Universitatea “Babeş-Bolyai” - Facultatea de Drept

LUCRARE DE LICENŢĂ

EUTANASIA

Coordonator: lector univ. VALER SUIAN

Absolvent: ŞINCA RADU-TEODOR

2006

1
 “Moartea are importanţă numai în
măsura în care ne face să reflectăm
asupra valorii vieţii.” Andre Malraux

2
 CUPRINS

CAPITOLUL I - CONSIDERAŢII GENERALE…..……...…5

1.1. Definiţie şi clasificări ale eutanasiei…………………..………...5
1.2. Scurt istoric....................................................................................7
1.3. Eutanasia privită din diverse perspectiva……………….……10
1.3.1. Reeligía………………………………………………….10
1.3.2. Medicina………………………………………………..13

1.3.3. Biología………………………………………………....16

1.3.4. Filosofia……………………………………………...….17

1.4. Reglementarea eutanasiei la nivel mondial................................18

1.5. Poziţia Curţii Europene a Drepturilor Omului - cazul Pretty

vs. UK……………………………………………………………....26
CAPITOLUL II – REGLEMENTAREA EUTANASIEI ÎN
DREPTUL
SPANIOL........................................................................28
2.1. Aspecte generale...........................................................................28

2.1.1. Determinarea sinuciderii (art.143.1 C. pen. spaniol)...30

2.1.2. Înlesnirea sinuciderii (art 143.2 C. pen. spaniol)..........31

2.1.3. Cooperarea la sinucudere sau omorul consimţit. (143.3

C. pen. spaniol)…........................................................…32
2.2. Justificarea eutanasiei….........................................................…32

2.2.1. Dreptul la viaţă, drept disponibil?.................................32

2.2.2. Întinderea disponibilităţi asupra vieţii. Sancţionarea

terţilor în cazul în care disponibilitatea este exercitată

prin substituiţi.................................................................36
2.3. Eutanasia în Codul penal spaniol...............................................38

2.3.1. Elementele eutanasiei……..............................................39

3
 2.3.2. Sancţionarea eutanasiei; posibilitatea suspendării
executării pedepsei cu închisoarea….............................54
CAPITOLUL III – EUTANASIA ÎN DREPTUL
ROMÂN………………………………………………………….……55
CAPITOLUL IV – CONCLUZII……………..………………....61
4.1. Alte argumente, pro şi contra eutanasiei..................................61
4.2. Concluzii......................................................................................64

ANEXE……………………………………………………………...…..66
BIBLIOGRAFIE………………………………………………….……71

4
 CAPITOLUL I - CONSIDERAŢII GENERALE

1.1. Definiţie şi clasificări ale eutanasiei

Cuvântul eutanasie provine din limba greacă - euthanasie (εΰ-

θανασϊα)1 astfel, eu înseamnă bun şi thanatos - moarte: “moarte buna, moarte
frumoasă, moarte usoară”; temen care a evoluat, în prezent semnificănd actul de
a suprima viaţa altei persone, la cererea acesteia, în scopul minimalizării
suferinţelor. Pe parcursul prezentei lucrări vom reveni la definiţia acestui
termen.

Clasificări ale eutanasiei

În literatura de specialitate, eutanasia a fost clasificată în funcţie de mai

multe criterii:

1. După modul şi mijloacele de realizare:

Eutanasia activă: se referă la moartea provocată (prin administrarea
unei substanţe letale) altei persoane într-un mod direct pentru a o scuti de o
suferinţă inutilă.
Eutanasia pasivă: se referă la o moarte naturală, “provocată” prin
omisiune sau inacţiune - prin renunţarea la utilizarea instrumentelor medicale
care ţin în viaţa persoana respectivă sau prin renunţarea subministrării de
tratament medical şi medicamente pentru a se oferi pacientului o moarte
“complet” naturală care nu contravine cu nimic legilor naturii. Conceptul de
eutanasie pasivă este plin de capcane; creat de susţinătorii eutanasiei, acest
concept poate obişnui opinia publică cu ideea că recunoaşterea imposibilitaţii de
1
www.geocities.com/jesalgadom/eutanasia_espanol1.html

5
a mai face ceva pentru îmbunătăţirea stării clinice a bolnavului şi imposibilitatea
acceptării puctului de vedere vitalist, (mai ales în cazurile de moarte cerebrală),
ar fi tot una cu eutanasia. De aici, cu vremea, va fi posibilă chiar acceptarea
eutanasiei active.
Moartea „cauzată” prin renunţarea la utilizarea mijloacelor extraordinare şi
disproporţionate pentru a prelungi artificial viaţa unui bolnav aflat într-un proces
ireversibil se numeşte adistanasie şi este în opoziţie cu distanasia care este o
procedură medicală ce presupune adoptarea mijloacelor disproporţionate pentru
menţinerea funcţiilor vitale ale pacientului muribund, fiind respinsă de către
societate şi de către codurile deontologice medicale, considerată malpraxis
pentru că prelungeşte agonia pacientului fără a permite nici salvarea şi nici
alinarea durerilor acestuia. Unii numesc ortotanasie moartea survenită „la
timpul ei”, cu respectarea demnităţii umane a pacientului şi evitând prelungirile
abuzive ale vieţii acestuia (prin utilizarea mijloacelor extraordinare şi
disproporţionate)2.

2. După forma intenţiei cu care este comisă, eutanasia poate fi:

- directă - cauzează cu intenţie directă, fără durere, moartea persoanei în
cauză.
- indirectă - moartea este cauzată cu intenţie indirectă, ca şi efect
secundar indubitabil al unei acţiuni întreprinse pentru a îndepărta durerea.

3. În funcţie de scopul urmărit, eutanasia directă poate fi :

- omor din milă - dacă moartea este provocată pentru a scuti bolnavii de
dureri sau de o deformare fízică, sau dintr-un alt motiv care trimite la
compasiune ;
- eugenesică, economică, socială, etc - dacă moartea este privită ca şi
mijloc de a elibera familia sau societatea de suportarea aşa numitelor vieţi „fără

2
http://es.wikipedia.org/wiki/Eutanasia

6
valoare”sau pentru a purifica rasa (priveşte unele clase, grupuri sau etnii
considerate inferioare şi nocive pentru ceilalţi indivizi).

4. În funcţie de consimţământul bolnavului, eutanasia poate fi:

1. voluntară - când, în deplinatatea facultăţilor mintale, pacientul ia
hotărârea să i se curme viaţa;
2. nonvoluntară: în cazul persoanelor incapabile să îşi exprime voinţa, o
altă persoană decide că viaţa pacientului nu mai merită trăită. Această acţiune se
realizează în lipsa oricărui semn că pacientul şi-ar dori acest lucru, poate chiar
împotriva voinţei sale, dar întotdeauna acţionând în conformitate cu interesul
pacientului. Eutanasia nonvoluntară este intâlnită :
a) în cazul în care, din cauza unui accident sau a unei boli,
pacientul nu mai poate lua vreo decizie;
b) în cazul neadministrării hranei sau a tratamentului unui nou
născut plurimalformat
c) în cazul bolnavului aflat în comă profundă. (coma profundă nu
se confundă cu moartea cerebrală).
3. involuntară – împotriva voinţei ( de ex. în cazul condamnaţilor la
moarte).

1.2. Scurt istoric

Filosofii greci s-au exprimat în favoarea acceptării sinuciderii şi

suprimării celor care deveneau o povară pentru cei din jur. În Sparta antică, spre
exemplu, copiii handicapaţi erau lăsaţi să moară, lucru aprobat chiar de către
filosoful Platon3.
Cucerind Grecia, romanii au preluat moravurile grecilor; prin urmare, în
Imperiul Roman a existat practica de a lasa să moară nou-născuţii cu
malformaţii. Acest obicei a continuat până în cea de-a doua jumatate a secolului

3
Platon, Republica III, 906

7
al IV-lea, când – sub influenţa creştină – a fost interzis de către împăratul
Valens. Se ştie, deopotrivă, că în Roma antică sinuciderea era considerată o
moarte onorabilă. Creştinismul, cu viziunea sa privind, pe de o parte viaţa şi
sensul acesteia, iar pe de altă parte originea suferinţei şi a rostului acesteia
(îngăduit de Dumnezeu), a adus modificări radicale în ceea ce priveşte respectul
faţă de viaţa omenească.
Creştinismul respinge orice acţiune sau omisiune prin care s-ar încerca
suprimarea vieţii cuiva şi orice modalitate prin care cineva ar încerca să-şi ia
viaţa. Societatea general–umană evoluează însă, fără a ţine cont întotdeauna de
valorile creştine promovate de către Biserică. Aşa se explică faptul că, alături de
punctul de vedere creştin cu privire la respectul faţă de viaţă şi de purtătorul
acesteia, au existat şi s-au dezvoltat şi alte atitudini faţă de viaţa umană, aparând
o adevarată cultură a morţii.
În secolul al XVI–lea Thomas Morus (1478–1535) a vorbit despre
practica uciderii bolnavilor în imaginara sa insulă Utopia, practică pe care el o
socotea (în cartea cu acelaşi nume) drept „act de înţelepciune, religios şi sfânt”.
Mai târziu, un alt englez, Francis Bacon (1561-1626) a creat termenul de
euthanasie înţelegând prin acest termen modul de a muri mai uşor - moartea
bună. Dacă, iniţial, prin „moarte bună” se înţelegea moartea primită cu
seninatate, datorită unei vieţi morale superioare sau datorită eforturilor
medicului de a alina durerile şi a ridica tonusul psihic al bolnavului, ulterior,
termenul şi-a modificat sensul, desemnând uciderea cuiva din milă; curmarea
fără durere a vieţii cuiva, devenit primejdios sau inutil pentru societate sau
curmarea unei vieţi înţeleasă ea însăşi fără sens din cauza suferinţelor cumplite.
Se pare că în anul 1779 Napoleon a ordonat eutanasierea soldaţilor
afectaţi de boli contagioase. Eutanasia a fost practicată şi în Germania hitleristă,
unde erau omorâţi copii nou-născuţi cu neajunsuri fizice, bolnavii incurabili,
invalizii şi nu numai. În 1939, Adolf Hitler a promulgat o lege care autoriza
practicarea eugenesiei, la început numai în cazul nou-născuţilor afectaţi de
deformaţii şi alte boli patologice grave, pentru că mai târziu să îi afecteze şi pe

8
bolnavii mintali, persoanele cu incapacităţi fizice sau psihice şi alte persoane
aparţinând raselor „inferioare” (evreilor, ţiganilor, homosexualilor...).
În 1974 un grup de 300 de oameni de ştiintă, printre care şi trei laureaţi
ai premiului Nobel (Jacques Monet, L. Pauling şi G. Thanson) au semnat
celebrul „Manifest privind eutanasia” (apărut în revista americană „The
Humanist”) prin care cereau legiferarea eutanasiei pe motiv că „este imoral să
tolerezi, să accepti sau să impui suferinţa”. Fiind amplu mediatizat, acest
document a dus la formarea unor curente de opinie cu privire la atitudinea pe
care trebuie să o aiba omul şi societatea faţă de suferinzii în stare terminală.
Până acum s-au format trei puncte de vedere în acest sens, şi anume:
1) Vitalismul; potrivit acestuia, trebuie menţinută viaţa biologică cu orice
preţ şi cu toate mijloacele. Însa, sub aparenţa că apără principiul sfinţeniei vieţii,
curentul acesta, va spune părintele John Breck4, „este, de fapt, o formă de
idolatrie biologică care plasează valoarea abstractă a existenţei fizice mai presus
de nevoile personale şi de destinul final al pacientului”. Necrezând în nemurirea
sufletului, în dăinuirea persoanei şi dincolo de structurile biologice ale
existenţei, vitaliştii se „agaţă” pur şi simplu de alcătuirea temporară trupească a
omului, cautând să o înveşnicească aşa cum este ea.
2) Al doilea punct de vedere afirma că pacienţii aflaţi în agonie trebuie
lăsaţi să aleagă timpul şi modul în care vor să moară „cu demnitate”. „Moartea
cu demnitate” nu trebuie să ducă spre hotărârea privind timpul, modalitatea şi
eventual instrumentul prin care cineva poate fi ucis sau se poate sinucide, ci spre
acel sfârşit (rânduit de Dumnezeu) „fără durere, neînfruntat şi în pace” pentru
care nu este nevoie să ucizi pacientul sau să îi sugerezi sinuciderea, ci să îi alini
suferinţa. Pentru aceasta, trebuie ca pacientului să i se garanteze libertatea de a
decide cu privire la tratamentul bolii în stadiul terminal şi să i se arate
solidaritate şi compasiune de către cei din jur (familie, prieteni, personal
medical), să i se administreze medicaţia adecvată pentru uşurarea suferinţelor

4
părintele John Breck, Darul sacru al vieţii, Patmos Cluj, 2001, p. 257

9
fizice şi psihice (care ar putea deveni insuportabile şi chiar „dezumanizante”),
încât pacientul să moară cu maximum de conştiinţă şi minimum de durere.
3) Al treilea punct de vedere susţine că, într-un anumit moment din
procesul morţii, oprirea tratamentului (retragerea sau oprirea sistemelor de
susţinere a vieţii) poate fi acceptată din punct de vedere moral, permiţându-i
astfel pacientului o moarte naturală.

1.3. Eutanasia privită din diverse perspective

1.3.1. Religía

Pentru creştini (catolici, ortodocşi, etc) nu există nici o urmă de îndoială:

eutanasia este inacceptabilă, fiind vorba despre uciderea unei fiinţe umane. Un
creştin adevărat crede în Dumnezeu şi în momentul morţii5.
Tomas D’Aquino a fost printre primii care au condamnat sinuciderea şi
implicit eutanasia motivând că înfrânge dorinţa naturală de a trăi şi dăunează
celorlalţi6.
Referindu-se la eutanasia lenitivă -ortotanasie- Papa Pius XII, în
discursul său din 24.02.1957 susţinut în cadrul „Congresului Naţional al
Societaţii Italiene de Anesteziologie” a atras atenţia asupra faptului că : „dacă
administrarea narcoticelor ar produce două efecte distincte : alinarea durerilor şi
scurtarea vieţii, atunci (eutanasia-lenitivă, adică ortotanasia) este licită”.
Papa Ioan Paul al-II-lea, în lucrarea „Evangelium Vitae” parafrazând
Adunarea Consiliului Vatican II, arată că „ tot ce se opune vieţii, ca şi omorurile
de orice gen, genocidurile, avortul, eutanasia şi chiar suicidul voluntar (...)
dezonorează mai mult pe cine le practică decât pe cei care suferă această
injustiţie şi sunt întru-totul contrare respectului datorat Creatorului”. 7 Enciclica

5
www.muertedigna.org/
6
www.muertedigna.org/
7
Papa Ioan Paul al-II-lea, Evangelium Vitae, http://www.vatican.va/edocs/ESL0080.HTM

10
menţionată, care, aşa cum îî spune şi titlul, se vrea a fi „o confirmare precisă şi
fermă a valorii pe care o are viaţă umană precum şi a caracterului său
inviolabil8”. Referindu-se la această cultură a morţii 9, se susţine că „revendicând
dreptul la avort, la infanticid, la eutanasie şi recunoscându-le legal, înseamnă a
atribui libertăţii umane o semnificaţie pefversă şi injustă: aceea a unei puteri
absolute asupra celorlalţi şi contra celorlalţi” ceea ce, implicit, semnifică
moartea adevăratei libertăţi.
Biserica Ortodoxă Rusă şi-a expus poziţia vizavi de eutanasie într-o
declaraţie specială în octombrie 2000. “Recunoscând valoarea vieţii fiecărui om,
(…) clerul ortodox consideră inadmisibile orice încercări de a legaliza eutanasia
(…), considerând-o o formă specială de omucidere (prin decizia medicilor sau
acordul rudelor), sau sinucidere (la rugămintea pacientului), sau combinarea a
uneia şi a alteia. Sf. Sinod este împotriva oricărei forme de eutanasie.”
Biserica Ortodoxă Română, a comunicat, în data de 07.06.2005, poziţia
Sfântului Sinod cu privire la problema eutanasiei, „considerând că eutanasia nu
poate avea justificare nici medicală, nici economică, iar medicul care face acest
lucru şi-a încălcat menirea şi comite un păcat grav, condamnat de Dumnezeu şi
detestat de Biserică10”.
"Viaţa omului este de la Dumnezeu şi tot ceea ce este comis împotriva
fiinţei umane este comis, într-o anumită măsură împotriva voinţei divine, iar
omul are acest drept la viaţă, dar şi responsabilitatea de a respecta această viaţă
şi de a o apăra în orice împrejurare" arată Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române.11
8
în acest sens, spre pildă, se arată faptul că nici Dumnezeu nu a lăsat nepedepsit omorul lui Cain asupra lui Abel
- Papa Ioan Paul al-II-lea, Evangelium Vitae, http://www.vatican.va/edocs/ESL0080.HTM
9
Papa Ioan Paul al-II-lea, Evangelium Vitae, http://www.vatican.va/edocs/ESL0080.HTM - se atrage atenţia
asupra caracterului absurd şi inuman al acestei culturi a morţii, asupra faptului ca eutanasia este o violare gravă a
legilor lui Dumnezeu, a ameninţării tuturor drepturilor umane a acestui război a celor puternici împotriva celor
slabi, şi asupra pericolului foarte grav şi mortal care izvorăşte din confuzia dintre bine şi rău, în ceea ce priveşte
dreptul fundamental la viaţă.
10
http://2005.rgnpress.ro/index.php?option=com_ab_calendar&month=07&year=2005&day=08&Itemid=1
11
http://stiri.rol.ro/stiri/2005/07/200589.htm

11
 Viaţa în trup este viaţa persoanei, iar de viaţa persoanei umane nimeni nu
poate dispune după bunul său plac; persoana chiar în suferinţa, are o valoare
inestimabilă. Iar, suferinţa, când nu este consecinţă imediată sau indepărtată a
unor păcate, este o realitate îngăduită de Dumnezeu, ştiut fiind că „suferinţa
aduce răbdare şi răbdarea încercare, iar încercarea, nădejde 12”. De aceea
Dumnezeu a poruncit: „Să nu ucizi!13”. Persoana nu se epuizează în viaţa sa
biologică, nici nu se realizează exclusiv în condiţia sa pământească, iar viaţa în
sensul biologic al cuvântului, este condiţia fundamentală în vederea pregătirii
persoanei umane pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Crestinişmul nu exclude suferinţa. Aceasta este o realitate pe care
Mântuitorul Hristos nu a negat-o, nu a suprimat-o, ci şi-a asumat-o. A fi creştin
înseamnă a participa la viaţa în Hristos, a face din lumina Lui lumina ta, din
viaţa Lui viaţa ta. Urmând, aşadar, lui Hristos, prin suferinţa ta, participi într-un
anume fel la suferinţa şi patimile lui Hristos. Mântuitorul Hristos nu şi-a asumat
suferinţa în mod inutil. Prin urmare nu exista suferinţă inutilă. În absurdul ei (în
mod paradoxal) ea are un rost pentru bolnav şi pentru cei din jur, rost pe care
însa nu îl putem descifra întodeauna. Aşa cum suferinţa lui Hristos a avut sens –
Învierea- şi suferinţa noastră are rostul ei: este o experienţă cu adevărat
răscumparătoare , când va fi raportată la Hristos.
Fie că este activă sau pasivă, eutanasia rămâne un act împotriva lui
Dumnezeu. Omul nu poate atenta nici la viaţa lui, nici la viaţa vreunui semen
de-al său pentru că, în ultimă instanţa, aceasta înseamnă atentat la suveranitatea
lui Dumnezeu.
Medicul (şi nimeni altcineva) nu are dreptul să ridice viaţa vreunei
persoane. Cel care nu poate da cuiva un drept, nu i-l poate lua; aşadar, cel care
nu poate da cuiva viaţa nu i-o poate lua. Ca instrument şi mijlocitor prin care
Dumnezeu lucrează, medicul (valorificând vocaţia şi menirea sa) este dator să
aline suferinţele, dar nu are dreptul să grăbească intenţionat procesul natural al
morţii.
12
Biblia, Rom. 5, 3-4
13
Biblia, Exod. 20, 13

12
 În cazul în care sfârşitul biologic al unei persoane este iminent, nu avem
dreptul să îi grăbim acest sfârşit prin eutanasie. Iubirea de aproape nu constă în
curmarea vieţii cuiva din milă pentru a-l scăpa de dureri, ci a-l ajuta să suporte
durerea pănă în clipa când se va preda lui Dumnezeu, moment care trebuie să
rămână rezultatul unui proces natural.
Datoria noastră şi în special scopul medicilor este de a fi în slujba vieţii
până la capătul acesteia; ori omul trăieşte chiar şi atunci când se afla în stadiul
terminal al vieţii fizice.
În cazul bolilor incurabile, Biserica recomandă folosirea tuturor
mijloacelor în vederea uşurării durerii provocate de boală: în primul rând a celor
de natură spirituală, înţelegându-se prin aceasta administrarea Sfintelor Taine,
consilierea duhovnicească, rugăciune şi susţinere morală, iar în al doilea rând, a
mijloacelor de natură medicală, prin administrarea tratamentelor normale, prin
asigurarea igienei corespunzătoare şi a tratamentelor paliative.
Moartea fizică este o realitate prin care trece orice fiinţă. Atunci când
survine în viaţa omului, cu sau fără suferinţă, aceasta trebuie privită ca mijloc de
unire cu Dumnezeu, ca moment solemn al trecerii noastre în Împărăţia veşnică a
lui Dumnezeu „ unde nu este durere, nici intristare, nici suspin”.

