Noţiunea şi clasificarea garanțiilor executării obligaţiilor civile.

Garanții personale.Garanții reale. Garantia comuna a creditorilor. Cauzele de

preferință. Clauzele de insesizabilitate. Strămutarea garanției .

Prin garantarea obligaţiilor se înţelege totalitatea mijloacelor juridice, adică a drepturilor

şi obligaţiilor recunoscute direct de lege sau născute din acordul de voinţă al părţilor raportului
obligaţional, prin a căror exercitare se asigură realizarea drepturilor de creanţă.
stfel concepută, noţiunea de garanţie include în sfera sa atât mijloacele juridice generale de
garantare a executării obligaţiilor, care sunt recunoscute tuturor creditorilor, în temeiul dreptului
de gaj general, consacrat de art. 2324 C. civ. (denumite garanţii generale ale obligaţiilor), cât şi
pe cele speciale, care revin numai anumitor creditori, peste limitele dreptului de gaj general
(denumite garanţii speciale ale obligaţiilor) .
Creditorii care beneficiază pentru realizarea creanţei lor numai de mijloace juridice
generale se numesc creditori obişnuiţi sau chirografari. Cei cărora le sunt recunoscute sau
constituite mijloace juridice speciale poartă denumirea de creditori garantaţi sau cu garanţii.
Trebuie precizat că în doctrină cele două tipuri de mijloace juridice de garantare a
obligaţiilor au fost analizate şi separat, considerându-se că ele reprezintă materii diferite. Mai
exact, mijloacele generale au fost analizate în contextul drepturilor creditorului asupra
patrimoniului debitorului, apreciindu-se că ele nu fac parte din categoria garanţiilor. Mijloacele
speciale de garanţie sunt considerate garanţii propriu-zise şi abordate în cadrul problematicii
dedicate garantării obligaţiilor.
Aşa cum s-a arătat, chiar dacă în sens strict categoria garanţiilor cuprinde numai mijloacele
speciale care asigură executarea obligaţiilor, o abordare cuprinzătoare a noţiunii de garanţie
implică includerea în sfera ei şi a mijloacelor generale ce asigură realizarea drepturilor de
creanţă. Numai în acest fel se poate contura o imagine de ansamblu asupra instituţiei garanţiilor,
putând fi sesizate particularităţile celor două tipuri de mijloace, cele generale şi cele speciale, ce
asigură executarea obligaţiilor.

1
 Garanții personale.Garanții reale
Garanţiile speciale sunt acele mijloace juridice care conferă creditorului, în vederea realizării
creanţei sale, anumite drepturi şi prerogative suplimentare faţă de cele conferite de dreptul de gaj
general. Aceste garanţii speciale sunt enumerate de art. 149 din Legea nr. 71/2011 . Este vorba
de: garanţiile personale, garanţiile reale şi privilegiile.
Garanţiile personale sunt acele mijloace juridice prin care una sau mai multe persoane
convin cu creditorul, printr-o convenţie accesorie, să execute obligaţia în cazul în care debitorul
principal nu o va face. Menţionăm că obligaţia de a garanta datoria altuia poate să ia naştere, în
anumite cazuri, direct din lege, fără a fi nevoie de consimţământul garantului, ca în cazul
răspunderii comitentului pentru fapta prepusului (art. 1403 alin. (1) C. civ. RM). În acest context
trebuie amintite şi prevederile art. 634 C. civ. RM, care reglementează o nouă instituţie, şi
anume: garanţia debitorului, care constă în obligaţia lui la o prestaţie necondiţionată sau la o
prestaţie depăşind obiectul propriu-zis al contractului. Cea mai importantă garanţie personală
este fidejusiunea. Pe lângă fidejusiune, au funcţii de garanţii personale, în mod indirect,
solidaritatea şi indivizibilitatea pasivă, care oferă creditorului un drept de gaj general asupra
patrimoniilor a doi sau mai mulţi debitori.
Garanţiile reale sunt drepturi reale accesorii constituite, de regulă, de către debitor asupra
unor bunuri individual determinate16. Codul civil al Republicii Moldova stipulează la art. 457
alin. (1) că obiect al gajului poate fi orice bun, inclusiv o universalitate de bunuri, titluri de
valoare şi drepturi confirmate prin certificate de acţiuni. Aceste mijloace juridice constau în
afectarea unui bun determinat al debitorului în vederea asigurării obligaţiilor asumate de către
acesta. Garanţiile reale presupun un drept de preferinţă (conferă creditorului prerogativa ca, în
caz de concurs cu creditorii chirografari sau chiar cu alţi creditori cu garanţii reale, dar asupra
altor bunuri ale debitorului, să îşi realizeze creanţa cu precădere, şi numai restul să fie împărţit
masei credale) şi un drept de urmărire (conferă creditorului prerogativa să urmărească bunul în
mâna oricui s-ar afla) în favoarea creditorului gajist. Bunul care serveşte ca garanţie reală nu este
supus, împreună cu restul patrimoniului debitorului, concursului între creditori, astfel că la
scadenţă creditorul garantat, în caz de neplată, va putea să se despăgubească din vânzarea
bunului grevat de garanţie cu preferinţă faţă de ceilalţi creditori. Garanţii reale sunt gajul, ipoteca
şi privilegiile reale. De menţionat că legislaţia Republicii Moldova nu consacră noţiunea de

