http://www.profamilia.ro/culturavietii.asp?

manual

Capitolul al VI-lea
A treia parte: Bioetica, eutanasia şi demnitatea morţii

Definiţia termenilor şi istoricul problemei

In acest capitol dorim să amintim referinţele esenţiale ale eticii şi în acelaşi timp să clarificăm
amploarea respectivei tematici, denumită "demnitatea morţii" sau "umanizarea morţii" . Există două
aspecte legate de asistarea muribundului, care sunt conexe între ele dar nu coincid. După cum va
rezulta din expunerea noastră, eutanasia trebuie condamnată, deoarece presupune uciderea
anticipată, chiar dacă din milă, a muribundului; în timp ce umanizarea morţii trebuie promovată printr-
un complex de mijloace şi de atenţii.

Interesul pentru cercetarea istorică privind eutanasia este relevant din punct de vedere etic, mai ales
dacă este orientat spre depistarea motivaţiilor şi concepţiilor de viaţă supuse unei asemenea practici.
O astfel de tratare a fost deja schiţat`; este încă viu interesul pentru o cercetare istorică mai ales în
cadrul concepţiei despre moarte la diferite popoare şi civilizaţii, din partea unor cercet`tori din
domeniul etnologiei, antropologiei culturale şi istoriei obiceiurilor; ne vom limita, deci, să le amintim în
mod succinct. După un studiu istoric comparativ, antropologul Thomas a ajuns la următoarea
concluzie, într-un fel paradoxală: " Există o societate care respectă omul şi acceptă moartea: cea
africană; există o alta, aducătoare de moarte, tanatocratică, obsedată şi îngrozită de moarte: cea
occidentală." ( 1) Desigur, în această a doua societate, argumentul eutanasiei este susţinut prin lege.

Istoricii dreptului sunt de acord în a constata că pătrunderea creştinismului în lumea occidentală a

reprezentat, şi sub acest profil, o cotitură în obiceiuri şi gândire; lăsând la o parte reapari]ia unor
amprente stoice şi utilitariste în epoca modernă, după cum se poate deduce din unele afirmaţii ale lui
Thomas Morus, Bacon, Locke ( afirmaţii care nu sunt interpretate în totalitate ca având aceeaşi
semnificaţe (2)) ajungem la nazism unde constatăm explozia acestei practici în formă organizată. " De
la pătrunderea creştinismului, tematica eutanasiei nu a mai cunoscut - până în secolul nostru -
momente adevărate de noutate" ( D'Agostino).

Mişcarea de opinie în favoarea eutanasiei , activă în acest moment, are conotaţii şi motivaţii
caracteristice, care nu sunt identice cu cele care susţineau moartea dintr-un sentiment de milă,
caracteristice altor perioade istorice. Mişcarea actuală nu se limitează la înţelegerea umanitară a
faptului, când intervine, cum am spus, "factorul de compătimire", ci urmăreşte cererea de legalizare.
Deci, trebuie să vorbim despre această mişcare pentru a-i cunoaşte ideologia şi a-i examina contextul
etico-cultural din care provine şi care o alimentează.

Se face legătura, în mod frecvent şi spontan, cu mişcarea de idei care în multe state a condus la
legalizarea avortului voluntar ; efectiv nu este greu să se înţeleagă fondul cultural comun al celor două
cereri de legitimizare a "morţii impuse", care înseamnă necunoaşterea valorii persoanei ; desigur, şi
strategia adoptată de susţinătorii celor două teorii privind moartea este aceeaşi: se începe cu
sensibilizarea opiniei publice privind "cazurile ce trezesc mila", sunt exaltate sentinţele nu prea severe
date de tribunale, care au instituit procedee penale, pentru a se ajunge în cele din urmă la cererea de
legitimizare prin lege,desigur, după ce opinia publică a fost senzibilizată de mass-media şi în cadrul
unor dezbateri publice. (3)

Dar mai este un aspect nou, caracteristic, chiar teribil, în campania de sus]inere a legitimizării
eutanasiei şi anume potenţialul de atragere socială şi personală, care este mult mai vast faţă de ceea
ce putea să apară , cel puţin în sens imediat, în legalizarea avortului. Un avort poate fi făcut doar unor
persoane, pe când moartea este destinul tuturor.

Să luăm definiţia formulată de Marcozzi (4) , în care se regăsesc şi alţi jurişti şi moralişti a căror
competenţă este recunoscută; prin eutanasie se în?elege"suprimarea fără durere sau din milă a celui
care suferă sau se consideră că suferă sau că ar putea să sufere în viitor în mod insuportabil." (5) .

1
Pentru a evita confuzii posibile noi vom folosi termenul de eutanasie numai în acest sens, în schimb
vom uzita termenul de "grijă faţă de durere" sau terminologii medicale mai tehniciste în alte cazuri.

Pentru a completa tabloul definiţiilor, trebuie să adăugăm că astăzi se vorbeşte de eutanasie nu numai
în relaţie cu bolnavul grav şi terminal dar şi în alte situaţii: în cazul acelui nou-născut cu defecte grave,
(wrongful life ) situaţie în care unii sugerează abandonul prin eliminarea alimentaţiei pentru evitarea
suferinţei subiectului - afirmă ei - şi a poverii pe care ei ar constitui-o pentru societate; în acest caz se
vorbeşte de "eutanasie a nou-născutului". Se întrevede acum o altă accepţie a termenului de
eutanasie, cea "social`", care se prezintă ca o alegere făcută nu de un individ, ci de societate ca
urmare a faptului că bugetul din domeniul sanitar nu ar mai putea suporta povara financiară
reprezentată de asistenţa acordată bolnavilor afectaţi de boli de lungă durată , atât în ce priveşte
prognozarea cât şi costurile; resursele economice ar fi economisite astfel pentru bolnavii care se vor
întoarce, după vindecare, la viaţa productivă şi activă; aceasta constituie una dintre ameninţările unei
economii care ar dori să ţină seama doar de criteriul costuri-beneficii.

Note

(1) G.J. Gruman-S. Bok-R.M. Veatch Death and dying: Euthanasia and sustaining life. Historical
perspectives, în Reich (ed), Encyclopedia of Bioethics, pp. 261-268; G. Pelliccia, L'eutanasia ha una
storia? În Aa.Vv., Morire sí, ma quando?, Roma 1997, pp. 68-96. Pentru istoria dreptului în raport cu
eutanasia cfr. F. D'Agostino, Eutanasia e diritto, ibi, pp. 164-178.

(2) Pentru o analiză aprofundată a sensului adevărat al expresiilor lui F. Bacon a se vedea Cuyas M.,
Eutanasia. L'etica, la liberta e la vita, Casale Monferrato 1989. Autorul demonstrează că în realitate
Bacon desemna cu termenul "eutanasie" moartea bună ajutată de un comportament activ din partea
medicilor care nu abandonează bolnavul atunci când nu-l mai pot ajuta să se vindece

(3) R.F. Esposito, L'eutanasia nella stampa di massa italiana . în Aa.Vv., Morire sí, ma quando?, pp.
17-35.

(4) O asemenea definiţie coincide în substanţă cu cea furnizată de Declaraţia asupra Eutanasiei (Iura
et bona) a S. Congregaţii pentru Doctrina Credinţei, din 5 mai 1980, unde se scrie şi mai analitic: "Prin
eutanasie se înţelege o acţiune sau o omisiune care prin natura sa, sau prin intenţii, procură moartea,
cu scopul de a elimina orice durere". Enciclica "Evangelium Vitae", de Ioan Paul al II-lea, reia această
definiţie (n.65)

(5) V. Marcozzi, Il cristiano di fronte all' eutanasia, "La Civilta Cattolica", 1975, IV, p. 322. Definiţia este
însuşită şi de S. lener în contribuţia sa prin care examinează Recomandarea Consiliului Europei
asupra drepturilor bolnavilor şi ale muribunzilor, din 29 ianuarie 1976, cu titlul Sul diritto dei malati e
dei moribundi: e lecita l'eutanasia?, "La Civilta Cattolica" ,1976, II, pp. 217-232. Cfr. şi S. Bok, Death
and dying Euthanasia and sustaining life. Ethical views, în Reich (ed), Encyclopedia of bioethics, pp.
268-277. Nu se găseşte o definiţie precisă, dar se oferă intenţia de a trasa o linie de demarcaţie între
ceea ce este suprimare voluntară şi responsabilă şi ceea ce nu este. E. Chiavacci, Promozione dei
diritti del malato posto di fronte alla prospettiva della morte, în Aa.Vv., Morire si, ma quando?, pp. 253-
266; L. Rossi, v. Eutanasia, în Dizionario enciclopedico...pp. 1-38; G. Perico, Problemi che scotano,
Milano 1976, pp. 229 ss.; Oddone, L'uccisione pietosa; Gunthor, Chiamata...voi. in, p. 602; Chiavacci,
Morale della...; Eutanasia e diritto di morire con dignita, editura "Civilta Cattolica", 3202, 19 11. 1983,
pp 313-329. Vial Correa J. de Dios, Sgreccia E., The dignity of dying person, Actele celei de a V-a
Adunări a Academiei Pontificale pentru Viaţă, Libreria Editrice Vaticana, în curs de publicare. Sgreccia
E., Dignita della morte ed eutanasia, în Aa. Vv., Il valore della vita, Vita e Pensiero, Milano 1985, pp.
132-161.

