Studii

Eutanasia între legitimare şi contestare. Trei

argumente în favoarea eutanasiei şi evaluarea lor
din perspectivă teologică*

GABRIEL NOJE

Consideraţii preliminare

Î n cursul ultimelor decenii, problematica eutanasiei este tot mai frecvent chestionată la
nivel mondial în cadrul unor ample şi interminabile dezbateri etice în legătură cu maniera
în care trebuie să fie abordată etapa sfârşitului vieţii, cu precădere în cazul persoanelor care
suferă de un handicap, de o suferinţă – fizică şi/sau psihică – agonizantă, de o boală incura-
bilă degradantă personal ori social sau de o boală în fază avansată sau terminală etc.
Asemenea altor dileme bioetice contemporane care au captat inevitabil şi nemijlocit
interesul general, problematica eutanasiei a devenit rapid – însă nu fără anumite simplificări
de sens – un subiect intens mediatizat, suscitând, în rândul opiniei publice, reacţii cât se
poate de diverse şi de contradictorii. În funcţie de sistemul de valori sau de apartenenţa
sau nu a oamenilor la o credinţă religioasă, aceste reacţii se întind de la cele de acceptare –
fără rezerve morale – a acestei practici în societate la cele de toleranţă şi sfârşesc cu cele de
refuz categoric a acesteia. Mai mult decât atât, caracterul controversat şi confuzia generală
care planează asupra problemei eutanasiei sunt sporite şi de faptul că, la nivelul legislaţiilor
europene, şi nu numai, există diferenţe notabile în ceea ce priveşte legalitatea acesteia. Astfel,
în timp ce în unele ţări europene au fost adoptate deja legi care depenalizează eutanasierea1,
Tabor, nr. 9, septembrie, 2018

în altele aceasta continuă să fie interzisă cu desăvârşire.

*
Studiul de faţă a fost realizat în cadrul Proiectului „Religie, politică şi drepturile omului”, finanţat de Asociaţia
Diatheke, Cluj-Napoca, printr-o bursă doctorală privată pentru anul 2016-2017.
1
În Europa, Olanda este prima ţară care la 1 aprilie 2002 adoptă o lege prin care legalizează eutanasia umană.
Exemplul acesteia este urmat, la scurt timp, de Belgia prin intrarea în vigoare pe 20 septembrie 2002 a unei legi
pro eutanasie adoptată în data de 28 mai a aceluiaşi an. Câtiva ani mai târziu, pe 19 martie 2009, Luxemburg
oferă, de asemenea, cadrul legal practicii eutanasiei. În 2014, Belgia devine şi prima ţară din lume care permite
eutanasierea minorilor aflaţi în stadiul terminal al bolii. În schimb, Elveţia nu acceptă legalizarea eutanasiei, însă
suicidul asistat este legalizat din 1941.

46
 Eutanasia între legitimare şi contestare

Studii
Pe de altă parte, având în vedere că eutanasia ridică numeroase interogaţii fundamentale
care vizează însăşi valoarea vieţii umane, examinarea acestei practici se situează la graniţa
unor domenii precum politica, religia şi drepturile omului, întrucât fiecare dintre aceste
domenii pune în centrul responsabilităţilor şi preocupărilor lor fiinţa umană şi ideea de
demnitate a vieţii acesteia. În ceea ce priveşte ultimul domeniu amintit, se poate adăuga
faptul că, nu de puţine ori în ultimele decenii, partizanii eutanasiei au pretins recunoaşterea
unui „drept la moarte cu demnitate” derivat din dreptul individului la autonomie, aducând în
sprijinul acestuia nenumărate argumente.
În studiul de faţă ne propunem să trecem în revistă şi să analizăm teologic trei dintre
argumentele la care fac referire cei care clamează existenţa unui „drept la moarte”. Demersul
nostru va fi precedat mai întâi de unele consideraţii cu privire la definirea eutanasiei,
a formelor ei, a contextului social, cultural şi moral al postmodernităţii care îi determină
apariţia etc. Apoi, după ce vom fi tratat propriu-zis tema anuntaţă, într-un ultim subcapitol al
studiului, vom prezenta foarte succint poziţia celor care susţin că eutanasia poate fi acceptată
ca un drept al insului modern de a dispune de propriul corp. Concluziile vor sintetiza întregul
nostru demers.

De la „moartea bună” la moartea provocată sau dorită

Dilema sau disputa etică actuală iscată în jurul practicii eutanasiei are ca punct de
pornire dezacordul sau ambiguitatea dintre/între accepţiunea originară a termenului şi
conotaţia acestuia primită în modernitate. Etimologic, termenul de eutanasie provine de
la grecescul euthanatos (εὺ = bine, bun şi θἀνάτος = moarte) şi poate să fie tradus prin
sintagmele „moarte bună” sau „moarte fericită”2. Deşi nu este foarte frecvent utilizat, cu sensul
mai sus amintit, termenul eutanasie se regăseşte la câţiva dintre scriitorii din Antichitatea
greco-romană. În acest sens, cu valoare adverbială, termenul eutanasie apare la poetul grec
Cratinos (sec. V. î. Hr.) şi înseamnă moarte bună sau moarte liniştită3. La fel, în una dintre
multele scrisori adresate lui Atticus de către celebrul orator şi om politic latin Cicero (106-43
î. Hr.), cuvântul eutanasie este întrebuinţat cu valoare substantivală, având sensul de moarte
demnă şi glorioasă: „Se află în scrisoarea ta un pasaj care nu conteneşte să mă uimească:
«Felicitări, deci, pentru alegerea ta a unei morţi paşnice! Felicitări! Părăseşte ţara ta!» Cum?
Mi-aş părăsi ţara sau cel puţin aşa aş lăsa să se înţeleagă şi tu, departe de a mă împiedica, tu
mă aprobi? (s.n.)”4.
Noţiunea de eutanasie păstrează aceeaşi semnificaţie şi la istoricul latin Suetoniu (63
î. Hr.-14 d. Hr.): moarte bună, uşoară, care survine la momentul potrivit. Făcând referire
la moartea împăratului roman Augustus, istoricul latin consemnează: „Moartea ce i-a dat-o
soarta a fost uşoară, aşa cum şi-a dorit-o întotdeauna. Căci aproape de câte ori auzea că
2
Cf. MICHEL MARET, L’euthanasie: alternative sociale et enjeux pour l’éthique chrétienne, Éditions Saint-Augustin,
Tabor, nr. 9, septembrie, 2018

Saint Maurice, 2000, p. 15. După cunoştinţele autorului, cel care ar fi utilizat pentru prima dată substantivul euta-
nasie este filozoful grec Posidippe (300 î. Hr.), care, într-un fragment din operele lui care s-a păstrat, desemnează
prin acest cuvânt moartea liniştită: „Dintre toate câte poate omul doreşte să obţină, el nu doreşte nimic mai bun
decât o moarte paşnică” (fragmentul 19). Cu valoare adverbială sau adjectivală, termenul eutanasie apare în limba
greacă în secolul al V-lea î. Hr., la poetul şi autorul de comedii Cratinos cu sensul de a muri de moarte bună. În
secolul al treilea î. Hr., în filozofia stoică este amintit de mai multe ori verbul euthanaeô cu înţelesul de a muri
bine, a muri demn, în deplină stăpânire de sine, iar dacă este necesar ca urmare a unui suicid.
3
PHILIPPE LETELLIER, „Histoire et définition d’un mot”, în: PHILIPPE LETELLIER (ed.), L’euthanasie. Volume I – aspects
éthiques et humaines, Éditions du Conseuil du l’Europe, Strasbourg, 2003, p. 13.
4
CICÉRON, Correspondence, Tome 10, Livre XVI, 7, 3, texte établi, traduit et adnoté par Jean Beaujeau, Les Belles
Lettres, Paris, 1991, p. 37 (traducerea noastră).

