Luceafarul

De Mihai Eminescu
1) Geneza poemului, surse de inspiratie
2) Titlul
3)
Structura

compozitionala

-Planuri(terestru/cosmic)
-Personaje: fata de imparat-Catalina; Luceafarul-Hyperion; Demirgup; Catalin
-Antiteze
-Realizare

stilistica

Surse de inspiratie:
-basmul romanesc: "Fata in gradina de aur" ( "Das Mdchen in goldenen Garten" Richard Kunish) pe care Eminescu l-a tradus si versificat, schimbandu-i finalul
-mitul
Zburatorului
-mitul

lui

Miron

-mituri

grecesti:

-mituri

crestine:

-surse

filozofice:

si

al

frumoasei

mitul

lui

mitul

fara

corp
Hyperion

lui
Kant,

Lucifer
Schopenhauer

-propria viata a lui Eminescu ridicata la rang de simbol

Teme poemului este onticul (=spatiul fiintei) si tragismul destinului uman in aspiratia
sa spre ceea ce nu poate ajunge: dorul de Absolut. De asemenea, apare tema iubirii,
dorinta pamantescului de a se contopi cu nemuritorul si drama geniului neinteles.
Poemul "Luceafarul", imbinand epicul, liricul si dramaticul, este unul filozofic, alcatuit
pe baza unei alegorii ce urmareste dihotonia (=antiteza) dintre geniul si lumea
marginita, pamanteana.

Ideea geniului vine atat din filozofia lui Schopenhauer, cat si din adancul mitului
romanesc, in "Povestea magului calator in stele". Eminescu trateaza soarta geniului

pe pamant, incompatibila cu destinul oamenilor de rand. Spre deosebire de om, geniul

nu are stea, pentru ca este insusi divin, Gothe afirmand ca: "Geniul e revarsarea
divinitatii in om".

Geniului ii e propriu reflexivitatea, lumea ideilor, varsta infinita, in comparatie cu

"cercul stramt" al muritorilor sortiti unui noroc facil. Unui cerc stramt care se leaga de
maruntele clipe de noroc, geniul ii contrapune dimensiunea universala, cosmica a
miscarii si a devenirii, precum si a constiintei sale despre unitate efemerului si a
eternului. Geniul nu are pe lume nici moarte, dar nici noroc. , dupa cum afirma
Eminescu.

Ultima strofa poate fi vazuta ca o cheie de interpretare a intregului poem. Astfel,

conjunctiva adversativa ci sugereaza coordonarea celor doua lumi muritoare si
nemuritoare pentru o clipa, dar care in cele din urma raman separate.

Finalul textului ilustreaza pozitia geniului care contempla imposibilul, superior

aventurii umane (sintagma chip de lut trimite la originea biblica a omului). Versurile
contin sensul alegoric marturisit de poet: Daca geniul nu cunoaste nici moarte si
numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici pe pamant nici e capabil de a
ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El nu are moarte, dar n-are nici noroc.
Pentru Schopenhauer, geniul e mintea aplicata exclusive la obiect, spiritul dotat
cu desavarsita obiectivitate, in stare sa sacrifice fericirea personala in favoarea
scopului obiectiv. Omul comun e subiectiv, nu poate iesi din el insusi, pe cand geniul,
obiectiv, e capabil sa se dapaseasca, sa treaca dincolo de sfera sa. La omul de rand
predomina dorinta, iar la cel de geniu, inteligenta. Structura interogativa a discursului
contine idea de nesiguranta asociata planului terestru, unde totul sta sub semnul

ipoteticului ( ce-ti pasa? semnifica neimplinirea generata de neputinta, fiind verbul a

