MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL

REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STAT „ALECU RUSSO” DIN BĂLȚI
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE
CATEDRA DE DREPT

Lipsirea de viaţă la dorinţa

persoanei (Eutanasia)

Autor:
Studenta grupei DR22Z
Răcilă Eugenia
Conducător științific:
Faigher Anatolie
BĂLȚI – 2021
 Cuprins

CAPITOLUL I. Consideraţiuni generale.............................................3

§1 Apariţia şi evoluţia istorico-juridică a conceptului de eutanasie......4-8

§2. Definirea conceptului de eutanasie..................................................9-10

CAPITOLUL II.Analiza juridico penală a infracţiunii de eutanasie în

legislaţia penală a Republicii Moldova.........................................................11

§1.Obiectul infracţiunii de eutanasie......................................................12

§2.Caracteristica generală a laturei obiective .........................................12

§3.Particularităţile laturei subiective a infracţiunii de eutanasie.............13

§4.Subiectul infracţiunii de eutanasie .....................................................13

e.Delimitarea infracţiunii de eutanasie de alte fapte similare..................14-15

CAPITOLULIII.Studiul comparat asupra reglementărilor juridice a

răspunderii pentru fapta de eutanasie în legislaţia diferitor state.Problema
legalizării şi ne încriminării în dreptul penal contemporan………16-18

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI……………………………….19-20
Bibliografia ………………………………………………………….....21
 Considerații generale
Am ales tema dată deoarece este o temă actuală în toată lumea şi în jurul căreea se
învârt o mulţime de întrebări şi probleme care necesită o soluţionare oportună, şi
datorită faptului că infracţiunea de eutanasie ţine direct de cel mai ocrotit drept al
omului dreptul la viaţă fapta dată se află într-o permanenetă cotradicţie în societate
referitor la faptul dacă ar putea infracţiunea de eutanasie să îmbrace o haină legală sau
nu. Şi pentru aceasta apare necesitatea de a acorda o atenţie mai accentuată asupra faptei
de eutanasie şi anume asupra analizei juridico-penale.