2
privilegii reale, iar ipoteca este tratată ca o specie a gajului. Dreptul de retenţie este privit de unii
autori ca o formă de garanţie reală imperfectă, iar clauza penală şi arvuna, deşi fiecare din ele
contribuie la executarea obligaţiilor şi constituie în sens larg garanţii ale creanţei creditorilor, nu
sunt incluse printre garanţii.17 În conformitate cu aceeaşi concepţie, clauza penală şi arvuna nu
au nici o prerogativă suplimentară şi preferenţială faţă de ceilalţi creditori chirografari. În opinia
autorului V.D. Zlătescu, care tratează noţiunea de garanţie într-un sens mai larg, atribuind la ea,
pe lângă garanţiile propriu-zise, la care ne-am referit mai sus, şi alte mijloace juridice, care au
menirea de a spori şansele creditorului la executarea obligaţiilor, garanţiile se clasifică astfel: a)
garanţii preventive (dreptul de retenţie); b) garanţii ale executării reale (clauza penală şi arvuna);
c) garanţii propriu-zise (fidejusiunea, garanţii reale, privilegii).18 Considerăm reuşită această
opinie, deoarece se referă la toate mijloacele prin care se poate asigura realizarea creanţei.
Suntem de părere că legislaţia Republicii Moldova reglementează pe larg instituţia garanţiilor,
ceea ce facilitează creditorii la realizarea creanţelor ajunse la scadenţă. Chiar dacă în unele
situaţii creditorii (rudele, prietenii etc.), care nu au la baza creanţei lor o garanţie, sunt puşi în
situaţia de a nu-şi putea realiza creanţele ajunse la scadenţă, din imposibilitatea de a urmări un
bun determinat din patrimoniul debitorului lor, legislaţia le dă însă posibilitatea să urmărească
toate bunurile aflate în patrimoniul debitorului lor.19 Pentru cei cu garanţii situaţia este simplă:
în caz de neexecutare de bunăvoie a obligaţiei de către debitor, creditorul are la îndemână
garanţia de care se poate folosi spre a-l determina pe debitor să facă plata. Creditorul trebuie să
fie activ în îndeplinirea obligaţiilor contractului. El nu se poate mărgini cu un rol pasiv, aşteptând
numai executarea din partea debitorului. În această privinţă, creditorul trebuie să ia toate
măsurile adecvate pentru a-l ajuta pe debitor şi a-i uşura sarcina executării obligaţiei, precum şi a
preveni eventualele pagube ce ar putea rezulta din neexecutarea sau executarea
necorespunzătoare a obligaţiilor de către debitor şi pentru a reduce cât mai mult posibil aceste
pagube atunci când ele se vor produce. Suntem de părere că instituţia garanţiilor de executare a
obligaţiilor trebuie abordată într-o viziune care să cuprindă absolut toate mijloacele, legale sau
convenţionale, de natură să asigure executarea întocmai a obligaţiilor, precum şi protecţia cât
mai deplină a creditorului împotriva riscului neexecutării. O asemenea abordare ar facilita
înţelegerea acestei instituţii a dreptului civil, ceea ce ar crea premise reale pentru aplicarea
corectă şi uniformă a legislaţiei în domeniu.