47
 Gabriel Noje

cineva a murit repede şi fără nici un chin, se ruga şi el şi ai lui să aibă o asemenea euthanasie
Studii
– căci acesta era cuvântul pe care obişnuia să-l folosescă (s.n.)”5.
În aproximativ aceeaşi epocă, filozoful evreu Filon din Alexandria (13/20 î. Hr.-50 d.
Hr.) vorbeşte despre eutanasie în termeni laudativi, subliniind faptul că o bătrâneţe şi o
moarte frumoase sunt cele mai mari binefaceri ale omului: „Cine, deci, nu cunoaşte că o
bătrâneţe frumoasă şi o moarte frumoasă sunt cele mai mari bunuri ale omului, în timp ce
natura nu are parte nici de una nici de cealaltă pentru că ea nu cunoaşte nici îmbătrânirea
nici moartea”6. Evidenţiem şi faptul că însuşi jurământul lui Hiprocate stipula ca medicul să
nu facă niciun rău care să provoace moartea pacientului.
Concluzia care se poate desprinde din cele câteva exemple de mai sus este aceea că
în Antichitatea greco-romană, expresia eutanasie era întrebuinţată pentru a desemna
o experienţă trăită, pentru a evidenţia „o calitate a ultimelor momente ale vieţii”7 sau a
surprinde condiţiile în care moartea survenea8. Indiferent de numirile care i s-au dat: moarte
bună, blândă, frumoasă, uşoară, demnă sau glorioasă, este cert faptul că sensul literal al
termenului eutanasie nu presupunea niciodată pentru cei din vechime o acţiune întreprinsă
de cineva pentru a grăbi moartea altei persoane aflate în suferinţă.
Cu totul alta este, însă, accepţiunea generală a termenului eutanasie în modernitate,
când, invocarea lui curentă, în mass-media sau oriunde altundeva, ne duce imediat cu gândul
mai mult la actul medical intenţionat de a provoca moartea cuiva şi mai puţin la calitatea
acestei morţi. Definiţia contemporană a eutanasiei are înţelesul specific de provocare sau
administrare a morţii, la cererea unui pacient, efectuată prin intervenţia unuia sau a mai
multor membri ai corpului medical şi prin intermediul mijloacelor medicale de care aceştia
dispun, având ca scop eliberarea pacientului de o stare de degradare fizică sau psihică, greu
de suportat9.
Conform specialiştilor, filozofului şi omului de stat britanic Francis Bacon îi revine
responsabilitatea de a fi pus în circulaţie pentru prima dată în lumea modernă cuvântul
eutanasie cu un sens foarte asemănător cu cel pe care îl regăsim utilizat în mediul medical
actual10. Contextul în care filozoful britanic face referire la practica eutanasiei este acela în
care atrage atenţia asupra îndatoririlor care îi priveau pe medicii epocii sale şi care, în opinia
acestuia, nu se limitau doar la restabilirea stării de sănătate a unei persoane, ci vizau în acelaşi
timp şi alinarea durerilor şi suferinţelor muribunzilor la capăt de drum pământesc.

5
C. SUETONIUS TRANQUILLUS, Vieţile celor doisprezece Cezari, XCIX, traducerea de David Popescu şi C.V. Georoc,
studiu introductiv de David Popescu, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 2005, p. 115.
6
PHILON D’ALEXANDRIE, De Sacrificiis Abelis et Caini, § 100, Introduction, traduction et notes par Anita Méasson,
Paris, 1966, p. 155, 157 (traducerea noastră).
7
MICHEL MARET, L’euthanasie: alternative sociale…, p. 16.
8
Vezi GEORGIOS MANTZARIDIS, Morala creştină. II. Omul şi Dumnezeu, Omul şi Semenul, Poziţionări şi perspective
existenţiale şi bioetice, traducere de Cornel Constantin Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 514.
9
Cf. JEAN-CLAUDE LARCHET, Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace..., traducere din lim-
Tabor, nr. 9, septembrie, 2018

ba franceză de Marilena Bojin, Editura Basilica, Bucureşti, 2012, p. 105. Vezi şi NADINE DAVOUS, „Euthanasie, un
mot si lourd”, în: Études, tome 384, nr. 3 (3843), mars, 1996, p. 323. Studiul poate fi accesat electronic la adresa
http://gallica.bnf.fr/accueil/?mode=desktop. De asemenea, JEAN-FRANÇOIS MALHERBE, „Quelques remarques sur
l’euthanasie. Euthanasie ou soins palliatifs?”, în: CHARLES SUSANNE, MARIE-GENEVIÈVE PINSART (textes réunis par),
L’euthanasie ou la mort assistée, coll. Sciences, Éthiques, Sociétés, De Boeck Université, Bruxelles, 1991, p. 30.
10
PATRICK VESPIEREN, Face à celui qui meurt. Euthanasie, acharnement thérapeutique, accompagnement, coll.
Temps et contretemps, Desclée de Brouwer, Paris, 1984, p. 140. A se vedea şi MADELEINE MOULIN, „À la recherché
de la «bonne mort» perdue ou la lutte des acharnements thérapeutique et législatif”, în: CHARLES SUSANNE, MARIE-
GENEVIÈVE PINSART (textes réunis par), L’euthanasie ou la mort assistée..., p. 16. De asemenea, SIMONA ŞTEFANA
ZETEA, „Dincolo de dialogul surzilor. De la legitimarea la legitimitatea eutanasiei?”, în: Studia Universitatis Babeş-
Bolyai. Bioethica, LVIII (2013), nr. 1, p. 35.

48
 Eutanasia între legitimare şi contestare

Iată ce spunea Francis Bacon: „Voi spune încă, insistând asupra acestui subiect, că

Studii
datoria medicului nu este doar de a restabili sănătatea, ci şi de a alina durerile şi suferinţele
legate de boli; şi aceasta nu doar pentru că alinarea durerii, privită ca un simptom periculos,
contribuie şi conduce la însănătoşire; ci şi pentru că a-i face parte bolnavului, atunci când
nu mai este nicio speranţă pentru el, de o moarte uşoară şi liniştită (s.n). Căci nu puţină
fericire este să ai parte de o moarte bună (eutanasie) […] Dar, în timpul nostru, medicii par
să-şi facă o regulă din a-i abandona pe bolnavi de îndată ce au ajuns la capătul vieţii (s.n).
În timp ce, după părerea mea, dacă ar dori să nu dezerteze de la împlinirea datoriei lor şi,
prin urmare, de la omenie, ei n-ar trebui să precupeţească nici o strădanie când e vorba de
a-i ajuta pe muribunzi să iasă din această lume cât mai lin şi mai uşor. Or, căutarea acestor
mijloace noi o numim căutare a unei morţi ce se arată a fi o moarte bună (eutanasia)”11.
Receptarea acestui pasaj, în care Bacon vorbeşte despre rolul medicului în ceea ce priveşte
tratarea bolnavului, nu este scutită de anumite incongruenţe interpretative. Unii autori au
tendinţa să vadă în acest fragment memorabil o nouă situare, modernă, a problematicii
eutanasiei în cadrul raportului medic-pacient, în care celui dintâi îi incumbă sarcina expresă
de a procura o moarte bună celui din urmă. În fond, regândirea eutanasiei în aceşti termeni
are loc, în opinia lui Madeleine Moulin, în contexul unei preocupări crescânde a societăţii
moderne faţă de îndivid în detrimentul societăţii12.
În schimb, alţi autori au semnalat faptul că convingerile filozofului britanic legate de
datoria medicului au fost citate sau citite adesea într-o manieră trunchiată13, subiectivă, care
să favorizeze cumva recunoaşterea practicii eutanasiei în sensul curent al termenului. În
acest sens, Patrick Vespieren este de părere că, în textul amintit, Francis Bacon constată în
rândul medicilor din perioada sa o vădită lipsă de interes pentru tratarea durerii persoanelor
suferinde sau muribunde. De aceea, argumentează în continuare teologul catolic, ceea ce
acesta le recomanda nu era altceva decât dezvoltarea unei medicini paliative, dacă ar fi să
folosim o expresie din vocabularul medical curent. În altă ordine de idei, după Vespieren,
Bacon ar fi avut în vedere acordarea de îngrijiri medicale „capabile să transforme ultimele
momente ale vieţii, cu condiţia de a nu fi separate de însoţirea spirituală a bolnavului”14.
Astfel, asigurându-se ca persoanele muribunde să primească un tratament medical adecvat
care să le înlesnească o petrecere cât mai paşnică a ultimelor momente dinaintea morţii,
medicii nu ar fi făcut altceva decât să împlinească un vis vechi al omenirii, şi, de altfel, al
fiecărui om în parte, anume acela de a avea parte de o moarte liniştită sau bună. În concluzie,
în opinia teologului catolic, Francis Bacon nu ar fi utilizat cuvântul eutanasie în accepţiunea
care prevalează în zilele noastre, ci cu sensul său originar care avea în vederea calitatea morţii,
iar nu o acţiune de grăbire sau administrare a acesteia15.
Chiar dacă termenul de eutanasie a pătruns în vocabularul limbilor europene în perioada
modernităţii timpurii, acesta va căpăta o mai mare rezonanţă în rândul opiniei publice şi va
fi tot mai frecvent evocat abia odată cu dezvoltările remarcabile ale ştiinţei medicale de la
începutul secolului al XX-lea, când se va încetăţeni şi înţelesul curent a lui, respectiv acela
de moarte provocată sau dorită. Din acest motiv, considerăm că merită să insistăm şi să
Tabor, nr. 9, septembrie, 2018

reflectăm puţin asupra contextului cultural şi social al apariţiei practicii eutanasiei şi să

vedem care sunt cauzele care au condus la legitimarea medicală şi socială a acesteia. Analiştii

11
Vezi în limba franceză FRANCIS BACON, Oeuvres Philosophiques, traducere de M. Bouillet, Hachette, 1834. Noi am
folosit traducerea citatului în română după JEAN-CLAUDE LARCHET, Sfârşit creştinesc vieţii noastre..., p. 106.
12
Cf. MADELEINE MOULIN, „À la recherché de la «bonne mort» perdue…”, p. 16.
13
PATRICK VESPIEREN, Face à celui qui meurt…, p. 140.
14
PATRICK VESPIEREN, Face à celui qui meurt…, p. 141.
15
Vezi şi SIMONA ŞTEFANA ZETEA, „Dincolo de dialogul surzilor…”, p. 35.

