NUVELE LUI CAMIL PETRESCU (I)

În 1998, la Editura ALLFA din Bucureşti, a apărut volumul Scrisorile

Doamnei T. de Camil Petrescu. Cartea reuneşte câteva din cele mai semnificative
nuvele ale scriitorului: Mănuşile, Contesa bolnavă, Scrisorile Doamnei
T., Moartea pescăruşului, Turnul de fildeş. Semnificaţia ediţiei trebuie căutată
în faptul că repune în circulaţie o serie de texte mai puţin cunoscute din creaţia
unuia din cei mai importanţi înnoitori ai prozei româneşti interbelice. În prefaţa
intitulată Sincer până la confesiune, d-na Florica Ichim, realizatoarea ediţiei,
atrage atenţia asupra uneia din trăsăturile esenţiale ale acestei literaturi, aspiraţia
la autenticitate. Exegeta trece în revistă diferitele variante ale aceloraşi naraţiuni
şi insistă pe originalitatea prozatorului. Scrisorile Doamnei T. nu reprezintă o
antologie exhaustivă a nuvelisticii lui Camil Petrescu. Redactată prin 1918-1919,
naraţiunea intitulată O recunoaştere ofensivă (publicată şi sub titlul Soldatul
care păzeşte satul) este ignorată deoarece, în viziunea editoarei, nu reprezintă
decât „o eboşă asupra căreia prozatorul va lucra serios, în ani, pentru a deveni,
în 1930, capitolul «Post înaintat la Cohalm» din Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război”. Din selecţie lipseşte şi relatarea intitulată Cei care
plătesc cu viaţa, a cărei acţiune este plasată în seara zilei de 13 decembrie 1918,
când scriitorul a asistat, în calitate de martor neputincios, la uciderea tipografilor
ce manifestau în Piaţa Teatrului Naţional. Cu toate acestea, cele cinci texte se
dovedesc importante prin faptul că, prin tematică, tipologie şi estetica
autenticităţii pe care o promovează, anticipează romanele de mai târziu ale
scriitorului. D-na Florica Ichim se dovedeşte foarte bine informată şi ştie să
stabilească raporturi interesante între biografia scriitorului şi opera acestuia.
Volumul se deschide cu nuvela intitulată Mănuşile, în care prozatorul
optează pentru relatarea la persoana a treia singular. După cum aflăm din prefaţa
antologiei, titlul iniţial al creaţiei a fost O seară cu masă bună şi iubire, titlu ce
sugerează extrem de bine problematica naraţiunii. Textul publicat în numărul din
15 aprilie 1931 al revistei Vremea era datat 19 decembrie 1919. Nuvela va fi
retipărită în 1948 în revista Viaţa româneascăcu titlul Mănuşile, purtând
menţiunea „fragment dintr-un roman nerealizat”. De altfel, asemenea altor
scriitori interbelici, Camil Petrescu avea obiceiul să îşi editeze creaţiile în mai
multe publicaţii, schimbându-le doar titlul. Incipitul textului insistă pe întâlnirea
dintre doi foşti colegi de şcoală, în faţa unui cinematograf din centrul capitalei.