3
 Garantia comuna a creditorilor
Art. 2324 C.civ., având denumirea marginală „Garanţia comună a creditorilor” stabileşte în
alin.1 următoarele: „Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi
imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi”. Astfel, analiza
acestei garanţii se face prin raportare la noţiunea de patrimoniu, legea făcând referire în textul
menţionat la bunuri - mobile şi imobile, prezente şi viitoare - dar şi la creditorii aceluiaşi debitor,
respectiv la drepturi şi obligaţii ale acestuia. Codul civil, în art. 31 alin. 1, dispune că „Orice
persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile
şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia”, definiţie care are ca punct de plecare
opiniile formulate în doctrină anterioară intrării sale în vigoare6 . Cei care beneficiază de această
garanţie comună sunt toţi creditorii7 , inclusiv cei chirografari, aceia care nu au o cauză de
preferinţă, respectiv un privilegiu, gaj sau ipotecă (art. 2327 C.civ.) în privinţa realizării creanţei
lor, garanţia aceasta privind chiar patrimoniul debitorului, nu anumite bunuri individualizate din
cuprinsul său. Spre deosebire de creditorii garantaţi, creditorii chirografari nu beneficiază de
remediul ataşat obligaţiei garantate, respectiv bunul asupra căruia va purta executarea silită nu
este determinat în avans8 şi nici de prerogativele urmăririi şi preferinţei9 care însoţesc numai
drepturile reale. Prima limitare10, având caracter general, a garanţiei comune a creditorilor
constă în aceea că nu vor putea fi urmărite bunurile care, în momentul urmăririi, nu au intrat în
patrimoniu şi nici cele care erau ieşite din patrimoniu. A doua limitare a garanţiei comune a
creditorilor este prevăzută de alin. 2 al art. 2324 C.civ. care dispune că nu pot face obiectul
garanţiei generale a creditorilor bunurile insesizabile, indiferent dacă insesizabilitatea este legală
sau convenţională11 . La rândul său, alin. 2 al art. 2329 C.civ. precizează că toate bunurile care
sunt, potrivit legii, inalienabile sunt insesizabile, inalienabilitatea fiind obligatoriu urmată şi de
insesizabilitate12. Soluţia se justifică prin aceea că orice bun care este inalienabil, deci nu poate
fi înstrăinat, nu poate face obiectul urmării silite deoarece aceasta presupune o înstrăinare, iar
scopul pentru care a fost instituită este dat de un interes legitim şi temporar, patrimonial sau
moral13, ce aparţine al dispunătorului, dobânditorului sau al unui terţ, ori chiar unul public,
datorită căruia, pe perioada producerii efectelor clauzei, „interesele creditorilor trebuie să treacă
pe locul al doilea” 14. Cu toate acestea, stipularea acestei clauze de inalienabilitate în cazul