1.3.2. Medicina

În toate Codurile Deontologige Medicale din istorie, se indică faptul că

menirea medicului este de a vindeca şi de a alina, şi nicidecum de a provoca
intenţionat moartea pacientului.
Jurământul lui Hypocrates (anul 460 a.C.) spune: „şi nu voi da nici o
substanţă mortală nimănui, chiar dacă mi-ar cere-o, nici nu o voi sugera.” Marea
contribuţie a lui Hypocrates, care a ghidat profesia medicală timp de două
milenii, a fost aceea de a separa funcţia de a trata, de a vindeca a medicului de
funcţia de a omorî. Cu avortul, şi poate cu eutanasia, medicii işi vor indeplini
din nou şi funcţia de călău.

13
 Codul Internaţional de Etică Medicală (Sidney 1968; Veneţia 1983) şi
Declaraţia de la Geneva a AMM (1948) prevede, în acelaşi spirit: „Voi pastra un
maxim respect faţă de viaţa umană, din momentul concepţiei14.” La Madrid, cu
prilejul Adunării Mondiale a Medicilor s-a adoptat o declaraţie asupra
eutanasiei: „eutanasia, adică acţiunea intenţionată de a pune capăt vieţii unui
pacient, la cererea proprie sau a familiei acestuia, este contrară eticii.”15
Codul de deontologie medicală adoptat de Adunarea Generală Naţională
a Colegiului Medicilor din România, în art. 23 şi 24, secţiunea C intitulată
„Atentarea la viaţa şi integritatea fizică. Eutanasia”, „interzice cu desăvârşire
eutanasia”, indiferent de faptul că pacientul, perfect conştient, a cerut acest
lucru, indiferent de gravitatea şi prognosticul bolii. Chiar dacă art. 24 defineşte
eutanasia ca şi utilizarea unor substanţe sau mijloace apte de a provoca decesul,
referindu-se, astfel, la eutanasia activă, este indubitabil că art. 23 interzice orice
fel de eutanasie provocată în mod deliberat, deci şi eutanasia pasivă16.
Codul de Etică Medicală în vigoare în Spania, în art. 28.1 prevede că
medicul „nu va provoca niciodată moartea unui pacient nici din proprie
iniţiativă, nici la cererea pacientului sau a familiei acestuia, (...). Eutanasia şi
“omorul din compasiune” sunt contrare eticii medicale” 17. Art 28.2 vine în
completarea art. 28.1: „În caz de boală incurabilă şi terminală, medicul trebuie
să se limiteze la alinarea durerilor fizice şi morale ale pacientului, menţinând,
atât cât este posibil, calitatea vieţii şi evitând luarea sau continuarea acţiunilor
terapeutice fără speranţă, inutile. Va asista bolnavul până la final, respectând
demnitatea umană.”18

14
http://www.wma.net/s/policy/c8.htm
15
http://www.wma.net/s/policy/e13b.htm
16
Codul de deontologie medicală
17
http://www.unav.es/cdb/dhbcedmcapitulo06.html
18
http://www.unav.es/cdb/dhbcedmcapitulo06.html

14
 Eutanasia se bucura însă şi de o serie de susţineri, astfel profesorul Jan
Helge Solbakk, de la Universitatea de Medicină din Oslo, Norvegia, aduce 4
argumente în favoarea eutanasiei, după cum urmează:
1. unii pacienţi suferă de dureri insuportabile ce sunt mult peste puterile
medicinii de a le controla. La cererea unui asemenea pacient, medicul ar trebui
să se simtă obligat sa-i pună capăt suferinţei – argumentul tragic;
2. toată lumea ar trebui să aiba dreptul la autodeterminare în ceea ce
priveşte modul în care traieşte sau işi sfârşeşte viaţa – argumentul autonomiei ;
3. deciziile medicale de terminare a vieţii sunt frecvente în toate
spitalele: poate fi vorba despre eutanasie (care, în conceptia acestui profesor are
sensul de terminare a vieţii fără cererea expresă a pacientului), suicid asistat
medical, uşurarea durerii şi simptomelor prin opioizi, decizia de a nu trata –
argumentul empiric;
4. bolnavilor aflaţi în stadii terminale, medicii le pot administra cantităţi
crescute de droguri pentru a le uşura suferinţa chiar dacă asta le scurtează
(neintenţionat) viaţa – argumentul altruist.
Dr. Mogens Skadborg din cadrul Departamentului de anestezie al
Spitalului Regional din Aarhus, Danemarca aduce unele argumente împotriva
legalizării eutanasiei. Legalizarea ei presupune 2 condiţii:
- Să fie formulate reguli lipsite de ambiguitate;
- Cei implicaţi în ducerea la indeplinire a cererii de terminare a vieţii să
respecte întotdeauna aceste reguli.
Un posibil ghid de asemenea reguli poate fi urmãtorul:
1. Trebuie sã existe dovada clară (ex. document) a cererii pacientului
care sã nu lase nici o îndoialã asupra dorinţei acestuia de a muri.
2. Pacientul trebuie sã se afle într-o stare caracterizatã printr-o suferinţã
mentalã şi fizicã foarte mare şi de nesuportat.
3. Pacientul trebuie sã fie în deplinătatea facultăţilor mintale.
4. Când pacientul ia aceastã decizie trebuie sã fie bine informat, iar
dorinţa sa trebuie sã fie continuã, neviciată şi liberã.

15
 5. Trebuie sã nu existe nici o alternativã de tratament medical care sã
poatã îmbunãtãţi starea pacientului.
6. Medicul trebuie sã fie foarte precaut când ia decizia efectuãrii
eutanasiei şi trebuie de asemenea sã se consulte cu un alt coleg.
7. Doar medicilor să li se permită sã efectueze eutanasie activã.
Despre nici una din aceste reguli nu se poate spune cã este lipsitã de
ambiguitãţi, iar despre respectarea lor, studiile aratã cã în Olanda, în 1990, 59 %
din medici nu respectau aceste reguli, iar în 1991 în Olanda se efectuaserã 1000
de terminãri ale vieţii pacienţtilor fãrã cererea acestora.

1.3.3. Biologia

O altă ştiinţă, biologia de data aceasta, işi aduce contribuţia în acest

domeniu. Biologia ne asigură că viaţa umană începe cu fertilizarea ovulului şi că
moartea se produce când se opreşte activitatea bioelectrică a creierului, fapt
relevat de encefalogramă. Astfel, în scopul determinării obligaţiei morale a
ortotanasiei, este necesar sa diferenţiem moartea clinică, care este adevărata
moarte, de moartea biologică, care poate avea loc ulterior, mai încolo de limitele
naturale, menţinându-se, artificial, o viaţă neviabilă prin aşa-numitul procedeu
de reanimare a funcţiilor vitale, cea respiratorie şi cea cardiacă, aceasta în ciuda
comei ireversibile a pacientului al cărui creier este lipsit de orice activitate.
Legea nr. 2 din 8 ianuarie 1998 privind prelevarea şi transplantul de
ţesuturi şi organe umane prevede că procesul morţii începe în momentul morţii
clinice, determinată de încetarea funcţiilor aparatului respirator şi cel circulator
şi se termină în momentul morţii biologige, când încetează activitatea celebrală.
Pulsul inimii şi funcţionarea plămânilor în cazul morţii clinice nu
dovedesc existenţa vieţii umane ci faptul că tehnica a avansat întratât încât
activitatea inimii şi a plămânilor poate continua izolat, datorită unor aparatelor
speciale. De aici rezultă faptul că omiterea sau întreruperea acestor mijloace
extraordinare sau disproporţionate nu ridică problema dacă această omitere sau

16
întrerupere produce sau nu moartea, pentru ca moartea autentică, adică moartea
clinica, deja se produsese.
În cazul ortotanasiei pacientul este privat numai de mijloacele
extraordinare19 despre care discutam mai sus: dacă astfel prelungim viaţa mai
mult decât este rezonabil, ne aflam într-o tentativă disperată de a amâna
moartea. În aceste cazuri nu comitem un omor, ci acceptam condiţia umană,
lăsam Natura să işi urmeze cursul din moment ce lupta cu aceasta a fost deja
pierdută.

1.3.4. Filosofia

Conceptul de demnitate umană, sensul vieţii, libertatea, şi ceea ce

înţelegem prin persoană ne afecteaza percepţia asupra morţii. Acceptarea sau nu
a eutanasiei presupune un anumit concept al omului şi al destinului20.
Kant susţine că voinţa unei persoane trebuie considerate supremă, dar
omul nu este liber să decidă asupra vieţii sale pentru că nu se poate utiliza un
principiu ca şi fundament pentru distrugerea lui.
Platon s-a pronunţat în favoarea eutanasiei:” Vor fi lasaţi să moară cei
care nu au un corp sanatos”; la fel şi Seneca “este preferabil să iţi iei viaţa decât
să traieşti în suferinţe o viaţă fără sens”. Acelaşi Seneca este de părere că
“moartea este o pedeapsă pentru unii, pentru alţii un cadou, şi pentru mulţi o
favoare”.
Exagerarea importanţei vieţii duce la pierderea respectului faţa de
persoana, de aici importanţa stopării sau neînceperii unui tratament în anumite

19
Putem rezuma semnificaţia expresiei “mijloace disproporţionate” spunând că sunt acele mijloace care sunt
inutile fie pentru conservarea vieţii pacientului fie pentru vindecare şi care constau într-o greutate prea mare, în
ceea ce priveşte durerea şi suferinţa bolnavului, în comparaţie cu avantajele reportate. Din contră, “mijloacele
proporţionate” sunt acelea care sunt utile conservării vieţii pacientului sau vindecării fără a fi, pentru pacient,
apăsătoare. Neutilizarea “mijloacelor disproporţionate” sau retragerea acestora nu constituie un act eutanasiatic,
ci inseamnă a lăsa pacientul să moara în pace şi demnitate. Dimpotrivă, neutilizarea “mijloacelor proporţionate”
sau retragerea acestora constituie un act criminal eutanasiatic.
20
www.muertedigna.org/

17
cazuri (permiţând astfel pacientului să moară) şi a respectării deciziei de a refuza
tratamentul.
Exagerarea importanţei autonomiei pacientului duce la devalorizarea
vieţii dar ridică totodată şi probleme legate de diferenţa dintre eutanasia pasivă
şi eutanasia activă. Nu există nici o distincţie morală intrinsecă între eutanasia
activă şi cea pasivă. Există atât cazuri justificabile, cât şi nejustificabile de
eutanasie pasivă.

1.4. Reglementarea eutanasiei la nivel mondial

De-a lungul istoriei, eutanasia a fost obiectul unor importante dezbateri

în toate societăţile, provocând polemici puternice pe câmpul moralei, religiei,
filosofiei si dreptului.
Legislaţia relativă la acest subiect este, la nivel mondial, destul de
redusă, în ciuda fenomenului pe care l-a stârnit problema eutanasiei; răspunsul
oferit de către legile penale în vigoare privitor la caracterul şi la punibilitatea
eutanasiei continuă să fie, în general, acelaşi ca şi acum o sută de ani: un răspuns
insuficient, vag si ambiguu. Unele state au recunoscut valabilitatea testamentului
vital – care nu include un ajutor activ la moarte - altele au admis suicidul asistat
sau unele forme ale eutanasiei, pe când în alte state se practică eutanasia.
În 01.04.2002 şi 22.09.2002 au intrat în vigoare în Olanda şi repectiv
Belgia, legile care scoateau de sub incidenţa Codului Penal unele modalitaţi ale
eutanasiei, legi care s-au convertit, datorită caracterului lor de pionerat, într-un
model de urmat pentru o posibilă viitoare legalizare a acestor practici şi în alte
sisteme de drept. Aceste modele, care fără îndoială vor constitui un important
progres cu privire la situaţia eutanasiei în alte state, sunt, totuşi, considerate
perfectibile de către doctrină datorită faptului că legalizarea prezăvută este cel
puţin incompletă (limitându-se la reglementarea cazurilor în care pacientul îşi
exprima dorinţa de a muri, fără a se referi la eutanasia practicată asupra

18
pacienţilor care nu îşi pot exprima voinţa, situaţie din ce în ce mai prezentă
printre aceste cazuri şi care, fără indoială, trebuie reglementată).
Olanda a fost primul stat care a legalizat eutanasia, în aprilie 2001 cu
104 voturi pentru şi 40 împotrivă, dându-le pacienţilor în faza terminală dreptul
de a solicita să li se pună capăt vieţii prin intermediul unei injecţii letale, medicii
nemaintrând sub incidenţa legii penale pentru acordarea acestei morţi din
compasiune (mercy killing)21. Adoptarea prezentei legi a avut loc după ani de
dezbateri şi a legalizat o practică tolerată din 1997.
În 2002 au fost raportate, oficial, 2113 cazuri de eutanasie, dintre care
1893 aparţineau unor bolnavi de cancer aflaţi în metastază 22. În 2003 s-au
înregistrat, oficial, 1815 cazuri, iar în 2004 - 1884 cazuri dintre care 1533 s-au
aplicat la domiciliul pacientului23.
Legea olandeză prevede că medicii pot aplica eutanasia dacă sunt
îndeplinite următoarele condiţii:
- trebuie să existe o cerere expresă a pacientului;
- doctorul trebuie să aibă convingerea că această cerere are la bază o
reflecţie profundă;
- pacientul trebuie să se afle într-o situaţie medicală fără ieşire
(ireversibilă) şi să sufere de dureri insuportabile;
- medicul trebuie să se consulte cel puţin cu un alt medic care să dea un
diagnostic independent.
- fiecare caz de eutanasia trebuie raportat unei comisii compuse dintr-un
jurist, un medic şi un specialist în etică. Această comisie va verifica dacă au fost
îndeplinite toate criteriile mai sus menţionate. Dacă această comisie consideră că
nu au fost respectate condiţiile legale, va înainta concluziile justiţiei care poate
iniţia o procedură judicială împotriva medicului. În încercarea de a evita
abuzurile, s-a prevăzut o pedeapsă de până la 12 ani de închisoare pentru medicii
care aplică eutanasia fără respectarea condiţiilor legale.
21
http://www.religioustolerance.org/euthanas.htm
22
http://www.clarin.com/diario/2002/04/01/s-03701.htm
23
http://hebdomario.typepad.com/confidencial_7d/2005/04/holanda_reconoc.html

19
 Ne întrebăm cine şi cum decide când o suferinţă devine insuportabilă;
este oare posibilă evitarea unei valorări subiective? Tribunalul Suprem olandez
deja a interpretat că aceste suferinţe pot fi şi de natură psihică; astfel, o limitare
legală, susceptibilă de aprecieri subiective, a fost interpretată extensiv24 .
Din nefericire, de la data legalizării eutanasiei, în Olanda nu s-au mai
înregistrat progrese în tratarea paliativă de calitate a bolnavilor şi au mai ramas
doar câteva centre specializate, în timp ce în Marea Britanie (unde eutanasia este
interzisă), există peste 300 de centre de tratare paliativă.
În Belgia, în data de 16 mai 2001, deputaţii au decis (cu 86 voturi pentru,
51 contra şi 10 abţineri) legalizarea eutanasiei în anumite condiţii şi cu
respectarea unei anumite proceduri, prevăzute în capitolul II (Despre condiţii şi
despre procedură), art. 3 :
- pacientul trebuie să fie major sau minor emancipat, capabil în
momentul cererii;
- cererea trebuie să fie formulată voluntar, să fie deliberată şi repetată,
fără a fi rezultatul vreunei presiuni externe;
- boala trebuie să fie ireversibilă, pacientul să sufere, fizic sau psihic,
constant şi insuportabil;
- medicul trebuie să informeze pacientul privind starea sa, speranţa de
viaţă ş.a.m.d.;
- trebuie consultat şi un alt medic (sau o echipă de specialitate, dacă
aceasta există), independent şi specialist în materia respectivă, în privinţa
caracterului grav şi incurabil al bolii;
Comisia de control, compusă din 16 membrii, primeşte, în termen de
patru zile de la data actului eutanasiatic (poate era mai potrivit controlul
comisiei înainte de acest act ireversibil), dosarul pacientului; dacă două treimi
din membrii comisiei consideră că au fost încălcate dispoziţiile legale, dosarul
este trimis procurorului.