49
Studii Gabriel Noje

fenomenului au identificat mai mulţi factori care, coroboraţi, au făcut să se ajungă la situaţia
cotidiană de îndreptăţire a eutanasiei la nivelul percepţiei sociale.

Eutanasia în contextul socio-cultural actual: cauze,

tendinţe, provocări

Întâi de toate, este necesar să amintim faptul că progresele fulminante înregistrate în

medicină pe parcursul secolului trecut au determinat schimbări substanţiale de mentalitate în
ceea ce priveşte maniera omului de a se raporta la propria suferinţă, la fenomenul îmbătrânirii
sau chiar la moarte16. Pe de o parte, prin descoperirea analgezicelor medicina a reuşit să
„îmblânzească”17 suferinţa fizică şi psihică a persoanelor încercate de boli necruţătoare sau
mortale. La fel, îmbunătăţirea tratamentelor medicale – pe lângă cea a calităţii condiţiilor
de existenţă – a permis, în unele ţări foarte dezvoltate economic, prelungirea semnificativă a
duratei vieţii în general18. În sfârşit, graţie tehnologiilor medicale şi nivelului foarte avansat
al cercetărilor din domeniu, viaţa biologică a unei persoane poate să fie menţinută astăzi prin
mijloace artificiale chiar şi atunci când nu se mai întrevede pentru bolnav nicio perspectivă
de recăpătare a sănătăţii sau a vieţii19.
Pe de altă parte, aşa cum se putea oarecum anticipa, pe lângă rezultatele scontate şi realele
avantajele pe care le prezintă pentru pacienţi, aceste reuşite din partea ştiinţei medicale au fost
însoţite, din nefericire, şi de anumite efecte colaterale neprevăzute care au ridicat şi ridică pe mai
departe nenumărate dileme etice. În acest sens, aşa cum studiile medicale arată, prelungirea
duratei de viaţă a cauzat ivirea multor boli degenerative precum cancerul, Parkinson-ul sau
Alzheimer-ul şi a multor alte afecţiuni20. Apoi, este întâlnit tot mai des în practica medicală
fenomenul denumit „încrâncenare terapeutică”, adică tendinţa de a menţine un muribund în
viaţă prin mijloacele artificiale, doar din dorinţa de a se încerca toate posibiltăţile pentru a-i
menţine viaţa biologică, nemaiexistând pentru acesta şansă reală de vindecare21. Desigur, acest
lucru nu face altceva decât să-i complice muribundului starea în care se află şi să-i prelungească
mai mult suferinţa îndurată decât să-i îmbunătăţească propriu-zis calitatea vieţii. De aceea, aşa
cum bine precizează teologul ortodox Georgios Mantzaridis, în mod paradoxal, prelungirea
vieţii biologice nu reprezintă altceva decât prelungirea procesului morţii22. Aşa se face că,
pentru a se soluţiona cumva astfel de cazuri medicale dificil de încadrat etic, discuţiile legate de
necesitatea sau moralitatea decuplării de la aparate a muribundului au ridicat direct întrebarea
dacă se poate accepta şi legaliza practica eutanasiei în plan medical.
Despre eutanasie este vorba, de asemenea, şi în cazul pacienţilor cărora li se administrează
de către medici o doză mai mare de substanţe sedative atunci când boala lor devine de

16
Cf. JEAN-PAUL HARPES, „Les justifications contemporaines de l’euthanasie”, în: PHILIPPE LETELLIER (ed.),
L’euthanasie…, p. 27.
17
Vezi şi ŞTEFAN ILOAIE, Cultura vieţii. Aspecte morale în bioetică, coll. Bioetica, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca,
Tabor, nr. 9, septembrie, 2018

2009, pp. 99-100.

18
MARGARET P. BATTIN, „Euthanasia and Physian-assisted suicide”, în: HUGH LAFOLLETTE (ed.), The Oxford Hand-
book of Practical Ethics, Oxford University Press, 2003, p. 674; JEAN-CLAUDE LARCHET, Sfârşit creştinesc vieţii
noastre..., p. 110.
19
GEORGIOS MANTZARIDIS, Morala creştină…, p. 515.
20
În literatura de specialitate este admis, astăzi, faptul că maladia Alzheimer se datorează în special tocmai creş-
terii duratei medii de viaţă, de aceea pacienţii atinşi de această boală provin în mare parte din ţările dezvoltate
economic.
21
O analiză amplă a „încrâncenării terapeutice”şi a implicaţiilor sale etice din perspectivă teologică ortodoxă ne
oferă JEAN-CLAUDE LARCHET, Sfârşit creştinesc vieţii noastre..., pp. 137-205.
22
GEORGIOS MANTZARIDIS, Morala creştină…, p. 515.

50
 Eutanasia între legitimare şi contestare

nesuportat şi care, cu toate că efectul lor imediat este cel al calmării suferinţelor, pe termen

Studii
lung contribuie – într-un final – la producerea şi grăbirea morţii acestora. Nu în ultimul rând,
tot o formă de eutanasie, de altfel cel mai des întâlnită, este aceea în care medicul, dând curs
solicitării venite din partea unui pacient care trece prin suferinţe psihice şi trupeşti ajunse la
limita suportabilului, pune capăt vieţii acestuia.
Există însă, pe lângă factorii de natură medicală care într-un fel sau altul încuviinţează
legitimitatea acestei practici, şi alte motivaţii care contribuie la răspândirea concepţiei
eutanasiei în societatea globală a zilelor noastre. Unele dintre acestea au origine psihologică23
şi rezidă în frica contemporanilor faţă de suferinţă, faţă de neputinţele cauzate de fenomenul
îmbătrânirii24 şi, mult mai mult, sunt alimentate de angoasa existenţială resimţită de aceştia
în faţa realităţii şi inevitabilului morţii. Bineînţeles, această frică este într-un fel explicabilă,
dacă ne gândim la faptul că între efectele mentalităţii secularizante – înţeleasă atât ca refuz
al credinţei într-un Dumnezeu transcendent cât şi, implicit, al unei vieţi dincolo de moarte –
se numără devalorizarea suferinţei şi pierderea adevăratului sens al morţii. Cu alte cuvinte,
generalizând, omul modern nu mai înţelege nici rostul suferinţei şi nu mai ştie nici să moară
creştineşte. În fond, aşa cum pertinent sesizează teologul catolic Elio Sgreccia, viziunea unei
vieţi exclusiv terestre este incapabilă să ofere o logică suferinţei şi morţii25. Aşa se face că
suferinţa şi moartea apar în ochii contemporanilor ca fiind fenomene totalmente inexplicabile
logic, absurde, lipsite de noimă, de unde reiese şi frica manifestată în raport cu ele. De aceea,
am putea înţelege de ce eutanasia este uşor acceptată social, în aceste condiţii, ca o soluţie cât
se poate de rezonabilă şi este privită de către mulţi contemporani ca o eliberare de o potenţială
stare de degradare fizică şi/sau psihică, drept urmare a procesului biologic al îmbătrânirii.
Într-un alt registru, cultura hedonistă a civilizaţiei contemporane – în cadrul căreia
cultul trupului, exaltarea tinereţii, idolatrizarea frumuseţii exterioare şi bunăstarea materială
sunt recunoscute ca fiind valori cardinale26 – este o altă cauză care determină tolerarea şi
acceptarea socială a practicii eutanasiei27. Într-o societate în care accentul este pus pe
plăcerile materiale, antipodul acestora, durerea, suferinţa şi boala sunt de neconceput. Omul
contemporan refuză să asume, spiritual vorbind, „povara” suferinţei; dimpotrivă, fuge de
aceasta, o neagă vehement28 şi aşa se face că preferă să scape de ea, acceptând în schimb cu
uşurinţă o moarte rapidă, fără durere.
Tot aici pot fi amintite şi anumite argumente de ordin economic şi utilitarist ce se
aduc pentru întemeierea şi generalizarea practicii eutanasiei. Potrivit acestora, eutanasia
ar fi o binefacere din punctul de vedere social deoarece prin intermediul ei pot fi eliminate
persoanele care suferă de un handicap corporal sau mintal, pe motiv că nu sunt utile societăţii
în ansamblul ei, existenţa lor fiind evaluată în primul rând din punctul de vedere al costurilor
economice29. În sprijinul acestor idei este dat ca exemplu cazul locuitorilor din Sparta care îi
ucideau pe copiii care se năşteau cu un handicap sau cu malformaţii30.

23
JEAN-CLAUDE LARCHET, Sfârşit creştinesc vieţii noastre..., p. 108.
24
A se vedea VINCENT LECLERCQ, Fin de vie. Pourquoi les chrétiens ne peuvent pas se taire, Éditions de l’Atelier/Les
Tabor, nr. 9, septembrie, 2018

Éditions Ouvrières, Ivry-sur-Seine, 2013, pp. 37-77.

