Alexandru Lapusneanul

Opera este o nuvela, fiind o specie a genului epic, in proza, de mai mare intindere decat
schita, cu o actiune mai complexa decat a acesteia, cu un numar mai mare de personaje si cu
un conflict mai pronuntat. Aceasta are o structura riguroasa, cu un singur fir narativ central si
dezvolta un puternic conflict. Personajele sunt relativ putine si graviteaza in jurul
personajului principal.

De asemenea, este o nuvela romantica, prin tema, conflict, naratiune lineara, personaje
exceptionale puse in situatii exceptionale, personaje construite in antiteza, dar si prin
culoarea epocii in descrieri cu valoare documentara. Este nuvela istorica, deoarece principal
sursa de inspiratie este trecutul istoric, respectiv Evul Mediu.

Nuvela are ca temă istoria, mai exact lupta pentru putere în Moldova secolului al XVI-lea.
Prezenţa acestei teme este ilustrată de subiectul nuvelei, evocarea celei de-a doua domnii a
lui Alexandru Lăpuşneanul, şi de conflictul dintre domnitor şi boierii trădători. Motivele
literare care o concretizează sunt inspirate din opera cronicarilor: vrajba, trădarea,
răzbunarea.

Incipitul şi finalul se remarcă prin sobrietate, iar stilul lapidar se aseamănă cu cel
cronicăresc.
Paragraful iniţial rezumă evenimentele care motivează revenirea la tron a lui Lăpuşneanul şi
atitudinea lui vindicativă. Sunt frecvent utilizate substantivele proprii, nume de domnitori,
oraşe, ţări, prin care este evocat contextul istoric şi politic: „se înturna acum să izgonească
pre răpitorul Tomşa şi să-şi ia scaunul, pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi fost vândut de
boieri".
Frazele finale consemnează sfârşitul tiranului în mod concis, lapidar şi obiectiv, amintind de
stilul cronicarului, iar menţionarea portretului votiv susţine verosimilitatea: „Acest fel fu
sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lăsă o pată de sănge în istoria Moldaviei. La
monastirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se vede şi astăzi portretul lui şi al Familiei
sale".
Viziunea despre lume prezinta unitatea de conceptie a autorului asupra existentei,
principalele sale ganduri despre lume, despre viata. Ea se concretizeaza prin tema, specificul
secventelor narrative, prin constructia personajelor. Costache Negruzzi este primul sciitor
roman, care valorifica intr-o creatie literara cronicile moldovenesti “Letopisetul Tarii
Moldoveii”, de Grigore Ureche si Miron Costin.

Din punctul de vedere al conflictelor dezvoltate, se remarcă, la nivel politic, disensiunile

dintre domnitor și boieri, iar în plan social, neînțelegerile dintre poporul mereu jefuit și
jefuitori. În centrul acestora se află Lăpușneanul, ce experimentează la rândul său un
puternic conflict psihologic generat de opoziția dintre voința de a guverna și lipsa de putere
din finalul nuvelei.