24
http://www.conoze.com/doc.php?doc=1544

20
 Legea prevede că nici un medic şi nici o persoană nu este obligată să
practice respectiv să participe la o eutanasie.
Capitolul III (Despre declaraţiile anterioare) al legii în cauză recunoaşte,
în art. 4, validitatea aşa-numitelor testamente vitale.
În SUA eutanasia este înterzisă în toate statele, cu excepţia statului
Oregon, unde, din 8 noiembrie 1994 aceasta este permisă în cazul persoanelor
grav bolnave, care se află pe patul de moarte.
O lege federală din 01.12.1991 privind autodeterminarea pacienţilor
impune informarea acestora asupra drepturilor sale, iar dacă aceştia au formulat
o declaraţie de voinţă sau au numit un mandatar, se va menţiona în dosarele
respective. Dreptul de a refuza un tratament medical şi dreptul la integritate
corporală, precum şi valabilitatea testamentelor vitale – aplicabile în cazul
eutanasiei pasive- sunt recunoscute în SUA. Stoparea tratamentului este admisă
în masură în care voinţa pacientului poate fi stabilită inechivoc25.
Jurisprudenţa SUA a concis: “când pacienţii nu işi mai pot procura
libertatea sau fericirea şi nu mai doresc să ducă o viaţă mizeră, rigoarea statului
pentru ai menţine în viaţă este mai puţin obligatorie. O persoană în deplinătatea
capacităţilor mintale, un adult suferind de o boală insuportabilă şi incurabilă, are
tot interesul şi libertatea să aleagă o moarte umană şi demnă în loc de a se vedea
redus la stadiul unui copil - stadiu de dependenţă, incompetenţă26”.
În 1977, Consiliul Director ACLU (Uniunea Nord-americană pentru
libertăţile civile) şi-a exprimat poziţia cu privire la acest subiect: “eutanasia
consensuală implică un act sau o omisiune din partea unui terţ, la solicitarea
individului, în scopul morţii acestuia din urmă când suferă de o boală în fază
terminală”. ACLU recunoaşte acest tip de eutanasie ca şi o extensie legitimă a
dreptului fiecăruia de a decide asupra propriului corp27.
În Franţa Codul penal distinge două feluri de eutanasie – activă, când
moartea survine în urma intervenţiei medicilor, fiind considerată omor
25
http://www.admd.net/eumonde.htm
26
http://www.religioustolerance.org/euthanas.htm
27
www.euthanasia.com/sp-book1.html

21
premeditat; şi pasivă, adică “abţinerea terapeutică de la tratament”, fapt calificat
drept neacordarea asistenţei medicale. Parlamentul francez a aprobat legea care
recunoaşte dreptul pacientului în faza terminală să refuze un tratament
considerat deja inutil şi să fie lăsat să moară (ortotanasia), fără a dezincrimina
eutanasia.
Principalele dispoziţii ale legii ar fi următoarele:
- când “actele medicale sunt inutile, disproporţionate sau nu au alt efect
decât menţinerea artificială a vieţii, pot fi suspendate sau neutilizate”;
- este recunoscut dreptul pacientului în stare terminală de a refuza
tratamentul medical, bazat pe un consimţamânt informat asupra consecinţelor
deciziei. Din acest moment pacientul va primi numai îngrijiri paliative;
- validitatea documentelor (testamentul vital) în care pacientul a dispus
pentru cazul în care ar fi în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa; acestea sunt
revocabile în orice moment, dar nu trebuie sa fie redactate de mai mult de trei
ani;
- doctorul trebuie să informeze pacientul, familia sau persoanele
apropiate dacă s-a ajuns în situaţia de a nu se putea face altceva decât aplicarea
unui tratament care ar putea accelera moartea pacientului;
- în cazul în care pacientul este inconştient, decizia de a întrerupe
tratamentul trebuie luată de către o comisie de medici după consultarea familiei
sau a persoanelor apropiate şi cu respectarea dispoziţiilor anterioare. Aceste
dispoziţii sunt menite să excludă clandestinitatea sau decizia unilaterală a
medicului;
- legea prevede obligaţia de a crea spaţii în centrele sanitare pentru
îngrijirea paliativă.
În Germania, Curtea de Justiţie Federală a afirmat, în 13 sept. 1994, că
voinţa clar exprimată a pacientului trebuie respectată de către corpul medical
dacă bolnavul se află într-o situaţie ireversibilă28. Admisibilitatea eutanasiei
indirecte este recunoscută de către doctrina şi practica medicală şi se regaseşte şi

28
http://www.admd.net/eumonde.htm

22
în jurisprudenţa Tribunalului Suprem Federal, sentinţa BGHST 42, 301. 29 În
cazul eutanasiei pasive putem întâlni neadoptarea sau întreruperea mijloacelor
de prelungire a vieţii din dorinţa pacientului şi în cazul în care pacientul
incurabil este incapabil să îşi declare voinţa -aceste cazuri sunt acceptate-;
neadoptarea sau întreruperea mijloacelor de prelungire a vieţii împotriva voinţei
pacientului este ilicită. Totuşi, eutanasia activă ramâne incriminată (acest lucru
se deduce din incriminarea omorului la cerere - 216 StGB)
Austria a adoptat dispoziţii similare celor germane30.
În Marea Britanie eutanasia este interzisă, dar în anii 1993 şi 1994
medicii aveau dreptul să întrerupă susţinerea artificială a vieţii pacienţilor
incurabili. Jurisprudenţa consideră că dreptul pacientului de a refuza un
tratament constituie o libertate fundamentală şi absolută; mandatarii nu pot lua
decizii medicale în numele pacienţilor, numai doctorii putând lua acest gen de
decizii, în interesul pacientului31.
În Suedia ajutorul la suicid nu se pedepseşte dacă acest ajutor are la bază
motive de compasiune, altruiste şi cererea serioasă a pacientului. În cazuri
excepţionale medicii au dreptul să deconecteze aparatele pentru întreţinerea
funcţiilor vitale.
O lege votată în 01.10.1992 în Danemarca îi obligă pe medici să se
conformeze dispoziţiilor conţinute în declaraţiile de voinţă ale pacienţilor.
Directivele exprimate de către bolnav nu se aplică decât dacă acesta este în fază
terminală, nu şi dacă suferă de o boală gravă sau dacă este invalid. Dacă
consimţământul nu mai poate fi exprimat de către bolnavul în fază terminală,
“apropiaţii” sau tutorele îl substituie în această privinţă32.
Columbia sancţionează „omorul din compasiune” cu pedeapsa
închisorii de la 6 luni la 3 ani conform art. 3261, Legii 2241 (Codul Penal

29
Roxin Claus, Tratamiento juridico-penal de la euthanasia, Revista electronica de ciencia penal y criminologia,
RECPC 01-10 (1999), tradusă de Miguel Olmedo Cardenote.
30
http://www.admd.net/eumonde.htm
31
http://www.admd.net/eumonde.htm
32
http://www.admd.net/eumonde.htm

23
Columbian), însă, se pare că din 1997 Curtea Constituţională a autorizat practica
eutanasiei pentru bolnavii în fază terminală care au formulat o cerere expresă33.
Din 1992 Canada recunoaşte legalitatea testamentului vital34.
În decembrie 2005 s-a adoptat, în Israel, o lege care permite bolnavilor
în fază terminală având suferinţe insuportabile să solicite neprelungirea
artificială a vieţii35.
În Japonia, tradiţional, sinuciderea este privită ca şi o alternativă
„onorabilă” faţă de pierderea prestigiului şi a onoarei: o persoana nu ar trebui,
spun ei, să supravieţuiască bunei sale reputaţii sau succesului. Astfel, în lipsa
unei legiferări, Curtea a enunţat 4 condiţii pentru permiterea eutanasiei: 1- dacă
pacientul suferă o durere fizică insuportabilă; 2 – dacă moartea este indubitabilă
şi iminentă; 3 – dacă s-au luat toate mijloacele posibile pentru indepărtarea
durerii; 4 - dacă pacientul şi-a exprimat clar consimţământul36.
China. Washington Times (22.12.1988) a publicat un reportaj care
începea astfel: “China va permite morţile din compasiune la cerere în spitale, în
ciuda unei politici referitoare la eutanasie…” Dată fiind populaţia numeroasă a
Chinei şi dispreţul general al vieţii umane, se pare că în China s-a făcut încă un
pas “spre moarte”, mergându-se mai departe decât in Olanda! (mai mult, în
China, eutanasia se aplică bolnavilor incurabili, fără a mai fi necesar ca aceştia
să fie muribunzi!).
Bob Dent, Australia, 66 ani, diagnosticat cu cancer în 1991, a declarat
“Dacă dvs. nu sunteţi de acord cu eutanasia voluntară, atunci să nu o folosiţi,
dar, vă rog, nu îmi negaţi acest drept!”. În 25 martie 1997, Senatul australian a
respins propunerea legislativă privitoare la eutanasie, în ciuda opiniei publice37.

33
http://www.admd.net/eumonde.htm
34
http://www.admd.net/eumonde.htm
35
http://www.admd.net/eumonde.htm
36
http://www.religioustolerance.org/euthanas.htm
37
http://www.religioustolerance.org/euthanas.htm

24
 Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei 38 a respins, în data de
27.04.2003, cu o majoritate covârşitoare (138 voturi contra 26) proiectul care
propunea nuanţarea poziţiei adoptate în 1999, net defavorabilă eutanasiei. Mai
mult, cu această ocazie a fost prezentat de către Comisia Juridică şi de Drepturi
Umane un raport (redactat de către eurodeputatul laborist Kevin McNamara)
care, fundamentându-se pe faptul că în ţările în care a fost legalizată eutanasia,
acest fenomen a scăpat de sub control, a propus reafirmarea poziţiei adoptate în
1999. McNamura aminteşte faptul că, în Olanda, în 2001, s-au înregistrat 900 de
cazuri de eutanasie fără cererea expresă a pacienţilor39; dezincriminarea
eutanasiei în Olanda nu a dus, aşa cum se credea, la practicarea eutanasiei “la
lumina zilei” şi conform legii, fiind comunicate autorităţilor doar 54% din
totalul cazurilor; în plus se ştie că se aplică eutanasia şi copiilor cu toate că legea
o permite numai pacienţilor care au peste 12 ani. Se pare că în Belgia se
întâmplă acelaşi lucru. Absenţa reglementării nu încurajează practica ascunsă a
eutanasiei, în plus “experienţa Olandei şi a Belgiei întăresc argumentul cum că
este imposibilă limitarea legală a eutanasiei pentru a ne asigura că sunt
eutanasiaţi numai cei care au formulat o cerere insistentă, voluntară şi
deliberată”. Cât despre declaraţiile opiniei publice favorabile eutanasiei (60% în
SUA, 74% în Canada, 80% în Marea Britanie, 81% în Australia 40). McNamura
susţine, în primul rând, că “întrebările propuse în chestionare sunt cel puţin
înşelătoare”.

38
http://www.unav.es/cdb/acoerec76-779.html - Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, în punctul 7 al
recomandării nr. 779/1976 privind "drepturile bolnavilor şi ale muribunzilor", prevede: "Medicul (...) nu are
dreptul, nici în cazurile care par critice, să acelerese intenţionat procesul natural al morţii."
39
http://assembly.coe.int/main.asp?Link=/documents/workingdocs/doc05/fdoc10495.htm
40
http://www.religioustolerance.org/euthanas.htm

25
 1.5. Poziţia Curţii Europene a Drepturilor Omului - cazul
Pretty vs. UK

Cu ocazia cazului „Dianne Pretty”41, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a declarat că nu există „dreptul la moarte”, autonomia persoanei nefiind
un motiv întemeiat pentru a se renunţa la protejarea vieţii prin dezincriminarea
cooperării la sinucidere, confirmând astfel decizia judecătorilor englezi42.
Pretty suferea de o boală incurabilă şi se temea că va muri asfixiată din
cauza acestei boli, astfel încât aceasta a cerut autorităţilor britanice să îi
recunoască dreptul de a se sinucide, cu cooperarea soţului său, pentru că ea se
afla în imposibilitate de a-şi pune capăt zilelor, fiind paralizată. Ca urmare a
faptului că cererea a fost respinsă de către instanţele britanice, Pretty a recurs la
CEDO, invocând faptul că i s-au violat drepturile fundamentale recunoscute de
art. 2, 3, 8, 9 şi 14 din Declaraţia Europeană a Drepturilor Omului.43
Art. 2 – „legea trebuie să protejeze dreptul tuturor la viaţă”. Reclamanta
a considerat că acest drept implică protecţia vieţii în faţa terţilor şi a Statului,
fără a constitui vreo obligaţie pentru individ şi chiar presupune recunoaşterea
dreptului de a muri. CEDO a răspuns, faţă de interpretarea forţată a reclamantei,
că nu exista un drept la moarte şi că acest art. stabileşte obligaţia statelor de a
proteja viaţa, fără a se limita la protecţia vieţii în cazul agresiunilor ilegale.
Reclamanta a invocat violarea dreptului de a nu fi supus torturii şi nici
altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante (art. 3). CEDO a
recunoscut aceasta obligaţie negativă a Statului însă situaţia reclamantei nu îi
este imputabilă Angliei.
Principiul autodeterminării – care rezultă, în opinia reclamantei, din
dreptul la intimitate şi la viaţa familială (art.8)- ar permite persoanei să facă ce
41
http://www.echr.coe.int/Eng/Press/2002/jan/prettyeprioritypress.htm
42
Sentinţa nr. 23 a CEDO pronunţată în data de 29.04.2002 în cazul Pretty vs. UK, dosar nr. 2346/02, CEDH
2002-III, http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/portal.asp?sessionId=6805559&skin=hudoc-fr&action=request
43
http://www.catholicdoctors.org.uk/Special_Documents/diane_pretty_judgement.htm

26
doreşte cu corpul său, evitându-se orice ingerinţă a statului în dorinţa
persoanelor de a-şi pune capăt vieţii. În răspunsul său, CEDO, pentru a clarifica
situaţia, aminteşte că alin 2 al art. 8 permite legii ca să limiteze libertatea
individuală, dacă este necesar pentru o societate democratică. În raţionamentul
proporţionalităţii trebuie comparată importanţa dreptului la intimitate afectat
prin intervenţia statului şi, pe de altă parte, bunul juridic protejat de lege, iar în
acest caz, în opinia CEDO, protecţia vieţii este mai importantă. CEDO atrage
atenţia asupra faptului că interdicţia absolută a cooperării la suicid are ca şi
obiectiv protejarea vieţii persoanelor vulnerabile aflate în situaţii critice; astfel
„Curtea nu consideră că interdicţia absolută a suicidului asistat este
disproporţionată” (raţionament perfect valabil şi în cazul eutanasiei, de altfel).
În ceea ce priveşte libertatea opiniei, protejată de art. 9, CEDO „nu se
îndoieşte de fermitatea opiniilor reclamantei” dar le exclude din cercul protejat
de către acest art. pentru că „nu exprimă apartenenţă la o religie sau credinţă”,
aşa cum cere art. 9.
Reclamanta a invocat de asemenea art. 14 (care interzice discriminarea),
considerându-se discriminată datorită faptului că „este tratată în acelaşi mod ca
şi alte persoane care se află în situaţii diferite”. Astfel, nu i s-ar putea aplica
interdicţia suicidului asistat la fel ca şi persoanelor care nu suferă de aceeaşi
incapacitate şi care se pot sinucide fără a avea nevoie de ajutorul nimănui.
Totodată Dianne Pretty nu consideră că face parte dintre persoanele
„vulnerabile” pe care legea încearcă să le protejeze. Pentru a justifica aplicarea
identică a legii, sentinţa invocă un motiv privitor la prudenţă: dificultatea
diferenţierii între persoanele care sunt sau care nu sunt vulnerabile.
În concluzie, CEDO nu a considerat legitimă crearea unei excepţii la
protecţia vieţii, excepţie care ar putea pune în pericol multe persoane care se află
în situaţii dependente.

27
 CAPITOLUL II – REGLEMENTAREA EUTANASIEI ÎN
DREPTUL SPANIOL

2.1. Aspecte generale

Dreptul la viaţă este protejat atât prin Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului din 1948, prin Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor şi
Libertăţilor Fundamentale, prin Pactul Internaţional al Drepturilor Civile şi
Politice, cât şi prin Constituţia Spaniei, şi se regăseşte ca valoare fundamentală
în toate legislaţiile actuale.
În Cartea a II-a a Codului Penal Spaniol găsim, la primul titlu, delictele
contra vieţii „independente”, la titlul II delictele împotriva vieţii „dependente”
(avortul cu formele lui), iar mai apoi delictele referitoare la manipularea
genetică.
Înainte de a intra în subiect, este necesară prezentarea unor aspecte
generale privind dreptul penal spaniol.
În Spania au existat, în ultimii ani (1998, 2002, 2004), mai multe
iniţiative parlamentare, aparţinând în general grupurilor parlamentare (mai mult
sau mai putin extremiste) Izguierda Unida şi Grupul Mixt, care au încercat o
legalizare mai mult sau mai puţin amplă a eutanasiei, iniţiative respinse însă de
către Camera Deputaţilor.
Artícolul 143 Codul Penal Spaniol.
1. Cel care determină sinuciderea altei persoane va fi condamnat la
închisoare de la 4 la 8 ani.
2. Se va pedepsi cu închisoarea de la 2 la 5 ani cel care înlesneşte cu
acte necesare (indispensabile) sinuciderea altei persoane.
3. Va fi condamnat la închisoare de la 6 la 10 ani dacă participarea
ajunge în punctul de a executa omorul.

28
 4. Cel care va provoca sau va coopera activ cu acte necesare
(indispensabile) şi directe la moartea altei persoane, la cererea expresă,
serioasă şi inechivocă a acestuia, în cazul în care victima ar suferi de o boală
gravă care i-ar provoca indubitabil moartea, sau care i-ar produce suferinţe
grave, permanente şi dificil de suportat, va fi condamnat la pedeapsa inferioară
cu un grad respectiv două (grade) pedepselor semnalate în alin 2 şi 3 al acestui
art.
Art. 143 al Codului Penal Spaniol reglementează 4 situaţii diferite
(determinarea sinuciderii, „înlesnirea” sinuciderii, omorul consimţit şi eutanasia)
care au în comun faptul că protejează acelaşi obiect juridic - viaţa umană
precum şi faptul că există consimţământul „victimei”, spre deosebire de omor
(art. 138 C. pen. spaniol).
Obiectul juridic protejat este viaţa umană, iar obiectul material este
corpul persoanei.
Subiect activ – C. pen. spaniol nu distinge între persoana fizică şi cea
juridică, şi nici nu prevede vreo calitate specială pe care ar trebui să o aibă
subiectul activ.
Pentru ca să avem subiect pasiv, persoana trebuie să fie în viaţă.
Doctrina, cea romană şi cea spaniolă deopotrivă, este împarţită în ceea ce
priveşte începutul vieţii. După unii doctrinari avem un posibil subiect pasiv al
omorului din momentul începerii naşterii iar după alţii abia dupa expulzare.
Prima variantă pare mai plauzibilă. Răspunsul este important dacă trebuie să
delimităm omorul de avort, în cazul în care, de ex. medicul sau moaşa l-ar ucide
pe cel care se naşte tocmai în timpul naşterii, când are afară doar unele părti ale
corpului.
Dreptul penal îsi extinde protecţia până în momentul morţii naturale
(biologice, nu clinice). În Spania, în cazul extragerii de organe în vederea
transplantului, certificarea decesului se face de către 3 doctori, dintre care nici
unul nu va putea face parte din echipa care va efectua transplantul. Dacă, pentru
a obţine organele, această comisie va declara moartea înainte ca aceasta să se

29
producă, medicii vor fi pedepsiţi ca şi coautori ai omorului sau asasinatului,
dupa caz.
Latura obiectivă:
Actul de executare se poate realiza prin acţiune (de natura fizică sau
psihică) sau inacţiune; urmarea socialmente periculoasă o reprezintă moartea
victimei; raportul de cauzalitate, fiind vorba de o infracţiune de rezultat, trebuie
dovedit (în ceea ce priveşte stabilirea raportului de cauzalitate, doctrina spaniolă,
spre deosebire de cea romană, foloseşte teoria echivalenţei condiţiilor,
completând-o, pe câmpul vinovăţiei, cu o teorie a responsabilităţii - teoria cauzei
adecvate).
Participaţia şi pedeapsa participaţiei:
În dreptul spaniol sunt posibile toate formele de participare. Coautoratul
se realizează prin acordul între două sau mai multe persoane pentru a săvârşi
delictul. Complicele contribuie la executare indirect, cu acte necesare producerii
rezultatului, cum ar fi procurarea armei. Cooperatorul necesar -din dreptul
spaniol- este participantul care execută acte fără de care nu s-ar fi atins
rezultatul. Şi inducerea este posibilă.
Aceşti participanţi sunt pedepsiti, în dreptul spaniol, cu o pedeapsă
inferioară cu 1 sau 2 grade decât pedeapsa autorului. Cum se calculează
pedeapsa inferioară cu un grad? Din limita minimă specială scădem o zi şi astfel
avem noul maxim special. Noul minim special va fi jumatatea vechiului minim.
Pentru pedeapsa inferioară cu 2 grade repetăm procedeul (ex închisoare între 2 –
5 ani; pedeapsa inferioară cu un grad: 1an– 2 ani fără o zi ).