Capitolul al VI-lea
A treia parte: Bioetica, eutanasia şi demnitatea morţii

2
Contextul cultural actual

Practica nazistă a eutanasiei programate a constituit primul program politic de eutanasie aplicat.
Conform cercetărilor făcute pe baza documentelor procesului de la Nuremberg, între anii 1939-1941
au fost eliminate peste 70 de mii de vieţi, considerate "existenţe fără valoare vitală" (6) .

Raţiunea care s-a aflat la baza acelui program - ca şi la cel privind eliminarea evreilor şi prizonierilor
din lagărele de concentrare - trebuia legată de rasism şi de statalismul absolutist care coincidea cu cel
mai cinic calcul de reducere a cheltuielilor statului în scopul concentrării resurselor economice spre
cheltuielile de război. Pe drept cuvânt s-a observat că ideologia, care ne împinge acum spre
legitimizarea prin lege a eutanasiei, nu este aceeaşi şi s-ar comite o eroare sociologică şi istorică
atunci când din spirit polemic, s-ar invoca nazismul pentru a o combate. (7)

Desigur, raţiunile invocate de susţinătorii de azi nu concordă, iar analiza trebuie făcută în mod obiectiv
şi fără patimă. Există însă un punct comun între teoriile naziste şi ideologia favorabilă eutanasiei şi
anume lipsa conceptului de emergenţă (situaţie critică) - transcendenţă a persoanei umane; Atunci
când se ignoră această valoare, strâns legată de existenţa unui Dumnezeu Persoană, voinţa omului
exercitată asupra omului este revendicat de conducătorul politic al unui regim absolutist sau de
criteriile individualismului. Dacă viaţa umană nu contează pentru ea însăşi, cineva o va putea
instrumentaliza mereu în vederea unor scopuri contingente. Deşi nu există o sociologie sistematizată
a fenomenului pe care îl analizăm, putem rezuma concluziile unor cercetători, jurişti, în următoarele
trei componente sau matrice ale mişcării în favoarea eutanasiei.

Secularizarea gândirii şi a vieţii

Aceasta nu permite înţelegerea semnificaţiei morţii şi a valorii durerii. Mentalitatea secularizată are -
după cum se ştie - diverse gradaţii: se poate exprima ca o apreciere justă a autonomiei relative şi a
valorii realităţilor temporale; se exprimă şi ca interes exclusiv faţă de realităţile mondene şi, deci, ca un
refuz al oricărei dependenţe a omului faţă de Dumnezeu şi faţă de legea morală. In aceste două
atitudini secularizarea aratăincapacitatea ei de a da un sens durerii şi morţii. Moartea are un sens doar
dacă, privând omul de bunurile pământeşti, ea deschide speranţa către o viaţă perfectă. Incapacitatea
de a da sens morţii conduce la două atitudini legate între ele: pe de o parte, ea este ignorată şi
înlăturată de către conştiinţă, cultură, viaţă, fiind exclusă mai ales în calitate de criteriu veridic şi de
evaluare a existenţei cotidiene, iar, pe de altă parte, este anticipată pentru a evita şocul frontal cu
conştiinţa. (9)

Eutanasia se leagă de procesul de secularizare care pătrunde în societatea noastră şi care se

exprimă mai ales ca formă supremă de revendicare a independenţei omului faţă - sau mai ales - în
faţa lui Dumnezeu şi, în consecinţă, consideră inutilă suferinţa şi refuză simbolismul religios al morţii "
(10)

Moartea pentru credincios indică raportul său şi prima dependenţă de Dumnezeu, ea aşează viaţa în
mâinile lui Dumnezeu într-un act de totală supunere. Eutanasia şi suicidul constituie semnul
revendicării din partea omului a dreptului de a dispune de sine, de propria viaţă şi moarte.
Secularizarea este consolidată în era industrială de căutarea utilitarismului productivist şi, în
consecinţă, de etica hedonismului, pentru care moartea şi durerea sunt elemente de maximă
tulburare. Pentru acest tip de cultură, durerea şi suferinţa capătă o încărcătură de non valoare şi
determină refuzul.

De aici se naşte acel "tabu" al morţii cu tot cortegiul său, de aici se naşte cererea socială a unui gen
de medicină care să asigure " deplina bunăstare fizică, psihică şi socială" şi o moarte fără durere.
Moartea a devenit un "tabu", un cuvânt ce nu trebuie pronunţat şi, aşa cum se întâmpla odinioară în
privinţa sexului, el nu trebuie rostit în public.

3
Eutanasia, ca fugă de durere şi agonie, are loc întâi în spirit şi apoi în societate şi în drept.

Viziunea secularizată a vieţii şi fiinţei umane a fost " humus-ul," pe care a înflorit acea mentalitate,
acea viziune culturală pe care Ioan Paul al II-lea a definit-o "cultură a morţii" . O viziune în care, după
pierderea sensului transcendent al persoanei umane, nu mai suntem capabili să recunoaştem
valoarea inviolabilă a propriei vieţi; astfel ajungem să propunem eliminarea ei ca pe un lucru bun, în
circumstanţe determinate. (11)

Începutul acestui tip de ideologie favorabilă eutanasiei este cunoscutul Manifest privind eutanasia
publicat de "The Humanist (iulie 1974), semnat de circa 40 de personalităţi printre care laureaţi ai
Premiului Nobel Monod, Pauling, Thomson. Acest manifest merită să fie comentat, pentru că pune în
lumină o componentă analogă mentalităţii în favoarea eutanasiei.

Scientismul naţionalist şi umanitarist

Gândirea scientistă, al cărei principal reprezentat este Monod, porneşte de la presupunerea că

cunoaşterea obiectivă este posibilă numai în domeniul ştiinţei experimentale; aceasta este
incompatibilă cu oricare din tipurile de cunoaştere, definită de el subiectivă şi, deci , exclude valorile
etice, pe care însă Monod le include în domeniul mitului şi al imaginaţiei. Omul, apărut întâmplător
într-un univers apărut din "întâmplare" şi din "necesitate", este propriul stăpân şi nu are în afara
propriei fiinţe alt punct de referinţă: raţiunea, cea "ştiinţifică", este unicul său ghid şi nu trebuie să
răspundă decât propriului destin. "Omul ştie în sfârşit că este singur, în imensitatea indiferentă a
Universului unde a apărut din întâmplare." (12)

Date fiind aceste premise, Manifestul,mai mult sau mai puţin logic, concluzionează: "afirmăm că este
imoral să accepţi sau să impui suferinţa. Credem în valoarea şi în demnitatea individului; aceasta
implică necesitatea libertăţii de a decide raţional propria soartă". Cu alte cuvinte trebuie să fie oferite
mijloacele de a muri blând, uşor, tuturor celor care sunt afectaţi de boli incurabile ajunse în ultimul
stadiu.

"Nu poate exista eutanasie umanitară în afara celei care provoacă o moarte rapidă şi fără durere, şi
este considerată spre binele celui interesat. Este un lucru crud şi barabar a pretinde ca o persoană să
fie menţinută în viaţă împotriva voinţei sale, refuzându-i-se eliberarea dorită, atunci când viaţa sa a
pierdut orice demnitate, frumuseţe, semnificaţie şi perspectivă. Suferinţa inutilă este un rău care ar
trebui evitat în societăţile civilizate. Recomandăm celor care împărtăşesc părerea noastră să semneze
"ultima lor dorinţă de viaţă" preferabil când sunt încă sănătoşi, declarând că doresc să li se respecte
dreptul de a muri demn...Deplorăm morala lipsită de sensibilitate ţi restricţiile legale care împiedică
examinarea acestui caz etic, care este eutanasia. Facem apel la opinia publică luminată, să
depăşească tabuurile tradiţionale şi să manifeste compasiune faţă de suferinţele inutile din momentul
morţii. Fiecare individ are dreptul de a trăi \n demnitate şi a muri \n demnitate." (13)

Orizontul cultural al documentului este clar : peste ateismul materialistic de fond se instaurează
exigenţa ştiinţei de a transforma moartea din "întâmplare" în "eveniment" calculat şi programat. (14)
După cum s-a remarcat în mod just, la baza acestor concepţii se află lipsa credinţei în Dumnezeu şi în
viaţa veşnică ce s-a deschis omului, dar, poate , mai înainte şi mai radical, moartea metafizicii şi
ontologiei persoanei. Când valoarea "obiectivă" a persoanei a dispărut din gândirea occidentală în
favoarea filozofiilor imanenţei şi subiectivismului, moartea omului în valoarea lui transcendentă, era
deja bine înrădăcinată în conştiinţe; restul - eutanasia, suicidul sau violenţa - a urmat în mod logic.
Este ca şi cum, atunci când omului, care nu mai realizează valoarea transcendentă a persoanei, nu-i
mai rămâne decât să se simtă un simplu obiect. Concepţia personalistă asupra omului, acceptând
pentru fiecare persoană umană limita timp-mortalitate, depăşeşte totuşi orizontul pământesc al
individualismului recunoscând valoarea obiectivă, transcendentă a persoanei şi destinaţia sa
ultrapământească. Noi trebuie să admitem lecţia lui Heidegger care consideră moartea înscrisă în
întregul vieţii, ca lumina ce descoperă limita şi să pregătim lecţia despre metafizica Sf. Toma, care
deschide fiinţa personală a omului spre viaţa ultrapământească.