25
Cf. ELIO SGRECCIA, Manuel de Bioéthique. Les fondement et l’éthique biomédicale, traduit de l’italien par Robert Hivon,
Wilson & Lafleur Itée, Montréal, 1999, p. 762. Vezi şi JEAN-CLAUDE LARCHET, Sfârşit creştinesc vieţii noastre..., p. 108.
26
A se vedea DAVID LE BRETON, Antropologia corpului şi modernitatea, traducere din franceză de Doina Lică, Edi-
tura Amacord, Timişoara, 2002, p. 131, p. 152, p. 162.
27
JEAN-CLAUDE LARCHET, Sfârşit creştinesc vieţii noastre..., p. 108.
28
ŞTEFAN ILOAIE, Cultura vieţii..., p. 100.
29
PATRICK VESPIEREN, Face à celui qui meurt…, p 143; GEORGIOS MANTZARIDIS, Morala creştină…, p. 516; ELIO SGRECCIA,
Manuel de Bioéthique..., p. 762.
30
Astfel de argumente vin din partea celor care împărtăşesc filozofia utilizaristă inspirată de J. Bentham şi J. S.
Mill. Vezi PHILIPPE LETELLIER, „Histoire et définition d’un mot”, p. 14.

51
 Gabriel Noje

Întrucât trăim într-o epocă puternic marcată de apogeul drepturilor omului, al

Studii
drepturilor subiectului modern, întâlnim numeroase voci care pretind că în legitimarea
practicii eutanasiei, indiferent de formele ei, trebuie să vedem o recunoaştere a exercitării
dreptului individului la autonomie31. Dacă se poate vorbi de un triumf al eticii postmoderne,
acesta pare să fie ilustrat tocmai de faptul că în societatea de azi, mai mult ca oricând altădată,
omul poate să dispună de propria sa viaţă după bunul plac, având chiar dreptul de a pune,
la rigoare, capăt acesteia oricând doreşte. Astfel, într-o cultură în care primează drepturile
subiective, moartea prin eutanasiere reprezintă pentru mulţi dintre contemporani o opţiune,
asemeni multor altora, la care individul poate să recurgă când este cazul.
Cert este faptul că, ceea ce se încearcă prin astfel de argumente, nu este altceva decât
scoaterea eutanasiei de sub incidenţa normelor religioase şi deculpabilizarea morală a
acesteia. În fapt, sub presiunea relativismului etic al postmodernităţii, s-a încetăţenit deja
un mod de gândire care constă în a nu-l judeca sau blama pe cel care îşi pune capăt zilelor
sau care solicită acest lucru de la un cadru medical şi nici de a mai considera o astfel de faptă
un păcat strigător la cer de vreme ce individul modern are dreptul atât asupra vieţii cât şi
asupra morţii sale! În acelaşi timp, un drept la moarte cu demnitate al omului modern este
revendicat, de către unele grupări şi asociaţii pro-eutanasie, în numele dreptului cuiva de a
face ceea ce doreşte cu propriul trup. Iată, aşadar, cum în zilele noastre se caută justificarea
socială a practicii eutanasiei şi prin apelul la argumente de ordin filozofico-juridic32.
Interesantă este, de altfel, şi reglementarea problematicii eutanasiei la nivelul
legislaţiilor europene. În acest sens, ultimele decenii au semnalat o evoluţie semnificativă în
privinţa legalizării acestei practici în unele state europene şi în lume. În mod surprinzător
pentru mulţi, odată cu intrarea în vigoare a „Legii asupra întreruperii vieţii la cerere şi a
suicidului asistat” la 1 aprilie 2002, Olanda devenea – după acerbe şi îndelungate dezbateri
între partizani (laicii) şi contestatari (creştinii) – prima ţară din cuprinsul batrânului nostru
continent care autoriza prin lege eutanasierea umană. Exemplul său a fost urmat la scurt
timp, pe data de 20 septembrie 2002, de Belgia33 şi, câtiva ani mai târziu, la 19 martie 2009,
de Luxemburg. În toate cele trei ţări, eutanasia era de acum înainte permisă legal, însă cu
respectarea anumitor condiţii34. Alte state europene, precum Elveţia, chiar dacă s-au opus
reglementării juridice a eutanasiei active, au acceptat în schimb legalizarea suicidului asistat.
Legalizarea suicidului asistat nu reprezintă altceva, din punctul de vedere teologic, decât o
pantă alunecoasă spre practicarea unei forme pasive de eutanasie35.
Dincolo de această scurtă prezentare a statelor europene care au reglementat juridic
practicarea eutanasiei şi/sau a suicidului asistat36, ceea ce putem să constatăm este faptul
că legalizarea eutanasiei în aceste ţări a avut un impact social decisiv în ceea ce priveşte
schimbarea majoră atât a atitudinilor oamenilor faţă de suferinţă, infirmitate, boală şi moarte,
cât şi a medicilor, care se pare că nu mai ezită atât de mult atunci când sunt solicitaţi să pună

31
Mai multe detalii la GILLES LIPOVETSKY, Amurgul datoriei. Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice, tra-
ducere din franceză şi prefaţă de Victor-Dinu Vlădulescu, colecţia Sophia, Editura Babel, Bucureşti, 1996, pp.
Tabor, nr. 9, septembrie, 2018

102-107.
32
JEAN-CLAUDE LARCHET, Sfârşit creştinesc vieţii noastre..., p. 110.
33
În Belgia legea care depenalizează eutanasia a fost adoptată pe 28 mai 2002, iar la data de 20 septembrie a intrat
în vigoare.
34
Vezi JOHN GRIFFITHS, „Les débats qui subsistent après l’encadrement legal de l’euthanasie aux Pays-Bas”, în:
Revue française des affaires sociales, 2002, nr. 3, pp. 173-177, aici p. 174.
35
Pentru aprofundarea problematicii suicidului asistat a se vedea volumul semnat de BELA ALMOS TRIF, VASILE
ASTĂRĂSTOAIE, LIVIU COCORA, Euthanasia, Suicidul asistat, Eugenia. Pro versus contra. Mari dileme ale umanităţii,
Ed. InfoMedica, Bucureşti, 2002, pp. 119-229.
36
O prezentare detaliată a legislaţiilor europene cu privire la problematica eutanasiei găsim la JOHN GRIFFITS, HE-
LEEN WEYERS, MAURICE ADAMS, Euthanasia and Law in Europe, Oxford and Portland, Oregon, 2008.

52
 Eutanasia între legitimare şi contestare

Studii
în aplicare o cerere de a curma viaţa unui pacient. Această stare de lucruri este confirmată
de numărul în creştere, de la an la an, al cazurilor de eutanasie şi suicid asistat care au fost
şi sunt în continuare practicate. Spre exemplu, numai în Olanda în anul 2016, conform unui
raport întocmit de o comisie locală, au fost înregistrate peste 6000 de cazuri de eutanasiere37.
După cum se poate observa, cifrele sunt în acest caz un bun indicator al unui fenomen social
care cunoaşte o tot mai mare amploare în societatea zilelor noastre. Mai mult decât atât, ele
constituie un bun prilej să ne întrebăm în continuare asupra argumentelor care sunt invocate
pentru susţinerea practicii eutanasiei şi să le analizăm din punctul de vedere moral-teologic.

Eutanasia şi argumentele în favoarea acesteia: o evaluare

moral teologică

Aşa cum am încercat să arătăm în prima parte a studiului nostru, climatul cultural şi
etic al societăţii contemporane se dovedeşte a fi unul propice acceptării practicii eutanasiei.
Însă, dacă până acum am insistat, în studiul de faţă, mai mult asupra prezentării contextului
social şi cultural care facilitează răspândirea eutanasiei şi favorizează într-o mare măsură
dezincriminarea morală sau religioasă la nivelul percepţiei sociale, în continuare vom
acorda o atenţie sporită unor argumente avansate de cei care militează pentru recunoaşterea
dreptului oricărei persoane de a cere să-i pună capăt vieţii, atunci când aceasta din urmă nu
mai prezintă, din punctul de vedere al condiţiei biologice, niciun motiv serios, viabil, pentru
a fi trăită.
Argumentele pro-eutanasie pot fi cu uşurinţă întâlnite, cel mai adesea, printre susţinătorii
calităţii vieţii biologice cu orice preţ şi/sau a suicidului asistat38. În opinia acestora, viaţa
omului este valoroasă în sine şi merită să fie trăită atâta timp cât capacităţile acesteia asigură
bunăstarea fizică şi psihică a fiinţei umane. În caz contrar, atunci când starea biologică a
omului este periclitată, iar acesta ajunge, din cauza suferinţelor şi a bolilor incurabile ori
mortale pe care este nevoit să le înfrunte, o povară pentru familie ori pentru corpul medical –
pierzându-şi treptat orice demnitate şi respect social –, în astfel de situaţii el trebuie să aibă
libertatea de a alege şi de a pretinde să i se curme viaţa. Cu alte cuvinte, ceea ce un individ ar
fi îndreptăţit să solicite într-o astfel de situaţie nefericită nu este altceva decât recunoaşterea
existenţei unui drept la moarte.
Cu toate că sunt invocate în legătură cu cazurile pacienţilor care se află într-un stadiu
terminal al bolii, argumentele apărate de militanţii pentru eutanasie se bucură de o atenţie
sporită în societatea zilelor noastre, infiltrându-se deja în modul general de gândire al
contemporanilor cu privire la problematica sfârşitului vieţii. În paginile care urmează ne
oprim asupra a trei argumente intens vehiculate pentru legitimarea eutanasiei şi le vom
evalua din perspectivă teologică.