3
 CAPITOLUL I. Consideraţiuni generale.
§1 Apariţia şi evoluţia istorico-juridică a conceptului de eutanasie
Se poate remarca că problema eutanasiei nu poate fi interpretată ca o simplă specificitate
contemporană (şi afirmatiile lui Seneca stau marturie), ci trebuie abordată în complexitatea ei, în
strînsă legătură cu filozofa existentei individului privit ca o entitate unică bio-psiho-socio-spirituală,
bine individualizată .
Problema regimului juridic al eutanasiei este una de durată, care s-a manifestat diferit pe
parcursul evoluţiei sale, fiind caracterizată prin necesităţile perioadelor istorice respective şi prin
atitudinea luată de un stat sau altul faţă de un asemenea fenomen .
Problema vieţii şi morţii persistă chiar de la începutul apariţiei comunităţilor umane, fiind
determinată de factori naturali, geografici şi fiziologici . Pe parcurs, odată cu apariţia statului şi
dreptului, s-a încercat să se găsească o soluţie viabilă privind natura eutanasiei şi importanţa ei pentru
o anumită comunitate, civilizaţia sec. XXI rămînînd în căutarea unei asemenea soluţii.
Practica eutanasiei este mult mai veche decît cuvîntul; o întîlnim la societăţile vechi sau primitive
Se spune că vechii germani îi ucideau pe bolnavii cronici; în Birmania, un incurabil considera că
este obligat să se spînzure; după Amudsen, eschimoşii practicau suicidul cînd durerile deveneau
insuportabile; în unele părţi ale Indiei, bolnavul care nu se putea vindeca era condus de familie pe
malul Gangelui şi cu nasul şi gura umplute cu mal sfînt era aruncat în fluviu: „Dar, în general, această
eutanasie a popoarelor primitive răspundea unei idei economice şi alimentare; ea rezulta din raritatea
hranei şi din suprimarea necesară a gurilor inutile: era o chestiune de stomac” .
Eutanasia modernă este de ordin sentimental: 1este o chestie de nervi; iar indicaţia dominantă este
suprimarea durerii” (Forgue) .
În epoca prehipocratică, bolnavilor le era frică de doctor, deoarece aveau convingerea că aceştia
nu le doreau binele şi că nu lucrau în scopul vindecării lor .
Conceptul a fost larg răspîndit în întreaga Europă şi a determinat introducerea în jurămîntul lui
Hipocrat a celebrei fraze „jur să nu dau bolnavilor otrăvuri ucigătoare şi să nu facilitez obţinerea
acestor otrăvuri de către alţii ”.
La greci, suicidul era considerat un act de nobleţe dacă era făcut cu participarea corpului medical,
în toate circumstanţele fiind privit ca o recunoaştere implicită a unei culpe, chiar dacă aceasta nu era
cunoscută publicului .
În Egiptul Antic, legile faraonice, Cartea Sacră puteau pedepsi pe cel care recomandă sau
înfăptuia un tratament care ducea pacientul la moarte . În istorie sunt cunoscute numeroase exemple
cînd viaţa oamenilor cu disabilităţi era curmată pentru a despovăra familia şi societatea de îngrijirea lor
.
1
Athanasiu A. Tratat de psihologie medicală. – Bucureşti: Oscar Print, 1998, 201 p.
4
 Etica medicală din Egiptul Antic obliga medicul ca după examinarea bolnavului să-i spună
sincer acestuia despre rezultatele posibile ale tratamentului cu una din trei fraze: această boală eu o pot
lecui; această boală se prea poate să o lecuiesc; această boală eu nu o pot lecui .
Iniţial, sintagma eutanasie, care nu avea semnificaţia psihologizată de astăzi, desemna în
Antichitatea grecolatină „o experienţă de viaţă, o calitate a ultimelor instantanee ale vieţii” . Platon
(„Republica Ideala”) considera că medicii nu trebuie să mai îngrijească un om invalid, prelungindu-i
viaţa, deoarece aceasta nu-i foloseste nici lui, nici statului .
Thomas Morus (1478-1535) este cel pe care unii vor să-l vadă ca pe cel dintîi susţinător al
eutanasiei în timpurile moderne . În romanul său filosofic „Utopia”, Thomas Morus îi descrie pe
imaginarii locuitori ai Insulei Utopia care practică uciderea bolnavilor incurabili, sfîşiaţi de dureri
cumplite .
Un asemenea comportament e calificat ca fiind „un act de inţelepciune”, mai mult ca „un act
religios şi sfînt” . În 1516, Thomas Morus publică Utopia: din republica sa ideală şi imaginară
umanistul englez dorea să izgonească durerea . Bolnavilor incurabili, cu boli pestilenţiale, cu dureri
continue şi înspăimîntătoare,
preoţii şi magistraţii le vor da sfatul „de a fugi din viaţă ca dintr-o închisoare” sau de „a se lăsa
eliberaţi de alţii” .
În Utopia, omului îi este interzis să se ucidă fără permisiunea consiliilor (autorităţii), dar sinuciderea la
sfatul autorităţii era considerată ca o comportare virtuoasă . Francis Bacon (,,Noul organon” 1620)
preciza ca funcţia medicului este „de a îndulci suferinţele şi durerile, nu numai cînd aceste îndulciri pot
conduce la vindecare, dar şi atunci cînd ele pot să servească la producerea unei morţi calme şi dulci”.
Epoca contemporană a fost promovată de F. Nietzsche (1844-1909), filozof iraţionalist german
care considera că esenţă a lumii şi ca forţă motrice a dezvoltării ei „voinţa de putere”, A. Carrel .
Eutanasia a conservat sensul său iniţial, dar a implicat şi intervenţia unui terţ, astfel ca ,,eutanasia
ca modalitate a morţii s-a transformat în eutanasie ca acţiune de ucidere” . La sfîrşitul secolului al
XIX-lea, Louis Pasteur îşi eutanasia cîinii bolnavi de turbare . Primele atitudini care au apărut la
începutul secolului XX în Europa au fost folosite, din păcate, de dictatura nazistă în sprijinul doctrinei
sale, asimilînd eutanasia eufuisticului termen de eugenie, prin care se înţelegea imbunătăţirea
patrimoniului genetic german.
Ca2experienţă tristă a Germaniei hitleriste, cînd „prin decretul de la 1 septembrie 1939 a fost
întrodus programul „Eutanasia" care avea urmări teribile în forma celor 275 de mii de alienaţi
mintal, bolnavi psihic, epileptici, pacienţi suferind de senilitate şi de diverse tulburări organice şi
neurologice (paralizie, boala lui Parkinson, scleroză difuză), tumoare a creierului toţi fiind omorîţi în
camere de gazare, pentru că erau consideraţi nefolositori societăţii .
2
V. Florea ,,răspunderea penală p-u infracţiunile medicale 151-173
5
 Probabil, tocmai de aceea în Germania, şi medicii, şi juriştii nici nu vor să audă despre
eutanasie şi sunt categoric împotriva legalizării ei în afară de aceasta, autorii, făcînd re ferire la
lucrarea lui F.Foot, numesc cifra de 275 mii de vieţi pierdute . Posibil, aceştia erau doar cetăţeni ai
Germaniei, însă în ţările ocupate, inclusiv în Rusia, au fost distruse milioane de oameni consideraţi
inferiori .
Istoria tace deocamdată despre faptul dacă s-a aplicat sau nu eutanasia în lagărele staliniste, unde de
asemenea au murit milioane . Probabil, ea nu era efectuată de către medici, însă un glonţ în frunte sau în
ceafă, după cum se face azi în China, este tot o moarte uşoară şi rapidă . Chiar mai rapidă decît în camera de
gazare .
În anii 1960, ca urmare a progresului in domeniul tehnicilor de reanimare şi terapie intensivă, s-a
admis că nu contează decît „moartea cerebrală” care, de fapt, reprezintă şi criteriul unanim acceptat al
morţii organismului uman, în detrimentul „morţii cordului” sau al „morţii plămînului” (trepiedul vital
Bichat) .
În această epoca, doctorul Debenedetti fonda la Paris „Societate de Thanatologie” . În anul 1974,
trei laureaţi ai Premiului Nobel J. Manod , Ge. Thompson si L. Pauling semnau un manifest in
favoarea eutanasiei, iar Michel Landa, în 1980, întemeia Asociaţia pentru Dreptul de a Muri în
Demnitate, el însuşi suferind de o formă de cancer bronhopulmonar .
Eutanasia se constituie într-un veritabil fenomen social, însă un tabu pe care politicienii, juriştii,
corpul medical etc. sau cetăţenii obişnuiţi nu au avut întotdeauna curajul să-l abordeze cu sinceritate şi
dezbrăcaţi de hainele strîmte ale unei morale îndoielnice, discuţiile asupra acestui concept fiind
marcate de prejudecăţi etico-morale, religioase, emoţionale etc..
Lăsînd însă la o parte divergenţele de opinii, eutanasia fiind o chestiune de drept, întrebarea care
se pune este: are dreptul o persoana să decidă asupra propriului său corp, asupra propriului mod şi timp
de a muri?
Pentru prima dată omorul la cerere a fost reglementat de Codul penal german, care prevedea că
cererea victimei trebuie să fie explicită şi serioasă pentru a putea fi luată în consideraţie . Omorul la
cerere era considerat o crimă privilegiată, avand un tratament sancţionator mult atenuat . Nu de acelaşi
tratament se bucură şi cel care a luat viaţa unui bolnav aflat într-o situaţie disperată (de pildă, din cauza
unei suferinţe mari cauzate de boală), dar fără consimţămantul acestuia din urmă.
Codul penal maghiar din 1880, reglementand omorul la cerere, impunea, de asemenea, condiţia
să existe o cerere motivată şi serioasă provenind din partea victimei . Aceeaşi condiţie o reclama şi
Codul penal al cantonului Basel, iar Codul penal elveţian din 1916 impunea necesitatea unei cereri
urgente şi serioase. Tot în această categorie trebuie inclus şi Codul penal din Wurtenberg (Germania)
din 1839, care reglementa omorul consimţit, dar numai în cazul în care cererea provenea din partea
unui om bolnav sau a unui rănit mortal .
6
 Codul penal italian (1930), în art. 579, prevedea posibilitatea sancţionării atenuate a „omuciderii
a celui care consimte” . Fapta era considerată un delict asupra persoanei; în asemenea cazuri nu era
consacrat un drept al victimei de a se sinucide, ci fapta era considerată infracţiune, dat fiind interesul
imediat şi direct al colectivităţii de a sancţiona asemenea fapte .
O aplicare a acestei reguli s-a făcut în cazul unei femei însărcinate care a consimţit să moară
pentru salvarea fătului; în asemenea situaţii, medicul nu ar fi putut invoca starea de necesitate
prevăzută în art. 54 CP, deoarece medicul nu poate sacrifica o viaţă sigură (aceea a femeii însărcinate),
pentru una incertă (a fătului).
Dacă persoana care săvîrşea fapta, la cererea aceluia care consimţea să fie ucis, acţionează din
milă, ea poate să beneficieze de o circumstanţă atenuantă (art.61 pct.1), dar fapta sa nu poate rămane
nepedepsită3. Dintre legislaţiile penale care au consacrat nepedepsirea omorului la cererea victimei nu
o putem cita decat pe cea a Rusiei din 1926 . Această soluţie a fost apreciată de unii autori care militau
pentru a se recunoaşte dreptul fiecărui om de a hotări asupra propriei sale vieţii . În acest sens s-au
pronunţat şi autorii K. Binding şi A. Hoche care, in 1920, au susţinut legalizarea eutanasiei . Ei vroiau
să demonstreze că inumană este nu eutanasia, respectiv legalizarea ei, ci impunerea pacientului de a
muri in chinuri, atunci cand există posibilitatea de a fi scutit de ele prin accelerarea producerii morţii.
Legislaţia romană s-a situat pe poziţia pedepsirii omorului chiar în condiţiile eutanasiei . Codul
penal român de la 1936 încrimina, în mod distinct, uciderea unei persoane în urma rugăminţii
stăruitoare şi repetate a acesteia sau sub impulsul unui sentiment de milă pentru a curma chinurile unui
bolnav incurabil (art.468 alin.1 şi Dispoziţiile art.468 din vechiul Cod penal nu au fost reeditate în
Codul penal din 1969, motivîndu-se că, „în astfel de cazuri, vor opera dispoziţiile privitoare la
reducerea pedepsei pentru existenţa unor circumstanţe atenuante judecătoreşti şi că, pe drept cuvînt, în
legea noastră consimţămîntul victimei nu înlătură răspunderea penală nici în caz de eutanasie, pentru
că dreptul la viaţă, întegritate corporală şi sănătate sunt valori fundamentale ale omului .
Pentru infracţiunile îndreptate împotriva acestor valori, culpabilitatea nu poate fi înlăturată pentru
motivul că victima şi-a dat consimţămantul” . Codul penal roman din 1936 în art.468 alin.1 prevedea:
4
acela care ucide un om, în urma rugăminţii stăruitoare şi repetate a acestuia, se pedepseşte cu temniţa
grea de la 3 la 8 ani .
În alin.3 este prevăzută o circumstanţă care uşurează şi mai mult infracţiunea de omor la
rugăminte . Pentru existenţa ei se cer întrunite următoarele condiţii:
a) omorul sa fie săvîrşit dintr-un sentiment de milă;