2.1.1. Determinarea sinuciderii (art.143.1 C. pen.

spaniol)

Viaţa este un obiect juridic indisponibil, chiar dacă conduitele sinucigaşe

nu sunt pedepsite. Se pedepseşte participarea terţilor, nu decizia sau acţiunea
sinucigaşului pentru că, dacă acesta reuşeşte să îşi pună capăt zilelor nu mai
30
avem pe cine pedepsi, iar dacă nu reuşeşte să se sinucidă, atunci acesta trebuie
tratat şi nu pedepsit.
Este instigator la sinucidere cel care îl detemină pe altul (care nu luase
această hotărâre), prin orice mijloace, să îşi ia viaţa. Nu va fi instigare dacă
sinucigaşul luase înainte această hotărâre. Determinarea exclude constrângerea.

2.1.2. Înlesnirea sinuciderii (art 143.2 C. pen. spaniol)

Acţiunea constă în acte care înlesnesc executarea actului sinucigaş.

Latura subiectivă – pentru a se răspunde din punct de vedere penal este
necesară intervenţia cu intenţie, culpa fiind exclusă.
Coparticipantul necesar, adică cel care participă prin executarea unor
acte fără de care nu s-ar fi ajuns la acel rezultat, va fi pedepsit cu închisoarea de
la 2 la 5 ani. (ex. cel care procură otrava). Se distinge de complice pentru că
acesta nu decide, prin participarea sa, rezultatul. Complicele nu este pedepsit.
În acest caz la actele de executare participă, pe lângă sinucigaş,
cooperatorul necesar care contribuie cu acte necesare pentru ca rezultatul să se
poată produce, fără a determina însă producerea acestuia; dacă cooperarea ar fi
fost de aşa natură încât actul de executare al subiectului pasiv ar fi rămas
irelevant, ne-am fi aflat în faţa omorului consimţit reglementat de alin 3.
În C. pen. spaniol acest delict este unul de rezultat, spre deosebire de C.
pen. român. Dacă nu se produce decesul, nu se va răspunde penal (tentativa nu
este pedepsită) decât dacă actele comise au constituit o altă infracţiune. Totuşi,
în cazul posibilelor leziuni provocate cu această ocazie, având în vedere
consimţământul subiectului pasiv, pedeapsa acestora va fi atenuată.
Consimţământul trebuie să fie dat de către presupusul sinucigaş, să fie
voluntar, neviciat şi expres. Trebuie avut în vedere faptul că cei care iau această
decizie, de cele mai multe ori au probleme psihice care le anulează sau
diminuează discernământul. Dacă consimţământul nu este valid ne vom afla în
faţa unui omor.
31
 Subiectul pasiv trebuie să aibă în orice moment opţiunea de a se
răzgândi.
Problema prezintă importanţă practică în caz de greva foamei sau în
cazul martorilor lui Iehova (în ceea ce priveşte transfuzia de sânge) când
medicul trebuie să aleagă între a interveni (salvând viaţa persoanei) sau între a
respecta dorinţa pacientului (respectându-i libertatea de conştiinţă, libertatea
religiei...). Medicul este dator să intervină pentru că viaţa este o valoare
superioară libertăţii; eventual va putea invoca starea de necesitate.

2.1.3. Cooperarea la sinucidere sau omorul consimţit. (143.3

C. pen. spaniol)

Omorul consimţit este pedepsit în art 143.3 C. pen. spaniol cu

închisoarea de la 6 la 10 ani. Suntem în faţa unui omor dolosiv, în ciuda
consimţământului victimei: omor-sinucidere. Victima nu participă la producerea
rezultatului, lăsându-şi viaţa în mâinile terţului pe care l-a autorizat să i-o
suprime. Conduita poate fi doar o acţiune săvârşită cu intenţie, neadmiţându-se
omisiunea. Este posibil coautoratul.
O parte a doctrinei susţine că omorul consimţit trebuie pedepsit ca şi
omorul simplu, chiar dacă în momentul individualizării judiciare a pedepsei se
va ţine cont de consimţământul victimei care poate fi considerat o circumstanţă
judiciară atenuantă, conf. art. 21 C. pen. spaniol.

2.2. Justificarea eutanasiei

2.2.1. Dreptul la viaţă, drept disponibil?

Pentru a justifica eutanasia, partizanii acesteia pornesc de la

disponibilitatea asupra vieţii: dreptul la viaţă este un drept disponibil sau nu? În
discuţia privitoare la disponibilitatea asupra propriei vieţi, se porneşte de la

32
textul constituţional care în art. 10.1 face referire la demnitatea persoanei; art.15
proclamă dreptul la viaţă precum şi cel de a nu fi supuşi la tratamente inumane
sau degradante.
Dreptul la viaţă este relaţionat cu alte valori şi drepturi constituţionale:
valorile fundamentale ale societăţii spaniole44 şi în special libertatea, demnitatea,
libera dezvoltare a personalităţii precum şi dreptul de a nu fi supus la tratamente
degradante. Libertatea este un principiu fundamental prevăzut de către
Constituţia Spaniei în art. 1.1 şi 9.3; art. 10.1 Constituţia Spaniei, primul din
titlul privitor la drepturile şi libertăţile fundamentale, proclamă ca şi fundament
al ordinii politice şi al păcii sociale demnitatea persoanei, a drepturilor
inviolabile inerente persoanelor şi libera dezvoltare a personalităţii. Astfel,
demnitatea persoanei apare ca şi inspiraţie şi fundament al drepturilor
fundamentale, materializându-se în recunoaşterea drepturilor constituţionale
inviolabile tocmai pentru că sunt inerente persoanei şi demnităţii persoanei. Mai
departe, demnitatea persoanei se configurează ca şi un principiu care articulează
şi sistematizează toate celelalte drepturi fundamentale (deci şi dreptul la viaţa,
prevăzut abia în art. 15 Constituţia Spaniei). În acelaşi sens, ”dacă textul
constituţional nu permite o interpretare a dreptului la viaţă incompatibilă cu
demnitatea umană, (…) pentru salvgaldarea dreptului la libera dezvoltare a
personalităţii, este indubitabil că subiectul poate dispune liber de viaţa sa, este
indubitabil că suicidul este expresia exerciţiului acestui drept constituţional.” 45
Mai concret, menţinerea şi prelungirea “iraţională” a vieţii s-ar lovi de
respectarea demnităţii umane.
Astfel, dacă am nega faptul că viaţa este un drept disponibil, aceasta ar
apărea ca şi o obligaţie. În unele cazuri, când viaţa şi-ar pierde calitatea, nu am
avea o viaţa demnă însă am fi obligaţi să o trăim.
Odată ce s-a demonstrat faptul că dreptul la viaţă nu este un drept absolut
şi că, prin urmare, se poate dispune de el, următorul pas este evident: este pusă
sub semnul întrebării existenţa unei obligaţii constituţionale de a proteja viaţa
44
Constituţia Spaniei, art.1
45
Muniz Valle, Jose Manuel şi alţii – Comentarios al nuevo codigo penal, editia 4, edit Thomson-Aranzadi, 2005

33
împotriva voinţei titularului. Prin urmare, obligaţia de a pedepsi participarea în
cazul sinuciderii asistate sau a eutanasiei, având în vedere că există
consimţământul victimei, nu mai este atât de clară.
Tribunalul Constituţional nu a formulat un punct de vedere foarte clar cu
privire la acest subiect, într-una din speţe, pornind de la faptul că suicidului nu
este interzis, a considerat posibilă recunoaşterea dreptului de a dispune de
propria viaţă. Această opinie a provocat critici severe imputându-se Tribunalului
că a interpretat eronat prevederile constituţionale.
Plecând de la faptul ca suicidul - care ar reprezenta forma supremă de
libertate- nu este pedepsit, unele voci admit “legalitatea” sinuciderii dar
consideră că disponibilitatea este exercitabilă de către terţi (substituiţi) doar în
cazul imposibilităţii titularului vieţii sau în alte cazuri excepţionale.46 Consider
că nu putem accepta nici această opinie pentru că porneşte de la o premiză
eronată: faptul că suicidul nu este pedepsit are la bază motive de politică
criminală, se datorează faptului că persoana în cauza fie a decedat, fie, în cazul
în care nu s-a produs acest rezultat, are nevoie de ajutor (de cele mai multe ori
persoanele care recurg la astfel de acţiuni au probleme de natură psihică) şi nu
faptului că viaţa ar fi un bun disponibil.
Ne permitem însă să formulăm o opinie contrară, susţinând că dreptul la
viaţă este un drept inalienabil. Putem spune că un principiu juridic nu poate fi
exercitat pentru a-l distruge sau pentru a-l anula. În plus, conform ordiniii
juridice, principiul autonomiei personale şi principiul libertăţii nu au o valoare
absolută; când intră în conflict cu această valoare -viaţa-, întotdeauna are
întâietate aceasta din urmă (dreptul la libertate, dreptul la autonomie şi la
autodeterminare nu înseamnă un drept de a face ce vreau; aceste drepturi cunosc
limitări, conform legii, şi în cazul în care intră în conflict cu bunurile
patrimoniale, de ex., darmite când intră în conflict cu dreptul suprem la viaţă!).
Să luăm un exemplu: în cazul unei încercări de suicid, dreptul permite unui terţ
să intervină, utilizând forţa, violenţa fizică împotriva sinucigaşului (adică
46
Roda Juan Cordoba, Aran Mercedes Garcia, Marcial Pans - Comentario al Codigo Penal. Parte Especial, vol. I,
pg 42

34
împotriva autonomiei personale), şi chiar dacă îl vatămă, terţul este exonerat de
la răspunderea penală, considerându-se că apărarea vieţii este mai importantă
decât autonomia personală şi libertatea sinucigaşului.
Mai mult, considerăm că dreptul la viaţă este unul supraindividual,
aparţinând statului: individul face parte din societate, este un atom al statului,
prin urmare nici o viaţa umană –nici măcar viaţa umană nedorită de către
titularul ei- nu îi este indiferentă statului şi societăţii. Altfel spus, orice persoană
este purtătoarea unei valori juridice intrinseci pe care Statul trebuie să o
protejeze. Astfel, fără să exagerăm, putem spune că interzicerea eutanasiei este o
cerinţă pentru supravieţuirea statului, a societăţii şi a dreptului.
Din acelaşi motiv nici consimţământul pacientului nu poate justifica
eutanasia pentru că omul nu este stăpânul său, aşa cum este stăpânul bunurilor
sale, ci are numai uzul sau uzufructul facultăţilor sale, neexistând acea
posibilitate de a dispune de dreptul său de a trăi. În plus, să nu uităm că
cooperarea la suicid şi omorul consimţit sunt pedepsite în ciuda
consimţământului, şi aceasta pentru că nu este vorba despre un delict „privat” ci
de unul „public”, ceea ce se atinge prin eutanasie este ordinea juridică-obiect
juridic general.
Aşa cum s-a pronunţat CEDO în cazul Dianne Pretty, dreptul la viaţă
proclamat în Declaraţia Europeană a Drepturilor Omului stabileşte obligaţia
statelor de a proteja viaţa indivizilor împotriva oricui, chiar şi împotriva
titularului său –abolirea pedepsei cu moartea este dovada faptului că nici Statul
nu poate dispune de viaţa umană şi totodată este garantul dreptului la viaţă
împotriva oricărei agresiuni-, fără a presupune nici un drept la moarte. În
realitate, toţi vom muri, mai devreme sau mai târziu, prin urmare nu este nevoie
să inventăm un „drept de a muri”; natura, cu sau fără voia noastră, are grijă de
acest lucru!
Chiar dacă am accepta opiniile potrivit cărora se poate dispune asupra
propriei vieţi, chiar dacă am accepta că Constituţia Spaniei recunoaşte
disponibilitatea asupra propriei vieţi, aceasta nu înseamnă că dreptul

35
promovează moartea consimţită şi nici că protecţia juridică a vieţii este retrasă
absolut. Constituţia Spaniei nu îl opreşte pe legiuitor ca, prin intermediul altor
acte normative, să interzică substituirea acestei disponibilităţi sau determinate
intervenţii ale terţilor sau eutanasia.

2.2.2. Întinderea disponibilităţi asupra vieţii. Sancţionarea

terţilor în cazul în care disponibilitatea este exercitată
prin substituiţi.

Am arătat că majoritatea doctrinei spaniole consideră dreptul la viaţă un

drept disponibil; care este însă relevanţa pe care trebuie să o aibă această
capacitate individuală de dispoziţie în cazul intervenţiei terţilor în exercitarea
acestei disponibilităţi, sau, cu alte cuvinte, până unde este tolerat ca decizia celui
care dispune de viaţă să fie dusă la capăt, total sau parţial, de către o altă
persoană?
Dacă luăm în calcul toate situaţiile conţinute în art. 143 C. pen. spaniol şi
relaţia dintre ele ajungem la următoarea concluzie: există o gradare a
disponibilităţii căreia îi corespunde o gradare a responsabilităţii terţilor
intervenienţi. Astfel, dacă dreptul la disponibilitate se bazează pe caracterul
relativ al dreptului la viaţă şi pe relaţia sa cu dreptul la o viaţă demnă şi cu
dreptul de a nu fi supus la tratamente degradante, aceasta se reflectă în tratarea
distinctă a sinuciderilor neeutanasiatice cuprinse în primele 3 aliniate ale art. 143
faţă de cazul eutanasiei prevăzut de alin 4.
Astfel, în cazul eutanasiei se recunoaşte o mai mare disponibilitate
asupra vieţii datorită gradului mai înalt de degradare al condiţiilor de viaţă ceea
ce duce -aşa cum vom vedea- la impunitatea eutanasiei pasive. Eutanasia pasivă
poate fi considerată nepedepsibilă chiar dacă nu există o cerere expresă a
muribundului, al cărui consimţământ se poate prezuma în cazul inconştienţei;
astfel, intervenţia nepedepsibilă a terţului ajunge până la substituirea
consimţământului expresă a bolnavului. În cazul eutanasiei active, chiar dacă nu
36
se ajunge la impunitatea făptuitorilor, pedepsele acestora sunt cele mai reduse
dintre cele prevăzute de art. 143.
Intervenţia terţilor în cazul sinuciderilor neeutanasiatice, în care nu
întâlnim aceeaşi degradare a condiţiilor de viaţă ca şi în cazul eutanasiei, este
pedepsită mai aspru. Disponibilitatea recunoscută sinucigaşului duce la
impunitatea participantului când colaborarea acestuia nu poate fi considerată
absolut necesară; dintre formele de participare, instigarea, în care participantul
determină sinuciderea, este mai gravă decât cooperarea.
Mergând mai departe, degradarea condiţiilor de viaţă – ceea ce nu
considerăm că are vreo relevanţă asupra calificării vieţii ca fiind mai mult sau
mai puţin demnă- determină o mai mare sau o mai mică responsabilitate a
terţului intervenient, care poate chiar să suplinească decizia expresă a
subiectului pasiv în cazul eutanasiei pasive, fără a răspunde pentru aceasta.
Astfel, participarea sau eventuala poziţie de garant pe care se
fundamentează delictele săvărşite prin omisiune trebuie abordate ţinând cont de
faptul că eutanasia şi intervenţia în sinuciderea neeutanasiatică sunt situaţii
diferite şi nu neapărat supuse aceloraşi criterii interpretative, fapt materializat în
faptul că pedeapsa eutanasiei este mai redusă decât în cazul sinuciderii asistate.
M. Jose Parejo Guzman, profesor doctor al Universitaţii Pablo de
Olavide47, susţine că art. 15 Constituţia Spaniei permite unele excepţii la dreptul
fundamental la viaţă, cum ar fi recunoaşterea dreptului de a dispune de propria
viaţă, direct sau prin colaborarea cu terţe persoane: dreptul de liberă
disponibilitate asupra corpului şi asupra vieţii este recunoscut implicit în
principiul libertăţii (art. 1.1 Constituţia Spaniei) şi, în concret de către dreptul de
a trăi conform principiilor, ideilor şi convingerilor pe care le are fiecare individ
în parte.
Doctrina susţine faptul că recunoaşterea acestui “drept la o moarte
demnă” nu înseamnă o protecţie mai redusă a vieţii, ci o protecţie a vieţii în
conformitate cu valoarea fundamentală a demnităţii umane. Pentru acest motiv
47
M. Jose Parejo Guzman - Problemática juridica actual de la eutanasia en el ordenamiento juridico espanol,
Revista general de derecho penal, 4 nov. 2005, pag. 4

37
trebuie să excludem din conceptul de eutanasie, şi prin urmare să considerăm
simple omoruri, cazurile cunoscute ca şi eugenesia (eliminarea copiilor, a
indivizilor cu deficienţe fizice şi psihice în scopul îmbunatăţirii rasei), eutanasia
economică (eliminarea bolnavilor incurabili, a bătrânilor, celor cu deficienţe
mintale, în scopul de a nu îngreuna societatea cu o cheltuială “inutilă”),
eutanasia criminalilor (eliminarea persoanelor care prezintă un pericol social
ridicat), eutanasia experimentală (pentru care provocarea morţi este realizată în
scop ştinţific-experimental) şi cea solidară (eliminarea fiinţelor umane pentru a
salva alte vieţi).

2.3. Eutanasia în Codul penal spaniol

Este pedepsit, conf. art. 143.4 C. pen. spaniol “cel care va provoca sau va
coopera activ cu acte necesare (indispensabile) şi directe la moartea altei
persoane, la cererea expresă, serioasă şi inechivocă a acestuia, în cazul în care
victima ar suferi de o boală gravă care i-ar provoca indubitabil moartea sau care
i-ar produce suferinţe grave, permanente şi dificil de suportat”. Pedeapsa este
inferioară cu 1 sau 2 grade decât cea prevazută în art.143.2/143.3 C. pen.
spaniol.
În începutul acestei lucrări am prezentat diferitele tipuri de eutanasie
dintre care amintim eutanasia activă directă (care presupune o acţiune realizată
cu scopul de a produce moartea –intenţie directă), eutanasia activă indirectă (se
utilizează tratamente terapeutice care, cu o mare probabilitate, provoacă moartea
–intenţie indirectă, eventuală) şi eutanasia pasivă (care presupune neadoptarea
unor măsuri pentru a prelungi viaţa sau întreruperea tratamentului medical,
având ca rezultat moartea pacientului.)