1. Argumentul demnităţii umane. Un prim argument, recurent în retorica

Tabor, nr. 9, septembrie, 2018

apărătorilor calităţii vieţii biologice cu orice preţ şi a suicidului asistat, este cel al demnităţii
umane. Conform acestuia, în cazul pacienţilor aflaţi în stadiul terminal al bolii, viaţa îşi pierde
orice urmă de demnitate, deoarece durerea şi suferinţa prin care trec transformă ultimele
clipe ale parcursului lor pământesc într-o agonie insuportabilă şi, prin urmare, pentru ei a
37
Raportul comisiei poate să fie consultat on-line pe pagina de internet Institut Européen de Bioéthique, http://
www.ieb-eib.org/fr/document/jaarverslag-2016-van-de-regionale-toetsingscommissies-euthanasie-486.
html (accesat 31/08/2017).
38
Cf. JOHN BRECK, Darul sacru al vieţii. Tratat de bioetică, traducere şi cuvânt înainte de Irineu Pop Bistriţeanul,
ediţia a III-a, coll. Bioetica, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2007, p. 245.

53
Studii Gabriel Noje

trăi este mai rău decât a muri39. O moarte în dureri, se spune, este pentru aceştia o experienţă
dezumanizantă şi încalcă demnitatea omului. Din acest motiv, partizanii eutanasiei sunt de
părere că o moarte – provocată sau, după caz, asistată de medic – capabilă să pună capăt
stării agonizante în care se află bolnavul constituie „un act de umanitate” şi un mod de a muri
cu demnitate sau de a avea parte de o moarte demnă40. Pe lângă acest fapt, aceleaşi voci în
favoarea acceptării practicii eutanasiei în zilele noastre sugerează că – acceptând sau luând
decizia de a stopa viaţa unui pacient în faza terminală a bolii – medicul acţionează, de fapt,
în beneficiul sau spre binefacerea bolnavului41, pe care îl eliberează în acest fel de durerea şi
suferinţele nemiloase pe care acesta din urmă le îndură. Mai mult, susţinătorii dreptului la
moarte demnă afirmă că acţiunea medicului nu ar trebui să fie sancţionată de nicio instanţă
juridică de vreme ce acesta nu face altceva decât să dea curs voinţei exprese a bolnavului care
îşi exercită dreptul la autodeterminare42.
Dreptul la moarte al bolnavului în stadiul terminal este, aşadar, solicitat şi apărat
în numele respectării demnităţii sale umane. Însă ce înţeles are noţiunea de demnitate
pentru susţinătorii suicidului asistat şi ai eutanasiei? Să luăm un exemplu. Pentru filozoful
Ronald Dworkin, un înfocat militant al eutanasiei şi al suicidului asistat, demnitatea
omului desemnează „dreptul moral – şi responsabilitatea morală – de a înfrunta cele mai
fundamentale întrebări despre semnificaţia şi valoarea vieţilor noastre, răspunzând propriilor
[noastre, n.n.] conştiinţe şi convingeri”43. Deducem din această definiţie dată demnităţii
umane caracterul ei eminamente subiectiv, din moment ce demnitatea este fundamentată pe
valorile şi convingerile proprii ale unei persoane. Pe de altă parte, Dworkin consideră că omul
are demnitate şi se bucură de ea doar atâta timp cât nu devine vulnerabil din punctul de vedere
al stării de sănătate şi nu reprezintă, social vorbind, o prezenţă incomodă, împovorătoare
pentru ceilalţi din jurul său, îndeobşte familia. În viziunea lui, demnitatea omului este
dată şi de suma calităţilor vieţii biologice a unei persoane şi de respectul primit din partea
societăţii. Odată pierdută această integritate prin boală sau handicap, dispare demnitatea
dar şi respectul şi preţuirea celorlalţi, iar individul, ajungând o piedică pentru familie, este
îndreptăţit sau are chiar datoria morală de a pune capăt situaţiei nedemne, apăsătoare sau
inumane în care a ajuns, solicitând moartea44.
Analizând noţiunea de demnitate la care fac apel susţinătorii dreptului la o moarte demnă,
eticienii creştini au remarcat componenta ei extrem de subiectivă45 şi au subliniat faptul că
criteriile pe baza căreia este evaluată aceasta sunt cele de profitabilitate, eficienţă şi utilitate46.
Pe de altă parte, din perspectivă juridică, s-a susţinut că noţiunea de demnitate umană, aşa
39
Vezi EDUARDO RODRIGUEZ, „The arguments for euthanasia and physician-assisted suicide: ethical reflections”, în:
The Linacre Quarterly, vol. 68 (2001), nr. 3, p. 253.
40
D. V. BROCK, „Voluntary active euthanasia”, în: Hasting Center Report, 22 (1992), pp. 10-12.
41
Principiul medical al binefacerii pacientului reprezintă o dezvoltare a unei îndatoriri prevăzute în jurământul lui
Hipocrate: „Voi prescrie tratamente pentru binele bolnavilor după capacitatea mea şi priceperea mea şi niciodată
nu voi vătăma pe nimeni”. Cu toate acestea, susţintătorii dreptului la moarte demnă îl interpretează tendenţios
pentru a-şi argumenta poziţia lor.
Tabor, nr. 9, septembrie, 2018

42
Cf. BERNARD N. SCHUMACHER, „Death and Dignity: the ethical and social stakes”, în: Death and Dignity: New
forms of euthanasia. A Catholic Perspective on the human right to a dignified death, The Caritas in Veritate
Foundation, Chambésy, 2016, p. 35. Cartea este accesibilă on-line în format electronic pe situl Fundatiei The Cari-
tas in Veritate http://www.fciv.org/.
43
RONALD DWORKIN, Life’s dominion. An argument about abortion, euthanasia and individual freedom, Knopf,
New York, 1993, p. 166.
44
Vezi JOHN HARDWIG, „Is there a duty to die?”, în JOHN HARDWIG, NAT HENTOFF, DAN CALLAHAN, LARRY CHURCHILL,
FELICIA COHN, JOANNE LYNN, Is there a duty to die? And other essays in medical ethics, Routledge, New York, 2000,
pp. 119-136.
45
EDUARDO RODRIGUEZ, „The arguments for euthanasia…”, p. 255.
46
BERNARD N. SCHUMACHER, „Death and Dignity: the ethical and social stakes”, p. 37.

54
 Misiune și provocări ale alterității la frontierele Christianitas...

cum aceasta este percepută şi utilizată de partizanii eutanasiei, este deseori confundată fie

Studii
cu sentimentul sau imaginea pe care omul le are despre sine, fie cu starea acestuia de a fi
conştient şi de a fi capabil să facă anumite lucruri fără ajutorul unei terţe persoane. De aceea,
s-a arătat că, fiind redusă la valorile şi convingerile proprii fiecărui individ, demnitatea umană
nu mai poate fi considerat un drept pe care toţi oamenii l-ar deţine în mod egal47.
Fără a nega însă importanţa imaginii sau a stimei de sine a omului în construcţia vieţii
personale şi a raporturilor sociale, creştinismul nu poate fi de acord cu limitarea demnităţii
omului doar la aceste aspecte. În concepţia creştină, demnitatea omului nu se datorează
exclusiv valorilor, convingerilor sau circumstanţelor vieţii personale şi sociale ale omului. Cu
alte cuvinte, o fiinţă umană nu este demnă doar pentru că deţine o oarecare poziţie cheie în
societatea în care trăieşte, se bucură de o sănătate robustă şi are o părere foarte bună despre
sine. Dimpotrivă. Limitată doar la aceste calităţi sau condiţii externe vieţii unei persoane,
demnitatea poate fi considerată un capital care se poate pierde. Şi, aşa cum ne dovedeşte
experienţa vieţii de zi cu zi, nu puţini sunt cei care, la un moment dat, devin vulnerabili şi
neajutoraţi într-un fel sau altul, experiind chiar o stimă scăzută de sine. Însă înseamnă asta,
oare, că sunt mai puţini demni, că şi-au pierdut demnitatea umană?!
Teologia creştină nu împărtăşeşte şi se opune vehement acestei viziuni subiective asupra
demnităţii umane pe care o promovează partizanii eutanasiei în vederea recunoaşterii unui
drept la o moarte demnă. Şi aceasta deoarece, rămânând fidelă concepţiei sale antropologice
revelate, teologia subliniază faptul că demnitatea omului este dată de valoarea sacră a vieţii
umane în general48. Altfel spus, este vorba aici de o demnitate ontologică sau intrinsecă49
dobândită de om prin actul creaţiei sale de către Dumnezeu. De aceea, în lumina antropologiei
şi spiritualităţii creştine, demnitatea omului reprezintă şi rămâne un dat inalienabil al
acestuia, indiferent de condiţiile de existenţă în care s-ar putea afla. Mai mult, demnitatea
fiinţei umane create după chipul lui Dumnezeu rezidă în calitatea sa de fiinţă personală50
şi în chemarea adresată fiecăruia dintre noi de a participa la deplinătatea vieţii divine51. În
altă ordine de idei, omul este demn pentru că are întipărit în firea sa chipul lui Dumnezeu
(Gen. 1, 26-28). Graţie acestui fapt el rămâne o fiinţă personală, chiar dacă la un moment
dat nu-şi mai poate exercita facultăţile raţionale sau discernământul din cauza unor boli sau
handicapuri la care este supus ori când se află într-o stare vegetativă de existenţă. Aşadar,
din perspectiva teologiei morale, demnitatea îi este conferită omului de Dumnezeu prin actul
creaţiei şi nu îi este dată de către oameni52.