La nivel structural, opera este organizată în patru capitole, fiecare purtând câte un titlu
semnificativ, devenite motouri consacrate ce au pătruns treptat în conștiința colectivă. Cel
dintâi se intitulează „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu” – răspunsul lui Lăpușneanul la
îndemnul boierilor de a renunța la tronul Moldovei. Al doilea capitol poartă numele „Ai să
dai samă, doamnă!”, ce redă replica văduvei unui boier ucis la porunca domnitorului,
adresată doamnei Ruxanda, soției acestuia. Capitolul al treilea este intitulat „Capul lui
Moțoc vrem…”, reproducere a cererilor vindicative ale norodului, ce găsește în Moțoc
vinovatul pentru toate nemulțumirile. Ultima parte se numește „De mă voi scula, pre mulți
am să popesc și eu” – cuvintele de amenințare ale voievodului la adresa celor ce l-au
călugărit.
Un prim episod semnificativ, ce reflectă specificul viziunii lui Costache Negruzzi, dar și
influența vizibilă a doctrinei romantice, este acela în care familia domnitoare participă la
slujba religioasă de la mitropolie. Îmbrăcat „cu toată pompa domnească” și purtând pe cap
„coroana Paleologilor”, Lăpușneanul le cere iertare boierilor, recunoscând, cu o simplitate
disimulată, că „am arătat asprime către mulți; m-am arătat cumplit, rău, vărsând sângele
multora”. Dejunul servit la palatul domnesc, dovadă a pretinsei dorințe de împăcare între
voievod și nobili, se transformă într-un măcel. Protagonistul comandă așezarea capetelor
boierilor masacrați sub forma unei piramide, într-o imagine sângeroasă și sinistră, „cu
aceeași rațiune documentară ca în întreaga proză scrisă de romantici”. (Nicolae Manolescu)
Acțiunea nuvelei culminează cu episodul din cetatea Hotinului, când voievodul, bolnav de
mai multe luni și fără speranțe de vindecare, îi cere mitropolitului Teofan, „în delirul
frigurilor”, să îl călugărească, transferând prerogativele domniei soției și fiului său. Trezit din
starea de inconștiență, Lăpușneanul regretă alegerea făcută, își pierde complet controlul și îi
amenință pe toți cei prezenți cu represalii, inclusiv pe doamna Ruxanda și pe Bogdan: „Iar
pre cățeaua asta voi s-o tai în patru bucăți împreună cu țâncul ei”. Îngrozită de atitudinea
soțului său, cu binecuvântarea disimulată a mitropolitului Teofan, doamna acceptă îndemnul
boierilor trădători Spancioc și Stroici de a oferi acestuia otravă, nu înainte de a experimenta
puternice mustrări de conștiință: „Voi să dați seamă înaintea lui Dumnezeu, zise suspinând,
că voi m-ați făcut să fac acest păcat”. Scena este de-a dreptul cutremurătoare, cei doi boieri
privesc cu satisfacție suferințele chinuitoare ale domnitorului, afirmând cu sânge rece:
„învață a muri, tu care știai numai a omorî”.

Caracterizare Chirița

Personajul este instanţa narativă prin care autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile,
ideile, sentimentele. Acesta este o reprezentare a unei categorii umane (sociale/psihologice)
surprinse prin intermediul unui şir de evenimente la care participă.
Chirita Barzoi este personajul principal si eponim al comediei, sotia lui Grigore Barzoi si mama
a trei copii: Aristita, Calipsita si Gulita. intreaga piesa se concentreaza in jurul protagonistei, o
mosiereasa de la tara, inculta si grosolana, care doreste sa para o aristocrata educata, cu preocupari
mondene si vorbitoare de limba franceza. Personajul devine comic tocmai prin acest contrast intre
esenta si aparenta, intre ce este de fapt Chirita si impresia pe care vrea s-o lase celorlalti.