pasa are sensul de a simti greutatea unui lucru sau a unei situatii, a suporta cu
greutate ceva neplacut). Fomrla verbal o-i fi apare contextual cu sensul de conditional
as fi din cauza conjunctiei coordonatoare daca.
Dupa Zburatorul lui Ion Heliade Radulescu, Luceafarul reia tema iubirii
imposibile dintre doua finite apartinand unor lumi diferite: o fiinta muritoare
inzestrata insa cu atributele unicitatii (Si era una la parinti/ Si mandra-n toate cel,/ Cum
e Fecioara intre sfinti/ Si luna intre stele.), iar alta venind dintr-o lume eternal, pentru
care categoriile perisabile timp, spatiu, moarte, nu exista. (Noi nu avem nici timp, nici
loc,/ Si nu cunoastem moarte.) sau sunt definite numai din perspective umana, terestra.
Pe de o parte este surprins spatial inchis, negrul castel, enigmatic aflat la marginea
unei mari, un adevarat domn cu bolti falnice si o fereastra deschisa spre cer (spatial
fetei). Pe de alta parte, orizonturile idealitatii, miscatoarele carari ale infinitului.

Elena Tacciu in Eminescu. Poezia elementelor., vede, in aceste doua ipostaze ale
spatiului: dialecta sferelor uranica si telurica, simbol mitologic, reactivat si consacrat la
romantici, o expresie a erosului cosmic, prin magnetismul lor reciproc.

Daca la inceputuri, cele doua categorii erau contopite, dupa creatie, ele se despart,
desincronizate temporal. Astfel, se naste si drama incompatibilitatii lor.

Atractia erotica devine in poem expresia unei nostalgice intoarceri la timpul primordial
si, de asemnea, o expresie a atractiei universala.

Venind din universuri contrare, fata de imparat aspira spre inalt, in timp ce Luceafarul
incearca trairea si cunoasterea clipei. Ea tinde la conditia genealitatii, salvandu-se de
dispretul de tip Schopenhaurean, in timp ce el icearca sa cunoasca iubirea: Il vede

azi, il vede mani,/ Astefel dorinta-i gata;/ El iar, privind de saptamani,/ Ii cade
draga fata.

Limita dintre cele doua lumi este oglinda subtire a visului, motiv prin excelenta
romantic, ce permite conexiuni astfel imposibile: Si din oglinda luminis/ Pe trupu-i se
revarsa, / Pe ochii mari, batand inchisi/ Pe fata ei intoarsa.//Ea il privea cu un suras,/ El
tremura-n oglinda/ Caci o urma adanc in vis/ De suflet sa se prinda . Se poate observa
seninatatea umanului, dar si imaginea inca neclara a destinului dezvaluit fetei, la
modul popular: in oglinda. Se poate, de asemnea, remarca insistent asupra motivului
luminii, present in diverse expresii poetice de-a lungul intregului poem. Astfel, exista
lumina originala care izvoraste in ziua cea di-ntai sau lumina de la capatul lumii al carui
purtator e si Hyperion, situate foarte aproape, in ierarhia cosmica, de Creator.

Numele de Lucifer ( de la lux-luci; fero-fere-purtatorul de lumina pe care il invoca

fata de imparat poate sugera indreptarea fiintei la izvoarele divine care sa-i
dezvaluie destinul.

Fata ii cere Luceafarului sa-i dea lumina, esentiala in descoperirea propriei fiinte
si al propriului destin: Patrunde-n casa si in gand/ Si viata-mi lumineaza!

Transgresarile uranic-terestru, posibile in plan oniric, se asociaza, in elanul

coborator al Luceafarului potentat erotic cu acelasi efect al metamorfozelor luminii.
In urma invocatiilor fetei, el pierde chip, se intruchipeaza, aparand in doua ipostaze
diferita: angelic si demonic.

Limitele dintre cele doua lumi raman inconturnabile. Fata de imparat constientizeaza
ca nu poate trai intr-o alta sfera decat cea terestra. Ea nu poate excede spatial, ii
lipseste zborul, neputandu-se sustrage fortei gravitationale care o tine inlantuita in

cerul stramt. Luceafarul insa nu se poate elibera de povara luminii care e un dat al
fiintei sale, echivalente nemuririi.
Ea constientizeaza imposibilitatea ei de ai recepta structura: Desi vorbesti pe
inteles,/ Eu nu te pot pricepe;
Omul este legat de aparente: Un mort frumos cu ochii vii, Eu sunt vie, tu esti mort,.