4
 

Dezechilibrul medicinei între tehnologie şi umanizare

Progresele medicinii au acutizat problema eutanasiei, sau putem spune, au evidenţiat mai mult
problema "morţii demne". Acest lucru s-a petrecut în două direcţii: în direcţia progresului tehnologic al
asistenţei acordate muribunzilor şi în direcţia deja amintită a socializării medicinii.

"Progresele recente ale ştiinţei se repercutează tot mai mult asupra practicii medicale, mai ales în ce
priveşte îgrijirea bolnavilor gravi şi a muribunzilor" (15).

Discuţiile desfăşurate în anul 1075 privind cazul Karen Ann Quilan au evidenţiat faptul că progresele
medicale îngreunează tot mai mult definirea frontierelor dintre viaţă şi moarte, dintre coma ireversibilă
şi cea reversibilă.

Tehnicile de reanimare permit multora o revenire miraculoasă, dar adesea, şi îi condamnă pe alţii la
tratamente care prelungesc mai mult agonia decât viaţa. (16)

Efortul tehnologic din sălile de reanimare este însoţit adesea de izolarea şi însingurarea bolnavului, de
separarea lui de rude chiar în momentul morţii, de o singurătate în ciuda existenţei corpului medical ce
operează la aparate.

Aceste situaţii limită ridică probleme etice privind permisivitatea şi obligativitatea unor intervenţii
tehnice de reanimare dincolo de un anumit punct şi pun problema etică a obligativităţii asistenţei
umane, psihologice pentru acest tip de muribunzi.

Cealaltă serie de probleme etice ale medicinii actuale este constituită de consecinţele socializării
medicinii. Exigenţa condiţiei de sănătate, susţinută de cererea unei bunăstări individuale şi sociale,
determină o aglomerare a spitalelor şi, în consecinşă, o depersonalizare a asistenţei sanitare,
conducând la izolarea muribundului în saloane ; toate acestea determină o dificultate reală pentru
personalul de asistenţă medicală de a trece de la o simplă asistenţă tehnică, la o asistenţă umană. (17)

Învăţătura Magisteriului Bisericii Catolice

Ajunşi în centrul analizei etice, vom face o sinteză a documentelor Magisterului Bisericii pe această
temă, pentru a evidenţia etapele progresive de îmbogăţire şi clarificare. Liniile directoare ale doctrinei
Bisericii Catolice, pentru cel care le parcurge în mod cronologic sunt orientate astfel încât să ofere
următoarele:

a) clarificarea şi prezentarea distinctă a conceptelor în mod progresiv. Rezultă astfel definiţia reală a
eutanasiei , a noţiunii de terapie a durerii pe care o comportă scurtarea indirectă a vieţii, conceptul de
mijloace terapeutice "extraodinare sau neproporţionate", refuzul îngrijirii terapeutice sau distanasia;

b) se constată de asemenea amploarea progresivă înregistrată de discuţiile privind eutanasia; se

stabileşte conexiunea cu alte forme şi atitudini culturale contrare vieţii, şi se precisează tot mai mult
sarcina comunităţii creştine în sens preventiv, în scopul de a oferi o asistenţă adecvată muribunzilor.

Doctrina Bisericii Catolice porneşte, printre altele, de la următoarele puncte precise: recunoaşterea
caracterului sacru al vieţii omului, deoarece el este creatură, primatul persoanei asupra societăţii,
datoria consecventă a autorităţilor de a respecta viaţa inocentă ( fără ca această problemă să
influenţeze opinia privind pedeapsa cu moartea) : acestea sunt punctele cheie asupra cărora gândirea
Bisericii Catolice nu se va modifica niciodată. (18)

5
Principalele surse de trimitere sunt:

Pius al XII-lea

 Enciclica Mystici Corporis (29 iunie 1943) care relua un răspuns oficial dat printr-un Decret al
Sf. Oficiu ( din 2 decembrie 1940), referitor la practica nazistă privind "eliminarea forţată",
motivată de "tarele psihice şi fizice".
 In ce priveşte uciderea din milă de către medic sau la cererea pacientului, avem multe
discursuri ale lui Pius al XII-lea, începând cu cel ţinut la Asociaţia medico-biologică "Sf. Luca",
din 12 noiembrie 1944.
 Discursul rostit în faţa participanţilor la primul Congres de Histopatologie a sistemului nervos
(14 septembrie 1952) privind necesitatea de a avea consensul pacientului.

O condamnare explicită a eutanasiei de către Papa Pius al XII-lea, a fost făcută participanţilor la
Congresul Internaţional al Medicilor Catolici şi la Uniunea Catolică de Obstetrică (29 octombrie 1951)
(19)
. In acest discurs găsim şi o precizare importantă în legătură cu ceea ce unii numesc impropriu
"eutanasie indirectă" şi care, în realitate, trebuie definită ca "terapie a durerii".

Paul al VI-lea

 Paul al VI-lea, în timpul pontificatului său, a avut multe ocazii de a condamna eutanasia
legând în mod constant astfel de învăţăminte de tematica privind respectul vieţii umane în
globalitatea sa, şi în particular, tratând împreună condamnarea eutanasiei şi condamnarea
avortului. Notăm de asemenea înlocuirea în limbajul lui Paul al VI-lea a conceptului de "drept
natural" cu expresia "drepturile omului sau ale persoanei umane". În acest sens amintim
discursul la Comitetul special al Naţiunilor Unite pentru segregaţie rasială. (20)
 În legătură cu demnitatea morţii Paul al VI-lea s-a pronunţat în discursul din 18 septembrie
1975 la Colegiul Internaţional de Medicină Psihosomatică. (21)
 Să amintim în fine o precizare ulterioară a lui Paul al VI-ea prin scrisoarea cardinalului Villot
din 3 octombrie 1970 către Secretarul general al Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor
Medicale Catolice privind respingerea "zelului terapeutic" (22)
 În timpul pontificatului lui Paul al VI-lea condamnarea eutanasiei a fost pronunţată solemn de
Conciliul Vatican II în Constituţia pastorală Gaudium et Spes, ea fiind legată de asemenea şi
de alte crime împotriva vieţii. (23) Astfel, Sinodul episcopal din 1974 privind Drepturile omului şi
reconcilierea în Declaraţia adoptată afirmă că " dreptul de a trăi este un drept fundamental,
inalienabil; el este supus acum unor mari încălcări: contracepţie, avort, eutanasie" (24)
 Numeroase sunt şi documentele Conferinţelor episcopale care au fost făcute cunoscute în
ultima vreme, în timpul şi după pontificatul lui Paul al VI-lea, şi care au lărgit orizontul doctrinal
pe plan etic, dar mai ales pastoral.

Trebuie să adăugăm faptul că şi poziţia altor confesiuni creştine este foarte apropiată de cea a
Bisericii Catolice în privinţa eutanasiei adevărate. (25)

Ioan Paul al II-lea

 numeroase sunt intervenţiile lui Ioan Paul al II-lea în această privinţă. Pentru toţi amintim nn.
64-67 din scrisoarea Enciclică "Evangelium Vitae", în care se poate găsi tratarea generală
privind Cultura Morţii în care se expune fenomenul.

Alte documente ale Bisericii Catolice

 Noul Catehism al Bisericii Catolice tratează tema "Eutanasia" la punctele 2276-2279.

 Declaraţia privind Eutanasia a Sfintei Congregaţii pentru Doctrina Credinţei din 5 mai 1980,
este o tratare sistematică a acestei probleme.
 Carta Operatorilor Sanitari, al Consiliului Pontifical al Pastoralei pentru operatorii sanitari
(1994), acordă acestui subiect ultima parte (nn. 147-150)

6
 

Note

(6) D'Agostino, Eutanasia, diritto e ideologia, p. 298. Pentru date în materie cercetările sunt ale lui M.
Mielke, Medizine und Menschlichkeit. Dokumenten des Nurnberger Aerzteprozesses, Frankfurt am
Main/Hamburg 1960; S. Cotta, Vita fisica e legislazione, Roma 1985.

(7) Oricum este de notat că, după B. Pollard, se poate spune că istoria modernă a eutanasiei a
început cu publicarea unei cărţi în Germania, în 1985, scrise de Jorst: Il diritto a morire. În 1920 a
apărut un alt text german cu titlul: Garantire il permesso di eliminare le vite indegne, scris de avocatul
K. Binding şi de psihiatrul A. Hoche. Această carte a exercitat o notabilă influenţă şi poate fi
considerată unul din elementele cheie ale fenomenului eutanasiei din Germania anilor '23. Este
interesant de constatat că ideea originară, propusă în cartea din anii '20 nu se baza pe motive rasiste
(de fapt, se propunea aplicarea şi la indivizi ai poporului german). Mai degrabă motivaţiile în favoarea
eutanasiei erau compasiunea, scăzuta calitate a vieţii în anumite cazuri şi nevoia de a stăpâni
costurile sociale. Cfr. Pollard B., The challenge of Euthanasia, Bedford 1994.

