LUCEAFĂRUL

de Mihai Eminescu
Mihai Eminescu, scriitorul lui ,,Luceafărul” este unul dintre cei mari poeți români.
Poemul ,,Luceafărul” a apărut prima dată în Almanahul Societăţii Academice Social-Literare „România-
Jună” din Viena în anul 1883.

Poemul are ca sursă de inspirație principală folclorul, Eminescu inspirându-se din basmul popular
românesc ,,Fara din grădina de aur”, cules de folcloristul german Richard Kunisch. La sursa de inspirație
folcorică face trimitere și introuducerea poemului, fiind asemănătoare cu incipitul basmelor populare: ,,A
fost odată ca-n povești / A fost ca niciodată...”. O altă sursă de inspirație folclorică este mitul Zburătorului,
valorificat în primul tablou, prin visul erotic al fetei de împărat, care visează la iubitul ei, la Luceafăr,
imaginându-l cu chip îngeresc și apoi demonic. În mitologia greacă, Hyperion este un titan revoltată
împotriva cerului. Atras de concepția filozofică a lui Schopenhauer, Eminescu preia viziunea antitetică
despre omul de geniu și omul comun. Confrom acesteia, omul comun se caracterizează prin atitudine
subiectivă, lăsându-se orientat de sentimente, nu de rațiune și de aceea este incapabil să-și depășească
condiția limitată. Fericirea lui se reduce la împlinirea imediată a sentimentelor, refuzând astfel eternitatea. În
schimb, omul de geniu se caracterizează prin inteligență profundă și atitudine meditativă, aspirând spre
cunoașterea absolută. Adoptă o atitudine lucidă, obiectivă asupra realității și are puterea de a se sacrifica
pentru idealul său. Această atitudine rațională îl ajută și în înțelegerea condiției sale superioare, detașându-se
de lumea umană. ,,Luceafărul” este poem alegoric pe tema geniului, dar și o meditație asupra condiției
umane duale. Nu apar personaje, însă Tudor Vianu spune că personajele sunt ,,măștile lirice” ale poetului:
cel de geniu neînțeles este întruchipat de Luceafărul-Hyperion, cel al bărbatului îndrăgostit simbolizat prin
Hyperion, iar forța universală prin Demiurg. Chiar, prin Cătălina e reprezentat omul care aspiră spre absolut.
Personajele sunt, de fapt, simboluri. Lirismul obiectiv ține de utilizarea persoanei a III-a și de miezul epic
al ,,Luceafărului”. Poemul romantic se realizează prin amestecul genurilor (epic, liric și dramatic) și al
speciilor. Astfel, lirismul susținut de meditația filozofică și expresivitatea limbajului este turnat în schema
epică a basmului și are elemente dramatice: secvențele realizate prin dialog și dramatismul sentimentelor.
Elementele fantastice se întâlnesc în prima și a treia parte (metamorfozele și călătoria lui Hyperion), partea a
doua combină specii lirice aparent incompatibile (idila, eligia), iar partea a patra a operei conține elemente
de meditație, idilă și pastel. Știind că poezia este un romantism bineînțeles are motive romantice: motivul
ferestrei, ca singura posibilitate de comunicare între cele două lumi, și motivul păcatului originar, din
moment ce Luceafărul consimte să se nască din păcat. Apare antiteza înre planul cosmic și terestru. Titlul
este o marcă paratextuală care orientează lectura, aflăndu-se într-o relație de interdependență cu elementele
de conținut. De obicei, titlul are o mare condensare semantică, așa cum se întâmplă și în acest poem. Se
referă, la masca centrală a operei, la Luceafărul, adică titlul este eponim. Se mai referă la o stea, este în
strânsă legătură cu tema operei. Tema operei este romantică: problematica geniului în raport cu lumea,
iubirea și cunoașterea, o constituie destinul omului de geniu într-o lume marginită si meschină, incapabilă de
a-l înțelege și ostilă acestuia! Tema romantică a condiției omului de geniu capătă strălucire desăvârșită.