Mai mult decât în romanele sale de mai târziu, prozatorul îşi asumă
meticulozitatea metodei balzaciene. Pornind de aici, el ne oferă două portrete
antitetice, ce reflectă condiţia socială diferită a personajelor. Primul este cel al
bogatului om de afaceri Titi Dimianu, în timp ce celălalt îi aparţine poetului Mihai
Oproiu. În antiteză cu distinsul său prieten, acesta din urmă reprezintă o
întruchipare a învinsului: „Celălalt, cam tot atât de înalt, dar slab, fără ac la
gulerul sucit, cam netuns, într-un pardesiu vechi, larg, aruncat pe el, părea de
curând ieşit din spital”. Cei doi nu au timp să discute prea mult, dar Dimianu îşi
invită colegul de odinioară să ia cina împreună. Pentru poetul care abia trăieşte de
pe o zi pe alta, promisiunea unei mese îmbelşugate reprezintă o desfătare supremă,
ce îl determină să vadă lumea cu alţi ochi. Înzestrat cu un orgoliu nemăsurat şi cu
o sensibilitate ultragiată, Mihai Oproiu se înscrie în bogata galerie a personajelor
utopice ale lui Camil Petrescu. Asemenea lui Gelu Ruscanu, eroul dilematic al
nuvelei Mănuşa face parte din categoria acelora care au văzut idei şi care aleargă
după un absolut imposibil de atins. Prozatorul insistă pe condiţia socială dramatică
a scriitorului român din perioada interbelică. Radiografia întreprinsă se dovedeşte
extrem de dură, totul pornind de la experienţa dramatică trăită de către însuşi
Camil Petrescu în anii 20 ai secolului trecut. Apropierea unei mese copioase îl
determină pe personaj să îşi împartă sărăcia cu un coleg „de vocaţie şi de
suferinţă”, căruia îi dă ultimii săi bani (cinci lei), păstraţi cu grijă pentru cină:
„Mai erau totuşi şi dintre ceilalţi, de pildă tânărul subţire, încovoiat ca un semn
de întrebare, oacheş şi cu faţa uscată, care se apropie de el. Era un tip veşnic
amărât şi neîngrijit îmbrăcat, care scria versuri şi traducea pentru revistele de
«popularizare», pe un preţ care desfidea orice concurenţă. Deşi acest tânăr se
trăgea dintr-o veche familie boierească, acum erau amândoi colegi de vocaţie şi
de suferinţă. Zicem aproape, pentru că Mihai era totdeauna acel care – înduioşat
cu exagerare de propria lui soartă – trebuia să-şi dea o parte din dejunul lui
acestui camarad. E adevărat că nu se întâlneau prea des…”
Camil Petrescu insistă pe complexele sfâşietoare trăite de către un om sărac
în momentul în care trebuie să pătrundă în lumea celor bogaţi, o lume ce nu îi
aparţine şi în care nu ştie cum să se comporte. Înzestrat cu o sensibilitate
exacerbată, dar şi cu o mândrie nemăsurată, Mihai Oproiu ajunge să fie terorizat
de normele de conduită pe care trebuie să le adopte într-un restaurant de lux din
apropierea palatului regal. Scriitorul intervine în text şi vorbeşte în numele
personajului său, care nu are timp să identifice toate detaliile localului strălucitor
în care a intrat. Şi cum Dimianu întârzie să apară, personajul încearcă să se
împrumute de la un fost prieten ofiţer. Deşi nemâncat de câteva zile, orgoliul
nemărginit îl împiedică pe Oproiu să îşi pună planul în aplicare. Aceasta deoarece
nu obişnuia să se împrumute decât de la prietenii săi obişnuiţi, care aveau aceeaşi
condiţie precară şi cărora le putea întoarce mai uşor serviciul făcut.
Nuvela se dovedeşte importantă deoarece creionează în aqua forte portretul
lui Ladima, personajul reconstituit în absenţă în romanul Patul lui Procust. Pornit
în căutarea unui alt prieten salvator, Oproiu descoperă, la cafeneaua „Imperial”,
pe cineva care ar fi putut rezolva drama pe care o trăia de câteva ore. Este vorba
de temutul gazetar Ladima: „Aplecat deasupra unui teanc de petece tăiate cu
cuţitul dintr-un sul de hârtie rotativă, un bărbat care părea mai curând matur cu
mustaţa lui de palicar şi obrajii traşi, cu ochii mari adânciţi în orbite, scria
nervos, grăbit ca într-un soi de panică. Îmbrăcămintea lui roasă, cu manşete albe
rotunde, scrobite, avea oarecare vestigii de eleganţă demult demodată”. Faptul
că doi poeţi nu au împreună doi poli în buzunar i se pare revoltător lui Oproiu,
care este tentat să îi dea dreptate lui Ladima în necesitatea distrugerii societăţii
nedrepte în care trăiesc. Gazetarul nu crede însă în revolta unor scribi, prea slabi
pentru a distruge lumea, în răzvrătirea unor oameni cu fruntea în pământ.
Scriitorul simte din nou nevoia să intervină în text şi să facă o paranteză prin care
explică de ce i se adresa Oproiu lui Ladima cu apelativul „maestre”. Deşi înzestrat
cu un condei virulent şi având faima unui temut polemist, Ladima nu putea să
scrie decât la foile sărace de stânga, deoarece nu ţinea cont de interesele gazetei
la care tocmai lucra şi nici de relaţiile şi de interesele personale ale colegilor săi.