(8) Asupra acestui punct putem fi de acord,desigur, cu teza lui E. Levinas, Etica e l'infinito, Roma
1984.

(9) P. Aries, Essais sur l'histoire de la mort en Occident du Moyen Age a nos jours, Paris 1975), Bari
1979: Id., La mort inversee, "La Maison Dieu", 1970, pp. 57-88; E. Morin, L'homme et la mort devant
l'histoire, Paris 1951, Milano 1970; S. Spinsanti, Psicologi incontro ai morenti, "Medicina e Morale",
1976, 1-2, pp. 79-96; Id (sub îngrijirea), Umanizzare la malattia e la morte, Documenti pastorali dei
vescovi francesi e tedeschi, Roma 1980; Id., v. Salute, Malattia, Morte, în Compagnoni-Piaana-
Privitera (sub îngrijirea), Nuovo dizionario...pp. 1134-1144: M. Petrini, L'assistenza al morente:
orientamenti e prospettive, "Medicina e Morale", 1985, 2, pp. 365-398.

(10) G. Campanini, Eutanasia e societa, în Aa. Vv., Morire sí, ma quando?, pp. 58-67; citatul este la p.
62.

(11) Pentru o analiză a "culturii morţii" a se vedea Miranda G. , "Cultura della morte": analisi di un
concetto e di un dramma, în Sgreccia E.-Lucas Lucas R., Commento interdisciplinare alla
"Evangelium Vitae", Citta del Vaticano 1997; a se vedea şi Morra G.F., ? Por qué la cultura
contemporánea no respeta la vida?, "Ecclesia", 1987, 1/1, 53-67; Donati P.P., La cultura della vita.
Dalla societa tradizionale a quella postmoderna, Milano 1989.

(12) Monod, Le hasard et la necessite. Cfr. comentariu în G. Giusti, L'eutanasia: diritto di vivere, diritto
di morire, Padova 1982.

(13) Textul a fost publicat în "The Humanist", iulie 1974, cfr. primul comentariu în V. Marcozzi, Il
cristiano di fronte all'eutanasia, "La Civilta Cattolica", 1975, IV, p. 322.

(14) Campanini, Eutanasia e societa, p. 65.

(15) Consiliul Pontifical "Cor Unum", Chestione etiche relative ai malati gravi e ai morenti, (27.6. 1981)
în Enchiridion Vaticanum, 7, pp. 1133-1173.

(16) Secretariatul Conferinţei Episcopale Franceze, Problemi etici posti oggi dalla morte e dal
morire,"Bulletin du Secretariat de la Conference Episcopale Francaise", 1976, martie, 6 (trad. it. în vol.
îngrij. de Spinsanti, Umanizare...pp. 42-44)

(17) Villa, Medicina oggi...

7
(18) T. Iorio, Theologia moralis, Ii napoli 1939, p. 143; Palazzini, Dictionarium Canonicum et Morale, II,
pp. 304-305.

(19) Id., Alle congressiste dell'Unione Cattolica Italiana ostetriche, p. 136; Id., Radiomessaggio al VII
Congresso Internazionale dei Medici Cattolici (11.9.1956), ibi, XVIII, p. 425.

(20) "L'Osservatore Romano", 23.5. 1974

(21) "L'Osservatore Romano", 19. 9. 1975.

(22) Preluat din "La Civilta Cattolica", 1970, rv, pp. 275-277

(23) Conciliul Vatican II, Constituţia Pastorală "Gaudium et Spes", n. 27.

(24) G. Caprile, Il Sinodo dei Vescovi 1974, Roma 1975, p. 708.

(25) În această privinţă semnalăm: Rev. Stanley Harakas, Th. D. (Holly Cross Schooll of Theology),
The stand of the Orthodox Curch on Controversial Issues, disponibil în
http://www.goarch.org./acess/Companion-to-Orthodox-Church/issues; documentul emis de Christian
reformed Curch del Nord America (1971) "Statement on Abortion and Birth Control", care condamnă
orice distrugere arbitrară a persoanei umane de la conceperea ei până la moartea naturală;
documentul Bisericii Luterane "Missouri Synod Euthanasia Statement" din 1992 (cfr. Christian Care at
Life's End, a Report of the Commission on Theology and Church Relations of the Luteran Church-
Missouri Synod, February 1993)

Capitolul al VI-lea
A treia parte: Bioetica, eutanasia şi demnitatea morţii

Sinteză doctrinală cu caracter moral pe tema eutanasiei

Vă sugerăm acum o sinteză doctrinală privind diferite aspecte ale eutanasiei.

Refuzul eutanasiei propriu-zise

Reproducem din respectiva Declaraţie, definiţia eutanasiei propriu-zise: "Prin eutanasie se înţelege o
acţiune sau o omisiune care prin natura sa, sau prin intenţii, provoacă moartea, în scopul eliminării
oricărei dureri. Eutanasia se situează la nivelul intenţiilor şi al metodelor folosite." (26)

Trebuie să facem unele adnotări asupra ei care relevă precizarea privind limbajul comun între teologi
şi lucrătorii din medicină. Este omisă distincţia dintre eutanasie directă şi indirectă ; în limbajul
precedent, folosit de Pius al XII-lea, prin eutanasie directă se înţelegea "terapia durerii", considerată
permisă în anumite condiţii chiar şi atunci când putea să aibă drept consecinţă o scurtare a vieţii. In
acest caz, nici acţiunea în sine, nici intenţia nu sunt orientate, în realitate, spre suprimarea vieţii şi
anticiparea morţii şi de aceea fenomenul nu este definit ca fiind eutanasie, pentru nu a se creea
confuzii. In acelaşi document se foloseşte mai departe, fiind considerată mai oportună, expresia
"folosirea analgezicelor".

Se evită o distincţie frecventă în limbajul medical între eutanasie activă şi eutanasie pasivă , unde
adjectivul "pasivă" indică omiterea îngrijirilor şi intervenţiilor medicale; dar cuvântul "pasivă" are o
semnificaţie mult mai amplă şi de aceea poate genera ambiguitate: eutanasia este mereu, într-un
anume sens, pasivă, din punctul de vedere al bolnavului, şi activă, pentru cel care o provoacă.

Asupra eutanasiei, înţeleasă şi precizată în acest mod, documentul Sf. Scaun exprimă opinia sa
morală: " Acum este necesar să întărim cu maximă fermitate faptul că nimic şi nimeni nu poate
autoriza uciderea unei fiinţe umane nevinovate, fetus sau embrion orice ar fi ea, copil sau adult,

8
bătrân, bolnav incurabil sau în agonie. De asemenea, nimeni nu poate solicita acest act ucigaş pentru
sine sau pentru o persoană a cărei responsabilitate i-a fost încredinţată şi nici nu îl poate aproba în
mod implicit sau explicit. Nici o autoritate nu poate să-l impună în mod legitim , sau să-l permită. Este
vorba deci de încălcarea legii divine, de o ofensă adusă demnităţii persoanei umane, de o crimă
împotriva vieţii, de un atentat împotriva umanităţii." (27)

Evangelium vitae declară şi mai peremptoriu şi solemn, cu acea solemnitate specifică formulelor
dogmatice: "în conformitate cu Magisterul Predecesorilor mei şi în comuniune cu Episcopii Bisericii
catolice, confirm că eutanasia este o gravă violare a Legii lui Dumnezeu, deoarece este o ucidere
deliberată, moralmente inacceptabilă, a unei persoane umane. Această doctrină se bazează pe legea
naturală şi pe Cuvântul lui Dumnezeu scris şi transmis de Tradiţia Bisericii, lege explicată de
Magisterul ordinar şi universal (28)

Respectivele documente includ aceeaşi condamnare şi în ce priveşte suicidul. (29)

Astfel este analizată eutanasia cu trei" grade" diferite de gravitate progresivă. Este amintită întâi cea
motivată de compasiune. Se vorbeşte apoi de gestul făcut fără cererea sau consensul bolnavului ( aşa
zisa "Eutanasie involuntară" sau " non-voluntară" (30) ). Apoi se precizează: " Este atinsă culmea
abuzului şi a nedreptăţi când medici sau legiuitori îşi arogă puterea de decizie stabilind cine trebuie să
trăiască şi cine trebuie să moară" (31) Se ştie că legile care reglementează astăzi aceste practici cer
întotdeauna exprimarea explicită a consensului din partea celui interesat. Dar se mai ştie că diferite
sentinţe judecătoreşti , chiar acolo unde aceste legi există (de ex. Olanda), au declarat ca fiind lipsite
de pedeapsă acte împotriva vieţii copiilor nou- născuţi sau cele îndeplinite la cererea unor persoane în
stare gravă de depresie psihică (32). Mai ştim că existau legi care impuneau eutanasia şi că există
posibilitatea de a ne întoarce la astfel de situaţii, care preventiv trebuie să fie aspru condamnate . Pe
de altă parte, când legiuitorul, sau asociaţiile medicale decid că eutanasia sau suicidul asistat sunt
admise doar dacă este vorba de persoane care se află în anumite circumstanţe, oare nu" îşi arogă şi
ele dreptul de a decide cine trebuie să trăiască şi cine trebuie să moară"?