38
 Eutanasia este acceptată de societatea spaniolă48 poate pentru că, spre
deosebire de omorul consimţit, la eutanasie subiectul suferă de o boală
incurabilă care îi provoacă suferinţe dificil de suportat.
În cazul eutanasiei pasive acţiunea medicilor nu se pedepseşte dacă se
limitează la a realiza un tratament care să nu grăbească moartea, (cum ar fi
acordarea de calmante); acţiunea va fi atipică pentru că textul legal cere o
conduită activă savârşită cu intenţie directă.
În rândurile de mai sus am prezentat elementele constitutive ale
delictelor prevăzute de art. 143, astfel că în continuare vom efectua completările
necesare şi vom analiza art. 143.4.

2.3.1. Elementele eutanasiei

-“Cerere expresă, serioasă şi inechivocă”

Consimţământul titularului vieţii supuse condiţiilor prev. de art. 143.4

este cel care face diferenţa, în primul rând, între moartea eutanasiatică şi omor:
cererea expresă, serioasă şi inechivocă a bolnavului este motivul pentru care
eutanasia activă directă este tratată în modul privilegiat al art. 143.4 C. pen.
spaniol; acelaşi consimţământ al bolnavului determină impunibilitatea eutanasiei
pasive şi a celei active indirecte ale căror mijloace comisive au fost excluse din
textul legal.
Legislatorul a utilizat termenul “cerere” pentru că nu a considerat
suficient simplul consimţământ al pacientului şi totodată a încercat să excludă
cazurile de instigare.
Prezenţa sau absenţa consimţământului pacientului, manifestat prin
această cerere, prezintă o deosebite relevanţă, în funcţie de acest element
putându-se califica fapta ca şi omor sau eutanasie.

48
Filmul artistic “Mar Adentro”, regizat de către Alejandro Amenábar în care este prezentată povestea tragică a
unui tetrapled, Ramon Sampedro, se poate spune că a sensibilizat opinia publică

39
 Cu toate că art. analizat pretinde ca cererea pacientului să fie expresă,
verbal sau în scris49, tocmai pentru a se exclude orice voinţă tacită sau
prezumată, doctrinar se susţine vehement şi valabilitatea unei cereri prezumate
în cazul bolnavilor care nu mai pot consimţi (şi, bineînţeles, nu mai pot formula
o astfel de cerere). Această teorie a fost iniţiată de către Jakobs Gunthet 50 şi
susţinută de către doctrina spaniolă pe baza principiului libertăţii care ar
presupune un drept de a refuza, pe motive ideologice, unele tratamente medicale
(spre exemplu, în cazul martorilor lui Iehova): “nu se poate vorbi, în termeni
juridico-penali, despre un drept de a trata (medical) fără voia pacientului.”
Consider eronat acest raţionament pentru că, pe lângă faptul că nu ţine cont de
obligaţia de garant a medicului, ridică dreptul de a refuza un tratament medical 51
la rangul de principiu; acest drept însă nu poate constitui regula în relaţia

49
Nu se cere ca cererea să fie făcută în scris, dar persoanele implicate ar trebui să işi preconstituie modalitatea de
a proba voinţa pacientului prin oricare din mijloacele tehnice disponibile, de la cele clasice, cum ar fi tradiţionala
scriere olografă, până la cele mai moderne, cum ar fi înregistrările audio sau video. Astfel, Fraga Mandian,
Antonio; Lamas Meilan, Manuel Maria - “Consimţământul informat”, Revista Xuridica Galega, Pontevedra,
1999, pag 55 este de părere că “(…) în ciuda importanţei probatorii pe care o prezintă formalitatea scrisului, nu
trebuie să înţelegem că nu există consimţământ dacă nu există un înscris constatator, putându-se dovedi existenţa
acestuia prin alte mijloace de probă - o probă testimonială numeroasă, uniformă si convingătoare, o bandă
magnetofonică sau video, etc.”
50
Jakobs Gunthet - Suicid, eutanasie şi drept penal, tradusă de către Munoz Conde şi Garcia Alvarez – editorial
Tirant lo Blanch libros, Valencia, 1999, pg 58-59 şi pag 61
51
conform Legii Generale a Sănătăţii, Legea nr 14 din 25.04.1986, BOE 101/29.04.1986, toţi pacienţii au, în
relaţia lor cu administraţia publică medicală, “dreptul de a alege liber dintre opţiunile pe care le-a prezentat
medicul responsabil de cazul său, fiind necesar consimţământul pacientului, prealabil şi în scris, pentru
realizarea oricarei intervenţii, exceptând cazurile: a)când neintervenţia presupune un risc pentru sănătatea
publică; b) când pacientul nu este capabil să ia decizii, în care caz, acest drept va corespunde familiei sau
persoanei alese de catre pacient; c) când urgenţa nu permite întârzieri datorită riscului unor leziuni ireversibile
sau a morţii.”. Dintre aceste excepţii ne interesează mai mult cea prev. la lit. b care permite exercitarea acestui
drept al pacientului de către un membru al familiei, de orice grad, putându-se ajunge astfel la situaţii în care un
membru al familiei pacientului, care poate nu are nici o legătură cu pacientul înafară de faptul că sunt rude de
gradul n, să consimtă intervenţia, fără a se baza pe voinţa pacientului, sau împotriva acesteia, sau chiar împotriva
intereselor pacientului. Legiuitorul ar fi putut găsi o soluţie mai bună, eventual dacă ar fi optat pentru exercitarea
acestui drept al pacientului, în caz de imposibilitate de a fi exercitat de către titular, de către o comisie medicală,
ceea ce ar fi conferit o mai mare securitate juridică şi mai multe garanţii pentru pacient decât decizia unui
membru de familie îndepărtat

40
pacient-medic, şi prin urmare nu putem prezuma refuzul pacientului de a fi
tratat, din contră, trebuie să prezumăm că pacientul doreşte să îi fie salvată viaţa.
Cererea mai trebuie să fie serioasă (adică să fie vorba despre o cerere
definitivă, iar dorinţa de a fi eutanasiat să fi apărut în urma unei deliberări
serioase şi nu ca urmare a unor stări de spirit temporare pe care o poate suferi
pacientul) şi inechivocă (formulată în termeni clari şi precişi, fără a putea da loc
celei mai mici indoieli, confuzii sau ambiguităţi în ceea ce priveşte voinţa reală a
persoanei) cu privire la dorinţa de a muri. Consimţământul trebuie să fie dat în
cunoştinţă de cauză, subiectul trebuie să fie bine informat asupra gravităţii şi
prognosticului bolii, iar voinţa acestuia trebuie să se fi format în mod liber, fără
a fi viciată.
O menţiune aparte trebuie adusă cu privire la aşa-numita eutanasie
precoce, eutanasia aplicată nou-născutului care suferă grave deficienţe fizice sau
psihice, în care, prin definiţtie, nu avem un consimiţământ al subiectului pasiv,
nici măcar un consimţământ prezumat. Ponderarea gravităţii circumstanţelor
concurente poate duce la situaţii de conflict de interese între continuitatea vieţii
şi calitatea acesteia, viaţă care poate fi insuportabil de degradantă. Gomez
Rivero52, recomandă, pentru astfel de cazuri, invocarea stării de necesitate.

Testamentul vital

S-a ridicat problema dacă consimţământul trebuie să fie actual, adică

dacă ar avea sau nu valoare în ceea ce priveşte eutanasia voinţa manifestată
expres în cadrul declaraţiei cunoscute sub numele de “testament vital”.53
”Testamentul vital” este o declaraţie scrisă în care persoana cu deplină
capacitate juridică cere să nu i se prelungească viaţa artificial dacă, din orice
motiv (boală gravă ireversibilă, accident...) nu ar mai avea şanse de viaţă.
52
Gomez Rivero - La responsabilidad penal del medico, Valencia, 2003, pg 542 şi următoarele
53
“testamentul vital” este reglementat de Legea Cadru nr. 41/14.11.2002, publicată în BOE 274/15.11.2002, lege
care reglementează autonomia pacientului şi drepturile şi obligaţiile în materie de informaţie şi documentaţie
clinică.

41
Subiectul poate, de asemenea, să delege decizia fie medicului, fie familiei sau
unui terţ pentru cazul în care subiectul este lipsit de capacitate juridică. În
principiu, acest refuz la tratamentul medical este eficace dacă consimţământul
nu a fost viciat.
Pentru ca testamentului vital să i se recunoască valabilitatea, acesta
trebuie semnat de catre “testator” fie în faţa unui notar, fie în faţa a doi martori
(care să nu facă parte din familie sau dintre persoanele care ar putea avea de
câştigat din moartea persoanei în cauză). În testamentul vital se poate numi un
reprezentant care să îi substituie voinţa, care să îi înţeleagă cât mai bine
dorinţele, valorile şi motivele personale care stau la baza deciziilor asupra
sfârşitului vieţii, care să lupte pentru îndeplinirea instrucţiunilor lăsate în
testamentul vital.
Opinia majoritară în doctrină este favorabilă manifestării voinţei
pacientului prin “testamentul vital” datorită faptului că dispoziţiile legale permit
fundamentarea cazurilor în care se acţionează asupra victimei inconştiente la
momentul respectiv dacă aceasta şi-a exprimat dorinţa de a muri prin
intermediul “testamentului vital” şi dacă, bineînţeles, această dorinţa persistă.
Totuşi, se pot ivi probleme în legătură cu consimţământul a priori astfel
încât această teorie nu este uşor de admis în primul rând pentru că, în ciuda
faptului că decizia manifestată prin intermediul “testamentul vital” poate fi
expresă şi serioasă, ea nu este actuală, şi, în ipoteza în care subiectul este
inconştient, nu putem presupune ca această voinţă persistă. În consecinţă, o
astfel de voinţă nu mai este inechivocă. O altă critică a acestei teorii: dacă
admitem faptul că nu este necesar ca acest consimţământ-cerere să fie actual,
practic modificăm structura articolului 143 C. pen. spaniol. Astfel, dacă ne
aflam în situaţia cooperării necesare executive la fapta altuia, şi nu în situaţia
autoratului, cel care decide săvârşirea sau nu a faptei este pacientul, şi asta până
în ultimul moment al executării actelor, astfel încât acesta ar putea oricând să se
razgândească şi să renunţe la săvârşirea faptei. În mod logic, pacientul
inconştient nu are o astfel de capacitate de a controla desfăşurarea acţiunii. În

42
consecinţă, dacă acceptam teoria expusă mai sus, ori se încalcă regulile de
valabilitate ale consimţământului, lipsindu-ne de cerinţa actualităţii
consimţământului, ori se modifica structura cooperarii necesare executive şi
calificăm fapta ca omor consimţit sau la cerere, din moment ce terţul devine
autor!
În concluzie, nu se poate aplica art. 143.4 în cazul eutanasiei directe
consimţite dacă nu există o cerere expresă, serioasă, inechivocă, şi în acelaşi
timp actuală şi prezentă pe toată durata acţiuniilor întreprinse. Acest lucru însă
nu împiedică validitatea “testamentului vital” în cazul eutanasiei pasive
(nesupunerea sau neprelungirea unui tratament în scopul menţinerii sau
prelungirii iraţionale a vieţii persoanei sau în cazul aplicării unei terapii care
indirect ar putea cauza moartea) datorită irelevanţei penale a acestui
comportament care este în conformitate cu “lex artis”.
Aceste testamente vitale au apărut ca şi un instrument prin care CDF 54
promovează acceptarea eutanasiei: pentru publicul care încă nu acceptă această
idee, aceste “testamente” le-ar putea schimba, pas cu pas, părerile, acceptându-
se, în primă fază, “dreptul” de a alege cum, unde şi când să mori.
Să analizăm această armă periculoasă pentru legalizarea eutanasiei:
“dacă voi suferi de o boală incurabilă şi ireversibilă…”- chiar dacă multe
dintre aceste boli cauzează moartea, pacientul în cauză ar putea trăi (şi nu
supravieţui- problemă de interpretare care se refera la “calitatea vieţii”) mulţi ani
de la data diagnosticării (spre pildă, multe cazuri de cancer).
“…care mi-ar cauza moartea într-un interval de timp relativ scurt…” –
este o expresie care poate fi interpretată subiectiv (zile, săptămâni, luni, ani?).
“…şi dacă nu sunt capabil să decid asupra tratamentului medical…” –
nefiind date criteriile pentru a interpreta expresia “nu sunt capabil” ne intrebăm
dacă se va putea invoca o senilitate uşoară, sau incapacitatea de a lua decizii
datorită unei traume temporare, unei stări depresive sau altor forme de
incapacitate uşoară şi temporară.

54
Concern for the Dying

43
 “…îi cer doctorului care mă tratează” – doctorul care „mă tratează”
poate fi un doctor care, necunoscându-l pe pacient, nu are cum să cunoască
adevaratele dorinţe (şi, în consecinţă nu va putea interpreta corect această
declaraţie) sau, într-o singură zi de spitalizare, este posibil ca acelaşi pacient să
fie tratat de mai multi doctori -în acest caz oricare dintre doctori ar putea decide
că pacientul nu este capabil să ia decizii, şi prin urmare va retrage sau va înceta
administrarea tratamentului medical-.
“… să nu îmi administreze şi/sau să înceteze administrarea tratamentelor
care nu fac decât să îmi amâne moartea şi care nu sunt necesare pentru confortul
sau pentru alinarea durerilor mele.” – este fraza poate cea mai periculoasă din
acest testament vital pentru acelaşi motiv: nu există criterii de interpretare:
termenul “tratament” defineşte orice procedeu sau îngrijire medicală
administrată de către medic, prin urmare nu se distinge între tratamentele
extraordinare şi cele ordinare şi, dacă este vorba despre un medic pro-eutanasie,
acesta ar putea considera ca şi tratament extraordinar ceea ce pacientul consideră
un tratament ordinar (până şi alimentele, apa, antibioticele în cazul infecţiilor
sunt mijloace care amâna procesul morţii) şi, în consecinţa să înceteze sau să nu
dispună administrarea acestora.
În urma acestei scurte analize concluzionăm că aceste testamente vitale,
fiind declaraţii cu un conţinut ambiguu şi definiţii vagi, imprecise sau pur şi
simplu pro-eutanasie sunt o armă periculoasă împotriva vieţii.
Să presupunem că cineva, în deplinatatea facultăţilor mintale, stabileşte
să i se pună capăt zilelor în cazul în care ar ajunge să sufere o boală ireversibilă;
cine ne asigură că, odată ajuns în această boală şi, astfel, într-o stare de
inconştienţă, nu ar dori să îşi reconsidere poziţia ? Elena Íñigo Corroza,
profesoară de Drept Penal la Universitatea din Navarra susţine că testamentul
vital nu poate fi validat în cazul de faţa pentru că “se solicită un consimţământ
serios, expres şi inechivoc al pacientului în momentul eutanasiei însă
documentul este semnat, de obicei, în alte circumstanţe. La momentul

44
adevărului pacientul şi-ar putea schimba parerea.”55 Acelaşi autor consideră,
referindu-se la toate aspectele eutanasiei, că, “cu o mai mare sau mai mică
interpretare a legii se poate valida orice caz (de eutanasie)”.
În cazul în care nu este posibilă obţinerea consimţământului datorită
suferinţelor pacientului, medicul nu va avea alte opţiuni decât fie alinarea
durerilor cu riscul morţii, fie inactivitatea, menţinându-se astfel durerile, ambele
acţiuni fiind însă atipice. Folosirea sedativelor şi a altor medicamente analgezice
în cazul bolilor terminale este conform tratamentului medical şi nu prezintă
relevanţa penală în primul rând pentru că este în conformitate cu “lex artis”
medicală (însă este necesar consimţământul pacientului, când este posibil).
În cazul bolnavilor în fază terminală aflaţi în situaţii de inconştienţa
ireversibilă, care nu işi pot manifesta astfel consimţământul, şi care nu au
încheiat un testament vital,-într-o viitoare lege ar trebui detaliat acest subiect şi
explicat dacă ne aflam sau nu în faţa unei eutanasii- în mod excepţional, luarea
deciziei asupra acţiunii ar putea reveni unei comisii de experţi şi specialişti în
medicină (sau, potrivit altor păreri, unei comisii de etică compusă, pe lângă
medici, de specialişti din alte domenii, cum ar fi juriştii, de exemplu) care ar
conferi a mai mare securitate juridică şi mai multe garanţii decât alte persoane
(membrii de familie, prieteni…) care ar putea decide în locul pacientului, pentru
că aceşti experti pot cunoaşte şi înţelege mai bine situaţia medicală a pacientului
şi în acelaşi timp ar putea fi obiectivi, deciziile lor neavând de ce să fie arbitrare
(aceşti experţi ar lucra în conformitate cu directive clare, fiind supuşi unui
control; ar putea sa asculte părerea familiei, înainte de a lua o decizie, însă nu
vor putea “să se ascundă după ea”).56
55
http://www.muertedigna.org/textos/euta625.htm
56
Fibla Carla, Paniker Salvador şi alţii – “Tiempo para vivir, tiempo para morir. Consideraciones acerca de la
eutanasia” pag. 26- “trebuie adăugat că în acest subiect este crucială atitudinea clasei medicale. Pentru că
subiectul nu poate, nici nu trebuie să se demedicalizeze. Medicii trebuie să fie garanţia că nu se produc abuzuri.”
Cabello Mohedado, Francisco; Garcia Gil, Jose Manuel, Viqueira Turnez,Agustin – Entre los limites personales
y penales de la eutanasia, Servicio de Publicaciones de la Universidad de Cadiz, Cadiz 1990, pag 78-79-“Pentru
sectorul conservator din Sănătate, medicul nu trebuie niciodată să işi compromită profesia prin decizia de a
omorâ; nu trebuie în nici un caz să se converteasca într-un călău. (…)Nici familia nu pare a fi potrivită pentru a
decide moartea sau viaţa pacientului. Rămâne posibilitatea, la fel de problematică, de a recurge la o comisie

45
 Putem spune că voinţa bolnavului care solicită eutanasia este un exemplu
de ”consimţământ viciat”: condiţiile suferinţei, angoasa şi depresiile restrâng
autonomia acestuia. Un pacient slăbit din cauza suferinţelor este capabil să îşi
analizeze propria situaţie, să delibereze şi să îşi exprime voinţa conştient şi
liber? Apare de asemenea şi problema instigarii: cum putem ştii că voinţa
pacientului nu a fost obiectul unor presiuni externe, economice, financiare sau
familiale? Rugăminţile acestor pacienţi care uneori solicită moartea nu trebuie
înţelese ca şi expresie a unei adevărate voinţe de eutanasiere; acestea sunt de
obicei cereri de ajutor, asistenţă şi afecţiune.

“Va provoca sau va coopera activ, cu acte necesare şi

directe la moartea altei persoane”

Eutanasia este definită ca şi comportamentul de a “provoca sau coopera

activ cu acte necesare şi directe la moartea altei persoane”, cu îndeplinirea
celorlalte condiţii. Astfel, “a provoca” moartea eutanasiatică presupune
realizarea unor acte executive îndreptate, cu intenţie, spre producerea morţii;
cooperarea activă cu acte necesare şi directe constituie un comportament de
colaborare imprescriptibilă, în termenii cooperării necesare, distincţia făcând-o
faptul că pacientul nu are şi respectiv are posibilitatea de a oprii în orice moment
producerea rezultatului. Această redactare a textului de lege a fost interpretată ca
şi o sancţionare a eutanasiei active directe, rămânând în afara acestui art., per a
contrario, celelalte cazuri de eutanasie. Caracterul activ şi cel direct rezultă clar
din redactarea articolului, şi se aplică atât în cazul cooperării cât şi în cazul
provocării morţii. Utilizarea unor proceduri în scopul cauzării morţii sau a
cooperării la atingerea aceluiaşi scop, în mod direct, exclude acele cazuri în care
activităţile nu sunt desfăşurate în scopul producerii morţii, chiar dacă ar putea
favoriza acest rezultat (aşa cum este cazul eutanasiei active indirecte).

