'Luceafarul' este expresia desavarsita a geniului eminescian, aparand ca o sinteza a gandirii

sale poetice, dar si un poem filozofic, în care tema romantică a condiţiei omului de geniu
capătă strălucire desăvârşită.

În primul rand in prelucrarea basmului, Eminescu se servește de conceptele filozofiei

schopenhaueriene în legătură cu ideea de geniu.

Eminescu însuşi consemna pe marginea unui manuscris sursa de inspiraţie a "Luceafărului" şi

definirea geniului în lume: "în descrierea unui voiaj în ţările române, germanul Kunisch
povesteşte legenda «Luceafărului». Aceasta este povestea [...], iar înţelesul alegoric ce i-am
dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de
altă parte, aici, pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-
are moarte, dar n-are nici noroc." Sunt folosite conceptele lui shopenheur din volumu „lumea
ca vointa si reprezentare„ si anume cele referitoare la problema geniului potrivit căreia
cunoaşterea lumii este accesibilă numai omului superior nu si omului obisnuit.

Filozoful german stabilea urmatoarele antiteze intre geniu si fiinta obisnuita:Primul se

distanteaza de semeni prin inteligenta profundă şi meditativă, atitudine obiectivă asupra
realităţii, sete de cunoastere cu aspiraţie spre absolut, puterea de sacrificiu de sine pentru
împlinirea idealurilor, solitudine şi capacitatea de a-şi depăşi limitele condiţiei umane prin
cugetare asupra gravelor probleme şi legi care guvernează universul si singuratatea
sociala;fiinta obisnuita se caracterizeaza prin mediocritate, atitudine subiectivă în perceperea
realităţii, incapacitatea de a-si depasi conditia subiectiva, dorinţa oarbă de a trăi şi a fi fericit
in sensul implinirii omenesti si sociabilitate in exces

Pentru Schopenhauer, geniul este preocupat exclusiv de obiect, spiritul dotat cu obiectivitate,
în stare să sacrifice fericirea personală în favoarea scopului obiectiv. Omul simplu, este
subiectiv. Nu poate ieși din el însuși, pe când geniul, obiectiv, e capabil să se depășească, să
treacă dincolo de sfera sa. Această însușire este, însă, incompatibilă cu lumea. La omul de
rând predomină v o i n ț a, la geniu c u n o a ș t e r e a. De unde drama singurătății – geniul
trăiește în chip real singur.

In al doilea rand problematica complicată a geniului este filtrată si prin vasta cultură a
poetului privind cosmogoniile de la vechii indieni reprezentata de relatia dintre Demiurg si
Hyperion, Fiul Cerului, care este tatal Soarelui si al Lunii, care ii cere sa-i dezlege taina
mortii, Platon care ne arata ca la originea lumii se afla cerul si pamantul, Hesiod, Aristotel dar
si alte motive mitologice preluate din Poemele Vedelor şi din mitologia creştină, mai ales
noţiunea de „păcat originar” şi viziunea cosmogoniei creştine şi a apocalipsei.

in concluziei
ideile filozofice care strabat poemul sunt exprimate prin maxime, sentinte, precepte morale
ceea ce confera versurilor valoare gnomica aratandu ne astfel ca Luceafarul de Mihai
Eminescu, este un poem de inspirație filozofică.