2. Argumentul autonomiei. Strâns legat de demnitate, un alt argument adus în

vederea recunoaşterii legale a eutanasiei este cel al autonomiei individului. Chintesenţă a
filosofiei moderne, principiul autonomiei presupune că fiecare persoană are o capacitate
inerentă de autodeterminare, înţelegând prin aceasta faptul că oamenii au libertatea de

47
Cf. XAVIER DIJON, „Can the «right to die with dignity» be classified as a human right?”, în: Death and Dignity:
New forms of euthanasia…, p. 16.
Tabor, nr. 9, septembrie, 2018

48
JOHN BRECK, Darul sacru al vieţii..., pp. 15-22. Vezi şi JOHN BRECK, „«Prunc s-a născut nouă». Etica ortodoxă şi
copilul care vine pe lume”, în: DOMINIQUE BEAUFILS, BORIS BOBRINSKOY, JOHN BRECK ET ALII, Bioetica şi taina persoa-
nei. Perspective ortodoxe, traducere din limba franceză de Nicoleta Petuhov, volum îngrijit de Tatiana Petrache,
Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 87.
49
Ideea de demnitate ontologică sau intrinsecă a omului o regăsim şi în teologia catolică. Vezi BERNARD N.
SCHUMACHER, „Death and Dignity: the ethical and social stakes”, p. 37.
50
JOHN BRECK, Darul sacru al vieţii..., p. 254.
51
VALER BEL, „Perspectiva creştină ortodoxă asupra sfârşitului vieţii pământeşti şi pregătirea pentru viaţa veşnică”,
în: MIRCEA GELU BUTA (coord.), Medicii şi Biserica, Vol. VI: Perspectiva ortodoxă contemporană asupra sfârşitu-
lui vieţii, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2008, pp. 67-77.
52
JOHN BRECK, „«Prunc s-a născut nouă». Etica ortodoxă şi copilul care vine pe lume”, p. 87.

55
 Gabriel Noje

a gândi pentru ei însişi, au dreptul suveran de a lua decizii personale şi de a acţiona în

Studii
conformitate cu deciziile luate53. Având posibilitatea de a decide liber cu privire la viaţa lor,
oamenii îşi exercită controlul asupra existenţei, iar acest lucru este considerat – frecvent
în zilele noastre – ca fiind un exemplu concret de manifestare a demnităţii lor. Deciziile îi
aparţin persoanei, depind în mare parte de grila de valori a acesteia, vizează maniera în care
cineva alege să îşi trăiască viaţa, dar îi oferă omului şi dreptul de a decide în mod personal
dacă vrea sau nu să îşi pună capăt vieţii. Garantând respectarea autonomiei umane, statul
modern se asigură că deciziile fiecărui individ sunt respectate şi îndeplinite. Mai mult, sub
forma legii consimţământului, principiul autonomiei omului a pătruns şi în mediul medical
şi acordă pacientului dreptul de a refuza sau de a se opune unui tratament medical considerat
de acesta ca fiind nedemn şi inuman.
Pe scurt, acesta este, cel puţin în teorie, argumentul autonomiei umane de care se
prevalează susţinătorii eutanasiei în vederea legalizării acesteia. Ei arată că, în practica
medicală, principiul autonomiei este încălcat de foarte multe ori, întrucât bolnavii în stadiul
terminal sunt supuşi, împotriva voinţei lor, ca urmare a dezvoltărilor uimitoare din domeniul
biotehnologiei medicale, unor tratamente medicale sofisticate care reprezintă mai mult
o ameninţare la adresa integrităţii lor fizice şi psihice. Acest fapt devine din ce în ce mai
problematic mai cu seamă atunci când nu se produce nicio ameliorare a calităţii vieţii lor. Mai
mult, s-a susţinut că unele tratamente medicale biotehnologice diminuează mult controlul pe
care omul îl are asupra sfârşitului vieţii sale şi îl pun într-o situaţie nedemnă54. La acestea se
mai adaugă frica şi anxietatea care îi cuprind pe mulţi bolnavi la gândul că li se va administra
un tratament care îi va face să experieze, încetul cu încetul, pierderea demnităţii, iar acest
motiv îi determină să opteze pentru eutanasie. Prin urmare, se spune că, dacă respectăm
deciziile pe care omul le ia cu privirile la modul în care alege să-şi trăiască viaţa, atunci se
impune să acceptăm şi cum acesta decide să-şi sfârşească viaţa biologică55.
Cu toate acestea, experienţa curentă bazată pe îngrijirile acordate pacienţilor în stadiul
terminal şi pe mărturiile acestora dovedeşte, totuşi, faptul că bolnavul nu este întotdeauna în
măsură să îşi exercite autonomia personală, aceasta fiindu-i de foarte multe ori diminuată de
circumstanţele în care se află din cauza agravării stării lui de sănătate. Boala de care suferă
îl transformă într-o persoană extrem de vulnerabilă, incapabilă să decidă liber şi corect cu
privire la viaţa sa. Adesea, puterea lui de decizie este fluctuantă, ambiguă, fiind determinată
de cunoştinţele pe care le are despre evoluţia bolii sale, de simptomele bolii sale, de relaţia cu
cei din jur56. Din cauza suferinţelor crunte pe care le experiează la un moment dat, pacientul
în faza finală şi-ar dori poate ca viaţa să-i fie curmată, însă odată ce starea lui de sănătate se
ameliorează dorinţa de a muri dispare57. Alteori, deciziile acestuia sunt puternic influenţate
de instabilitatea sa emoţională şi modul în care este perceput de către cei apropiaţi. Nu de
puţine ori, observând că, pe măsură ce se agravează, boala sa produce multă suferinţă şi durere
membrilor familiei sale, bolnavul în stadiul terminal consideră că, cerându-şi moartea, el
acţionează în scop altruistic deoarece în acest fel el nu va mai constitui o povară pentru ai săi.
Altfel spus, sub presiunea cirscumstanţelor în care se află, acesta optează pentru eutanasie
Tabor, nr. 9, septembrie, 2018

pentru binele altora iar nu pentru binele său. Cert, ceea ce se poate deduce din cele menţionate
mai sus este faptul că, în cele mai multe cazuri, bolnavul nu îşi exercită autonomia. Pe de o
parte, suferinţa îl vulnerabilizează şi îl împinge să ia decizii de moment. Pe de altă parte, în

53
HAZEL BIGGS, Euthanasia, Death with Dignity and Law, Hart Publishing, Oxford / Portland, Oregon, 2001, p.
95.
54
Vezi L. SAMPAIO, „To Die with Dignity”, în: Social Science and Medicine, 35 (1992), nr. 4, p. 433.
55
EDUARDO RODRIGUEZ, „The arguments for euthanasia…”, p. 253.
56
HAZEL BIGGS, Euthanasia, Death with Dignity and Law..., p. 96.
57
PATRICK VESPIEREN, Face à celui qui meurt…, p. 34.

56
 Eutanasia între legitimare şi contestare

situaţii de genul acesta el nu decide în mod deliberat, ci acţionează sub presiunea felului în

Studii
care este perceput de anturaj (familie, corp medical)58.
Din perspectivă teologică, se poate observa faptul că, cel mai adesea, individul societăţii
(post)moderne are tendinţa de a vorbi despre viaţa sa tot mai mult în termeni patrimoniali,
o declară ca fiind un „bun”59 al său prin excelenţă, considerând că el este unicul proprietar şi
gestionar al existenţei sale şi, prin urmare, singurul în măsură care poate să dispună de ea după
bunul său plac60. În această mentalitate, foarte răspândită în lumea în care trăim, identificăm
limpede dorinţa obsesivă a omului contemporan de a controla până şi ultimele clipe ale vieţii
sale pământeşti din frica de a-şi pierde autonomia şi de a deveni o povară pentru alţii. Totuşi,
fără a nega dreptul la autonomie al omului modern, Biserica îi deschide acestuia calea unei
alternative spre îngrijirile paliative care îi pot ameliora starea sa de sănătate, îl pot reconforta
din punct de vedere socio-afectiv şi, în acelaşi timp, îl pot împăca pe bolnav cu Dumnezeu şi
cu semenii săi pregătindu-l pentru trecerea în cealaltă viaţă. Prin acompanierea, mângâierea
şi îndrumarea duhovnicească a bolnavului în ultimele clipe ale parcursului său pământesc,
Biserica îşi manifestă solidaritatea faţă de suferinţa acestuia (1 Co. 12, 12-25)61, asigurându-l
asupra faptului că el nu este singur, că nu trebuie să se simtă abandonat şi, astfel, bolnavul
va accepta şi va asuma, prin credinţă în ajutorul lui Dumnezeu şi a semenilor, mult mai uşor
suferinţa, văzând în moartea naturală o cale de unire cu Hristos62. În fond, a vizita pe cel aflat
pe patul suferinţei (Mt. 25, 34-35) este o chemare, o faptă a milei trupeşti şi o responsabilitate
morală pe care Hristos – prin identificarea Sa cu cei defavorizaţi de soartă – o adresează şi o
cere fiecăruia dintre noi63.