Din respect faţă de adevăr mai întâi şi apoi din oportunitate strategică, trebuie evitate polemici
împotriva eutanasiei numai din raţiuni de credinţă, ca şi cum a apăra viaţa bolnavilor şi a muribunzilor
ar fi doar o datorie a credincioşilor. Viaţa este un bun şi o valoare laică, uşor de recunoscut de toţi cei
care sunt conduşi de dreapta judecată şi de adevărul obiectiv.

Ceea ce Pius al XII-lea denumea "drept natural", în documentul pe care îl analizăm este definit "drept
fundamental " al omului, primul din drepturile omului. "Viaţa umană - se afirmă în Declaraţie - este
fundamentul tuturor bunurilor, izvorul şi condiţia necesară a oricărei activităţii umane şi a oricărei
convieţuiri sociale". (33)

Fundamentul eticii este respectul adevărului omului, respectul persoanei aşa cum este ea: alt
fundament real nu poate fi conferit eticii; etica îl călăuzeşte pe om de la " a fi" spre " trebuie să fie" ;
celelalte criterii sunt constituite din utilitatea unuia în defavoarea altuia, din puterea unora asupra
altora, din eficacitatea acestei puteri, tot mai mare pentru unii, tot mai oprimantă pentru alţii.

Negarea acestor afirmaţii înseamnă respingerea oricărui fundament obiectiv al dreptului, al eticii şi în
acelaşi timp al identităţii profesionale medicale. (34) Principiile care urmează, elucidează tocmai criteriul
"morţii cu demnitate".

Folosirea proporţională a mijloacelor terapeutice

Morala nu poate ignora această problemă şi angajarea de a face moartea demnă de om şi de

credincios: expresia "moarte cu demnitate", atunci când prin ea nu se subânţeleg forme voalate de
eutanasie , conţine o indicaţie acceptabilă şi necesară din punct de vedere etic. Este adevărat că
multe persoane mor senine şi nu trebuie să ne gândim doar la cazuri extreme. "Totuşi trebuie să

9
recunoaştem că moartea, precedată şi însoţită adesea de suferinţe atroce şi prelungite, rămâne un
eveniment care, desigur, zbuciumă inima omului." "Este foarte important astăzi ca în momentul morţii
să fie protejate demnitatea persoanei umane şi concepţia creştină despre viaţă, împotriva unui
tehnicism care riscă să devină abuziv. De fapt unii vorbesc despre dreptul la moarte , expresie care nu
desemnează dreptul omului de a-şi provoca sau a cere să i se provoace moartea după cum doreşte,
ci dreptul de a muri cu totală seninătate, cu demnitate umană şi creştină " (35)

In această lumină, Declaraţia privind Eutanasia a Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei introduce o
noutate de expresie şi limbaj cerută de progresele medicinii. Până acum se vorbea de mijloace
terapeutice "obişnuite" şi " extraordinare" oferindu-se această indicaţie: este obligatorie folosirea
mijloacelor obişnuite pentru susţinerea muribundului, dar este permisă renunţarea, cu consensul
pacientului sau la cererea acestuia, la mijloacele extraordinare, chiar dacă această renunţare
determină anticiparea morţii. Caracterul "extraordinar" era definit în raport cu agravarea suferinţei pe
care ar fi putut-o provoca astfel de mijloace, cu costul lor sau cu dificultatea de acces pentru cei care
le-ar fi putut solicita. Progresele medicinii au făcut dificilă această distincţie, deoarece multe mijloace,
care până ieri erau considerate extraordinare, au devenit obişnuite şi apoi, după cum observă
persoane importante din spitale şi reanimări, folosirea terapiei intensive a salvat multe vieţi. A rezultat
necesară găsirea unui alt criteriu de referinţă care să nu se mai bazeze pe " mijlocul terapeutic", ci mai
degrabă pe "rezultatul terapeutic" care se aşteaptă de la el. "Până acum moraliţtii - se afirmă în
Declaraţie - răspundeau că nu mai suntem obligaţi să folosim mijloacele extraordinare. Astăzi, însă,
acest răspuns, în general mereu valabil, poate părea mai puţin clar, atât datorită impreciziei termenului
cât şi a progreselor rapide ale terapiei. De accea, unii preferă să vorbească de mijloace proporţionate
şi mijloace disproporţionate .

In orice caz, mijloacele puteau fi bine evaluate , confruntându-se tipul de terapie, gradul de dificultate
şi riscul ce l-ar presupune, cheltuielile necesare şi posibilităţile de aplicare, cu rezultatul la care se
puteau aştepta, date fiind condiţiile bolnavului şi forţele sale fizice şi morale". (37)

Rezultă deci patru criterii orientative de mare utilitate:

a. "în lipsa unor alte remedii, este permisă recurgerea, cu consensul bolnavului , la mijloacele
puse la dispoziţie de medicina mai avansată, chiar dacă se află în stadiu de experimentare şi
presupun un oarecare risc";
b. "este permisă, de asemenea, întreruperea aplicării unor astfel de mijloace atunci când
rezultatele nu sunt cele aşteptate. Dar în luarea unei astfel de decizii trebuie să se ţnă seama
de dorinţa bolnavului şi a familiei lui, ca şi de părerea unor medici cu adevărat competenţi";
c. "este, de asemenea, permisă limitarea la mijloacele obişnuite pe care medicina le poate oferi.
Nu i se poate impune nimănui aplicarea unui anumit tratament, chiar dacă el este deja în
uz ,dar care totuşi poate fi periculos sau foarte costisitor ";
d. în cazul iminenţei unei morţi inevitabile cu toate mijloacele folosite, este permisă luarea
hotărârii în conştiinţă de a renunţa la tratamente care ar provoca o prelungire precară şi dificilă
a vieţii, fără însă să fie întrerupt tratamentul normal necesar bolnavului în astfel de cazuri." (38)

Administrarea tratamentelor normale şi tratamentele paleative

Când din punct de vedere terapeutic nu se mai poate interveni cu adevărat pentru stoparea bolii sau
regresia ei, medicina are încă resurse de folosit şi de aceea are obligaţia să recurgă la acestea în
limita posibilităţilor, nu ca un act ce urmăreşte vindecarea şi prelungirea vieţii, ci din respect pentru
pacient şi pentru calitatea vieţii sale. Aceste resurse sunt reprezentate de tratamentele normale şi de
tratamentele paleative . Cele două concepte nu se echivalează automat.

Prin tratamente normale se înţelege alimentaţia şi hidratarea (artificială sau nu) aspirarea secreţiilor
bronhiale, curăţarea escarelor ulcerate.

In ultimii ani, în legătură cu tratamentele normale a apărut o controversă, în special în SUA, deoarece
unele centre tind să considere hidratarea şi alimentaţia artificiale drept intervenţii terapeutice, ba mai

10
mult , ca având caracter extraordinar şi în consecinţă aplicarea lor pacienţilor nu constituie o datorie.
În realitate acest ajutor poate contribui în multe cazuri nu atât la prelungirea vieţii, el nu reprezintă nici
o tortură, cât la a face mai puţin dureroasă moartea; de asemenea, se afirmă că alimentaţia şi
hidratarea nu pot reprezenta un act medical, ci un tratament normal chiar dacă calea de administrare
este artificială. Desigur, în cazul în care organismul nu mai este capabil de a-l recepta şi a profita de el
, tratamentul nu se mai constituie într-o îngrijire şi dispare obligaţia de a fi administrat.

Tratamntele paleative au o accepţie mai amplă decât cele normale pentru că ele se folosesc pentru a
diminua simptomele bolii, în primul rând durerea (dar nu numai durerea) la care ne vom referi mai
departe.

Prin tratamente paleative înţelegem în general acele îngrijiri oferite pacienţilor cu boli incurabile, mai
mult orientate spre controlul simptomelor decât spre patologia de bază, prin aplicarea procedurilor
care să-i permită pacientului o calitate a vieţii mai bună.

Tratamentele paleative prevăd, de exemplu: a) oncoterapia paleativă (chirugie, radioterapie,

chimioterapie) aplicate la pacienţi la care se urmăreşte tratarea simptomelor" (39) ; b) tratamente de
sprijin care cuprind: terapii antalgice non cazuale care urmăresc reducerea sau eliminarea percepţiei
durerii; evaluarea nutriţională şi reglarea hifro-electronică; tratamentul infecţiilor oportuniste;
procedurile fizioterapice de reabilitare; susţinerea psihologică care are un rol foarte important în
sprijinirea pacientului şi a familiei; supravegherea psihologică a echipei de îngrijire ale cărei
performanţe emoţionale stau la baza optimizării terapeutice în această fază delicată a bolii cronice" (40)

Această strategie a dus la apariţia unor experienţe cum ar fi "Hospices" şi tratamentele la domiciliu.