3
Boroi A. Infracţiuni contra vieţii. – Bucureşti: All Beck, 1999, 246 p. p.32-33
4
Codul penal roman din 1936 in art.468 alin.1
7
 b) pentru a pune capăt suferinţelor fizice ale victimei şi victima să fi suferind de o boală
incurabilă datorită căreia moartea era inevitabilă . În prezenţa acestei circumstanţe atenuante omorul la
rugăminte se pedepseşte cu închisoare corecţionară de la 1 la 5 ani .
Unele tentative, fără succes, au fost făcute pentru a reforma legea şi a legaliza eutanasia în Anglia
. De exemplu, Eutanasia Bill din 1936 prevedea un sistem de notificare prin care pacienţilor adulţi
(considerate atunci persoanele mai mari de 21 de ani) care suferă de o boală terminală sau incurabilă li
se va permite să semneze un formular pentru cererea eutanasiei . Voluntary Euthanasia Bill din 1969
avea să permită eutanasia pentru pacienţii mai mari de 21 de ani care o cereau .
Conform acestui act, a fost propus un sistem prin care dacă doi medici erau convinşi că pacientul
suferă de o boală care s-a dovedit suficient de serioasă de a fi „incurabilă şi aşteptată să cauzeze
suferinţe acute sau să-l facă incapabil de o existenţă raţională”, ei puteau fi autorizaţi să aplice
euthanasia . În cîteva proiecte de lege din 1970 s-a făcut tentativa de a acorda pacienţilor incurabili
dreptul de a primi medicamente pentru uşurarea durerii în cantităţi care ar fi putut duce la
inconştienţă .
Aşa un drept ar fi fost, în practică, redus la un fel de suicid asistat, pentru că calcularea dozei
necesare pentru a duce la pierderea conştiinţei ar fi fost neapărat imprecisă şi moartea, probabil, una
conştientă . În 1991 a fost propus un alt Euthanasia Bill, care ar fi permis medicilor să aplice eutanasia
activă bolnavilor incurabili care o cereau . Bucurandu-se de o vastă publicitate şi suport din partea unui
grup parlamentar, această măsură a împărtăşit soarta celorlalte şi în cele din urmă a eşuat fără ca să
devină lege .
Problema eutanasiei pune în discutie unele din aceste drepturi: dreptul la viaţă, dreptul la
libertate, dreptul la demnitatea umană, protejate de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
(DUDO) din 10.12.1948, Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice (PIDCP) din
16.12.1966, Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului (CEADO) din 4.11.1950.
Textele internationale consfinţesc dreptul la viată, făra însă a-l defini, în timp ce eutanasia este
interpretată ca fiind contrara dreptului la viaţă, interpretare care a fost extrem de discutată.
Se naşte întrebarea: „Dreptul la viaţă implică şi obligaţia corelativă de a trăi?” sau „Dreptul la
viaţă include şi dreptul la moarte?” aşa cum a reţinut Curtea Supremă a SUA in afacerea Nancy
Cruzan? Pe de altă parte, remarcăm faptul că un drept fundamental şi inviolabil, şi anume dreptul la
viaţă, se transformă intr-o obligaţie pentru sine însuşi uneori foarte greu de îndeplinit.
În concluzie putem menţiona următoarele şi anume că de alungul istoriei legislaţia penală a
evoluat şi sa dezvoltat odată cu socitatea şi deci în diferite perioade de timp actiunea de lipsire de viaţă
la dorinţa persoanei adică eutanasia a fost tratată diferit dacă la început eutanasia era ceva permis sau
mai uşor acceptat apoi cu ajutorul eutansiei i se oferea un aspect legal a unor lichidări în masă ,deaceea
la momentul actual este o problemă destul de actuală şi dezbătută în cadrul dezbaterelor.
8
 Definirea conceptului de eutanasie
Conform articolul 148 al CP RM. Lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (eutanasia)-lipsirea
de viaţă a persoanei în legătură cu o maladie incurabilă sau cu caracterul insuportabil al suferinţelor
fizice, dacă a existat dorinţa victimei sau, în cazul minorilor, a rudelor acestora.
Dicţionarul enciclopedic de psihiatrie defineşte eutanasia drept ,,moartea uşoară ( fără dureri)
provocată intenţionat unui bolnav incurabil, în faza terminală, pentru a-i curma suferinţa”, iar în DEX
întîlnim următoarea definiţie:
,,Metoda de provocare a unei morţi nedureroase unui bolnav incurabil pentru a-i curma o
suferinţă indelungată şi grea”.
Conform legislaţiei Belgiene, eutanasia reprezintă actul practicat de un terţ care pune în mod
intenţionat sfîrşitul vieţii unei persoane, la cererea acesteia.
În opinia mea, eutanasia, sau moartea prin compasiune, ar putea fi definită drept producerea,
prin comisiune sau abstenţiune, de medic, cu intenţie, în baza unei prevederi legale, a morţii demne şi
fără chinuri, fizice şi/ sau psihice, unor bolnavi incurabili sau malformaţi, dependenţi social, atunci
cînd există acordul liber exprimat al persoanei în cauza şi diagnosticul medical de certitudine al
afecţiunii respective şi indiferent de orice alte considerente sociale şi/sau politice.
Hipocrate menţionează eutanasia în jurământul lui Hipocrate, document scris între anii 400-300
Î.Hr .
•Eutanasia terminarea active- intenţionată a vieţii unui pacient de către un doctor care
consideră că moartea va fi în beneficiul pacientului.
•Eutanasia voluntară- pacientul bolnav cere expres sau îşi dă consimţământul să fie ucis.
•Eutanasia involuntara- uciderea unei persoane competente (adică în deplinătatea facultăţilor
mentale) care îşi poate exprima voinţa.
Eutanasia non-voluntara - eutanasia unui pacient non-competent, precum persoane suferind de
demenţă senilă sau copii mici bolnavi.
•Eutanasia activă terminarea intenţionată a vieţii unui pacient de către un medic care crede că
moartea este în beneficiul pacientului.
•Eutanasia pasivă terminarea vieţii unui pacient prin omisiune, spre exemplu prin retragerea
tratamentului, a alimentaţiei sau a apei