Din ambele metamorfoze, ii lipseste exact elemental din care ea e alcatuita:

pamantul. El se intrupeaza din cer si mare si din soare si noapte, elemente antitetice
care au fost impreuna doar in hieros gamos *nunta sacra a inceputurilor).
Cele doua metamorfoze: neptunica si uranica scot in evident frumusetea ireala de
inger sau de demon, elemental accentuat din portret fiind ochii: Si ochiul tau mangheata.; Privirea ta ma arde.. De asemenea, atrage atentia paloarea serafica a
ingerului, in prima intrupare si in a doua metamorfoza: El vine trist si ganditor./ Si palid
e la fata;. Demonul acvativ, Cu par de aur moale, apare inconjurat de o aura
voievodala cu o stralucire aparte a ochilor.

In a doua materializare este mai violent, incandescent, iar desprinderea din sfera
astriilor inregistreaza o combustie energetica urisasa implicand fenomene cosmice de
mari proportii: Cum el in cer o auzi/ Se stinse cu durere,/ Iar ceru-ncepe a roti/ In locul
unde piere;//In aer rumene vapai/Se-ntind pe lumea-ntreaga,/ Si din a chaosului vai/ Un
mandru chip se-ncheaga.. Luceafarul se infatiseaza fetei, de aceasta data, cu intreaga
forta a creatiei originare, avand chip plutonic: fiu al Soarelui si al noptii primordial.
Avand in vedere uriasul magnetism erotic pe care il propaga la scara cosmica, exegeza
(interpretare) a pus problema Luceafarului ca aspirant la statutul de razvratit
impotriva Creatorului.

Absorbtia teluricului in punctul genuin (al inceputului), (intoarcerea lumilor in locul in

care au pornit) echivaleaza, dupa teoriile astrofizicii modern, cu o noua geneze, o noua
proiectie uriasa, in spatii a galaxiilor. In mitologie, episodul este cunoscut drept tentatia
lui Lucifer, primul dintre ingeri, de a se razvrati impotriva lui Dumnezeu.
Imaginea ingerului cazut sau a revoltatului/rebelului apare si la:
-Milton- Paradisul pierdut;
-Vigny-Eloa;
-Byron-Cain;
-Victor Hugo-Sfarsitul Satanei;
-Lenmortor-Demonul.
Apropierea fetei fie de raceala acvatica, fie de focul originar, subliniaza
incongruenta dintre cele doua lumi si incompatibilitatea comunicarii lor. In Mitologie
romantic, Elena Tacciu spune: Catalina emanatie a timpului finit, nu poate suporta
materializarile biologice ale eternitatii, nici glaciarul oceanic, nici dezlantuirea energiei
solare. Ea nu poate avea perceptia accederii in spatiile oferite de fiecare data de
Luceafar, lumea oceanului ce aminteste de Walhala zeului Odin sau infinitele spatii
astral ce isi reprezinta povestea de iubire in limitele spatiului propriu, terestru perceput
doar bidimensional, caci elanul ascensional pare sa inceteze: Dar daca vrei cu
crezamand/ Sa te-ndragesc pe tine,/ Coboara pe pamant/ Fii muritor ca mine.
Tablourile urmatoare ale poemului : al doilea si al treilea, se situeaza intr-un raport de
continuitate, dar fara nicio contingent intre ele. Terestrul nu are legatura cu astralul.
Hyperion strabate gand purtat de dor, galaxiile catre originea Universului, mai multe
zile, timp sufficient pentru implinirea pe Pamanat a unei obisnuite povesti de dragoste.
Iubirea dintre Catalin si Catalina trimite cu usurinta spre poezia visului de iubire, a
naturii si a iubirii din Sara pe deal, Lacul, Dorinta si Floare-albastra.
Inferior fetei ca statul social: viclean copil de casa, paj, baiat din flori de pripas,
Catalin are insa vitalitatea si indrazneala specifica umanului. Spre deosebire de
paloarea Luceafarului din cele doua intruchipari, Catalin are obrajei ca doi bujori,

dovedindu-se pe axa psihismului abisa capabil sa o elibereze pe fata de obsesiile