Statutul social psihologic și moral al personajului

Statutul social al Chiriței este de soție a unui boier de țară, Grigore Bârzoi, având trei fete
măritate și un băiat de 14 ani pe care dorea să îl însoare o orfană, pe nume Luluța. Din punct de
vedere psihologic, ea este o femeie cu o cu pretenții de a fi la modă, o combinație de parvenitism și
de snobism, mai ales după ce devine isprăvniceasă. Din punct de vedere moral, ea este un personaj
ridicol prin contrastul între ceea ce vrea să pară și ce este în realitate, comportamentul său dând
ocazia criticării unor moravuri din epocă: falsa cultură, imitarea cu orice preț a modei,
cosmopolitismul, negarea tradiției
Principala trăsătură a personajului
Caracterizarea Chiriței se realizează prin modalități specifice textului dramatic : direct prin
didascalii sau autocaracterizare („eu îs ușurică ca o pană”) și indirect prin limbaj, fapte și relația cu
alte personaje. • Faptele sale scot în evidență ridicolul personajului: fumează deși nu-i place obiceiul,
călărește deși îi este foarte greu, cochetează cu Leonaș, devenind penibilă. • În relația cu celelalte
personaje, se manifestă diferit. Cu servitorii este autoritară și agresivă iar pe Guliță îl răsfață peste
măsură, amintind de doamnele ce-l educau pe Goe. Ca o bună mamă, vrea să-i facă educația în
franceză și să-l căpătuiască cu zestrea Luluței. Dar dorințele îi rămân nerealizate,din cauza
intervenției lui Leonaș care o va salva pe fata iubită. • Limbajul Chiriței ilustrează incultura, lipsa de
educație și snobismul. Ea îi mărturisește lui Șarlă că a învățat singură franceza, limba de conversație
în saloanele vremii. Ea utilizează cu volubilitate un jargon româno-francez, de fapt de calcuri comice
construite de Chirița și urmate de explicația „nous-disons comme ca en moldave”. Schimbul de replici
dintre soți evidențează două opinii diferite dar caracteristice civilizației românești pașoptiste, vechiul
și noul, Orientul și Occidentul. • Chirița asistă neputincioasă la dejucarea tuturor planurilor pe care și
le-a făcut deoarece Leonaș îl demască pe Bârzoi, preluând el funcția sa, și se va însura cu Luluța,
pedepsind astfel lăcomia și lipsa de scrupule a boieroaicei. • Celelalte personaje sunt conturate
succint. Cuplul romantic Leonaș și Luluța, reprezintă ideile noi, progresiste. Din grupul țăranilor care
apar ca personaj colectiv se desprinde Ion, care comentează cu ironie și bun simț comportamentul
stăpânilor
Parvenitismul și snobismul Chiriței reies și din modul în care ea își desfășoară noua existență,
cu jandarmi la poartă, cu mobilă nouă, trăsuri la modă, rochii cu jiletci, cușme de ascuns mâinile
iarna. Această prețioasă ridicolă refuză să se mai ocupe de gospodărie, dorindu-și să călătorească la
Paris „că nu mai poate trăi în țara asta”
Ca să devină isprăvniceasă îl trimite pe Bârzoi la Iași. În discuția cu Safta își expune pretențiile
care o determină să solicite funcția pentru soțul ei. De aici reiese parvenitismul, demagogia și falsul
patriotism. • Femeie voluntară, Chirița se folosește de Bârzoi ca să parvină și îl obligă să schimbe
obiceiurile vestimentare și culinare după modă. Prânzul se servește la ora 5 și în locul bucatelor
tradiționale precum borș, alivenci cu care a crescut în casa părintească, Bârzoi trebuie să mănânce
noile preparate de care nu este mulțumit. Mai mult, ea îi cere să își schimbe și vestimentația, să
renunțe la anteriu și giubea care îl făceau să semene a lăutar din taraful lui Barbu Lăutarul cu hainele
nemțești de care ispravnicul nu este mulțumit, spunând că seamănă a vânzător de farfurii
Elemente de structură și compoziție
În relaţia cu fiul său, Chirița aminteşte de cele trei dame care îl „educau" pe d-1 Goe,
răsfățându-l: ,,Ce să-i faci dacă are duh, Gulita nineacă... (Sărută pe Guliță.) Îmi seamănă mie...
bucățâcă tăietă. Hai, du-te cu domnu profesor de învață frumuşăl, că t-oi face straie de moda nouă."
Ca o bună mamă, lui Guliță vrea să-i facă educația în franceză şi să-1 căpătuiască cu zestrea Luluței.
Numai că dorințele îi rămân nerealizate, din cauza prostiei fiului, respectiv, a iubirii fetei pentru
Leonaş.

Caracterizare Lapusneanul

Personajul este instanţa narativă prin care autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile,
ideile, sentimentele. Acesta este o reprezentare a unei categorii umane (sociale/psihologice)
surprinse prin intermediul unui şir de evenimente la care participă.
Lăpușneanul este personaj principal și eponim (numele său apare încă din titlu și e prezent în
toate momentele subiectului), un personaj romantic, excepțional, pus în situații excepționale
(întâlnirea cu boierii, discursul de la mitropolie, masacrarea boierilor, moartea sa prin otrăvire) aflat
în antiteză cu celelalte personaje. Lăpușneanul este un personaj atestat istoric, dar nu trebuie
confundate personalitățile istorice cu personajele literare cărora autorul le atribuie alte destine și
trăsături ce susțin coerența narativă.