Legalizarea eutanasiei .
Legalizarea eutanasiei reprezintă un subiect controversat şi îndelung dezbătut în ultimele decenii.
Despre sinuciderea asistată se discută în biserici, în cursuri de filozofie, în baruri, pe străzi, în casele
oamenilor, în spitale şi azile, în comunităţile medicale, precum şi în diferite foruri legislative. Eutanasia

9
implică atît probleme de natură etică şi religioasă, cît şi probleme care vizează îndatoririle profesiei de
medic şi respectarea drepturilor omulului.
Argumente in favoarea eutanasiei .
Este o modalitate de a opri suferinta extrema prin care trec unii bonavi in stadiu terminal si de a le
oferi o moarte linistita. De obicei o moarte buna este descrisa ca trecerea in nefiinta intr-un mediu placut,
familiar si fara suferinta, ca si cum ai adormi. Cicero spunea ca o moarte buna este modalitatea ideala de a
respecta legea naturii, parasind lumea in liniste si demnitate.
Oamenii ar trebui sa aiba dreptul sa decida momentul propriei morti.
Mentinerea in viata a unei persoane, mai mult decat durata naturala de viata (de exemplu prin
conectarea la aparate), nu este morala;
Mentinerea in viata a unei persoane, mai mult decat durata naturala de viata (de exemplu prin
conectarea la aparate), nu este morala;
Argumentele impotriva eutanasiei
Sacralitatea vietii. Acest argument se bazeaza pe valorile religioase care considera viata sacra si
inviolabila. Conform acestui principiu, nici o persoana nu are dreptul de a lua viata altcuiva.
Sacralitatea vietii. Acest argument se bazeaza pe valorile religioase care considera viata sacra si
inviolabila. Conform acestui principiu, nici o persoana nu are dreptul de a lua viata altcuiva.
Chiar daca cineva isi doreste sa fie eutanasiat, aceasta dorinta ar putea fi rezultatul depresiei sau a
interpretarii eronate a diagnosticului.
Eutanasia ar submina finantarea sectorului geriatric si furnizarea de asistenta corespunzatoare pentru
persoanele varstnice.
Orice forma de sinucidere este greu de suportat pentru persoanele apropiate care raman in viata; o
astfel de decizie ar afecta in special copiii din viata bolnavului.

10
 CAPITOLUL II.

Analiza juridico penală a infracţiunii de eutanasie în legislaţia penală a Republicii

Moldova.