4
contractelor de ipotecă şi, uneori, a celor de gaj, are un vădit caracter abuziv şi golesc de conţinut
respectivele garanţii reale15 . Ca regulă generală, potrivit alin. 2 al art. 2324 C.civ., creditorii ale
căror creanţe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului, autorizată de lege,
trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale (teza I-a) iar
dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri
ale debitorului (teza a II-a). Se realizează în acest fel specializarea garanţiei comune a
creditorilor, respectiv, „dacă o creanţă s-a născut în legătură cu o masă de bunuri ce are un regim
juridic distinct, atunci acea creanţă va fi satisfăcută, cu precădere, din respectiva masă de
bunuri”. Persoanele care exercită profesiuni liberale pot afecta o parte a patrimoniului lor
exercitării profesiunii respective, constituind aşa-numitul „patrimoniu profesional”. Bunurile din
masa patrimonială afectată exercitării unei profesii autorizate de lege vor putea fi urmărite doar
de creditorii profesionali iar bunurile dinafara acestei mase vor putea fi urmărite doar de ceilalţi
creditori. Prin această măsură specializarea garanţei comune a creditorilor este consolidată, fiind
protejaţi în acest fel atât debitorul, prin evitarea insolvabilităţii, cât şi creditorii profesionali şi
extraprofesionali care nu vor veni în concurs la urmărirea bunurilor debitorului. Limitarea
garanţiei comune poate avea şi natură convenţională. Astfel, creditorul ipotecat poate renunţa la
urmărirea bunurilor care nu îi sunt ipotecate (art. 2325 C.civ.), fără ca acesta posibilitate să
aparţină şi creditorilor care beneficiază de altă garanţie şi, cu atât mai mult, creditorilor
chirografari16, deoarece acesta ar echivala cu renunţarea la orice garanţie. Acţiunea oblică
constituie acel mijloc juridic prin care creditorul exercită drepturile şi acţiunile debitorului său,
atunci când acesta refuză sau neglijează să şi le exercite. În ceea ce priveşte natura juridică a
acţiunii oblice, faţă de dispoziţiile art. 1558 C.civ. apare ca evident că, în concepţia legiuitorului,
acţiunea oblică constituie o măsură conservatorie17 . Potrivit art. 1560 alin. 1 C.civ. „creditorul
poate exercita drepturile şi acţiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului,
refuză sau neglijează să le exercite.” Având în vedere faptul că fundamentul acestei acţiuni
constă în dreptul creditorul de a urmări întregul patrimoniu al debitorului, cel dintâi s-ar afla în
pericolul de a nu-şi putea realiza creanţa atunci ând debitorul, cu rea-credinţă sau din
neglijenţă18, prin atitudinea sa de a nu exercita drepturile ce îi aparţin19, ar micşora sau anihila
acest patrimoniu ce constituie garanţia generală a creditorilor săi. Domeniul de aplicaţie al
acţiunii oblice cunoaşte o serie de limitări chiar dacă dispoziţiile alin. 1 ale art. 1560 C.civ. par să
confere creditorului un drept cu o arie foarte largă de acţiune, echivalentă cu dreptul de

5
administrare a patrimoniului debitorului. În primul rând, această acţiune poate privi numai
exercitarea drepturilor şi acţiunilor de natură patrimonială ale debitorului existente în patrimoniul
acestuia din urmă, deoarece ea constituie o măsură conservatorie pusă la îndemâna creditorilor, a
celor chirografari, dar şi a celor care beneficiază de o cauză de preferinţă. În al doilea rând,
drepturile debitorului împotriva terţilor trebuie să fie însoţite de dreptul la acţiune şi să fie
susceptibile de realizare în justiţie.

Clauzele de insesizabilitate
Condiţiile cerute pentru validitatea clauzelor de inaliena - bilitate se aplică în mod
corespunzător clauzelor prin care se stipulează insesizabilitatea unui bun. Toate bunurile care
sunt, potrivit legii, inalienabile sunt inse - sizabile. Pentru a fi opozabile terţilor, clauzele de
insesizabilitate trebuie înscrise în registrele de publicitate mobiliară sau, după caz, imobiliară.
Insesizabilitatea presupune ca un bun nu poate fi urmărit de creditori. Insesizabilitatea
poate avea ca izvor legea (art. 2.258 NCC – Creanţa de întreţinere), convenţia sau testamentul.
Potrivit art. 629 alin. (3) şi art. 2.329 alin. (2) NCC, insesizabilitatea reprezintă întotdeauna un
efect direct al caracterului inalienabil al unui bun (legal sau stipulat convenţional), dar se poate
pre zenta şi ca o clauză distinctă. În acest caz, clauza de insesizabilitate trebuie să îndeplinească
condiţiile de validitate prevăzute de art. 627 NCC pentru clauza de inalienabilitate. Astfel,
aceasta poate fi constituită pe o durată de cel mult 49 de ani şi numai dacă există un interes serios
şi legitim. Este exclus ca o persoană să stipuleze o clauză de insesizabilitate într-un act juridic
unilateral care să-şi producă efecte în timpul vieţii. Clauza de insesizabilitate trebuie să fie
consemnată în cuprinsul unei convenţii sau al unui testament, caz în care ter me - nul curge de la
data dobândirii bunului de către legatar.

