lipsirea de Viata La Dorinta Persoanei Eutanasia

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (Eutanasia) 2009

CAPITOLUL I. Consideraţiuni generale.............................................6

§1 Apariţia şi evoluţia istorico-juridică a conceptului de eutanasie......6-14

§2. Definirea conceptului de eutanasie..................................................15-18

§3. Eutanasia şi dreptul la viaţă..........................................................18-25

§4. Dreptul la viaţă şi "dreptul la moarte" …………………………….25-35

CAPITOLUL II.Analiza juridico penală a infracţiunii de eutanasie în

§1.Obiectul infracţiunii de eutanasie......................................................35-46

§2.Caracteristica generală a laturei obiective .........................................46-61

§3.Particularităţile laturei subiective a infracţiunii de eutanasie.............61-63

§4.Subiectul infracţiunii de eutanasie .....................................................63-69

e.Delimitarea infracţiunii de eutanasie de alte fapte similare..................69-75

CAPITOLULIII.Studiul comparat asupra reglementărilor juridice a

acest sens statelor membre să protejeze dreptul la autodeterminare al bolnavilor

fată.Aceasta fiind pusă în discuţie în cadrul diferitelor conferinţe mese rotunde în

CAPITOLUL I. Consideraţiuni generale.

§1 Apariţia şi evoluţia istorico-juridică a conceptului de eutanasie

Asociaţia pentru o legislaţie a eutanasiei voluntare a susţinut şi ea un proiect de

b) pentru a pune capăt suferinţelor fizice ale victimei şi victima să fi suferind

creează impresia falsă precum că o altă persoană doreşte eutanasia . Se cere de

violarea art. 14 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului 8

c. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului (CEADO) din

§2. Definirea conceptului de eutanasie

Larg dezbatută, autorizată sub anumite condiţii (Olanda, Belgia), acceptată

Etimologic, ,,eutanasia” provine din grecescul ,,eu” bun, bine, fericit

certitudine al afecţiunii respective şi indiferent de orice alte considerente sociale

- să existe acordul neviciat, liber exprimat al persoanei ce urmează a fi

§3. Eutanasia şi dreptul la viaţă

Dreptul la viaţă, dreptul la sanatate şi dreptul la autonomie reprezintă drepturi

Aceste drepturi sunt reglementate în cadrul celor mai importante documente

1) Statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate

De asemenea, Constitutia Romaniei din 1991 garanteaza în art. 22 alin.1

persoanei muribunde de a sfârşi viaţa în condiţii de respect al libertăţii şi demnităţii

adevărat că preţul vieţii şi-a pierdut valoarea absolută în urma înspăimântătoarelor

extindă şi la încercarea de a opri ajutorul în exercitarea acestui drept. Concluzia ar

determină necesitatea conturării unor norme juridice, de competenţa legiuitorului,

În ceea ce priveşte legătura dintre dreptul la moarte şi dreptul la

alt motiv al nerecunoaşterii acestui drept ar fi teama de eventualele abuzuri care

§4. Dreptul la viaţă şi "dreptul la moarte"

Legalizarea eutanasiei reprezintă un subiect controversat şi îndelung

acceptăm deciziile raţionale de a refuza tratamentele grele şi fără nici un

automat, respectul pentru alegerile pe care aceasta le face. Acest argument se

punct de vedere fizic să pună în practică această decizie. În realitate, asemenea

Drepturilor Omului stipulează că "19fiecare om are dreptul la viaţă, libertate şi

Cînd o practică devine legala, acceptate şi larg raspîndită în societate, cetaţenii

CAPITOLUL II.Analiza juridico penală a infracţiunii de eutanasie în

§1.Obiectul infracţiunii de eutanasie

La analiza juridico-penală a oricărei componenţe de infracţiuni importanţa

juridic fiind unul dintre elementele componenţei de infracţiune, urmează a fi

Suntem de părere că infracţiunile contra vieţii nu pot fi concepute doar ca atentînd

viaţa oricărei alte persoane.23 Suntem de părere că sănătatea persoanei nu poate să

şi sănătatea constituie valori sociale care desemnează atributele principale ale

se caracterizează, la debut, prin încetarea respiraţiei, a circulaţiei şi a funcţiilor

1) încetarea ireversibilă a circulaţiei sangelui in corpul persoanei sau

§2.Caracteristica generală a laturei obiective

Orice faptă infracţională implică un anumit conţinut intern şi o structură

1) ea se realizează cu intenţie prealabilă de lipsire de viaţă şi provocare a

realizează ca şi omorul printr-o activitate de ucidere, adică prin orice activitate

neacordarea de ajutor unui bolnav reprezintă un mijloc pentru o infracţiune mai

contemporane. Cu toate acestea, dacă forma activă a eutanasiei ca acţiuni

1) cînd se întrerupe sau se omite un astfel de tratament care ar avea un impact

Într-adevăr, aceste acte nu pot fi considerate acte de eutanasie, deoarece se

care duce la apariţia unor opinii diferite in literatura de specialitate. Prin