propriului eu, (de patinti) dar si de povara iubirii magice: visul de luceferi.
Disparand de pe firmament (bolta cereasca), Luceafarul nu moare, ci porneste intr-un
zbor cosmic atemporal spre spatiul Demiurgului.
Imaginile vizuale deosebit de plastic cuprind spatiile galactic si neantul. Eminescu
concepand Universul mai intai muzical si apoi vizual prin forme abia conturate sau
sugerata: Caci unde ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaste,/ Si vremea-ncearca
in zadar/ Din goluri a se naste.
Metafora zborului prefigureaza in chip mitopoetic cele mai noi teorii cosmogonice,
modelul secolului al 19-lei, Kant, Laplace, precum si filozofie lui Schipenhauer. Se poate
deduce din Luceafarul ca Universul e conceput ca un spatiu cu dimensiuni infasurate
unele in altele, fiind mai multe decat cele 4 convetionale: Cum izvorand in inconjor/ Ca
niste mari, de-a-notul.../ El zboara, gand purtat de dor,/ Pin piere totul, totul;. Una din
aceste dimensiuni ii permite Luceafarului sa ajunga la capatul spatiului si al timpului,
unde se aflta Stapanul Absolutului, Demiurgul, singurul care-i cunoaste adevarata
esenta si il numeste Hyperion- cel care merge pe deasupra. Asadar, se poate
observa faptul ca Luceafarul se prezinta, in intregul poem, intr-o ierarhie bine
determinate a starilor sale: Luceafarului steaua cea mai stralucitoare de pe cer,
imaginea tremuratoare, neclara a Zburatorului in oglinda, inger, demon, fulger
neintrerupt in timpul zborului intergalactic, apoi forma energetic imateriala, sub care
calatoreste, gand purtat de dor, strabatand inapoi, in timp, procesul creatiei: Vedea
ca-n ziua cea de-ntai/ Cum izvorau lumine.

Dialogul cu Demirgul scoate in evident demonstratia zeului suprem pentru

imposibilitatea dezlegarii de nemurire: De greul negrei vecinicii,/ Parinte, ma dezleaga.
Aceasta reprezinta o proiectia a motivului fortuna labilis nu numai asupra conditiei
umane, antinomica celei eterne: Ei au doar stele cu noroc/ Si prigoniti de soarte,/ Noi
nu avem nici timp, nici loc,/ Si nu cunoastem moarte., ci si asupra materiei create,

asupra galaxiilor, supuse aceleasi entropii devastatoare: Un soare de s-ar stinge-n cer/
S-aprinde iarasi soare;

Demiurgul ii refuza dezlegarea de nemurire deoarece, daca ar accepta schimbarea

conditiei lui Hyperion, ar insemna sa-si nege propria creatie. Pentru a o face ar trebui sa
reinstaureze haosul, reiterand Creatia, dand fiecarui lucru din nou un alt destin.
Demiurgul accentueaza limita dintre cele doua lumi. Daca poemul se deschidea cu o
privire ascensionara, catre spatiile astrale, in final se poate surprinde perspectiva
descendenta. Astfel, mai intai apare punctul genuin al lumilor, pentru a fixa opozitia cu
"Pamantul ratacitor", pe care oamenii, ca si in "Scrisoarea 1", "dureaza-n vant/ Deserte
idealuri".
Apare vizualizat apoi intr-o atmosfera tipic romantica, nocturna, ca in "Sara pe
deal", unde fata il invoca pentru a treia oara pe Luceafar pentru a-i lumina, de data
aceasta, "norocul", asigurandu-si astfel destinul terestru.
Cele doua lumi raman antinomice, asa cum asentializeaza Demiurgul: "Ei au doar
stele cu noroc/ Si prigoniri de soarte/....."
Asa cum afirma Elena Tacciu: " "Luceafarul" poate fi considerat [...] o drama care cele
doua elemente, cerul si pamantul, incearca sa-si inverseze ca personaje simbolice
vocatiile, cerul nazuind sa se nege pe sine insusi ca manifestare transcedenta, pasiva.
Magnetidmul lor reciproc, ipostazare a erosului, cosmic consacrat de gandirea
mitologica, naste o ruptura ce se rezolva prin reinstaurarea sferelor initiale."