Structurat pe 98 de strofe, poemul se compune din patru tablouri simetrice în care interferează terestrul și
cosmicul. Astfel, primul tablou cuprinde terestrul și cosmicul, prezintă iubirea fetei de împărat și a
Luceafărului, al doilea tablou este dominat de terestru și descrie dragostea Cătălinei și a lui Cătălin, al treilea
este dominat de cadrul cosmic prezentând zborul Luceafărului spre Demiurg, iar al patrulea este îmbinarea
terestrului și cosmicului și prezintă finalul poveștii de iubire. În primul tablou este descrisă o poveste de
iubire fantastică între două ființe care fac parte din două lumi diferite: o fată de împărat și Luceafărul.
Poemul începe cu formula inițială specifică a basmelor: ,,A fost odată ca-n povești / A fost ca niciodată...”,
prin care se face intrarea în lumea fantastică a subiectului. În primele două strofe este prezentată fata de
împărat , care provine ,,Din rude mari împărătești”, este foarte frumoasă și unică: ,,Cum e Fecioara între
sfinți / Și luna între stele”. Singularitatea fetei sugerează că ea este un om care are aspirații superioare. Se
îndrăgostește de Luceafăr, iar întâlnirea lor are loc noaptea , în visul fetei. Chemarea fetei este plină de
pasiune și dorință de iubire, invitându-și iubitul în lumea ei terestră: ,,Cobori în jos, Luceafăr blând...”.
Luceafărul se aruncă în mare, se metamorfozează într-un tânăr ce chip de înger, ca fiu al cerului și al mării.
O cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i eternitatea, dar fata îl refuză: ,,Dară pe calea ce-ai deschis / N-oi
merge niciodată.” Acest refuz oglindește că fata e incapabilă să ințeleagă lumea superioară a Luceafărului
unde viața-i veșnică. După trei zile, fata upîn somn se adresează din nou Luceafărului, acesta întruchipându-
se din haos, cu chip demonic. Din nou fata este invitată în lumea cosmică, dar ea refuză, cerând Luceafărului
să devină muritor. Chiar dacă viața pe pământ pentru el înseamnă o clipă, el este capabil de sacrificiu, de
renunțare la nemurire, la lumea lui. Tabloul al doilea este o idilă pastorală, prezentând dragostea dintre două
ființe pământene, Cătălin și Cătălina. Fata de împărat, renunțând la aspirația ei, adică la dragostea
Luceafărului, recade definitiv în lumea ei, fiind individualizată prin numele de Cătălina. Cătălin este un
paharnic la curtea împărătească împărătească. În prezentarea lui poetul adoptă un limbaj mai bulgar, popular
sugerând caracterul nesemnificativ al lui Cătălin, dar și banalitatea iubirii pe care o oferă fetei. Iubirea este o
simplă dorință erotică, ce se concretizează prin gesturi de iubire: îmbrățișări, săruturi, șoapte de amor. Fata îi
vorbește de iubirea ei față de Luceafăr, însă este atrasă de dragostea lui Cătălin Dar pentru că este o iubire pe
care o înțelege și o simte, o acceptă și fuge în lume cu paharnicul Cătălin. Al treilea tablou este dominat de
planul cosmic, este prezentat Luceafărul care, din dragostea pentru fata de împărat, se întoarce la originile
creației, purtând numele de Hyperion. Acest fragment liric începe cu un pastel cosmic, în care natura este
fascinantă. Călătoria lui Hyperion spre Demiurg simbolizează drumul cunoașterii și totodată motivația
meditației. Setea de cunoaștere a omului de geniu face ca Hyperion să meargă la Demiurg pentru a fi
dezlegat de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute. Demiurgul îl refuză cererea și îi prezintă lui
Hyperion că sacrificiul pe care îl cere este făcut în zadar: ,,Ei doar au stele cu noroc / Și prigoniri de soarte /
Noi nu avem nici timp, nici loc / și nu cunoaștem moarte.” fata împărțindu-și dragostea deja cu un semen de-
al ei , cu Cătălin.
Surse de inspirație:

Poemul are ca sursă de inspirație principală folclorul, Eminescu inspirându-se din basmul popular
românesc ,,Fara din grădina de aur”, cules de folcloristul german Richard Kunisch. La sursa de inspirație
folcorică face trimitere și introuducerea poemului, fiind asemănătoare cu incipitul basmelor populare: ,,A
fost odată ca-n povești / A fost ca niciodată...”.

O altă sursă de inspirație folclorică este mitul Zburătorului, valorificat în primul tablou, prin visul erotic al
fetei de împărat, care visează la iubitul ei, la Luceafăr, imaginându-l cu chip îngeresc și apoi demonic. În
mitologia greacă, Hyperion este un titan revoltată împotriva cerului.

Atras de concepția filozofică a lui Schopenhauer, Eminescu preia viziunea antitetică despre omul de geniu și
omul comun. Confrom acesteia, omul comun se caracterizează prin atitudine subiectivă, lăsându-se orientat
de sentimente, nu de rațiune și de aceea este incapabil să-și depășească condiția limitată. Fericirea lui se
reduce la împlinirea imediată a sentimentelor, refuzând astfel eternitatea. În schimb, omul de geniu se
caracterizează prin inteligență profundă și atitudine meditativă, aspirând spre cunoașterea absolută. Adoptă o
atitudine lucidă, obiectivă asupra realității și are puterea de a se sacrifica pentru idealul său. Această
atitudine rațională îl ajută și în înțelegerea condiției sale superioare, detașându-se de lumea umană.

Specie:

,,Luceafărul” este poem alegoric. Nu apar personaje, însă Tudor Vianu spune că personajele sunt ,,măștile
lirice” ale poetului: cel de geniu neînțeles este întruchipat de Luceafărul-Hyperion, cel al bărbatului
îndrăgostit simbolizat prin Hyperion, iar forța universală prin Demiurg. Chiar, prin Cătălina e reprezentat
omul care aspiră spre absolut. Personajele sunt, de fapt, simboluri. Lirismul obiectiv ține de utilizarea
persoanei a III-a și de miezul epic al ,,Luceafărului”.

Curent literar:

Poemul romantic se realizează prin amestecul genurilor (epic, liric și dramatic) și al speciilor. Astfel,
lirismul susținut de meditația filozofică și expresivitatea limbajului este turnat în schema epică a basmului și
are elemente dramatice: secvențele realizate prin dialog și dramatismul sentimentelor. Elementele fantastice
se întâlnesc în prima și a treia parte (metamorfozele și călătoria lui Hyperion), partea a doua combină specii
lirice aparent incompatibile (idila, elegia), iar partea a patra a operei conține elemente de meditație, idilă și
pastel. Știind că poezia este un romantism bineînțeles are motive romantice: motivul ferestrei, ca singura
posibilitate de comunicare între cele două lumi, și motivul păcatului originar, din moment ce Luceafărul
consimte să se nască din păcat. Apare antiteza înre planul cosmic și terestru.

Titlu:

Titlul este o marcă paratextuală care orientează lectura, aflăndu-se într-o relație de interdependență cu
elementele de conținut. De obicei, titlul are o mare condensare semantică, așa cum se întâmplă și în acest
poem. Se referă, la masca centrală a operei, la Luceafărul, adică titlul este eponim. Se mai referă la o stea,
este în strânsă legătură cu tema operei.

Tema:
Tema operei este romantică: problematica geniului în raport cu lumea, iubirea și cunoașterea, o constituie
destinul omului de geniu într-o lume marginită si meschină, incapabilă de a-l înțelege și ostilă acestuia!
Tema romantică a condiției omului de geniu capătă strălucire desăvârșită.

Compoziția: structura – imaginarul poetic:

Structurat pe 98 de strofe, poemul se compune din patru tablouri simetrice în care interferează terestrul și
cosmicul. Astfel, primul tablou cuprinde terestrul și cosmicul, prezintă iubirea fetei de împărat și a
Luceafărului, al doilea tablou este dominat de terestru și descrie dragostea Cătălinei și a lui Cătălin, al treilea
este dominat de cadrul cosmic prezentând zborul Luceafărului spre Demiurg, iar al patrulea este îmbinarea
terestrului și cosmicului și prezintă finalul poveștii de iubire.

Tabloul I.:

În primul tablou este descrisă o poveste de iubire fantastică între două ființe care fac parte din două lumi
diferite: o fată de împărat și Luceafărul. Poemul începe cu formula inițială specifică a basmelor: ,,A fost
odată ca-n povești / A fost ca niciodată...”, prin care se face intrarea în lumea fantastică a subiectului. În
primele două strofe este prezentată fata de împărat , care provine ,,Din rude mari împărătești”, este foarte
frumoasă și unică: ,,Cum e Fecioara între sfinți / Și luna între stele”. Singularitatea fetei sugerează că ea este
un om care are aspirații superioare. Se îndrăgostește de Luceafăr, iar întâlnirea lor are loc noaptea , în visul
fetei.