Cauzele de preferință
Cauzele de preferinţă sunt privilegiile, ipotecile şi gajul.
Potrivit prevederilor art. 153 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
287/2009 privind Codul civil: Preferinţa acordată statului şi unităţilor administrativ-teritoriale
pentru creanţele lor nu va fi opozabilă terţilor înainte de momentul la care a fost făcută publică

6
prin înregistrarea în registrele de publicitate. O asemenea preferinţă va dobândi rang de prioritate
de la momentul la care preferinţa a fost făcută publică.
Art. 2333 C.civ. prevede că „privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor în
considerarea creanţei sale”. Existenţa privilegiilor se datorează creanţei garantate, legiuitorul
fiind cel care consideră că o anumită creanţă trebuie plătită cu prioritate92. S-a realizat, astfel,
reaşezarea privilegiilor în matca originară, criteriul conferirii acestora fiind calitatea creanţei
garantate, „dintr-o instituţie eterogenă care cuprindea un amalgam de reglementări cu o ordine de
preferinţă complexă şi greoaie, modificată adesea prin legi speciale, privilegiile au devenit prin
noua reglementare o instituţie suplă, compactă, eficientă”93 . Privilegiile nu conferă titularilor un
drept distinct ci sunt simple cauze de preferinţă în virtutea cărora creditorul privilegiat are numai
dreptul de a fi plătit cu prioritate din preţul obţinut în urma vânzării bunului grevat în concurs cu
alţi creditori. Ele nu conferă creditorului dreptul de a urmări bunului sau de a-l vinde, dar
privilegiatul poate solicita vânzarea bunului în vederea realizării propriei creanţe, atât timp cât el
se află în patrimoniul debitorului, în temeiul garanţiei generale94 . Privilegiile sunt garanţii
legale, indivizibile (art. 2333 alin.2 C.civ.) şi accesorii ale creanţelor garantate. Ele se clasifică în
generale şi speciale95. Art. 2338 C.civ., privitor la privilegiile generale, constituie o normă de
trimitere la reglementările de procedură: „privilegiile asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile
ale debitorului se stabilesc şi se exercită în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă”,
respectiv art. 863-867 NCPC.
Dreptul de a ipoteca, este un drept real de care dispune creditorul pentru a-şi satisface
creanţele faţă de debitor. Prin contractul de ipotecă se înţelege acel contract prin care debitorul,
transmite creditorului drepturi accesorii asupra imobilului său, datorită faptului că acesta are
anumite obligaţii faţă de creditor. Dacă debitorul nu execută prestaţiile în termenul stabilit,
atunci creditorul are dreptul să ceară vînzarea silită a imobilului pentru satisfacerea propriilor
creanţe. Exemplu: debitorul împrumută o sumă de bani de la creditor pentru a-şi cumpăra
apartament, transmiţîndu-i drepturi accesorii asupra apartamentului său. În caz de neexecutare,
sau executare parţială a obligaţiei, creditorul poate cere vînzarea silită a apartamentului, în
scopul întoarcerii în totalitate a sumei de bani.
Ipoteca convenţională poate fi constituită numai de titularul dreptului ce urmează a fi
ipotecat şi care are capacitatea de a dispune de acesta. Ipoteca convenţională poate fi constituită
de debitorul obligaţiei garantate sau de un terţ. Cel ce are asupra bunului un drept anulabil ori