Reeşind din textul legii penale a Republicii Moldova care este încadrată în cadrul Codului penal în
articolul 148 care ne expune faptul că lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei este pasibilă de răspundere
penală şi anume
Articolul 148. Lipsirea de viaţă la dorinţa victimei (eutanasia)
Lipsirea de viaţă a victimei în legătură cu o maladie incurabilă sau cu caracterul insuportabil al
suferinţelor fizice, dacă a existat dorinţa victimei sau, în cazul minorilor, a rudelor acestora, se
pedepseşte cu închisoare de până la 6 ani.
Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la art. 148 din CP al RM îl constituie relaţiile
sociale cu privire la viaţa persoanei.
Obiectul material al eutanasiei- îl formează corpul persoanei.
Latura obiectivă a acestei infracţiuni are următoarea structură:
1) fapta (acţiunea sau inacţiunea) prejudiciabilă constând în lipsirea ilegală de viaţă a unei alte
persoane;
2) urmările prejudiciabile sub formă de moarte cerebrală a victimei;
3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă și urmările prejudiciabile;
4) circumstanţe:
a) legătura dintre lipsirea de viaţă a persoanei și maladia incurabilă a acesteia sau caracterul
insuportabil al suferinţelor fizice ale acesteia;
b) existenţa dorinţei victimei sau, în cazul minorilor, a rudelor acestora de a fi lipsită de viaţă. În
cazul eutanasiei, fapta prejudiciabilă poate îmbrăca forma acţiunii sau a inacţiunii. În cazul acţiunii,
fapta se numește eutanasie activă (sau “procedeul seringii umplute”), concretizându-se în: majorarea
dozei medicaţiei prescrise (de exemplu, a preparatelor barbiturice) până la cea letală; efectuarea unei
injecţii mortale; gazarea victimei cu monoxid de carbon; utilizarea unei “mașini a morţii”
.Eutanasia poate fi săvârșită și pe calea inacţiunii, numindu-se eutanasie pasivă ori negativă (sau
“procedeul seringii amânate”). Aceasta se exprimă în abţinerea de la îndeplinirea acţiunilor îndreptate
spre menţinerea vieţii persoanei (de exemplu, privarea de toate cele necesare vieţii (apă, mâncare,
căldură etc.) sau de cele care sunt folositoare menţinerii vieţii (reanimarea sau tratamentul medical care
îi poate oferi victimei șansa de a continua viaţa în condiţii normale). Despre eutanasie ca infracţiune se
poate vorbi numai dacă se urmărește curmarea vieţii persoanei sau precipitarea morţii ei.
11
 De aceea, nu putem vorbi despre eutanasie în cazul asistenţei paliative, aceasta din urmă
presupunând o asemenea metodă care îmbunătăţește calitatea vieţii pacienţilor și a membrilor
familiilor acestora în cazul unei boli incurabile, asigurând profilaxia, evaluarea și înlăturarea durerilor
și a altor probleme fizice, psihosociale și spirituale.
Deși asistenţa paliativă abordează moartea ca pe un proces normal, totuși ea sprijină ducerea de
către pacient a unui mod activ de viaţă până în momentul morţii și nu-și pune ca scop apropierea
morţii.
Așadar, dreptul la o moarte demnă nu este un drept de a omorî și nici un drept la sinucidere, ci un
drept la moarte netulburată, cu toată demnitatea omenească și creștină. În faţa producerii morţii
apropiate și inevitabile, când sunt epuizate toate posibilităţile medicinii moderne, medicului îi este
permis, la drept vorbind, să ia decizia de întrerupere a unei astfel de asistenţe care doar ar prelungi
viaţa, în condiţii de suferinţe irezistibile, pentru un scurt timp. Însă, nu poate fi întrerupt cursul unui
tratament obișnuit, prescris tuturor pacienţilor în asemenea situaţii (de exemplu, alimentarea,
hidratarea, îndepărtarea secreţiei bronhiale, tratamentul extern al plăgilor, decubitusurilor și infecţiilor
de piele etc.).
În contextul infracţiunii analizate, lipsirea ilegală de viaţă a victimei poate avea la bază numai
două cauze purtând un caracter alternativ:
1) victima suferă de o boală incurabilă;
2) suferinţele fizice ale victimei au un caracter insuportabil.
În medicină, calitatea de boală incurabilă trebuie considerată ca atare ținându-se cont și de
mijloacele, posibilităţile de care dispun la moment medicii. În general, boală incurabilă înseamnă o
boală nevindecabilă, lipsind orice alternativă de tratament.
Doar o expertiză medico-legală complexă poate confirma cu exactitate dacă tratamentul bolii
victimei era capabil sau nu să ofere șanse de însănătoșire. Cât privește caracterul insuportabil al
suferinţelor victimei, acesta poate viza doar suferinţele ei fizice (nu sunt suficiente suferinţele morale).
Doar o comisie de medici-experţi poate stabili dacă suferinţele fizice ale victimei aveau sau nu un
caracter insuportabil.
Pentru a fi posibilă atenuarea răspunderii penale pentru eutanasie, mai este necesar ca, în
prealabil, victima să-și fi manifestat dorinţa. Dorinţa trebuie exprimată de o persoană în deplinătatea
facultăţilor sale mintale și care deci își dă seama de ceea ce cere. Dorinţa trebuie să fie fermă și
persistentă, excluzând ideea de hotărâre luată în pripă, într-un moment de depresie. Dorinţa unui minor
de a fi lipsit de viaţă este irelevantă; doar rudele, care au împlinit la momentul săvârșirii infracţiunii
vârsta de 18 ani, pot încuviinţa lipsirea de viaţă a unui minor. Infracţiunea examinată este o infracţiune
materială.
Ea se consideră consumată din momentul producerii morţii cerebrale a victimei.
12
 Latura subiectivă a eutanasiei se caracterizează, în primul rând, prin vinovăţie sub formă de
intenţie directă sau indirectă.
De cele mai dese ori, motivul infracţiunii se exprimă în compătimire.
Latura subiectivă a infracţiunii reprezintă reflectarea sau posibilitatea reflectării concomitente
în conştiiţa subiectului infracţiunii a semnelor obiective ale faptei comise ,adică acţiunii sau inacţiunii
prejudiciabile ,a consecinţelor infracţionale ,legătura de cauzalitate dintre ele ,precum şi a celorlalte
semne obiective cu care este descrisă infracţiunea în legea penală. Latura subiectivă a infracţiunii
caracterizează atitudinea psihică a infractorului faţă de faptele sale.5
Latura subiectivă a infracţiunii reprezintă partea interioară a acesteia, adică atitudinea psihică a
făptuitorului faţă de fapta prejudiciabilă şi urmările ei. De cele mai multe ori, latura subiectivă a unei
componenţe de infracţiune reprezintă punctul-cheie la calificarea unei fapte prejudiciabile .
Susţinem părerea autorului D.B. Makoveev care atribuie caracterului scopului şi motivului
eutanasiei un conţinut general-abstract, deoarece consideră că în cazul eutanasiei lipsirea nedureroasă
de viaţă urmăreşte un scop uman de a-l scuti pe om de suferinţele chinuitoare, cauzate în urma unei
boli incurabile sau a unei vătămări grave. Totuşi, prin eutanasie este omorat, de regulă, muribundul, iar
insuşi motivul faptei este unul uman şi caritabil.6
Subiectul infracţiunii date este persoana fizică responsabilă, care la momentul săvârșirii infracţiunii a
împlinit vârsta de 16 ani. Legiuitorul nu cere nici o calitate specială pentru subiect. Acesta poate fi un
medic sau un asistent social, dar și oricare altă persoană7
În acest context, autorul O.S. Kapinus menţionează că subiectul normei respective este unul
general persoana fizică, responsabilă, care a atins varsta de 16 ani.
El poate fi medic, felcer, soră medicală sau rudele apropiate, fie altă persoană.
În legătură cu acesta apare următoarea intrebare: dacă lipsirea de viaţă este efectuată de un alt
subiect, nu medic, poate el aprecia adecvat caracterul incurabil al bolii, prezenţa suferinţelor fizice
insuportabile, de asemenea imposibilitatea înlăturării lor cu ajutorul analgezicelor eficiente?
Dacă ar fi vorba despre dezincriminarea acestei fapte, adică despre legalizarea juridică şi faptică
a eutanasiei, atunci in acest caz unica persoană investită cu dreptul de a efectua eutanasia ar fi medicul.
Dar, deoarece este vorba despre răspunderea penală pentru eutanasie, presupunem că in calitate de
persoane care pot efectua eutanasia pot apărea nu doar lucrătorii medicali.
Sunt de acord cu opinia exprimată, deoarece justificarea comportamentului altor persoane, in
afară de medic, in raport cu efectuarea eutanasiei riscă să nu găsească o acoperire legală şi ar atrage
anumite probleme la stabilirea răspunderii penale pentru aceste persoane, incepand cu unele greutăţi de