Chemarea fetei este plină de pasiune și dorință de iubire, invitându-și iubitul în lumea ei terestră: ,,Cobori în
jos, Luceafăr blând...”. Luceafărul se aruncă în mare, se metamorfozează într-un tânăr ce chip de înger, ca
fiu al cerului și al mării. O cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i eternitatea, dar fata îl refuză: ,,Dară pe
calea ce-ai deschis / N-oi merge niciodată.” Acest refuz oglindește că fata e incapabilă să ințeleagă lumea
superioară a Luceafărului unde viața-i veșnică.

După trei zile, fata upîn somn se adresează din nou Luceafărului, acesta întruchipându-se din haos, cu chip
demonic. Din nou fata este invitată în lumea cosmică, dar ea refuză, cerând Luceafărului să devină muritor.
Chiar dacă viața pe pământ pentru el înseamnă o clipă, el este capabil de sacrificiu, de renunțare la nemurire,
la lumea lui.

Tabloul al II-lea:

Tabloul al doilea este o idilă pastorală, prezentând dragostea dintre două ființe pământene, Cătălin și
Cătălina. Fata de împărat, renunțând la aspirația ei, adică la dragostea Luceafărului, recade definitiv în
lumea ei, fiind individualizată prin numele de Cătălina.

Cătălin este un paharnic la curtea împărătească împărătească. În prezentarea lui poetul adoptă un limbaj mai
bulgar, popular sugerând caracterul nesemnificativ al lui Cătălin, dar și banalitatea iubirii pe care o oferă
fetei. Iubirea este o simplă dorință erotică, ce se concretizează prin gesturi de iubire: îmbrățișări, săruturi,
șoapte de amor. Fata îi vorbește de iubirea ei față de Luceafăr, însă este atrasă de dragostea lui Cătălin Dar
pentru că este o iubire pe care o înțelege și o simte, o acceptă și fuge în lume cu paharnicul Cătălin.
Tabloul al III-lea:

Al treilea tablou este dominat de planul cosmic, este prezentat Luceafărul care, din dragostea pentru fata de
împărat, se întoarce la originile creației, purtând numele de Hyperion. Acest fragment liric începe cu un
pastel cosmic, în care natura este fascinantă. Călătoria lui Hyperion spre Demiurg simbolizează drumul
cunoașterii și totodată motivația meditației. Setea de cunoaștere a omului de geniu face ca Hyperion să
meargă la Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute. Demiurgul îl
refuză cererea și îi prezintă lui Hyperion că sacrificiul pe care îl cere este făcut în zadar: ,,Ei doar au stele cu
noroc / Și prigoniri de soarte / Noi nu avem nici timp, nici loc / și nu cunoaștem moarte. ” fata împărțindu-și
dragostea deja cu un semen de-al ei , cu Cătălin.

Tabloul al IV-lea:

În cadrul ultimului tablou este prezentată idila terestră dintre Cătălin și Cătălina . Cuplul își trăiește iubirea
sub un tei , inspre care privește Luceafărul. Fata îi cere Luceafărului binecuvântarea iubirii dintre ea și
Cătălin, însă acesta își asumă superioritatea și se detașează de lumea superficială și efemeră.
Incipitul:

Incipitul poemului se afla sub semnul basmului. Formula-inițială al basmelor: ,,A fost odată ca-n povești / A
fost ca niciodată” atrage atenția cititorului asupra sensului alegoric al poemului. Timpul este unul mitic,
anistoric, un timp magic în care își face apariția fata de împărat. Portretul ei realizat de asemenea după
modelul popular este sintetizat de epitetul ,,o prea frumoasă fată” . La început ea reprezintă ipostaza angelică
femeii din lirica eminesciană. Punându-se accentul pe unicitate și puritate ,,Și era una la părinți / Și mândră-
n toate cele / Cum e Fecioara între sfinți / Și luna între stele.

În mitologia greacă, Hyperion este un titan revoltată împotriva cerului. Transformările Luceafărului în înger
și demon ne amintesc de mitul zburătorului. Problema geniului este ilustrată de poet prin prisma filozofiei
lui Schopenhauer, spre deosebire de el, omul obișnuit nu-și poate depăși condiția subiectivă a realității.