însărcinată cu rezolvarea continuitaţii vieţii bolnavului terminal. Este, în sfârşit, excesiv să ne pronunţăm în
privinţa cui decide şi cui execută decizia de a nu continua existenţa unui muribund”

46
 Astfel, este exclusă tipicitatea eutanasiei active indirecte datorită
neîntrunirii în acest caz a tuturor elementelor constitutive ale eutanasie, şi anume
acte necesare şi directe; în plus, în cazul eutanasiei active indirecte, se
acţionează cu intenţie eventuală şi nu cu intenţie directă.
Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul eutanasiei pasive: textul legii
pretinde ca participarea terţului la moartea pacientului să constea într-o acţiune.
În acest caz însă apare o altă problemă care se impune a fi analizată: posibila
tipicitate a acestui comportament în relaţie cu omorul prin omisiune sau cu
omiterea obligaţiei de ajutor.
Aflându-ne în faţa unei inacţiuni sau a neprelungirii tratamentului
medical administrat bolnavilor incurabili şi inconştienti aflaţi în faza terminală,
conform demnităţii umane, dreptul la o moarte naturală subzistă şi atunci când
bolnavul incurabil nu îşi poate manifesta voinţa. Dezvoltarea ştiinţei şi a tehnicii
medicale permit astăzi menţinerea şi prelungirea artificială a vieţii incredibil de
mult. Faptul că bolnavul nu îşi poate manifesta voinţa nu este un motiv pentru a
ne constrânge să folosim iraţional aceste posibilităţi medicale pentru că în acest
caz ne-am afla într-adevăr în faţa unui caz de tratamente inumane şi degradante
administrate pacientului. În aceste condiţii, datorită faptului că nu putem impune
doctorului obligaţia legală de a acţiona, nu vor fi intrunite elementele necesare
pentru a ne afla în faţa unui omor comisiv prin omisiune. Tot aşa, medicul nu va
răspunde penal pentru omiterea obligaţiei de a acorda ajutor (art. 195 şi 196 C.
pen. spaniol), atât pentru faptul că nu există nici o persoană aflată într-o situaţie
disperată (care să aibă nevoie de ajutor şi să solicite acest lucru) cât şi pentru
faptul că nu este posibilă acordarea nici unui ajutor (sau, dacă vreţi, nu este
posibilă nici o acţiune salvatoare eficace); în acest caz singurul ajutor ar fi acela
de a ajuta pacientul să aibă o “moarte demnă” şi nu prelungirea iraţională, inutilă
şi degradantă a vieţii celui aflat în stare de agonie.
Aşa cum am arătat mai sus, eutanasia pasivă care constă în omiterea
tratamentelor extraordinare în scopul prelungirii iraţionale a vieţii este exclusă
din domeniul de aplicare al acestui art.; s-a ridicat însă problema posibilei

47
relevanţe penale a comportamentului realizat în acelaşi scop, acela de a nu
prelungi iraţional viaţa pacientului, dar care constă, într-o acţiune cum ar fi, de
exemplu, acţiunea de a deconecta aparatele care îl menţin artificial în viaţă pe
pacient. Aceste îndoieli asupra impunibilităţii acestor cazuri trebuie respinse din
mai multe motive: în primul rând, viaţa menţinută artificial şi mecanic nu poate
fi considerată ca şi viaţa independentă, viaţa independentă reprezentând obiectul
juridic protejat de către articolul analizat; în al doilea rând, ar fi forţată o
diferenţiere între comportamentele care nu prelungesc viaţa prin omiterea
acordării unui tratament şi între acele comportamente care nu menţin în viaţă
persoana prin întreruperea mijloacelor de care depinde această viaţă, chiar dacă
acest lucru constă într-o acţiune care, în orice caz, trebuie calificată din punct de
vedere juridic ca aparţinând conceptului de a nu prelungi viaţa 57; şi , în al treilea
rând, acţiunea desfăşurată în aceste situaţii nu întruneşte toate cerinţele necesare
pentru a i se putea imputa obiectiv moartea persoanei, la fel cum nu mareşte
riscul producerii acestui rezultat (cauza morţii este, în definitiv, nu decuplarea
aparatelor care îl menţin artificial în viaţă pe pacient ci imposibilitatea acestei
vieţi de a fi independentă).
Potrivit aprecierilor medicale, oprirea sau retragerea tuburilor de
hidratare şi hrănire artificială poate fi considerată o opţiune morală doar când
pacientul este într-o stare de comă ireversibilă, sau când el este conştient, deşi se
află evident în ultimele faze ale procesului morţii şi cere repetat ca hrana şi
lichidul să fie oprite. În aceste cazuri se acceptă realitatea morţii iminente şi lasă
ca boala sau trauma trupească să-şi urmeze cursul natural, acolo unde îngrijirea
medicală nu mai poate reda sănătatea.
Relativ la eutanasia activă indirectă s-a mai formulat o opinie de către
doctrină: caracterul direct al actelor eutanasiatice este cerut numai în cazul
cooperării, în timp ce în ipoteza povocării morţii pacientului ar fi incluse şi
procedeele indirecte constând în tratarea paliativă a dureri care provoacă
moartea. Chiar şi din acest punct de vedere trebuie menţinută impunitatea

57
Gomez Rivero - La responsabilidad penal del medico, Valencia, 2003, pg 542 şi următoarele.

48
eutanasiei active indirecte când este vorba despre un bolnav în faza terminală
pentru că aceste tratamente paliative nu măresc riscul unei morţi deja apropiate
într-o masură suficientă pentru a se putea imputa obiectiv moartea pacientului.
Problema în cazul bolilor grave care nu se află într-o fază terminală: dacă aceste
procedee indirecte îşi au aportul la cauzarea morţii, nu se mai poate invoca
argumentul absenţei imputării obiective. Pentru aceste cazuri, Diez Ripolles 58
consideră că ne aflam în faţa unui conflict între obligaţia de a salva viaţa şi cea
de a garanta o viaţa demnă (art. 20.7 Codul pen.), conflict soluţionat în favoarea
licităţii intervenţiei medicale.
În concluzie, numai cooperarea necesară şi cea necesară executivă
manifestate printr-o acţiune directă în scopul producerii morţii pacientului vor fi
relevante din punctul de vedere al dreptului penal.

“Ar suferi o boala gravă care i-ar provoca indubitabil

moartea sau care i-ar provoca suferinţe grave, permanente şi
dificil de suportat”

În acest caz legea penală nu este suficient de clară, ceea ce determină o

anumită insecuritate juridică, fiind necesară recurgerea la experţii în medicină
pentru a determina ceea ce trebuie să înţelegem prin expresii ca “boală gravă”,
“suferinţe grave, permanente şi difícil de suportat”, sau boală care ar “provoca
indubitabil moartea”. Nu este vorba despre o lege-cadru, o lege în alb; nu exista
nici o normă care să o completeze însă doctrina este de părere că expresia “boală
gravă” trebuie înţeleasă lato sensu: în acest concept trebuie incluse nu numai
bolile patologice ci şi problemele de sănătate derivate din orice traumatism (ex.
un accident).
Art. 143 C. pen. spaniol prevede două ipoteze, ambele având ca şi
premisă existenţa unei boli grave: această boală fie provoacă indubitabil moartea
pacientului, fie îi provoacă suferinţe grave, permanente şi dificil de suportat.
58
Diez Ripolles în Diez Ripolles şi Garcia Martin – Comentarios al Codigo Penal. Parte Especial, vol. I, pag 241

49
 Prin expresia “boală gravă care i-ar produce indubitabil moartea” se
înţelege, conform definiţiei elaborate de către Grupul de Studii a Politicii
Criminale59 “acea situaţie în care se găseşte o persoană care, ca şi consecinţă a
unei leziuni sau a unei boli, suferă, conform cunoştinţelor medicale, de o
afecţiune incurabilă şi fie poate fi calificat ca şi bolnav în fază terminală (sau
bolnav incurabil), fie este cunoscut faptul că boala respectivă îi va provoca
moartea, cu siguranţă sau cu o mare probabilitate, într-un termen relativ scurt şi
relativ determinat” (totuşi, nu prezintă o importanţă majoră faptul că rezultatul
morţii se va petrece într-un termen relativ scurt, pentru că în cazurile îndoielnice
s-ar putea recurge la cea dea doua ipoteză, cea privitoare la “suferinţe grave,
permanente şi dificil de suportat”).
Expresia “suferinţe grave, permanente şi dificil de suportat” reprezintă
“situaţia în care se află o persoană care suferă de o boală, o incapacitate sau o
leziune cu privire la care, conform actualelor cunoştinţe medicale, nu există
posibilităţi de vindecare şi există certitudinea, sau o mare probabilitate, că vor
persista pe tot parcursul vieţii acelei persoane, fapt care provoacă grave suferinţe
(fizice sau psihice!) dificil de suportat, cum ar fi situaţia de disconfort fizic sau
psihic care, fiind important din punct de vedere social, face această situaţie
insuportabilă, din punct de vedere subiectiv, pentru cel afectat” (Grupul de
Studii a Politicii Criminale). Faptul că această interpretare extinctivă include şi
suferinţele psihice, ne trimite la cazul “Ramon Sampedro” care, suferind de 26
de ani de tetraplegie ireversibilă, nu se putea bucura de viaţă. Ramon Sampedro,
a fost primul spaniol care, sprijinit de Asociaţia “Dreptul de a muri cu
demnitate” prezidată de filosoful Salvador Paniker, a adresat instanţelor spaniole
o cerere solicitând eutanasia, ulterior adresându-se şi CEDO. Ambele cereri au
fost respinse (cea de-a doua pentru vicii de procedură).
Observăm din definiţiile elaborate de către Grupul de Studii a Politicii
Criminale că, interpretănd lato sensu conceptul de “boală”, se includ şi situaţii
ca şi leziunile sau incapacităţile incurabile. Această interpretare este posibilă şi
59
Grupul de Studii a Politicii Criminale - O alternativă la tratamentul juridic al disponibilităţii asupra propriei
vieţi, 1993, p 21

50
chiar necesară dacă definim “boala” ca şi o lipsă a sănătăţii, sănătate înţeleasă ca
şi “situaţie de confort fizic, mental şi social”60, în termenii adoptaţi de către
Organizaţia Mondială a Sănătăţii61. Pe de altă parte, în opinia doctrinei spaniole,
acest înţeles amplu al conceptului de boală este posibil dacă luăm în considerare
fundamentul disponibilităţii asupra propriei vieţi în relaţia dintre acest drept,
dreptul la demnitate şi dreptul de a nu fi supus la tratamente degradante,
consideraţii care ne îndeamnă să nu reducem situaţiile de eutanasie la limitele
unui concept de boală excesiv restrâns.
Trebuie să recunoaştem că atât cunoştinţele cât şi capacităţile medicale
de azi sunt limitate, însă zilnic se fac progrese în acest domeniu.
Boala de care suferă pacientul ar fi o condiţie a aplicării eutanasiei; ea ar
trebui să fie incurabilă şi ireversibilă, să provoace moartea pacientului în scurt
timp sau să îi provoace suferinţe insuportabile. În aprecierea acestor caractere,
considerăm, în principal, că pot interveni erori în diagnosticare –errare
humanum est. Chiar dacă acceptăm că aceste riscuri pot fi îndepărtate prin
înfinţarea unei comisii speciale care să pună diagnosticul, considerăm că există
un alt obstacol: caracterul neabsolut al incurabilităţii şi al irevesibilităţii. S-a
vazut până acum că ceea ce pare incurabil cu un tratament se poate vindeca prin
alte mijloace; ceea ce ieri era incurabil, poate fi vindecat azi sau mâine (spre
pildă, turbarea, sifilisul, tuberculoza, diabetul, etc).62 Acelaşi raţionament în
cazul "stării vegetative permanente": nu avem certitudinea că pacientul nu se va
recupera.
Cu privire la caracterul insuportabil al durerilor provocate de boala de
care suferă pacientul, suferinţe insuportabile care ar trebui să justifice eutanasia,
iată ce spune Ricardo Royo Villanueva, profesor de medicină legală 63: “nu cred
în suferinţe insuportabile căci durerile ni se dau în funcţie de capacitatea
60
Valle Muniz – Comentarii la Noul Cod Penal, Thomson-Aranzadi, 2005, pg 707
61
Berdugo- Consimţământul în leziuni, Note de politică Criminală, nr 143, pag 212
62
S-au inregistrat sute de cazuri în care medicii au crezut că pacienţii sunt în stare de “comă ireversibilă” şi care
ulterior şi-au revenit şi şi-au reluat viaţa
63
Ricardo Royo Villanueva, profesor de medicină legală - El derecho a morir sin dolor, Edit. Aguilar, Madrid,
1929, págs. 147/8; 151 şi 169

51
rezistenţei noastre; şi, din momentul în care o durere este insuportabilă (cum nu
o mai putem suporta) am încetat să mai trăim.”
În momentul în care ne pronunţăm în favoarea sau în contra eutanasiei
trebuie să avem în vedere toate aceste aspecte: eutanasia este ireversibilă, iar
dacă nu am exclus posibilitatea existenţei vreunei erori ca şi cele menţionate mai
sus, nu trebuie recurs la eutanasie.

Nedeterminarea subiectului activ

Se consideră că subiectul activ poate fi oricine, din moment ce legea nu

cere expres o anumită calitate: poate fi medic specialist sau un terţ, deşi în acest
caz executantul ar avea nevoie de un certificat medical care să ateste starea
bolnavului; şi medicul ar avea nevoie de certificarea altor medici. După parerea
noastră, legiuitorul ar fi trebuit să prevadă mai multe garanţii, mai ales din
moment ce putem întâlni aceste ipoteze şi în afara spaţiului medical. Condiţiile
speciale de garanţie care ar trebui să se aplice acestor situaţii ar fi impus
restrângerea cercului subiecţilor activi la personalul medical competent. Ar fi
fost mai prudent configurarea unui delict special în care să întâlnim calitatea de
medic (sau personalul medical) ca şi o condiţie pentru aplicarea acestui art. În
orice caz, legiuitorul ar trebui să dezvolte sau să completeze acest art.
prevăzând, dacă nu exigibilitatea calităţii speciale de medic pentru subiectul
activ, măcar obligativitatea existenţei unor adeverinţe sau certificate medicale
sau ştiinţifice şi bineînţeles personalul competent pentru eliberarea acestora.
De lege lata, faptul că Codul Penal nu a limitat aplicarea acestui
privilegiu al sancţionării situaţiilor eutanasiatice membrilor profesiei medicale,
extinzându-o oricărei persoane, prezintă relevanţă în interpretarea distinctă a
posibilelor erori asupra condiţiilor vitale reale, după cum este vorba despre un
profesionist (medic) sau altă persoană fără nici o cunoştinţă medicală.
Aşa cum am văzut în Codurile Deontologice, medicii nu trebuie să
provoace niciodată moartea; scopul medicinei nu este acesta, chiar dacă unele

52
legi ar permite acest lucru sau chiar dacă pacientul ar solicita-o. În caz contrar,
considerăm că societatea, în special persoanele grav bolnave, ar putea să îşi
piardă încrederea în personalul medical din moment ce medicul joacă rolul unui
“călău”.
Cu privire la latura subiectivă, ar mai fi de făcut o precizare : ne aflăm in
faţa unei intenţii calificate64. Printre elementele constitutive ale acestui delict se
numără şi scopul special al infracţiunii: chiar dacă textul de lege un prevede
expres, este unanim acceptat că fapta prevăzută la art. 143.4 trebuie să fie
animată de compasiune, de milă, adică să fie săvârşită pentru ca pacientul în
cauză să nu mai sufere inutil.

Tentativa, în cazul art. 143.4 C. pen. spaniol

Redactarea actualului Cod penal spaniol a exclus teoriile existente în

doctrină potrivit cărora moartea persoanei în cauză nu ar fi rezultatul
infracţiunii, ci ar fi o condiţie obiectivă a punibilitătii. Principala critică a acestei
teorii este acea potrivit căreia, admiterea faptului că moartea este o condiţie
obiectivă a punibilităţii ar duce la concluzia că aceasta nu ar trebui să fie comisă
cu intenţie de către cel responsabil. Dacă moartea ar fi o condiţie obiectivă a
punibilităţii, indispensabilă pentru aplicarea sancţiunii, cazurile în care sunt
realizate actele executive fără a se produce moartea, ar fi impunibile. Din contră,
dacă nu acceptam această teorie şi privim moartea persoanei ca şi rezultat al
delictului, acest delict nu se consumă dacă nu se produce moartea, însă acest
lucru nu exclude posibilitatea sancţionării tentativei.

2.3.2. Sancţionarea eutanasiei; posibilitatea suspendării

executării pedepsei cu închisoarea

64
Florin, Streteanu - Drept penal. Partea generală, vol. 1, pag. 376, edit. Rosetti 2003 - “intenţia calificată,
numită şi intenţie specială, este acea formă a intenţiei directe caracterizate de prevederea în norma de incriminare
a unui scop special”

53
 Sancţiunea impusă în cazul întrunirii elementelor constitutive ale
infracţiunii prevăzute de art. 143.4 este inferioară cu 1 sau 2 grade pedepselor
prevăzute de alin 2 şi 3 al aceluiaşi art., adică a pedepselor prevăzute pentru
cazurile de cooperare necesară neexecutivă şi respectiv de cooperare necesară
executivă la sinuciderea altei persoane, ceea ce ne înseamnă că comportamentele
analizate aici sunt, în principiu, paralele celor prev. de alin 2 şi 3 al aceluiaşi art.
Conform regulilor de determinare a pedepsei aplicabile în dreptul spaniol, aşa
cum am arătat mai sus, judecătorul va putea impune o pedeapsă de la şase luni la
doi ani, pentru primul caz (cooperare necesară), şi de la un an şi şase luni la şase
ani pentru cel de al doilea caz (cooperarea necesară executivă).
Fără îndoială, ceea ce este important de subliniat este faptul că ne aflăm
în faţa unei pedepse care permite, în anumite cazuri, datorită faptului că
cuantumul pedepsei este inferior pragului de doi ani, suspendarea executării
pedepsei privative de libertate conf. art. 80 C. pen. spaniol.
Mai mult, dacă pedeapsa aplicată în cauză este mai mică de un an,
aceasta va putea fi substituită cu pedeapsa arestului pentru sfârşitul săptămânii
(fiecare săptămână de închisoare se va substitui cu două aresturi de sfârşit de
săptămână) sau cu pedeapsa amenzii (fiecare zi de închisoare se va înlocui cu
două cote-amendă, acestea fiind determinate în funcţie de patrimoniul
inculpatului) conf. art. 88 C. pen. spaniol.

CAPITOLUL III – EUTANASIA ÎN DREPTUL ROMÂN

La fel ca şi în alte sisteme de drept, problema tratată are la bază

caracterul disponibil sau indisponibil asupra dreptului la viaţă, pentru ca mai
apoi să apară discuţia privind întâietatea dreptului la libertate asupra dreptului la
viaţă.

