Luceafărul

de Mihai Eminescu

Poet al naturii și al iubirii, Mihai Eminescu a fost fascinat de spiritul romantic, de istorie,
de folclor, creând o poezie în care vibrează sensibilitatea printr-un limbaj artistic de o mare
expresivitate.
Poemul ”Luceafărul” este o capodoperă a creației literare românești și o sinteză a gândirii
eminesciene. Inițial a apărut în 1883 în almanahul Societății Academice ”România Jună” din
Viena, fiind apoi reprodus în revista ”Convorbiri literare”.
Poezia se încadrează în romantism prin temele, problematica omului de geniu, iubirea,
cunoașterea, motive literare (luceafărul, noaptea, visul), antiteza pe baza căreia e construită
poezia , dar și amestecul genurilor. Lirismul este susținut de meditația filozofică și
expresivitatea limbajului, epicul este susținut prin schema basmului, iar dramaticul prin dialog
și dramatismul sentimentelor. Viziunea romantică mai este susținută și de imaginarul
poetic, de cosmogonii, de fantastic (metamorfozele și călătoria lui Hyperion), de amestecul
speciilor (idilă, pastel, elegie, meditație) și de inspirația din folclor. ( mitul zburătorului,
basmul)
Poemul ”Luceafărul” este o alegorie pe tema romantică a omului de geniu, dar și o
meditație asupra destinului geniului în lume, văzut ca o ființă solitară și nefericită, opusă
omului comun. Tema este evidențiată prin antiteza principală a textului ”Ei au doar stele cu
noroc /Și prigoniri de soarte” ce amintește de omul obișnuit, prizonier al mentalității sale,
mărginit prin dorințe și aspirații, incapabil de marea iubire. Opusul său, omul superior este
însetat de absolut , dotat cu o inteligență deosebită, în stare să descifreze sensurile ascunse
ale Universului, capabil de sacrificiu pentru împlinirea în iubire, dar și nefericit și singur, un
veșnic neînțeles de omul obișnuit.
Titlul reprezintă denumirea populară a planetei Venus și devine simbol al unicității și
superiorității, întruchipând geniul.
Simetria compozițională se realizează în cele patru părți ale poemului și este un element
al clasicismului.
Primul tablou îmbină armonios planul terestru cu cel cosmic prin prezentarea membrilor
ipoteticului cuplu. Incipitul poemului conține o formulă inițială de basm ce evidențiază
timpul mitic, nedeterminat și atestă filonul folcloric al basmului, dar prezintă și portretul
fetei, ipostază exemplară a umanului, înnobilată de puterea aspirației spre Absolut. Întâlnirea
celor doi în spatiul visului, al esențelor, dincolo de contingent, acolo unde comunicarea este
posibilă și poate depăși barierele incomptabilității. Incantația magică a fetei adresată
Luceafărului îl aduce pe acesta în lumea ei ”Cobori în jos…” . Întruparea Luceafărului în
cele două ipostaze: neptunică (răsărit din mare) și plutonică (apărut pe fundalul haosului
incendiat), care simbolizează un ciclu de existență. Dialogul dintre Luceafăr și fată, în care ea
îi refuză propunerea de a devein nemuritoare în lumea lui marină și apoi celestă. Este vorba
de o spaimă metafizică, pentru că invitația la nemurire este o invitație la moarte, la trăirea de
dincolo de timp, lucru imposibil de reprezentat pentru mintea umană, limitată.
Al doilea tablou schimbă firul poveștii de iubire și se subordonează planului uman-terestru
prin aducerea în centrul atenției a celor doi pământeni, Cătălin și Cătălina. Jocul inițiat de
Cătălin pentru a o seduce pe Cătălina, desfășurat în spatiul restrâns al ungherului (simbol al
îngustimii ființei și existenței umane). Cătălina se prinde în acest scenariu erotic ca o
compensație pentru tensiunile și aspirațiile astrale nocturne, revarsă asupra lui Cătălin iubirea
magică ce-o resimte pentru Luceafăr și recunoaște în el perechea. Fata și-a înțeles condiția și
o acceptă: idealul este inaccesibil, ea rămâne o muritoare, căutându-și împlinirea pe pământ.
Cel mai dramatic tablou este al treilea și este situat în simultaneitate față de partea a doua,
fiind rezervat numai spațiului universal-cosmic. Zborul intergalactic al Luceafărului este
desfășurat cu viteza luminii pentru a ieși din spatiul și din timpul hărăzit tuturor celor create.
Monologul Luceafărului adresat Demiurgului evidențiază puterea de sacrificiu în numele
iubirii, de care nu fusese în stare fata, speriată și incapabilă să înțeleagă ceea ce îi ceruse
Luceafărul. Răspunsul Demiurgului se constituie ca o lecție data lui Hyperion, încercând să-
I tempereze elanul dionisiac și să-l inițieze în dobândirea atitudinii apolinice. Ultima
secvență capătă accente satirice la adresa inconsecvenței umane.
Ultimul tablou este o meditație tristă asupra condiției geniului care se resemnează, se
izolează de muritori înțelegând că între el și lume este o relație de incompatibilitate.
Se remarcă lirismul obiectiv prin lirica măștilor și a rolurilor.
Eminescu este un inovator al limbajului artistic. Stilul se caracterizează prin simplitate,
claritate, naturalețe. Se valorifică limbajul popular ”acu-I acu” cu cel cult (exprimarea
aforistică)” sferă, demon”.
Pentru ilustrarea condiției geniului, poemul ”Luceafărul”- sinteză a operei poetice
eminesciene- armonizează teme și motive romantice, atitudini romantice, elemente de
imaginar poetic și procedee artistice cultivate de scriitor, simboluri ale eternității/ morții și ale
temporalității/ vieții.