5
Alexandru Borodac Manual de drept penal partea generală chişinău 2005
6
Маковеев Д.Б. Жизнь человека. Насилие и смерть. Аспекты социально-философского анализа. Пермь:
ПГТУ, 2004, 185 c.
7
Drept_penal_special.indd
13
incadrare juridică a faptei lor pană la imposibilitatea atenuării răspunderii penale, datorită existenţei
unui subiect special, expres prevăzut de legea penală pentru o asemenea faptă.
Delimitarea infracţiunii de eutanasie de alte fapte similar
În literatura de specialitate se menţionează că eutanasia şi suicidul se deosebesc după
următoarele criterii:
1) criteriul psihologic spre deosebire de suicid, care are un complex de cauze, la baza faptei de
eutanasie poate sta doar o singură cauză suferinţele fizice insuportabile, datorită fazei terminale a unei
boli incurabile;
2) criteriul filosofic eutanasia nu este o alegere dintre viaţă şi moarte. Sinucigaşul, cu toate că are
o atitudine negativă faţă de viaţă, totuşi vrea să trăiască. El protestează împotriva insuportabilităţii
vieţii, iar pacientul condamnat protestează împotriva insuportabilităţii apropierii morţii . Bolnavul
incurabil nu are alternativă, in faţa lui este doar moartea;
3) criteriul juridic eutanasia intotdeauna presupune participarea nemijlocită a unei alte persoane
la cauzarea intenţionată a morţii bolnavului, care în acest caz nu este apt să se omoare printr-un mijloc
mai nedureros şi roagă alte persoane, cel mai des medicii sau persoanele apropiate lui, să-l ajute să
moară. Suicidul la fel este lipsirea de viaţă benevolă şi conştientă, dar personală şi din diferite motive,
nu însă doar din cauza suferinţelor insuportabile, provocate de o boală incurabilă;
4) criteriul organizaţional suicidul este de cele mai dese ori o reacţie neaşteptată la o situaţie
absolut nefavorabilă, care a apărut poate nu chiar atat de spontan, dar conştientizarea disperării
consecinţelor ei apare spontan; respectiv, apare brusc dorinţa de a pune capăt vieţii, fără să-i lase timp
celui ce s-a decis de a gandi asupra metodelor nedureroase de lipsire de viaţă. Necesitatea eutanasiei
este simţită de oamenii care suferă dureri insuportabile ca rezultat al bolii, de regulă, in faza terminală
şi preterminală a acesteia.
Decizia lor cu privire la moarte nu este spontană, dar este plănuită şi bine gîndită.8
De fapt, distincţia este destul de clară: suicidul este o faptă cu caracter absolut personal, adică
trebuie realizat nemijlocit de persoana care doreşte să se sinucidă, indiferent de motivul acesteia, iar
eutanasia reprezintă o faptă ce implică participarea unei terţe persoane, care are intenţia de a lipsi de
viaţă o persoană incurabilă pentru a-i curma suferinţele fizice şi psihice insuportabile, cauzate de
această boală Astfel, stabilirea deosebirilor dintre eutanasie şi suicid nu prezintă dificultăţi
semnificative, cu atat mai mult că prima este considerată infracţiune î n majoritatea statelor, iar cea de-
a doua a fost dezincriminată pe motivul lipsei unui subiect pasibil de răspundere penală.
Deosebirea infracţiunii de eutanasie de omorul intenţionat nu prezintă o mare dificultate,
datorită faptului că eutanasia este considerată o varietate a omorului cu circumstanţe atenuante, fapt

8
Капинус О.С. Эвтаназия как социально-правовое явление (уголовно-правовые проблемы): Автореферат
диссертации на соискание ученой степени доктора юридических наук. Москва, 2006, 51 c.
14
confirmat prin prezenţa rugăminţii victimei, a bolii incurabile şi a suferinţelor fizice insuportabile,
cauzate de această boală, semne care o deosebesc de omorul intenţionat prevăzut la art.145 CP RM.
Astfel, atat elementele obiective, cat şi cele subiective ale acestor două infracţiuni sunt similare,
aflandu-se una faţă de cealaltă in raport de gen-specie .
Cu toate acestea, diferenţa esenţială intre acestea se axează pe elementele de ordin subiectiv.
După motiv, dar şi după forma intenţiei, eutanasia se deosebeşte de neacordarea de ajutor unui bolnav
care a dus la producerea unor urmări grave. Neacordarea de ajutor este o faptă intenţionată, îmbinată
cu neîndeplinirea fără motive întemeiate a procedurilor de tratament şi diagnostice necesare, care au
putut provoca sau au provocat urmări grave pentru bolnav.