54
 Doctrina de drept constituţional consideră dreptul la viaţă unul absolut şi
indisponibil : „dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului” 65, fiind „cel
dintâi şi cel mai firesc fiinţei umane” 66 şi totodată că „viaţa este valoarea
supremă, esenţială sau fundamentală a fiinţei umane, izvorul sau sursa tuturor
celorlalte drepturi fundamentale”67.
Constantin Bulai consideră de asemenea că viaţa fiinţei umane este o
“valoare supremă în relaţiile sociale a căror desfăşurare normală nu poate fi
concepută fără apărarea dreptului fundamental al omului la viaţă. Acest drept are
caracter absolut.”68
Există în doctrina română şi păreri contrare: Radu Chiriţă, după ce în
introducerea articolului „Dreptul constituţional la viaţă şi dreptul penal” 69 admite
faptul că „dreptul primordial al oricărei persoane este acela de a exista”, şi faptul
că nu există un drept de a muri, în cuprinsul aceleiaşi lucrări afirmă că dreptul la
viaţă nu este unul absolut, argumentând cu existenţa unor atingeri licite ale
acestuia70.
Acelaşi autor, cu toate că textul constituţional prevede existenţa dreptului
la viaţă (art. 22), ridică următoarea problemă: protecţia pe care statul o acordă
vieţii este un drept sau o libertate.71
65
Ion, Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, edit Europa Nova, Bucureşti 1996, pag 78
66
I.. Moraru Stănescu, Drept constituţional şi instituţii politice, edit. Luminalex, Bucureşti 2001, pag. 200
67
Nicolae Pavel, consideraţii teoretice referitoare la dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică, Dreptul nr.
5/2003, pag 38
68
Constantin Bulai, Avram Filipas, Constantin Mitrache – Instituţii de drept penal, edit. Trei, Bucureşti 2001,
pag 280
69
Radu, Chiriţă - Dreptul constituţional la viaţă şi dreptul penal, http://www.raduchirita.ro/articole/viata.pdf
70
în acest sens este invocat, în principal, existenţa pedepsei cu moartea -considerăm că, din moment ce România
a abolit această pedeapsă, nu se poate susţine că îi este permis individului ceea ce Statul şi-a interzis; în al doilea
rând sunt invocate alte situaţii în care este permisă atigerea dreptului la viaţă: „apărarea contra unei violenţe
ilegale, arestarea legală şi prevenirea evadării unei persoane deţinută în mod legal, reprimarea unei revolte sau
insurecţii” -în aceste cazuri însă, recursul la forţă este licit doar dacă este absolut necesar pentru a se menţine
ordinea de drept şi doar pentru că o asemenea conduită este necesară pentru apărarea ordinii de drept
71
în ideea că drepturile sunt „acele interese protejate la care persoana căreia îi aparţin nu poate renunţa, în timp
ce libertăţile sunt atribute ce aparţin persoanei umane pe care ea poate decide în mod liber dacă să şi le exercite
sau nu”. Totuşi, în aceeaşi lucrare se opinează că „Viaţa unei persoane nu interesează doar pe aceasta, aşa cum se
întâmplă în cazul libertăţilor, ci este o valoare care interesează statul şi societatea în ansamblul ei datorită

55
 O altă problemă discutată este „încercarea de a concilia protecţia vieţii cu
respectul dorinţei pacientului de a muri cu demnitate” precum şi cu dreptul
persoanei la libertate, cu dreptul de a nu fi supus torturii şi nici unui fel de
pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant, cu dreptul la viaţă intimă,
familială şi privată sau libertatea conştiinţei... Considerăm că am arătat, pe
parcursul prezentei lucrări, faptul că dreptul la viaţă primează asupra celorlalte
drepturi ale individului, în consecinţă vom face o scurtă trecere în revistă a unor
aspecte şi particularităţi aplicabile în dreptul român, fără a insista.
Şi în Codul penal român, infracţiunile contra persoanei sunt aşezate, nu
întâmplător, imediat după infracţiunile contra statului; în această categorie,
infracţiunile contra vieţii sunt tratate primele. 72 Motivul care stă la baza acestei
alegeri a legiuitorului este importanţa pe care o acordă legiuitorul vieţii, cu toate
că în cuprinsul Constituţiei, la Titlul I, Principii generale, art. 1 alin 3 prevede că
„demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a
personalităţii umane (...) reprezintă valori supreme, şi sunt garantate” iar dreptul
la viaţă este proclamat doar în Titlul II - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale, cap. II - Drepturile şi libertăţile fundamentale, art. 22.
O altă dovadă a faptului că legiuitorul român a considerat dreptul la viaţă
mai important decât celelalte drepturi este cuantumul pedepsei aplicabile73: în
cazul infracţiunilor împotriva vieţii este prevăzută pedeapsa închisorii până la 25
de ani, pe când în cadrul infracţiunilor contra libertăţii persoanei, pedeapsa
maximă ajunge la 25 de ani numai dacă a dus la moartea persoanei, fiind firesc
ca legea penală să acorde cea mai mare însemnătate ocrotirii vieţii omului, aşa
cum observă prof. Alexandru Boroi74.

implicaţiilor deosebite sociale, economice şi familiale pe care le implică.”

72
Ioana, Vasiu Drept penal partea specială, edit. Accent, Cluj-Napoca, 2005, pag. 82
73
Florin, Streteanu - Drept penal. Partea generală, vol. 1, edit. Rosetti 2003 pag 311, 312.importanţa obiectului
juridic al infracţiunii constituie un criteriu în stabilirea limitelor legale de pedeapsă, precum şi criteriul de
ordonare a infracţiunilor în partea specială a Codului penal.
74
Alexandru Boroi, Infracţiuni contra vieţii, edit. All Beck, Bucuresti 1999, pag 1.

56
 În doctrină se consideră că Statul apare întotdeauna ca şi subiect pasiv
general şi mediat pentru că orice infracţiune aduce atingere societăţii. 75
Alexandru Boroi consideră că viaţa este o valoare în a cărei existenţă este
interesată întreaga societate şi totodată o valoare al cărui conţinut se relevă pe
deplin numai în cadrul societăţii: „legea ocroteşte nu numai interesul fiecărui
individ de a trăi, de a-şi conserva şi prelungi viaţa, dar mai ales interesul
societăţii ca viaţa fiecărui om să fie păstrată şi respectată de ceilalţi, conservarea
vieţii individuale fiind hotărâtoare pentru existenţa societăţii care nu poate fi
concepută decât ca formată din indivizi în viaţă”76.
Codul penal român din anul 1936 prevedea eutanasia ca şi o formă
atenuantă a omorului.77 Alexandru Boroi78 arată că, în expunerea de motive se
precizează că art. 468 „urmăreşte să înlăture discuţiile din doctrină, după care
consimţământul victimei ar anula criminalitatea faptului”.
Sub imperiul actualului cod penal, având în vedere neexistenţa unor
prevederi speciale privind eutanasia, aceasta va fi încadrată la art. 174, 175 sau
176, în funcţie de circumstanţe. Astfel, dacă făptuitorul are calitatea de soţ sau
de rudă apropiată a subiectului pasiv, infracţiunea va fi sancţionată ca şi omor
calificat (conf. art. 175 lit. c) iar dacă făptuitorul a mai săvârşit deja un omor,
fapta va fi încadrată la art. 176 lit c, ca şi omor deosebit de grav (la fel în cazul
eutanasiei asupra unei femei gravide, dacă făptuitorul a cunoscut această stare).
Amintim observaţia făcută în doctrină potrivit căreia, „date fiind circumstanţele

75
Florin, Streteanu - Drept penal. Partea generală, vol. 1, edit. Rosetti 2003, pag 335 citându-i pe V. Dongoroz şi
C. Bulai.
76
Alexandru, Boroi, Infracţiuni contra vieţii, edit. All Beck, Bucuresti 1999, pag 2.
77
Dana-Luiza Tămăşanu, în lucrarea Eutanasia în dreptul penal român, apărută în revista Dreptul 5/2005
precizează că omorul săvărşit în urma rugăminţii stăruitoare şi repetate, sub impulsul unui sentiment de milă,
pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane care suferă de o boală incurabilă şi a cărei moarte era
inevitabilă din această cauză va fi pedepsit cu închisoarea corecţională de la 1 la 5 ani.
78
Alexandru, Boroi - Euthanasia – Concept, controverse şi reglementare, pag 80, Revista de drept penal nr.
2/1995, citându-i pe C. Rătescu, T. Pop, V. Dongoroz, H. Aznavorian, M. Papadopolu, N. Pavelescu, Gh.
Periţeanu (Codul Penal Carol al II-lea adnotat, partea specială, vol. III, edit. Librăria Socec, Bucureşti, 1937,
pag. 100)

57
speciale determinate de starea de sănătate a victimei, se pot reţine atenuante
judiciare”79
Este posibilă participaţia penală (coautorat, instigare sau complicitate) cu
precizarea că circumstanţele personale nu se vor răsfrânge asupra
participantului.
În lumina evoluţiei relaţiilor dintre medici şi pacienţi, acestora din urmă
le-a fost recunoscut dreptul de a refuza sau opri o intervenţie 80. În cazul în care
este necesară o intervenţie de urgenţă iar pacientul nu îşi poate exprima voinţa,
medicul va putea deduce acordul pacientului din manifestările anterioare ale
acestuia; conf. art. 17, în cazurile în care se cere acordul reprezentantului legal
iar acesta se opune unei intervenţii considerate de către medici în interesul
pacientului, decizia va reveni unei comisii de specialitate. Astfel, orice
intervenţie medicală presupune consimţământul pacientului, un consimţământ
informat, bazat pe principiul etic al autonomiei individuale şi pe dreptul la
viaţă81. În aceeaşi lucrare se arată că, în aceste cazuri, nu avem de a face cu o
eutanasie, fapta medicului neintrând sub incidenţa art. 174 deoarece nu sunt
întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de omor. „a nu începe
tratamentul şi a nu îl continua constituie conduita bolnavului” care, potrivit legii
46/2003 este răspunzător pentru decizia sa. Nici elementul subiectiv al
eutanasiei nu este întrunit: medicul nu urmăreşte moartea pacientului ci salvarea
vieţii pacientului, depunând toate diligenţele în acest sens. Dacă, din contră,
medicul, având consimţământul pacientului, urmăreşte moartea pacientului,
considerând că aceasta este soluţia pentru alinarea suferinţelor, atunci săvârşeşte
infracţiunea de omor.
Partizanii eutanasiei susţin de asemenea că consimţământul victimei ar
exclude caracterul ilicit al faptei; pentru aceasta, ar fi nevoie de îndeplinirea a

79
Radu Chiriţă - Dreptul constituţional la viaţă şi dreptul penal, http://www.raduchirita.ro/articole/viata.pdf; în
acelaşi sens Alexandru Boroi, Euthanasia – Concept, controverse şi reglementare, pag 81 - Revista de drept
penal nr. 2/1995
80
art. 14 Legea Nr. 46 din 21 ianuarie 2003
81
Dana-Luiza Tămăşanu, Eutanasia în dreptul penal român, Dreptul nr.5-2005, pag 174

58
două condiţii adică să privească un bun sau un interes de care persoana poate să
dispună şi consimţământul să fie valabil.
Prof. Florin Streteanu arată82 că în „majoritatea sistemelor juridice actuale
(consideră) ca fiind indisponibil dreptul la viaţă”. George Antoniu 83 precizează
că doctrina italiană şi germană s-au pronunţat în acelaşi sens.
Noul Cod penal (Legea nr. 301/2004)84, prevede la art. 25.1 faptul că
consimţământul subiectului pasiv poate acţiona ca şi cauză justificativă, însă
alin. 2 al aceluiaşi art. exclude aplicarea acestei cauze justificative în cazul
infracţiunilor contra vieţii. Nici în noua reglementare dreptul la viaţă nu este
considerat un drept disponibil, prin urmare prima cerinţă pentru ca
consimţământul să excludă caracterul ilicit al faptei nu este îndeplinită. Asupra
celei de a doua condiţii (consimţământul să fie valabil), am arătat mai sus faptul
că considerăm acest consimţământ ca fiind viciat. Acelora care au propus
nepedepsirea faptelor de omor săvârşite din compasiune şi la cererea victimei li
s-a răspuns că legalizarea euthanasiei ar exercita o presiune inadmisibila asupra
unor handicapaţi, batrâni, bolnavi incurabili care au încă dorinţa de a trăi, care ar
fi culpabilizaţi, reproşându-li-se că au devenit fiinţe inutile şi trăiesc pe seama
colectivităţii. De asemenea, s-a motivat că criteriul incurabilităţii este dificil de a
fi folosit faţă de progresele ştiinţei, iar consimţământul victimei în aceste cazuri
cu greu s-ar putea afirma că este pe deplin liber.85
S-a propus în doctrină86 invocarea stării de necesitate pentru excluderea
răspunderii penale, aşa cum s-a procedat acum câţiva ani în Olanda. Nu
82
Florin, Streteanu - Drept penal. Partea generală, vol. 1, edit. Rosetti 2003, pag 444.
83
George Antoniu, Consimţământul victimei - Revista de drept penal nr. 4/2003
84
Legea nr. 301/2004, Art. 25. - (1) Nu constituie infractiune fapta prevăzută de legea penală săvârsită cu
consimtământul victimei, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în
pericol.
(2) Dispozitiile alin. (1) nu se aplică în cazul infractiunilor contra vietii, în cazul infractiunilor contra integritătii
corporale sau a sănătătii acestea nu se aplică, dacă fapta la care s-a consimtit contravine legii sau bunelor
moravuri. )
85
Alexandra Boroi - Euthanasia – Concept, controverse şi reglementare, pag 80, Revista de drept penal nr.
2/1995, pag 82.
86
Radu Chiriţă - Dreptul constituţional la viaţă şi dreptul penal, http://www.raduchirita.ro/articole/viata.pdf

59
considerăm că este respectată, în acest caz, cerinţa proporţionalităţii; valoarea
socială a vieţii fiind superioară celorlalte valori care ar putea fi invocate în acest
caz, aşa cum am susţinut şi arătat pe parcursul prezentei lucrări. Streteanu F,
analizând starea de necesitate, vorbeşte despre „condiţiile acţiunii de salvare”87;
în cazul de faţă nu considerăm că putem vorbi despre o acţiune de salvare. Se
pare că, în prezent, în România, există cazuri de eutanasie; o astfel de soluţie sau
o dezincriminare ar avea acelaşi efect ca şi în Olanda: vor avea loc multe cazuri
de eutanasie săvârşite conform legii, fără însă a aduce la lumină toate cazurile de
eutanasie, şi mai mult, sedimentarea în conştiinţa fiecăruia a faptului că, din
moment ce legea nu interzice acest lucru, eutanasia este un lucru bun şi licit,
ceea ce va duce la deprecierea acestei valori. În acest caz nu trebuie să uitam că
dreptul penal îndeplineşte şi o funcţie educativă 88 care, chiar dacă este auxiliară,
este deosebit de importantă.

87
Florin, Streteanu - Drept penal. Partea generală, vol. 1, edit. Rosetti 2003, pag 434-439 starea de necesitate
trebuie să fie comisă în intenţia de a înlătura pericolul, să fie singura cale de evitare a pericolului, să nu producă
o urmare vădit mai gravă decât cea pe care ar fi produs-o pericolul, făptuitorul să nu fi avut obligaţia de a se
sacrifica.
88
Florin, Streteanu - Drept penal. Partea generală, vol. 1, edit. Rosetti 2003, pag 20

60
 CAPITOLUL IV – CONCLUZII

4.1. Alte argumente, pro şi contra eutanasiei

Pe parcursul acestei lucrări am prezentat, de câte ori s-a ivit ocazia, atât
argumentele partizanilor eutanasiei cât şi opiniile contrare existente în doctrină.
Ar mai fi unele completări.
Unii dintre promotorii eutanasiei, pentru a justifica eutanasia, prezintă
problema în următorul mod: fie aplicăm eutanasia pacientului, fie îl lăsăm să
moară în chinuri şi suferinţe. În mod normal mulţi, din compasiune, vor accepta
ideea eutanasiei dacă li se prezintă problema pacientului din aceste două
perspective extreme, crezând, în mod greşit, că nu există alte opţiuni.
Opţiunea o reprezintă tratamentele şi îngrijirile paliative: putem utiliza
analgezice sau calmante pentru că ştiinţa, progresând continuu în lupta cu
durerea fizică şi suferinţa psihică, ne pune la dispoziţie aceste tratamente. Se
poate întampla ca aceste analgezice să aibă ca şi efect secundar pierderea
conştiinţei (parţial sau total) sau apropierea morţii; totuşi, utilizarea acestora este
licită dacă sunt îndeplinite unele condiţii: a) dacă nu există o alternativă mai
bună (alte analgezice care să nu aibă aceste efecte secundare), b) dacă nu se mai
poate face nimic altceva, c) dacă pacientul în fază terminală suferă dureri grave,
d) dacă bolnavul a îndeplinit deja sau poate îndeplini ultimele „obligaţii” (ne
referim la rezolvarea problemelor familiale, la primirea tainelor bisericeşti -
spovedanie, împărtăşire, etc.). Aplicarea acestor tratamente paliative, chiar şi
atunci când accelerează moartea, nu trebuie confundată cu eutanasia, cu
asistenţa la suicid sau cu omorul consimţit: din punct de vedere obiectiv
deoarece cauza morţii nu sunt aceste îngrijiri ci acei factori care au pus în
mişcare procesul morţii; din punct de vedere subiectiv pentru că intenţia directă
nu este de a accelera sau de a cauza moartea, fapt acceptat sau tolerat ca şi efect
probabil, secundar şi subordonat rezultatului urmărit, adică alinarea suferinţelor.
61
Diferenţa o face şi administrarea unei doze adecvate durerilor în cauză
(administrarea unei supradoze, când medicul ştie că aceasta va provoca moartea
pacientului, înseamna eutanasie).
“Moartea demnă” despre care se vorbeşte nu o găsim în eutanasie, ci în
aceste tratamente şi îngrijiri paliative, în eliminarea suferinţelor şi nu a fiinţei
care suferă, ajutându-l pe pacient să îşi depăşească temerile şi incertitudinile, în
atitudinea solidară a celor apropiaţi până în ultimul moment.
Dacă spunem că este licit să omori pe cineva, să îl ajuti să moară sau să
te sinucizi datorită suferinţelor şi pentru că „viaţa nu mai are calitate”, atunci
spunem că viaţa umană şi persoana umană are o valoare extrinsecă şi relativă,
adică condiţionată de existenţa unor anumite calităţi sau avantaje (partizanilor
eutanasiei li se datorează această subtilă nuanţare, menită să manipuleze opinia
publică: identificarea „demnităţii condiţiilor de viaţă” cu „demnitatea
persoanei”), spunem că persoana umană este lipsită de o demnitate sau valoare
intrinsecă şi absolută; altfel spus, persoana umană nu are nici o valoare prin
simplul fapt că este o persoana umană, această valoare fiind condiţionată de
existenţa anumitor calităţi (printre care sănătatea) pe care societatea le consideră
necesare pentru a merita să traieşti. Această formă de a gândi este inumană,
greşită, foarte periculoasă (un asemenea „control al calităţii” s-ar putea sa fie de
neoprit) şi totodată contrară principiului egalităţii între fiinţele umane. Motivul
fundamental pentru care nimeni nu are „dreptul” de a se sinucide sau de a ajuta
pe alţii să moară este pentru că toţi avem o demnitate, adică o valoare intrinsecă
şi absolută, şi valorile nu se distrug, valorile se protejează! O societate
incapabilă de a-şi ajuta membrii mai slabi şi-a pierdut simţul umanităţii, a
pierdut sensul civilizaţiei şi s-a transformat într-o societate barbară, o societate
în care homo hominis lupus est, o societate în care este încălcat dreptul şi dorinţa
omului de a fi tratat ca şi o persoană şi nu ca şi un obiect, de a fi tratat ca şi un
scop în sine şi nu ca şi un mijloc pentru alt scop.