Statutul social, psihologic și moral al personajului

Statutul social al personajului Alexandru Lăpușneanul este de voievod al Moldovei între anii 1552-
1561 și 1564-1568. El a domnit de două ori, fiind înlăturat de la tronul Moldovei de Tomșa, prin
uneltirile boierilor. El însuși se consideră „unsul lui Dumnezeu”, boierii jurându-i credință când era
doar stolnicul Petru. Nefiind de rang domnesc, se căsătorește cu Ruxandra, nepoata lui Ștefan cel
Mare pentru a-și atrage dragostea poporului, care păstra vie încă memoria marelui domnior.
Statutul psihologic evidențiază caracterul complex și contradictoriu al domnitorului, care a dus la
diferite interpretări. Existența sa oscilează între a dori și a putea, căci este incapabil să realizeze ceea
ce și-a dorit: să aibă faima, puterea și autoritatea predecesorului său, bunicul soției sale, Ștefan cel
Mare. Lăpușneanul întruchipează tipul domnitorului tiran și crud, perfect integrat în mentalitatea
epocii, fiind alcătuit din lumini și umbre. Din secvențele retrospective putem deduce că în prima
domnie a fost bun și generos: „Care s-au întors de la ușa mea fără să câștige dreptate și mângâiere?”
Din această cauză poporul îl întâmpină la întoarcerea sa cu bucurie și nădejde. Dar dorința de
răzbunare și sentimentul de ură distrugătoare îl determină să-și schimbe atitudinea și să devină un
tiran crud și însângerat cu o plăcere diabolică de a ucide fără a se gândi la consecințe. Analizând
gândurile nerostite, privirea, vorbele, mimica, faptele, descoperim un om chinuit de neputință, trăind
într-o permantetă teamă de a nu-și pierde tronul și care-și face o deviză din cuvintele „ucide ca să nu
fii ucis”. Obsedat de ideea trădării supușilor, vede peste tot comploturi și trădători, declanșând șirul
de omoruri pe care nu le mai poate controla, așa cum nu-și mai poate ține în frâu ura imensă.
Statutul moral este evidențiat în finalul textului. Spiritul vindicativ îl determină să recurgă la mijloace
drastice pentru a-i pedepsi pe boierii trădători. Dorința de putere și setea de răzbunare îi întunecă
rațiunea, comportându-se ca un om lipsit de judecată, care amenință cu moartea chiar pe soția și fiul
său.
Principala trăsătură a personajului
Principala trăsătură a personajului este setea nemăsurată de putere, care subordonează toate
trăsăturile sale pe parcursul nuvelei, dublată de o dorință care depășește sfera umanului, aceea de a
se răzbuna pe boierii care l-au privat prin uneltiri de poziția socială pe care e convins că o merita cu
prisosință. Încă din primul capitol, aceste trăsături sunt evidențiate prin dialogul tensionat cu boierii.
Până să le cunoască intențiile, îi primește conform etichetei domnești, deși are intuiția că întâlnirea
cu ei la intrarea în țară nu e de bun augur. Schimbul de replici dintre ei denotă impulsivitatea lui
Lăpușneanu, a cărui mimică îi completează perfect vorbele, mizând pe intimidarea adversarilor. Se
dovedește un fin cunoscător al psihologiei umane, utilizând argumente viabile pentru a-și demonstra
calitățile de lider. Inteligența ascuțită este pusă în slujba intențiilor sale de răzbunare. În capitolul al
doilea personajul își dezvăluie adevăratul caracter, trecând de la amenințări la fapte reprobabile,
dând ordin ca boierii să fie uciși, chiar dacă pricinile nu erau întotdeauna reale. Este reliefată
cruzimea actelor sale, ghidate doar de răzbunare. Ruxandra intuiește că domnitorul e lipsit de
sentimente nobile și profunde: „ar fi voit să-l iubească dacă ar fi aflat în el cât de puțină simțire
omenească”. Disimulant, în capitolul al treilea se dovedește regizorul unui plan diabolic. Îmbrăcat de
gală, promite boierilor, în biserică, împăcarea, deși avea în minte să să îi omoare, fără posibilitatea de