7
afectat de o condiţie nu poate consimţi decât o ipotecă supusă aceleiaşi nulităţi sau condiţii.
Ipoteca convenţională asupra unei universalităţi de bunuri mobile sau imobile, prezente ori
viitoare, corporale sau incorporale nu poate fi consimţită decât cu privire la bunurile afectate
activităţii unei întreprinderi. Ipoteca convenţională poate garanta îndeplinirea obligaţiilor de
orice fel. Atunci când garantează îndeplinirea unei obligaţii viitoare, ipoteca do - bândeşte rang
din momentul înscrierii în registrele de publi citate.
Gajul este o garanţie ce conferă titularului dreptul de a deţine bunul gajat până la stingerea
creanţei garantate, de a-l valorifica în caz de neexecutare a obligaţiei şi de a fi satisfăcut cu
preferinţă (art. 2327 C.civ.) din preţul acestuia118. Potrivit art. 186 din Legea nr. 71/2011, prin
„gaj” se desemnează toate garanţiile reale mobiliare care necesită deposedarea debitorului de
bunul afectat garanţiei, indiferent de momentul şi de temeiul juridic al constituirii lor119. Pe cale
de consecinţă, orice garanţie mobiliară cu deposedare constituie gaj. Astfel, gajul este o garanţie
reală mobiliară care presupune deposedarea debitorului de bunul grevat şi care conferă titularului
atât un drept de urmărire, cât şi un drept de preferinţă120 . Potrivit art. 2328 C.civ., gajul poate
avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise în formă materializată. Titlul
negociabil sau de valoare este un înscris constatator al unui drept real sau de creanţă, ce
încorporează respectivul drept, titlul fiind indispensabil pentru realizarea dreptului121, motiv
pentru care precizarea că titlul respectiv trebuie emis în formă materializată are caracter
tautologic122 . Gajul este o garanţie convenţională, indivizibilă atât activ, cât şi pasiv, ce
presupune deposedarea debitorului. Deţinerea bunului se poate exercita de către creditor,
personal, în mod public şi neechivoc, sau prin intermediul unui terţ, aceasta presupunând pe
lângă acordul creditorului („creditorul poate”), manifestat prin remiterea bunului în mâinile
terţului, şi pe cel al debitorului, în lipsa acestuia gajul stingându-se în condiţiile art. 2485 alin. 1
C.civ. Cum textul de lege nu impune vreo formă de materializare a acestui acord, apreciem că
simpla tăcere a debitorului ca urmare a informării de către creditor cu privire la intenţia sa de a-şi
exercita acest drept de opţiune constituie consimţământ, iar refuzul său de a consimţi ar trebui să
îmbrace forma expresă. Practic, datorită faptului că regula în materie o constituie deţinerea
bunului de către creditorul gajist, în măsura în care constituirea gajul s-a făcut prin remiterea
bunului de către debitor în mâinile creditorului, exercitarea detenţie prin intermediul unui terţ,
intervenită ulterior constituirii gajului reprezintă un caz de modificare a contractului de gaj.
Astfel, suntem în situaţia în care creditorul, informându-l pe debitor cu privire la acest fapt, îi

8
face acestuia o ofertă de a contracta, care trebuie, potrivit regulilor generale în materie să fie
expresă (art. 1182 alin. 2 coroborat cu art. 1888 C.civ.), iar acceptarea tacită rezultă din
împrejurări (art. 1196 alin.2 C.civ.). În măsura în care condiţiile de mai sus sunt îndeplinite dar
nu are loc predarea înscrisului constatator al gajului, gajul este inopozabil, cu excepţia cazului în
care este înscris la arhivă, sau publicitatea s-a realizat prin andosarea titlului negociabil. Pe cale
de consecinţă, în cazul celorlalte modalităţi de realizare a publicităţii impuse de art. 2482 C.civ.,
atunci când la naşterea dreptului de gaj părţile ca deţinerea să se facă prin intermediul unui terţ,
publicitatea este condiţionată şi de întocmirea unui înscris constatator care este predat terţului.

Strămutarea garanției
Adoptarea Noului Cod Civil a marcat o restructurare a instituțiilor dreptului comun și o
redefinire a unora dintre acestea, din perspectiva noilor realități economice și sociale. În aceeași
notă se înscrie și reglementarea specială a procedurii strămutării garanției. În fapt, o dezvoltare a
unor principii statuate de art. 1721 din vechiul Cod Civil în materia ipotecilor.
Lipsa unor detalii procedurale concrete și limitarea aplicabilității acestui mecanism doar la
creanțele garantate cu ipoteci, nu și la cele garantate cu gajuri, au făcut ca textul vechii
reglementări să nu-și găsească aplicabilitate practică în materia împrumuturilor bancare. În
schimb, pentru ca împrumutătorii garantați să-și protejeze drepturile inclusiv pentru
eventualitatea materializării riscurilor asigurate prin polițele încheiate cu privire la bunurile
aduse în garanție, a fost larg utilizată în practică instituția cesiunii drepturilor de creanță
reglementată de Titlul VI al Legii 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei
economice. Inconvenientele principale ale acestei soluții, atât pentru împrumutător cât și pentru
împrumutat, constau în formalități și costuri suplimentare.
În contextul reformei legislative marcate de Noul Cod Civil, legiuitorul a alocat în economia noii
codificări trei articole distincte pentru tratarea expresă a instituției strămutării garanției.
Noutățile, față de vechea reglementare, constau în extinderea conceptului de strămutare a
garanției la toate tipurile de ipoteci – mobiliare și imobiliare – și în prezentarea procedurii-cadru
de urmat pentru a da eficiență practică acestui concept.
Astfel, art. 2330 alin. 1 din Noul Cod Civil precizează că ”Dacă bunul grevat a pierit ori a fost
deteriorat, indemnizaţia de asigurare sau, după caz, suma datorată cu titlu de despăgubire este