Spontaneitatea anarhică a gazetarului virulent, chinuit de himerele lui interioare
şi de viaţa într-o societate nedreaptă, îl fereşte de orice înregimentare servilă.
Întâlnirea dintre Oproiu şi Ladima reprezintă o întâlnire dintre discipol şi maestrul
său spiritual. Ea devine un pretext pentru a se prezenta viziunea redutabilului
polemist despre literatură: „Menirea scriitorului este să sporească prin scrisul lui
conştiinţa în lume… Aici e puterea lui… Sporind lumina în lume, el izgoneşte răul,
căruia nu-i prieşte decât întunericul!” Apoi se adaugă, în aceeaşi manieră
intempestivă: „Scriitorul este o lampă aprinsă care luminează bolţile întunecate
unde se plănuiesc loviturile nedrepte, ascunzişurile unde foiesc guzganii răului,
dedesubturile umede unde colcăie gânganiile lacome. Asta e puterea lămpii, şi
numai prin actul luminii”. Intransigentul luptător pentru dreptate denunţă
potlogăriile care se făceau la Ministerul de Război, felul în care era jefuit, cu
neruşinare, statul. Bătrânul Dimianu – tatăl colegului lui Oproiu – nu se supără pe
articole deoarece se teme de intervenţia justiţiei, ci pentru că i s-a făcut publică
ideea şi astfel ar putea pierde nişte privilegii. Ladima pleacă în grabă ca să îşi
predea articolul la tipografie, dar promite că se va reîntoarce pe la miezul nopţii
şi că îşi va ajuta tovarăşul de suferinţă.
Foamea îl determină pe Oproiu să se reîntoarcă la Athénée Palace, unde îl
reîntâlneşte pe Titi Dimianu. Surprinde actualitatea notaţiilor din această
naraţiune, numeroase observaţii fiind valabile şi pentru lumea de azi. În
confesiunile lui Dimianu surprinde dispreţul omului de afaceri faţă de învăţătură.
Deşi a fost printre ultimii din clasă, a reuşit să facă o avere impresionantă, în timp
ce fostul premiant a ajuns doar un modest profesor la Galaţi. Proaspătului parvenit
îi place literatura idealistă, deoarece îl face să uite de mizeriile vieţii sociale. În
schimb, Oproiu se defineşte ca un visător, ca un „îndrăgostit de himere”. Deşi
sărac, aspiră să cucerească şi el un locşor la masa celor bogaţi. În antiteză cu
Ladima, el nu vrea să răstoarne lumea, ci să se integreze printre cei avuţi. Dimianu
nu îl invită la masă întâmplător, ci ca să îşi impresioneze viitoarea logodnică. În
lumea descrisă de către Camil Petrescu, căsătoria devine o afacere, în care nu
contează sentimentele, ci averea. Aceeaşi mentalitate o ghidează şi pe d-şoara
Maratti, aflată în căutarea unei soluţii matrimoniale avantajoase. Prozatorul se
dovedeşte extrem de ironic la adresa societăţii timpului, o lume fascinată de
mirajul banului, ce nu ştie să aprecieze adevăratele valori. Este criticat snobismul
claselor dominante care, pentru a se delimita de cei mulţi şi săraci, vorbeau doar
în limba franceză. „Cu banii se poate obţine orice”. Aceasta este filosofia după
care trăieşte burghezia timpului. Idealistul Oproiu vorbeşte despre actul creaţiei.
Scrie foarte greu, redactarea unei poezii luându-i mai multe zile. Cum arta nu este
plătită, poetul trăieşte din copiatul actelor şi din traducerea romanelor comerciale.
Mihai este sincer surprins atunci când Dimianu se arată scandalizat că până şi
poezia trebuie cumpărată pe bani. Aceasta pentru că în viaţă mai trebuie şi puţin
idealism. Pe burghezul „gentilom” nu îl interesează însă din ce trăiesc poeţii. Sub
influenţa şampaniei, Oproiu începe să viseze că prietenul de odinioară îi va
schimba viaţa de până atunci prin donarea unei sume consistente sau luându-l
părtaş la afacerile sale. În locul împlinirii aspiraţiilor, poetul damnat trăieşte însă
o dublă umilinţă în final: una sentimentală şi una materială. Dimianu reuşeşte să
îi mai distrugă o iluzie prin întâlnirea lui cu o actriţă idilizată de către poet, care
se dovedeşte însă doar o femeie de moravuri îndoielnice. Apoi, parvenitul lumii
moderne îl umileşte oferindu-i bani de trăsură şi cerându-i să nu mai pretindă
recompense materiale pentru poeziile sale, deoarece face o impresie foarte
proastă. După această întâlnire cu prietenul bogat, Oproiu rămâne cu inima
sfâşiată.