a se apăra. Răutatea fără margini se transformă în sadism, bucurându-se când soția leșină la vederea
piramidei de capete. Pe Moțoc îl trimite la moarte ironizându-l când acesta cere îndurare. Aceaste
fapte îi aduc paradoxal liniștea sufletească în loc să îi dea mustrări de conștiință. Chinurile morții îl
pun în situația dramatică de a fi incapabil să conducă. În loc să se căiască pentru faptele comise, își
dorește să le amplifice printr-o crimă a cărei victimă ar fi trebuit să fie chiar fiul său. În puținele
momente de luciditate, îi amenință cu vorbe grele pe cei din jur. Otrăvirea lui este simbolică, având în
vedere că însuși mitropolitul consimte la moartea tiranului.
Elemente de structură și compoziție
Fiind ca specie literară o nuvelă, personajul principal trăiește conflicte puternice. Conflictul principal
al nuvelei, politic, relevă lupta pentru putere între domnitori și boieri. Întâlnim un conflict secundar,
răzbunarea domnitorului împotriva vornicului Moțoc, boierul care îl trădase în prima domnie și un
conflict social, între boieri și popor, limitat la revolta mulțimii din capitolul al treilea. Mijloacele de
caracterizare folosite de autor susțin caracterul complex al domnitorului. Personajul este caracterizat
în mod direct de către narator. Prin intermediul descrierii sunt trasate câteva trăsături fizice dar și
„urâtul său caracter”. Mimica îi este expresivă „ochii scânteiară ca un fulger” ce denotă mânie greu
reținută, iar „mușchii i se suceau în râsul acesta și ochii lui hojma clipeau” dezvăluind crisparea
râsului și neliniștea interioară. Detaliat este prezentat în biserică prin descrierea înfățișării exterioare:
„era îmbrăcat cu toată pompa domnească, purta coroana Paleologilor peste dulama de catifea
stacojie”. Chiar și în biserică își ia un cuțit cu prăsele de aur, fapt ce subliniază caracterul prevăzător al
acestuia, temându-se de un atac al dușmanilor.
Forța excepțională a personajului domină relațiile cu celelalte personaje. Elocventă pentru
sublinierea altor trăsături ale lui Lăpușneanul este atitudinea față de Moțoc, vornicul însetat de
putere. Nu-l iubește, dar îl păstrează lângă sine fiindcă este trebuitor ca să-l ușureze de blestemurile
poporului. Fiind un maestru în arta disimulării i se adresează lui Moțoc cerându-i părerea cu privire la
uciderea boierilor și este satisfăcut cum tremură și se bâlbâie. Nu iubește prostimea, dar este
conștient de puterea acesteia și la solicitarea „capul lui Moțoc vrem” nu ezită să-l sacrifice pe
intrigantul boier. Grăitoare este replica „proști dar mulți” prin care își exprimă încrederea în forța
poporului. Este diabolic și sadic când îl pune pe boierul îngrozit să judece situația, dar masca sa de
bunăvoință cade în mod brutal când îi spune vornicului „du-te și mori pentru binele moșiei dumitale”.
Cu luciditate și cinism formulează condamnarea lui Moțoc „ești un tâlhar și un vânzător, asta o știe
toată Moldova”. Scena surprinsă în capitolul trei pune în antiteză forța morală a domnitorului cu
lașitatea și umilința lui Moțoc. Tot în antiteză este prezentat Lăpușneanul în relația cu doamna
Ruxandra. S-a căsătorit cu ea ca să atragă bunăvoința poporului, fiind fiica lui Petru Rareș. Nu o
respectă nici pentru originea ei nobilă (nepoata lui Ștefan cel Mare), nici pentru că îi este soție sau
mamă a copiilor săi. El se bucură cu cruzime când îi oferă leacul de frică iar când ea leșină spune
„femeia tot femeie, în loc să se bucure, ea se sparie”. Faptul că nu găsește în el cât de puțină simțire
omenească, o determină pe Ruxandra să îl ucidă la îndemnul boierilor Spancioc și Stroici și cu
complicitatea mitropolitului.