Refuzul zelului terapeutic şi al distanasiei

În ultima indicaţie citată din Decalaraţie se vorbeşte despre refuzul "zelului terapeutic", care în intenţia
sa de a prelungi viaţa cu orice preţ ne poartă în zona opusă, cea a distanasiei. Pentru definirea
conceptului trebuie să amintim criteriile care stau la baza "constatării morţii": în prezent, graţie
progresului comun al ştiinţelor neurologice şi al tehnicilor de diagnosticare, aproape în unanimitate
este recunoscut faptul că moartea clinică a individului poate fi declarată după constatarea morţii
cerebrale totale , adică a morţii encefalice. In acest sens este oportun să ne referim la unele cazuri
delicate, de pacienţi în comă.

a. In cazul comei considerate "reversibilă"este obligatorie folosirea tuturor mijloacelor la

îndemână, întrucât recuperarea, posibilă sau probabilă, a vieţii merită orice sacrificiu
economic sau serviciu.
b. In cazul în care coma se prezintă, după părerea specialiştilor, ca "ireversibilă", rămân
obligatorii tratamentele obişnuite ( între acestea amintim pe cele de hidratare şi nutriţie
parenterală); nu este obligatorie aplicarea mijloacelor deosebit de epuizante şi costisitoare
pentru pacient, condamnându-l la o agonie trăită în condiţii lipsite de orice posibilitate de
trezire din comă şi comunicare. In acest caz ar fi vorba de un neavenit "zel terapeutic".
Constatarea ireversibilităţii comei şi condiţiilor de nereceptare a cunoştinţei nu este uşor de
făcut şi ea revine unor cadre medicale competente şi cinstite.
c. Prelungirea vieţii, doar aparentă şi complet artificială, după încetarea totală şi ireversibilă a
funcţiilor cerebrale, aşa cum rezultă din EEG şi din semnele de moarte a tuturor zonelor
encefalului, ar constitui o ofensă adusă muribundului şi morţii, şi în acelaşi timp o amăgire a
speranţelor rudelor.

EEG silenţioasă este semnul ireversibilităţii funcţiilor corticale după ce pacientul a stat în această stare
o perioadă de timp. In afara acestui semn trebuie să se facă o evaluare, ţinând cont de toţi ceilalţi
parametri cumulaţi, privind moartea encefalului în totalitatea lui. Conceptul de zel terapeutic, care
uneori este dramatizat în mod intenţionat, trebuie configurat în două cazuri: atunci când folosirea
mijloacelor tehnice are loc în cazul unei persoane care practic este moartă, deci după "moartea
cerebrală totală"; şi când se intervine cu terapii medicale sau chirurgicale ( exceptând cele obişnuite)

11
în mod disproporţionat faţă de efectele previzibile. Trebuie să recunoaştem însă că, în afara acestor
indicaţii, împinse până la detaliu, există cazuri nu numai de comă profundă şi ireversibilă, dar şi de
comă prelungită : bolnavul continuă să rămână în comă chiar cu numai tratamentele obişnuite. Au fost
cazuri când această stare camatoasă ireversibilă cu o viaţă strict biologică a durat luni sau ani (stare
vegetativă persistentă). Aşa s-a întâmplat cu Karen Ann Quinlan, o tânără americană despre care s-
au scris articole timp de circa zece ani. O situaţie asemănătoare a avut tânăra Nancy B. Cruzan care
fiind în stare vegetativă persistentă a fost alimentată timp de circa opt ani printr-o gastrostomie; după
mai multe sentinţe ale tribunalelor s-a hotărât sistarea acestei alimentaţii - fapt ce a provocat moartea
după aproximativ 10 zile - sub prezumpţia, susţinută de mărturii, că aceasta ar fi fost voinţa ei. (41)
Intrebarea este: se poate vorbi de o viaţă adevărată, atunci când sunt aproape sigure ireversibilitatea
comei, starea de inconştienţă şi absenţa vieţii de relaţie şi când unele funcţii vitale nu au încetat chiar
dacă analiza EEG a rezultat deja silenţioasă pentru un număr determinat de ore?

Practic este greu de justificat eliminarea asistenţei obişnuite chiar în astfel de cazuri care provoacă
milă. Trebuie să ţinem cont de faptul că actul existenţial şi personal care susţine în om viaţa
vegetativă, senzitivă şi relaţională este unic; deci, considerăm că nu se poate face o distincţie între
"viaţa umană, înţeleasă ca viaţă biologică, şi "viaţa personală", înţeleasă ca viaţă de relaţie.

Folosirea analgezicelor

Acest aspect se integrează, parţial, în sfera tratamentelor paleative la care ne-am referit deja, dar
există aspecte etice particulare demne de luat în seamă. O problemă în special a găsit o rezolvare
etică în învăţămintele lui Pius al XII-lea: este permisă folosirea analgezicelor , chiar dacă acestea ar
putea scurta viaţa, cu condiţia să nu existe un alt mijloc pentru uşurarea durerii; este permisă şi
folosirea analgezicelor care duc la pierderea conştiinţei, cu condiţia ca pacientul să fi avut timp să-şi
îndeplinească datoriile religioase şi morale, către el, familie şi societate; " nu este permisă privarea
muribundului de conştiinţa de sine fără un motiv serios."

Trebuie să adăugăm că această problemă privind consecinţele folosirii calmantelor este privită acum
cu mai puţin dramatism , pentru că în special \n tratamentul cancerului, medicina a făcut importante
progrese, fiind oferite terapii anti-durere care limitează şi anulează astfel de consecinţe, în special
pierdearea conştiinţei. Pe de altă parte este de evitat ca prin doze prea mari de analgezice (pe bază
de opium) să se practice cu bună ştiinţă , pe căi ascunse, eutanasia adevărată. De aceea doza de
analgezice trebuie să fie proporţională cu durerea. (42)

Adevărul pentru pacientul terminal

Consensul presupune informarea reală a pacientului de la care se aşteaptă consensul, asupra situaţiei
sale. Problema este prezentată mai explicit în documentul Secretariatului Episcopilor francezi şi în
Declaraţia Conferinţei Episcopale germane din 20 noiembrie 1978 (43) Chestiuni etice privind
persoanele grav bolnave şi muribunde ; aceasta este o problemă amplu dezbătută şi de etica
medicală.

Criteriile etice pe care le putem indica sunt în esenţă următoarele:

a. adevărul rămâne un criteriu de bază pentru ca un act moral să fie pozitiv în mod obiectiv: de
aceea trebuie să fie evitat un comportament fals din partea rudelor şi a asistenţei; minciuna nu
este utilă pacientului, care are dreptul la informare şi la pregătirea pentru o moarte demnă; ea
poate deveni inutilă şi contraproductivă în situaţia în care - cazurile sunt frecvente -bolnavul
descoperă adevărul. Literatura pe această temă confirmă faptul că atunci când adevărul a fost
oferit în mod oportun şi a fost receptat, s-a produs o reacţie pozitivă atât asupra psihologiei şi
spiritualităţii bolnavului , cât şi asupra rudelor bolnavului. (44) De aceea dreptul la informare
este inclus în toate propunerile de liste cu drepturile bolnavului şi, chiar dacă cu câteva
condiţii, se ţine seama de el şi în cazul bolnavului terminal;

12
 b. o astfel de informaţie, în cazul unor pacienţi grav bolnavi sau terminali este oferită în cadrul
unei "comunicări umane" mai ample şi interpersonale, care nu trebuie să se limiteze la a
furniza date privind diagnosticul şi prognoza bolii. De asemenea, trebuie ascultat bolnavul şi
de abia după aceea se va vorbi despre gravitatea bolii. Ceea ce solicită bolnavul - în special
muribundul -de la cel ce îl asistă este solidaritatea , să nu fie lăsat singur, el doreşte să
comunice, să simtă că i se împărtăşeşte durerea;
c. dacă minciuna nu trebuie să fie luată ca linie de conduită, iar comunicarea adevărului rămâne
o ţintă spre care se tinde , trebuie totuşi să amintim necesitatea ca adevărul pe care-l
comunicăm să ţină seama de capacitatea subiectului de a-l accepta în mod salutar. În
consecinţă este necesară pregătirea unei stări de spirit adecvate şi cunoaşterea diferitelor
faze psihologice ale muribundului (în special în cazul bolnavilor de cancer) pentru a se evita
agravarea fazelor depresive; este necesară chiar o gradaţie a comunicării adevărului şi
eventual oprirea la momentul oportun. Nu trebuie nici să fie spulberată orice speranţă,
deoarece în medicină nu există previziuni absolute.
d. ţinând cont de toate acestea,suntem totuşi de părere că trebuie să subliniem obligaţia de a nu
ascunde gravitatea situaţiei în substanţialitatea ei, mai ales în cazurile în care pacientul are de
luat, înaintea morţii, decizii importante şi are ( ca fiecare dintre noi) obligaţia-drept de a se
pregăti pentru o moarte bună.