62
 Aşa cum am arătat în primele rânduri ale lucrării, modelul Olandei a
demonstrat că legalizarea eutanasiei nu duce în mod necesar la practicarea
acesteia în conformitate cu legea. De aceea ne îngrijorează unele aspecte:
- posibilitatea creşterii numărului eliminărilor celor slabi, bolnavi şi care
suferă de incapacităţi, şi, în acelaşi timp, creşterea presiunilor asupra
muribundului (presiuni interne şi externe) sau asupra doctorului (în calitate de
executant sau de persoană abilitată să certifice starea ireversibilă şi incurabilă a
pacientului) din partea familiei. Să nu excludem nici ipoteza în care medicii se
vor arăta mai „binevoitori” eutanasiei datorită economisirii mijloacelor medicale
şi pentru reducerea costurile din unităţile medicale;
- posibilitatea existenţei unor abuzuri sociale şi omoruri simulate sub
forma eutanasiei, relaţionate cu legalizarea eutanasiei ar putea mări teama unora
(în special al celor slabi – bătrânii, bolnavii) că datorită bolilor de care suferă ar
putea fi, involuntar, eutanasiaţi;
- posibilitatea ca eutanasia să devină un stimul pentru proliferarea
organizaţiilor ilegale dedicate traficului de organe;
- posibilitatea pierderii speranţei de viaţă în cazul în care concură unii
factori negativi cum ar fi îndepărtarea, abandonul sau izolarea bătrânilor şi
bolnavilor în locuri ostile (azile, reşedinţe, spitale...);
- eutanasia promovează suicidul indirect, prin neaprecierea valorii pe
care o are viaţa. În general societatea, văzând că o faptă este dezincriminată o
consideră un lucru bun, sănătos. Dacă societatea acceptă eutanasia, cum îi putem
spune unui adolescent disperat că nu are dreptul de a-şi lua viaţa dacă fata pe
care o iubeşte l-a respins?
Generalizarea eutanasiei, la fel ca şi acceptarea acesteia ca şi un lucru
bun contribuie la consolidarea percepţiei că o viaţă cu dificultăţi, limitări şi
suferinţe nu merită trăită. Aceasta se materializează într-o înmulţire a cazurilor
de eutanasie voluntară (percepţia faptului că propria viaţă nu merită trăită) şi de
eutanasie nonvoluntară (convingerea că viaţa anumitor bolnavi este lipsită de
valoare). Creşterea numărului cazurilor de eutanasie voluntară este consecinţa

63
percepţiei faptului că propria viaţă nu merită trăită dar şi a presiunii sociale care
îl poate determina pe un bolnav cronic dependent să se simtă vinovat pentru că
nu a solicitat eutanasia şi nu le-a uşurat viaţa celorlalţi membrii ai familiei care
trebuie să îl ingrijească.
Este indiscutabil faptul că adoptarea eutanasiei (şi a avortului) ca şi o
opţiune medicală legitimă pentru a pune capăt unor boli sau suferinţelor
generate de către acestea frânează cercetarea şi avansul medicinei: ceea ce
impulsionează cerecetarea şi dezvoltarea de noi tratamente sunt bolile şi
simptomele pe care încă nu le putem vindeca sau alina; dacă optăm pentru
eliminarea bolnavilor pe care nu putem, în ignoranţa noastră, să îi vindecăm…de
ce să mai căutăm alternative la ceea ce considerăm o opţiune licită şi
extraordinar de eficace?
Eutanasia şi avortul conduc la mentalitatea eugenesică, adică la
legitimarea eliminării persoanelor bolnave, cu deficienţe, cu incapacităţi sau
“inutile”, după negarea condiţiei lor de persoane umane, a demnităţii acestora şi
a drepturilor de care beneficiază.

4.2. Concluzii

Europa a spus „nu” eutanasiei; Olanda şi Belgia însă au avut o altă

poziţie poate datorită faptului că „nu”-ul european nu a fost foarte ferm.
Problema care poate izvorî din această lipsă de consens, din stabilirea sistemelor
permisive în anumite state cu privire la eutanasia este problema “turismului
morţii”. Aceşti turişti sunt cei care nu îşi văd satisfăcute revendicările în propria
ţară şi se decid să se deplaseze în alt stat pentru a beneficia de o legislaţie mai
favorabilă care să le permită indeplinirea ultimei dorinţe.
Aşa cum am vazut de-a lungul lucrării, eutanasia (cu excepţia
ortonasiei)89 nu poate avea justificare nici umană, nici juridică, nici medicală,

89
Nici Congresul International privind eutanasia, care a avut loc la Niza (20-23 septembrie 1984) nu a autorizat
decât ortotanasia.

64
nici economică şi nici de altă natură. Medicul care o practică şi-a încălcat
menirea şi comite o crimă.
“În ultimii 20 de ani a avut loc o revoluţie, fără a se trage nici un foc de
armă: 27.000.000 de copii, nenăscuţi şi nedoriţi, au fost îndepărtaţi în
conformitate cu dispoziţiile legale, şi acum acest “ajutor la moarte” întră în prim
plan”.90
Suntem martorii unei construcţii la nivel naţional a uneia dintre acele
„structuri ale păcatului” despre care vorbea Papa Ioan Paul al II-lea 91. O
structură mică poate fi considerată insignifiantă, dar când capătă proporţii va fi
acceptată ca şi parte din peisajul mondial. Obligaţia noastră este de a opri
construcţia acestei structuri prin toate mijloacele posibile, de a o frâna şi de a o
înlocui cu ceva cu adevărat animat de sentimente de compasiune.

90
Dr. Joseph R. Stanton - La eutanasia y el falso "derecho a morir" -
http://vidahumana.org/vidafam/eutanasia/falso.html
91
Papa Ioan Paul al-II-lea, Evangelium Vitae, http://www.vatican.va/edocs/ESL0080.HTM

65
 ANEXA nr. 1 - Asociación Derecho a Morir Dignamente, Apartado
31.134, 08080 BARCELONA92

TESTAMENT VITAL
(Manifestare a vointei privind sfarsitul propriei vieti)

Subsemnatul.........................................., identificat
prin........................................, domiciliat în............................................., major,
în deplinătatea facultăţilor mintale, liber şi după o îndelungată deliberare,
DECLAR:
Că, dacă mă voi afla într-o situaţie în care nu voi putea decide asupra
îngrijirii medicale, consecinţă a unei discapacităţi fizice sau mentale, datorită
faptului că m-aş afla într-una din stările clinice enumerate la punctul 4 a acestui
document, şi dacă doi medici independenţi declară că starea mea este
ireversibilă, voinţa mea inechivoca este următoarea:
1. Să nu mi se prelungească viaţa prin mijloace artificiale, cum ar fi
tehnicile de asistenţă vitală, fluide intravenoase, medicamente sau alimentaţie
artificială.
2. Să mi se administreze medicamentele necesare pentru alinarea
maximă a stării mele, a suferinţelor psihice sau a durerii fizice cauzate de boală
sau de lipsa fluidelor sau alimentării, chiar dacă ar putea duce la scurtarea vieţii
mele.
3. Dacă mă aflu într-o situaţie critică, să mi se administreze
medicamentele necesare pentru a sfârşi definitiv, rapid şi fără dureri, cu
suferinţele arătate la punctul 2.

92
http://www.monografias.com/trabajos/eutanasia/eutanasia.shtml

66
 4. Stările clinice la care fac referire mai sus sunt: afecţiune celebrală
gravă şi ireversibilă; tumoare malignă aflată în metastază; boală degenerativă a
sistemului nervos şi/sau al sistemului muscular în fază avansată, cu o importantă
limitare a mobilităţii mele şi lipsă a răspunsului pozitiv la tratamentul specific,
dacă acesta există; alte boli sau situaţii având o gravitate similară celor
anterioare.
Altele: (se vor putea specifica, dacă se doreşte acest
lucru) .......................................................................................................................
..........
5. Desemnez ca şi reprezentant pentru a veghea îndeplinirea
instrucţiunilor privind sfârşitul vieţii mele cuprinse în prezentul document, şi să
ia deciziile necesare în acest scop, pe:
Numele reprezentantului:
………............................................................................, identificat
prin...................................................
6. Declar, de asemenea, că eliberez pe medicii care mă vor trata de orice
răspundere civilă şi penală care ar putea deriva din îndeplinirea acestei
declaraţii.
7. Îmi rezer dreptul de a revoca prezenta declaraţie în orice moment, oral
sau scris.
Data........................ Locul.........................
Semnătura....................................

Martori:
1. Nume.......................................... identificat prin.....................................
Semnătura.................................
2. Nume....................................... identificat prin........................................
Semnătura.................................
REPREZENTANT:
Semnătura...............................

67
Data.................................

68
 ANEXA 2 – o scurta enumerare (exemplificativă) a unor organizaţii
care luptă împotriva eutanasiei, apărând viaţa potenţialelor victime

1. Vida Humana Internacional

45 SW 71 Avenue, Miami, FL 33144
Tel.: (305) 260-0525 Fax: (305) 260-0595
Email: vhi@vidahumana.org
Páginas web: http://www.vidahumana.org/ www.soloparajovenes.org
Publicatie: Escoge la Vida

2. Human Life International (HLI)

4 Family Life, Front Royal, Virginia, 22630
Tel.: (540) 635-7884 Fax: (540) 636-7363
Publicatii: HLI Reports, HLI Special Reports y HLI Update - Página web:
http://www.hli.org/

3. National Conference of Catholic Bishops (NCCB)

Secretariat for Pro-Life Activities
3211 4th Street NE, Washington, DC 20017-1106
Tel.: (202) 541-3070
Publicatii: Life at Risk - Página web :
http://www.nccbuscc.org/prolife/issues/euthanas/index.htm

4. American Academy of Medical Ethics (AAME)

P.O. Box 451, Bristol, TN 37621
Telephone: 423-844-1095
main@ethicalhealthcare.org
Publicatii: Issues in Law and Medicine y The Healing Ethic - Página web :
http://www.ethicalhealthcare.org

69
5. American Life League (ALL)
Post Office Box 1350, Stafford, Virginia 225
Tel.: (540) 659-4171 FAX: (540) 658-2586
Publicatii: Celebrate Life! y Communique - Página web: http://www.all.org

6. Americans United for Life (AUL)

343 South Dearborn Street, Suite 1804, Chicago, Illinois 60604
Tel.: (312) 786-9494
Publicatii: Studies in Law and Medicine- Página web : www.unitedforlife.org

7. The Center for Bioethics and Human Dignity

2065 Half Day Road
Bannockburn, IL 60015 USA
Voice: 847.317.8180
Fax: 847.317.8101
E-mail: info@cbhd.org - Página web : http://www.cbhd.org

8. Citizens United Resisting Euthanasia (CURE)

303 Truman St., Berkeley Springs, West Virginia 25411
Tel.: (304) 258-LIFE
Life matters - Página web : http://www.mysite.verizon.net/vze7zk68/index.html

9. International Anti-Euthanasia Task Force (IAETF)

Post Office Box 760, Steubenville, Ohio 43952
Tel.: (614) 282-3810 - Página web : http://www.internationaltaskforce.org

10. National Legal Center for the Medically Dependent and Disabled
Post Office Box 441069, Indianapolis, Indiana 46204

70
Tel.: (317) 632-6245
Publicatii: Issues in Law and Medicine.
National Right to Life Committee (NRLC)
419 7th Street NW, Washington, DC 20004
Tel.: (202) 626-8800 FAX: (202) 737-9189
Publicatii: NRL News
Página web: http://www.nrlc.org/nrlc

11. Physicians for Compassionate Care (PCC)

William Toffler, M.D., President
716 SW Cheltenham Street, Portland, Oregon 97201
Tel.: (503) 245-0919 - Página web : http://www.pccef.org/

71
 BIBLIOGRAFIE

1. Alexandru Boroi, Euthanasia – Concept, controverse şi reglementare, pag

80, 81 - Revista de drept penal nr. 2/1995
2. Alexandru Boroi, Infracţiuni contra vieţii, edit. All Beck, Bucuresti 1999,
pag 1, 2
3. Berdugo- Consimţământul în leziuni, Note de politică Criminală, nr 143,
pag 212
4. Biblia, Exod. 20, 13; Biblia, Rom. 5, 3-4
5. Cabello Mohedado, Francisco; Garcia Gil, Jose Manuel, Viqueira
Turnez,Agustin – Entre los limites personales y penales de la eutanasia,
Servicio de Publicaciones de la Universidad de Cadiz, Cadiz 1990, pag
78-79
6. Codul de deontologie medicală
7. Constantin, Bulai, Avram Filipas, Constantin Mitrache – Instituţii de
drept penal, edit. Trei, Bucureşti 2001, pag 280
8. Constituţia Spaniei
9. Dana-Luiza Tămăşanu, Eutanasia în dreptul penal român, Dreptul
nr.5/2005, pag 174
10.Diez Ripolles în Diez Ripolles şi Garcia Martin – Comentarios al Codigo
Penal. Parte Especial, vol. I, pag 241
11.Florin, Streteanu - Drept penal. Partea generală, vol. 1, edit. Rosetti 2003,
pag 20, 311, 312, 335, 376, 434-439, 444
12. Fibla Carla, Paniker Salvador şi alţii – “Tiempo para vivir, tiempo para
morir. Consideraciones acerca de la eutanasia” pg. 26
13.Fraga Mandian, Antonio; Lamas Meilan, Manuel Maria -
“Consimţământul informat”, Revista Xuridica Galega, Pontevedra, 1999,
pag 55
14.George Antoniu, Consimţământul victimei - Revista de drept penal nr.
4/2003
15.Gomez Rivero - La responsabilidad penal del medico, Valencia, 2003, pg
542 şi următoarele
16.Grupul de Studii a Politicii Criminale - O alternativă la tratamentul juridic
al disponibilităţii asupra propriei vieţi, 1993, p 21
17.Ioana, Vasiu- Drept penal partea specială, edit. Accent, Cluj-Napoca,
2005, pag. 82
18.Ion, Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, edit Europa Nova,
Bucureşti 1996, pag 78
19.I.. Moraru Stănescu, Drept constituţional şi instituţii politice, edit.
Luminalex, Bucureşti 2001, pag. 200
20.Jakobs Gunthet - Suicid, eutanasie şi drept penal, editorial Tirant lo
Blanch libros, Valencia, 1999, pg 58-59 şi pag 61

72
21.John Breck, Darul sacru al vieţii, Patmos Cluj, 2001, p. 257
22.Jose Parejo Guzman - Problemática juridica actual de la eutanasia en el
ordenamiento juridica espanol, Revista general de derecho penal, 4 nov.
2005, pag. 4
23.Legea Nr. 46 din 21 ianuarie 2003
24.Legea nr. 301/2004
25.Legea Cadru nr. 41/14.11.2002, publicată în BOE 274/15.11.2002
26.Legii Generale a Sănătăţii, Legea nr 14 din 25.04.1986, BOE
101/29.04.1986
27.Muniz, Valle– Comentarii la Noul Cod Penal, Thomson-Aranzadi, 2005,
pg 707
28.Muniz, Valle; Jose Manuel şi alţii – Comentarios al nuevo codigo penal,
editia 4, edit Thomson-Aranzadi, 2005
29.Nicolae, Pavel- Consideraţii teoretice referitoare la dreptul la viaţă şi la
integritatea fizică şi psihică, Dreptul nr. 5/2003, pag 38
30. Platon, Republica III, 906
31. Ricardo Royo Villanueva - El derecho a morir sin dolor, Edit. Aguilar,
Madrid, 1929, pag. 147/8; 151 şi 169
32.Roda Juan Cordoba, Aran Mercedes Garcia, Marcial Pans - Comentario al
Codigo Penal. Parte Especial, vol. I, pg 42
33.Roxin Claus, Tratamiento juridico-penal de la euthanasia, Revista
electronica de ciencia penal y criminologia, RECPC 01-10 (1999).

34. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Recomandarea nr.

779/1976, http://www.unav.es/cdb/acoerec76-779.html
35. Joseph R. Stanton - La eutanasia y el falso "derecho a morir" -
http://vidahumana.org/vidafam/eutanasia/falso.html
36. Papa Ioan Paul al-II-lea, Evangelium Vitae,
http://www.vatican.va/edocs/ESL0080.HTM
37. Radu Chiriţă - Dreptul constituţional la viaţă şi dreptul penal,
http://www.raduchirita.ro/articole/viata.pdf;
38. Sentinţa nr. 23 a CEDO pronunţată în data de 29.04.2002 în cazul Pretty
vs. UK, dosar nr. 2346/02, CEDH 2002-III,
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/portal.asp?
sessionId=6805559&skin=hudoc-fr&action=request
39. http://es.wikipedia.org/wiki/Eutanasia
40. http://www.conoze.com/doc.php?doc=1544
41.http://www.religioustolerance.org/euthanas.htm
42. http://www.clarin.com/diario/2002/04/01/s-03701.htm
43. http://hebdomario.typepad.com/confidencial_7d/2005/04/holanda_recono
c.html
44.http://www.wma.net/s/policy/c8.htm
45. http://www.wma.net/s/policy/e13b.htm
46.http://www.unav.es/cdb/dhbcedmcapitulo06.html
47.http://www.unav.es/cdb/dhbcedmcapitulo06.html
73
48.http://2005.rgnpress.ro/index.php?
option=com_ab_calendar&month=07&year=2005&day=08&Itemid=1
49.http://stiri.rol.ro/stiri/2005/07/200589.htm
50. http://www.catholicdoctors.org.uk/Special_Documents/diane_pretty_judg
ement.htm
51.http://assembly.coe.int/main.asp?
Link=/documents/workingdocs/doc05/fdoc10495.htm
52.http://www.religioustolerance.org/euthanas.htm
53. http://www.echr.coe.int/Eng/Press/2002/jan/prettyeprioritypress.htm
54. http://www.admd.net/eumonde.htm
55. http://www.admd.net/eumonde.htm
56.http://www.religioustolerance.org/euthanas.htm
57.http://www.religioustolerance.org/euthanas.htm
58. http://www.admd.net/eumonde.htm
59. http://www.admd.net/eumonde.htm
60. http://www.admd.net/eumonde.htm
61. http://www.admd.net/eumonde.htm
62. http://www.admd.net/eumonde.htm
63. http://www.admd.net/eumonde.htm
64.http://www.religioustolerance.org/euthanas.htm
65. http://www.muertedigna.org/textos/euta625.htm
66.http://www.monografias.com/trabajos/eutanasia/eutanasia.shtml
67. http://www.patriarhia.ro/bioetica/bioetica.php
68. www.euthanasia.com/sp-book1.html
69. www.muertedigna.org/
70. www.geocities.com/jesalgadom/eutanasia_espanol1.html

74