3. Argumentul suferinţei inutile. Inutilitatea suferinţei fizice şi/sau psihice a

bolnavilor în fază terminală constituie pentru susţinătorii eutanasiei o raţiune întemeiată
pentru care aceasta ar trebui să fie acceptată şi legalizată. După aceştia, suferinţele fizice
oribile prin care trec pacienţii în stadiul terminal sunt lipsite de sens şi de valoare morală,
deoarece ele nu contribuie cu nimic la ameliorarea stării de sănătate a acestora. Altfel spus,
neavând nici un scop, suferinţa lor este absurdă. Ei sugerează faptul că multe din aceste
suferinţe fizice depăşesc limita suportabilului şi că, de cele mai multe ori, transformă
viaţa bolnavului într-un calvar. Pe de altă parte, sunt situaţii când, cu toate că bolnavului
îi sunt prescrise diferite analgezice care să-i calmeze durerea, tratamentul medicamentos
este ineficient, iar durerea continuă să persiste şi să-i adâncească agonia. În aceste condiţii,
suferinţa fizică este catalogată nu numai ca fiind nedemnă, inumană, dar şi dincolo de orice
logică, întrucât sporeşte şi mai mult starea deplorabilă a acestuia. De aceea, având în vedere
astfel de situaţii teribile, unii partizani ai eutanasiei vorbesc de dreptul de a pune capăt din
58
În ceea ce priveşte complexitatea şi dificultatea, din punct de vedere bio-psiho-social, a asistenţei pacienţilor
aflaţi în stadiul terminal al bolii a se vedea ENIKÖ ŠKOLKA, Aspecte ale asistenţei bolnavului aflat în stadiul ter-
minal. Posibilităţi, limite şi dileme fundamentale, coll. Ştiinţele educaţiei, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca,
2004, pp. 120-152, respectiv pp. 187-204. De asemenea, tot pe temă vezi ANDRADA PÂRVU, „Adaptarea psihologică
la finalul vieţii”, în: BEATRICE IOAN, VASILE ASTĂRĂSTOAE (editori), Dileme etice la finalul vieţii, Polirom, Iaşi, 2013,
Tabor, nr. 9, septembrie, 2018

pp. 92-105.
59
Cf. ŞTEFAN ILOAIE, „Taina morţii ca taină a vieţii. Atitudinea creştinului faţă de moarte”, în: Tabor, I (2007), nr.
6, p. 5.
60
THIERRY COLLAUD, „Helping to live rather than to die”, în: Death and Dignity: New forms of euthanasia…, p.
50.
61
ŞTEFAN ILOAIE, Cultura vieţii..., pp. 115-116.
62
Pentru mai multe detalii privind responsabilitatea morală ce revine creştinilor faţă de însoţirea semenilor în
ultimele etape ale parcursului lor pământesc vezi studiul pr. ŞTEFAN ILOAIE, „Îngrijirea duhovnicească la sfârşitul
vieţii: dar şi misiune”, în: MIRCEA GELU BUTA (coord.), Medicii şi Biserica. Vol. X: Medicină şi spiritualitate în abor-
darea pacientului terminal, coll. Bioetica, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2012, pp. 81-94.
63
ŞTEFAN ILOAIE, Cultura vieţii..., p. 116.

57
 Gabriel Noje

compasiune (mercy killing)64 vieţii pacientului în fază terminală. Aceştia afirmă că, dacă unui
Studii
câine sau altui animal îi curmăm viaţa din milă atunci când suferinţa i-a ajuns la culme, cu
atât mai mult se cuvine să procedăm la fel în cazul unei fiinţe umane. Potrivit susţinătorilor
teoriei, curmarea suferinţei este un act de umanitate pe care suntem datori să-l facem. În
plus, actul de a pune capăt suferinţei inutile prin eutanasie este perceput ca fiind perfect
acceptabil din perspectiva eticii utilitariste contemporane. Dat fiind faptul că utilitarismul
evaluează acţiunile sau experienţele umane în funcţie de câtă fericire produc indivizilor,
suferinţa bolnavului în stadiul terminal este considerată un rău moral prin excelenţă şi, din
acest motiv, a suferi este ceva indezirabil.
În mod cert confruntarea cu suferinţa reprezintă pentru pacientul în stare terminală
modul prin excelenţă în care ia contact cu efemeritatea vieţii sale, cu slăbiciunile şi limitele
trupului său, cu nepuţinţa de a face ceva pentru a ieşi din condiţia în care se află, în cele
din urmă cu inevitabilul morţii65. Prezenţa ei bulversează conştiinţa acestuia, alimentându-i
angoasa; intensitatea suferinţei îl determină pe bolnav să îşi dorească moartea cu orice preţ
în speranţa unei eliberări din chingile durerii. Din această perspectivă, experienţa suferinţei
la finalul vieţii se descoperă întotdeauna ca o mare încercare, ca o probă de foc pentru
bolnavul în stadiul terminal şi nu este de mirare dacă unii dintre aceştia capitulează în lupta
cu suferinţa, cerând să fie eutanasiaţi.
Pe de altă parte, trebuie menţionat faptul că, pentru omul modern, suferinţa fizică nu
mai prezintă niciun rol pedagogic. Acesta nu mai ştie să sufere şi nici nu mai înţelege valoarea
soteriologică a acesteia. La nivelul mentalului comun, ideea unui rol pozitiv al suferinţei este
total inacceptabilă şi vine în contradicţie cu etosul societăţii contemporane care promovează
plăcerea, confortul şi bunăstarea. Mai mult decât atât, lipsit de substrat religios, tributar
acestei mentalităţi contemporane hedoniste, individul societăţii postmoderne percepe cel
mai adesea suferinţa ca una dintre evidenţele absursului în lume66. Din acest motiv, refuzând
să asume spiritual suferinţa atât fizică cât şi psihică, să vadă în experienţa acesteia un bun
prilej de evaluare a propriei vieţi înainte de final, pacientul în fază terminală este înclinat să
opteze pentru eutanasiere, întrucât nu mai întrezăreşte în zădărnicia vieţii sale niciun licăr
de speranţă. Cu toate acestea, acolo unde omul modern vede în suferinţă doar un capăt de
drum, teologia creştină îi deschide prin credinţă un orizont spre eternitate şi o poartă spre
întâlnirea cu Dumnezeu. Aceasta însă nu înseamnă că teologia creştină îndeamnă la o căutare
masochistă a suferinţei în vederea mântuirii. În perspectiva teologiei creştine, suferinţa nu
trebuie absolutizată. Prezenţa ei constituie un efect al răului în lume, cauza acesteia este
păcatul, de aceea suferinţa este în sine rea67. Dacă teologia acordă totuşi o valoare mântuitoare
suferinţei, face acest lucru în baza convingerii că suferinţa poate să fie asumată de către om şi,
„prin asumare”, ea poate să fie convertită în mijloc de înaintare spirituală spre Dumnezeu. De
aceea, fără să desconsidere aspectul negativ al suferinţei, teologia creştină propune bolnavilor
incurabili confruntaţi nemijlocit cu greutatea suferinţei: înfruntarea şi asumarea spirituală
acesteia, atât cât este omeneşte cu putinţă, şi acceptarea unei morţi naturale. În înfruntarea
suferinţei, creştinii Îl au ca model pe Domnul Hristos care, aşa cum arată Apostolul Petru,
Tabor, nr. 9, septembrie, 2018

„a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă spre a călca pe urmele Lui” (1 Pt. 2, 21). Cu alte
cuvinte, modul în care Hristos ca Om a acceptat suferinţa sa, adică şi-a asumat Crucea Sa, S-a
64
Mai multe detalii despre argumentul morţii din compasiune a se vedea JAMES RACHELS, The end of life. Euthana-
sia and Morality, Oxford University Press, Oxford/New York, 1990, pp. 152-154; a se vedea şi NORMAL L. GEISLER,
Christian Ethics: Contemporary issues and options, Baker Academic, 20102, pp. 165-166.
65
ŞTEFAN ILOAIE, Cultura vieţii..., p. 103.
66
VALER BEL, „Asumarea suferinţei în perspectiva Crucii lui Hristos”, în: MIRCEA GELU BUTA (coord.), Medicii şi Bise-
rica. Vol. XII: Creştinul în faţa suferinţei şi a morţii, coll. Bioetica, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2014, p. 323.
67
Cf. JEAN CLAUDE LARCHET, Creştinul în faţa bolii, suferinţei şi a morţii, traducere din franceză de Marinela Bojin,
Ed. Sophia, Bucureşti, 2004, pp. 149-150.