Titlul relatării este sugerat de mănuşile lui Dimianu aruncate pe masă în chip
ostentativ. Ele sugerează o anumită poziţie socială, dar şi dorinţa de a apărea altfel
decât este deoarece bunăstarea materială nu asigură implicit şi o nobleţe a
spiritului.
Naraţiunea intitulată Contesa bolnavă porneşte tot de la o experienţă
autobiografică, scurta perioadă petrecută de către Camil Petrescu la Timişoara. Se
pare că textul nu a fost terminat, iar ceea ce s-a păstrat nu justifică titlul relatării.
Manuscrisul este datat 1922 – Timişoara, dar se pare că datarea nu a fost făcută
de către autor, care a revenit la Bucureşti deja în 1921. În opinia Floricăi
Ichim, Contesa bolnavă reprezintă o etapă spre Scrisorile Doamnei T. (1925) şi
spre Patul lui Procust (1933). Naraţiunea descrie frenezia de care erau cuprinse
marile oraşe din Ardeal în primii ani de după primul război mondial. Naraţiunea
se găseşte sub pecetea amintirii, o nouă descindere pe meleagurile bănăţene, la un
interval de câţiva ani, oferind imaginea antitetică a unui paradis devastat, cu
restaurante pustii şi îndoliate. Spre deosebire de Mănuşile, scriitorul se apropie
mai mult acum de literatura de factură autenticistă pe care o va cultiva în marile
sale romane. Prozatorul îşi prezintă viaţa cotidiană din paradisul domestic
timişorean, în care existenţa se desfăşura potrivit unui ritual prestabilit: „Timpul
liber pe care mi-l lăsa gazeta, pe care eram îndatorat s-o fac, mi-l petreceam în
cercurile de prieteni care duceau o viaţă în oraş deschis, ca de membri ai
aceleiaşi pensiuni. Cinci-şase inşi, despărţiţi doar prin orele de muncă destul de
puţine, încolo, la masă împreună, la cafenea împreună, pe Corso împreună, la
teatrul cu excelenta trupă de operetă maghiară împreună, iar restul nopţii, la
teatrul de varietăţi înţesat, împreună…” Ritualul cotidian în funcţie de care îşi
desfăşura existenţa prozatorul este perturbat doar de vizitele pe care acesta le
făcea, după masa de prânz, la baroneasa R., unde îşi servea cafeaua. Camil
Petrescu insistă pe descrierea imobilului în care locuia amfitrioana, un palat
imens, cum puţine erau pe vremea aceea în întreaga Europă. În salonaşul alb cu
fotolii joase, în faţa ceştilor de porţelan, protagonistul era cuprins întotdeauna de
o cuminte fericire. Scriitorul insistă pe portretul celei mai frumoase femei din
oraş, a cărei prietenie îl flatează şi îi vindeca oboseala. Comunicarea dintre cele
două personaje are loc în limba franceză, limbă de cultură prin excelenţă.
Naratorul vrea să afle amănunte despre misterioasa baroneasă de la d-na de
Malony, gazda lui, o tânără văduvă excentrică. Reuşeşte să afle faptul că
baroneasa a fost soţie de diplomat şi că, în această calitate, a călătorit foarte mult.
Recurgând la investigaţiile specifice unui detectiv, personajul-narator află despre
povestea de dragoste dintre baroneasa R. şi Octavian Dumitrescu, prietenul său
de odinioară. Urmează rememorarea unei mari pasiuni având un final tragic.
Baroneasa declanşează o dragoste teribilă, fără să conştientizeze urmările nefaste
pe care aceasta le va avea. Personajul narator află de întâmplare de la prietenul
lui, Octavian, al cărui confident era. Acesta i-a mărturisit totul despre pasiunea
lui, mai puţin numele iubitei sale. Asemenea lui G. D. Ladima, Octavian Dumitru
face parte din categoria acelor personaje care, aspirând la o iubire absolută, sunt
în stare să aleagă sinuciderea atunci când idealul lor pare imposibil de nerealizat.