15
 CAPITOLUL III.
Studiul comparat asupra reglementărilor juridice a răspunderii pentru fapta de eutanasie
în legislaţia diferitor state.Problema legalizării şi ne încriminării în dreptul penal contemporan.
La momentul actual, problema eutanasiei este una destul de complexă şi discutabilă atat la
nivelul unui anumit stat, cît şi în contextul unei societăţi internaţionale. Conceptul de eutanasie este
privit din diferite puncte de vedere; respectiv, atitudinea luată faţă de un asemenea subiect este diferită
şi, de multe ori, contradictorie. Legalizarea sau dezincriminarea eutanasiei ridică cele mai multe semne
de întrebare, datorită faptului că de fiecare dată, cînd se încearcă stabilirea statutului acesteia, apare
necesitatea evaluării impactului unei asemenea decizii asupra societăţii în ansamblu, precum şi
stabilirea priorităţii anumitor valori sociale, care fie sunt lezate, fie sunt protejate de prevederile unei
asemenea legislaţii.
Toate sistemele de drept au refuzat, intr-un fel sau altul, să permită eutanasia activă şi eutanasia
voluntară. Unele pedepsesc omorul din compasiune ca formă a omorului, altele merg la compromisuri
luînd în consideraţie motivele subiectului, fie prin definirea infracţiunii sau prin mărimea pedepsei. Cu
toate acestea, în toate cazurile studiile denotă un paradox evident, anume: contradicţia dintre
severitatea aparentă a legii şi aplicarea ei în practică. Infractorii rar sunt aduşi în faţa instanţelor de
judecată . Iar cînd sunt aduşi rar sunt găsiţi vinovaţi şi, cînd sunt găsiţi vinovaţi, li se aplică o pedeapsă
uşoară .
Analizînd problema eutanasiei în legislaţiile diferitelor state, putem diviza aceste state în cîteva
categorii:
1) ţări în care eutanasia este încriminată ca infracţiune, care reprezintă majoritatea statelor lumii;
2) ţări în care eutanasiei i s-a oferit un statut legal;
3) ţări în care faţă de eutanasie nu se ia nici o atitudine.
Datorită faptului că conceptul de eutanasie este strîns legat de cel de suicid asistat, în majoritatea
ţărilor se observă existenţa ambilor termeni atît în literatura de specialitate, cît şi în legislaţia penală.
Vom încerca să ne referim la accepţiunea eutanasiei în diferite state din Europa şi din lume, făcînd
referire atît la folosirea unui asemenea termen în practica medicală, cît şi în legislaţia acestora. O
scurtă cercetare a soluţiilor oferite de diferite sisteme de drept din diferite ţări acestei probleme ne
permite a le diviza în următoarele două grupe:
1) ţările cu jurisdicţie common law, unde am putea include SUA, Marea Britanie şi Canada;
2) alte ţări decît cele cu tradiţie common law. În această grupă se includ ţările (în principal
europene) care separă omorul simplu de omorul din compasiune, micşorînd gravitatea infracţiunii sau
micşorînd pedeapsa pentru ea.
Elveţia s-a dovedit destul de activă în ce priveşte recunoaşterea dreptului la moarte. Legislaţia
Elveţiei, ca şi cea a Germaniei, nu incriminează suicidul asistat, dar, spre deosebire de Germania,
16
Elveţia nu impune obligaţia de salvare, fapt care face asistenţa medicală în cazul suicidului destul de
dificilă. Mai mult ca atât, suicidul asistat nu este ilegal dacă este efectuat fără interes personal. Elveţia
are acum cel puţin patru organizaţii pentru dreptul la moarte, inclusiv: Exit Deutsche Schweiz, Exit
International şi Digitas în parte analoage cu Compassion in Dying din Oregon şi cu programul „Caring
Friends” a Hemlock Society (acum End-of-Life Choice), şi DGHS din Germania, care oferă informaţii,
consultanţă, instrucţiuni, conducere personală, precum şi alt suport pacienţilor incurabili care au ales
suicidul.
Există un şir de state care nu incriminează nemijlocit eutanasia, dar acceptă un concept mai larg
omorul la cerere, sub a cărui incidenţă cade şi fapta de eutanasie. Printre acestea putem menţiona
Croaţia . Codul penal al Croaţiei prevede în art.94 omorul la cerere, adică omorul la o cerere serioasă şi
specială, fără a face precizări în baza cărora aceste prevederi ar putea fi interpretate direct vizînd
eutanasia . Cu toate acestea, se consideră că elemente de eutanasie pasivă pot fi regăsite în alt articol
din Codul penal: art.104 „Refuzul de a acorda ajutor”, care prevede că se pedepseşte persoana care
refuză să acorde ajutor unei alte persoane, a cărei viaţă se află într-un pericol imediat, ea putînd să o
ajute fără a-şi aduce sieşi sau altora careva prejudicii grave.
Codul penal al Danemarcii (1930), în art.239 prevede omorul altei persoane la cererea exprimată
a acesteia. Cam acelaşi conţinut întîlnim şi în Codul penal al Austriei (1974 ), care in art.77 prevede
răspunderea penală a celui care omoară o altă persoană la cererea serioasă şi insistentă a acesteia. Dar,
spre deosebire de Codul penal danez (care prevede o pedeapsă de privaţiune de libertate de pană la 3
ani sau arest pană la 60 de zile), Codul penal austriac prevede o singură pedeapsă: privaţiunea de
libertate de la 6 luni pană la 5 ani. Cu toate că aceste prevederi sunt mult mai generale şi nu indică
direct asupra semnelor infracţiunii de eutanasie, aceasta poate fi pedepsită conform normelor penale
respective.
Codul penal al Republicii Moldova nu incriminează fapta de omor la cererea victimei, însă
prevede expres fapta de eutanasie în art.148 . Omorul la cererea victimei, în cazul în care nu intruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de eutanasie, urmează a fi calificat în baza art.145 CP RM,
datorită faptului că consimţămantul victimei la actul infracţional nu constituie un element definitoriu
pentru calificare, in special cînd este vorba despre infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei.
Astfel, spre deosebire de legislaţia penală a Croaţiei, Danemarcii, Austriei, Italiei şi Portugaliei,
legislaţia penală a Republicii Moldova se evidenţiază prin următoarele:
1) stabileşte expres că lipsirea de viaţă poate fi comisă la dorinţa victimei în legătură cu o
maladie incurabilă sau cu caracterul insuportabil al suferinţelor fizice;
2) stabileşte răspunderea penală pentru eutanasie dacă a existat acordul rudelor, în cazul
minorilor.