58
 Eutanasia între legitimare şi contestare

identificat cu ea, rămâne pentru fiecare creştin o dovadă certă şi o mângâiere legată de faptul

Studii
că jugul suferinţei poate să fie dus până la capăt. O dată ce te identifici cu propria suferinţă,
adică o asumi ca fiind a ta, greutatea ei devine mult mai uşor suportabilă.
În ceea ce priveşte motivarea eutanasiei prin ideea de compasiune manifestată faţă de
pacientul suferind, întrebarea care ne suscită atenţia este aceea dacă această milă izvorăşte
într-adevăr dintr-un sentiment de solidaritate faţă de cel în cauză sau avem mai degrabă de-a
face cu o pervertire a acestui sentiment uman68. Întrebarea este cât se poate de relevantă
deoarece simţul comun ne conştientizează asupra faptului că, din compasiune, o persoană nu
doreşte suprimarea celeilalte, ci dimpotrivă – animată de iubire şi solidaritate – va face tot ce
ţine de ea ca să o ajute să înfrunte suferinţa69. Din acest motiv, pretinsa compasiune invocată
de susţinătorii eutanasiei este îndoielnică şi reprezintă o dovadă pură de egoism. Mai mult
decât atât, din perspectiva valorilor teologice, atitudinea acestora sugerează „joaca omului
de-a Dumnezeu”, adică voinţa insului contemporan de a se substitui lui Dumnezeu şi de a
dispune de viaţa celorlalţi după bunul plac. La urma urmei, această atitudine este nu doar
contrară învăţăturii de credinţă a Bisericii, ci şi valorilor umane care ne atenţionează asupra
faptului că, a decide moartea cuiva, este un rău social şi un păcat capital.

Eutanasia, un drept de a dispune de propriul corp?

În contextul extinderii logicii drepturilor subiective şi a amurgului datoriei, anumite

asociaţii pro-eutanasie70 încearcă în ultimul timp să legitimeze dreptul la moarte pretinzând
recunoaşterea unui drept al persoanei de a dispune de propriul corp. Acest drept ar funcţiona
ca o prerogativă a individului de a-şi pune capăt vieţii. Conform membrilor acestor asociaţii,
libertatea unei persoane de a face ce vrea cu propriul corp este cea mai importantă caracteristică
a societăţilor dezvoltate, postmoderne şi postmoraliste în care trăim71. În baza acestui drept,
omul nu poate să fie constrâns să suporte dureri sau suferinţe care îl aduc în pragul disperării
şi a agoniei. El are posibilitatea de a se opune unui corp care îl chinuie, curmându-i existenţa.
Faptul că este stăpân peste corpul său îi dă acestuia dreptul să-l administreze cum doreşte.
Din acest punct de vedere, dreptul de a dispune de propriul corp în stadiul final al vieţii
este comparat de către susţinătorii eutanasiei cu cel al controlului exercitat de femeie asupra
trupului său72. Se afirmă că, aşa cum, de pildă, femeii îi aparţine decizia dacă să păstreze sau
nu o sarcină sau să avorteze, la fel, schimbând scenariul, rămâne la latitudinea pacientului
în stadiul terminal al bolii dacă vrea sau nu să termine cu viaţa sa, cu corpul său (!), iar
moralitatea sau imoralitatea acestei decizii nu îi poate fi imputată de către o terţă parte. Cu
alte cuvinte, se sugerează că ceea ce individul alege să facă cu propriul corp este o chestiune de
ordin privat, îl priveşte personal şi nimeni nu este în măsură să intervină împotriva alegerii
acestuia. Individul este suveran asupra vieţii sale şi, implicit, asupra corpului său, de aceea el
hotărăşte soarta trupului fără să fie judecat de vreo instanţă morală sau socială.
Din punct de vedere juridic, la nivelul Uniunii Europene, ultimii cincisprezece ani au semnalat
Tabor, nr. 9, septembrie, 2018

o evoluţie semnificativă în privinţa acceptării dreptului de a dispune de propriul corp. Concret,

în numele dreptului la autonomie şi al respectului la viaţă privată stipulat de art. 8 al Convenţiei

68
Vezi SIMONA ŞTEFANA ZETEA, „Dincolo de dialogul surzilor…”, p. 44.
69
SIMONA ŞTEFANA ZETEA, „Dincolo de dialogul surzilor…”, p. 44.
70
În Belgia întâlnim de pildă Association pour le Droit de Mourir dans la Dignité (ADMD). Mai multe detalii
despre principiile şi obiectivele acestei asociaţiei găsim pe pagina sa de internet http://www2.admd.be/.
71
MICHEL MARET, L’euthanasie: alternative sociale…, p. 80.
72
Cf. HUBERT DOUCET, Les promesses du crépuscle. Réflections sur l’euthanasie et l’aide médicale au suicide, coll.
Le Champ éthique, no. 31, Fides / Labor et Fides, Quebec, 1998, p. 116.

59
 Gabriel Noje

Drepturilor Omului, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost consacrat şi

Studii
recunoscut dreptul de a dispune de propriul corp73. Nu dorim să intrăm în detaliile dezbaterii
juridice pe marginea acestei problematici deoarece ele depăşesc obiectivele studiului nostru. Fără
să oferim un răspuns, din punct de vedere teologic subscriem opiniei unui autor care se întreba pe
bună dreptate dacă „un individ poate să acţioneze împotriva lui însuşi şi, în mod deosebit, poate
să aducă atingere integrităţii sale fizice, în timp ce această acţiune presupune cooperarea unei
terţe părţi”74, în condiţiile în care statul vizează în general protecţia vieţii umane.

Concluzii

În ultimele decenii, eutanasia a devenit o problematică foarte polarizată la nivelul

dezbaterilor publice. Miza dezbaterilor are la bază însuşi sensul termenului eutanasie: se referă
el la calitatea morţii sau la un mod de administrare intenţionată al acesteia? De aici rezultă
caracterul controversat al subiectului care împarte opinia publică în două tabere. O tabără
este formată din cei care doresc legalizarea acestei practici în numele dreptului pacientului
în stadiul terminal la demnitate, la autonomie sau cer acceptarea acesteia motivând-o prin
iraţionalitatea supunerii bolnavului la suferinţe inutile etc. De cealaltă parte se poziţionează
grupările creştine care văd în legalizarea practicii eutanasiei o încălcare a poruncii divine care
înterzice luarea vieţii cuiva (cf. Ieş. 20, 13). Raliindu-ne prin convingerile şi valorile religioase
celei de-a doua tabere, am arătat în studiul de faţă că cele trei argumente aduse în favoarea
eutanasiei sunt încărcate de subiectivism, discutabile din punctul de vedere valorilor umane
general valabile, reprobabile din perspectivă teologică.

Abstract

GABRIEL NOJE, Euthanasia between legitimacy and challenge. Three arguments in favor of eutha-
nasia and their evaluation from a theological perspective

The purpose of this study is to analyze theologically three arguments commonly invoked by those
who wish to legalize euthanasia: the argument of dignity, of autonomy and of unnecessary suf-
fering. In response to these arguments, we have shown that, from a Christian perspective, man’s
dignity lies in the fact that he is the image of God and is not canceled by illness and suffering. The
autonomy of modern man is not absolute, in the face of suffering, man becomes vulnerable, which
makes others - the family or the health professionals - decide in his place, and often for euthana-
sia. With regard to such situations, the solution proposed by the Church is palliative care, which
is based on the moral responsibilities or duties of any Christian, whether physician or simply a
believer. Concerning suffering, I have emphasized its pedagogical character, the fact that suffering,
assumed by the sick through faith, is a means of encountering God. In fact, Christ the Man is the
certainty that human suffering can be assumed till the end.
Tabor, nr. 9, septembrie, 2018

KEYWORDS: euthanasia, dignity, autonomy, unnecessary suffering, palliative care, assumed suf-
fering, faith.
73
Mai multe detalii la MIHAELA AILINCĂI, „Propos introductifs”, în: La Revue de droits de l’homme [En ligne], 8,
2015, pp. 1-18, studiu accesibil la adresa http://journals.openedition.org/revdh/1535. A se vedea şi o teză de
disertaţie susţinută la Universitatea Catolică din Louvain de DOUNIA SMEYERS, Le droit de disposer de son corps
dans la Convention européeene des droits de l’homme, 2015, lucrare accesibilă în format electronic la adresa
https://dial.uclouvain.be/memoire/ucl/en/object/thesis:3420/datastream/PDF_01/view.
74
Cf. R. DESGORCES, „Agir contre soi”, în: Revue de Recherche Juridique, 1 (2003), p. 37.

60