Aceste norme, cu caracter de orientare etică, fac parte însă din cea mai amplă temă privind asistenţa
acordată bolnavilor şi muribunzilor. Medicul, din punct de vedere deontologic şi etic, nu are datoria
doar să administreze tratamente bolnavului, ci şi să-l asiste pe muribund.

Note

(26) S. Congregaţie pentru Doctrina Credinţei Declaraţie asupra Eutanasiei, n.2. A se vedea de
exemplu Miranda, Riflessioni etiche intorno alla fine della vita, în Manzoni, A sua immagine e
somiglianza?, pp. 180-202.

(27) S. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Declaraţie asupra Eutanasiei, n. 2

(28) EV, n. 65.

(29) S. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Declaraţie asupra Eutanasiei, n. 1.

(30) J. Harris, înainte de a se pronunţa cu claritate în favoarea eutanasiei îi dă o definiţie care se

încheie astfel: "Dacă această decizie coincide cu dorinţele individului şi dacă el sau ea a aprobat
decizia în mod conştient şi expres, o voi numi eutanasie voluntară. Dacă individul nu cunoaşte decizia
şi nu a aprobat-o înainte în mod conştient şi expres, o voi numi eutanasie non-voluntară, chiar dacă s-
ar fi presupus că el sau ea ar fi fost de acord": J. Harris, Euthanasia and the value of life, în J. Keown,
Euthanasia Examined, ethical, clinical and legal perspectives, Cambridge University Press, New York
1995, pp. 6-7.

(31) Toate aceste texte se găsesc în n. 66 al enciclicei.

(32) Cfr. W. Eijk, Is the Dutch eeuthanasia regulation compatible with "Evangelium Vitae"?,"Medicina e
Morale" 1996, 3, pp. 469-481.

(33) Ibi, n.1.

(34) D'Agostino, Eutanasia e diritto.

13
(35) S. Congregaţie pentru Doctrina Credinţei, Declaraţie asupra Eutanasiei, nn. 3-4. Asupra acestui
punct al folosirii proporţionale a mijloacelor terapeutice cfr. Visser, Pronunziamento ufficiale della S.
Sede sull'eutanasia, pp. 369-370; Häring, Eutanasia e teologia morale, pp. 164-178. Asupra aşa
zisului "drept de a muri" a se confrunta frumoasa lucrare a lui L.R. Kass, Is there a right to die?,
"Hastings Center Report", 1993, 23, 1. Pp. 34-43.

(36) C. Manni, Considerazioni mediche sull'eutanasia, în Aa. Vv., Morire si, ma quando?,pp. 103-120.

(37) S. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Declaraţie asupra Eutanasiei, n. 2.

(38) Ibi,n. 4.

(39) Cellini N. Presentazione, la volumul lui Ciabattoni A - Pittiruti M., Terapie paliative e cure di
supporto in oncologia, SEU, Roma 1996, p. XI.

(40) ibidem.

(41) cfr. A. Puca, Il caso di Nancy Beth Cruzan, "Medicina e Morale", 1992, 5, pp. 911-932.

(42) cfr. A.G. Spagnolo, Ai confini tra atteggiamento eutanasico e terapia paliativa, "Quaderni di Cure
Palliative" 1994, I, pp. 49-51.

(43) Cfr. Spinsanti, Umanizzare...pp. 59-60 şi pp. 94-96; Consiliul pontifical "Cor Unum".

(44) R. Zorza-V. Zorza, Un modo di morire, Roma 1983.

Capitolul al VI-lea
A treia parte: Bioetica, eutanasia şi demnitatea morţii

Examinarea unor texte deontologice şi juridice

Deoarece medicul are ca puncte de referinţă în comportamentul său atât propria conştiinţă, cât şi
codul deontologic sau codurile deontologice (internaţionale, naţionale), va trebui să luăm în seamă
documentele internaţionale, dintre care vă semnalăm:

Recomandarea nr. 779/ 1976 a Adunării Consiliului European privind drepturile bolnavilor şi
muribunzilor.

Documentul aprobat la Paris de către Conferinţa Internaţională a Asociaţiilor Medicilor în 7 ianuarie

1987 (45) , modifică precedentul text elaborat la Bruxelles cu titlul " Ghid European de Etică Medicală".
Principiile constau în 37 de articole şi oferă o linie deontologică medicilor din Comunitatea Europeană
pentru rezolvarea unor probleme ca independenţa faţă de puterile politice, secretul profesional,
transplantul de organe, reproducerea umană, avortul, refuzul de a presta serviciul militar din motive de
conştiinţă, experimentele pe om, ajutorarea muribundului, etc.

Iniţiative de legalizare a eutanasiei

Vom rezuma câteva iniţiative adoptate în diferite ţări care se constituie în stimulente pentru legalizarea
eutanasiei .

In SUA acel Natural Death Act (legea privind moartea naturală) document emis de statul California şi
extins în termeni echivalenţi în alte state americane, datează din 1976. Concret legea recunoaşte
dreptul oricărui adult de a dispune de neaplicarea şi întreruperea "terapiilor de menţinere în viaţă" în
cazul în care se află " la limita extremă a condiţiilor esenţiale"

14
Această dispoziţie (living will) trebuie să fie semnată de beneficiar în prezenţa a doi martori, care să
nu fie legaţi de acesta prin legături de rudenie sau afinităţi, sau destinatari ai bunurilor sale, să nu fie
medicul curant sau un subordonat al acestuia sau al instituţiei de tratament. (46) Dispoziţia, elaborată în
scris pe un formular foarte precis, prevede neaplicarea ei în cazul în care pacienta este însărcinată, şi
are valabilitate timp de cinci ani.

Prin condiţii existenţiale extreme se înţelege faza terminală în care folosirea terapiilor ar întârzia
moartea, dar nu ar conduce la recuperarea vieţii. Prin terapii de susţinere a vieţii se înţelege orice
mijloc sau intervenţie medicalîă, care prin aparate mecanice sau artificiale susţine, reactivează sau
înlocuieşte o funcţie vitală naturală şi conduce doar la o întârziere a morţii. Pacientul trebuie să aibă o
diagnosticare terminală făcută de doi medici.

Trebuie să recunoaştem că la prima vedere se regăseşte ceea ce se afirmă în Declaraţia S.

Congregaţii pentru Doctrina Credinţei şi despre Eutanasie şi anume:" Este permisă întotdeauna
limitarea la mijloacele ordinare pe care le oferă medicina. Deci, nu se poate impune nimănui obligaţia
de a recurge la un tip de terapie care, deşi a fost aplicată deja, totuşi nu este încă lipsită de pericole
sau este foarte costisitoare"; sau se scrie în continuare: " este permisă întreruperea aplicării unor
astfel de mijloace ( mijloace la dispoziţia medicinii avansate - n. aut.) în cazul în care nu s-au obţinut
rezultatele scontate. Dar luarea acestei decizii trebuie să fie făcută cu acordul bolnavului şi al familei
sale, avându-se şi consensul a doi medici foarte competenţi."

"United States Catholic Health Association" a distribuit în anul 1974 un document (Christian
Affirmation of Life) în care se afirmă: " solicit, dacă este posibil, să fiu consultat privind procedeele
medicale care ar putea fi utilizate pentru prelungirea vieţii mele atunci când se apropie moartea. Dacă
mă aflu în imposibilitatea de a lua decizii privind viitorul meu şi dacă nu sunt speranţe de recuperare a
invalidităţii fizice şi mentale, solicit să nu se folosească mijloace extraordinare pentru prelungirea vieţii
mele." Alte asemenea iniţiative au mai apărut ulterior, ca de exemplu "testamentul de viaţă" propus de
Comitetul episcopal pentru apărarea vieţii de pe lângă Conferinţa Episcopală Spaniolă. (47)

Cu toate acestea, asupra procedurii living will (48) persistă nedumeriri importante, mai ales asupra
valabilităţii juridice şi morale a unei voinţe testamentare exprimate cu anticipaţie, în lipsa condiţiilor
concrete ale bolii, asupra unui bun care înseamnă viaţă şi nu un lucru. Rămâne şi nedumerirea de
fond privind interpretarea în cazul concret a ceea ce se cheamă mijloace de menţinere vitală şi
determinare a condiţiilor de ireversibilitate: se înţelege oare prin mijloace de întreţinere vitală şi
ajutorarea respiraţiei, hrănirea, igiena personală, hidratarea? Acestea sunt cu adevărat mijloacele
despre care se vorbeşte în Declaraţia Sf. Congregaţii sau mijloacele extraordinare la care se referă
Christian Affirmation of life? Apoi, este permis ca medicul să fie "lipsit" de o apreciere proprie chiar
împotriva voinţei pacienţilor? In aceste condiţii cum ar mai putea medicul să rămână autonom în
propria-i conştiinţă şi în calitate de "persoană care prestează o muncă intelectual"şi care prin
inteligenţa lui trebuie să aprecieze care sunt cele mai adecvate mijloace pentru a asista bolnavul
terminal? Cineva a observat că living will porneşte de la presupunerea că medicul doreşte, cu orice
preţ şi în permanenţă, să practice terapii eroice.