9
afectată la plata creanţelor privilegiate sau ipotecare, după rangul lor.” Prin includerea acestor
prevederi în cuprinsul Cap. I ”Dispoziții generale” din Titlul XI ”Privilegiile și garanțiile reale”
al Noului Cod Civil și ca efect al definirii ipotecii, în cuprinsul art. 2343 din Noul Cod Civil, ca
reprezentând dreptul real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei obligaţii,
aria de aplicabilitate a strămutării vizează acum toate tipurile de garanții reale.
În continuare, art. 2331 din Noul Cod Civil, împreună cu normele sale de punere în aplicare (art.
154 din Legea nr. 71/2011) reglementează obligațiile ce revin asigurătorului în legătură cu plata
indemnizației de asigurare sau a despăgubirii în situația în care bunul adus în garanție dispare sau
este deteriorat și modalitatea în care este protejat împrumutătorul în caz de producere a riscurilor
asigurate.
Din cuprinsul textelor legale menționate mai sus se desprind o serie de consecințe. Mai întâi,
faptul că prin mecanismul strămutării garanției are loc o subrogație reală cu titlu particular, ce
operează în virtutea legii. Mai exact, sub rezerva înscrierii în registrele de publicitate a ipotecii
asupra bunului adus în garanție, acesta este înlocuit de drept și fără vreo altă formalitate din
partea creditorului sau a debitorului, cu suma de bani datorată de asigurător în cazul producerii
riscului asigurat. Apoi, faptul că pentru a asigura deplină protecție creditorilor garantați,
asigurătorul are obligația legală de a proceda la indisponibilizarea sumelor prin consemnarea
acestora într-un cont bancar deschis pe numele asiguratului dar la dispoziția creditorilor ale căror
garanții sunt înscrise în registrele de publicitate. Mai apoi, faptul că debitorul deși titular al
contului bancar în care a fost consemnată indemnizația de asigurare, nu poate dispune de aceasta
înainte de stingerea tuturor creanțelor garantate, altfel decât cu acordul tuturor creditorilor
garantați.
Prin urmare, din perspectiva reglementării actuale apare ca nenecesară încheierea separată a unui
contract de ipotecă asupra creanțelor decurgând din contractul de asigurare, pentru ca, aceia
dintre creditori care sunt garantați, să poată beneficia pe deplin de protecția conferită de garanție
inclusiv în ipoteza producerii riscurilor asigurate. Cu toate acestea, lipsa unor norme speciale de
punere în aplicare a cadrului reglementat principial de Noul Cod Civil precum și a unor
proceduri de comunicare între asigurători și registrele de publicitate a garanțiilor, face ca, în
practică, la aproape 3 ani de la intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, mecanismului juridic al
strămutării garanției să fie încă insuficient explorat.

10
Pentru a asigura utilizarea acestui concept în activitatea curentă, s-ar impune ca progresul făcut
până acum de lege lata, să fie consolidat de lege ferenda, prin emiterea de către reglementatori a
unor acte normative cu caracter special care să clarifice o serie de detalii tehnice cum ar fi:
modalitatea în care asigurătorii obțin informații cu privire la existența și identitatea creditorilor
garantați, procedura de consemnare și de utilizare a sumelor consemnate, modalitățile de
informare a creditorilor garantați cu privire la consemnarea sumelor.

11