Călătoria Luceafărului

Tabloul al III-lea este dominat de planul universal-cosmic, întâlnim fascinația tipică

romantismului pentru cosmogonie, fiind o completare pentru antiteză cu tabloul în care se
prezintă condiția omului simplu. Luceafărul este Hyperion, iar fata este motivația călătoriei,
simbolul iubirii ideale. Acest fragment liric începe cu un pastel cosmic, în care natura este
fascinantă, Eminescu lăsând scurte referiri la ideea filosofică a timpului și a spațiului
universal, trimițând totodată și la geneza Universului.
 „Porni luceafărul. Creșteau/ În cer a lui aripe,/Și căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea
clipe. Călătoria lui Hyperion spre Demiurg reprezintă drumul cunoașterii, motivația meditației
pe care Eminescu o face asupra condiției omului de geniu în raport cu oamenii simpli, dar și
cu idealul spre care aspiră. Setea de cunoaștere a omului de geniu face ca Hyperion să meargă
la Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, în numele
căreia este gata de orice sacrificiu: „Reia-mi al nemuririi nimb/Și focul din privire,/Și pentru
toate dă-mi în schimb/O oră de iubire…”
Demiurgul îi refuză lui Hyperion dorința, prin exprimarea ideii că omul este muritor,
nu-si poate determina propriul destin și se bazează numai pe noroc, în antiteză cu omul de
geniu, capabil de a împlini idealuri înalte, care-l fac nemuritor, dar și neînțeles de societate:
„Ei doar au stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/Și nu
cunoaștem moarte.” În cadrul acestei părți demiurgul reprezintă absolutul. Refuzul
demiurgului este imposibilitatea obiectiva de a mai cobora treptele de organizare a materiei
universal.