După faimosul caz a lui Nancy B. Cruzan, pe care l-am amintit deja, în SUA s-a adoptat în 1990 o lege
privind autodeterminarea pacientului (Patient Self Determination Act) prin care este favorizat rolul
pacientului în luarea deciziilor privind viaţa sa, mai ales în faza finală a bolii. (49) Un "referendum" din
1991 din statul Washington (DC) , e drept cu o uşoară respingere , s-a pronunţat totuşi de partea celor
care resping eutanasia.

In Canada, prin reglementarea definită do not resuscitate policy , declarată etică de către Consiliul
General al Asocieţei Medicale Canadiene în 1974, se merge dincolo de limitele prevăzute de living will
.

Practic această reglementare constă în refuzul sau neaplicarea tehnicilor de reanimare la pacienţii
pentru care acest lucru ar fi inutil şi costisitor, chiar dacă ar determina o moarte anticipată.

Aplicarea practică este foarte variată, sunt spitale unde se cere opinia comitetului etic, sunt medici
care se pun de acord cu bolnavul, explicându-i -se înainte cu sinceritate condiţia în care se află şi

15
prognoza bolii; există medici care îşi revendică dreptul de a evalua singuri oportunitatea folosirii
tehnicilor de reanimare.

Este clar că în lipsa unor criterii obiective de confruntare instrumentală şi fizică şi dată fiind existenţa
unei varietăţi de cazuri ce nu pot fi generalizate, această procedură prezintă dificultăţi etice mai grave.
Apoi, subiectivismul pacienţilor sau al medicilor atât în evaluarea diagnosticului nefast cât şi în
aplicarea normei, are un câmp amplu şi aproape nedefinit.

Ne vom referi şi la "cazul Olanda" şi la normativa aprobată de Parlamentul olandez . După cum se
ştie, unele cercetări au scos în evidenţă faptul că în această ţară practica medicală a eutanasiei era
foarte răspândită (50) astfel încât legea a înţeles să fie receptivă la o practică de felul acesta, ca şi când
sarcina legii ar fi fost să legalizeze ceea ce se întâmpla în mod concret, în loc ca practica să respecte
dispoziţiile legii. Această lege nu legalizează efectiv eutanasia, dar o depenalizează; ea nu acţionează
asupra medicului care respectând nişte puncte bine codificate, întrerupe viaţa pacientului. Nu modifică
de asemenea esenţa unei conduite care este grav condamnată pe plan etic şi care deschide drumul
altor forme de eutanasie, chiar involuntară.

Note

(45) Conferinţa ordinelor Medicilor din Comunitatea Economică Europeană, Principi di Etica Medica
Europea, Paris, 6.1. 1987, "Il Medico d'Italia", 13.2.1987, p.7.

(46) Bompiani, Eutanasia e diritti del malato...

(47) K. O'Rourke, The christian affirmation of life, "Hospital Progress", 1974, 55, pp. 65-72. Asupra
acestui subiect a se vedea de exemplu G. Perico, Testamento biologico e malati terminali,
"Aggiornamenti sociali", 43/11 (1992), pp. 677-692; Conf. Episc. Pennsylvania, Living Will and Proxy
for Really Care Decisions, în "Medicina e Morale", 42/5(1993), pp. 989-999.

(48) A se vedea J.R. Wernow, The Living Will, "Ethics & Medicine" 10 (1994), 27-35.

(49) Pentru o aprofundare, cfr. suplimentul monografic al n. 5 din 1991 al "Hastings Center Report" cu
titlul: Practicing the PSDA, pp. 15-165. Asupra temei testamentului de viaţă şi asupra declaraţiilor
anticipate ale voinţei pacienţilor a se vedea: A.G. Spagnolo, Il bene del paziente e I limiti dei
testamenti di vita, "L'Osservatore Romano" n. 138 din 17-18 iunie 1996; Id. Testamenti di vita, în : A.
Bompiani (sub îngrijirea), bioetica in medicina, CIC Edizioni Internazionali, Roma 1996, pp. 340-355.

(50) Cfr. Raportul Comisiei de anchetă olandeze în "Medicina e Morale" 1992, 1, pp. 150-156; Olanda,
Introduzione di una disciplina giuridica per la procedura di notifica degli interventi di eutanasia,
"Medicina e Morale", 1993, 2, pp. 446-448.

Capitolul al VI-lea
A treia parte: Bioetica, eutanasia şi demnitatea morţii

Actuala situaţie legislativă în lume

Problematica legislativă privind eutanasia şi suicidul asistat s-a îmbogăţit în ultimii ani cu iniţiative şi
luări de poziţie diferite. In afara legii olandeze pe care am comentat-o mai sus, este cunoscută legea
aprobată de Parlamentul " Teritoriului de Nord" din Australia, în mai 1995. Cu denumirea Rights of the
Terminally III Act" , legea, intrată în vigoare la 1 iulie 1996, a fost prima din lume, în zilele noastre,
care a aprobat eutanasia, considerând-o un drept al cetăţeanului în anumite condiţii. Dezbaterea
acerbă care s-a declanşată în Australia asupra acestei legi, a dus la aprobarea unei legi cu caracter
federal care o abrogă pe cea a Teritoriului de Nord (votată de Senatul federal la 24 martie 1997).

16
Pe 26 iunie 1997 Curtea Supremă de Justiţie a Statelor Unite s-a pronunţat asupra a două decizii în
acest sens, emise de Curtea de Apel a circuitului nouă şi doi. Ambele Curţi anulaseră legile care
interziceau suicidul asistat în statele Washington şi New York. Amândouă declaraseră
neconstituţională acea interzicere şi pretindeau recunoaşterea dreptului cetăţeanului de a alege modul
şi momentul morţii ca unul din drepturile constituţionale. Curtea Supremă a Naţiunii, cu un vot rar de
unanimitate (9 judecători contra 0) a răsturnat acele hotărâri , declarând că acest presupus drept nu
poate fi inclus printre drepturile recunoscute de Constituţia americană şi, prin urmare, diferitele state
au autoritatea de a reglementa legal această situaţie. In motivarea sentinţei, judecătorul Rehnquist
afirmă că legile statelor care interzic suicidul asistat sunt "expresia angajării statelor în protecţia şi
apărarea oricărei vieţi omeneşti"; şi adaugă: " interzicerea suicidului asistat de către stat reflectă şi
întăreşte politica acestuia asupra faptului că persoanele vârstnice nu trebuie să fie considerate
inferioare fiinţelor tinere şi sănătoase, şi că impulsurile spre suicid a unei persoane grav bolnave ar
trebui să fie interpretate şi tratate la fel cu cele ale oricărei alte persoane." (51)

Actualmente, peste 3o de state federale consideră asistarea suicidului ca pe un delict criminal. (52) . S-
au făcut numeroase tentative de a schimba această situaţie de către grupuri şi asociaţii diferite,
favorabile eutanasiei. După câteva tentative eşuate în unele state, în sfârşit, în anul 1994 s-a obţinut
aprobarea legii, în statul Oregon, care aproba suicidul asistat pentru bolnavii în faza terminală, în
condiţii foarte restrictive ( se interzice de exemplu ca bolnavii să fie ajutaţi să moară prin injecţii, deşi
se ştie că metoda prospectată cu pastile este ineficientă în multe cazuri). În urma referendumului
aprobator, un judecător de la Curtea districtuală a statului Oregon a blocat legea, considerând-o
contrară Constituţiei americane care se angajează să-i protejeze pe toţi cetăţenii, chiar şi pe bolnavii
în faza terminală. Curtea Supremă, coerentă cu decizia sa din iunie, a hotărât în octombrie 1997, să
nu accepte un recurs împotriva legii aprobate în 1994, lăsând ca respectivele legi să fie discutate şi
emanate în diferitele state. La 27 octombrie 1997 a fost votat un al doilea referendum privind suicidul
asistat. De data aceasta fusese propus de către adversarii eutanasiei, ei cerându-le cetăţenilor să
voteze o lege în acest sens. 60% din votanţi s-au pronunţat împotrivă şi astfel legea, aprobată prin
referendum-ul din 1994, a revenit în centrul atenţiei, putând intra în vigoare.

Experienţa olandeză, aşa cum am spus, are o mare semnificaţie şi va fi important să-i urmăim
viitoarele evoluţii.

O mare surpriză a fost apoi decizia Curţii Constituţionale a Columbiei, care pe 20 mai 1997, a aprobat
eutanasia pentru persoanele aflate în fază terminală cu condiţia ca ele să-şi dea consimţământul. (53)
Trebuie înţelese bine implicaţiile şi consecinţele unei astfel de sentinţe, emisă fără desfăşurarea unei
dezbateri adevărate pe această temă în respectiva ţară latino-americană.

Note

(51) International Anti Euthanasia Task Force (IAETF), The courts have spoken: No constitutional
right to assited suicide, în "IAETF Update", 11, 3, pp. 2 ss.

(52) R.L. Worsnop, Assisted Suicide Controversy, "CQ Researcher" 1995, 5/17, pp. 393-416.

(53) IAETF, Colombian Constitutional Court Oks Euthanasia, IAETF Update, 111, 2, pp. 12-13.

17