17
 Totodată, in Republica Moldova, la fel ca şi în Croaţia, este încriminată infracţiunea de
neacordare de ajutor unui bolnav (art.162 CP RM), dar sub incidenţa acestui articol nu cade
infracţiunea de eutanasie pasivă (ca în cazul Croaţiei).
Prevederile altor legislaţii penale din alte state referitor la infracţiunea de eutanasie sunt
următoarele
Articolul 148 din CP al RM prevede că „lipsirea de viaţă a persoanei în legătură cu o maladie
incurabilă sau cu caracterul insuportabil al suferinţelor fizice, dacă a existat dorinţa victimei sau, în
cazul minorilor, a rudelor acestora, se pedepseşte cu închisoare de la trei la şapte ani".
Răspunderea penală pentru eutanasia activă şi pentru cea pasivă este prevăzută în legislaţia
penală a diverselor ţări.
Articolul 83 din CP al Argentinei: „Se pedepseşte prin privaţiune de libertate de la un an la
patru ani cu încarcerare în închisoare a celui care 1-a provocat pe altul să se sinucidă sau i-a favorizat
sinuciderea. Pedeapsa se stabileşte atît în cazul unei sinucideri pînă la capăt, cît şi a unei tentative de
sinucidere".
CP al Danemarcei, paragraful 239: „Orice persoană care o omoară pe altă persoană la
rugămintea acesteia din urmă este pasibilă de pedeapsă cu închisoare pe orice termen care nu depăşeşte
trei ani sau cu ţinere simplă sub strajă pe un termen de minimum 60 de zile".
Paragraful 240: „Orice persoană care o ajută pe altă persoană să se sinucidă urmează a fi
pedepsită cu o amendă sau cu o ţinere simplă sub strajă. Dacă această faptă însoţită de ajutor este
săvîrşită din cauza unui interes personal, pedeapsa va consta în încarcerarea în închisoare pe orice
termen care nu depăşeşte trei ani".
CP al Poloniei, art. 150, paragraful 1: „Cine săvîrşeşte un omor al omului la rugămintea acestuia
din urmă şi sub influen-ţ i compătimirii faţă de el este pasibil de pedeapsă cu privaţiune de libertate pe
un termen de la trei luni la cinci ani".
Paragraful 2: „în cazuri excepţionale, instanţa poate aplica o pedeapsă deosebit de blîndă sau
chiar poate să nu stabilească nici o pedeapsă".
Articolul 151: „Acel care printr-o înţelegere sau prin acordarea unui ajutor îl aduce pe un om în
starea de sinucidere este pasibil de pedeapsa cu privaţiune de libertate pe un termen de la trei luni la
cinci ani".
CP al Franţei, articolul 221 „Atentarea la viaţa altui om prin folosirea sau prin prescrierea unor
substanţe capabile să-i provoace moartea ori să-i cauzeze otrăvirea se pedepseşte cu treizeci de ani de
privaţiune de libertate".
CP al Elveţiei, articolul 114 este intitulat „Omorul la rugămintea victimei" şi prevede: „Acel
care din motive demne de atenţie şi anume din compasiune omoară un om la insistenţele serioase ale
acestuia se pedepseşte cu închisoare".
18
 CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI
Analiza juridico-penală efectuată în cadrul lucrări pot afirma cu certitudene următoarele
concluzii şi recomandări
Problema primordială în stabilirea statutului juridic al eutanasiei o reprezintă recunoaşterea
legală a existenţei dreptului la moarte. Considerăm că, eutanasia nu poate fi interpretată ca o
posibilitate de realizare a dreptului la viaţă sau a unui drept pseudo-legal la moarte, dar nici nu poate fi
egalată cu moartea naturală .
Analiza legislativă a conţinutului dreptului la viaţă nu poate include în sine şi dreptul persoanei la
moarte, dar nici nu poate atrage după sine obligaţia de a trăi. Datorită acestui fapt, necesită a fi
recunoscut dreptul persoanei de a refuza tratamentul medical, în cazul existenţei unei boli incurabile,
care produce suferinţe fizice şi psihice insuportabile, precum şi în cazul bolnavilor terminali, prin
întreruperea tratamentului asigurându-se dreptul persoanei de a muri cu demnitate .
Infracţiunea de eutanasie, fiind o componenţă materială, pentru determinarea momentului de
consumare a acesteia trebuie luat în consideraţie momentul stabilit al morţii cerebrale, fapt care poate
determina deosebirile dintre o faptă perfect legală (deconectarea aparaturii de menţinere a vieţii după
constatarea morţii cerebrale) şi una ilegală (în cazul deconectării acesteia înainte de momentul morţii
cerebrale, în stare de comă vegetativă sau moarte clinică).
Pentru existenţa infracţiunii de eutanasie este necesară prezenţa unei boli incurabile, condiţie care
contribuie la atenuarea răspunderii penale.
Dat fiind caracterul atenuat al infracţiunii de eutanasie, considerăm oportună recunoaşterea
legală a motivului unei asemenea infracţiuni. În calitate de motiv al eutanasiei poate apărea
compătimirea faţă de bolnav .
Consider oportună menţinerea în Codul penal al Republicii Moldova a normei cu privire la
eutanasie (art.148), datorită aprecierii adecvate a valorii vieţii umane, precum şi lipsei condiţiilor
sociale şi economice favorabile pentru asigurarea împotriva unor eventuale abuzuri, în cazul acceptării
unei asemenea practici medicale.
Ar fi cazul să fie recunoscut dreptul persoanei la întreruperea tratamentului sau la deconectărea
aparaturii de menţinere a vieţii de către medic impunându-se totodată elaborarea unui mecanism statal
viabil de control şi supraveghere, pentru asigurarea realizării dreptului pacientului de a refuza
tratamentul medical şi a dreptului la o moarte demnă.
În virtutea concluziilor de mai sus şi în scopul perfecţionării legislaţiei penale, se fac următoarele
recomandări:
1. Datorită diferenţei de conţinut între noţiunea de „lipsire de viaţă la dorinţa victimei” şi
noţiunea de „eutanasie”, care se află în raport de gen-specie, propunem redenumirea art.148 CP RM

19
prin excluderea sintagmei „lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei”, titulatura acestuia urmând a fi:
„Eutanasia”.
2. Dat fiind că eutanasia este o faptă al cărei specific este determinat de calitatea victimei (bolnav
incurabil) şi de prezenţa dorinţei sau a rugăminţii acesteia de lipsire de viaţă, este necesară
reglementarea legală a specificului acestora. Propunem completarea art.148 CP RM cu sintagma „la
rugămintea insistentă, clară, repetată şi liber exprimată” .
3. Datorită faptului că actuala formulă a art.148 CP RM nu prevede răspunderea penală pentru
lipsirea de viaţă în cazul existenţei acordului reprezentantului legal (cu excepţia minorilor, pentru care
se cere acordul rudelor acestora), considerăm oportună declararea legislativă a acestuia. Astfel, se
recomandă substituirea formulei „în cazul minorilor, a rudelor acestora” cu sintagma „reprezentantului
legal” .

20
 Bibliografie
 Borodac A. Drept penal. Partea Generală. Chişinău: Ştiinţa, 1994, 368 p.
 Boroi A. Infracţiuni contra vieţii. Bucureşti: All Beck, 1999, 246 p.
 Braunstein B. Dreptul penal al RPR. Partea Specială. Partea I. Iaşi, 1959, 237
 Brătescu Gh. Etica Medicală. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1969, 221 p.
 Brinză S., Ulianovschi X., Stati V., Ţurcanu I., Grosu V. Drept penal. Partea
Specială. Vol.II. – Chişinău: Cartier juridic, 2005, 804 p.
 Auto-referat “Aspecte juridico-penale ale Eutanasiei” Vidaicu Mihaiela
Chisinau 2008.
 .Revista Natională de Drept Nr. 4, aprilie 2005 “Dreptul la Moarte ”Vidaicu
Mihaiela pag. 50-53.
 Капинус О.С. Эвтаназия в свете права на жизнь. – Москва: Камерон, 2006,
479 c.
 Codul penal al Republicii Moldova, adoptat de Parlamentul Republicii
Moldova.
 Codul penal al României, adoptat la 28.06.2004 // Monitorul Oficial al
României.

21